REFERAT

Pe tema: Evoluţia integrării europene

Braila Nina
RISE gr. 4

2022a.
 Plan:
1. Introducere

2. Procesul de integrare europeană în perspectivă

istorică

3. De la ,, politică europeană,, la integrarea

economică

4. Actorii şi instituţiile principale în procesul

decisional şi de formulare a politicilor UE
 1. Introducere
Un ghid care abordeazã în principal politicile europene necesitã cu siguranţã un
capitol introductiv referitor la ansamblul construcţiei europene. Ar trebui abordate
chestiuni esenţiale, de pildã:

• Cine a iniţiat procesul de integrare europeanã şi care sunt etapele acestui

proces?

• Care sunt instituţiile şi actorii principali ai procesului decizional şi de

formulare a politicilor în UE? şi, în final,

• Unde ne îndreptãm, ţinând cont de actuala operaţiune de extindere şi de

redactarea unui tratat constituþional?

În baza întrebãrilor de mai sus, procesul de integrare europeanã va fi prezentat

mai întâi dintr-o perspectivã istoricã, aceasta fiind urmatã de o privire de ansamblu
asupra principalelor instituţii şi procese decizionale ale UE. În final, operaţiunea
actualã de extindere şi procesul de „constituţionalizare” vor fi abordate ca
dimensiuni complementare ale „lãrgirii” şi „adâncirii” Uniunii.

2. Procesul de integrare europeană în perspectivă

istorică

2.1. Contextul

Istoria generalã a continentului european din prima jumãtate a secolului

douãzeci este binecunoscutã, aceasta afectând întreaga lume. Cele douã rãzboaie
europene (1914- 1918 şi 1939-1945) s-au transformat treptat în rãzboaie mondiale.

Efectul lor devastator nu a fost numai fizic, material şi economic, ci şi moral.

Din acest dezastru se pregãtea sã se ridice o nouã ordine mondialã, punând
accentul pe statul de drept (la nivel internaþional) şi pe renunţarea la un etatism
excesiv. Cadrul noii ordini juridice mondiale a fost furnizat de Carta Naþiunilor
Unite (1945).
 Totuşi, pe continentul european, cu antagonismele sale deschise, trebuia gãsitã o
formulã specificã pentru garantarea relaţiilor paşnice şi a dezvoltãrii sociale şi
economice generale. Economia europeanã era într-adevãr într-o stare foarte
proastã, iar planul Marshall american a fost întâmpinat ca un sprijin decisiv.

În urma începerii Rãzboiului Rece, numai ţãrile din Europa Occidentala au

beneficiat efectiv de finanţarea transatlanticã. Totuşi nu s-a profitat de oportunitate
pentru instituirea unui cooperãri transnaţionale sistematice.

Dat fiind etatismul celor mai multe guverne, aşa-numita „mişcare europeanã”
avea rãdãcini mai ales în societatea civilã. Mediul academic, sindicatele, unii
politicieni, întrun cuvânt, militanţi de toate tipurile sprijineau o ordine
instituþionalã de tip federal pe vechiul continent, inclusiv o autoritate
supranaţionalã cu puteri efective de garantare a unei ordini politice şi economice
paşnice şi stabile.

Rezultatul acestei prime reuniuni a „federaliţtilor” (1948) nu a fost primit cu

cãldurã de guverne. În 1949 a fost înfiinþat un Consiliu al Europei, cuprinzând o
Adunare Parlamentarã şi o Conferinþã a Miniştrilor (de Afaceri Externe), dar
singura strãpungere majorã s-a realizat în domeniul drepturilor omului. A fost
redactatã şi adoptatã oficial o Convenţie, stipulând libertãţile fundamentale şi
precondiţiile statului de drept, aşa cum sunt înţelese în tradiţia constituţionalã a
democraţiilor liberale occidentale. A fost înfiinţatã o Curte, cu sediul la Strasbourg,
pentru supravegherea aplicãrii corecte a acestora.

Fãrã îndoialã, acest acord marcheazã o erã nouã în cooperarea

interguvernamentalã europeanã. Pe de altã parte, interguvernamentalismul nu
merge dincolo de voinţa şi dedicarea partenerului cel mai puţin devotat. În
condiţiile unui numãr mare de state, unanimitatea este greu de atins, mai ales în
chestiuni politice şi economice cruciale.

