TEMA I. RENAŞTEREA EUROPEI DUPĂ YALTA. 1945-1950.

1. Mişcarea europeană
2. Consiliul Europei - rezultatul unui compromis. Competenţele Consiliului Europei
3. Între Aliaţi. Războiul rece. NATO. Pactul de la Varşovia.
4. "Mica Europă". Demarajul construcţiei europene..
5. Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE)
6. Planul Marshall - promotor al construcţiei europene..
7. Liga Europeană de Colaborare Economică (LECE)

ANEXA Declaratia Schuman 9 mai 1950

 I. 1945-1950. RENAŞTEREA EUROPEI DUPĂ YALTA

Din Declaraţia Rezistenţei europene (1944)

Pacea europeană este cheia de boltă a păcii mondiale. În sfârşit, în spaţiul unei singure
generaţii, Europa a fost epicentrul a două conflicte mondiale ...

           Singură o Uniune federală va permite participarea poporului german la viaţa

europeană fără ca el să fie un pericol pentru alte popoare...

Singură o Uniune federală va permite salvgardarea instituţiilor democratice...

Singură o Uniune federală va permite reconstrucţia economică a continentului ...

Henri Burgmans, L’idee européenne. 1918-1965. College d’Europe, Bruges, 1965

Prin multe aspecte, 1945 poate fi numit anul zero al Europei. Aceasta tristă constatare este
valabilă şi pentru că Europa a pierdut 35 de milioane de oameni, din 50 de milioane victime
care, spre deosebire de Primul Război au fost în majoritate civili - 25 de milioane (inclusiv
sovietici). La aceste cifre se cer adăugate milioane de răniţi, orfani, văduve... În 1945, 30 de
milioane de europeni erau în căutarea unui pământ de azil.

Europa a fost destabilizată de fluxul şi refluxul armatelor, de regimurile şi de aventurile

colaboraţioniste. Corpul politic european, cu excepţia componentei sale britanice, s-a divizat.
Destinul Europei a început să depindă esenţial de puteri exterioare. Autoritatea sa morală şi
politică, inclusiv în imperiile coloniale, a început să fie contestată. De aici, nevoia generală de
certitudini, de securitate. Această nevoie era resimţită de învingători, de mişcările de
rezistenţă, de combatanţii Marii Alianţe, de popoare... Toţi voiau să uite timpul războiului...
Toţi voiau s-o rupă cu trecutul. Toţi ştim bine că Europa este culpabilă pentru regresia
mondială, pentru mijloacele violente utilizate, pentru excese, orori. [1]

Istoria politică a Europei după 1945 a început cu constatarea acestui declin al continentului şi
cu înţelegerea faptului că era nevoie să fie "reinventat" viitorul. În atari circumstanţe, din
perspectiva investigaţiei istoriografice contemporane se pune întrebarea: Cum s-a născut şi
apoi organizat noua Europă, din jocul, din raportul de forţe militare şi politice dintre
eliberatori? Răspunsul pe măsura importanţei întrebării, credem că îl putem oferi, în această
carte, analizând şi comentând din ce în ce mai des ceea ce astăzi se numeşte construcţia
europeană.

1. Mişcarea europeană

Winston Churchill, la 19 septembrie 1946, în Aula Universităţii din Zürich, într-un celebru
discurs, spunea printre altele: "Vreau să vorbesc astăzi despre Europa"... Trei luni mai târziu
el înfiinţa în Marea Britanie United Europe Movement. Nu peste mult timp în Franţa Raul
Dautry crea Consiliul Francez pentru Unitatea Europei. În câteva luni în tot mai multe ţări şi
oraşe ale Europei Occidentale s-au constituit structuri federaliste. De parcă timpul nu ar mai
fi avut răbdare, în decembrie 1946, Henri Brugmans prezida deja Uniunea Europeană a
Federaliştilor. La începutul anului 1947 se contura şi o Mişcarea Socialistă pentru Statele
Unite ale Europei, prezidată de Bob Edwars şi apoi de Michel Rasquin. În mediile democrat-
creştine Robert Bichet forma, la rându-i, Noile Echipe Internaţionale. În sfârşit, din iniţiativa
contelui Candenhove-Kalergi*, sub preşedinţia lui Georges Bohy, s-a creat Uniunea
Parlamentară Europeană.

Mişcările europene, unioniste, extrem de dinamice erau în marea lor majoritate afiliate
Comitetului Internaţional de Coordonare pentru o Europă Unită, al cărui preşedinte a fost
Duncan Sandys. Cea mai importantă misiune a Comitetului a fost de a pregăti Congresul
Europei. Acesta s-a desfăşurat în mai 1948, sub preşedinţia lui Winston Churchill. 16 foşti
preşedinţi de Consilii de Miniştri, numeroşi miniştri, parlamentari, scriitori, ecleziaşti,
intelectuali, industriaşi, economişti, aproape 800 de participanţi au susţinut proiecte
federaliste dar şi confederative, au susţinut cu ardoarea dezbaterii doctrinare puncte de
vedere foarte diverse. Era şi firesc, dacă le asociem celor existente în mişcarea europeană,
şi ea foarte neomogenă doctrinar, tactic şi strategic. Câştigul Congresului a fost "mesajul
europenilor". Prin acest Act-rezoluţie s-a indus în opinia publică un semnal important, care a
ajutat nemijlocit la crearea instituţiilor europene.

"A venit ora pentru naţiunile Europei să transfere unele din drepturile lor de suveranitate, în
vederea coordonării şi dezvoltării resurselor lor" [2] .

Această "oră a Europei" va deştepta, va activiza conştiinţa de sine a Europei. Congresul de

la Haga a influenţat direct lucrările Reuniunii Consiliului Internaţional al - februarie Mişcării
Europene, desfăşurată la Bruxelles, în perioada 25 - 28 februarie 1949. Ideile, demersurile şi
energiile Mişcării europene puse în slujba Europei s-au concretizat în realizarea Consiliului
Europei în prima jumătate a anului 1949.

