ECONOMIE EUROPEANA

nr. Denumire capitol

capitol
1. Istoria economiei UE
2. Instituţiile UE
3. Piata interna unica - PIU
4. Cele patru libertati fundamentale
5. Politica agricola comuna - PAC
6. Politicile comercial-vamala, concurentiala si
industriala
7. Politica monetara si fiscala
8. Politica transporturilor
9. Politica energetica
10. Politicile sociala si de coeziune si de protectie a
mediului
11. Politica de dezvoltare regionala
12. Influenta globalizarii asupra economiei UE

ISTORIA ECONOMIEI UE

Introducere

Istoria economiei europene este, de fapt, istoria societăţii europene. Abordarea evoluţiei economiei, în
general, nu se poate face strict „economic”, respectiv fără a ţine cont de transformările de natură instituţional-
juridic-legislativă, tehnologică, culturală, religioasă.
Economia, ca preocupare intelectuală, respectiv ca disciplină de studiu, poate fi redusă la analiza
eficienţei acţiunii umane1, respectiv a activităţilor comunităţilor umane. Prin noţiunea „eficienţă” se înţelege
aici creşterea avuţiei. Cu alte cuvinte, „economia” ca disciplină ar trebui să se rezume la analiza
comportamentului uman în procesul de obţinere a unei satisfacţii (bunuri de consum sau de capital, venituri,
confort etc.) cât mai mari din exploatarea mediului înconjurător. Aşa cum spuneam însă, evoluţia
comunităţilor umane nu poate fi redusă strict la „economic”. Eficienţa este determinată de tehnologiile
utilizate în producţie şi de instituţiile care oferă accesul la folosirea resurselor.2
Domeniul social cel mai activ conectat cu „economicul”, exceptând tehnologiile, este cel instituţional,
reflectat în mod evident de legislativ, respectiv de domeniul „politic”.
De aceea, o tratare exhaustivă a materiei Istoriei economiei europene ar putea face obiectul nu numai
al unui capitol de manual sau al unui curs de sine stătător, ci chiar al unui întreg program de studii
universitare!
Capitolul destinat istoriei economiei UE se limitează la a puncta câteva din procesele esenţiale ale
evoluţiei economiei europene, fiind doar o foarte scurtă introducere în domeniu.

1.1. Constituirea şi lărgirea Uniunii Europene

Unificarea teritorială poate fi consecinţa a două tipuri de acţiuni:

1
„Ea este o ştiinţă a mijloacelor aplicabile pentru atingerea scopurilor alese...” Ludwig von Mises, Human Action. A
treatise on Economics, Ediţia a IV-a, Fox&Wilkes, San Francisco,1996, p.10.
2
Karl Gunnar Persson, An Economic History of Europe, Cambridge University Press, 2010, p. 1. În viziunea
praxeologică a lui Ludwig von Mises, însăşi dezvoltarea ştiinţei, tehnologiilor, precum şi transformările instituţionale
sunt consecinţe ale acţiunii (alegerilor) umane, putând fi integrate în „economie” ca ştiinţă esenţialmente praxeologică.
 a. Ocuparea („cotropirea”) prin forţă armată a unui teritoriu;
b. Colaborarea dintre două sau mai multe entităţi politice în vederea organizării şi administrării în
comun a unui teritoriu.
Statele moderne ale Europei au rezultat în urma unor procese istorice care, în unele cazuri, au inclus
ambele tipuri de acţiuni. Astfel, de exemplu, după încercări repetate de ocupare armată de către englezi, atât
Ţara Galilor, cât şi Scoţia au intrat în componenţa Marei Britanii prin acte legale, consimţite de fiecare din
părţi (pentru Ţara Galilor The in Wales Acts din 1535 şi 1542, iar Scoţia prin Act of Union din 1707). În mod
similar, Germania, Franţa etc. În alte cazuri, unificarea a fost rezultatul unei uniuni matriomoniale (Spania).
Uniunea Europeană este o uniune politică şi economică alcătuită din 28 de state (27 de state din aprilie
2019 în urma retragerii Marei Britanii).
Istoria economiei Uniunii Europene coincide cu evoluţia economiilor ţărilor membre UE în perioada
postbelică. Mai exact, calendaristic vorbind, începutul3 ar trebui plasat în anul 1952 odată cu semnarea
tratatului de înfiinţare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).
Ţările iniţiatoare ale CECO au fost Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.4 Cele şase
ţări au demarat aşadar procesul de integrare europeană sub forma unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului.
Anul de început efectiv al Uniunii Europene este considerat însă 1957. Aceleaşi ţări au decis să
înfiinţeze Comunitatea Atomică Europeană şi, simultan, Comunitatea Economică Europeană (CEE). Tratatul
a fost semnat la Roma, devenind cadrul general al procesului ulterior de integrare europeană.
Până în anul 2018 au urmat şapte etape de Figura 1. Uniunea Europeană în anul 2016
lărgire a Uniunii Europene:
I. 1973 – Danemarca, Irlanda şi Marea
Britanie
II. 1981 – Grecia
III. 1986 – Spania şi Portugalia
IV. 1995 – Austria, Finlanda şi Suedia
V. 2004 – Ţările Baltice (Estonia,
Letonia, Lituania), Polonia, Republica Cehă,
Slovacia, Ungaria, Slovenia, Cipru şi Malta
VI. 2007 – România şi Bulgaria
VII. 2013 – Croaţia
În cadrul unui referendum organizat în
data de 23 iunie 2016, 51,9% din votanţi s-au
pronunţat în favoarea ieşirii Marei Britanii din
Uniunea Europeană
Figura 1. Uniunea Europeană în anul 2016
Abordată din punct de vedere strict formal – instituţional, integrarea economică europeană se
limitează la etapele menţionate începând cu anul 1952. Anterior însă au existat o serie de tendinţe de
unificare - şi chiar integrare - a regiunilor din Vestul şi Centrul Europei.

1.2. Tendinţe de unificare în perioada premodernă

Pe de altă parte însă, opera de unificare europeană a fost precedată şi făcută posibilă de un
proces istoric de lungă durată pe parcursul căruia au fost închegate relaţiile economice între diferitele
regiuni ale Europei Occidentale.
De-a lungul a opt secole de evoluţie (secolele XII-XX) tendinţele de omogenizare
instituţională au avut o tentă preponderent economică, mai degrabă decât poltică. Din punct de

3
Un proiect anterior datând încă din anul 1942, insuficient documentat, însă, pare să fi avut ca iniţiatori pe conducătorii
Germaniei, puterea hegemonă a Europei - Die Europäische Wirtschaftsgemeinschaft; a se vedea şi:
https://burgelijkongehoorzaam.files.wordpress.com/2016/04/oorspronkelijke-tekst-eu-concept-nazis-1942.pdf
4
Ultimele trei sunt cunoscute şi sub numele de „Benelux”.
vedere politic, ideea care s-aa impus peste veacuri a fost prelungirea tradiţiei Imperiului Roman
(Figura 2).5
După prăbuşirea Imperiului Roman de
Apus (476 AD), tentativele de unificare
politică au îmbrăcat aceeaşi formă a
expansiunii imperiale: Imperiul Carolingian
(800-843), Imperiul Roman de Naţiune
Germană (962-1806),
1806), respectiv Sfântul
Imperiu Roman de Naţiune Germană (din
1254) cu maxima expansiune a imperiului de
scurtă durată al lui Carol al V-lea (1519
lea (1519-
1556), Imperiul Habsburgic (corect
Monarhia Habsburgică devenită Imperiul
Austriac între 1804 şi 1867, apoi Imperiul
100, d. Ch.
Figura 2. Imperiul Roman în jurul anului 100
Austro-Ungar între 1867 şi 1918), Imperiul
Napoleonian (1804-1814).
Deosebit de semnificativă pentru
evoluţia ulterioară a Europei Occidentale a
fost divizarea Imperiului Carolingian prin
tratatul de la Verdun din anul 843 (Figura 3).
Formaţiunile
ormaţiunile politice rezultate au configurat
în primul rând teritoriile celor două principale
state europene: Germania şi Franţa. În al
doilea rând, cea de-aa treia zonă, Lotharingia
(Lothringen, Lorraine),, care cuprindea nordul
Italiei şi valea Rinului pânăă la vărsarea
acestuia în Marea Nordului, avea să fie vreme
Figura 3.. Tratatul de la Verdun din anul 843. Împărţirea
comercial
de secole „motorul” economiei comercial-
Imperiului franc carolingian.
bancare şi industriale europene.
Tendinţele centripete, de convergenţă sub forma imperiilor, exemplificate mai sus, au fost combinate
XVI-
cu procese centrifuge, de expansiune a marilor imperii europene în perioada colonialismului (secolele XVI
6
XX).
Determinantele decisive ale evoluţiilor instituţionale au fost de natură
natură preponderent economică,
formele pe care „politicul” le-aa generat fiind derivate, subiacente. Primordiale au fost interesele agenţilor
XI
economici, respectiv ale marilor „case” (în secolele XI-XVI), XIX) sau concerne
companii (în secolele XVII-XIX)
multinaţionale (în secolele XIX-XXI).
În mod corespunzător celor trei mari categorii de agenţi dominanţi, în plan economic, formele
concrete de expansiune de-aa lungul secolelor au fost: dezvoltarea comerţului la mare distanţă însoţit de
intensificarea activităţilor monetar-bancare
bancare în secolele XI XVI, dezvoltarea manufacturilor şi expansiunea
XI-XVI,
XVII
marilor companii comerciale în secolele XVII-XIX.
În plan politic,, după prăbuşirea Imperiului Roman de Apus şi formarea statelor „barbare” (ale
longobarzilor, vandalilor, goţilor etc.) a urmat perioada formării statelor feudale şi ascensiunea puterii

5
Se estimează că, în antichitate, 80% din populaţia Imperiului Roman ar fi trăit între frontierele actuale ale Uniunii
Europene.Karl Gunnar Persson, op. cit.,, p.10.
6
Colonialismul a reprezentat cea de-aa doua fază a expansiunii europene, după perioada cruciadelor
cruciadelor (secolele XI
XI-XIII).
monarhice. Consolidarea monarhiilor a culminat cu absolutismul monarhic (Spania, Franţa, Anglia, Austria,
Rusia) şi a Imperiilor (Spaniol, Britanic, Habsburgic, Ţarist).
Începând din secolul al XVII-lea, treptat, Olanda şi Anglia au preluat iniţiativa financiară şi
economică a Europei. Olanda, prin Banca Amsterdamului şi Compania Indiilor Orientale devine prima
stăpână a mărilor pe căile maritime spre răsărit.7 Pe parcursul secolului al XVIII-lea Anglia (din 1707 Marea
Britanie) a devenit, treptat, cea mai mare putere comercială maritimă, realizând cofigurarea Imperiului
britanic. În anul 1921, Imperiul Britanic atingea maxima sa expansiune, având o suprafaţă de 35 milioane km 2.
Expansiunea economică şi politică a Marei Britanii, mai cu seamă după 1750, poate fi socotită, din
multe puncte de vedere unul din procesele iniţiatoare ale globalizării. Funcţia „globalizatoare” a fost preluată,
după cel de-al doilea război mondial, de economia S.U.A.
Creşterea economică în diferitele regiuni din occidentul Europei nu a fost omogenă de-a lungul
secolelor. În fiecare „etapă” a evoluţiei economiilor europene au existat zone dominante atât din punct de
vedere economic, cât şi politic. Ele au fost sedii ale transformărilor instituţionale, ştiinţifice şi tehnologice.
Istoricii le-au denumit „economii-centru” sau, pe scurt, „centru”. Zonele „centru” au dominat zonele „semi-
periferice” şi „periferice”, iradiind (difuzând) modele şi structuri economico-politice către celelalte regiuni. 8
În fiecare perioadă istorică, zone care au devenit economii centru au făcut parte iniţial din categoria
periferie sau semi-periferie. Astfel, de exemplu, pentru secolele XI-XIII insulele britanice pot fi incluse în
zona periferie sau semi-periferie, comparativ cu republicile italiene din nordul Italiei, Veneţia şi Genova. Pe
de altă parte, până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Ţările Scandinave, Spania, Portugalia, Italia de
sud, Grecia şi Irlanda au fost, şi ele, incluse în periferie, respectiv semi-periferie.
În mod constant, de-a lungul celor nouă secole de evoluţie a Occidentului, zona răsăriteană a Europei
a rămas periferică. Un rol important în atragerea către Occident a unor regiuni orientale l-a jucat biserica
catolică şi, începând din secolul al XVI-lea, protestantis-mul, îndeosebi în Cehia, Ungaria şi Polonia.

1.3. Evoluţia Centrului – omogenitate în diversitate

Aparent, până la declanşarea Revoluţiei industriale, nu existau diferenţe notabile de-a lungul şi de-a
latul Europei între nivelul de trai al locuitorilor ei, îndeosebi în mediul rural. Cu toate acestea, încă din
secolele XII-XIII viaţa urbană în vest începe să se diferenţieze din ce în ce mai accentuat, atât faţă de
domeniile feudale ale Europei Occidentale, cât şi, mai ales, faţă de zonele urbane ale Europei Orientale.

1.3.1. Factorii care au determinat ascensiunea economiilor apusene au fost:

a. Dezvoltarea din ce în ce mai pronunţată a activităţilor comerciale şi financiar-bancare în oraşele
din nordul Italiei, de pe valea Rinului, precum şi în zonele portuare de pe coastele Oceanului Atlantic şi Mării
Nordului. Complementar, meşteşugurile redevin o activitate specifică mediului urban. Asociaţi în bresle (sau
ghilde) meşteşugarii devin o pătură puternică economică cu veleităţi politice.
b. Intensificarea comerţului la mare distanţă. Până la descoperirea Americilor, Marea Mediterană a
fost axa comerţului Europei Occidentale cu Africa de Nord, Asia Mică şi Levantul. Totodată, tendinţele de
expansiune comercială europeană au vizat în secolul al XV-lea zonele îndepărtate ale Indiei Occidentale şi
Asiei de Sud-Est prin circumnavigarea Africii. Portughezii au fost primii care au îndrăznit să caute rute de
transport către Indii. Condiţia esenţială a dezvoltării centrelor comercial-meşteşugăreşti a fost poziţia
geografică a localităţilor respective la intersecţia unor drumuri comerciale frecvent circulate.
c. Intensificarea activităţilor comerciale a determinat apariţia unor noi tehnici, instrumente şi
obiceiuri. Prezentăm, cu titlu de exemplu, câteva din aceste inovaţii.
- Comerţul, în special cel „la mare distanţă”, începe să fie din ce în ce mai mult dependent de credit.
Creditarea, respectiv împrumuturile pe termen scurt generează reintroducerea în uz a unor instrumente de
credit deja cunoscute din antichitate sau inovarea unor noi tipuri. Una dintre cele mai cunoscute forme ale

7
Mai mult, prin consacrarea în 1688-1689 a Staathouderului Olandei Wilhelm de Orania drept rege al Angliei, Olanda a
beneficiat şi din punct de vedere politic de avantajele uniunii cu o ţară aflată în plină ascensiune.
8
Unul dintre cei mai renumiţi analişti ai relaţiilor „centru”-„periferie” a fost Immanuel Wallerstein.
creditului comercial s-a concretizat în utilizarea scrisorii de credit (lettre de change sau lettre de crédit în
târgurile din Champagne9, de exemplu, în secolele XII-XIV). În nordul Italiei denumirea generalizată ulterior
a fost cea de cambie, iar în ţările de tradiţie anglo-saxonă a fost denumită draft (trată), promissory note sau
bill of exchange. Sub denumirea de „cambie”, răspândită în Europa graţie negustorilor şi bancherilor italieni,
instrumentele de credit au asigurat celeritatea derulării activităţilor comerciale prin asigurarea de către băncile
particulare din acea vreme a lichidităţilor necesare continuităţii activităţilor de aprovizionare şi desfacere.
Practic, în această perioadă încrederea, respectiv creditul devine baza succesului în afaceri.
- Viramentul (giro, ital.), respectiv transferul sau plata fără numerar a unei sume dintr-un cont în altul
a început să fie din ce în ce mai des utilizat începând din secolul al XV-lea. Marile centre comerciale din
nordul Italiei au fost, din nou, sediul consacrat al acestei tehnici de plată.
- Organizarea contabilităţii în partidă dublă a fost, pare-se, clarificată de matematicianul Luca Pacioli
considerat „părintele contabilităţii” datorită unei lucrări din anul 1494. Practicile prezentate şi explicate de el
erau deja în vigoare la data scrierii lucrării sale.
- Activităţile comerciale au generat aşadar o multitudine de noi obiceiuri, cu mult diferite de normele
dreptului feudal. Practic, mediul urban a dezvoltat o lume paralelă cu cea a domeniului rural, feudal. Noile
cutume comerciale s-au impus gradual, de la an la an, de la un deceniu la altul, creând un adevărat sistem de
drept, foarte asemănător, prin pragmatismul adoptării normelor, sistemului britanic de common-law. Legea
Negustorilor (Lex Mercatoria sau Merchant Law) a generat peste veacuri corpul Dreptului comercial, un
sistem de obiceiuri şi bune practici, impus prin intermediul tribunalelor comerciale înfiinţate de-a lungul
marilor rute comerciale ale Europei. Încă din Evul Mediu, Merchant Law s-a constituit într-un sistem de drept
internaţional.

INSTITUŢIILE COMUNITARE

Tratatul de la Paris (1951) a prevăzut, pentru CECO, o arhitectură instituţională constând din:
- un Consiliu reprezentând guvernele statelor membre
- o Înaltă Autoritate reprezentând “interesul comun”
- o Adunare reprezentând “popoarele”
- o Curte de Justiţie supranaţională care să asigure supremaţia legii

Comunităţile (CEE şi EURATOM) înfiinţate ulterior au primit aceeaşi arhitectură instituţională (cu diferenţe
de denumiri: “Comisie” în loc de “Înaltă Autoritate”; “Parlament” în loc de “Adunare”), care a fost ulterior
consolidată prin Tratatul de Fuziune din 1965.

9
Declanşarea revoluţiei comerciale în secolele XII-XIII a determinat multiplicarea numărului localităţilor care organizau
astfel de târguri. Organizate, de regulă, de două ori pe an, târgurile din nordul Franţei, de exemplu, beneficiau de
excelenta poziţionare pe drumurile care legau Flandra, respectiv Ţările de Jos de oraşele din nordul Italiei, care, la rândul
lor erau legate de centrele comerciale din Bizanţ şi Levant. Deşi frecvenţa lor nu era mare, ele durau patru-şase
săptămâni, iar pregătirile antrenau un cumul impresionant de resurse umane şi materiale. Semnificativă este şi ponderea
mare a articolelor de lux comercializate (condimente, ţesături, produse ale marilor ateliere meşteşugăreşti). Profiturile
realizate erau pe măsură, asigurând creşterea vânzărilor de la an la an, corespunzător sporirii cererii de consum.
În anii ’70, acestei structuri i-au fost adăugate noi elemente: Curtea de Conturi; şi Consiliul European.

Structura instituţională a UE, ca şi raporturile statornicite între instituţii, permit conturarea analogiei cu o
entitate federală, în cadrul căreia:
 Comisia ar avea rolul unui Executiv colegial (similar celui elveţian, bunăoară)
 Consiliul ar fi echivalentul camerei superioare a legislativului dintr-un stat federal (similar Bundesrat-ului
german sau Senatului american)

 Parlamentul ar corespunde camerei legislative inferioare

 Curtea de Justiţie ar fi echivalentul unei Curţi Supreme

Această analogie, deşi sugestivă şi utilă din punct de vedere didactic, nu trebuie luată à la lettre:

- pe de-o parte, grila de lectură instituţională a unei construcţii federale nu se suprapune perfect pe
contururile construcţiei speciale care este UE

- pe de altă parte, funcţiile îndeplinite de instituţiile comunitare cele mai importante (Comisia şi Consiliul)
au o complexitate mai mare, amalgamând prerogative tipice ale Executivului cu cele ale Legislativului

COMISIA EUROPEANĂ
(“Comisia Comunităţilor Europene”)

În viziunea lui Jean Monnet, “înalta” autoritate supranaţională trebuia să furnizeze principalul impuls pe calea
integrării europene, fiind totodată “conştiinţa supranaţională” a acestei întreprinderi. Aceste aspiraţii sunt
reflectate de principalele funcţii exercitate de Comisie:

1. Iniţiativa legislativă

Comisia are, formal, un drept exclusiv de a iniţia legislaţie cu privire la întrega problematică acoperită de
“pilonul comunitar”. Nici o propunere legislativă nu poate să fie concretizată dacă Comisia nu decide să şi-o
însuşească şi să o introducă în procesul legislativ. Această prerogativă conferă o mare influenţă Comisiei şi îi
dă posibilitatea să contribuie esenţial la stabilirea agendei UE.

În practică, însă, Comisia exercită această funcţie şi altfel decât din proprie iniţiativă:
- dând curs unor solicitări exprese care emană de la alte instituţii comunitare (Consiliul European, în primul
rând, dar şi, tot maifrecvent, Parlamentul European): 20-25% din cazuri
- pentru a pune în aplicare angajamente asumate prin acorduri internaţionale: 30% din cazuri
- pentru amendarea legislaţiei existente: 20% din cazuri
- pentru a aplica dispoziţii ale Tratatelor (legislaţia primară) sau ale altor acte normative (legislaţia
secundară): 10-15% din cazuri

O altă importantă limită a dreptului de iniţiativă legislativă al Comisiei decurge din aceea că, odată iniţiat un
act, Comisia nu mai are autoritate asupra conţinutului său, care poate fi modificat de “organele legislative2
într-un sens nedorit de Comisie. De aceea, în Cartea sa Albă asupra “Guvernanţei Europene” din iulie 2001,
Comisia a propus să i se dea dreptul să retragă un proiect legislativ care primeşte amendamente incompatibile
cu scopul avut în vedere de iniţiator.