Într-adevãr nu se putea aştepta realizarea unui tip de integrare transnaţionalã cu

totul nou de la Consiliul Europei, cu procedura sa decizionalã bazatã pe Adunare.

Aceastã iniţiativã trebuia sã provinã de la un actor cheie, cu legitimitatea şi

autoritatea moralã de a stabili un nou standard. Propunerea fãcutã la o conferinţã
de presã pe 9 mai 1950 de ministrul francez de afaceri externe, Robert Schuman,
era intr-adevãr cu totul nouã.
 Franţa a propus sã partajeze cu Germania şi alte þãri interesate competenţele
sale suverane de reglementare în domeniile strategice ale cãrbunelui şi oþelului. În
conformitate cu formularea francezã, „mise en commun” (punere în comun), urma
a fi înfiinţatã o Comunitate, exercitând competenţe supranaţionale, şi având o
„Înaltã Autoritate” ca actor decisiv.

Cu excepţia cancelarului german Adenauer, cu care se convenise dinainte,

mişcarea francezã a fost o surprizã pentru toate guvernele europene. Numai SUA
fusese informatã în prealabil, aceasta sprijinind puternic o cooperare mai strânsã
între partenerii europeni. Pe de altã parte, britanicii nu au fost prea entuziasmaţi.
Aceştia nu priveau cu ochi buni ameninţãrile la adrese puterilor decizionale
suverane ale Parlamentului de la Westminster. Mai mult, relaţia lor cu Europa era
ambiguã: cu siguranţã erau cu Europa; dar erau în Europa? În final, reacþia Marii
Britanii şi a ţãrilor scandinave a fost negativã, în timp ce Italia şi ţãrile Benelux
erau pregãtite sã înceapã negocierile.

Dintr-o perspectivã istoricã, anul 1950 a cuprins toate condiþiile necesare unui
punct de cotiturã, deschizând calea cãtre integrare: inteligenþa ºi curajul liderilor,
puternica motivaþie a miºcãrii europene, ameninþarea externã a Rãzboiului Rece ºi
sprijinul SUA. Totuºi formula instituþionalã încã mai trebuia modelatã în termeni
operaþionali. Acesta a fost momentul în care Jean Monnet s-a dovedit un
negociator abil. Tratatul de la Paris (1951) a dat naºtere primei instituþii cu
adevãrat supranaþionale de pe continentul european.

2.2. Fundamentele

Dupã ce statele fondatoare au convenit asupra principiului partajãrii drepturilor

lor suverane în domeniul specific al cãrbunelui şi oþelului, cu alte cuvinte industria
grea de la începutul anilor '50, acordul lor politic trebuia transformat în instituþii şi
proceduri solide şi consistente din punct de vedere juridic. Planul iniþial al lui
Schuman nu era în nici un caz concret. „Francezii au planul de a avea un plan” era
o remarcã cinicã, dar nu gratuitã, a britanicilor în acea perioadã.

În ochii lui Monnet, acestei „Haute Autorité” (Înaltã Autoritate) de tehnocraţi ar

fi trebuit sã i se acorde toate responsabilitãţile de reglementare autoritarã a
sectorului. Aceşti „eurocraţi” ar fi trebuit numiţi de statele membre şi aprobaþi de
Consiliul de Miniştri. Totuşi, dupã numire, nu vor mai accepta instrucţiuni din
partea propriilor guverne şi vor servi numai interesul european.
 A fost prevãzut un Consiliu de Miniştri, nu pentru supravegherea Înaltei
Autoritãţi, ci pentru gestionarea implicaţiilor politicilor în domeniul cãrbunelui şi
oţelului asupra dezvoltãrii economice generale. Tratatul de la Paris era într-adevãr
foarte avansat în ceea ce priveşte transferarea competenţelor de reglementare cãtre
Înalta Autoritate supranaţionalã.

