1.

Nivelul dezvoltării economico-sociale a statului român modern la momentul

constituirii sale

Deşi Regulamentele Organice şi Convenţia de la Paris din 1858 introduseseră o serie de

elemente modernizatoare, regimul politic şi social era de natură feudală. Puterea aparţinea
domnitorului şi boierimii, din care se constituia Adunarea Obştească, organism care deţinea
monopolul asupra vieţii politice.

Regimul electoral cenzitar introdus în 1858 făcea ca marea majoritate a populaţiei să nu

aibă drepturi politice.Statul român creat la 1859 avea o suprafaţă de 123.700 km2 şi o
populaţie de circa 3,9 milioane de locuitori. După profesii, 71% din capii de familie erau
agricultori, circa 10% meşteşugari şi lucrători în ateliere, 6,5% negustori, cămătari şi liberi
profesionişti, 5% funcţionari şi clerici, restul slujbaşi şi alte categorii .

Analiza compoziţiei populaţiei pe medii şi profesii duce la concluzia că avem de a face cu

o structură agrară ţărănească tradiţional-medievală. Societatea românească de la mijlocul
secolului XIX continua să fie una rurală. 90% din cetăţenii noului stat trăiau în localităţi de tip
rural, în timp ce la oraşe, fără târguşoarele de tip sătesc, locuia circa 10% din populaţie. În
Moldova, conform recensământului din 1859, erau 2302 sate şi 92 oraşe şi târguri, din care 5
aveau peste 25.000 locuitori, 4 aveau între 10.000-15.000 locuitori, 10 aveau între 5000-
10.000 locuitori, 23 oraşe - sub 5000 locuitori, 51 - sub 1000 locuitori.

În Ţara Românească existau 3157 de comune şi 40 de aşezări urbane, din care 34 aveau
între 500-10.000 locuitori. Cele mai mari oraşe erau capitalele celor două principate:
Bucureşti cu 142.000 locuitori şi Iaşi cu circa 65.000 locuitori5 .

Localităţile rurale nu erau constituite în comune de tip modern şi nu aveau independenţă

administrativă. Cea mai mare parte a producţiei materiale (85-90%) se realiza la sate, unde
domina regimul agrar feudal ce-şi va păstra caracteristicile esenţiale până la reforma agrară
din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Producătorul direct, ţăranul clăcaş, era constrâns
prin mijloace extraeconomice să muncească pe moşia aflată în proprietate laică ori
bisericească, pe care o lucra cu vitele sale, cu mijloace de muncă rudimentare, aceleaşi ca în
urmă cu câteva sute de ani. Lipsit de drepturi, supus abuzurilor din partea boierilor şi a
slujbaşilor statului, avea un nivel de trai mai scăzut decât în secolele anterioare.

2.Evolutia AGRICULTURII in perioada 1859-1914

În perioada 1859-1914, în agricultura României, ramură a economiei în care cea mai mare
parte a populaţiei muncea şi îşi asigura existenţa materială, s-au produs transformări radicale,
inegale şi contradictorii, ce au marcat întreaga evoluţie economico-socială a ţării:

- Înlăturarea regimului agrar feudal prin reforma agrară din 1864 şi tranziţia la capitalism;

- Schimbarea structurii proprietăţii funciare; trecerea de la o structură condiţionată de tip

feudal, la una nouă alcătuită din două sectoare: marea proprietate moşierească şi mica
proprietate ţărănească;
- Apariţia unui nou regim agrar, prin înlocuirea sistemului de combinare al factorilor de
producţie de tip feudal cu unul derivat din acesta, numit al „învoielilor agricole”;

- Schimbarea structurii agrar-pastorale în structură extensiv cerealieră, creşterea producţiilor

de cereale, a randamentelor la hectar;

- Declanşarea procesului de înlocuire a mijloacelor de muncă tradiţionale cu mijloace

moderne, înscrierea agriculturii în tendinţa, firavă încă în acea epocă, de transformare în
sector mecanizat, modern, al economiei naţionale;

- Transformări în sfera schimbului, trecerea de la caracterul preponderent natural

(autoconsum) la un sistem preponderent comercial, reprezentat în principal de marea
exploataţie agricolă.