2. Depozitar al “interesului comun”

Comisia este cel mai bine plasată pentru a identifica şi proteja acest interes din două motive:
- imparţialitatea sa
- competenţa sa, la care contribuie expertiza deţinută în problemele respective şi informaţiile avute de la
actorii interesaţi (din toate ţările membre)

În mod tradiţional, statele membre mai mici au văzut în Comisie un apărător al intereselor lor şi au susţinut
ideea unei comisii puternice. În cadrul reformelor instituţionale, ele au fost dispuse să cedeze din puterea lor
de vot în cadrul Consiliului în schimbul păstrării dreptului de a desemna câte un cetăţean propriu ca membru
al Comisiei.

3. Organism de administrare a politicilor publice

Este o funcţie pe care Comisia o exercită în mod neuniform în diferitele domenii de competenţă (domeniile în
care funcţia de punere în aplicare a Comisie este cea mai dezvoltată sunt cele ale politicii de concurenţă şi
politicii comerciale).

Această funcţie revine în principal palierului birocratic al Comisiei (aşa-numitele “servicii ale Comisiei”, în
care lucrează circa 15000 de persoane), care trebuie distins de “Colegiu” (din care fac parte membrii
Comisiei).

Cu trecerea timpului, raportul dintre funcţia de formulare a politicilor şi cea de punere în aplicare s-a
modificat în favoarea celei din urmă, care necesită actualmente aproximativ 60% din resursele de personal ale
Comisiei, faţă de doar 25% în urmă cu circa 25 de ani.

4. Organism de reprezentare în exterior

La ora actuală, această funcţie este îndeplinită doar cu privire la acele domenii în care Comunitatea are
competenţe (exclusive sau partajate), astfel încât titulatura de “ambasador”, “ambasadă” a UE este nepotrivită
şi nu corespunde celei oficiale (de “Delegaţii ale Comisiei”).

Potrivit Tratatului Constituţional, însă, Comisia ar urma să devină reprezentantul legal al Uniunii faţă de
statele terţe şi organizaţiile internaţionale.
Organizare şi desemnare

La ora actuală, Comisia este constituită din 25 de membri, fiecare fiind propus de un Stat membru. Până în

2004, statele membre mari desemnau câte doi membri. Potrivit tratatului de la Nisa, acest aranjament urmează

să fie revizuit, “odată ce Uniunea are 27 de State membre”, pentru ca numărul membrilor Comisiei să devină

mai mic decât al statelor membre. Tratatul Constituţional prevede ca, începând din 2014, numărul

“comisarilor” să reprezinte 2/3 din cel al Statelor Membre, desemnarea urmând a se face potrivit unui

principiu de rotaţie “egalitar”.

Este un organism colegial, în care deciziile sunt susţinute solidar de toţi membrii, chiar dacă ele pot fi luate
prin vot (cu majoritate simplă). Cazurile în care se recurge la vot, ca şi rezultatul acestor voturi, nu sunt
dezvăluite public. Diferitele Comisii au recurs la acest procedeu mai mult sau mai puţin frecvent (Comisia
Santer a apelat la procedura votului mai des decât Comisiile Delors şi Prodi).

Membrii Comisiei au, prin Tratat, obligaţia de a nu cere şi a nu primi instrucţiuni de la autorităţile din statul
lor de origine. Caracterul colegial al deciziilor în cadrul Comisiei este susceptibil de a întări această
independenţă şi a minimiza presiunile asupra membrilor Comisiei.

În prezent, mandatul membrilor Comisiei este de 5 ani, identic cu cel al Parlamentului European. Până la
Tratatul de la Maastricht, mandatul era de 4 ani, dar cu acel prilej s-a luat decizia sincronizării cu Parlamentul.

Până la Tratatul de la Maastricht, desemnarea membrilor Comisiei era de resortul exclusiv al Consiliului, care

trebuia să ajungă la un acord comun în această privinţă.

Începând cu Maastricht, toate tratatele au adus amendamente procedurii de desemnare, toate mergând în

direcţia conferirii de puteri sporite Parlamentului şi Preşedintelui Comisiei.

Maastricht
- Parlamentul este “consultat” cu privire la desemnarea Preşedintelui şi trebuie să dea votul de învestitură
întregului Colegiu
- Ceilalţi membri ai Comisiei sunt desemnaţi de Statele Membre, dar Preşedintele desemnat trebuie
consultat în privinţa lor
Amsterdam
- Parlamentul primeşte dreptul să voteze cu privire la acceptarea Preşedintelui desemnat de Consiliu
- Preşedintele Comisiei primeşte dreptul de a da celorlalţi membri ai Comisiei “orientarea politică”, iar o
Declaraţie anexată Tratatului prevede că el trebuie să se bucure de o largă libertate de decizie în privinţa
alocării sarcinilor în cadrul Colegiului

CONSILIUL DE MINIŞTRI
(“Consiliul Uniunii Europene”)

Potrivit Tratatului CE, Consiliul asigură coordonarea politicilor economice generale ale Statelor Membre şi
“dispune de o putere de decizie”.

Consiliul este constituit din reprezentanţii la nivel de miniştri ai Statelor Membre şi se reuneşte în sesiuni
închise publicului, cu participarea membrului Comisiei care are responsabilităţi în problematica abordată.
Potrivit Tratatului Constituţional, acele părţi ale reuniunilor de Consiliu care sunt dedicate adoptării de acte
legislative ar urma să se deschidă participării publicului.

Din punct de vedere legal, există un singur Consiliu. În practică, însă, el se reuneşte în 9 “formaţii” diferite
(număr redus recent, anterior era de 15-20), în funcţie de problematica abordată. Unicitatea legală a
Consiliului face însă ca decizii asupra unor probleme care nu figurează în portofoliul miniştrilor reuniţi într-un
anumit format să fie sancţionate legal de aceştia.

Nu toate “formaţiile” Consiliului au aceeaşi “greutate”. Din punct de vedere formal, cea mai importantă este
formaţia cu participarea miniştrilor de externe, reuniţi sub denumirea de “Consiliu Afaceri Generale şi Relaţii
Externe”, care are responsabilitatea de a coordona activitatea Consiliului în ansamblul său. În practică, însă,
această responsabilitate este tot mai puţin îndeplinită:

a) deoarece Consiliul European s-a implicat masiv în stabilirea agendei, ceea ce reduce CAGRE la rolul de
executant
b) pentru că volumul problematicii “generale” abordate este tot mai mare, în acelaşi timp în care problemele
PESC, de care sunt direct responsabili miniştrii de externe, devin şi ele tot mai numeroase

Tratatul Constituţional prevede scindarea într-un Consiliu Afaceri Generale distinct de cel dedicat Relaţiilor
Externe. În literatura de specialitate se vehiculează tot mai mult şi ideea ca statele membre să fire reprezentate
în Consiliul Afaceri Generale de miniştri cu rang de viceprim-ministru, eventual rezidând la Bruxelles.

Alte “formaţiuni” importante ale Consiliului sunt cele ale miniştrilor economiei/ finanţelor (Ecofin) şi,
respectiv, agriculturii. Toate cele trei formaţiuni susmenţionate se reunesc, de regulă, lunar. Celelalte au o
frecvenţă a întâlnirilor mai mică, de circa 2-4 ori pe an:

- justiţie, afaceri interne

- ocupare, politică socială, sănătate, afaceri ale consumatorilor
- competitivitate
- transport, telecomunicaţii, energie
- agricultură şi pescuit
- mediu
- educaţie, tineret, cultură

PARLAMENTUL EUROPEAN

Este o instituţie prevăzută de tratate, dar care şi-a schimbat foarte mult caracteristicile în decursul
timpului:

a) de la o componenţă reprezentată de membri ai parlamentelor naţionale, la una rezultată din alegeri directe
pentru Parlamentul European, desfăşurate cu începere din 1979.

Legătura cu parlamentele naţionale a fost slăbită şi mai mult prin reforme ulterioare:

- interzicerea „mandatelor duble” (începând din 2004, un membru al legislativului naţional nu mai poate fi
membru al Parlamentului European)
- uniformizarea sistemului de vot în toate ţările membre, în sensul aplicării principiului reprezentării
proporţionale (cu începere din 1999, toate alegerile pentru Parlamentul European au respectat această cerinţă)

b) de la un rol limitat şi mai mult decorativ în procesul de luare a deciziilor (prin procedura de consultare), s-a
trecut:

- într-o primă fază (SEA), la posibilitatea de a introduce amendamente actelor legislative, care nu puteau fi
respinse decât fie prin votul unanim al Consiliului, fie implicit, prin retragerea actului respectiv din procesul
de legiferare (procedura de cooperare)

- într-o a doua fază (Maastricht), la o poziţie egală cu cea a Consiliului în procesul de legiferare (procedura de
codecizie)

În paralel, numărul domeniilor în care Parlamentul îşi poate exercita prerogativele de legiferare a crescut în
permanenţă.

Parlamentul este ales pentru legislaturi de cinci ani şi este condus de un Preşedinte ales pentru un mandat de
2.5 ani. Multă vreme, a existat un acord între cele două grupuri parlamentare principale (PPE şi PSE) pentru a
îşi împărţi exercitarea acestei funcţii. Începând cu legislatura trecută, acest aranjament nu a mai fost continuat,
fapt interpretat îndeobşte ca un semn al evoluţiei către trăsături mai similare parlamentelor naţionale, unde
clivajele pe considerente de apartenenţă la familii politice diferite sunt de esenţă, pe când în Parlamentul
European au fost multă vreme estompate de o atitudine de cultivare a consensului, mai ales în problema
extinderii prerogativelor şi influenţei Parlamentului European.

Parlamentul European exercită următoarele funcţii principale:

1. Legiferare

Parlamentul are rolul său bine stabilit în adoptarea actelor legislative comunitare. Se estimează că, în prezent,
este implicat în adoptarea a circa 95% din deciziile de natură legislativă. Foarte puţine domenii au rămas în
afara sferei de competenţă legislativă a Parlamentului (în principal, cele mai vechi domenii de competenţă
comunitară: politica comercială, politica de concurenţă).

În majoritatea cazurilor, această funcţie se exercită prin procedura codeciziei, dar au mai rămas domenii unde
funcţionează cooperarea (e.g., UEM) sau consultarea (e.g., aprobarea acordurilor de comerţ şi cooperare
economică încheiate de Comunitate).

2. Iniţiativa legislativă

Deşi această prerogativă este considerată un monopol al Comisiei, Parlamentul a căpătat anumite puteri în
acest sens, graţie prevederilor, introduse prin Tratatul de la Maastricht, potrivit cărora Parlamentul poate invita
Comisia să propună orice act considerat necesar pentru punerea în aplicare a Tratatelor.

3. Prerogative în materie bugetară

Sunt puteri primite prin revizuiri ale Tratatului CEE în 1970 şi 1975, care îi dau dreptul Parlamentului să:
- respingă bugetul comunitar,
- să opereze anumite modificări în buget în cadrul unor limite predeterminate,
ca şi prerogativa de a acorda Comisiei descărcarea, pe baza unui raport favorabil al Curţii de Conturi.

În trecutul mai îndepărtat, Parlamentul a utilizat aceste puteri destul de frecvent, votând împotriva adoptării
bugetului în 1979 şi 1984 şi neacordând descărcarea în 1984 (Comisia se afla însă în ultimele luni ale
mandatului său, astfel încât acest refuz nu a determinat demisia acesteia). Această atitudine se explică şi prin
faptul că, în acea perioadă, cea mai mare influenţă a Parlamentului exista tocmai în domeniul bugetar, de unde
dorinţa sa de a folosi acest mijloc pentru a-şi întări poziţia în rândurile instituţiilor comunitare.

4. Prerogative legate de numirea şi demiterea Comisiei, ca şi de supravegherea activităţii Consiliului

Funcţiile Parlamentului legate de funcţionarea Comisiei au fost menţionate anterior. Procedural, decizia
Parlamentului de a cenzura Comisia necesită o majoritate de două treimi din voturile exprimate, care, în
acelaşi timp, trebuie să reprezinte o majoritate absolută a numărului de parlamentari.

PIAŢA INTERNĂ UNICĂ

 Raportul care a precedat constituirea CEE, întocmit de Comitetul Spaak, se referea explicit la o
fuziune a pieţelor. În textul Tratatului CEE, la Art.8 (în prezent abrogat), se făcea referire la o piaţă comună
care urma să fie instaurată „progresiv, în cursul unei perioade de tranziţie de 12 ani”. Apare, deci, vădit faptul
că, de la bun început, a fost avută în vedere o construcţie specială, distinctă de o simplă zonă de liber schimb
sau uniune vamală între membrii CEE.
Actul Unic European a introdus în Tratat un nou articol (8a, devenit Art.14) în care se utilizează
termenul de piaţă internă şi se menţionează termenul de 31 decembrie 1992 pentru realizarea ei. Există o
largă convergenţă de opinii în literatura de specialitate cu privire la faptul că această denumire nouă nu se
referă la o altă construcţie, ci a fost utilizată pentru a masca eşecul proiectului iniţial, care ar fi trebuit dus la
bun sfârşit până la finele anului 1968
Textul noului articol cuprinde şi prima definiţie a conceptului: „un spaţiu fără frontiere interioare
în care libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor este asigurată…”.

Limitele conceptului de piaţă internă unică (PIU) nu sunt imuabile, iar cuprinderea măsurilor destinate
să îi asigure existenţa a fost în continuă extindere, ca rezultat al mai multor evoluţii:
a. introducerea, pe măsura eliminării barierelor clasice (în mod tipic, taxele vamale şi
restricţiile cantitative directe la import), de noi măsuri de restricţionare a comerţului intracomunitar, de
multe ori sub presiunea grupurilor interne de interese, cu scopul de a păstra un anumit grad de protecţie faţă de
concurenţa intracomunitară.
b. progrese tehnologice, concretizate în apariţia de noi produse (bunuri şi servicii) ce au
necesitat formularea de standarde care au putut fi utilizate în diferite cazuri (şi) în scopul restricţionării
importurilor din alte State Membre.
c. extinderea “prin ricoşeu” a domeniilor abordate pentru a desăvârşi crearea PIU:
măsurile adoptate în unele domenii au antrenat presiuni în direcţia aplicării lor şi în domenii conexe, pentru a
asigura „egalitatea terenului de joc”.
De exemplu, adoptarea Directivelor referitoare la “paşaportul unic” pentru bănci a dus la presiuni
pentru extinderea principiului şi asupra operatorilor de pe piaţa valorilor mobiliare.

Evoluţia PIU nu este caracterizată doar de această extindere pe orizontală, asupra unor noi domenii, ci
şi de o extindere pe verticală (o adâncire), în sensul că, în anumite domenii (e.g., serviciile financiare), s-au
adoptat generaţii successive de reglementări, fiecare dintre ele permiţând o intensificare a concurenţei.
Realizarea efectivă a PIU a fost posibilă prin aplicarea a două doctrine, ale căror sfere de manifestare
(după cum se va vedea mai jos) nu sunt complet separate.

I.Nediscriminarea

Principiul generic al nediscriminării figurează în Art.12 al Tratatului CE, care interzice orice
discriminare „pe baza naţionalităţii”.
El acoperă atât cazurile de discriminare explicită în funcţie de naţionalitate, cât şi pe cele de
discriminare mascată, în care nu naţionalitatea în sine este elementul care determină diferenţierea de
tratament, ci o altă variabilă care este însă duce la acelaşi rezultat: diferenţiere legată de naţionalitate.
Exemple de discriminare mascată (covert discrimination): diferenţieri legate de locul de reşedinţă,
limbă, experienţă specifică etc.
În fine, jurisprudenţa CEJ a statuat că poate exista discriminare şi în absenţa unei diferenţieri de
tratament, atunci când una şi aceeaşi regulă naţională se aplică fără distincţie în situaţii diferite.
Un exemplu tipic în acest sens îl constituie aplicarea nediferenţiată a regulilor interne, atât produselor
autohtone, cât şi celor importate, în condiţiile în care cele din urmă au fost supuse şi regulilor cu scop similar
din ţara de origine, ceea ce poate însemna o dublă povară.
 Principiul nediscriminării, aşa cum este el aplicată în cadrul UE, merge mai departe de simpla aplicare
a regulii tratamentului naţional (Art.III GATT), care interzice doar supunerea importurilor la un tratament
mai puţin favorabil, pentru că ea nu permite nici defavorizarea propriilor resortisanţi în raport cu străinii.

Aplicarea principiului nediscriminării nu este, însă, suficientă pentru a asigura gradul înalt de
integrare economică preconizat de tratat. Aceasta întrucât nediscriminarea permite existenţa în
continuare a frontierelor şi a multor restricţii, atâta vreme cât cetăţenii de naţionalităţi diferite nu sunt
trataţi diferit în circumstanţe asemănătoare.

LIBERA CIRCULAŢIE A BUNURILOR

Varietatea obstacolelor care pot apărea în calea mişcării trans-frontieră a bunurilor este practic nelimitată,
astfel încât o prezentare exhaustivă a lor nu este posibilă.

Impactul restrictiv se poate exercita în mai multe feluri:

 prin limitarea directă a cantităţii de bunuri importate

 prin creşterea costurilor legate de aducerea pe piaţă a importurilor

 prin distorsionarea cererii pentru anumite produse

 prin inducerea de incertitudine asupra condţiilor de admitere pe piaţă a importurilor

Impactul restrictiv poate fi generat în mai multe feluri:

 prin emiterea şi aplicarea de reglementări

 prin practici publice

 prin instigarea (sau doar tolerarea) de către autorităţi a unor practici private

În fine, aceste obstacole pot acţiona în locuri diferite:

 la frontieră (situaţia clasică); acest gen de obstacole a fost eliminat complet în comerţul intracomunitar încă
din anii '60.
 în interiorul ţării importatoare. Foarte multe politici interne au repercusiuni asupra importurilor (impozite;
subvenţii; politica de concurenţă; achiziţiile publice; reglementările tehnice, sanitare etc).

Aceste măsuri nu pot fi considerate fără rezerve ca bariere în calea schimburilor, caracter care nu le poate fi

conferit decât de modul concret de aplicare, care însă nu poate fi judecat întotdeauna în mod obiectiv

 există o problemă de percepţie: exportatorii sunt tentaţi să găsească valenţe protecţioniste unor măsuri al
căror impact restrictiv nu este indiscutabil

 unele măsuri interne pot fi utilizate din considerente care nu au nimic de-a face cu limitarea
importurilor, având numai în subsidiar acest efect.

Adesea, aceste măsuri sunt adoptate din motive absolut legitime şi urmăresc obiective perfect justificate: sunt
intervenţii în funcţionarea liberă a pieţei necesare în condiţiile în care aceasta nu poate furniza spontan
rezultatele aşteptate. Neatingerea acestor obiective poate genera pierderi sociale care depăşesc beneficiile
economice derivate din alocarea liberă a resurselor.

În multe cazuri, identificarea anumitor măsuri sau practici drept obstacole în calea liberei circulaţii a bunurilor
a fost făcută de Curtea Europeană de Justiţie. Printre tipurile de bariere astfel identificate se pot menţiona:

- aplicarea de sancţiuni diferenţiate, mai severe pentru încălcări de reguli în legătură cu importurilor decât
pentru acelaşi tip de încălcare în legătură cu livrările interne

- controale interne de preţ („îngheţarea preţurilor”, preţuri minime, preţuri maxime, marje minime sau maxime
etc)

- anumite restricţii legate de rambursarea produselor farmaceutice (modul de întocmire a listelor de produse
care beneficiază de rambursare)

- campanii publice de încurajare a achiziţionării de mărfuri autohtone în detrimentul mărfurilor importate (caz
prevăzut chiar de o Directivă: 70/50)

- obligaţia utilizării limbii naţionale a ţării importatoare în declaraţii, marcări etc anterioare stadiului vânzării
către consumatorul final

Cele mai importante tipuri de obstacole în calea liberei circulaţii a bunurilor în interiorul Comunităţii au fost
identificate de Raportul Cechini („Costurile Non-Europei”, 1988) ca fiind următoarele:

a) „obstacolele tehnice”

b) achiziţiile publice

c) formalităţile vamale

d) măsuri fiscale nearmonizate

OBSTACOLE TEHNICE.

Obstacolele tehnice în calea comerţului decurg din influenţarea vânzării unor bunuri pe anumite pieţe

prin specificarea anumitor cerinţe referitoare la caracteristicile lor şi/sau ale procesului de producţie

prin care au fost realizate.

Această influenţare priveşte două aspecte:

- conţinutul în sine al caracteristicilor cerute

- procedura de verificare a conformităţii cu cerinţele stipulate

Obstacolele tehnice au o răspândire foarte mare în comerţul intracomunitar: circa ¾ din importurile

intra-comunitare implică bunuri care fac obiectul unor reglementări tehnice.

O distincţie importantă trebuie făcută între standarde şi norme tehnice.

Standardul este o specificaţie care se referă la caracteristicile unui produs şi/sau ale procesului său de

producţie şi/sau ale modului său de prezentare în faţa consumatorului.

Nu orice specificaţie tehnică este un standard. Definiţia ISO accentuează necesitatea ca existenţa şi

conţinutul standardelor să fie documentate, iar utilizarea lor să fie constantă şi repetată.

Între standarde şi norme tehnice există importante diferenţe:

- respectarea standardelor are caracter voluntar, pe când cea a normelor tehnice este obligatorie
- standardele sunt stabilite prin implicarea voluntară a tuturor părţilor interesate, pe când normele
tehnice sunt legiferate (dar procesul de legiferare poate avea grade diferite de deschidere către părţile
interesate)
Pot exista însă cazuri în care reglementări emise de autorităţi au caracter de standarde, nu de norme tehnice.