2. Consiliul Europei - rezultatul unui compromis

În iulie 1948, din iniţiativa guvernelor francez şi belgian, s-a constituit Adunarea Consultativă
Europeană, compusă din reprezentanţi ai Parlamentelor naţionale. Iniţiativa a fost văzută ca
un posibil laborator al atât de doritei uniuni politice europene. Britanicii nu au dat, însă,
dovadă de un prea mare entuziasm faţă de această iniţiativă. Divergenţele se concentrau în
special asupra independenţei Adunării faţă de guvernele naţionale punct cu care Anglia nu
era de acord; ea nu dorea să accepte decât eventual un statut de "comisie de studiu" atent
controlată. Faţă de ideea franco-belgiană, care pleda pentru o adunare desemnată de
Parlamentele naţionale şi investită cu autoritate, distanţa era foarte mare. Pentru a consilia
într-un compromis divergenţele s-au propus, pentru structura Consiliului Europei, două
instituţii: una care reflecta dimensiunea federalistă - Adunarea Consultativă, compusă din
"reprezentaţii fiecărei ţări membre, aleşi de către parlament sau desemnaţi printr-o procedură
instituită de acesta" şi cealaltă care reflecta dimensiunea unionistă - Comitetul de Miniştri (ai
Afacerilor Externe), organism al reprezentanţilor guvernelor, împuternicit cu luarea deciziilor.

Tratatul Constitutiv al Consiliului Europei* a fost semnat la 5 mai 1949 de 10 ţări - Franţa,
Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Norvegia şi Suedia.

Competenţele Consiliului Europei

Competenţa recunoscută Consiliului Europei se manifestă în domeniile: economic, social,

cultural, ştiinţific, juridic, administrativ şi etic. Dar această competenţă nu trebuie să
mascheze restricţiile aduse capacităţii sale de acţiune. Organizaţia de la Strasbourg s-a
văzut exclusă, de către membrii Alianţei Nord Atlantice din cadrul participării la intervenţii de
natură defensivă şi prin urmare şi din politica externă. De asemenea, se vede obstucţionată
şi în ceea ce priveşte acţiunile sale economice prin recunoaşterea OECE-ului. Eficacitatea sa
de intervenţie de un anumit gen este limitată de caracteristicile structurii instituţionale.
Această structură, după cum s-a văzut, este duală şi este rezultatul unui compromis.
Organismul de iniţiativă - Adunarea Consultativă - are trei particularităţi: reprezentare
ponderată, pentru a respecta egalitatea între ţări; delegaţi nominali în adunarea deliberativă,
înregistraţi în ordine alfabetică, pentru a favoriza grupurile transnaţionale; rezoluţii adoptate
cu majoritatea de două treimi.

Organismul de decizie - Comitetul de Miniştri - are la rându-i trei particularităţi: examinează

textele votate de Adunare; poate prin votul său să contribuie la realizarea unanimităţii sau să-
şi exercite dreptul de veto; nu are puterea de a pune în aplicare Rezoluţiile adoptate. Nu
numai că acest organism îl neutralizează pe celălalt, dar în plus există şi supravegherea
guvernelor în ceea ce priveşte textele elaborate de către Adunare.

În Consiliul Europei s-au pus mari speranţe; pentru mulţi aceasta trebuia să conducă, în
viitor, la Statele Unite ale Europei, cu atât mai mult cu cât Adunarea a abordat, chiar de la
începuturile activităţii chestiunea organizării politice a Europei [3] . Britanicii, partizani ai unei
vagi asocieri, s-au opus cu vehemenţă conceptului federalizării. De aceea, eforturile Adunării
- care a formulat şi transmis Consiliului de Miniştri un document "pentru a crea atât o
autoritate politică europeană, dotată cu funcţii limitate dar cu puteri reale ...", cât şi "o
Comisie permanentă de miniştri, cu activitate între sesiuni, care să poată prefigura
autoritatea politică [4] " - au fost respinse, chiar în condiţiile în care profesorul Daniel Villez,
personalitate marcantă a Mişcării Europene a organizat un Consiliu de Vigilenţă care şi-a
asociat opinia publică şi a făcut presiuni asupra Comitetului de Miniştri. Eşecul proiectului
asupra Autorităţii politice europene, în a treia sesiune din 1951, l-a determinat pe Paul-Henri
Spaak, preşedintele Adunării, să demisioneze.

Consiliul de Miniştri a respins şi proiectul prin care Adunarea Consultativă a propus

constituirea unui minister european al apărării*. A aprobat, însă, în şedinţa din 4 noiembrie
1950, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Convenţia enumără drepturile individuale
şi libertăţile cetăţeneşti.

Consiliul Europei este mai mult decât un club al ţărilor europene, ataşat valorilor spirituale şi
morale, care sunt patrimoniul comun al popoarelor şi care sunt la originea principiilor,
libertăţilor individuale, libertăţilor politice şi proeminenţei dreptului "pe care se fondează orice
democraţie veritabilă" [5] . Activitatea Consiliului Europei în ultimii ani a devenit normativă. În
acest sens, au fost elaborate mai mult de 150 de convenţii propuse spre ratificare ţărilor
membre. Acestea vizează domenii vaste, cu excepţia domeniilor economiei şi apărării. În
pofida abordărilor pesimiste, de tipul celor ale lui Robert Touleman, consacrat teoretician al
construcţiei europene, care, la 50 de ani de existenţă, nu acreditează Consiliul Europei cu
aspiraţia la unitatea continentului, considerăm că această structură a contribuit la formarea
unui centru european, şi a mentalităţilor europene, şi în mod sigur a elitelor continentului
nostru.

Numărul membrilor Consiliului Europei a crescut continuu. În perioada imediat următoare

înfiinţării, în august 1949, au aderat Turcia şi Grecia. Republica Federală Germană a aderat
în 1951; Austria în 1956. În noiembrie 1990 a aderat Ungaria ... România a fost admisă în
1995 ... Moldova şi Federaţia Rusă în 1996. Cu admiterea Georgiei, în martie 1999, numărul
membrilor Consiliului Europei a ajuns la 41.