3. Evolutia INDUSTRIEI in perioada 1859-1914

Sistemul industrial românesc moştenit de la feudalism avea un caracter general rural-

ţărănesc, de tip manual, încă dependent de agricultură şi piaţa ei, dimensionat de o gamă
restrânsă de necesităţi, de menghina tradiţionalismului şi de capacitatea restrânsă de consum a
populaţiei.

Destinaţia preponderent rurală a producţiei, capacitatea redusă de absorbţie a pieţei

produselor industriale, volumul limitat al schimburilor externe, închistarea tehnologică
pronunţată, reprezentau caracteristici ale unui nivel de dezvoltare industrială specific epocii
de dinaintea revoluţiei industriale. Pentru ca industria maşinistă din România să se poată
dezvolta, era nevoie să apară o serie de condiţii noi, speciale, care în Occident s-au elaborat
istoriceşte timp de câteva secole:

- existenţa unui echilibru politic în viaţa socială;

- un climat industrial propice, asigurat de existenţa unor sectoare meşteşugăreşti şi

manufacturiere dezvoltate;

- piaţă lărgită (creştere demografică, nevoi în creştere, legături economice externe dezvoltate
etc);

- capitaluri suficiente şi întreprinzători cu experienţă;

- tehnică mecanizată, condiţii favorabile, stimulative pentru dezvoltare tehnologică;

- forţă de muncă calificată.

Cum unele din aceste premise lipseau, ori erau insuficiente, în anii care au urmat unirii s-au
luat măsuri pentru crearea lor concomitent cu introducerea maşinismului, fapt ce a generat, pe
de o parte, o recuperare importantă a întârzierii revoluţiei industriale, iar pe de altă parte, o
seamă de dificultăţi ce vor marca întreg procesul de industrializare a ţării. Cel mai important
factor care a stimulat dezvoltarea industrială a ţării l-a reprezentat, fără îndoială, dobândirea
independenţei de stat, odată cu eliberarea de sub dominaţia otomană, România căpătând
libertatea de a promova o politică economică independentă menită să stimuleze producţia
autohtonă. Alături de această premiză importantă a dezvoltării industriei maşiniste, a vieţii
economice, în general, s-au mai adăugat şi alte condiţii create după 24 ianuarie 1859

- instituţionalizarea şi legiferarea economiei de piaţă;

- crearea sistemului monetar naţional;

- formarea sistemului bancar;

- lărgirea pieţei interne a forţei de muncă, influenţată hotărâtor de procesul de diferenţiere a

ţărănimii;

- crearea şi dezvoltarea infrastructurii moderne;

- acumularea primitivă de capital;

- importuri masive de maşini şi utilaje, de capitaluri băneşti, creşterea numărului

întreprinzătorilor străini;

- import de specialişti străini şi forţă de muncă specializată, metode şi tehnici de organizare şi

conducere a fabricilor ;

- introducerea în circuitul economic al unor resurse naturale (petrol, în special);

- măsuri de politică economică pentru protejarea şi încurajarea industriei naţionale luate pe

linie de stat.

În primele două decenii şi jumătate de la realizarea unirii, procesul de dezvoltare a industriei

maşiniste a avut o evoluţie lentă, cauzată de factori menţionaţi anteriori precum şi de politica
liberului schimb adoptată de statul român care, la 1876, când s-au încheiat primele convenţii
comerciale pe 10 ani cu Austro-Ungaria şi Rusia, era dependent de Imperiul Otoman şi de
politica economică externă a acestuia. Adoptarea regimului liberului schimb s-a materializat,
după dobândirea independenţei, în încheierea de convenţii comerciale de lungă durată şi cu
alte state europene: Germania, Anglia, Franţa, Italia, Belgia, Elveţia.