E.g.: o reglementare care statuează că toate ouăle cu o greutate de peste 62 de grame pot fi etichetate drept

“calitatea I” este un standard, dacă ouăle cu o greutate mai mică pot fi şi ele comercializate.
Chiar dacă sunt voluntare, standardele pot constitui bariere „private” în calea comerţului, dacă ajung să fie
utilizate pe scară largă, iar eventualele lor efecte restrictive asupra unor agenţi economici sunt, în asemenea
cazuri, chiar mai greu de contracarat, deoarece ele nu pot fi modificate sau interzise prin măsuri legislative.

Există mai multe modalităţi concrete de manifestare a impactului restrictiv al obstacolelor tehnice

I. Existenţa de deosebiri între standardele/ normele tehnice aplicate în diferite ţări (e.g., sistemul metric

vs. sistemul imperial de măsuri; diferenţele între configuraţia şi dimensiunile prizelor de curent în diferite ţări)

- respectarea anumitor specificaţii nu este mai dificilă decât respectarea altora, dar producătorii trebuie
să se conformeze unei multitudini de specificaţii diferite, ceea ce le sporeşte costurile
- însăşi cunoaşterea conţinutului standardelor/ normelor tehnice este costisitoare şi impune o povară
comparativ mai mare asupra exportatorului decât asupra producătorului care vizează doar piaţa sa
internă

II. Existenţa de norme tehnice care au impact mai sever asupra importurilor (sau al anumitor surse de

import)

- fie de jure: discriminarea este explicită

 este totuşi acceptabilă în anumite cazuri; e.g., atunci când sursa problemei este indisolubil legată de o a

anumită zonă geografică – e.g., carnea de vită posibil contaminată cu BSE

- fie de facto: discriminarea este implicită

 conformarea cu normele de siguranţă a alimentelor necesită valorificarea unor economii de scală 

aceste norme tind să favorizeze ţările a căror producţie este concentrată (e.g., cerinţa ca produsele lactate

comercializate în UE să fie obţinute din lapte provenit de la animale ţinute în ferme şi mulse cu mijloace

mecanice)

 discriminarea poate să decurgă din accesul diferit la resurse; E.g.,

- reglementările privind “puritatea pastei” în Italia, cerând să nu fie denumite “paste” decât pastele făinoase

obţinute exclusiv din grâu dur, un sortiment de înaltă calitate produs în sudul peninsulei

- tentativa producătorilor de hârtie din Franţa şi Germania de a impune obligativitatea unui conţinut înalt de

hârtie reciclată în producţia de cartoane, cu scopul de a îi frustra pe concurenţii lor din Suedia şi Finlanda de

avantajul accesului la o sursă abundentă de materie primă naturală (lemnul)

III. Norme care au un nivel de exigenţă mai înalt decât cel larg acceptat pe plan internaţional (fiind,

deci, mai stringente decât este necesar pentru a satisface obiectivele non-economice urmărite la un nivel

rezonabil)

 normele europene privind conţinutul maxim de aflatoxine (compus hepato-cancerigen care se găseşte în

produse precum grâu, alune, arahide) sunt de câteva ori mai stringente decât nivelul de toleranţă admis de

Codex Alimentarius; această exigenţă crescută este estimată a reduce riscul de deces prin cancer hepatic cu

1,4 la un miliard, adică mai puţin de 1 moarte pe an în UE (unde 33000 persoane mor în fiecare an din cauza

acestei boli)

Spre deosebire de barierele comerciale “clasice”, complet interzise şi neaplicate între ţările membre UE,

obstacolele tehnice există – în principiu – cu scopul de a permite atingerea unor importate obiective care

nu s-ar putea realiza corespunzător într-o logică de piaţă: menţinerea sănătăţii publice, protecţia mediului

etc. Eliminarea pur şi simplu a unor asemenea reglementări este, de aceea, imposibilă: ea ar genera

pierderi sociale disproporţionate în raport cu câştigurile economice pe care le-ar aduce. În consecinţă,

eforturile trebuie concentrate pe găsirea mijloacelor de a le reduce impactul restrictiv asupra schimburilor

comerciale internaţionale. În UE, acest demers a cunoscut trei etape.

1. „Vechea abordare” (sau abordarea tradiţională)

A reprezentat instrumentul prevăzut de „Programul General pentru Eliminarea Barierelor Tehnica în calea

Comerţului Intracomunitar” adoptat în 1968 şi pus în aplicare cu începere din 1969.

Esenţa sa o constituia armonizarea completă, respectiv eliminarea oricăror disparităţi între regulile naţionale,

prin adoptarea de reglementări detaliate la nivel de produse şi chiar de componente.

La momentul iniţial, armonizarea părea să fie opţiunea cea mai potrivită: ea era susceptibilă să faciliteze

comerţul intracomunitar, eliminând diferenţele generatoare de costuri de tranzacţie dintre reglementările

naţionale. Mai mult, şi considerente de ordin politic au indicat această soluţie, susceptibilă să promoveze

procesul de integrare europeană în general.

Programul urma să fie pus în aplicare în trei stadii succesive, dar a cunoscut întârzieri importante din chiar

primul an de funcţionare. Deşi prevedea adoptarea a circa 100 de directive, până în 1973 nu putuseră fi

adoptate decât 35. Aceste întârzieri au continuat şi ulterior, ajungându-se la o durată medie de

adoptare de aproape 10 ani pentru un număr de 15 directive adoptate „la pachet” de Consiliu în 1984.

În total, până în 1985, Consiliul adoptase circa 180 de directive prin această metodă, dar eşecul acestei

metode de eliminare a restricţiilor din calea comerţului intracomunitar era evident în condiţiile în care rata

introducerii de directive comunitare armonizate era mai mică decât cea a proliferării reglementărilor

naţionale.

În mare măsură, întârzierile au fost atribuite faptului că adoptarea directivelor era supusă regulii votului cu

unanimitate, ceea ce conferea fiecărui stat membru un drept de veto. Acesta reprezenta o compensaţie

considerată necesară pentru faptul că adoptarea unor reguli complet armonizate anula dreptul statului în cauză

de a aplica pe plan intern norme mai stricte, prevalându-se de excepţiile prevăzute de Art.30.

În afară de întârzieri, această regulă de vot a mai avut un efect negativ: tendinţa de a adopta reglementări mai

stringente decât cele deja existente la nivelul celor mai multe state membre, cu consecinţa sporirii dificultăţilor

de conformare pentru exportatori (atât cei comunitari, cât şi cei terţi).

De asemenea, reglementările în mare detaliu, cuplate cu durata excesivă pentru adoptarea lor, confereau

normelor europene în materie o mare rigiditate, complicând adesea adaptarea lor la cerinţele induse de

progresul tehnic.
Mai mult însă, adoptarea de norme nejustificat de stringente penalizează competitivitatea

întreprinderilor comunitare, deoarece acestea sunt ţinute să aplice aceste norme pentru ansamblul

producţiei lor (inclusiv cea destinată propriei pieţe interne şi exporturilor extra-comunitare), în

condiţiile în care – ca medie la scara întregii Comunităţi – doar 14% din producţia internă de bunuri şi

servicii este destinată pieţei comunitare (exclusiv cea proprie).

Blocajele decizionale şi supra-reglementarea au devenit astfel cele două faţete ale eşecului reglementării

problematicii obstacolelor tehnice prin „abordarea tradiţională”.

Confruntarea cu dificultăţile concrete ale metodei a dus, într-o primă fază, la o reconsiderare a cuprinderii
sale. Dacă, iniţial, acest modus operandi fusese considerat adecvat pentru toată game de produse supuse
normelor tehnice, cu începere de la mijlocul anilor 80 ambiţiile au fost redimensionate, urmărindu-se în
cotinuarea aplicarea armonizării totale doar cu privire la bunurile unde uniformitatea regulilor se justifică prin
consideraţii esenţiale precum protecţia consumatorilor şi/sau a mediului înconjurător.

În prezent, directivele care ţin de “vechea abordare” acoperă produse reprezentând circa 30% din
producţia industrială a Comunităţii:

- produse chimice potenţial periculoase (e..g., solvenţi)

- produse cosmetice şi farmaceutice

- vehicule cu motor

- echipament electric

- instrumente de măsură

Tot în modalitatea prevăzută de “vechea abordare” au fost tratate şi unele obstacole tehnice legate de anumite
produse alimentare, dar în aceste cazuri armonizarea a vizat doar aspecte legate de etichetare (e.g., termene
de valabilitate, menţionarea aditivilor), ambalare (e.g., interzicerea utilizării PVC), prezentare, reclamă şi
compoziţie.
 Politica agricola comună – PAC
4.1. Politica Agricolă Comunitară

Asigurarea continuităţii înseamnă adesea promovarea schimbării.

Acest lucru este foarte adevărat pentru Politica Agricolă Comună (PAC). Din 1962 de când a fost
fondată, PAC a cunoscut un proces continuu de adaptare şi reformă pentru a menţine un sector care este vital
nu numai pentru comunitatea fermierilor ci şi pentru societate în ansamblu.

Rolul PAC s-a modificat nu doar ca obiective ci mai cu seamă ca instrumente şi pârghii. La aceasta a
contribuit esenţial orizontul de timp al spaţiului de aplicare a PAC : după al doilea război mondial, anii ’80, în
prezent, etc.

Cu certitudine rolul PAC s-a schimbat: imediat după cel de-al doilea război mondial scopul PAC a
fost acela de a sigura autosuficienţa în produse agro-alimentare şi stabilizarea dereglărilor pieţei agricole. La
începutul anilor '80 aceste obiective au fost atinse, înlăturând definitiv spectrul penuriei alimentare de pe
continentul european şi asigurând un standard de viaţă corespunzător fermierului şi familiei sale. Deoarece
productivitatea agricolă a cunoscut o creştere fără precedent, PAC a condus la un sistem ce a stimulat
producţia intensivă pe scară mare uneori cu consecinţe serioase pentru mediu, bunăstarea animalelor şi
calitatea alimentelor. Rezultatul: cantităţi impresionante de lapte şi carne pe care consumatorii nu puteau să le
consume, dar pe care contribuabilul trebuia să le plătească.

PAC ilustrează şi modificarea « mentalităţii comunitare » în ce priveşte modul de implementare a

scopurilor politicilor agricole. Fiecare etapă a avut propriile obiective de ilustrat.

De fapt, acest proces evolutiv al PAC demonstrează adaptabilitatea politicilor agricole la presiunile
exercitate de realitatea economică :

- concurenţa pe piaţa produselor agricole ;

- evoluţia preţurilor (în special la combustibil) ;
- industrializarea ;
- poluarea ;
- preocuparea pentru securitatea alimentară ;
- preocuparea pentru eficienţă şi productivitate ; etc.
În vederea finanţării unitare a PAC, în ianuarie 1962 Consiliul a decis crearea Fondului European de
Orientare şi Garanţii Agricole (FEOGA). Fondul are două secţiuni distincte şi anume: « secţiunea orientare »
destinată ajustării structurilor agricole şi modernizării agriculturii şi « secţiunea garanţii » ce reprezintă peste
90% din FEOGA şi este destinată transpunerii în practică a celor trei principii fundamentale. FEOGA
reprezintă circa 50% din totalul bugetului comunitar.

În scopul înfiinţării pieţei unice a produselor agricole, preţurile lor au fost unificate. Pentru a evita
însă ca agricultorii din ţările cu preţuri ridicate să fie obligaţi să accepte reduceri de preţ, preţurile unice au
fost stabilite pentru fiecare produs la cel mai înalt nivel existent. Datorită acestui fapt preţurile unice
comunitare la majoritatea produselor agricole s-au situat constant peste preţurile pieţei mondiale, iar diferenţa
dintre acestea nu a încetat să crească.

Respectarea principiului preferinţei comunitare presupune ca produsele comunitare să rămână mai

ieftine decât produse similare importate, astfel încât consumatorul să prefere produsele comunitare mai ieftine.
În acest scop importurile au fost supuse unei taxe de intrare cunoscută sub numele de prelevare la import,
determinată ca diferenţă între preţul la frontieră şi preţul de referinţă la intrare (preţ prag, preţ de intrare, preţ
ecluză, etc.) stabilit anual de către instituţiile europene. Taxa de prelevare determină scumpirea produselor
extra-comunitare peste nivelul preţurilor interne. În paralel, s-a introdus un sistem de subvenţionare a
exporturilor (restituiri la export) pentru a permite produselor comunitare mai scumpe să fie competitive pe
piaţa mondială.

Principiul solidarităţii financiare se realizează prin utilizarea bugetului comunitar ca principal

instrument financiar pentru aplicarea măsurilor PAC. Statele membre nu-şi mai sprijină direct proprii
agricultori din bugetul naţional. Ele contribuie la constituirea bugetului comunitar, din care apoi se finanţează
toate cheltuielile legate de aplicarea măsurilor PAC.

Eficienţa şi productivitatea agriculturii s-au ameliorat continuu. Pe măsură ce Comunitatea a atins, iar
pe urmă a depăşit, nivelul de autosuficienţă, numărul exploataţiilor agricole şi cel al agricultorilor s-a redus.
Cele şase ţări fondatoare ale Comunităţii numără astăzi cu 50 % mai puţini agricultori decât acum treizeci de
ani.

PAC a asigurat încă de la început fonduri pentru sprijinirea modernizării şi restructurării sectorului
agricol. Primul program finanţat din secţiunea “orientare" a Fondului European pentru Orientare şi Garanţii
Agricole a demarat în 1972.

Începând cu 1988, Comunitatea a mobilizat simultan resursele din FEOGA (secţiunea “orientare"), din
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) şi din Fondul Social European(FSE) într-o acţiune în
beneficiul dezvoltării rurale. Obiectivul principal al dezvoltării rurale constă în diversificarea activităţilor
economice din zonele rurale şi dezvoltarea infrastructurilor aferente acestora în scopul susţinerii sectorului
agricol ce continuă să fie temelia Europei rurale.

În toate regiunile ce apelează la ajutorul său, FEOGA încurajează investiţiile destinate îmbunătăţirii
competitivităţii exploataţiilor agricole, prin intervenţii sub forma proiectelor de modernizare, instalarea
tinerilor fermieri, instituirea unor programe de pensionare anticipată sau de ajutoare destinate agriculturii din
zonele de munte şi din zonele defavorizate. De asemenea, măsurile întreprinse în acest domeniu contribuie în
egală măsură la finanţarea acţiunilor menite să:

- reducă producţiile excedentare;

- amelioreze transformarea şi comercializarea produselor agricole şi silvice;

- amelioreze folosinţa neagricolă a terenurilor arabile;

- protejeze mediul înconjurător şi să încurajeze împădurirea terenurilor.

Ca orice politică dinamică, şi PAC a suferit de-a lungul timpului ajustări şi modificări atât în scopul
adaptării la noile circumstanţe şi priorităţi cât şi datorită evoluţiilor pieţei şi tehnologiilor. Au fost făcute
eforturi însemnate, în special pentru limitarea producţiei excedentare, reducerea costurilor bugetare şi
împiedicarea prăbuşirii veniturilor agricole. Primele măsuri de reformă, s-au lovit însă de rigiditatea
funcţională a sistemului creat de PAC. Sistemul de subvenţionare, bazat pe garantarea preţurilor de producţie,
a dat naştere la dependenţe structurale greu de ajustat.

Înainte de aplicarea modificărilor menţionate, agricultorii primeau un preţ minim pentru produsele lor,
chiar dacă aceste produse erau excedentare şi contribuiau la acumularea stocurilor comunitare de intervenţie,
ce trebuiau ulterior exportate pe piaţa mondială apelând la subvenţii. Totuşi, sistemul de susţinere a preţurilor
a permis Comunităţii să atingă gradul de autosuficienţă la majoritatea produselor agricole.

Schimbarea priorităţilor sociale şi economice reclamă un nou concept pentru agricultura europeană.
Reforma din 1992, McShary, a fost un mare pas înainte în această direcţie: ea a adus producţia la nivelul
consumului încurajând, în acelaşi timp, practicile productive mai puţin intensive, şi prietenoase faţă de mediul
înconjurător. Cu toate acestea mai sunt încă multe de făcut.

Scopul noii politici agricole este să asigure corelarea ofertei cu cererea fără să afecteze viaţa
fermierilor din mediul rural.

Se vor schimba numai instrumentele financiare iar orice scădere a preţului va fi compensată printr-un
sistem de plăţi directe.

« Sprijinirea venitului are motive sociale şi politice. Un argument economic pentru sprijinirea
venitului în cadrul PAC este greu de formulat într-o economie de piaţă unde agenţii economici din alte
sectoare se confruntă, la rândul lor, cu riscul unui declin treptat sau brusc al veniturilor. Acest fapt nu
înseamnă că agricultura nu suferă de pe urma unor efecte speciale de venit. Ele se referă la nivelul structural
al venitului şi instabilitatea sa pe termen scurt şi ajută la explicarea anumitor caracteristici ale politicilor
agricole, dar nu justifică PAC, aşa cum a apărut aceasta.

Nivelul structural al venitului agricol poate creşte doar în condiţii speciale. Cele mai multe produse
agricole fac parte din bugetul alimentar al cetăţenilor şi, prin urmare, elasticităţile în funcţie de venit sunt
scăzute. În consecinţă, creşterea cererii sectorului agricol trebuie să apară, în cea mai mare parte, prin
creşterea populaţiei, nu din creşterea nivelului veniturilor.»10

Reforma din 1992 a constituit fundamentul strategiei vizând plasarea PAC în centrul strategiei de
dezvoltare rurală a Uniunii Europene. Obiectivele sale esenţiale sunt în număr de cinci:

- menţinerea Comunităţii în rândul producătorilor şi exportatorilor de produse agricole, prin creşterea

competitivităţii agricultorilor săi, atât pe pieţele interne cât şi pe pieţele de export;

- diminuarea producţiei până la nivelul cererii manifestate pe piaţă;

- concentrarea ajutorului pentru susţinerea veniturilor asupra acelora ce au în mod evident cea mai mare
nevoie de sprijin;

- încurajarea agricultorilor să nu-şi abandoneze terenurile;

- protejarea mediului şi dezvoltarea potenţialului natural al satelor.

Elementul cheie al reformei a constat în reducerea preţurilor subvenţionate la produsele de bază şi

scoaterea din cultură a terenurilor arabile. Pentru compensarea pierderilor de venit rezultate din aceste două
măsuri, agricultorii primesc compensaţii sub formă de plăţi directe pe hectar sau cap de animal.

Preţurile minime garantate ale cerealelor s-au diminuat cu 29% pe parcursul a trei ani începând cu
campania agricolă 1993/94. Prin această reducere preţurile cerealelor comunitare s-au apropiat de nivelul
preţurilor de pe pieţele mondiale. Anual, în funcţie de cererea estimată pe piaţă, un procent din suprafaţa
arabilă destinată cerealelor este retrasă din cultură. Pentru primul an suprafaţa de bază retrasă din cultură s-a
stabilit la 15% din suprafaţa cerealieră a UE.

Acordarea plăţilor compensatorii este condiţionată de retragerea din cultură a procentului stabilit din
suprafaţa de bază. Terenurile retrase din cultură pot fi utilizate în scopuri productive nealimentare, spre
exemplu pentru producerea de cereale destinate fabricării de biocarburanţi.

Producătorilor de cereale li se compensează direct şi integral pierderea de venit rezultată din reducerea
preţurilor garantate. Plăţile compensatorii directe pentru susţinerea veniturilor sunt calculate pe baza
10
Jacques Pelkmans – Integrare europeană. Metode şi analiză economică, Institutul European din
România,Bucureşti, 2003, pg. 203
randamentelor medii ale fiecărei regiuni agricole din UE. Pe aceeaşi bază se calculează şi plăţile
compensatorii destinate să acopere pierderile de venit rezultate din retragerea din cultură a terenurilor. Micii
producători (cei ce produc mai puţin de 92 tone de cereale pe an) primesc compensaţii fără obligaţia de
îngheţare a unui procent din suprafaţa cerealieră.

Trecerea de la sistemul de garantare a preţurilor la un sistem de sprijinire directă a veniturilor

agricultorilor are drept scop alinierea sectorului cerealier la principiile aplicate celorlalte produse. Schimbarea
mecanismelor pieţei pentru o serie de produse de bază a fost însoţită de o serie de măsuri complementare.
Acestea sunt destinate încurajării metodelor de cultură menite să protejeze mediul înconjurător (bazate pe
utilizarea în mică măsură a îngrăşămintelor şi pesticidelor), finanţării programelor de împădurire a terenurilor
şi asigurarea gestionării terenurilor retrase din cultură. Mai mult Comunitatea cofinanţează regimul de
pensionare anticipată mai avantajos pentru agricultorii cu vârste peste 55 de ani, lăsând astfel locul tinerilor
agricultori.

« O complexă problemă de alegere este ascunsă în al doilea şi cel mai important obiectiv. Întrebarea
este căror fermieri ar trebui să li se promită un nivel de trai echitabil: tuturor fermierilor exitenţi sau şi
copiilor lor existenţi, care doresc să intre în acest sector sau oricăror alt nou-veniţi ? În secolul XXI,
agricultura ca activitate profesională este încă un sector în care ocuparea forţei de muncă scade. Date fiind
tehnicile agricole moderne şi dimensiunile optime ale exploataţiilor agricole, proporţia populaţiei agricole în
populaţia ocupată totală poate fi foarte scăzută, fără a genera o penurie de ofertă internă. »11

Reformele propuse de Agenda 2000 a Comisiei Europene arată cum poate fi pus în practică un model
viabil pentru agricultura europeană. Reducerea preţurilor administrate şi creşterea plăţilor directe vor fi în
beneficiul fermierului european prin stimularea consumului pe pieţele europene, oferind oportunităţi pentru
concurenţa de pe pieţele internaţionale ce se anunţă promiţătoare fără a mai apela la subvenţiile de export.