3. Între Aliaţi. Războiul rece. NATO. Pactul de la Varşovia

           În timpul Conferinţei de la Teheran (28 noiembrie - 1 decembrie 1943) - prima întâlnire
între Stalin, Churchill şi Roosevelt - conducătorul sovietic şi-a reafirmat puternic revendicările
teritoriale asupra Poloniei. Foreign Office a admis necesitatea concesiilor (la est de linia
Curzon), care corespundeau avantajelor obţinute prin Pactul Ribbentrop-Molotov. Roosevelt,
la rându-i, a aprobat tacit acest aranjament, dar a refuzat să se angajeze, de teama reacţiilor
negative din Congres. Principalul său obiectiv la Teheran era sa obţină încrederea lui Stalin
pentru a menţine coeziunea "marii alianţe", pentru a obţine sprijinul acestuia în organizarea
postbelică a lumii, pentru instaurarea unui nou mecanism al securităţii colective. Într-o lungă
scrisoare, datată 29 ianuarie 1944, William Bullitt, fost ambasador american la Moscova între
1933 şi 1936, lansa un avertisment preşedintelui: "Stalin nu este convertit la idealurile Chartei
Atlanticului... nu a abandonat proiectele sale Ťrevoluţionareť, obiectivele politice şi teritoriale
nu au fost schimbate... El se va strădui să anexeze Basarabia, Bucovina de Nord, o parte
nedefinită din Polonia Orientală şi Ţările Baltice... Când va putea, va instala un guvern
sovietic în România, Bulgaria, Polonia şi Germania...". Bullitt prevedea că "partizanii"
comunişti din Iugoslavia vor pune în mişcare un guvern de tip sovietic şi că Eduard Beneš va
face jocul lui Stalin ... "Nu există decât un singur mijloc de a împiedica Armata Roşie să
traverseze Europa: asigurarea ca armatele americane şi britanice să elibereze Europa
Orientală înaintea sovieticilor" [6] .

           La 6 iunie, armatele anglo-saxone comandate de generalul Dwight Eisenhower

debarcau în Normandia. Armatele sovietice avansau în Polonia şi în Balcani. Stalin nu avea
nici un motiv să abandoneze către sfârşitul războiului exigenţele teritoriale pe care le
formulase în 1941, atunci când armatele Reich-ului erau la câţiva kilometri de Moscova.
Armata poloneză de interior a generalului polonez Tadeusz Bor-Kamarowski (guvernul
polonez de la Londra) a dorit să participe la eliberarea teritoriilor poloneze răsăritene. A fost
refuzată. Sovieticii deja formaseră armata lor poloneză; tot acum, ei au recunoscut, de facto,
Comitetul Polonez de Eliberare Naţională, condus de Boleslaw Bierut.

           Deoarece Armata Roşie sosise la porţile Varşoviei, guvernul polonez din exil şi
Armata de Interior au decis să declanşeze insurecţia în Varşovia, în speranţa eliberării
oraşului înainte de venirea sovieticilor. Insurecţia s-a transformat într-o tragedie. Naziştii au
înăbuşit-o, ruşii nu s-au implicat, în pofida solicitărilor exprese ale lui Churchill şi Roosevelt.

           W. Churchill a decis, în octombrie 1944, să meargă la Moscova, să discute cu Stalin

problema poloneză. (Şeful guvernului polonez din exil, Stanislaw Mikolajczyk, a participat la
negocieri.) Nu s-au realizat progrese, deoarece guvernul polonez nu a acceptat linia Curzon
şi colaborarea cu guvernul pro-sovietic instalat de Stalin la Lublin.

           În timpul acestor discuţii, Churchill i-a propus lui Stalin faimosul "acord de procente",
care repartiza în termeni aritmetici influenţa Rusiei Sovietice şi a aliaţilor occidentali în
regiunea balcanică şi în Ungaria. Churchill a relatat apoi, în Memorii, propunerile pe care le-a
făcut lui Stalin: "Armatele voastre se găsesc în România şi Bulgaria. Noi avem interese,
misiuni şi agenţi în aceste ţări. Vom evita să ne ciocnim pentru chestiuni care nu au valoare
de sancţiuni. În ceea ce priveşte Marea Britanie şi Rusia, ce ziceţi Dv. de o predominanţă de
90% în România pentru Dv., de o predominanţă de 90% în Grecia pentru noi şi de o egalitate
de 50/50% în Iugoslavia... În timp ce se traduceau cuvintele mele, eu scriam pe o foaie de
hârtie: România : Rusia = 90%, altele = 10%; Grecia : Marea Britanie (în acord cu SUA) =
90%; Rusia = 10%; Iugoslavia = 50-50%; Bulgaria : Rusia = 75%, alţii = 25%. Eu am pus
hârtia în faţa lui Stalin, căruia i s-a tradus. El s-a oprit un timp lung. Apoi a luat creionul său
albastru, a trasat o linie groasă în semn de aprobare şi ne-a înapoiat-o" [7] .

           Acordul era valabil pe durata ostilităţilor contra Reich-ului - pretinde Churchill, care
este însă suficient de realist în Memorii pentru a-i consemna consecinţele nefaste. El se
disculpă cu argumente puerile de tipul scuzelor că nu a putut prevedea, cu certitudine,
brutalitatea represiunii sovietice. Mai este adevărat că el nu a asociat cabinetul britanic
acestor nefaste procente şi că americanii nu au fost consultaţi ...