4.Creearea sistemului monetar si de credit modern

Sistemul monetar existent la 1859, cunoscut sub numele de sistemul leului ca ban de calcul,
era un sistem consuetudinar, cu existenţă în Principate de aproape un secol, sancţionat legal
prin Regulamentul Organic la 1821. Acest sistem se caracteriza prin următoarele elemente:

- Existenţa unui etalon monetar – leul, care nu exista în circulaţie, ci doar ca unitate de calcul;
submultiplii leului erau paraua şi banul (un leu = 40 parale, o para = 3 bani); leul nu servea
doar la exprimarea valorii mărfurilor şi serviciilor, ci şi la ţinerea contabilităţii de stat,
întocmirea bugetelor, evaluarea dărilor etc.

- Existenţa în circulaţie a circa 70-80 de monede străine, de aur, argint sau aramă, provenite
majoritar din Austria, Turcia, dar şi din Franţa, Anglia, Italia. Volumul masei monetare aflat
în circulaţie era determinat, în special, de nivelul exportului, alte surse fiind plasamentele
străine de numerar pentru comerţ sau speculaţii monetare, împrumuturi externe, livrările de
monedă făcute de trupele de ocupaţie.

- Reglementarea raportului de valoare între monede atât pe bază comercială, cât şi prin acte
de autoritate ale cârmuirii, pe baza etalonului leu. Regulamentul Organic a statuat legal
existenţa bimetalismului, luând ca etalon galbenul ca monedă de aur şi sorocovăţul ca monedă
de argint, definind greutatea şi titlul fiecăruia şi a stabilit cursuri unice, oficiale, pentru toate
monedele. Pe piaţă, cursul de schimb îl făceau zarafii. Acest sistem producea dificultăţi uriaşe
sectorului circulaţiei mărfurilor, comerţului intern şi extern, economiei în ansamblul său, după
cum putem spune că favoriza apariţia unui câmp vast de speculaţii, atât pe plan local, dar mai
ales pe plan internaţional. Turcia, prin statutul său de putere suzerană beneficia cel mai mult
de această situaţie, atât prin organele de stat, cât şi prin negustorii săi, prin diverse metode:
stabilirea de preţuri la produsele exportate de Principate în monede devalorizate, fixarea
tributului sau a altor obligaţii numai în monedă bună, fixarea cursului monedelor turceşti
peste valoarea reală de schimb, introducerea de către negustori a unor mari cantităţi de
monedă devalorizată, chiar falsă etc.

Creditul, în absenţa băncilor de tip modern, se practica de către cămătari, în special, cu

dobânzi ridicate, de 20-100% anual. Puţinele capitaluri interne se îndreptau, majoritar, spre
comerţ şi cămătărie, şi mai puţin către producţia autohtonă de bunuri materiale şi servicii.
Cămătăria, prin caracteristicile sale speculative, însemna o frână puternică în calea economiei
de schimb şi a procesului de modernizare a ţării. Piaţa financiară românească, în formare,
avea ca trăsătură dominantă insuficienţa şi scumpetea capitalului, în general, a celui intern, în
special. Mare parte din fondurile necesare sistemului se procura de la bancherii străini, acest
lucru constituind o formă primară a importului de capital.