Politica de dezvoltare rurală va contribui la remunerarea directă a fermierilor pentru serviciile pe care
ei le furnizează societăţii, precum protecţia mediului şi prezervarea patrimoniului rural, care de asemenea
constituie o importantă sursă pentru noi locuri de muncă şi cultură regională.

Dacă dorim ca fermierii europeni să poată furniza consumatorilor alimente care să răspundă
exigenţelor lor înalte referitoare la calitatea şi securitatea alimentelor şi la standarde ecologice, societatea
trebuie să fie pregătită să-i sprijine printr-o politică agricolă reformată. Reforma vizează tocmai reconcilierea
PAC cu preocupările şi ambiţiile cetăţenilor europeni.

Tabeulul nr. Eşecuri pozitive de reglementare ale PAC

Aspect / Eşec Motive principale

Obiectiv

Sprijinirea Transfer din ce în ce Cerc vicios ; elasticităţi mai mari ale ofertei ;
pieţei mai puţin eficient beneficiile fermierilor erodate de capitalul
împrumutat şi de preţurile mai mari ale terenului ;
preţuri ridicate şi impozitare crescută pentru

11
Jacques Pelkmans – Integrare europeană. Metode şi analiză economică, Institutul European din
România,Bucureşti, 2003, pg.205 - 206
 consumatori şi contribuabili; surplusurile din ce în ce
mai mari elimină preţurile mondiale, ducând la
impozite şi mai mari, dar nu la mai multe beneficii
pentru fermierii CE

Distribuţia Foarte inegală ; 80% Legarea cheltuielilor de producţie favorizează

beneficiilor din beneficii sunt fermierii mari şi, deseori, produsele « nordice » ;
de producător obţinute de 20% din reglarea prin preferinţe de produs s-a dovedit dificilă
între fermieri fermieri şi costisitoare

Venit Declinul semnificativ Scăderi mondiale seculare ale preţului timp de

echitabil al numărului de decenii, este inevitabil tehnologia şi scara necesită o
pentru fermieri ieşire permanentă din sector pentru păstrarea unor
fermieri venituri « echitabile » pentru cei care rămân

Probleme PAC nu este (şi nu Necesită alte instrumente, cum ar fi politica regională,
rurale poate fi) infrastructura, mediul, politica în domeniul
silviculturii etc.
adecvată pentru
rezolvarea
necesităţilor rurale

Administraţie Măsurile sunt Modificare repetată, SCM, scheme ad-hoc,

complexe, numeroase introducerea schemelor naţionale, toate datorate
eficientă şi şi afectate de fraude excesivei politizări, precum şi compromisurilor
simplă complexe privind extinderea CE

Limitarea Reduse, dar nu Evaziune practicată de fermieri, alternative de

surplusurilor eliminate aprovizionare, creşteri ale ofertei si surplusuri
(sau a controlate sau plafoane « prea lejere »
ofertei)

Mediu Impact negativ din ce Metodele de cultivare bazate pe scară nu sunt

în ce mai mare al ecologice, produsele chimice agricole poluează apa şi
PAC asupra mediului aerul ; eliminarea deşeurilor animale este o problemă
din ce în ce mai mare

Sursa : Jacques Pelkmans – Integrare europeană. Metode şi analiză economică, Institutul European din
România, Bucureşti, 2003, pg. 219

La începutul acestei liste, privind eşecurile pozitive de reglementare ale PAC, se găsesc conflictele
comerciale şi presiunile bugetare severe. Toate aceste motive au format un argument convingător pentru
reformarea PAC, adică revizuirea instrumentelor şi nivelurilor de sprijin.

Reforma din 1992 a reprezentat un pas în direcţia cea bună, a redus costurile bugetare şi
transferurile consumatorilor şi a redresat puţin distribuţia inegală între fermierii mari şi cei mici.

“Preţul de intervenţie sau preţul planşeu este preţul de vânzare en gros minim pentru fermieri, care
este garantat prin decizie politică şi menţinut de birourile autorizate să efectueze achiziţii de intervenţie.
Birourile de intervenţie acţionează de câte ori există o ofertă în exces. Preţul de intervenţie este cu până la
10% mai mic decât preţul orientativ, pentru a permite fluctuaţii marginale normale.

Pentru că multe ţări din lume practică politici agricole protecţioniste, piaţa mondială este o piaţă
reziduală şi uneori fluctuaţiile preţului sunt foarte mari. Cu alte cuvinte, protecţia poate fi considerată un
export de instabilitate. În plus, UE descarcă frecvent producţia în exces pe piaţa mondială cu ajutorul
“subvenţiilor la export”, adăugând şi mai multă instabilitate şi scăzând artificial preţurile furnizorilor străini pe
piaţa mondială. […..]

Sistemele de plăţi compensatorii (DPS) se bazează de asemenea, pe un preţ garantat pentru toţi
fermierii UE pentru un anumit produs. Plăţile compensatorii către fermieri acoperă diferenţa dintre pragul de
piaţă, care depinde de preţul mondial prin importuri libere, şi preţul garantat fermierilor.”12

Agenda 2000 a Comisiei Europene cuprinde un nou set important de propuneri de reformă a PAC, a
unui Model european de agricultură. Principalele caracteristici ale acestui model vor fi:

• un sector agricol competitiv care să poată face faţă, în mod treptat, competiţiei de pe pieţele internaţionale
fără să fie nevoie să recurgă la subvenţii care sunt din ce în ce mai puţin acceptate la nivel internaţional;

• metode de producţie sănătoase şi care protejează mediul, capabile să furnizeze produse de calitate în
varietăţile cerute de populaţie;

• forme diverse de agricultură, bogate în practici tradiţionale care nu sunt numai orientate către un nivel mare
de producţie, dar care caută să menţină frumuseţile naturii şi ale peisajului rural, precum şi comunităţi rurale
dinamice şi active, generând şi menţinând nivelul de ocupare al forţei de muncă;

• o politică agricolă mai simplă şi mai uşor de înţeles, care stabileşte clar linii de separaţie între deciziile ce
trebuie luate în comun şi cele ce rămân în competenţa Statelor Membre.

Sistemul anterior de susţinere a preţurilor pentru un nivel nelimitat al producţiei a încurajat nu doar
apelarea masivă la îngrăşăminte şi pesticide, dar şi promovarea producţiilor cu randament ridicat. În realitate,
confruntat cu îngheţarea preţurilor, producătorul nu a avut alte metode de creştere sau de menţinere a nivelului
anterior al veniturilor proprii decât producerea unei cantităţi mai mari la acelaşi preţ. Acum, agricultorii pot să
rămână în agricultură, lucru care nu era posibil în sistemul anterior, când numărul exploataţiilor agricole se
reducea într-un ritm de 3% pe an. Practic, ajutorul financiar este acum canalizat cu precădere către categoria
de agricultori cea mai vulnerabilă şi către modelele extensive de cultivare şi creştere a animalelor.

Graţie acestor argumente şi datorită faptului că reforma a pus accent pe măsurile de acompaniere
ecologică şi socială, programul reformei a devenit pivotul strategiei de piaţă al Comunităţii în vederea unei
dezvoltări rurale echilibrate.

Reforma PAC a stabilit participarea activă a agricultorilor la protecţia mediului. Operaţiunile de

împădurire sau de gestiune a suprafeţelor forestiere sunt astăzi remunerate precum orice altă activitate
economică. Păstrarea patrimoniului rural al Uniunii Europene şi al satelor europene au mult de câştigat din
aceste noi activităţi introduse prin reforma din 1992.

12
Jacques Pelkmans – Integrare europeană. Metode şi analiză economică, Institutul European din
România,Bucureşti, 2003, pg. 208 - 211
 Bineînţeles nu toate sistemele agricole practicate au rezultate benefice pentru mediu, iar sistemele de
producţie intensive au condus la o deteriorare a echilibrului ecologic, a valorilor culturale şi a peisajului rural.
Creşterea presiunii economice asupra fermierilor, îmbunătăţirea competitivităţii, intensificarea şi schimbarea
practicilor manageriale, abandonarea terenurilor sunt tot atâtea semnale că societatea nu mai poate aştepta ca
fermierii să furnizeze servicii de mediu fără remunerare.

Din 1992 peste 1,35 milioane de acorduri au fost semnate între fermieri, autorităţile naţionale şi
regionale pentru acordarea de sprijin financiar din partea Uniunii. Aceste acorduri acoperă o mare diversitate
de situaţii incluzând promovarea utilizării durabile a resurselor, conservarea unor arii de interes particular
pentru protecţia mediului, precum mlaştinile, şi încurajarea practicilor de producţie naturală şi a tehnicilor de
producţie integrată.

După reformă, PAC a dinamizat eforturile de sprijinire a zonelor rurale în scopul menţinerii unui nivel
de activitate economică suficient de ridicat pentru păstrarea unor colectivităţi locale active. Acest lucru nu era
posibil înainte de reformă deoarece exodul agricultorilor de la sat la oraş nu a făcut altceva decât să accelereze
spirala către partea inferioară a unui sector agricol aflat deja în declin, cu infrastructură insuficientă şi servicii
neadecvate.

Rolul jucat de agricultură în economiile rurale ale Comunităţii Europene a evoluat de-a lungul anilor.
Noua formulă PAC este o contribuţie originală şi importantă, testată înainte de 1992 în cadrul unor iniţiative
specifice precum programul Leader. Din punct de vedere al obiectivelor cu caracter social, în acest context se
integrează şi noul sistem de pensionare anticipată care, pe de o parte, permite agricultorilor pensionari să-şi
continue traiul în mediul rural, iar pe de altă parte, crează susţinere pentru tinerii agricultori ca să se instaleze
pe exploataţii agricole viabile.

4.2. Programele europene de

susţinere a reformelor agricole

UE acordă asistenţă celor 10 state din Europa Centrală şi de Est candidate la aderare, prin intermediul
a trei instrumente financiare:

1. PHARE – (Poland Hungary Aid for Reconstruction of Economy) este principalul instrument
financiar nerambursabil; a fost creat la începutul lui 1989, pentru Polonia şi Ungaria, extins apoi treptat şi la
alte state;
2. ISPA – (Instrument for Strucural Policies for pre-Accession)– creat la 1 ianuarie 2000, pentru
sprijinirea ţărilor candidate la procesul de aderare; sprijinul este de natură financiară pentru investiţiile în
protecţia mediului şi transporturi;
3. SAPARD – (Special pre-Accession Programme for Agriculture and Rural Development – este
funcţionabil din iunie 1999 cu scopul de a susţine reforma structurală în sectorul agricol şi alte domenii legate
de dezvoltarea rurală, în cele 10 ţări candidate.
Pentru a deveni o ţară cu o agricultură competitivă, România trebuie să progreseze în adoptarea
standardelor europene din acest sector şi din industria alimentară, agricultura reprezentând cel mai voluminos
capitol de negociere. Pentru acest capitol este necesară determinarea acelui set de politici similar cu cel
practicat de piaţa europeană, menit să stimuleze producătorul local, să îl protejeze împotriva concurenţei, cel
puţin la nivelul subvenţiilor pe care ţările exportatoare le practică; să îi dea certitudinea că producţia realizată
va fi valorificată la un nivel superior, cu păstrarea mecanismului de formare liberă a preţurilor.
 Aderarea la UE va îmbunătăţi considerabil situaţia producătorilor agricoli din ţările candidate, fără a
produce dezechilibre majore ale pieţei ca urmare a extinderii. Metodele de producţie trebuie să fie sigure din
punct de vedere al protecţiei mediului şi să furnizeze produsele de calitate cerute de consumator.

Ţările candidate înregistrează costuri, legate de terenurile agricole şi de forţa de muncă, mai scăzute faţă
de ţările UE, dar şi cheltuielile cu investiţiile sunt mai mici. Nivelul scăzut al productivităţii agriculturii ţărilor
este-central europene este cauzat de: fragmentarea structurilor agricole, funcţionarea deficitară a pieţelor
funciare şi de arendare, accesul redus la credite şi la pieţele de desfacere, lipsa capitalului uman slaba
calificare a acestuia.

Printre programele pe care Uniunea Europeană le are în derulare, în România, pentru domeniul
agriculturii şi dezvoltării rurale, se numără:

 “Sprijin pentru coordonarea politicii agricole”, cu un buget de 4 milioane euro, plus 250.000 euro –
contribuţia guvernului român;
 “Întărirea sistemului de control a calităţii produselor agricole”, având un buget alocat de 2,55 milioane euro;
 “Identificarea animalelor şi sistemul de înregistrare” – cu 3 milioane euro.
Valoarea totală a sprijinului financiar acordat de UE acestui sector, din 1990, se ridică la circa 130
milioane euro.

Cel mai important program al Uniunii Europene pentru agricultură şi dezvoltare rurală este SAPARD,
având ca obiective prioritare:

 îmbunătăţirea competitivităţii produselor agricole şi piscicole;

 îmbunătăţirea infrastructurii pentru dezvoltare rurală şi pentru agricultură;
 dezvoltarea economică a zonelor rurale;
 dezvoltarea resurselor umane şi protecţia mediului.
România primeşte prin intermediul acestui program 150 de milioane euro anual, din partea UE, şi 50 de
milioane euro, finanţare de la bugetul statului, pe perioada 2000 -2006. Cei care pot beneficia de finanţare în
cadrul SAPARD sunt:

 producătorii agricoli privaţi, mari şi mijlocii;

 asociaţii ale producătorilor agricoli;
 întreprinderi private, mici şi mijlocii;
 autorităţi locale;
 ONG-uri.
SAPARD reprezintă unul din cele trei instrumente de finanţare ale Uniunii Europene, agricultura
îndeplinind un rol major în viaţa economică şi politică a ţărilor care candidează pentru aderarea la UE.
Asistenţa totală disponibilă pentru cele 10 state candidate, prin intermediul SAPARD, este de 520 milioane
euro anual, iar România se situează pe locul doi, din punct de vedere al sumei alocte, după Polonia.

Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit (APDRP) înfiinţată prin Ordonanţă de Urgenţă în
data de 27 februarie 2006, preia în totalitate derularea programului SAPARD. Această structură nou înfiinţată
va gestiona după aderarea României la UE, sumele alocate ţării noastre prin Fondul European pentru
Agricultură şi Dezvoltare Rurală (FEADR) şi Fondul European pentru Pescuit (FEP).

APDRP are în structură 8 centre regionale de plăţi pentru dezvoltare rurală şi pescuit, precum şi un
oficiu de plăţi la nivelul fiecărui judeţ. Prin această nouă structură se doreşte ca cererile de finanţare şi cele de
plată pentru Programul SAPARD, iar apoi pentru fondurile post-aderare, să fie primite direct la nivel judeţean,
lucru solicitat în repetate rânduri de beneficiari.

În concordanţă cu celelalte componente de investiţii se vor finanţa atât activităţile de divresificare

economică, turism, conservarea patrimoniului natural, cultural şi arhitectural cât şi renovarea satelor.
 Nu în ultimul rând, o prioritate de finanţare este şi implementarea unui program pilot – LEADER, prin
încurajarea inovaţiei în sectorul agricol şi forestier, folosirea resurselor naturale şi culturale într-un mod
raţional şi îmbunătăţirea calităţii vieţii în zonele rurale. Măsurile care au primit acreditarea şi care se află în
curs de derulare sunt:

1.1 Îmbunătăţirea prelucrării şi marketingului produselor agricole şi piscicole

2.1 Dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale

3.1 Exploatarea investiţiilor agricole;

3.4 Dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice pentru generarea de activităţi multiple şi venituri
alternative;

4.1 Îmbunătăţirea pregătirii profesionale

4.2 Asistenţă tehnică

Măsura 1.1 vizează investiţii pentru:

 clădiri şi echipamente, modernizarea sau retehnologizarea unor capacităţi existente;

 tratarea, reciclarea şi eliminarea produşilor reziduali şi a deşeurilor nocive;
 valorificarea subproduselor rezultate în procesul ce prelucrare;
 îmbunătăţirea sistemului de monitorizare şi control a lanţului de recepţie, colectare, prelucrare şi marketing a
produselor sub aspect cantitativ şi calitativ;
 îmbunătăţirea controlului intern a calităţii materiei prime, produselor şi subproduselor obţinute în cadrul
unităţilor de procesare şi marketing.
Beneficiarii finanţărilor pot fi: societăţi comerciale cu capital integral privat şi asociaţii şi grupuri de
producători, cu personalitate juridică. Aceştia pot solicita sprijin pentru un nou proiect dacă au finalizat unul
anterior, iar valoarea eligibilă a unui proiect poate fi între 30.000 euro şi 2 milioane de euro. Cofinanţarea
privată trebuie să acopere cel puţin 50% din cheltuielile eligibile, iar beneficiarul să nu aibă pierderi financiare
sau datorii restante la bugetul de stat sau la asigurările sociale. Suma totală de care beneficiaza aceste proiecte,
până în 2006, din partea UE este de 191,9 milioane euro iar de la bugetul statului – 63,96 milioane euro.

Îmbunătăţirea accesului la pieţe şi a competitivităţii produselor agricole şi piscicole prelucrate, care

constituie principalul domeniu de intervenţie a programului SAPARD, are ca scop o mai bună integrare în
lanţul alimentar prin investiţii în procesare şi marketing precum şi prin crearea unei reţele de control al
calităţii care va fi completată de măsuri naţionale de „promovare a integrării în lanţul alimentar” inclusiv de
sprijinire a marketingului produselor agricole şi măsuri de publicitate tot mai numeroase.

Măsurile SAPARD de îmbunătăţire a calităţii vor fi însoţite de un program naţional care are ca scop
alinierea la standardele europene a calităţii produselor, diseminarea tehnicilor de control în industria
alimentară prin cursuri, protejarea şi promovarea identităţii produselor alimentare tradiţionale, introducerea
unor standarde comune de calitate.

Cea de-a doua măsură, 2.1, din programul SAPARD are ca obiective:

 executarea şi modernizarea unor drumuri comunale, cu prioritate pentru cele care facilitează accesul la
drumurile judeţene, naţionale sau căi ferate;
 realizarea unor lucrări de alimentare cu apă sau de extindere şi modernizare, acolo unde reţeau deja există;
 executarea unor lucrări de canalizare, de modernizare a reţelelor de canalizare ;
 ridicarea standardelor de viaţă în zonele rurale;
 menţinerea populaţiei în zonele rurale.
Ţara noastră realizează obiectivele menţionate anterior prin intermediul următoarelor măsuri:

1. îmbunătăţirea accesului la reţeaua publică de căi ferate şi drumuri comunale, judeţene, naţionale ;
2. creşterea standardelor de acces turistic la ţară ;
3. îmbunătăţirea condiţiilor igienico-sanitare ;
4. îmbunătăţirea mediului.
Programul preconizează acordarea sprijinului pentru 700 de proiecte pe întreaga perioadă de
programare, dintre care 300 proiecte rutiere, 300 proiecte de îmbunătăţire a accesului la apă potabilă şi 100 de
proiecte de canalizări. În această perioadă vor trebui renovate sau construite 1.500 km de drumuri şi 3.100 de
km conducte de apă şi 500 staţii de pompare, ca şi 1.300 km conducte de canalizare şi 300 staţii de pompare.

Cei care beneficiază de finanţări sunt consiliile locale şi asociaţiile de tip partenerial, cu statut juridic, între
consiliile locale. Valoarea proiectelor derulate în cadrul acestei măsuri variază între 100.000 şi 1 milion de
euro. Bugetul total la această măsură este de 329,08 milioane euro, de la UE, şi 109,69 de la guvernul român.

Pentru diminuarea anumitor decalaje care există între agricultura românească şi cea specifică ţărilor
din Uniunea Europeană trebuie enumerate problemele care vizează politica agrară şi găsirea unor soluţii
potrivite. Printre soluţiile la problemele agriculturii din ţara noastră menţionăm:
 abandonarea politicii de dezvoltare extensivă şi utilizarea intensivă a factorilor;
 stimularea investiţiilor, prin îmbunătăţirea sistemului de creditare, de impozitare, cât şi de sprijinire a
producătorilor agricoli;
 susţinerea ofertei de produse agricole sau a cererii, a consumului intern şi a exportului de produse
agroalimentare;
 ajustarea structurală a agriculturii în planul proprietăţii, exploataţiilor şi producţiei;
 analizarea modului de utilizare şi repartizare a factorilor de producţie; să se evite situaţii de genul: forţă de
muncă în exces şi capital insuficient;
 dezvoltarea activităţii de cercetare şi folosirea mijloacelor moderne de comunicaţii şi informare;
 transformarea unor dezavantaje ale agriculturii ţării noastre în avantaje, prin reorientarea politicii agricole
(trecerea de la agricultura convenţională la cea ecologică).
Prin intermediul Măsurii 3.1. se va asigura sprijinul financiar pentru investiţiile în exploataţiile agricole
private, vegetale şi de creştere a animalelor, cât şi pentru raţionalizarea şi reorientarea producţiei în vederea
creşterii calităţii produselor realizate. Toate acestea se vor realiza concomitent cu aplicarea unor tehnologii
competitive şi care pot limita poluarea mediului înconjurător. Măsura urmăreşte sporirea veniturilor
producătorilor agricoli precum şi stimularea tinerilor în activităţi agricole, prin îmbunătăţirea condiţiilor
acestora de viaţă şi de muncă.