           A urmat Conferinţa de la Yalta (4 februarie 1945). Stalin a acceptat proiectul de

organizare a ONU, susţinut cu ardoare de Roosevelt şi de secretarul său de stat, Edward
Stettinius. În contrapartidă, pentru implicarea împotriva Japoniei, sovieticii au solicitat şi
obţinut acceptul anglo-american pentru ocuparea insulelor Kurile şi a părţii septentrionale a
insulelor Sahalin, dreptul de control asupra căilor ferate din Manciuria, bazele navale de la
Dairen şi Port Arthur. Tot la Yalta s-au acceptat dezmembrarea Germaniei şi linia Curzon,
pentru graniţele orientale ale Poloniei [8] . Cât priveşte regimul politic în aceasta ţară lucrurile
rămâneau neclare. Aliaţii au preferat o soluţie improvizată, dându-şi acordul pentru formarea
- din comunişti pro-sovietici şi reprezentanţi din exil - a guvernului polonez provizoriu de
unitate naţională.

Stalin a acceptat Declaraţia asupra Europei eliberate [9] .

Franklin D. Roosevelt a murit la 12 aprilie 1945. Harry Truman, noul preşedinte, avea
cunoştinţe limitate în domeniul afacerilor internaţionale. Lipsa de experienţă în afacerile
străine l-a obligat să ţină seama de sfaturile consilierilor - care aveau păreri împărţite în
legătură cu atitudinea faţă de URSS - şi de aici consecinţe negative care au generat o
confuzie prelungită în definirea politicii externe americane.

În perspectivă strategică, URSS lăsa impresia că ar dispune de o putere enormă, răspândită

pe o mare parte a masei continentale eurasiatică. Era vorba, însă, de un colos cu picioare de
lut. Stalin declara la Potsdam că Armata Roşie a pierdut 6 milioane de oameni. Istoricii evocă
cifre mult mai consistente, 8-9 milioane de soldaţi, inclusiv cei din lagărele germane.
Populaţia civilă a suferit de asemenea foarte mult - 26-27 milioane de morţi.

Pe lângă faptul ca URSS era rămasă în urmă din punct de vedere economic şi social, partea
occidentală, în particular Bielorusia şi Ucraina, a fost pur şi simplu devastată de război: au
fost distruse 1.710 oraşe, 70.000 de sate, 32.000 de întreprinderi industriale, 65.000 km de
căi ferate au fost scoase din uz, 100.000 de colhozuri şi sovhozuri au fost desfiinţate.

În acelaşi timp, SUA era, în fapt, prima putere economică a lumii, cu un avans considerabil
faţă de alte ţări industrializate, în particular faţă de URSS. Aproape 1/2 din produsele
fabricate în lume purtau marca "made în USA". În 1945, SUA dispunea de o mare parte din
rezervele de aur ale planetei. În cursul anilor 1940-1944, PNB american a crescut cu 15% pe
an. Puterea militară americană era considerabilă. În momentul capitulării Germaniei, forţele
militare ale SUA erau de circa 8.300.000 de oameni, din care 69 divizii în Europa şi 26 în
Asia şi Pacific. Marina lor militară şi comercială era fără egal şi aviaţia militară le conferea
supremaţia aeriană. Americanii descoperiseră bomba atomică. SUA se bucura în mod egal
de un mare prestigiu ideologic şi politic. Preşedintele Roosevelt era omul "New Deal"-ului.
Principiile liberale care au fost propagate contra forţelor Axei erau înscrise în Charta
Naţiunilor Unite.

În perspectivă americană, ordinea politică de după război trebuia să permită restaurarea

liberalismului economic. Instituţiile create la Bretton Woods în 1944, sub egida SUA şi Marii
Britanii, erau chemate să asigure o nouă ordine economică internaţională, care să fie
favorabilă expansiunii comerţului, creşterii economice.

Acest proiect ideologic şi politic - similar liberalismului Marii Britanii în secolul al XIX-lea - era
chemat să asigure expansiunea SUA. La 5 iulie 1945, Congresul a autorizat preşedintele să
conducă negocierile comerciale putând implica importante reduceri de tarife care protejau
economia americană. Guvernul american dorea, în contrapartidă, ca Marea Britanie să
demanteleze sistemul protecţiei imperiale conform angajamentelor luate, acceptând pręt-bail-
ul din 1942. Articolul 7 prevedea eliminarea tuturor formelor de tratament discriminatoriu în
comerţul internaţional, reducerea tarifelor şi a altor forme de bariere vamale.

Această retorică universalistă de inspiraţie liberală avea, însă, limite. Dacă conducătorii
americani se opuneau decupajului societăţii internaţionale în sfere de influenţă, apărarea
intereselor lor i-a angajat într-o politică diferită. La Washington, mediile militare, cele ale
marinei în particular, voiau să restabilească reţeaua de baze în Pacific şi Atlantic, pentru a
asigura apărarea avansată a Statelor Unite. (Guvernul american menţinea controlul în
numeroase insule japoneze şi era gata să negocieze baze militare cu Marea Britanie,
Portugalia şi Islanda.)

Aceste baze ar fi putut fi folosite, în mod egal, pentru funcţionarea şi dezvoltarea aviaţiei
civile şi marinei comerciale americane, dezvoltare care ar fi contribuit la hegemonia
economică a SUA în lume. Americanii asociau respectul principiilor Naţiunilor Unite
exigenţelor securităţii americane. În ultima analiză, explicau concluziile unui memorandum al
Statului-Major inter-arme (Joint Chiefs of Staff), factorul militar cel mai important pentru
securitatea lumii este securitatea militară absolută a Statelor Unite [10] .

În 1945, Marea Britanie exercita o influenţă decisivă asupra evoluţiei vieţii internaţionale.
Elitele sale guvernamentale nu lăsau să se creadă nici o clipă că nu jucau un rol de prim-plan
în reglementarea păcii şi în orientarea politicii mondiale. Din cele trei puteri victorioase,
Marea Britanie era singura dirijată de un guvern şi o administraţie obişnuite să gândească
relaţiile internaţionale în perspectiva globală. Foreign Office era o maşină bine rodată,
dispunea de diplomaţi şi experţi de talent care puteau să arunce asupra lumii priviri avizate
printr-o lungă experienţă politică. Mulţi dintre ei însă, din raţiuni asupra cărora istoriografia
încă mai ridică interogaţii, au livrat NKVD-ului secretele politicii şi strategiei britanice [11] .

