Sunteți pe pagina 1din 6

Contribuţia proiectelor în educaţia formală şi nonformală

drd Ristea Bianca


, Academia de Studii Economice, Bucureşti
e-mail: bianca_ristea20@yahoo.com

Abstract The projects in the educational system have an important contribution both for formal education, but also
for non-formal actions. Every school should consider a project as an instrument necessary for change and school
activities improvement. Every principal strategy should be oriented towards a project based school management and
the teaching staff should support the administration efforts. After the European integration, the Romanian schools were
involved constantly in international projects that contributed to new competencies development and acquiring the best
European practices. Both teachers and students learned about new ways of approach concerning the school curriculum
and involved in extracurricular activities that enriched their educational experience. The aim of this paper is to
examine the contribution of international projects for formal and non-formal education, in the Romanian educational
system, after the decentralization process.

Key words: project, formal education, non-formal education, decentralization, Romania

1.Introducere

În vederea modernizării sistemului de învățământ românesc și pentru a respecta cerințele unei


societăți bazate pe cunoștințe, guvernul trebuie să continue reformele sale și să încurajeze luare
unor de dezvoltare ale instituțiilor de învățământ. Specialiști, reprezentanțți ai Ministerului
Educației, dar și ai organizațiilor internaționale caută să găsească cele mai bune alternative care să
determine îmbunătățirea actului educațional, a posibilităților de finanțare, dezvoltarea
curriculumului și creșterea implicării comunității locale în deciziile care afectează sectorul
educațional [1].
După integrarea în Uniunea Europeană, proiectele complexe au contribuit la creșterea calificării,
la țncurajarea participării sectorului privat in activitățile unor instituții de învățământ, la mobilitatea
elevilor și profesorilor, la cooperare internațională și schimburi interculturale, dar și inovație.
Astfel, proiectele pot fi considerate instrumentele necesare directorilor care doresc dezvoltarea unor
competențe atât pentru profesori cât și pentru beneficiarii educației, dar și pentru guvernele care
doresc implementarea eficientă a măsurilor de descentralizare.
Proiectele au avantajul organizării și finanțării unor activități care contribuie la creșterea
interdependențelor dintre educația formală și educația nonformală și să asigure condiții optime
pentru colaborarea internațională și accesul la bune practici. În România, sistemul de învățământ s-a
bucurat de sprijinul Uniunii Europene pentru dezvoltarea unor proiecte care să sprijine învățarea pe
tot parcursul vieții.
Învățarea pe tot parcursul vieții este considerată un element esențial pentru dezvoltarea
individuală și socială și determină reorganizarea conținuturilor învățării și a metodelor de predare-
învățare-evaluare. Uniunea Europeana a sprijinit învățarea pe tot parcursul vieții prin proiecte
precum: Comenius, Leonardo Da Vinci, Gruntvig, Erasmus, etc.
Aceste proiecte au contribuit de-a lungul implementării lor, perioada 2007-2013 la
dezvoltarea unor noi competențe și la schimbarea sistemului de învățământ tradițional din România.

2.Proiectele în cadrul descentralizării sistemului de învăţământ preuniversitar


Proiectele nu sunt instrumente noi pentru sistemului de învățământ preuniversitar de stat din
România, profesorii și elevii fiind implicați în numeroase activități care respectă particularitățile
unui proiect: derularea unor acțiuni cu anumite obiective, în condiții limitate de timp și de buget.
Directorii unităților de învățământ sunt familiarizați cu proiectele și managementul proiectelor, însă
este importantă implementarea unor tehnici și metode moderne din sfera managementului
proiectelor.
Proiectele din cadrul sistemului de învățământ au debutat după 1989 prin colaborările cu
Banca Mondială și au continuat cu proiectele inițiate cu sprijinul Uniunii Europene înainte și după
aderare. Tabelul de mai jos reflectă contribuția Uniunii Europene la derularea unor proiecte
internaționale, din cadrul programului Lifelong Learning Programme.