Proiectele care vor fi aprobate, în cadrul acestei măsuri, vor primi fonduri cuprinse între 10.000 şi 500.000
de euro, din care jumătate vor fi acoperite din surse proprii ale solicitantului. Fondurile vor fi repartizate
pentru următoarele activităţi:

- achiziţionarea animalelor cu potenţial genetic ridicat;

- cumpărarea tractoarelor, maşinilor şi instalaţiilor pentru fermele de animale;
- modernizarea şi construirea fermelor pentru creşterea animalelor şi păsărilor;
- dotarea cu echipamentul necesar modernizării exploataţiilor vegetale;
- reabilitarea plantaţiilor pomicole şi viticole;
- investiţiile în fermele vegetale prin modernizarea şi extinderea clădirilor şi utilităţilor;
- modernizarea şi construirea unor sere noi.
Măsura 3.4. – “Dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice pentru generarea de activităţi
multiple şi venituri alternative” urmăreşte:
- susţinerea activităţilor agricole din mediul rural prin dezvoltarea unor servicii agricole şi activităţi
specifice turismului rural, silvocinegetic şi ecoturismului (modernizarea şi construirea unor cabane şi
puncte de refugiu);
- menţinerea şi dezvoltarea activităţilor meşteşugăreşti tradiţionale şi artizanale ;
- dezvoltarea acvaculturii (fermele piscicole);
- dezvoltarea apiculturii, sericiculturii, cultivării ciupercilor, arbuştilor fructiferi şi plantelor medicinale.
Sumele care vor fi alocate pentru proiecte pot fi cuprinse între 5.000 şi 200.000 de euro.

Printre obiectivele operaţionale ale Măsurii 4.1. menţionăm :

  reorientarea calitativă a producţiei, inclusiv pentru înfiinţarea grupurilor de producători ;
 practici productive compatibile cu menţinerea peisajului rural, protecţia mediului, standardele de
igienă şi bunăstare a animalelor, incluzând instruirea fermierilor care vor aplica măsura de
agromediu ;
 managementul fermelor viabile din punct de vedere economic şi al fermelor de acvacultură ;
 administrarea reţelelor de irigaţii de către membrii Asociaţiilor Utilizatorilor de Apă ;
 alte pregătiri profesionale : silvicultura şi diversificarea activităţilor rurale în cazul producătorilor
agricoli şi deţinătorilor de păduri.
Obiectivele urmărite de Măsura 4.2. sunt :
o activităţi de sprijinire a monitorizării şi implementării Programului ;
o îmbunătăţirea monitorizării Programului ;
o asigurarea unui flux adecvat de informaţii şi publicitate ;
o asigurarea suportului pentru experienţa externă şi pentru evaluarea Programului.
Măsurile SAPARD, având ca obiectiv stimularea directă a productivităţii agriculturii prin investiţii în
exploataţiile agricole şi dezvoltarea infrastructurii rurale şi de irigaţii, precum şi răspândirea măsurilor
ecologice, vor fi completate de o categorie de măsuri naţionale (“productivitatea fermelor şi îmbunătăţirea
calităţii”) care urmăresc sprijinirea mecanizării fermelor, îmbunătăţirea creşterii animalelor şi promovarea
inovărilor tehnologice. Granturile la scală mică (până la 2500 Euro şi acoperind 50% din costurile totale sau
un grant unic de 50% pentru achiziţionarea de animale) sunt concepute astfel încât să fie proceduri mai simple
şi mai accesibile decât SAPARD-ul. Acestea nu pot fi combinate cu SAPARD sau cu alte granturi.

Acest tip de măsuri vor include de asemenea acţiuni pentru sprijinirea silvilculturii, având ca scop
păstrarea şi dezvoltarea funcţiilor economice, ecologice şi sociale ale pădurii în zonele rurale, precum şi
extinderea împăduririlor, pentru a creşte valoarea adăugată în acest domeniu. Aceste obiective se vor realiza
atât prin programul SAPARD cât şi prin alte programe finanţate exclusiv de la bugetul statului.

Îmbunătăţirea accesului la pieţe şi a competitivităţii produselor agricole şi piscicole prelucrate, care

constituie principalul domeniu de intervenţie a programului SAPARD, are ca scop o mai bună integrare în
lanţul alimentar prin investiţii în procesare şi marketing precum şi prin crearea unei reţele de control a
calităţii, împreună cu o serie de măsuri naţionale de „promovare a integrării în lanţul alimentar” inclusiv de
sprijinire a marketingului produselor agricole, investiţii în infrastructura de marketing şi măsuri de publicitate
tot mai numeroase.

Măsura 3.2 Constituirea grupurilor de producători va fi completată de intervenţii naţionale mai

directe pentru promovarea consolidării fermelor şi va include o serie de măsuri, pornind de la stimulente
acordate agricultorilor care se pensionează devreme pentru a încuraja restructurarea agriculturii de semi-
subzistenţă.

Proiectele din cadrul acestei măsuri constau în sprijin financiar anual acordat grupului de producători legal
constituit, astfel ajutorul public va fi de 100% din totalul cheltuielilor eligibile. Sprijinul destinat grupurilor de
producători va fi acordat în funcţie de costurile de constituire şi funcţionare a grupului, în rate fixe. Acesta va
fi determinat, în fiecare an, pentru fiecare grup de producători pe baza producţiei anuale comercializate astfel:

a) pentru primul, al doilea, al treilea, al patrulea şi al cincilea an de 5%, 5%, 4%, 3% şi 2% din valoarea
producţiei de piaţă de până la 200.000 de euro/an.

b) pentru primul, al doilea, al treilea, al patrulea şi al cincilea an de 2,5%, 2,5%, 2%,1,5% din valoarea
producţiei de piaţă ce depăşeşte 200.000 de euro/an.

c) sprijinul va fi plătit în rate anuale pentru fiecare grup de producători şi va avea un plafon maxim de:

- 20 000 EURO pentru primul an;

 - 20 000 EURO pentru al doilea an;
- 16 000 EURO pentru al treilea an;
- 12 000 EURO pentru al patrulea an;
- 10 000 EURO pentru al cincilea an;
Gradul de intervenţie pentru proiecte este de 100%:

- 75% contribuţia Comunităţii (Uniunea Europeană)

- 25% cofinanţare naţională (Guvernul României)

O altă Măsură nouă este 3.3 Metode agricole de productie proiectate să protejeze mediul si să
mentină peisajul rural.

Gradul de intervenţie pentru proiecte este de: - 75% contribuţia Comunităţii (Uniunea Europeană) ; 25%
cofinanţare naţională (Guvernul României).

 Prima compensatorie oferită fermierilor este calculată pe baza:

- costurilor nete crescute datorate respectării cerinţelor submăsurii de agro -mediu adoptată (costuri totale
suplimentare - economii)

- pierderii de venit estimată, cauzată de respectarea cerinţelor submăsurii de agro-mediu adoptată;

Fermierii vor beneficia de prime compensatorii doar pentru costurile suplimentare sau pierderile asociate
acţiunilor de agro-mediu care implică mai mult decât activităţile de „bune practici agricole”.

 Prin Măsura 3.5 Silvicultura din Programul SAPARD, în cadrul submăsurii Împăduriri, vor fi stimulate
împăduririle în terenurile agricole private şi ale unităţilor administrativ-teritoriale, după ce această măsură
va deveni operaţională la începutul anului 2005. Beneficiarii acestui sprijin vor fi persoane fizice şi
juridice, proprietari de terenuri agricole.
În cadrul acestui program vor putea fi finanţate proiecte a căror valoare totală eligibilă este cuprinsă între
6.000 şi 1.000.000 EURO, echivalentul în RON la data întocmirii Studiului de Fezabilitate, în funcţie de
submăsură, astfel:

Împăduriri Suma maximă a valorii totale eligibile a proiectului: 500.000 euro iar cea minimă 10.000
euro.
Pepiniere Suma maximă a valorii totale eligibile a proiectului: 500.000 euro iar suma minimă 10.000 de
euro.
Investitii pentru îmbunătăţirea prelucrării primare a lemnului şi marketingului produselor forestiere
Suma maximă a valorii totale eligibile: 500.000 euro şi minimă 10.000 euro.

Drumuri forestiere
Suma maximă : 1.000.000 euro şi suma minimă a valorii eligibile: 50.000 euro.
Gospodărirea pădurilor
Suma maximă a valorii eligibile: 800.000 euro şi minimă : 6.000 de euro.
Pentru a putea fi eligibile, cheltuielile trebuie să fie efectuate după semnarea contractului de finanţare (cu
excepţia cheltuielilor legate de studiile de fezabilitate, proiectului tehnic şi studiile conexe, cheltuieli care pot
fi efectuate şi înainte de semnarea contractului). Aceste cheltuieli nu trebuie să depăşească limita procentajului
aprobat în Măsură (max 12% din valoarea totală eligibilă a proiectului, dacă proiectul prevede şi construcţii şi
max. 5% în cazul în care proiectul nu prevede modernizarea sau realizarea construcţiilor).

Pentru a putea pune în practică toate aceste proiecte şi pentru a avea o agricultură durabilă, această ramură
economică importantă pentru ţara noastră poate fi caracterizată astfel:
 a) Producţia vegetală trebuie să se găsească într-o corelaţie strânsă cu producţia zootehnică. După
momentul integrării în Uniunea Europeană se va ţine cont de cerinţele acesteia referitoare la
cantităţile de produse agricole pe care România le va putea produce în vederea valorificării lor pe
piaţă.
b) Gradul de pregătire profesională al fermierilor – constituie un alt factor esenţial al dezvoltării durabile
în agricultură.
c) Agricultura trebuie să se găsească în raporturi armonioase cu mediul, cu principalele resurse naturale
pe care trebuie să le utilizeze raţional, să le amelioreze şi să le conserve pentru viitor. Utilizarea fără
raţionalitate a acestor resurse şi folosirea în exces a substanţelor chimice pot duce la poluarea
mediului, precum şi la crearea unor dezechilibre ecologice.
d) Relaţia între producţia agricolă şi societate – societatea umană este cea care realizează efectiv
producţia agricolă, iar aceasta este destinată, în cele din urmă, satisfacerii nevoilor de hrană,
îmbrăcăminte etc.
Pentru a putea beneficia de avantajele aderării dar şi pentru a contribui la menţinerea echilibrului în cadrul
Uniunii, sunt câteva domenii ce constituie motive serioase de îngrijorare şi necesită intervenţie imediată din
partea României, printre care :

- capacitatea de a absorbţie şi administrare a fondurilor Europene ;

- asigurarea unui înalt nivel în domeniul siguranţei alimentare în interesul cetăţenilor cât şi al
actualelor state membre şi al României.
Autorităţile sunt puternic încurajate să depună toate eforturile pentru a remedia deficienţele existente
fără întărzieri suplimentare. Comisia sprijină România din punct de vedere financiar în pregătirile sale de
aderare, volumul total al asistenţei de pre-aderare disponibil pentru România este substanţial, numai în 2006
este de 1,023 miliarde euro. Această sumă va fi utilizată pentru programele de pre-aderare.

România a înregistrat o puternică creştere economică şi o încetinire a procesului de dezinflaţie.

Creşterea reală a PIB a fost de 8,3% în anul 2004, reducându-se până la 4,9% în primul semestru al anului
2005, ca urmare a impactului negativ al inundaţiilor şi a încetinirii ritmului de creştere a exporturilor.
PIB/locuitor, pentru anul 2004, a crescut la nivelul de 31,3% din media înregistrată la nivelul UE-25. Această
creştere s-a bazat pe consumul gospodăriilor, ce a atins nivelul de 10,8% în 2004 şi 11,7% în prima jumătate a
anului 2005.

4.3 Experienţa ţărilor din UE în domeniul

politicilor economice şi sociale

Într-o carte de referinţă pentru dezvoltarea studiilor de profil în România postcomunistă (,,Politici
sociale. România în context european")13, care a marcat perioada de debut a fundamentării politicii sociale
ca disciplină de studiu, profesorul Cătălin Zamfir afirma că politica socială poate fi înţeleasă ca ansamblul
reglementărilor, măsurilor şi activităţilor întreprinse în principal de stat (dar posibil şi de alţi agenţi
interesaţi) în scopul modificării parametrilor vieţii sociale a unei comunităţi, într-un sens considerat
dezirabil la un moment dat (Zamfir, 1995).

Diferenţele în delimitarea politicii sociale provin, aşa cum s-a menţionat anterior, din raportarea la un
context politico-economic variabil în timp dar şi din asumarea unor tradiţii legate de cultura politică a fiecărei
societăţi. De exemplu, în Europa, ,,politica socială" ocupa o plajă mai largă (îmbogăţită în special de tradiţia
franceză), incluzând o gamă variată de iniţiative şi programe ale statului. Fireşte, punctul comun al tuturor

13
E Zamfir, C Zamfir - Politici sociale: România în context european, Bucureşti: Ed. Alternative, 1995
acestor politici nu poate fi decât existenţa unor cheltuieli publice îndreptate pe direcţia creşterii calităţii vieţii
şi confortului cetăţenilor, deci cu impact asupra bunăstării colective.

O interesantă dezbatere se poartă în prezent în jurul interogaţiei cu privire la existenţa unui model
european de politică socială. Primele preocupări explicite în domeniul politicii sociale au fost stipulate în
Tratatul de la Roma, semnat pe 25 martie 1957. Trebuie să precizăm însă că politica economică a fost
întotdeauna prioritară în Comunitatea Europeană dar abordările sociale s-au limitat la unele dispoziţii comune
cu caracter general şi la recomandări adresate guvernelor statelor membre. Aceste dispoziţii şi recomandări
făceau referire în special la mobilitatea lucrătorilor europeni în interiorul graniţelor Comunităţii, la necesitatea
unor condiţii de muncă decente şi la principiul egalităţii salarizării (pentru munca egală) în cazul bărbaţilor şi
femeilor.

Un important pas înainte a fost făcut prin adoptarea Cartei sociale în 1989, care prevede
compatibilizarea şi convergenţa treptată a politicilor sociale naţionale.

Tratatele de bază ale Uniunii Europene, cel de la Maastricht din 1992 şi cel de la Amsterdam din 1997
au asumat prevederi mai consistente cu privire la elaborarea unei politici sociale comune. A fost de asemenea
înfiinţat Fondul Social European (unul din cele trei fonduri structurale ale Uniunii), administrat direct de
Comisie (cu avizul consultativ al Comitetului Economic şi Social) în scopul compensării inegalităţilor sociale
existente între regiunile Europei. Trebuie menţionat însă că, politica socială a Uniunii Europene face referire
doar la drepturile ,,lucrătorilor" şi nu la drepturile sociale ale cetăţenilor săi.

Dezvoltarea intervenţiilor comunitare în domeniul social s-a realizat în jurul a trei coordonate majore :
dialog social, ocuparea forţei de muncă şi, de dată recentă, sistemele naţionale de protecţie socială.

Anul 2000 reprezintă un moment cheie în evoluţia modelului social comunitar, datorită abordării noi pe
care o aduce prin centrarea pe calitate. Astfel, se discută posibilitatea creşterii ratei de ocupare a forţei de
muncă, prin stimularea creării de noi locuri de muncă, însă este vorba de locuri de muncă "de calitate” .

În literatura de specialitate se menţionează faptul că « Interesul pentru o politică socială izvorăşte din
convingerea tot mai netă a economiştilor şi a altor specialişti că factorul social, în ansamblul său, este nu
doar o onsecinţă ci şi premisă a creşterii economice....Obiectivele de politică socială şi cele de creştere
economică nu sunt ireconciliabile, aşa cum rezultă la prima vedere. Instituirea unei politici sociale
corespunzătoare prin care să se asigure protecţie socială şi deci securitate socială tuturor membrilor
societăţii influenţează pozitiv dezvoltarea de ansamblu a economiei.»14 Aceste influenţe pozitive se referă în
esenţă la :

 crearea unui suport puternic pentru asigurarea unei forţe de muncă înalt calificate, cu performanţe în
activitate,
 concomitent cu motivaţia performanţelor legate de veniturile personale, apare şi se amplifică motivaţia
presocială,
 inhibarea procesului delicvenţei, economisindu-se resurse economice legate de acest proces,
 promovarea unui climat social destins, de evitare a tensiunilor şi conflictelor sociale.
În acelaşi timp, politica socială, dacă nu este corect elaborată (adică se urmăresc prin intermediul ei în
principal efectele populiste sau de tip electoral) poate avea şi un revers negativ, împiedicând dezvoltarea
economică. De pildă : aplicarea unui regim de taxe şi impozite ridicate limitează volumul investiţiilor,
demotivând individul ; elaborarea unui sistem de asigurări de şomaj sau fixarea unui salariu minim la un
asemenea nivel care contribuie la eliminarea interesului individului pentru căutarea unui loc de muncă sau
creşterea calificării ; practicarea unor tranşe de impozite negative pe venituri pornind de la un nivel ridicat
de venituri ; atragerea forţei de muncă în sectoare dificile de muncă prin avantaje anexe necorelate cu
posibilităţile ramurei sau sferei de activitate (în scopul atragerii simpatiei şi susţinerii forţei sindicatelor).

14
Mariana Ioviţu – Bazele politicii sociale, Editura Eficient, Bucureşti, 1997, pg. 33 - 35
 Priorităţile politicii sociale pentru perioada 2000 – 2006 reflectă orientarea spre calitate şi sunt
reprezentate de :

 gradul ridicat de ocupare al forţei de muncă – are în vedere crearea şi promovarea de noi locuri de
muncă ;
 calitatea muncii – se referă la locuri de muncă mai bune şi la moduri mai echilibrate de combinare a
vieţii profesionale cu viaţa personală, ceea ce implică existenţa unor politici de angajare mai bune,
salarii rezonabile şi o organizare a muncii adaptată atât nevoilor companiilor cât şi nevoilor indivizilor ;
 calitatea politicii sociale propriu – zise – implică un grad ridicat de protecţie socială, existenţa unor
servicii de protecţie socială de calitate pe tot cuprinsul Uniunii şi accesibile tuturor, crearea de
oportunităţi reale pentru toţi indivizii şi garantarea drepturilor fundamentale şi a celor sociale ;
 calitatea relaţiilor industriale – are în vedere adaptarea cu succes la schimbările industriale şi reflectă
impactul noilor tehnologii şi al cercetării în progresul economic.
În ceea ce priveşte pensiile, Comisia Europeană s-a oprit asupra următoarelor obiective:

 complementaritatea dintre politica de ocupare a forţei de muncă şi cea de pensionare;

 promovarea conceptului de “îmbătrânire activă”, ceea ce implicăo prelungire a vieţii active, descurajând
în acelaşi timp pensionarea anticipată;
 extinderea impactului acestei abordări şi asupra tinerei generaţii.

Concluzii

 Reforma Politicii Agricole Comune prevede o orientare mai mare spre piaţă şi o creştere a
competitivităţii privind calitatea produselor agricole, stabilizarea veniturilor agricole, integrarea
conceptelor de mediu în cadrul politicii agricole, dezvoltarea rurală continuă.
 România a beneficiat de sprijin din partea Uniunii Europene, până în 2004 - inclusiv, prin cele trei
instrumente financiare, în valoare totală de 4,793 miliarde euro, după cum urmează: de la PHARE – 2,5
miliarde euro; ISPA – 1,693 miliarde lei şi SAPARD – 600 milioane euro.
 Aderarea la Uniunea Europeană impune trecerea de la o agricultură de subzistenţă la o agricultură
eficientă. Mediul rural din România se caracterizează printr-un procent ridicat de populaţie ocupată în
agricultură iar eficientizarea agriculturii va presupune migrarea forţei de muncă spre altceva.
 Transformările din industria românească au avut un impact profund asupra raportului de populaţie
ocupată în mediul rural. Există date relativ puţine despre profilul actual al întreprinderilor din mediul
rural. Pe de altă parte, cea mai mare dificultate vine din faptul că este foarte dificil de înregistrat,
deoarece firme al căror sediu se afla în mediul rural îşi desfăşoară activitatea în urban sau invers.
 Politicile sociala, de coeziune si de protectie a mediului

Necesitatea unor politici economice şi sociale pentru categoriile defavorizate

3.1 Evoluţia politicilor agrare în România

După trecerea la economia de piaţă agricultura a devenit un domeniu fertil de dezvoltare a afacerilor,
impunându-se valorificarea tuturor resurselor şi disponibilităţilor pe care le oferă mediul natural, prin
extinderea activităţilor de prelucrare a produselor agrosilvice şi de confecţionare a obiectelor artizanale.

« În acelaşi timp, nu trebuie să uităm că, aşa cum se prezintă acum, teritoriul României este rezultatul
unui amplu proces de industrializare şi repartizare a forţelor de producţie, cu implicaţii directe în
intensificarea agriculturii şi respectiv modernizarea structurilor agrare, sociale şi ocupaţionale. În aceste
condiţii apare pregnant adevărul că agricultura noastră este integrată în complexul economic unitar, rolul
integrator avându-l industrializarea care a generat şi multiplicat pe orizontală şi verticală, între ramurile
economice, legături funcţionale, agricultura reprezentând din ce în ce mai mult un stadiu în cadrul acestui
proces integrativ. Ceva mai mult, această transformare a fost accentuată de procesul de urbanizare care a
generat sporul migratoriu al populaţiei rurale, favorizat de sistemul de remunerare, condiţiile de muncă şi
gradul de confort. »15

Politicile de finanţare a agriculturii desfăşurate într-un mediu economic nefavorabil nu au încurajat

dezvoltarea sistemului de credit agricol iar pieţele financiare rurale nu s-au dezvoltat din cauza
performanţelor slabe înregistrate de gospodăriile particulare.

Ca în orice altă ramură a a economiei şi în agricultură se resimte nevoia acută de capital. Capitalul necesar
agriculturii se alcătuieşte, indiferent de forma de proprietate, din următoarele resurse:
- proprii;
- bugetare;
- atrase (interne şi externe).
Pentru prima categorie de resurse, producătorii agricoli se descurcă mai greu, deoarece în cazul
exploataţiilor de dimensiuni reduse, veniturile realizate pe parcursul unei campanii agricole, nu le permit să
investească sume prea mari. În cea mai mare parte, agricultorii sunt nevoiţi să apleze la resursele bugetare,
adică la sprijinul pe care statul îl oferă producătorilor sub formă de: alocaţii, prime, subvenţii, credite.