Armatele britanice victorioase participaseră într-o maniera decisivă la debarcarea din

Normandia, la eliberarea Franţei, la înfrângerea celui de-al treilea Reich. Ele ocupau
Germania, Franţa, Veneţia. Erau în Grecia; erau în vechile posesiuni italiene din Africa, în
Orientul Mijlociu, în Iran, Transiordania şi Palestina. Ocupau încă o parte din Iran - inclusiv
rafinăria de la Abadan, prima din lume, care producea mai mult petrol decât ansamblul ţărilor
din Orientul Mijlociu. Cei circa 4.500 de britanici locuiau în zone închise şi primeau zilnic
ediţia ziarului The Times. Compania anglo-iraniana dispunea de flotă proprie, de spitale şi
şcoli. Complexul petrolier funcţiona independent de economia iraniană.

În Egipt, "baza" de la Suez era un vast ansamblu care se întindea din Mediterană, de la
Marea Roşie până lângă Cairo. Cuprindea o reţea de şosele, căi ferate, porturi, garnizoane,
aerodromuri, antrepozite de muniţii, terenuri de manevre. Către sfârşitul războiului staţionau
aici circa 200.000 de oameni.

În momentul victoriei, efectivele forţelor sub comanda britanică erau considerabile: peste 5
milioane de bărbaţi şi femei deplasaţi în Europa şi Mediterană, pe oceanele lumii. Alte 4
milioane de persoane lucrau în industria de război. Trupele engleze participau în Asia la
războiul contra Japoniei. Ele debarcau în Indochina, Malaysia, Birmania şi Indonezia.

Va asigura Anglia şi după 1945 responsabilităţi imperiale? Era întrebarea pusă repetat în
mediile politice şi economice britanice. Aceleaşi medii vedeau pesimist lucrurile. În primul
rând nimeni nu putea ignora ruina economiei. Erau, apoi, probleme de urbanism, de
suprastructură, sociale. Lordul Keynes avertiza în aprilie 1945 asupra unui "Dunkerque
financiar".

Franţa, la rându-i, era slabă. Mulţumită guvernului generalului de Gaulle şi Rezistenţei, ea a

avut o contribuţie însemnată la bătălia contra Germaniei. Pentru a-i compensa slăbiciunile,
de Gaulle a stabilit legături privilegiate cu URSS, afirmând în Europa o politică independentă
faţă de aliaţii anglo-saxoni. Este sensul politic pe care 1-a angajat la Moscova, la începutul lui
decembrie 1944. El a semnat cu Rusia Tratatul franco-sovietic, acceptând să recunoască de
facto guvernul pro-sovietic de la Lublin prin trimiterea unei misiuni diplomatice la Varşovia.
De Gaulle a refuzat să se asocieze principiilor Declaraţiei asupra Europei eliberate. În
realitate, politica lui de apropiere faţă de Moscova era fără rezultate pozitive, pentru că Stalin
nu avea prea multă simpatie pentru şeful Franţei libere.
Conferinţa de la Potsdam (17 iulie - 2 august 1945) a fost superficial pregătită de anglo-
americani. Mai mult, ea nu a avut ordine de zi, nu au existat în prealabil contacte şi acorduri
la vârf. S-a acceptat Declaraţia asupra Europei eliberate, s-au discutat problemele României,
Bulgariei, Poloniei, Iugoslaviei, Ungariei, intrarea URSS în război împotriva Japoniei. Stalin a
jucat şi aici un rol central; a sosit mai târziu, lăsând impresia că este bolnav (ceea ce nu l-a
împiedicat să studieze foarte atent dosarele)... Conferinţa a deschis larg porţile sferelor de
influenţă.

Deschiderea solemnă a lucrărilor primei Adunării Generale a Naţiunilor Unite a avut loc la
Londra la 10 ianuarie 1946, în absenţa lui Molotov, ministrul afacerilor străine ale URSS, şi a
lui Vîşinski, supleantul său. Acesta din urmă a atacat dur, în şedinţa Consiliului de Securitate
din 21 ianuarie 1946, politica britanică în Grecia.

La sfârşitul lui februarie 1946, însărcinatul cu afaceri la Moscova, George Kennan, este rugat
de departamentul Trezoreriei americane să explice raţiunile pentru care URSS refuză să
adere la Banca Mondială şi la Fondul Monetar Internaţional. Într-o celebră scrisoare, Kennan
analizează paşii imperialismului comunist, sovietic, în Europa şi în lume. Consideraţiile făcute
de Kennan asupra tendinţelor sovietice au avut un profund impact la Washington, inclusiv
asupra lui H. Truman. Exact în aceeaşi perioadă, fostul premier britanic W. Churchill era într-
o vizită privată în SUA. La 5 martie el era în compania preşedintelui la Fulton, în Missouri, cu
ocazia acordării de către universitatea de aici a titlului de Doctor Honoris Causa. Cu această
ocazie, Churchill a susţinut, în Aula universităţii, un lung discurs asupra politicii mondiale.
Între altele, a spus: "De la Stettin din Marea Baltică, până la Triest în Marea Adriatică, o
cortină de fier s-a abătut asupra continentului. În spatele ei se găsesc capitalele vechilor
state din Europa Centrală şi de Est: Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad,
Bucureşti şi Sofia. Toate aceste frumoase capitale şi populaţia acestor ţări sunt situate acum
în zona de influenţă sovietică..."

În vara lui 1946, Truman l-a însărcinat pe consilierul său personal, Clifford Clark, să-i
redacteze un raport secret asupra relaţiilor sovieto-americane. Raportul propunea ca SUA să
angajeze o politică activă de susţinere a ţărilor democratice aflate în pericol de a intra în
sfera sovietică... [12] .

Pe fondul conferinţelor şi tratatelor de pace (1946-1947), al războiului civil din Grecia, în

1948 americanii au lansat Planul Marshall. La 28 iunie 1948, la Paris, într-o declaraţie
publică, Molotov exprima opoziţia faţă de oferta americană. (Vezi pe larg subpunctul dedicat
Planului Marshall.)