5.Importanta economica a reformei agrale 1864

Reforma agrară din 1864, ca şi alte măsuri de modernizare luate în epocă, a fost una făcută
de sus, în condiţii istorice date, din această cauză având un caracter limitat, favorizând
menţinerea în agricultură, pentru multă vreme, a unor raporturi sociale de tip feudal. Prin
legea rurală, adoptată în august 1864, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, s-a dispus:
-Desfiinţarea tuturor obligaţiilor feudale ale clăcaşilor faţă de boieri, ţărănimea clăcaşă
devenind independentă din punct de vedere juridic. Articolul 10 din lege stipula că „se
desfiinţează odată pentru totdeauna, în toată întinderea României: claca (boerescul), dijma,
podvezile, zilele de meremet, carele de lemne şi alte asemenea sarcini datorate stăpânilor de
moşii şi stabilite prin legi, hrisoave sau învoieli din vechime”. Desfiinţarea tuturor
monopolurilor de tip feudal. Articolul 21 al legii prevedea că „orice monopol al
proprietarului, precum măcelărie, brutărie, de băuturi şi altele în cuprinsul vetrei satului se
desfiinţează ”.  Reforma agrară din 1864 a produs transformări structurale în viaţa societăţii
româneşti, consecinţele acesteia neputând fi reduse doar la rezolvarea unei probleme sociale
existente în lumea satului: desfiinţarea iobăgiei şi atribuirea de pământ foştilor clăcaşi. Pe
scurt, aceste consecinţe sunt:
 - Reforma agrară a constituit elementul determinant al procesului complex de lichidare a
regimului feudal, principalul obstacol în calea democratizării şi modernizării societăţii.
Ţărănimea clăcaşă care reprezenta aproape 2/3 din populaţia ţării a devenit liberă din punct de
vedere juridic, acesta fiind un prim pas spre democratizarea societăţii;

- Reforma a avut caracter de revoluţie agrară, schimbând un regim social-agrar de tip feudal
cu unul nou, moşieresc-ţărănesc;

- Legislaţia agrară a aşezat raporturile sociale din agricultură pe baza proprietăţii private şi a
muncii eliberate, condiţii determinante pentru extinderea capitalismului în lumea rurală.

Reforma agrară a avut numeroase deficienţe printre care pot fi amintite următoarele:

-încălcarea drepturilor la pământ, excluderea de la împroprietărire a unui mare număr de

ţărani, nivelul ridicat al despăgubirii suportate de ţărani, abuzuri în procesul aplicării legii.
Cele mai grave au fost, însă, insuficienţa pământului acordat unei părţi a ţărănimii şi lipsa
păşunilor şi fâneţelor necesare hrănirii animalelor. Creşterea populaţiei şi fărâmiţarea
suprafeţelor prin moşteniri au făcut ca lipsa pământului să reapară în lumea ţărănească.

6.Nivelul de dezvoltare economic social al statului roman in preajuma izbucnirii Primului

Razboi Mondial

Pentru România, izbucnirea primului război mondial a însemnat sfârşitul unei epoci de
excepţională însemnătate în evoluţia pe drumul modernizării. În jumătatea de secol scursă de
la constituirea statului modern, România a parcurs un ansamblu de procese de tranziţie de la
vechea societate feudală spre cea modernă, caracterizat prin schimbări profunde, structurale,
în toate domeniile fundamentale, astfel:

-În plan politic, s-a constituit sistemul statal modern, cu un nou cadru legislativ şi instituţii
politice moderne, întemeiat pe principii de drept democratice: regim parlamentar, separaţia
puterilor în stat, garantarea unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Constituţia din 1866, chiar
dacă a fost croită după „măsurile” unei societăţi de tip occident, cu alte caracteristici decât cea
românească, a reprezentat cadrul existenţei şi dezvoltării unui nou regim social-politic,
fundamental deosebit de cel feudal, bazat pe discriminări şi constrângeri extraeconomice.

-În plan cultural s-au realizat progrese însemnate: obligativitatea învăţământului elementar,
întemeierea învăţământului superior, a învăţământului profesional, dezvoltarea ştiinţei,
literaturii, artei. De exemplu, în anul şcolar 1913/1914, numărul elevilor din şcolile publice
era de 535.470, faţă de 725, câţi existau în 1834 în cele două principate. În 1860 s-a înfiinţat
Universitatea din Iaşi, iar în anul 1864 cea din Bucureşti. În ciuda progresului cultural pe
ansamblu, în 1914, analfabetismul cuprindea 60% din populaţia ţării57.