Ultima categorie de resurse – cele atrase, este şi cea la care se apelează mai puţin pentru că nu mulţi sunt
cei care îşi asumă riscul de a contracta credite de la bănci comerciale pentru realizarea producţiei agricole,
care este în fiecare an expusă la numeroşi factori de risc.

Principalele obiective ale politicii rurale au constat în diversificarea activităţilor economice din zonele
rurale şi modernizarea infrastructurilor în vederea susţinerii sectorului agricol, a dezvoltării rurale şi protecţiei
mediului.

Dezvoltarea rurală necesită măsuri de construire a instituţiilor rurale pentru adoptarea deciziilor
publice şi asumarea răspunderii pentru investiţiile realizate, măsuri care să ducă la creşterea ofertei de bunuri
care răspund cerinţelor economice şi sociale.

15
Ion Bold – Structuri agrare în lume, Editura Mirton, Timişoara, 1996, pg. 263
 Definiţia pe care o dă autoarea Letiţia Zahiu* pentru Politica agricolă, potrivit căreia aceasta
reprezintă o parte a politicii economice, având la bază concepţia intervenţionistă a puterilor publice şi
susţinerea agricultorilor prin mecanisme şi instrumente stabilite de lege.

Instrumentele de bază folosite în politica agricolă sunt:

 politicile de preţuri – se utilizează atât preţuri minim garantate, pentru a ajuta la stabilizarea veniturilor,
cât şi menţinerea unor preţuri scăzute la producători, cu compensarea pierderilor de venit aferente;
 subvenţiile agricole pot fi sub forma: subvenţiilor la producători, subvenţiilor la serviciile pentru
agricultură, creditelor cu dobândă subvenţionată, pentru exportul unor produse agricole etc;
 politicile comerciale – reprezintă măsuri ce afectează în mod direct sau indirect preţurile agricole interne,
printre care: taxele sau subvenţiile la importuri, restricţii la cantităţile importate, subvenţii la exportul de
produse agricole;
 regimul cursului de schimb – utilizat de unele guverne pentru influenţarea preţurilor produselor agricole,
având ca efect descurajarea exporturilor şi producţiei interne la produsele similare importate;
 politicile de marketing agroalimentar – pot interveni de-a lungul filierelor produselor agroalimentare;
 politicile de creditare aplicate pentru finanţarea agriculturii, practicându-se dobânzi mai scăzute la
creditele acordate;
 politicile funciare;

* Letiţia Zahiu, Politici agroalimentare comparate, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 38

 politicile fiscale - se referă la taxele pentru pământ şi alte bunuri rurale, impozitele pe veniturile agricole.
Unele din observaţiile făcute de economistul Virgil Madgearu, în urmă cu şase decenii, rămân valabile şi
astăzi, pentru că nici în prezent forţa de muncă din mediul rural nu este folosită integral iar veniturile
familiilor, în multe din cazuri, indiferent de natura lor agricolă sau extra-agricolă, sunt insuficiente pentru
asigurarea traiului de la o zi la alta.

« După cum rezultă din constatările anterioare, caracterul economiei agricole ţărăneşti este extensiv.
Fenomenul suprapopulaţiei agricole este în parte un corolar al acestei stări de fapt. Braţele de muncă ale
ţăranului nu sunt suficient folosite, venitul agricol nu acoperă toate nevoile consumului gospodăriilor şi
trebuie completat prin ocupaţiuni auxiliare. Chiar şi întregul venit, realizat de familiile ţărăneşti, prin munca
agricolă şi extra-agricolă, rămâne de cele mai multe ori sub limita îndestulării normale a alimentaţiei,
populaţia rurală fiind subnutrită.

În aceste condiţiuni, este normal să se prevadă ca presiunea populaţiei rurale să conducă în mod natural
la intensificarea culturii. În acest caz, nu este normal să ne aşteptăm ca fenomenul suprapopulaţiei agricole
relative să dispară ?

Un lucru este cert. Prin intensificarea exploatărilor agricole, munca ţărănească va fi mai complet
utilizată, ceea ce va contribui la diminuarea presiunii demografice rurale. »16

Deşi resursele proprii ar trebui să deţină ponderea cea mai mare în totalul resurselor de capital agricol, în
cazul exploataţiilor agricole româneşti situaţia este cu totul alta. Agricultorul, de cele mai multe ori, nu îşi
poate continua procesul de producţie numai din resursele proprii deoarece preţul produselor agricole pe care
acesta le realizează este prea mic în comparaţie cu preţurile produselor de care acesta are nevoie pentru a-şi
continua activitatea (este vorba de foarfecele preţurilor).

De-a lungul vremii, agricultura a fost supusă la numeroase intervenţii denumite politici agricole, în
vederea asigurării securităţii alimentare a populaţiei la nivelul fiecărei ţări şi a adaptării acestui sector la
exigenţele pieţei concurenţiale.

16
Virgil Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Editura Independenţa Economică,
Bucureşti, 1940, pg. 55
 « Politica agricolă cuprinde seturi de politici menite să transforme structurile agrare, să orienteze oferta
şi cererea agroalimentară, să promoveze modernizarea tehincă şi organizarea economică în scopul creşterii
competitivităţii şi a eficienţei economice. Politicile agricole trebuie să fie suple şi selective, să se perfecţioneze
în funcţie de cerinţele funcţionării pieţei. În toate ţările lumii se practică politici agricole extrem de flexibile.
Desigur, există diferenţa între politicile agricole ale ţărilor în care proprietatea privată este generalizată şi
aşezată pe principiile pieţei libere şi România, unde aceste politici trebuie aplicate cu particularităţi. "17

Reforma politicilor agricole începută în 1997 a introdus un sistem de distribuire a unor cupoane pentru
cumpărarea inputurilor(seminţe, îngrăşăminte etc) necesare agriculturii, măsură finanţată de la bugetul
statului.

Cupoanele au fost distribuite de Poşta Română, proprietarii achitau cu ele inputurile achiziţionate, iar
societăţile care le primeau erau obligate să le depună săptămânal la bănci, aşteptând ca acestea să le deconteze
banii, după ce aveau să îi primească de la Ministerul Agriculturii.

În derularea acestui procedeu de acordare a cupoanelor nu a mers totul aşa cum era de aşteptat, s-au
înregistrat întârzieri atât la distribuirea cupoanelor cât şi la decontarea acestora faţă de furnizori. Toate acestea
s-au întâmplat deşi furnizorii primiseră asigurări la începerea acestui program că decontarea cupoanelor se va
face în maxim două săptămâni din momentul în care ele depuse la bănci.

Sprijinul micilor producători agricoli prin cupoane (din 1997) şi organizarea instituţională a
dezvoltării rurale în cadrul Ministerului Agriculturii au reprezentat însă numai un semnal al începutului unei
reforme de fond în politicile agricole.

Tabelul nr. Situaţia cupoanelor acordate de stat în agricultură

1998 1999 2000 2001

1.400 2.800 2.200 4.930

Suma miliarde
alocată de lei miliarde miliarde lei miliarde ei
la buget lei

Benefici- Proprieta Proprietar Proprietarii pers. Persoane fizice care

rii ii pers. fizice, locatorii, exploat. direct pământul,
arii persoane fizice, instituţiile de societăţi agricole şi
cupoanelor fizice locatorii învăţământ asociaţii familiale, soc.
com. private, arendaşii

Nr. maxim 6 10 10 nelimitat

de cupoane
pe
beneficiar

Valoarea 127.000 150.000 175.000 lei 100.000 lei

cuponului lei lei
primăvara
+

83.000 lei

17
Letiţia Zahiu, Management agricol, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.39
 toamna

Sursa: Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, 2003, www.maap.ro

Liberalizarea tranzacţiilor funciare a facilitat transferul drepturilor de proprietate deplină, deschizând

calea măririi suprafeţelor de teren prin metode de piaţă. Sistemul cupoanelor agricole a urmărit trei obiective.

a) În primul rând, creşterea cererii de factori de producţie plătibili în numerar de către producătorii
agricoli, impulsionând pieţele firave ale factorilor de producţie din mediul rural.
b) În al doilea rând, includerea unei componente de combatere a sărăciei, lărgind sfera preocupărilor pur
agricole.
c) În cel de-al treilea rând, dar nu ultimul ca importanţă, modificarea rolului Ministerului Agriculturii,
anterior aproape exclusiv conceput pentru sprijinirea şi controlarea agriculturii de stat, într-o instituţie
de dezvoltare care să asigure o serie de bunuri publice întregului sector agricol s-a dovedit a fi o
sarcină importantă dar anevoioasă.
Din 1999 conducerea Ministerului Agriculturii a luat hotărârea de a acorda o nouă formă de
subvenţionare a campaniei agricole de toamnă – bonurile de motorină. Motorina trebuia să fie livrată de
Petrom către Ministerul Agriculturii, în contul arieratelor Petrom la bugetul de stat. Bonurile de motorină au
avut drept beneficiari aceleaşi categorii de persoane ca şi cupoanele despre care am vorbit anterior. Aceste
bonuri se acordau după cum urmează: 200.000 lei/ha pentru culturile de cereale păioase şi 100.000 lei/ha
pentru arăturile de toamnă.

Bonurile erau acordate proporţional cu suprafaţa exploatată (lucru diferit faţă de cupoane), deci aveau
un mare avantaj cei care deţineau suprafeţe cultivate întinse.

În prezent, statul acordă subvenţii în valoare de 1.750.000 lei/hectar, sumă din care : 450.000 lei sunt
pentru motorină şi restul de 1.300.000 lei sunt destinaţi seminţelor, îngrăşămintelor etc. Această subvenţie nu
se acordă decât pentru o suprafaţă de maxim 5 hectare, pentru fiecare proprietar, indiferent că acesta deţine 5
sau 100 de hectare. Latura negativă în ce priveşte acordarea acestor subvenţii se referă la faptul că numai la
cele 5 hectare, pentru care primeşte acea sumă de bani, proprietarul are obligativitatea să le cultive, celelalte
fiind neverificate de nimeni şi pot fi nefolosite. Nu sunt puţini nici aceia care înstrăinează cupoanele în
schimbul sumei de 1.750.000 lei şi nu îşi mai cultivă terenul chiar dacă statul le-a oferit această facilitate.

Cel mai important instrument de politică agricolă utilizat de ţările în curs de dezvoltare şi de cele
aflate în tranziţie a fost preţul, agricultura jucând un rol strategic în toate ţările lumii, fiind responsabilă de
securitatea alimentară a populaţiei, contribuind la dezvoltarea economică durabilă şi la protecţia mediului.

De exemplu, Ungaria subvenţionează dublu producţia de grâu şi mai nou, şi zootehnia, adică subvenţionează
preţul la producător şi apoi şi preţul la export. Iar ca o comparaţie, în România, în 1995 un litru de motorină
echivala cu 2 kg de grâu şi în 2006, pentru acelaşi litru de motorină sunt necesare 22 de kg de grâu.

Dacă avem în vedere suprafaţa arabilă a ţării, de 9,4 milioane hectare, din cele 14,71 milioane ha –
suprafaţă agricolă, potenţialul agroalimentar al ţării este deosebit de ridicat, în comparaţie cu ţările care au
populaţii dense şi ar trebui, prin urmare, ca agricultura românească să ofere, în permanenţă, supraproducţie
agricolă şi, implicit, mari disponibilităţi pentru export. În realitate, cu puţine excepţii, securitatea alimentară a
populaţiei nu se poate asigura decât cu importuri, uneori masive, situaţie care agravează alarmant nivelul de
trai, având în vedere puterea de cumpărare redusă a majorităţii românilor.
 Deşi România are aproape jumătate din populaţie ocupată în agricultură, din cauza productivităţii
scăzute în economia agrară , oferta de produse agricole este, de multe ori, sub nivelul cererii, dereglându-se
evoluţia preţurilor şi balanţa comercială a ţării pe piaţa externă a produselor agricole este deficitară.

În ciuda faptului că există o mare suprafaţă de pământ fertil şi condiţii climaterice favorabile,
România este încă un importator net de produse alimentare agricole. Cererea mare a pieţelor urbane este
satisfăcută din ce în ce mai mult din importuri, în timp ce exporturile sunt limitate în tot mai mare măsură la
produse cu valoare adăugată mică.

Capitalul de exploatare în agricultură include: ansamblul utilajelor agricole, animalele şi plantaţiile

pomiviticole. Utilajele agricole de tracţiune, pentru lucrarea solului, întreţinerea culturilor şi recoltarea
acestora, cât şi cele folosite în creşterea animalelor alcătuiesc şeptelul mort.

Mecanizarea agriculturii conduce la creşterea productivităţii muncii, la reducerea timpului necesar

executării lucrărilor agricole, dar trebuie să fie însoţită şi de o modificare a structurilor agricole şi de adoptarea
unor măsuri sociale adecvate.

Animalele, ca parte a capitalului de exploatare, reprezintă un element de transformare, cu un ridicat

caracter productiv. Potrivit precizărilor din literatura de specialitate ele asigură*:
- produse alimentare de strictă necesitate;
- valorificarea superioară a producţiei vegetale;
- sursa principală pentru creşterea producţiei vegetale prin furnizarea îngrăşămintelor organice;
- o valorificare înaltă a bazei naturale furajere de pe păşuni şi fâneţe;
- utilizarea uniformă şi mai productivă a forţei de muncă, asigurând pe parcursul întregului an venituri
pentru crescătorii de animale;
- valorifică produsele secundare vegetale şi subprodusele industriale.
După 1989 s-a înregistrat o scădere masivă a efectivelor de animale în România, cauzată în principal de
dezorganizarea sectorului zootehnic:
- scoaterea din circuitul economic a animalelor care aveau un potenţial productiv scăzut;
- structura necorespunzătoare a exploataţiilor, care a condus la scăderea performanţei economice a
producătorilor agricoli;
- dominarea pe piaţa produselor animaliere a agenţilor cu capital majoritar de stat, care au imprimat
cererii un caracter monopolist;
- inexistenţa unor structuri instituţionale care să protejeze interesele crescătorilor de animale.
În ultimii ani, productivitatea în agricultură a scăzut foarte mult datorită divizării pământului, ceea ce a
condus la apariţia exploataţiilor mici, cu mecanizare limitată, şi neutilizarea celor mai bune tehnici agricole.
Toate aceste probleme au cauzat distrugerea infrastructurii agricole (irigaţii etc.). În plus, restructurarea
industrială a determinat neutilizarea celor mai bune tehnici agricole. Toate aceste probleme au cauzat
distrugerea infrastructurii agricole (irigaţii etc.). În plus, restructurarea industrială a determinat reîntoarcerea în
agricultură a forţei de muncă semi-calificate şi a dus la extinderea agriculturii de semi-subzistenţă. Totuşi,
numărul populaţiei înregistrate în agricultură depăşeşte cu mult forţa de muncă necesară şi de aceea este
necesară o abordare diferenţiată a agriculturii de semi-subzistenţă, delimitând simplele nevoi de securitate
socială de entităţile viabile economic.

* Ion Dona – Economie rurală, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pg. 144
 Deoarece agricultura este o activitate cu un grad ridicat de risc, efectele negative ale acesteia trebuie
atenuate prin orientarea către noi activităţi, în consens cu interesele economice ale populaţiei rurale, care să
garanteze venituri alternative.

Practica mondială evidenţiază faptul că integrarea activitătilor agricole în sistemul economiei de piaţă
reprezintă un proces extrem de dificil, având un impact puternic asupra populaţiei din mediul rural. În cadrul
acestui proces, un element important îl reprezintă aşezarea economiei rurale pe noi principii.

Piaţa rurală ca parte componentă a pieţei globale, prin natura componentelor structurii sale, este
implicată în toate coordonatele activităţii umane. Este necesară definirea unei politici economice care să
contribuie direct la creşterea aportului activităţilor rurale la dezvoltarea societăţii şi la diminuarea
distorsiunilor economice şi sociale cu care se confruntă omenirea.

Politicile economice promovate de majoritatea guvernelor lumii au în vedere, în primul rând,

dezvoltarea industriei, neglijându-se dezvoltarea şi modernizarea agriculturii. Aceste tipuri de creştere
economică impun anumite costuri pe care societatea le resimte sub dublu aspect: pe de o parte, urbanizarea
excesivă conduce la mari aglomerări citadine, cu implicaţii economice şi sociale, iar pe de altă parte,
generează depopulări considerabile în unele regiuni rurale, care au şi ele efecte negative de ordin economic şi
social.

Agricultura, ca principală componentă a pieţei rurale, atât ca purtătoare a ofertei cât şi a cererii, nu are
o activitate uniformă sub aspectul posibilităţilor sale teritoriale. Astfel, mecanismul preţurilor, conceput ca un
sistem unic, aplicabil la nivel naţional, intră în contradicţie cu mecanismele reale de formare a preţurilor şi dă
naştere la disfunctionalităţi în echilibrul pieţei rurale. Este necesară conectarea satului la dezvoltarea de
ansamblu a societăţii, care presupune utilizarea tuturor pârghiilor mecanismelor economice, pentru angrenarea
activităţilor rurale în economia de piaţă.

Piaţa rurală, ca o componentă a pieţei bunurilor şi serviciilor, s-a format prin trecerea de la o
agricultură de subzistenţă la agricultura bazată pe pricipiul – “a produce pentru a vinde şi a vinde pentru a
produce”, iar localizarea pieţei rurale presupune cunoaşterea unor trăsături specifice acesteia, printre care:

- fluxurile economice din agricultură sunt create, în general, de explotaţiile de tip familial, care au putere
financiară redusă şi sunt vulnerabile pe piaţa concurenţială;

- această piaţă resimte tot mai mult impactul schimbărilor tradiţiilor şi obiceiurilor în consumul produselor
alimentare.

3.2 Investiţii economice şi sociale pentru

dezvoltarea zonelor rurale

Investiţiile pentru agricultură nu trebuie confundate cu cheltuielile de producţie care sunt incluse în
costurile producţiei obţinute, ele fiind destinate numai achiziţionării de noi mijloace fixe. Pentru investiţiile
agricole trebuie să se ţină seama însă de anumite caracteristici pe care le prezintă această ramură:

- agricultura solicită un volum mai mare de fonduri fixe, comparativ cu alte ramuri, pentru realizarea
unui produs finit iar sporul producţiei nu are tot timpul o linie ascendentă;
 - o parte importantă din utilajele agricole au o durată redusă de utilizare pe parcursul anului, iar
capacitatea de lucru diferă de la o zonă la alta;
- recuperarea investiţiilor făcute în agricultură se realizează după o perioadă mai mare de timp,
eşalonată pe un număr mai mare de ani.
Pentru finanţarea politicilor de dezvoltare locală, în care sunt incluse şi politicile de dezvoltare rurală,
un rol important îl joacă întreprinderile care îşi desfăşoară activitatea în anumite zone. Întreprinderile
beneficiază şi ele de politici locale, iar pe de altă parte trebuie să finanţeze cheltuielile locale ale colectivităţii.
Această finanţare se poate realiza din impozitele locale plătite de firme, cărora li se poate oferi, în schimb,
reduceri pentru anumite taxe şi impozite.

După 1990, analizând evoluţia celor două categorii de investiţii se poate constata uşor că dinamica
investiţiilor agricole s-a situat în fiecare an sub cea a economiei naţionale. O cauză principală a acestei
tendinţe a fost faptul că nu a existat o anume strategie care să determine politic o stimulare a agriculturii.

Principala preocupare urmărită, după 1990, a fost încheierea procesului de decolectivizare şi de

privatizare a sectorului agricol de stat urmată, în principal, de reconstituirea exploataţiilor agricole ţărăneşti şi
în mai mică măsură de crearea altora noi, exploataţii care nu dispuneau de resurse proprii pentru realizarea
investiţiilor.

Nici în prezent agricultura nu se bucură în strategia dezvoltării economiei naţionale de atenţia care s-ar
cuveni pentru a-i spori şi moderniza factorii de producţie, astfel încât să-i crească participarea competitivă la
piaţa internă agroalimentară şi la exporturile de produse agricole.

Investiţiile constituie cel mai bun mijloc pentru a analiza posibilităţile care duc la progresul
agriculturii iar lipsa acestora menţine agricultura la un nivel neproductiv. Tot investiţiile reprezintă un element
al dezvoltării agriculturii cu implicaţii asupra dinamicii cererii şi ofertei de bunuri adecvate cât şi asupra pieţei
muncii.

Cauzele care au determinat un grad redus de înzestrare tehnico – materială a agriculturii româneşti
sunt: 1) dezorganizarea ramurilor industriale legate direct de agricultură; 2) creşterea preţurilor la tractoare şi
maşini agricole; 3) un management neperformant şi lipsa investiţiilor în ramurile industriale ce furnizau
tehnici şi tehnologii pentru agricultură.

În agricultură, cea mai mare parte din investiţiile străine directe s-au realizat în sectorul serviciilor
auxiliare în industria alimentară, industria de morărit şi panificaţie, în industria de prelucrare şi conservare a
fructelor, a legumelor şi prelucrarea cărnii.

Înainte de 1989 investiţiile din agricultura românească erau orientate preponderent spre extinderea
infrastructurii agricole (sisteme de irigaţii, îndiguiri, construcţii zootehnice) şi mai puţin spre modernizarea
tehnică şi tehnologică ceea ce a condus la distrugerea infrastructurii în timp.