Tabel nr. 1. Evoluţia bugetului privind Lifelong Learning Programms


An Valoare buget (euro) Evoluție
2007 16.960.722 -
2008 21.487.080 +26.68%
2009 25.030.000 +16.48%
2010 25.876.000 +3.38%
2011 27.473.000 +6.17%
2012 30.714.000 +11.79%
2013 35.449.000 +15.41%
Sursa: ANPCDEFP

Utilizând proiectele finanțate prin Lifelong Learning Programme (LLP) sau prin alte
programe internaționale, directorii de școli își pot pune ideile în aplicare și pot îndeplini obiectivele
lor instituționale. Programul LLP urmează programelor europene Socrates, Leonardo da Vinci și
ICT/Open & Distance Learning, derulate în perioada de preaderare la, 2000-2006. De asemenea,
începând cu anul 2014, LLP a fost înlocuit de Erasmus +.
LLP a sprijinit oportunitățile de învățare pentru elevi, tineri și adulti și a contribuit la cooperare
instituțională, inovație, mobilitate internațională, integrare socială și pe piața muncii.
Conform datelor Uniunii Europene, programul de acţiune de învățare pe tot parcursul vieții
este structurat în şase subprograme, dintre care patru sunt sectoriale. Ele sunt structurate în mod
similar şi răspund necesităţilor în materie de predare și învăţare ale tuturor participanţilor, precum şi
ale instituţiilor şi organizaţiilor care furnizează sau facilitează educaţie şi formare profesională în
fiecare sector în parteToate acţiunile includ mobilitatea, limbile și noile tehnologii.

Figura 1. Structura programului Lifelong Learning Programms


Sursa: ANPCDEFP

Începând cu anul 2014, Erasmus Plus este noul program al Uniunii Europene în domeniul
educației, formării profesionale, tineretului și sportului. Acesta integrează șapte dintre programele
europene de finanțare actuale: Învățare pe Tot Parcursul Vieții, Tineret în Acțiune, Erasmus
Mundus, Tempus, Alfa, Edulink și programul pentru cooperare cu țările industrializate. Programul
va fi operațional până în anul 2020 și face parte din cadrul multi-anual de finanțare a Uniunii
Europene. De asemenea, bugetul este de 14,7 miliarde EUR pentru toate țările în perioada 2014-
2020 și reprezintă o creștere cu 40 % față de nivelurile înregistrate până în 2014, conform datelor
Agenției Naționale pentru Programe Comunitare în Domeniul Educației și Formării Profesionale.
Proiectele se pot dezvolta semnificativ în contextul descentralizării sistemului de învățământ, tinând
cont de faptul că directorii au oportunitatea inițierii unor parteneriate interne și internaționale.
Aşa cum este precizat în Strategia de decentralizare a sistemului de învăţământ
preuniversitar: Descentralizarea învăţământului preuniversitar reprezintă transferul de autoritate,
responsabilitate și resurse în privinţa luării deciziilor şi a managementului general și financiar către
unităţile de învăţământ și comunitatea locală.
În literatura de specialitate sunt cunoscute trei tipuri de descentralizare, așa cum este
precizat în [2], mai precis deconcentrarea, delegarea și transferul permanent de responsabilitate.
Fiecare formă de descentralizare poate fi întâlnită în sistemul de învăţământ din ţările Uniunii
Europene, fiecare stat alegând forma potrivită obiectivelor proprii.
Deconcentrarea este considerată cea mai simplă formă de descentralizare, în cadrul căreia
guvernul pastrează întreaga responsabilitate, dar administrarea este realizată de birouri locale sau
regionale. Deconcentrarea poate fi considerată primul pas făcut de guverne, în efortul lor de a
descentraliza sistemul public. Totuşi, Ministerul Educaţiei rămâne responsabil pentru sarcinile
actuale și acţiunile agentului deconcentrat.
Delegarea este o forma extinsă a descentralizării. Delegarea permite transferul permanent al
responsabilităţilor privind luarea deciziilor în educaţie de la nivel central către nivel local, de
exemplu regiune, judeţ, oraş. Totuşi, transferul luării deciziilor este temporar şi poate fi retras destul
de uşor. Astfel, descentralizarea prin delegare nu crează stabilitatea pe termen mediu şi lung
necesară planificării și atribuie puţine sanse (re)definirii clare a rolurilor actorilor care acţionează pe
plan local.
Transferul de responsabilitate (eng. “devolution”) se referă la cedarea responsabilităţilor
privind luarea deciziilor în educaţie, de la nivel central, la nivel local (regiuni, districte, oraşe, etc.).
În cele mai multe situaţii, nu este un simplu transfer de autoritate către nivel regional sau local, ci
anumite sarcini obligatorii care implică obligatoriu luarea deciziilor.
În România, descentralizarea sistemului de învățământ preuniversitar a început în 2011 și i-au
fost subordonate următoarele obiective [3]:
 Eficientizarea activităţii și creşterea performanţelor instituţiilor educaţionale;
 Democratizarea sistemului educaţional prin consultarea / implicarea comunităţii în luarea
deciziilor;
 Asigurarea transparenţei în luarea deciziilor şi în gestionarea fondurilor publice destinate
educaţiei;
 Asigurarea accesului și a echităţii în educaţie;
 Creşterea relevanţei ofertei de servicii educaţionale pentru toate categoriile de copii și elevi,
prin asigurarea unei mai bune corelări cu nevoile locale, cu diversele situaţii și probleme ale
comunităţilor, cu nevoile și interesele individuale ale elevilor;
 Stimularea inovaţiei, a responsabilităţii profesionale şi a răspunderii publice.