- În plan economic s-a reuşit desfiinţarea treptată a sistemului economic feudal, prin punerea
bazelor sistemului economiei moderne de mărfuri. Cuceririle în plan politic au favorizat
legiferarea şi crearea instituţiilor moderne ale economiei de piaţă, au permis adoptarea unor
măsuri economice care au avut ca rezultat: - Crearea şi dezvoltarea structurilor sectoarelor
moderne ale economiei naţionale: industria mecanizată, sistemul monetar şi de credit,
comerţul interior şi exterior, finanţele publice, servicii publice etc.

Pe baza indicatorilor prezentaţi anterior, putem concluziona că la nivelul anului 1914,

România era o ţară slab dezvoltată, cu o economie precumpănitor agricolă. Alături de
agricultură, ramura dominantă a economiei din punct de vedere al structurii ocupaţionale a
populaţiei, producţiei materiale şi venitului naţional, evoluau, mult mai rapid, sectoarele şi
domeniile neagricole – industria, transporturile mecanizate, sistemul bancar şi de credit,
comerţul – acestea având centrul de greutate în mediul urban, mult mai avansat şi mai activ
decât satul înapoiat şi stagnant care continua să boicoteze istoria, după cum se exprima un
mare filozof român. Economia românească era caracterizată de procesele tranziţiei de la
capitalismul comercial la capitalismul industrial-bancar, încă restrâns, dar în plin progres.
Baza materială şi tehnică slabă, întârziată, precum şi tipul specific de raporturi cu capitalismul
industrial-bancar european conferea capitalismului românesc un caracter periferic – dar nu
colonial – complementar celui apusean şi dependent financiar şi tehnologic de el.

7.Criza Economica 1929-1933

Marea criză economică a fost perioada crizei lumii capitaliste datorată supraproducției,

între anii 1929-1933, caracterizată printr-o scădere dramatică a activității economice
mondiale. Primele semne ale crizei s-au manifestat încă din anul 1928.
Criza economică mondială care a început în 1929 și a durat până în 1933 a fost cea mai
îndelungată și severă depresiune economică prin care a trecut societatea occidentală
industrializată. Ea a provocat schimbări fundamentale în structura instituțiilor economice, în
politicile macroeconomice și în teoria economică. Deși s-a declanșat în Statele Unite ale
Americii, Marea Depresiune a produs un declin drastic al productivității, o rată deosebit de
gravă a șomajului și o deflație acută în aproape toate țările lumii. Efectele sale sociale și
culturale nu au fost mai puțin copleșitoare, mai ales în SUA, unde această perioadă de criză a
reprezentat cea mai mare calamitate cu care s-a confruntat poporul american de la Războiul
Civil încoace.
Criza mondială din perioada 1929-1933 a generat un fenomen de deflaţie, preţurilor
industriale şi agricole reducându-se cu până la 30-40%. Pentru a face faţă crizei, statele
puternic industrializate au luat măsuri protecţioniste. Pe de altă parte, în scopul încurajării
exportului şi stimulării producţiei interne, acestea au promovat politici de devalorizare a
monedelor naţionale şi de urcare a preţurilor interne.
Cauzele care au generat criza din anii 1929 –1933 se regăsesc în domeniul
producției,comerțului, sistemului bancar și bursier,politicile monetare şi sociale,ale
managementului şi ştiinţei economice.
 În anii următori Primului Război Mondial,  piața a reacționat pozitiv, prin creșterea
cererii de bunuri de consum și produse de uz îndelungat, pentru refacerea sau înlocuirea celor
distruse de război. Se ajunge astfel la o relansare economică și la investiții de capital.
Deasemenea, datorită cererii mari de produse, cresc si stocurile de pe piețe. Însă
posibilitățile de consum erau reduse deoarece populația, abia ieșită dintr-un război, avea
venituri limitate. Producătorii, neluând în seamă posibilitățile reduse de consum ale
populației și semnele declinului care urma să aibă loc, au continuat să își dezvolte
producția.Astfel, cauza fundamentală a Marii Depresiuni a constituit-o tocmai această
dezvoltare exagerată a bunurilor și produselor în condițiile consumului redus ceea ce a dus la
declinul producţiei, pe măsură ce producătorii şi comercianţii observau o creştere
neplanificată de marfă în stocuri.