 Va urma Conferinţa asupra Germaniei a miniştrilor afacerilor străine, la Londra, 25 noiembrie
- 16 decembrie 1948, terminată printr-un eşec, din perspectiva colaborării foştilor Aliaţi [13] .

După eşecul conferinţei, Bevin i-a spus lui Bidault că Europa este divizată din Grecia la
Marea Baltica şi de la Oder la Triest şi că este dificil, dacă nu imposibil, de a penetra această
linie. Discursul lui Bevin a găsit un larg ecou în capitalele occidentale [14] . La Bruxelles,
Paul-Henri Spaak a răspuns imediat printr-un comunicat de ataşament faţă de Occident, în
care îşi exprima şi intenţia de a contacta în acest sens colegii din Ţările de Jos şi
Luxemburg...

Negocierile pentru un sistem multilateral de apărare s-au desfăşurat la Bruxelles. La 17

martie 1948 se semna tratatul între Marea Britanie, Irlanda de Nord, Belgia, Franţa,
Luxemburg şi Olanda.

În ziua semnării Tratatului de la Bruxelles, Truman anunţa Senatului voinţa sa de a asocia

SUA apărării Europei. În săptămâna următoare, la 22 martie, au început tratative ultrasecrete
americano-britanico-canadiene. (Franţa nu a fost invitată, de teama ca nu cumva Partidul
Comunist, infiltrat în armată şi administraţie, să le deconspire. Precauţiunea a fost inutilă,
căci Donald MacLean, primul secretar al ambasadei britanice la Washington, era spion
sovietic!)

Riposta sovietică la Tratatul de la Bruxelles şi la începerea Conferinţei asupra Germaniei la

Londra (20 aprilie), conferinţă prin care s-a format RFG, a fost Blocada Berlinului (31 martie)
[15] .

Podul aerian organizat de occidentali va dura 323 de zile şi va accelera organizarea apărării
occidentale.

La 30 aprilie 1948, miniştrii apărării şi şefii statelor-majore ai celor 5 ţări semnatare ale
Tratatului de la Bruxelles s-au reunit la Londra, pentru a studia nevoile de material militar,
pentru a cerceta în ce măsură ele pot fi satisfăcute prin producţie proprie şi pentru a
determina mărimea ajutorului suplimentar care trebuie cerut SUA. Începând cu iulie 1948,
experţi americani şi canadieni vor asista la aceste reuniuni în calitate de observatori. În
septembrie 1948, în cadrul Tratatului de la Bruxelles a fost creat un organism militar:
Organizaţia de Apărare a Uniunii Occidentale (UEO).

Feldmareşalul Montgomery a fost numit preşedinte permanent al Comitetului Comandanţilor-

şefi, care avea cartierul general la Fontainebleau (Franţa). Au fost desemnaţi comandanţi-
şefi: generalul Lattre de Tassigny (Franţa), pentru forţele terestre, mareşalul-şef al aerului,
Sir James Robb (Regatul Unit) pentru forţele aeriene şi viceamiralul Janjard (Franţa) pentru
forţele navale.

Crearea unei organizaţii de apărare în ţările libere ale Europei nu putea lăsa indiferentă
America. La 11 aprilie 1948, secretarul de stat, generalul George C. Marshall şi subsecretarul
Robert M. Lovett au deschis convorbiri preliminare cu senatorii Arthur H. Vandenberg şi Tom
Connally pe probleme de securitate în regiunea Atlanticului de Nord.

La 18 aprilie 1948, ideea unui sistem unic de apărare mutual, înglobând şi depăşindu-l pe cel
al Tratatului de la Bruxelles, a fost public avansată de Saint-Laurent în Camera Comunelor a
Canadei. 0 săptămână mai târziu, Ernest Bevin comenta foarte favorabil această sugestie.
Pentru a permite constituţionalitatea intrării SUA în Alianţă, senatorul Vandenberg va prefaţa,
consultând Departamentul de Stat, o rezoluţie care recomanda "asocierea SUA pe cale
constituţională la măsurile regionale sau colective, fondată pe ajutor individual şi mutual,
efectiv continuu", contribuţia lor la menţinerea păcii, afirmând determinarea lor de a exersa
dreptul de legitimă apărare individuală sau colectivă (Art. 51 din Carta ONU) în caz de atac
armat care să le afecteze securitatea naţională.

Această rezoluţie dată din fericita iniţiativă a celor doi senatori amintiţi a fost adoptată la 11
iunie 1948 de Senatul SUA. Discuţiile preliminare între Washington şi ambasadorii Canadei
şi puterilor Uniunii Occidentale s-au desfăşurat în perioada 6 iulie - 9 septembrie 1948. Ele s-
au concretizat într-un raport prezentat guvernelor şi Consiliului Consultativ al Tratatului de la
Bruxelles. La 15 martie 1949, ţările semnatare ale Tratatului de la Bruxelles, Canada şi SUA
au invitat oficial să li se alăture Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia şi Portugalia.

La 18 martie 1949, textul tratatului a fost făcut public. La 4 aprilie 1949, în ciuda presiunilor
exercitate de URSS asupra statelor participante, Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat,
la Washington, de miniştrii de externe ai Belgiei, Canadei, Danemarcei, Statelor Unite,
Franţei, Islandei, Italiei, Luxemburgului, Norvegiei, Olandei, Portugaliei şi Regatului Unit.
Parlamentele l-au ratificat în următoarele 5 luni.

Grecia şi Turcia au fost invitate în septembrie 1951 să se alăture Alianţei, aderând oficial la
18 februarie 1952.
RFG a fost invitată să între în Tratat după semnarea acordurilor de la Paris, în octombrie
1954, şi a devenit oficial membră a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord la 9 mai 1955.
Din acest moment începea să se scrie istoria celebrei instituţii Euro-atlantice [16] .