3.Contribuţia proiectelor în educaţia nonformală

Educația formală a apărut conceptual în literatura de specilitate internațională spre sfâșitul


anilor ’60 și a fost asociată învățării pe tot parcursul vieții, în special se accentua ideea că educația
nu se realizează doar în cadrul formal al sistemului de învățământ.
Numeroase activități educationale se pot derula în alte spații decât cel al unei școli, poate fi în afara
curriculumului școlar avizat, dar pot răspunde unor nevoi de cunoaștere ale unui individ sau al unui
grup.
Educația nonformală a devenit tot mai intens analizată ca urmare a faptului că “sistemul
educaţional formal se adaptează într-un ritm prea lent la schimbările socio-economice și culturale
ale lumii în care trăim” [4]. Astfel, este necesară utilizarea unor alte posibilităţi care să permită
pregătirea copiilor, tinerilor, adulţilor în condițiile unei societăți aflată în continuă schimbare.
Discuțiile la nivel european s-au concretizat într-o viziune tripartită asupra educaţiei, care
evidenţiază două aspecte: pe de o parte, înţelegerea complementarităţii dintre învăţarea formală, cea
nonformală și cea informală; pe de altă parte, necesitatea de a construi reţele transparente de oferte
şi recunoaştere reciprocă între cele trei forme de învăţare [5].
Așa cum este precizat în lucrarea coordonată de Costea Octavia, 2009, definiţiile cele mai
cunoscute ale celor trei forme de educaţie au fost formulate de Coombs, Prosser și Ahmed (1973):
 Educaţie formală: sistemul de educaţie, structurat ierarhic şi gradat cronologic, pornind
de la şcoala primară până la terminarea universităţii, incluzând, pe lângă studiile academice
generale, diverse programe specializate de formare (cursuri, activităţi de formare organizate de
instituţii de învăţământ).
 Educaţie informală: procesul real de învăţare de-a lungul vieţii, în cadrul căruia fiecare
individ îşi formează atitudini, îşi interiorizează sau clarifică anumite valori, dobândeşte deprinderi și
cunoştinţe din experienţa cotidiană, valorificând influenţele și resursele educative din mediul în care
trăieşte – de la familie şi vecini, de la locul de muncă sau de joacă, de la piaţă/ magazin, de la
bibliotecă sau din mass-media.
 Educaţie nonformală: orice activitate educaţională organizată în afara sistemului
formal existent – fie că se desfăşoară separat sau ca un element important al unei activităţi mai largi
– care este menită să răspundă nevoilor educaţionale ale unui anumit grup și care are urmăreşte
obiective de învăţare clare.