Marea Depresiune a fost cea mai mare criză din istoria Statelor Unite ale Americii. În pofida
consecințelor nefaste pe care le-a avut asupra economiei și populației în acel moment,această
criză a avut drept consecință mai degrabă redarea încrederii oamenilor decât mari schimbări în
societate. A fost o perioadă de mari inovații politice, majoritatea reprezentate de reformele
introduse de celebrul ”New Deal” al președintelui Franklin D. Roosevelt și de încercările
administrației de a rezolva problemele stringente ale statului: șomaj, sărăcie și dezintegrarea
economiei americane. A fost o perioadă în care numeroși americani au cochetatcu gândul că
Uniunea Sovietică ar putea fi modelul unei adevărate societăți umane.

8. Evolutia Agriculturii / industriei in perioada interbelica

Evoluţia agriculturii în perioada interbelică a fost puternic influenţată de restructurarea

funciară şi socială a proprietăţii prin reforma agrară din anul 1921, impusă ca o necesitate
naţională, ca o variantă pentru rezolvarea celei mai importante probleme sociale a timpului,
problema ţărănimii. Reforma a realizat prioritar funcţii sociale şi politice, scopul economic
rămânând în subsidiar:

- Asigurarea cu pământ – mijlocul de producţie de bază – a marii majorităţi a ţărănimii,

diminuarea stării de sărăcie acumulată după 1864 în satul românesc, urmare a perpetuării unor
relaţii sociale anacronice, cu rămăşite feudale

- Consolidarea unităţii statului naţional prin împroprietărirea sutelor de mii de ostaşi care au
luptat pentru apărarea graniţelor statului şi desăvârşirea unităţii naţionale, împroprietărirea
ţăranilor, inclusiv a celor de naţionalitate maghiară, germană, rusă, ucraineană, sârbă etc. din
provinciile reunite în anul 1918;

- Reducerea tensiunilor politice existente în interiorul clasei ţărănimii, stare generată de marile
lupte sociale şi revoluţii din Europa postbelică;

- Realizarea, în mod indirect, a unor obiective ale luptei politice duse de gruparea industrial-
bancară a burgheziei grupată în jurul Partidului Naţional Liberal care, prin exproprierea
latifundiilor, urmărea reducerea puterii economice a Partidului Conservator.

- Mărirea interesului producătorului agricol în refacerea economiei şi sporirea producţiilor

agricole. În comparaţie cu reformele agrare de la mijlocul secolului al XIX-lea, cea din 1921 a
reprezentat o acţiune de vânzare în masă a majorităţii pământului marii proprietăţi (de stat sau
particulare) exproprierea făcânduse „în scopul de a spori întinderea proprietăţii rurale
ţărăneşti, de a înfiinţa păşuni comunale, precum şi pentru scopuri de interes general, economic
şi cultural.

În urma restructurărilor fundamentale în domeniul proprietăţii din anii ‘20, agricultura

românească a evoluat în perioada interbelică pe două paliere, cu tendinţe şi performanţe
diferite, astfel: - mica proprietate ţărănească, supusă unui proces de diferenţiere, cu resurse
slabe şi randamente scăzute, fără perspectiva unei dezvoltări superioare; - exploataţiile
mijlocii şi mari, cu tendinţe de consolidare şi concentrare, capabile de dezvoltare şi
acumulare, dar fără forţa necesară pentru modificarea tendinţei generale regresive a ramurii.
Principalele caracteristici ale evoluţiei agriculturii în perioada interbelică sunt:

-Modificarea structurii proprietăţii şi exploataţiei agricole.

-Evoluţii inegale în domeniul înzestrării tehnice

-Regresul domeniului zootehnic, diminuarea contribuţiei acestuia la producţia agricolă

-Utilizarea incompletă a muncii ţărăneşti.