SUA au interpretat şi reacţionat la toate posibilele consecinţe care puteau porni de la tendinţa
sovieticilor de control asupra Turciei şi strâmtorilor Dardanele (în august 1946).

Preşedintele Truman a respins proiectele lui Henry Wallace, secretarul american al

comerţului, de începere a negocierilor cu URSS în vederea colaborării economice; la rândul
său, URSS refuza, fără să îl examineze, un acord avantajos cu FMI, care i-ar fi permis să
beneficieze de importante ajutoare. Dacă este să îl credem pe Bedell Smith, ambasadorul
american la Moscova, Stalin nu a acordat o prea mare importanţă dezacordurilor sovieto-
americane de până la Conferinţa de la Moscova din aprilie 1947. Divergenţele erau legate de
Germania. Americanii nu aveau încredere în practicile zise democratice ale sovieticilor şi
vedeau deja o Germanie reunificată dominată de aceştia, motiv pentru care au contribuit la
divizarea ei (un embrion de putere politică se crea la Frankfurt în mai 1947) [17] . Se pare,
însă, că sovieticii nu doreau să profite de slăbiciunile europenilor, pentru a se angaja mai
mult în Germania - dacă este să dăm credit dezbaterilor din Academia Sovietică de Ştiinţe,
condusă de Eugen Varga. (Dezbateri relatate de istoricul W. Loth.)

Doctrina Truman a fost anunţată la 12 martie 1947. Întrebarea care se menţine actuală şi
astăzi este dacă discursul anticomunist avea un suport real sau preşedintele Truman dorea
să obţină creditele Congresului în profitul democraţiilor occidentale. Ne putem apoi întreba
dacă discursul lui Marshall, din 5 iunie 1947, se adresa într-adevăr întregii Europe, inclusiv
statelor aflate sub control sovietic. Molotov [18] exprimase public, în repetate rânduri, faptul
că era interesat de ajutorul bilateral, nu şi de construcţia europeană comună. Ruptura s-a
produs la 2 iulie 1947. Moscova a interzis ţărilor din Răsărit să adere la Planul de
Reconstrucţie Europeană. Împărţirea Europei, realizată, în fapt, în iulie 1947, fusese luată cu
mult înainte în calcul de americani şi de sovietici. George Kennan, în Foreign Affairs (iulie
1947), preciza că doctrina Truman este un moment important al războiului rece.

Putem vorbi deja în acel moment de război rece? Răspunsurile oferite de istoriografie sunt
contradictorii.

           Europa Occidentală se grăbea să câştige timp pentru reconstruirea modelului

democratic, să-l poată opune modelului sovietic.

Americanii şi sovieticii au reacţionat la ruptură şi au căutat, fiecare, sprijin într-o parte sau
alta a Europei - primii prin mijloace economice, ceilalţi prin forţa cu care impresionau. În
acelaşi timp, dialectica fricii "a întărit cele doua câmpuri". "Maşina invaziei" făcea ca la
întrebarea, fie sovietică, fie americană: "Ce vrea celălalt?" - să nu existe decât răspunsul:
"Mă vrea doborât". Americanii au supraestimat puterea sovieticilor, şi invers. SUA au crezut
în comunizarea succesivă a ţărilor europene, dacă nu se iau măsuri imediate. Riposta
sovietică a fost Kominformul (Biroul Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti,
instalat la Belgrad). Jdanov întărea ideea unei lumi bipolare, inclusiv a celor două Europe
[19] .

Guvernul de la Washington a reuşit rapid, cu ajutorul mass-media, să pregătească opinia

publică americană şi cea din ţările Europei Occidentale pentru ideea că URSS era
responsabilă de dificultăţile economice ale Europei.

           Ca şi CAER-ul, care a răspuns - pe măsura posibilităţilor sistemului - provocării

instituţionalizării occidentale (OECE - OCDE), Pactul de la Varşovia, creat la 14 mai 1955,
este răspunsul la Alianţa Nord Atlantică, în particular în ceea ce priveşte latura
angajamentelor statelor aliate. Dacă NATO este dominată şi condusă de SUA, rolul, poziţia
URSS a fost considerabilă în dispozitivul Pactului de la Varşovia. Potenţialul militar esenţial
în Est era sovietic; era exclus ca vreun satelit să se doteze cu arme atomice - în timp ce
Anglia, Franţa le deţineau. Contingentele sovietice au fost instalate în cvasitotalitatea
democraţiilor populare. "Comandamentul Unificat al Forţelor" - echivalentul
Comandamentului Integrat al NATO - nu avea unitate operaţională. În plus, Pactul de la
Varşovia n-a fost numai un instrument de apărare. El avea, ca misiune internă a blocului
sovietic, "apărarea cuceririlor socialismului", cu alte cuvinte să pună în acţiune doctrina
Brejnev a dublei responsabilităţi sau formula iugoslavă de "suveranitate limitată". Această
doctrină se înscrie în ideea comunităţii socialiste. Fiecare stat din blocul sovietic avea o dublă
responsabilitate - faţă de poporul său şi faţă de mişcarea comunistă internaţională - de
protejare a socialismului. În cazul în care acesta era ameninţat de tulburări interne, statele
frăţeşti primeau dreptul să întreprindă acţiunile necesare pentru a combate aceste pericole.

           Doctrina Brejnev a fost formulată în perioada intervenţiei trupelor Pactului de la

Varşovia (cu excepţia părţii române) în Cehoslovacia, care a pus capăt "Primăverii de la
Praga", experienţei "socialismului cu faţă umană". Deja, în toamna lui 1956, reprimarea
revoluţiei din Ungaria cu ajutorul tancurilor sovietice primea aceeaşi justificare - distrugerea
"subversiunii capitaliste". Cu alte cuvinte, Pactul de la Varşovia a fost braţul înarmat al
internaţionalismului proletar. La 1 iulie 1991 el se va autodizolva. În noul context, prezenţa
militară sovietică în Europa Orientală nu mai putea fi menţinută. În vara lui 1991, instituţiile
socialiste europene au dispărut de pe scena istoriei.