Câţiva ani mai târziu, în mai cuprinzãtorul Tratat de la Roma (1957) va fi

introdusã o împãrţire a sarcinilor între funcţiile de iniţiere a politicilor şi punere în
aplicare, pe de o parte, acordate Comisiei Europene, urmaşa Înaltei Autoritãţi, şi
puterea decizionalã propriu-zisã atribuitã Consiliului de Miniştri, pe de altã parte.
Comunitatea Cãrbunelui ţi Oţelului era astfel dotatã cu o formã foarte elaboratã de
putere tehnocraticã.

Destul de remarcabil, acest transfer de autoritate a fost larg acceptat la nivelul

societãţii din acea perioadã, fiind vãzut ca o modalitate de depãşire a
dezastruoaselor politici de stat din trecut, când sectoarele energiei şi oþelului
fuseserã factori determinanţi în pregãtirea şi desfãşurarea rãzboaielor. Deşi Înalta
Autoritate, condusã de Monnet, era foarte eficientã, transferul deplin al puterilor de
stat cãtre un organism transnaţional numit nu a mai fost repetatã niciodatã. În
primii ani de existenţã, caracterul supranaţional al procesului de integrare
europeanã ajunsese la maximum. La Roma, dar mai ales dupã Maastricht (1992),
puterile semnatare, respectiv guvernele statelor membre, au refãcut echilibrul
dintre supranaţionalism şi interguvernamentalism. Anii de aur ai metodei Monnet
fuseserã scurþi.

Dupã sublinierea poziţiei unice a Înaltei Autoritãþi, combinând puterea

legislativã cu cea executivã, deşi într-un domeniu „tehnic”, nu ar trebui uitãm un al
treilea şi un al patrulea actor. Chiar de la început, fusese prevãzutã o Adunare
Parlamentarã, ca important organ consultativ. Delegaţii parlamentelor naþionale
din cele şase state membre erau consultaţi cu privire la toate propunerile
legislative. Iniţiativele europene trebuiau într-adevãr sã fie în armonie cu politicile
naþionale şi invers. Dupã Consiliul de Miniştri, membrii Parlamentului erau
consideraţi parte a unei reţele de informare reciprocã, consultare şi implicare
(limitatã) în procesul decizional. Acest rol semnificativ, deşi nu decisiv, din primii
ani ai Comunitãţii Europene a marcat perceperea Parlamentului European (PE) de
publicul general. Deşi ales prin vot direct din 1979, puterile fiindu-i extinse de
toate modificãrile tratatelor care au avut loc începând cu 1986, PE încã nu are rolul
central din viaţa politicã al parlamentelor democraţiilor naţionale.
 Pe de altã parte, Curtea de Justiţie a fost un actor crucial, chiar de la începutul
procesului de integrare. Autoritatea sa în soluţionarea disputelor juridice,
implicând frecvent statele membre, nu a fost chestionatã niciodatã. Mai mult, prin
interpretarea tratatelor într-un mod consistent pro-integraţionist, a contribuit la
crearea unui corpus solid de drept european.

Nu ar trebui subestimat efectul stabilizator al standardelor şi procedurilor

juridice – aşa-numitul „acquis comunitar” – asupra unei Comunitãţi/Uniuni deseori
zguduite de tulburãri politice.

În ciuda schimbãrilor majore, aceşti patru actori fost prezenţi în ultimii cincizeci
de ani şi încã formeazã scheletul instituţional al Uniunii. Existã o continuitate
izbitoare în aceastã privinţã, deşi numãrul de membri a crescut în mod dramatic şi
competenţele acoperã în prezent aproape întregul spectru de politici publice.

3. De la ,, politică europeană,, la integrarea

economică
O ilustrare dureroasã a limitelor integrãrii europene a fost datã de eşecul
tratatului privind Comunitatea Europeanã de Apãrare. În perioada „euroforicã” de
la începutul anilor '50, primul ministru francez René Pléven a vrut sã instituite o
capacitate de apãrare cu adevãrat europeanã bazatã pe cooperarea sistematicã în
domeniul politicii externe. Datã fiind ameninţarea externã a confruntãrii Est-Vest,
s-a ajuns la un acord între cele şase state membre, aplicând în esenþã formula
Monnet domeniului „politicii înalte”. Totuşi, Tratatul privind Comunitatea
Europeanã de Apãrare (1952) nu a mai fost ratificat. Distanţându-se de perspectiva
propriului guvern, parlamentul francez a respins proiectul (1954).