-Slabă capacitate de autodezvoltare

În concluzie, rezultatele generale mediocre ale dezvoltării agriculturii în perioada interbelică

pot fi explicate prin următoarele cauze:

- Pulverizarea proprietăţii agricole, caracterul său parcelar care bloca organizarea marii
exploataţii agricole moderne;

- Nivel scăzut de înzestrare cu mijloace de muncă, slabă calificare profesională a forţei de

muncă, starea de retardare culturală din rândul ţărănimii, mod de viaţă bazat pe niveluri
minimale de efort şi consum;

Industria, spre deosebire de agricultură şi alte sectoare economice, a avut o evoluţie

ascendentă semnificativă, efectele negative ale conjuncturii internaţionale fiind contracarate,
parţial, de existenţa unor factori interni stimulatori, astfel:

-Creşterea patrimoniului economic al ţării ca urmare a desăvârşirii unităţii naţionale: creşterea

semnificativă a volumului resurselor naturale …îmbogăţirea sectorului extractiv şi de
prelucrare a resurselor naturale prin preluarea din teritoriile aflate sub dominaţie străină a
aparatului industrial aferent ,apariţia în peisajul industrial a unor ramuri şi subramuri
nedezvoltate înainte sau inexistente. Forţa de muncă, de exemplu, era de câteva ori mai ieftină
decât în ţările dezvoltate din punct de vedere industrial.

-Politica economică a statului român de protejare şi încurajare a industriei autohtone:

- Adoptarea legislaţiei privind dezvoltarea industriei;

- Adoptarea unor tarife vamale protecţioniste;

- Politica de finanţare şi de creditare a ramurilor industriale.

9. Importanta Economica a anunlui 1938

România anului 1938 se deosebea fundamental de cea construită la 1859. Într-un interval
istoric de opt decenii s-a înfăptuit, cu numeroase greutăţi şi poticneli, ce-i drept, transformarea
sistemului social economic feudal într-un sistem economic modern, bazat pe mecanismele
capitaliste ale economiei de piaţă, concurenţiale. Votul universal, reforma agrară din 1921 şi
Constituţia din anul 1923 au încheiat, în linii generale, tranziţia societăţii româneşti de la
regimul social feudal la cel burghez. Factorul esenţial care a asigurat creşterea economică
interbelică, surmontând consecinţele dezastruoase ale primului război mondial şi crizei
economice din anii 1929-1933, a fost desăvârşirea unităţii naţionale prin care s-a realizat
reunirea şi integrarea patrimoniului economic al tuturor provinciilor româneşti într-un
ansamblu, angrenat organic, de ramuri şi sectoare care se completau reciproc şi favorizau
obţinerea performanţei economice. Anii interbelici, în pofida conjuncturii internaţionale
defavorabile, au fost, pe ansamblu, ani de progres economic, cea mai mare realizare a
perioadei fiind extinderea mecanizării în majoritatea ramurilor producţiei şi circulaţiei
mărfurilor şi serviciilor. Amplificarea procesului de industrializare a avut efecte
spectaculoase, antrenând tot mai multe sectoare şi domenii pe calea modernizării, mărind
substanţial productivitatea muncii şi nivelul de trai pentru unele categorii, încă restrânse, ale
populaţiei vremii. La sfârşitul deceniului patru, în viaţa economică a ţării se regăseau folosirea
mecanizării în producţie, utilizarea electricităţii, transporturile pe cale ferată, transporturile
aeriene, telecomunicaţiile şi alte cuceriri ale revoluţiei industriale care, trebuie subliniat, se
regăseau inegal răspândite în domeniile existenţei materiale ale societăţii româneşti. De altfel,
aceasta este o caracteristică fundamentală a evoluţiei economico-sociale a României acelor
timpuri, o ţară a contrastelor. Mediul rural, în care trăia majoritatea populaţiei, a cunoscut
puţine progrese, atât ca modalităţi de producţie, cât şi ca mod de viaţă şi standard de trai.
Nivelul slab al dezvoltării României era determinat de această rezistenţă a satului la
schimbare, cu toate că în sectoarele neagrare, localizate la nivel urban, în special, se
înregistrau dezvoltări şi modernizări de nivel mediu european.Nivelul dezvoltării economice
atins de România la sfârşitul perioadei interbelice poate fi analizat cu ajutorul câtorva
indicatori economici: Avuţia naţională pe locuitor. Creşterea avuţiei naţionale pe locuitor de
la 587,7 lei aur în 1860-1864, la 2.213,2 lei aur în 1938-1939 (o majorare de 3,76 ori)
reprezintă dovada incontestabilă a progresului realizat de România în cele opt decenii de
modernizare.