Gradul redus al investiţiilor în agricultură este determinat de nivelul înalt de risc pe care investitorii îl
asociază sectorului agricol. Jocul cererii şi ofertei a fost viciat de intervenţia statului în procesul de formare a
preţurilor prin acordarea unor prime de producţie, de comercializare sau de export. Astfel de politici
distorsionează decizia de producţie sau investiţii, prin schimbarea raportului cost – beneficiu în favoarea
anumitor produse.

În agricultură subvenţiile promise de stat sosesc cu întârziere, sunt erodate de inflaţie şi nu mai sunt
onorate. Realizarea investiţiilor este condiţionată de sursele de finanţare externe şi interne, ale statului şi ale
agenţilor economici.
 Mediul economic alături de politicile de finanţare a
agriculturii nu au favorizat dezvoltarea sistemului de credit
agricol, pieţele financiare rurale nedezvoltându-se din
cauza performanţelor slabe înregistrate de gospodăriile
particulare. Nivelul ridicat al ratelor dobânzilor, oscilaţiile
preţurilor la produsele agricole, precum şi garanţiile
impuse au determinat o cerere destul de slabă faţă de
credite.
Lipsa de acces a numeroaselor gospodării ţărăneşti
la creditele bancare le-au orientat către creditele
comerciale, asigurate de integratori, de cei care asigură
input-urile, de furnizori, cooperativele de credit, cămătari
etc.

Guvernul a aprobat în 2003, Legea nr.150 – a

creditului agricol pentru producţie18, de ale cărei facilităţi
pot beneficia:

- producătorii agricoli, persoane fizice sau juridice,

care exploatează terenuri agricole sau efective de
animale, pentru realizarea producţiilor agricole
destinate comercializării;
- persoanele fizice şi juridice autorizate care deţin
tehnica necesară executării serviciilor pentru
producţia agricolă;
- acelor categorii de integratori stabilite de
Ministerul Agriculturii, care achiziţionează şi
procesează producţia agricolă.

18
Vezi Anexa nr. 4, Legea 150/2003 - a creditului agricol.
Creditul agricol este un instrument economico-financiar de
politică agricolă prin intermediul căruia se susţin activităţile
curente de producţie agricolă, stabilite prioritar de Ministerul
Agriculturii.
Creditele vor fi garantate fie de Fondul de Garantare a
Creditului Rural fie de însuşi beneficiarul creditului, prin:

- ipotecă fără deposedare asupra culturilor , animalelor

sau maşinilor agricole, care să fie asigurate;

- ipotecă asupra clădirilor şi terenurilor agricole.

Contribuţia resurselor interne la procesul investiţional
a fost redusă, mai ales în sectorul agricol şi rural, industria
a fost cea care a beneficiat de cea mai mare susţinere a
sectorului bancar.
Pentru zonele cu cel mai ridicat potenţial pentru
dezvoltarea agricolă, care şi-au dovedit într-o anumită
măsură competitivitatea pe piaţa naţională şi internaţională
şi la nivelul cărora se observă deja o specializare
productivă sau în zonele unde este necesară corelarea cu
standardele UE, se urmăreşte crearea unor sisteme
productive integrate regional, cu competitivitate crescută şi
axate pe prelucrarea produselor agricole.

Specializările sectoriale vor depinde în principal de

natura şi capacitatea terenurilor agricole, respectiv de
localizarea în zone de şes, deal sau munte. Se vor desfăşura
acţiuni de consolidare, concentrate în zonele unde
fragmentarea exploataţiilor agricole este mai mare, iar
calitatea şi cantitatea de produse este sub standarde.
Investiţiile în infrastructură şi în sistemul de irigaţii se vor
realiza pe baza unei analize de la caz la caz şi vor fi
implementate ţinând seama de efectul lor asupra mediului
înconjurător, având prioritate proiectele realizate în
colaborare de mai mulţi agenţi economici, cu o strategie
comună.
 Cât priveşte zonele montane şi alte zone izolate,
caracterizate printr-un peisaj deosebit sau resurse culturale
locale ce pot fi valorificate în dezvoltarea turismului, vor
necesita combinarea acţiunilor de conservare a naturii,
promovare a turismului şi dezvoltare a activităţilor de
artizanat legate de turism, acestea din urmă incluzând
revitalizarea vechilor tradiţii manufacturiere. Este nevoie,
însă, de o infrastructură de transport care să asigure
accesul la aceste zone.

Fondul de Garantare a Creditului Rural garantează

toate tipurile de credite acordate producătorilor agricoli, cu
excepţia stocurilor de cereale pentru comercializare, iar
suma garantată reprezintă cel mult jumătate din valoarea
creditului. Pentru acea parte din credit garantată de FGCR
băncile nu solicită garanţii suplimentare. Creditele acordate
pot fi: pe termen scurt, mediu şi lung. Cele mai importante
şi cele mai solicitate de agricultori sunt creditele pe termen
lung. Avantajele acestora constau în :

- realizarea de noi capacităţi şi tehnologii de

producţii agricole, industriale şi comerciale;
- modernizarea capacităţilor şi tehnologiilor
existente pentru sporirea producţiei;
- achiziţionarea maşinilor, utilajelor şi mijloacelor
de transport necesare;
- înfiinţarea şi modernizarea plantaţiilor de vii, pomi
şi arbuşti fructiferi;
- cumpărarea unor terenuri sau construirea unor
anexe gospodăreşti.
Creditele pe termen scurt au o perioadă de rambursare
care nu depăşeşte un an de zile iar cele pe termen mediu
sau lung au o perioadă cuprinsă între 3 şi 10 ani.
 Strâns legat de creditare apare şi problema
asigurărilor în agricultură, care se desfăşoară destul de
restrâns şi nu acoperă toţi factorii de risc ce pot apărea.
Ministerul Agriculturii a alocat în 2006 pentru
subvenţionarea primelor de asigurări agricole 53,7 miliarde
lei, sumă ce reprezintă 20% din totalul primelor de
asigurare. Aceasta înseamnă că în 2004 societăţile care
comercializează asigurări agricole pot subscrie poliţe în
valoare de 268,5 miliarde lei. Sumele indică o creştere cu
57% a pieţei asigurărilor agricole, comparativ cu anul
anterior când valoarea poliţelor încheiate s-a ridicat la 170
miliarde lei.

Asigurările agricole acoperă următoarele riscuri:

- generale: incendiu, explozie, cutremure, inundaţii,

grindină, terorism, alunecări de teren, furt etc;

- accidente şi boli;

- loviri şi răniri, înec, îngheţ;

- intoxicaţiile animalelor cu medicamente administrate sau

a celor produse la păşune;

- otrăvirea cu ierburi, substanţe toxice;

- boli, accidente produse sau favorizate de unele boli;

- accidentele sau bolile cauzate animalelor cu intenţie sau

din culpa unor terţe persoane.

Cel mai mare factor de risc în agricultură este seceta,

caracteristicile sale sunt greu acceptate de companiile de
asigurări, fenomenul fiind preluat de susţinerea prin
bugetul de stat.

Finanţarea externă

România a beneficiat în ultimii 10 ani de numeroase

finanţări externe, atât rambursabile cât şi nerambursabile.

I. Cele mai mari sume provin de la Banca Mondială şi

Uniunea Europeană, prin intermediul a numeroase
programe care s-au derulat sau sunt în curs de desfăşurare.
Programele financiare de preaderare, ale Uniunii Europene
fac subiectul Subcapitolului 4.2 şi vor fi tratate în detaliu,
în acest capitol fiind prezentate alte proiecte de finanţare.

Una dintre instituţiile prin intermediul căreia se vor

derula o parte din banii de la Banca Mondială este Fondul
Român de Dezvoltare Socială care sprijină dezvoltarea
comunităţilor sărace din România, prin finanţarea unor
proiecte iniţiate la nivel local. Pe lângă contribuţia la
reducerea sărăciei, FRDS vizează creşterea încrederii şi
cooperării între membrii comunităţilor, contribuind astfel
la procesul de dezvoltare socială durabilă.

Finanţarea şi asistenţa tehnică acordată de

fondurile sociale oferă comunităţilor posibilitatea de a-şi
identifica priorităţile, de a angaja contractori pentru
realizarea lucrărilor şi administra fondurile primite în
cadrul proiectelor, urmând ca la încheierea lucrărilor să
asigure întreţinerea obiectivelor realizate.

Misiunea FRDS: Sprijinirea dezvoltării durabile a

comunităţilor sărace şi a grupurilor marginalizate
(defavorizate) din România, prin finanţarea de proiecte
care au la bază cererile formulate de grupuri comunitare,
care se organizează în acest scop, sau de organizaţii
intermediare. Fondurile sunt acordate direct grupurilor de
beneficiari. Obiectivul strategic al FRDS: realizarea unei
schimbări de mentalitate pe multiple planuri (individual şi
instituţional, local şi naţional) prin demonstrarea faptului
că acolo unde există voinţă în rezolvarea unei probleme,
există şi soluţii în acest sens.

FRDS consideră că un sat poate fi clasificat ca sărac

dacă îndeplineşte cel puţin trei din cele opt criterii de
sărăcie:

1. lipsa accesului la apă potabilă, electricitate, linii

telefonice şi transport în comun ;
2. timpul necesar elevilor pentru a ajunge la şcoală ;
3. timpul necesar majorităţii locuitorilor de a ajunge
la doctor.
Începând cu 2004, FRDS a implementat "Schema de
dezvoltare socială pentru comunităţile miniere" (SDSCM),
în cadrul părţii B "Atenuarea impactului social" a
Programului "Închiderea Minelor şi Atenuarea Impactului
Social", având ca scop atenuarea impactului social în
zonele afectate de reformele economice din sectorul minier
si contribuţia, prin implicarea directă a beneficiarilor, la
crearea premizelor şi condiţiilor de dezvoltare socio-
economică a localităţilor afectate. Suma totală ce urmează
a fi alocată proiectelor în cadrul SDSCM în această fază
este de 6,2 milioane dolari.

FRDS a primit 3740 cereri de finanţare şi au fost

aprobate 1085 de proiecte, după cum urmează :
- 734 proiecte de mică infrastructură,
- 194 proiecte de activităţi generatoare de venit,
- 141 proiecte de servicii sociale comunitare,
- 16 proiecte de continuare.

Pentru aceste proiecte derulate s-au alocat 53 milioane

de dolari. Proiectele sunt implementate de organizaţii
neguver-namentale cu experienţă în domeniul serviciilor
sociale comunitare, în parteneriat cu autorităţile locale şi se
adresează grupurilor din comunităţile sărace.

Producătorii agricoli nu au avut până acum

posibilitatea de a participa efectiv la adoptarea şi
promovarea unor politici şi programe coerente menite să
ducă la oprirea declinului şi la redresarea exploataţiilor
agricole. Dezvoltarea rurală necesită măsuri de construire a
instituţiilor rurale pentru adoptarea deciziilor publice şi
asumarea răspunderii pentru acestea şi investiţii, măsuri
care să ducă la creşterea ofertei de bunuri publice care
răspund cerinţelor sociale şi economice şi altele care să
permită unui număr de 3,5 milioane de gospodării ţărăneşti
să pătrundă pe piaţă.

Tabelul nr. Proiecte desfăşurate de FRDS

 Locaţia Agentul Grant Contri- Costul Activităţi
executant total buţia derulate în
Proiectul grupului proiec- timpul
implemen-
tului
tării

Alimentar Drăgoieşti, Comunitatea 62.710 9.891 72.601 Drenări pt.

ea Ialomiţa rurală dolari dolari dolari captare,
cişmele
cu apă stradale

Atelier de Blejeşti, Societatea 18.695 4.400 23.095 Reabilitarea

împleti- Teleorman agricolă dolari dolari dolari spaţiului
turi Progresul productiv

Atelier de Homorod Asociaţia 19.450 3.790 23.240 Achiziţio-

prelucra- Covasna Brăduţ Jimbor dolari dolari dolari narea
rea echipamen-
lemnului telor
necesare

Colectare Homorod Soc. Agr. 19.292 3.395 22.687 Achiziţio-

a şi Covasna Lacto-Mer dolari dolari dolari narea
prelucrare echipamen-
a laptelui telor
necesare

Reabilitar Herta, Comunitatea 72.602 7.397 79.999 Pietruirea

ea Mures rurală dolari dolari dolari drumurilor
drumului de legătură
comunal

Reparaţie Mateeni, Comunitatea 32.689 3.300 35.989 Demolarea

capitală a părţilor
 unui pod Botoşani rurală dolari dolari dolari deteriorate
de lemn

Repararea Drăgoieşti, Comunitatea 74.092 9.039 100.870 Reparaţii şi

şi Ialomiţa rurală dolari dolari dolari extindere
extindere
a

unui
centru
comunitar

Sere şi Slobozia Soc. Agr. 19.100 3.700 22.800 Montarea

Moara, Sere şi Solarii dolari dolari dolari instalaţiilor
solarii Ialomiţa de încălzire

Centru de Tinca, Ruhama 14.385 4.757 19.142

informare Bihor Foundation dolari dolari dolari

şi
consiliere

Centru Bucureşti Fundaţia 19.939 46.274 66.213

comunitar Motivation dolari dolari dolari
multifunc
ţi-onal

Azil de Bucureşti Ioana 19.534 14.968 34.502

noapte Association dolari dolari dolari

Adăpost Mioveni, Local 19.624 10.003 29.627

temporar Argeş Development dolari dolari dolari
Foundation

Sursa: FRDS, www.frds.ro, 2005

 Aşa cum se poate observa din proiectele derulate
cu ajutorul FRDS-ului, cea mai mare parte a acestora au
avut o importanţă foate mare din punct de vedere social
pentru comunităţile beneficiare şi mai puţin economică.
Numai patru din aceste proiecte au şi un rol economic şi
se poate vorbi, în cazul lor, despre crearea unor locuri de
muncă pe plan local. Contribuţia financiară a grupului
beneficiar a fost în multe dintre lucrările desfăşurate
modică, cea mai mare parte a cheltuielilor fiind acoperită
prin finanţare de la Banca Mondială.

În 2004 a fost semnat un Acord de Împrumut

Subsidiar între Ministerul Finanţelor şi Banca
 RoBank, în vederea derulării Proiectului de Finanţare
Rurală, iniţiat de Banca Mondială, în valoare de
5.000.000 de dolari. Această sumă va fi acordată sub
formă de subîmprumuturi, pentru finanţarea investiţiilor
productive în toate sectoarele economiei rurale, inclusiv
agricultură, servicii şi industrie. Împrumutul se acordă pe
o perioadă de 12 luni, cu o perioadă de graţie de 18 luni
de la data semnării Acordului, iar durata maximă pentru
subîmprumuturi este de 8 ani.

Dat fiind nivelul scăzut al economiei rurale româneşti,

Banca Mondială a hotărât să nu impună criterii foarte
stricte în ceea ce priveşte eligibilitatea beneficiarilor şi a
proiectelor.

În afară de Acordul încheiat cu RoBank au mai fost

semnate încă două cu Banca Românească, în valoare de 4
milioane dolari, şi cu Demir Romlease, în valoare de 2,2
milioane dolari. Valoarea totală a programului finanţat de
Banca Mondială se ridică la 44.000.000 dolari. Proiectul
urmăreşte realizarea următoarelor obiective:

- accelerarea transformării economiei rurale prin

creşterea fluxului de investiţii de capital în acest
sector;
- întărirea rolului sectorului privat în economia
rurală;
- întărirea capacităţii statului român de a absorbi
fondurile SAPARD;
- reducerea sărăciei rurale prin finanţarea
investiţiilor agricole şi non-agricole pentru
segmentele sărace ale populaţiei.
Subîmprumuturile şi leasing-urile financiare pot fi
acordate:

- societăţilor comerciale legal constituite, cu capital

majoritar privat, cu sediul în zonele rurale;
- persoanelor fizice cu cetăţenie română cu
domiciliul în mediul rural
şi pentru următoarele proiecte:

- fezabile din punct de vedere tehnic şi viabile din

punct de vedere financiar;
- respectă standardele corespunzătoare de sănătate,
siguranţă şi de mediu, prevăzute de legislaţia în
vigoare.
O altă componentă a proiectului Băncii Mondiale
sprijină dezvoltarea unei reţele de servicii bancare în
zonele rurale, a cărei valoare se ridică la 11.277.000 dolari.
II. Un alt proiect implementat în România, în
colaborare cu Centrul de Resurse CREST, în parteneriat cu
Asociaţia Facilitatorilor Comunitari din Ungaria, poartă
denumirea “Together – Împreună pentru dezvoltare
rurală”, finanţat de UE, prin programul PHARE CBC
2000. Proiectul, a cărui derulare a început în anul 2003, are
ca obiective principale:

- dezvoltarea capacităţii instituţionale a 20 de

organizaţii non-profit active în domeniul dezvoltării
comunitare din Ungaria şi România, ca organizaţii
capabile să implementeze proiecte de dezvolatre
economico-socială în zona de frontieră;

- cunoaşterea reciprocă de către organizaţiile civile

implicate în proiect a sistemului de funcţionare a
 sectorului neguvernamental din ţara vecină, din
punct de vedere legislativ, financiar şi al colaborării
cu instituţiile de stat, pe perioada derulării
proiectului;
- elaborarea unui portofoliu de proiecte pe domeniile:
economic, social şi cultural, eligibile programelor
PHARE CBC 2001 şi 2002, promovându-se
colaborarea inter-regională şi transfrontalieră.
« După perioada de tranziţie, agricultura este departe
de a fi un sector ce funcţionează după mecanismele
pieţei......Investitorii din avalul sau amontele agriculturii
îşi reduc investiţiile către sector şi măresc preţurile cu
« prima de risc ». În mod similar băncile comerciale îşi
reduc expunerea faţă de sector şi sporesc dobânzile către
agricultură. Se dezvoltă astfel un cerc vicios :
paternalismul politicii agricole determină indisciplină
financiară, care conduce la prime de risc mari pentru
agricultură, adică rate ale dobânzii mai mari, preţuri la
intrare mai mari, preţuri la ieşire mai mici.

Jocul cererii şi ofertei a fost în mod constant viciat de

intervenţia statului, care a distorsionat procesul de
formare al preţurilor prin acordarea de prime de
producţie, subvenţionarea preţurilor unor materii prime,
acordarea de prime de comercializare sau de export.
Astfel de politici distorsionează decizia de producţie sau
investiţii, prin schimbarea raportului cost-beneficiu în
favoarea anumitor produse sau grupuri de producători. În
majoritatea cazurilor, subvenţiile promise de stat sosesc cu
întârziere şi sunt erodate de inflaţie, sau nu mai sunt
onorate. Această politică a promisiunilor neonorate
introduce un nou element de incertitudine în decizia
microeconomică , care generează planuri de producţie şi
de investiţii conservatoare. »19

Printre măsurile care sunt necesare relansării

agriculturii se numără :

 consolidarea proprietăţii private în agricultură şi

sancţionarea încălcării dreptului de proprietate ;
 organizarea teritoriului în funcţie de noile condiţii
de structură a proprietăţii funciare ;
 utilizarea eficientă a resurselor naturale şi a
dotărilor tehnice existente ;
 repunerea în funcţiune în mod etapizat a întregului
sistem de irigaţii prin adaptarea la noile structuri
de proprietate şi de exploatare agricolă ;
 protejarea producătorilor agricoli de către stat, prin
adoptarea unei politici de import – export (taxe
vamale) care să limiteze invazia acelor produse
care se pot realiza şi în ţară.

3.3 Asociaţia agricolă – ca formă de organizare

în agricultură

Pe parcursul întregii perioade de tranzitie,

agricultura a jucat un rol social deosebit la nivelul
economiei naţionale, acest rol social a condamnat însă
agricultura la stagnare, slabă performanţă şi profitabilitate

19
ESSEN – 2, Condiţionalităţi ale politicilor agricole şi
alimentare, Bucureşti, 2002, pg. 25
scăzută, contribuind la creşterea nivelului de sărăcie în
mediul rural şi nu numai. S-a creat astfel un cerc vicios în
care subzistenţa este generatoare de sărăcie, iar săracia
perpetuează subzistenţa.

Dată fiind dominaţia sectorului agricol, economia

rurală rămâne foarte slab integrată în economia de piaţă. În
plus, fermele de subzistenţă acced foarte greu la alte surse
de venituri şi de aceea, bunăstarea unei părţi importante a
populaţiei rurale depinde exclusiv de nivelul e
profitabilitate al fermelor. Diminuarea agriculturii de
subzistenţă trebuie să constituie un obiectiv politic major
dacă se doreşte o integrare de succes a agriculturii
româneşti în piaţa unică europeană.

Mica gospodărie ţărănească reprezintă forma

primară dominantă de producţie şi consum în ţările în curs
de dezvoltare, ce asigură familiei, integral sau parţial,
necesarul de hrană. Gospodăriile agricole individuale,
societăţile agricole cu personalitate juridică şi asociaţiile
familiale formează sectorul privat al agriculturii, utilizând
împreună – 80% din suprafaţa agricolă a ţării. În categoria
gospodăriilor agricole individuale sunt incluse gospodăriile
ţărăneşti, exploataţiile familiale cu caracter comercial şi
exploataţiile nefamiliale de tip capitalist, majoritatea
gospodării de autoconsum.