Eşecul instituirii unei politici externe şi de apãrare comune a fost resimţit foarte
puternic. Se pierduse o oportunitate uriaşã de suplimentare a tehnocraticei
Comunitãţi a Cãrbunelui şi Oţelului cu o suprastructurã politicã. Decepţia era atât
de puternicã, încât mulţi se îndoiau cu privire la viitorul proiectului de integrare.
 În acele momente de crizã iniţiativa a fost preluatã de statele Benelux.
Reunindu-se la Messina (Sicilia) în 1955, miniştrii afacerilor externe au convenit
asupra concentrãrii atenţiei lor încã o datã asupra „politicii joase”, respectiv
integrarea economicã. În aceastã privinţã, oportunitãţile de la jumãtatea anilor '60
intrau în douã categorii: pe de o parte, disponibilitatea tehnologiei nucleare în
scopuri civile, în special ca sursã de energie, şi pe de altã parte conştientizarea
crescândã a faptului cã scãderea tarifelor vamale între cei şase le va stimula
relaţiile comerciale şi în final dezvoltarea economicã globalã a acestora.

În consecinţã, a fost instituitã o Comunitate a Energiei Atomice (numitã de

obicei Euratom), abordând chestiuni de reglementare, inclusiv mãsuri de siguranţã,
precum şi în domeniul cercetãrii şi dezvoltãrii. Au fost fondate centre de cercetare
transnaţionalã, impulsionând acest sector industrial în creştere.

A doua Comunitate instituitã a fost Comunitatea Economicã Europeanã (CEE)

care, în cursul anilor, va deveni portdrapelul procesului de integrare. Iniţiatã ca o
uniune vamalã de succes la sfârşitul anilor '50 ºi începutul anilor '60, aceasta a
evoluat treptat într-o piaţã comunã în anii '60 ºi '70. La sfârşitul anilor '80, Comisia
Delors considera ca primã prioritate finalizarea acesteia.

Uniunea Economicã şi Monetarã (UEM), incluzând o monedã unicã pentru cele

mai multe state membre, este ultima etapã, iniţiatã în anii '90 (Maastricht, 1992). În
timp ce majoritatea minelor de cãrbune s-a închis între timp, iar utilizarea energiei
nuclearã este în prezent controversatã, CEE a fost o poveste de succes, al cãrei
final încã nu a fost atins. Încã mai este mult de fãcut pentru garantarea deplinã a
celor „patru libertãţi”: libera circulaţie a persoanelor şi bunurilor, capitalurilor şi
serviciilor. Armonizarea fiscalã între statele membre, de exemplu, este încã într-o
fazã embrionarã.

În orice caz, prin renunţarea pentru un anumit timp la „politica înaltã” şi

urmãrind proiecte mai puţin simbolice, chiar dacã foarte eficiente, liderii europeni
luau o decizie istorica cu consecinţe cu bãtaie lungã. Procesul de integrare va urma
aceastã cale în anii '60, '70 ºi '80: o strategie de pragmatism, concentrându-se pe
profilul de organizaţie economicã transnaţionalã de succes. Destul de multe naţiuni
pragmatice vor fi atrase de aceastã „piaţã comunã”, dupã cum era numitã CEE în
acea perioadã. Numai dupã o schimbare radicalã a ordinii internaþionale (1989-
1991), imaginea de ansamblu se va reechilibra.
 Astfel, de fapt, Uniunea politico-economicã din prezent, aflatã în cãutarea unui
statut constituţional, nu este în întregime nouã. În perspectiva noastrã, obiectivele
perioadei fondatoare sunt iarãşi la ordinea zilei, chiar dacã într-un context
fundamental diferit.

Tratatul de la Roma, semnat în mod solemn pe 25 martie 1957, este vãzut pe

bunã dreptate ca strãpungerea decisivã a procesului de integrare dupã criza de la
jumãtatea anilor '50. Deşi se concentreazã pe principiile esenţiale ale pieţei comune
şi pe diversele politici ce urmau a fi elaborate, în primul rând în domeniul
agriculturii, tratatul precizeazã în preambul cã statele membre sunt hotãrâte „sã
punã bazele unei uniuni tot mai strânse între popoarele europene”. Aceastã
formulare a fost pãstratã în toate versiunile actualizate şi a fost preluatã în
articolul 1 din Tratatul privind Uniunea Europeanã (1992) ca o esenţialã declaraţie
de misiune.