10. Masuri de incurajare a industriei promovate de catre guvernele Romaniei

Măsuri pentru încurajarea industriei. În aceleaşi timp cu protecţia vamală, statul român a
aplicat o serie de măsuri pentru încurajarea industriei naţionale. În 1887 a fost adoptată legea
intitulată Măsuri generale pentru a veni în ajutorul industriei naţionale - prima lege cu caracter
general protecţionist din România - prin care se acordau o serie de avantaje investitorilor
români sau străini pe o durată de 15 ani, astfel: - scutirea de orice impozite directe către stat,
judeţ sau comună; - scutirea de taxe la importul de maşini şi utilaje necesare fabricii, precum
şi la importul de materii prime care nu se găseau în ţară; - acordarea unui teren de 1-5 ha, cu
titlu de proprietate pentru investitori români, sau în folosinţă pe 90 de ani, pentru străini;-
reducerea cu până la 40% a tarifelor de transport pe calea ferată; - prioritate la comenzile de
stat pentru produsele fabricate de agenţii economici beneficiari ai măsurilor de încurajare.

Condiţiile pe care trebuiau să le îndeplinească întreprinderile pentru a putea să primească

avantajele menţionate mai sus erau: - existenţa unui capital de 50.000 lei, sau întrebuinţarea a
25 de lucrători pe zi, cel puţin cinci luni pe an; - utilizarea de maşini şi mijloace tehnice
perfecţionate, mânuite de personal specializat; - realizarea, în termen de 5 ani de la intrarea în
vigoare a legii, a unei proporţii de 2/3 din totalul angajaţilor cu cetăţeni români. Legea nu
acorda măsuri de încurajare pentru producătorii de făină, bere, spirt, considerându-se că
aceştia erau avantajaţi de abundenţa de materii prime existente în ţară. Mai trebuie subliniat că
unul dintre criterii, cel referitor la capital, urmărea avantajarea numai a unităţilor economice
mari, suma de 50.000 lei fiind echivalentă cu valoarea a 500 tone grâu sau 16,6 kg aur34. În
februarie 1912 s-a adoptat Legea pentru încurajarea industriei naţionale care acorda avantaje
în mod diferenţiat, pe o durată de 21-30 ani, în funcţie de importanţa întreprinderilor,
provenienţa materiilor prime folosite. Aceste avantaje constau în: - vânzarea de către stat,
judeţ sau comună, a unei suprafeţe de teren, de până la 5 ha, necesară construirii fabricii; -
folosirea gratuită, în perimetrul suprafeţei acordate, a căderilor de apă şi râurilor; - scutiri de
taxe vamale pentru importul de maşini necesare instalării/extinderii întreprinderilor; -
reducerea tarifelor de transport pe calea ferată ; - scutirea de orice impozit direct către stat,
judeţ, comună, cu excepţia unei cote din beneficiul anual, cuprinsă între 3-5% pentru
întreprinderile care foloseau materii prime autohtone şi 4-6 % pentru celelalte. - restituirea
taxelor vamale percepute la importul materiilor prime intrate în compoziţia produselor
exportate. - acordarea de prioritate pentru comenzile de stat, chiar dacă preţurile produselor
fabricate de agenţii economici beneficiari ai legii erau mai mari cu 5% faţă de cele străine.