Formele asociative sunt slab dezvoltate comparativ

cu alte ţări central-europene, situaţie creată în principal
din cauza politicii adoptate faţă de cooperativele agricole -
de lichidare în cazul ţării noastre şi de transformare în alte
state.
 S-a constatat, în ultimii ani, că numărul
gospodăriilor agricole individuale şi suprafaţa de teren de
care acestea dispun a crescut şi s-a redus numărul
formelor asociative şi suprafaţa pe care ele o utilizează.
Această evoluţie exprimă deteriorarea formelor de
organizare a producţiei agricole având următoarele cauze:

 nefinalizarea problemei proprietăţii asupra

pământului;
 unii membri asociaţi au transferat societăţilor
agricole dreptul de folosinţă şi de posesie asupra
unor terenuri pentru care nu au titluri de
proprietate, ceea ce reprezintă un obstacol în
situaţia retragerii din acea societate;
 slaba înzestrare tehnică;
 pregătirea managerială insuficientă a
conducătorilor societăţilor agricole;
 penuria de resurse financiare pentru dezvoltarea
producţiei;
 măsuri discriminatorii de politică agricolă.
Micile gospodării ţărăneşti din statele est-europene
reprezintă o importantă sursă de supravieţuire, în această
perioadă, pentru familiile rurale, ceea ce accentuează
caracterul de subzistenţă al agriculturii şi limitează
dezvoltarea pieţei. Se produce, în cea mai mare parte
pentru autoconsum nu pentru piaţă (comercializare), iar
resursele financiare necesare dezvoltării fermelor şi
microfermelor agricole au o slabă prezenţă. Dezvoltarea
unor activităţi economice alternative şi practicarea
sistemelor de producţie agricolă ecologice sunt paşi
importanţi pentru apropierea de exigenţele Uniunii
Europene. Fermele familiale bazate pe proprietatea privată
asupra pământului, pe arendarea sau închirierea lui au o
extindere mare în ţările dezvoltate, sunt întâlnite mai puţin
în ţările în curs de dezvoltare şi se formează în ţările aflate
în tranziţie.

Tabelul nr. 3.6 Număr de proprietăţi agricole - mii

unităţi

1990 1993 199 1997 2000

5

EU-15 : : 737 6989 6771

0

Belgia 85 76 71 67 62

Danemar 81 74 69 63 58
ca
654 606 567 534 472
Germani
a 850 819 802 821 817

Grecia 1594 1384 127 1208 1287

8
Estonia 924 801 680 664
735
Franţa 171 159 148 142
153
Irlanda 2665 2488 2315 2154
248
 Italia 4 3 2 3 3

Luxemb 125 120 3 108 102

urg
: : 113 210 199
Olanda
599 489 222 417 416
Austria
: : 451 91 81
Portugali
a : : 101 90 81

Finlanda 243 243 89 233 233

Suedia 235

Anglia

*Cele mai mici ferme (mai puţin de 1% din activitatea

agricolă naţională) nu au fost înregistrate. Sursa :
Eurostat Yearbook 2004, pg. 234

Societăţile agricole cu personalitate juridică, de tipul

asociaţiilor agricole, au specificităţi aparte, cum ar fi:
sezonalitatea, riscurile crescute din cauza condiţiilor
naturale, intervalul mare de timp dintre efectuarea
cheltuielilor şi încasarea veniturilor, după recoltare.

Cât priveşte numărul de proprietăţi agricole, până

în anul 2000, în statele membre UE, pe primul loc se situa
Italia – cu 2.154 mii unităţi, urmată de Estonia cu 1.287
mii unităţi şi Grecia – 817 mii unităţi. La polul opus se află
Luxemburg cu 3.000 de unităţi agricole, Danemarca – 58
mii unităţi şi Belgia 62 mii unităţi.
 Politica comună agricolă a trebuit să se adapteze
pentru a depăşi provocările înfruntate peste ani. Încă de la
început s-a concentrat pe fixarea nivelului de trai pentru
comunitatea agricolă, garantând protecţia furnizării
produselor la preţuri permisibile. În acest moment există o
nouă abordare bazată pe combinaţia scăderii preţurilor
instituţionale şi plăţile compensatorii.
 Exploataţii agricole, suprafaţa agricolă utilizată şi suprafaţa agricolă utilizată ce revine, în medie,

pe o exploataţie agricolă, după statutul juridic al exploataţiilor agricole

Suprafaţa medie agricolă

Statutul juridic Număr Număr exploataţii
utilizată (hectare)
agricole care Suprafaţa agricolă
al exploataţiilor exploataţii utilizează utilizată (hectare)
pe o exploataţie
agricole agricole suprafaţa agricolă pe o
care utilizează
exploataţie
teren agricol

Exploataţii
agricole 4462221 4277315 7708757,61 1,73 1,80
individuale

Unităţi cu
personalitate 22672 22046 6221952,49 274,43 282,23
juridică:

Societăţi/
2261 2224 975564,26 431,47 438,65
asociaţii agricole

Societăţi
6138 5706 2168792,03 353,34 380,09
comerciale

Unităţi ale
administraţiei 5698 5618 2867368,41 503,22 510,39
publice

Unităţi
87 77 2365,14 27,19 30,72
cooperatiste

Alte tipuri 8488 8421 207862,65 24,49 24,68

TOTAL 4484893 4299361 13930710,10 3,11 3,24

Sursa: ”Institutul Naţional de Statistică”, Diseminarea

Rezultatelor Recensământului General Agricol 2002”
 Ponderea exploataţiilor individuale mici, cu până
la 5 ha, reprezintă circa 93,8% din totalul exploataţiilor
agricole, utilizând 64%

din suprafaţa agricolă. În schimb, exploataţiile agricole

individuale mari şi foarte mari, care depăşesc suprafaţa de
50 de ha, au o pondere

de 0,116% şi exploatează 8,5% din suprafaţa agricolă.

Gospodăria ţărănească pune accentul pe utilitatea

produselor pentru consumul propriu, preţurile şi piaţa
având un rol minor,

deoarece puţini producători calculează costurile şi

câştigurile. În opoziţie cu tipul de gospodărie menţionat
anterior, exploataţia individuală

nefamilială se caracterizează prin:

 desfăşurarea activităţii agricole cu forţă de muncă

salariată;
 exercitarea managementului de către proprietar sau
de către o altă persoană, specializată în acest
domeniu;
 orientarea producţiei spre piaţă, în vederea obţinerii
profitului
Conform cu sistemele europene de integrare
economică, munca de fermă înseamnă integrarea în
activităţile agricole; forţa de muncă include încadrarea
totală în proprietăţile agricole, incluzând munca
fermierului şi a familiei sale.
Tabelul nr. 3.8

Forţa de muncă - în mii persoane –

1990 1993 1995 1997 2000

Total Femi- Total Fem Total Femin Total Femin Total Fem
nină

EU-15 : : 15244 5601 14757 5436 13511 497

Belgia 141 48 132 48 122 44 117 41 107 3

Danemarca 139 41 142 40 141 38 130 37 103

Germania 1776 647 1478 534 1325 466 1231 429 1137 41

Grecia 1543 648 1774 810 1567 678 1596 698 1431 59

Estonia 2839 900 2571 786 2543 769 2497 757 2439 78

Franţa 1859 658 1610 560 1507 520 1404 476 1320 43

Irlanda 313 93 320 99 293 87 282 81 258 7

Italia 5287 2101 4762 1808 4773 1838 4601 1802 3964 154

Luxemburg 9 4 8 3 7 3 7 2 7

Olanda 289 86 290 89 276 87 282 94 276 9

Austria : : : : 547 230 513 214 527 22

Portugalia 1561 728 1263 588 1173 548 1070 502 1064 49

Finlanda : : : : 232 87 224 82 184 6

 Suedia : : : : 164 54 169 55 157 5

Anglia 659 199 651 193 572 153 636 168 539 16

*Forţa de muncă de fermă include pe oricine (peste limita de

vârstă legală) care a lucrat în agricultură pe o

proprietate în ultimele 12 luni. Forţa de muncă normală constă

în munca membrilor familiei deţinătorului

de proprietate (propietarul inclus).

Sursa : Eurostat Yearbook 2004, pg.235

 Tot Italia şi Estonia sunt pe primul loc şi în ce priveşte proprietarii de exploataţii agricole cu vârsta
sub 35 de ani, cu 111 mii persoane, urmate de Germania şi Grecia cu 73, respectiv 71 mii persoane.

Până acum am observat că Italia este pe primul loc la capitole foarte importante cum ar fi: unităţile
agricole, proprietarii acestora până în 35 de ani dar şi în clasamentul proprietarilor de unităţi agricole care
depăşesc vârsta de 65 de ani tot Italia conduce detaşat, cu 826 mii persoane urmată de Estonia şi Grecia cu 347
şi 253 mii persoane. Luxemburgul, Finlanda, Danemarca şi Belgia sunt statele unde sunt cei mai puţini
proprietari de unităţi agricole care au peste 65 de ani.

Producătorii agricoli dispersaţi nu pot face faţă exigenţelor economiei de piaţă, nu pot influenţa preţurile şi
nu beneficiază de avantajele progresului tehnologic – de unde apare necesitatea asocierii în agricultură, bazată
pe relaţii permanente între producătorii agricoli sau între aceştia şi agenţii din amonte şi aval de agricultură
(furnizorii de seminţe, îngrăşăminte etc şi cei ce prelucrează şi distribuie produsele agricole pe piaţă).

Principiile care stau la baza relaţiilor de cooperare în agricultură sunt:

 libertatea de opţiune, potrivit căruia producătorii agricoli şi neagricoli intră în diferite relaţii de
cooperare, astfel creându-se variate forme şi tipuri de unităţi economice, bazate pe activităţi cu
caracter permanent sau temporar;
 obligaţia membrilor la un aport de capital şi de participare la activitatea economică a cooperativei;
 dreptul la un vot al fiecărui membru în adoptarea deciziilor, exercitând astfel un control asupra
activităţii asociaţiei;
 dreptul de a încasa rentă sau dividende, proporţional cu activitatea desfăşurată;
 exclusivismul, adică limitarea obiectului de activitate a unei cooperative la ceea ce aceasta realizează
cu membrii săi;
 teritorialitatea – restricţionarea ariei de acţiune (administrativă) la o comunitate dată.
Exploataţiile agricole de tip asociativ nu pot fi asemuite cooperativelor din Europa de Vest, unde acestea
au dublă natură :

a) grup social ;

b) de unitate economică.

Dualitatea structurilor de exploatare a terenurilor indică faptul că problema fundamentală este mai
puţin de natură agricolă, cât mai degrabă rurală, deoarece creşterea productivităţii şi competitivităţii fermelor
necesită un transfer semnificativ de forţă de muncă dinspre activităţile agricole spre alte activităţi, cu şanse
mai mici de mutare a acestei părţi importante a populaţiei din spaţiul rural. De aceea, reforma structurală a
agriculturii ar trebui sa aibă un dublu obiectiv: în primul rând, reducerea numărului de persoane care îşi
câştigă traiul din agricultură; în al doilea rând, creşterea dimensiunii fermelor şi, ca atare, mărirea eficienţei
agriculturii româneşti. În felul acesta un număr mai mic de persoane va împărţi un venit mai mare obţinut din
activităţi agricole, în timp ce restul va obţine surse alternative de venit din activităţi neagricole şi programe de
protecţie socială.

Indicii preţurilor de producător acoperă vânzările recoltei şi a produselor animaliere obţinute. Partea de
recoltă şi produsele animaliere în vânzările totale agricole diferă între statele membre. Indicii preţurilor de
cumpărare acoperă cumpărările de resurse de producţie agricolă. Indicii sunt calculaţi la preţ de fermă (la
poarta fermei), fără TVA. Indicii preţurilor agricole pot fi reduşi folosind indicii preţurilor de consum. După
noua metodologie a conturilor economice pentru agricultură (EAA 97), producţia agricolă include producţia
agricolă vândută prin unităţile agricole, ţinută în stoc în ferme sau folosită ulterior de producătorii agricoli.
Mai mult, ea include şi ceea ce consumă animalele.
Tabelul nr. 3.9 Indicii preţului producătorilor pentru producţia agricolă 1995 = 100

1993 1995 1996 1997 1998 2000 2001 2003

EU-15 : 100 99 96.3 91.5 87.6 89.8 :

Euro-zonă 12 : 100 99.1 97.7 93.6 89.9 91.7 :

Belgia : 100 101.4 101.2 94.2 91.8 91.8 86.1

Cehia 105.3 100 99.6 94.5 87.3 79.3 82.7 :

Danemarca : 100 101.7 99.8 86.6 88.1 92.4 76.8

Germania : 100 98.3 97.8 92.5 90.4 94 86.1

Estonia : 100 : : : : : :

Grecia : 100 99 96 91.1 90.6 92.9 99.2

Spania : 100 98.8 93.9 89.8 85.8 87.2 82.9

Franţa : 100 97.7 96.7 95.9 92.2 93.7 88.4

Irlanda : 100 93.4 86.6 84.1 79.5 79.9 69.8

Italia : 100 100.4 99 93.9 87.9 90.2 91.3

Cipru : 100 95.9 100.1 99.1 : : :

Letonia : 100 95.9 84.2 75.3 65.2 65 :

Lituania 140.4 100 96.2 83.4 74.2 64.3 67.8 :

Luxemburg : 100 94.3 95.2 94.3 88.1 88 82.5

Ungaria : 100 108.3 99.8 89.8 93.3 89.9 :

Olanda : 100 101.5 105.9 98.7 96 96.6 91.1

Austria : 100 99.9 101.2 93.3 91.1 95 :

Polonia 98.1 100 101.8 97.3 85.7 79.9 79.1 :

 Portugalia : 100 99.1 97.9 96.9 92.2 94 86.8

Slovenia 101.4 100 102.3 102.5 95.3 87.3 87.6 :

Slovacia 108.9 100 99.6 99.2 92.7 78.8 79.1 :

Finlanda : 100 104.1 96.5 93.8 89.5 91.7 82.5

Suedia : 100 94.7 91.3 89 85.1 87.2 81.8

Anglia 98 100 97.4 83.1 73.5 67.4 71.8 73

*Indicii din acest tabel dau informaţii cu privire la tendinţa preţurilor producătorilor de bunuri agricole, în
general. Subindicii au fost ponderaţi de valoarea vânzărilor din 1995. Indicii nominali sunt reduşi datorită
armonizării cu indicele preţurilor de consum

Sursa : Eurostat Yearbook 2004, pg.242

 Valoarea brută adăugată la preţurile de bază este calculată scăzând consumul intermediar din
producţia industriei agricole (care include, în afară de producţia agricolă, activităţile secundare
neagricole care sunt inseparabile de activităţile principale). Indicatorul venitului agricol este definit
ca indice al venitului real de factori în agricultură pe unitatea de muncă totală anuală.

“Fermierii de subzistenţă care au rezistat au fost aceia care au avut asigurată o locuinţă în
comunitatea satului, reuşind ca, prin producţia realizată să-şi acopere o parte din necesităţile
proprii de consum şi astfel să uşureze bugetul de familie. Turismul agrar s-a afirmat ca o soluţie
viabilă pentru această categorie de ţărani.”20

20
Revista ” Economie şi administraţie locală”, august 2005, pg. 14
 Aceste ferme de subzistenţă sunt gospodării ţărăneşti care produc pentru consumul propriu dar
şi pentru piaţă şi constituie punctul de plecare pentru înfiinţarea fermelor de familie pentru piaţă. Tot
din anul 2007 se vor aplica şi măsuri de sprijinire a tinerilor care nu depăşesc vârsta de 40 de ani şi
înfiinţează ferme, având bineînţeles un plan de dezvoltare a fermei. Aceştia vor beneficia de o primă
de instalare de până la 40.000 de euro, în funcţie de regiune şi de tipul de fermă.

Pentru o dezvoltare durabilă, agricultura trebuie să depăşească stadiul de agricultură de

subzistenţă şi să ofere fermierilor satisfacţii atât financiare cât şi morale.

Concluzii

 În perioada economiei de comandă, premergătoare anilor ‘90, direcţiile de dezvoltare a

agriculturii erau stabilite centralizat iar după 1990 s-a încercat reducerea intervenţiei statului în
agricultură.În ţările în curs de dezvoltare, politicile agricole au apărut recent şi sunt îndreptate
către creşterea producţiei agricole şi alimentare.
 Investiţiile care până în 1989 erau destinate extinderii infrastructurii agricole au scăzut
considerabil şi unele infrastructuri chiar s-au distrus.
 Efortul statului pentru susţinerea agriculturii a fost în scădere, mai ales după 1997, mizându-se
pe efectul pieţei asupra creşterii producţiei agricole. Volumul scăzut al subvenţiilor s-a asociat
cu deficienţele în metodele şi mijloacele folosite, precum şi cu întârzierile în acordare. În primii
ani de tranziţie, politica de dezvoltare rurală s-a confundat cu politica agrară, iar cea mai
importantă schimbare structurală a fost reforma funciară. Terenurile agricole au fost restituite
foştilor proprietari: două treimi agricultorilor în vârstă şi doar o mică parte familiilor tinere din
mediul rural.
 Producătorii agricoli dispersaţi nu fac faţă exigenţelor economiei de piaţă, nu au puterea de a
influenţa nivelul preţurilor şi nu pot beneficia de avantajele progresului tehnologic. Caracterul de
subzistenţă a structurilor agricole şi lipsa resurselor de dezvoltare a capitalului duc la un blocaj
al modernizării tehnice şi tehnologice şi la diminuarea producţiei.
 Producătorii agricoli, mai ales în cazul exploataţiilor de dimensiuni reduse, nu îşi permit să
investească sume prea mari. În cea mai mare parte, agricultorii sunt nevoiţi să apleze la resursele
bugetare, adică la sprijinul pe care statul îl oferă producătorilor şi mai puţin la cele atrase,
pentru că nu mulţi sunt cei care îşi asumă riscul de a contracta credite de la bănci.
 Lipsa de acces a numeroaselor gospodării ţărăneşti la creditele bancare le-au orientat către
creditele comerciale, asigurate de integratori, de cei care asigură input-urile, de furnizori,
cooperativele de credit, cămătari etc.
 Realizarea investiţiilor este condiţionată de sursele de finanţare interne şi externe, ale statului şi
agenţilor economici ; sursele proprii ale micilor producători sunt nesemnificative iar cele ale
societăţilor comerciale se formează cu greu din fondul de dezvoltare. Deoarece agricultura este o
activitate cu un grad ridicat de risc, efectele negative ale acesteia trebuie atenuate prin orientarea
către noi activităţi, în consens cu interesele economice ale populaţiei rurale, care să garanteze
venituri alternative.
 Din cauza parcelării excesive a suprafeţelor agricole se impune trecerea la o agricultură viabilă,
cu un nivel de dezvoltare capabil să asigure securitatea alimentară a ţării. În această situaţie
cooperaţia trebuie să joace un rol important în dezvoltarea agriculturii şi în evoluţiile viitoare ale
resurselor demoeconomice din agricultură, deoarece aceasta orientează piaţa şi influenţează
nivelul preţurilor, lucruri pe care producătorii particulari nu le pot realiza.
 Agricultura solicită un volum mai mare de fonduri fixe, comparativ cu alte ramuri, o parte
importantă din utilajele agricole au o durată redusă de utilizare pe parcursul anului, iar
capacitatea de lucru diferă de la o zonă la alta. Cât priveşte recuperarea investiţiilor făcute în
agricultură aceasta se realizează după o perioadă mai mare de timp, eşalonată pe un număr mai
mare de ani.
 Bibliografie

1. Adumitrăcesei, Ioan – “Pericolul subdezvoltării”, Ed. Economică, Bucureşti, 2000

2. Angelescu, Coralia – “Politici economice, vol. I, Politica agricolă”, Ed. Economică, Bucureşti, 2001
3. Anghelache, Constantin – “România 2004”, Ed. Economică, Bucureşti, 2004
4. Atkinson, Tony – “Social Indicators – The EU and Social Inclusion”, Oxford University Press, 2002
5. Bold, Ion – “Structuri agrare în lume”, Ed. Mirton, Timişoara, 1996
6. Bold, Ion – “Spaţiul rural. Definire, organizare, dezvoltare”, Ed. Mirton, Timişoara, 2003
7. Bold, Ion – “Structuri. Realizări. Strategii pentru agricultura românească”, Ed. Mirton, Timişoara, 2003
8. Chirca, Constantin – “De la sărăcie la dezvoltare rurală”, Editată de Comisia Naţională pentru Statistică,
Bucureşti, 1999
9. Chivu, Luminiţa, Ciutacu Constantin şi Valeriu Ioan-Franc – “Agricultura între restricţiile comerciale
globale şi politicile comunitare”, Ed. Expert, Bucureşti, 2003
10. Ciutacu, Constantin – “Piaţa muncii”, Ed. Expert, Bucureşti, 2001
11. Clipcea, Mariana – “Costul şi valoarea resurselor demoeconomice din agricultură”, Bucureşti, 2001
12. Dona, Ion – “Economie rurală”, Ed. Economică, Bucureşti, 2000
13. Frydman, Roman - “Privatizarea în Europa Răsăriteană”, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1993
14. Frydman, Roman – “Procesul de privatizare în Europa Centrală”, Editat de Centrul Editorial al Comisiei
Uniunii Europene, Bucureşti, 1999
15. Gavrilescu, Dinu – “Economie agroalimentară”, Ed. Expert, Bucureşti, 2001
16. Gavrilescu, Dinu – “Lecţii ale tranziţiei – Spaţiul rural şi sectorul agroalimentar”, Ed. Expert, Bucureşti,
2001
17. Gavrilescu, Dinu – “Populaţia rurală în tranziţie – schimbare şi continuitate’’, în Restructurarea
agriculturii şi tranziţia rurală în România, Redacţia Revistelor Agricole, Ed. Agris, Bucureşti, 1996
18. Gavrilescu, Dinu – ‘’Resursele umane locale – potenţial al dezvoltării rurale’’, în ‘’Economii rurale
locale’’, Ed. Agris, 2000
19. Gavrilescu, Dinu – ‘’Tratat de economia agriculturii’’ , Ed. Expert, Bucureşti, 2003
20. Giarini, Orio – ‘’Dilema ocupării forţei de muncă şi viitorul muncii’’, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001
21. Klenk, Jurgen – “Privatizarea în ţările în tranziţie şi în curs de dezvoltare”, Ed. Economică, Bucureşti,
1997