Aceasta ilustreazã caracterul deschis al Tratatului de la Roma: este realizatã o

serie de aranjamente concrete şi se asumã angajamente, dar acestea trebuie
considerate ca o etapã într-un proces continuu. Într-un cuvânt, Tratatul de la Roma
a fost o piatrã de hotar pentru instituţiile şi politicile europene, dar şi o trambulinã
pentru dezvoltarea viitoare.

4. Actorii şi instituţiile principale în procesul

decisional şi de formulare a politicilor UE

Procesul de formulare a politicilor în Uniunea Europeanã este extrem de

complex, datã fiind marea varietate a politicilor, diversitatea intereselor, numãrul
de state membre implicate şi caracterul specific al procesului decizional
transnaţional. Într-adevãr, UE nu este un stat clasic, unde politicile sunt decise în
dialogul dintre guvern şi parlament. De la începuturile procesului de integrare
europeanã, unui al treilea partener crucial, Comisia (iniţial Înalta Autoritate), i s-a
acordat sarcina iniþierii şi punerii în aplicare a politicilor. De aceea, vom sublinia
în primul rând poziţia specificã a Comisiei Europene, înainte de a trece la rolul
celorlalţi actori cheie: Parlamentul, Consiliul şi Curtea de Justiţie.
 4.1. Comisia Europeanã

Profilul Comisiei a evoluat în cursul anilor. În opinia pãrinţilor fondatori,

Comisia consta dintr-un grup limitat de „tehnocraţi”, respectiv experţi
profesionişti, numiţi de guvernele lor, dar servind în mod exclusiv interese
europene. Aceşti comisari ar putea fi comparaţi cu guvernatorii bãncilor centrale,
numiţi de guvernele lor, pãstrând însã o distanţã criticã faţã de acestea. Deşi
nealeşi, legitimitatea lor provenea din calitatea procesului decizional şi a politicilor
elaborate. Aceastã filozofie iniţialã este încã valabilã, dar dimensiunea organizaţiei
a fost modificatã în mod dramatic în urma extinderii Uniunii. Fiecare dintre cele 25
(în curând 27) state membre este reprezentat în Comisie. Totuşi luarea deciziilor se
face colectiv. Mai mult, un personal de funcţionari publici înalt calificaţi sprijinã
acest colegiu de comisari. Împãrţitã în direcþii generale (DG), aceastã birocraţie
este braţul operativ al UE. În ciuda acestor aparenţe, Comisia nu este un guvern în
sensul tradiţional. Rolul sãu se concentreazã pe funcţiile de pregãtire şi propunere
a politicilor, precum şi de punere în aplicare a acestora.

Luarea propriu-zisã a deciziilor ţine de statele membre, cel mai des în

interacţiune cu Parlamentul European. Cu alte cuvinte, dacã dinamica procesului
de formulare a politicilor intrã în sarcina Comisiei, guvernele statelor membre şi
Parlamentul European sunt decidenţii finali.

4.2. Consiliul de Miniştri şi Consiliul European

În contrast cu Comisia, devotatã intereselor „europene”, se considerã cã statele

membre promoveazã interesele naţionale. Consiliul de Miniştri şi Consiliul
European sunt într-adevãr reprezentanţii supremi ai statelor constitutive ale
Uniunii. În mod foarte corect, acestea sunt numite „stãpânii tratatelor”, deoarece
toate aranjamentele de bazã se fondeazã pe consensul lor. Totuşi, în practica
zilnicã a formulãrii politicilor, aceştia sunt doar unul din cei trei actori majori,
chiar dacã unul crucial. De fapt, interesul european şi interesele naţionale sunt în
cele mai multe cazuri convergente.