Figura 2. Analiza comparativă a formelor educației

Sursa: Costea coord., 2009

Astfel, educaţia formală este legată de şcoli sau de instituţii care se ocupă de formare şi se
încheie cu acordarea de diplome şi calificări recunoscute oficial, în timp ce educaţia nonformală
răspunde nevoilor de învăţare ale unui grup şi se poate realiza, în cadrul unor seminare, sesiuni de
formare, workshop-uri, prin parteneriat între facilitatori şi participanţi, în grupuri/ comunităţi sau în
cadrul altor organizaţii (decât cele din sistemul de învăţământ).
Prin activitatile specifice din aria educaţiei non-formale, se poate oferi beneficiarilor
educaţiei posibilitatea de a-şi dezvolta o serie importantă de competenţe, altele decât cele pe care se
pune accentul în prezent în cadrul sistemului naţional de învăţământ. Astfel, se poate urmari
dezvoltarea competenţelor de înţelegere a diversităţii culturale, responsabilizare, leadership, lucru în
echipă, planificare, organizare sau coordonare. Proiectele de educaţie non-formală solicită
creativitate, participare activă şi iniţiativă.
De asemenea, activităţile proiectelor sunt interdisciplinare şi este important ca beneficiarii
educatiei să fie implicaţi în toate etapele de realizare a proiectelor, de la planificarea acestora, până
la evaluare şi diseminarea rezultatelor. 
Proiectele din sistemul de învăţământ, fie cele internaţionale, fie cele realizate prin organizaţii şi
fundaţii naţionale completează activitatea şcolară cu educaţia extraşcolară şi educaţia familială.
Proiectele contribuie la folosirea eficientă şi plăcută a timpului liber al elevilor, la dezvoltarea vieţii
asociative, dezvoltarea capacităţilor de a lucra în grup şi de a coopera în rezolvarea unor sarcini
complexe şi formarea trăsăturilor pozitive de caracter. De asemenea, prin activităţile pe care le
implică, proiectele contribuie la formare continuă a personalului implicat în educaţia şcolară Astfel,
cadrele didactice sunt încurajate să-şi îmbunătăţească cunoştintele şi competenţele de predare şi să
cunoască mai bine modul în care se realizează educaţia şcolară.  Proiectele aduc în spaţiul şcolar
activităţi precum: întâlniri legate de iniţierea şi dezvoltarea proiectului, schimburi de profesori,
vizite de studiu la/ale partenerilor din proiect, cercetări, studii, schimburi de experienţă şi bune
practici, activităţi de învăţare şi sesiuni de formare comune, conferinţe, seminarii, work-shops-uri,
organizarea unor şcoli de vară, activităţi de evaluare, dar şi activităţi de diseminare şi valorizare.

4.Concluzii

Dupa înlăturarea regimului comunist, sistemul de învăţământ a fost supus unor numeroase
reforme. Intregul sistem trebuia să beneficieze de schimbări profunde şi de durată, însă nu era
posibilă realizarea unor transformari bruşte şi generalizate. Proiecte, în colaborare cu diferite
instituţii internaţionale, au permis, de-a lungul timpului schimbări şi transformări necesare alinierii
sistemului de învăţământ la cerinţele internaţionale şi la condiiţile unei economii globalizate şi unei
societăţi bazate pe cunoaştere. Proiectele, fie la nivel central, iniţiate de Ministerul Educatiei, fie la
nivel regional prin intermediul Inspectoratelor Scolare Judeţene, fie la nivel local prin intermediul
unităţilor de învăţământ au contribuit semnificativ la întreprinderea unor schimbări structurale.
Proiectele din cadrul sistemului de învăţământ au determinat în general, la nivel naţional, dar şi
în particular pentru nivel local şi instituţional creşterea accesului la educaţie, crearea unor noi
oportunităţi educaţionale, îmbunătăţirea calităţii educaţiei prin modificarea curriculumului şi a
intruiri cadrelor didactice, îmbunătăţirea infrastructurii şcolare, dezvoltarea unui nou sistem de
management educaţional.

5.Bibliografie

1. Ristea, B. (2013). Integrated project management approach in secondary education. Revista


Administraţie şi Management Public (RAMP), (21), 43-57.
2. Rado, P. (2010). “Governing Decentralized Education Systems: Systemic Change in South
Eastern Europe”, Local Government and Public Service Reform Initiative, Open Society
Foundations, Budapest.
3. Strategia descentralizării învăţământului preuniversitar. Bucureşi: Ministerul Educaţiei şi
Cercetării, 2007.
4. Costea, O., Cerkez, M., şi Sarivan, L. (2009). Educaţia nonformală şi informală: realităţi şi
perspective în şcoala românească Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
5. A Memorandum on Lifelong Learning. Bruxelles: European Commission, 2000.
6. http://www.anpcdefp.ro/anpcdefp.php?link=61