De aceea, Consiliul nu este prin definiţie oponentul Comisiei sau Parlamentului,

dar poate accentua alte aspecte şi mai ales doreşte sã limiteze cheltuielile. În orice
caz, Consiliul, cu numeroasele sale comitete de lucru şi cu grupul sãu de
reprezentanţi permanenţi ai statelor membre (COREPER) este o contragreutate a
puterii tehnocratice a Comisiei.
 Miniştrii se întâlnesc în diverse configuraţii. Consiliul „Afaceri Generale”,
compus din miniştrii afacerilor externe, abordeazã chestiunile de naturã generalã.
La fel de importante sunt anumite reuniuni „specializate”: de exemplu, miniştrii de
economie şi finanţe (ECOFIN), miniştrii agriculturii şi pescuitului, miniştrii
afacerilor externe, responsabili de politica externã şi de securitate comunã
europeanã. Pe lângã reuniunile regulate, oficiale, cele neoficiale exploreazã
posibilitãţile de realizare a consensului în principalele probleme aflate la ordinea
zilei.

Începând cu 1974, şefii de stat şi de guvern se reunesc şi în mod regulat (de 4 ori
pe an), discutând chestiuni strategice şi dezvoltarea generalã a Uniunii. În mod
treptat, „reuniunile la vârf” ale acestora s-au oficializat. În consecinţã, „Consiliul
European”, dupã cum este denumitã reuniunea acestora, devine o instituţie
separatã, un fel de organ decizional suprem. Tratatul Constituţional subliniazã rolul
sãu şi a introdus o preşedinþie permanentã a Consiliului European. Între timp,
reuniunile Consiliului de la toate nivelurile sunt conduse de o preşedinţie rotativã.

3.3. Parlamentul European

Dupã cum am vãzut în prezentarea istoricã, încã de la începuturile procesului de

integrare europeanã a funcţionat o adunare parlamentarã. La sfârşitul anilor '70 a
avut loc o dublã „emancipare”. Pe de o parte, alegerea directã a Parlamentului
(1979) a contribuit la legitimitatea democraticã a acestuia, în timp ce pe de altã
parte, puterile sale au crescut cu fiecare reformã a tratatului, începând cu Actul
Unic European. Au fost elaborate proceduri pentru implicarea semnificativã a PE
în procesul decizional. Procedura de codecizie a fost introdusã la Maastricht
(1992), dar domeniul sãu de aplicare este în curs de extindere. În prezent, PE este
un partener egal al Consiliului de Miniştri în ceea ce priveşte deciziile referitoare
la o gamã largã de chestiuni şi politici, în special în domeniile sociale şi
economice.

Competenţele PE pot fi comparate cu cele ale parlamentelor din sistemele

politice democratice. Acestea cuprind urmãtoarele funcţii:

• Control: discuţii politice şi supraveghere bugetarã. La limitã, poate fi retrasã

încrederea acordatã Comisiei Europene, determinând demisia acesteia;
• Legislaţie: PE este implicat în elaborarea legislaţiei europene, chiar dacã prin
proceduri diferite în funcţie de subiect (de la consultare la cooperare şi codecizie);

• Putere bugetarã: bugetul UE trebuie stabilit de Consiliu şi de Parlament;

• Aviz conform: acordurile cruciale, precum acceptarea unor noi state membre şi
numirea preşedinţilor şi membrilor Comisiei Europene, trebuie acceptate de PE.

Concluzii
Europa a fost mult timp identificată cu creștinătatea, care se opune lumii
islamului. Când există o altă știre despre pogromuri din Franța sau Belgia, atacuri
teroriste în Spania sau Marea Britanie, incendierea ambasadelor Danemarcei sau
Norvegiei în Orientul Mijlociu, această opinie nu pare depășită.

Uniunea Europeană este moștenitorul legitim al Comunităților Europene. Jean

Monnet a imaginat deja o combinație complexă a principiului supranațional
inovator de atunci cu abordarea tradițională interstatală, care a devenit „cartea de
vizită” a UE pe arena internațională. Franța și Germania au fost esențiale pentru
Comunități încă de la început - de fapt, toată integrarea europeană a servit de mult
timp scopului reconcilierii acestor foste nemeze. Doar Tratatul de la Elysee,
semnat de de Gaulle și Adenauer în ianuarie 1963, a întors în sfârșit această pagină
de istorie.

Integrarea europeană a fost începută de doar 6 țări - astăzi sunt 27. De remarcat
mai ales că până acum niciunul dintre statele membre UE nu și-a exprimat intenția
de a părăsi Uniunea. Germania, în opinia noastră, nu va dori niciodată să-și piardă
noua „sferă de influență”, mai ales că cea mai importantă instituție autonomă a UE
– Banca Centrală Europeană – a fost înregistrată la Frankfurt pe Main. Integrarea
europeană a început cu idei și proiecte, cu depășirea multor iluzii. Astăzi ținem
bancnote euro în mână, obținem vize Schengen, trecem cu ușurință granițele din
Finlanda în Spania (dacă avem norocul să trecem fără probleme granița ruso-
finlandeză).
 Prima Comunitate avea o specializare extrem de îngustă - cărbune și oțel.
Uniunea Europeană modernă dezvoltă cooperarea între statele membre în aproape
toate sferele vieții. Acest proces, aparent, nu mai poate fi oprit, iar participarea
Rusiei la integrarea europeană este imperativul vremurilor. Nu putem conta - din
motive obiective - pe aderarea la UE în viitorul apropiat. Cu toate acestea, deja
patru „spații comune”, dacă sunt construite la timp, ne vor face pe noi, rușii,
europeni deplini. Deci, analiza istorică ne permite să definim Europa ca un set de
state „creștine” și „semi-creștine” ale Eurasiei.

Prin „integrare europeană” ar trebui să se înțeleagă (printre altele) câștigarea

unității pierdute a Europei. „Republica Creștină” europeană condusă de Papa a fost
un fapt de istorie, dar Vaticanul în Europa modernă nu mai este capabil să joace
rolul principalului „integrator”.

Starea actuală a Uniunii Europene este departe de a fi ideală. J.-M. Așa a definit
Barroso principalele direcții ale activității sale: dezvoltarea economică și
implementarea reformelor necesare. Se va strădui să facă din UE, până în 2010,
„cea mai competitivă zonă din lume”. Actualul președinte al Comisiei nu se opune
categoric la extinderea Uniunii Europene mai spre Est, adică nu numai Balcanii, ci
și țările CSI europene (în primul rând, Ucraina). Lucrările preliminare necesare
pentru construirea unui spațiu economic comun european cu adevărat funcțional au
fost deja realizate. Criza asociată cu eșecul referendumurilor constituționale din
Franța și Țările de Jos a fost depășită parțial prin semnarea Tratatului de la
Lisabona în decembrie 2007. Cu toate acestea, procesul de ratificare a acestuia este
încă în desfășurare. Este, fără îndoială, prea devreme pentru a face o evaluare
finală a activităților lui Barroso în calitate de președinte al CES. Dar este destul de
clar că nu se așteaptă o mișcare înainte calmă și încrezătoare. Identitatea europeană
este un proces cu două niveluri. Pe de o parte, acesta este un dat metafizic, care
dictează propriile legi care acționează ca indicatori ontologici ai tot ceea ce este
european - cum ar fi excentricitatea, exclusivitatea și secundaritatea. Pe de altă
parte, este o realitate politică construită bazată pe tehnologii ale politicii identitare.
 Bibliografie

1. Bitoleanu Ioan. Introducere în istoria dreptului, Editura Fundaţiei România

de Mâine, București 2006, -320 p

2. Cârnaţ Teodor. Drept constituţional, Manual, Universitatea de Stat din

Moldova, Academia de Drept, Facultatea de Drept. – Chişinău: Reclama,
2004, -248 p .

3. Cobîneanu Sergiu, Agachi Svetlana, Drept constituţional al ţărilor străine,

Universitatea de Stat din Moldov, - Chişină: Reclama, 2004, – 280 p.

4.Europa:Probleme de integrare și dezvoltare, Monografie în 2 volume

Volumul 1 Partea 2, Nijni Novgorod, 2008

5. "Formare Iniþiala în Afaceri Europene pentru Funcþionarii Publici din

Administraþia Publicã Centralã din România", implementat de Institutul
European din România în colaborare cu EUROMED - Euro Mediterranean
Networks din Belgia, în septembrie 2005.