           Spre deosebire de construcţia europeană occidentală, în Răsărit s-a permanentizat

dominaţia marelui frate sovietic. Nu a existat aici nici parteneriat, nici voinţă federativă.
Această "altă Europă", născută din voinţa lui Stalin, nu a fost expresia conştiinţei europene.
Pentru prima dată în istorie, Europa s-a regăsit în mod inevitabil în partea sa occidentală,
unde doar instituţiile moderne bazate pe democraţia liberală şi-au câştigat dreptul de-a
amenaja, la acest sfârşit de secol, relaţiile intereuropene.

4. "Mica Europă". Demarajul construcţiei europene

Construcţia europeană a fost exprimată cu claritate, pentru prima dată, în planul politicii
active, în vechea Societate a Naţiunilor de către Aristide Briand, în 1929. Au trecut 15 ani
până la momentul în care guvernele în exil a trei ţări continentale - Belgia, Olanda şi
Luxemburg au redactat la Londra un proiect de Uniune economică, prevăzut să fie aplicat
imediat după Eliberare. Noul proiect a stat la originea Benelux-ului. Desigur, această primă
structură subregională nu era nici pe departe o alternativă la Statele Unite ale Europei,
propuse de Briand. Era însă, un prim pas care s-a concretizat în libera circulaţie a forţei de
muncă, în mişcarea capitalurilor. Politicul a încetinit realizările economice, deoarece, pe de o
parte, se vor manifesta rivalităţi între Anvers şi Rotterdam pentru traficul cu Germania în
zona renană, iar pe de altă parte, salariile erau mai mari în Belgia faţă de cele din Olanda,
unde şi preţurile erau mai mici datorită politicii de subvenţii.

Pactul de la Bruxelles (17 martie 1948) s-a înscris la rându-i între abordările punctuale ale
construcţiei europene. Anglia, Franţa şi cele trei ţări din Benelux au semnat un acord de
cooperare militară, în scopul protejării ţărilor contractante în faţa unei eventuale agresiuni
germane. Iniţiativa nu a făcut "carieră" căci, era evident încă de atunci - fapt confirmat de cei
50 de ani de istorie a construcţiei europene - că nu se poate vorbi de Europa unită dacă în
arhitectura proiectului sunt atitudini negativiste.

5. Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE)

Începând cu 1945 constatăm internaţionalizarea "ordinii", prin tendinţe şi uneori reuşite, de

reconstrucţie a vechii ordini a democraţiilor occidentale de dinainte de război. SUA, mai mult
decât Europa, a ţinut şi atunci ca şi astăzi, în 1999, să gestioneze reconstrucţia modelului
care, în expresie ideologică, este de tip neoliberal. Din aceste considerente economice, după
război, înregistrăm două direcţii: ordinea monetară internaţională - sistemul Bretton Woods şi
ordinea comercială internaţională - sistemul GATT. Principiile de bază, vizau în ambele
situaţii, dezvoltarea multilateralismului*.

Până la transformarea în OCDE, în 1960-1961, OECE, Organizaţia Europeană de Cooperare

Economică, creată la 16 aprilie 1948, cu ocazia Planului Marshall, a contribuit la menţinerea
legăturilor între statele membre, în cel puţin două domenii:

1.              repartiţia ajutorului american de aproape 13 miliarde de dolari, 85% sub formă de
materiale sau produse şi 15% împrumuturi, în funcţie de nevoile şi cerinţele ţărilor membre.
(Patru ţări - Marea Britanie, Franţa, Germania şi Italia - au beneficiat de 60% din ajutorul
Marshall);

2.             creşterea schimburilor comerciale, prin două mijloace - limitarea contingentărilor şi

amenajarea mijloacelor şi modalităţilor de plată şi a schimburilor între ţările membre.

La terminarea conflagraţiei, monedele europene nu erau convertibile între ele, plăţile şi

deficitele comerciale constituiau o frână în calea schimburilor. Pentru a face faţă problemelor,
s-au semnat acorduri de plăţi şi compensări în octombrie 1948 şi septembrie 1949, apoi,
Acordul din 16 septembrie 1950, prin care s-a pus în mişcare Uniunea Europeană de Plăţi.
UEP a instituit sistemul compensaţiilor multilaterale şi  de creditare automată între ţările
membre în OECE. S-a adoptat un sistem de clearing girat de Banca pentru Reglementări
Internaţionale (BRI) (dolarul american a fost ales ca unitate de cont). OECE a desfăşurat
activităţi în domenii diverse: utilizarea şi mobilizarea mâinii de lucru, difuzarea procedeelor
tehnice, formarea profesională şi dezvoltarea regiunilor prin Agenţia Europeană de
Productivitate (1953), aprovizionarea cu energie, prin Comitetul Energiei, fondat în 1956.

OECE a încercat să promoveze calea veritabilei unificări europene. În acest sens ţările
membre s-au angajat, în 1948, să elaboreze un program anual comun - 1948-1949 , apoi un
program pe 4 ani, 1949-1953. Programele naţionale, ireconciliabile ideii comunitare, au
torpilat intenţiile asumate. Europa nu era, încă, pregătită pentru uniunea economică. Se
manifestau opoziţii naţionale de tipul celor care au împiedicat tentativele de uniune vamală
franco-italiană (în ciuda tratatului semnat în martie 1949) sau cele dintre ţările scandinave,
din noiembrie 1949.

OECE a contribuit, totuşi, în cursul anilor '50, la reducerea sensibilă a contingentărilor între
statele membre şi la elaborarea, prin intermediul Uniunii Europene de Plăţi, a mijloacelor şi
modalităţilor "vizibile" de reglementare a schimburilor comerciale. În decembrie 1960 a fost
semnată Convenţia prin care se crea OCDE, Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare
Economică, intrată în vigoare în septembrie 1961. 18 ţări europene din OECE au pornit la
drum alături de SUA şi Canada - semnatare ale Convenţiei din decembrie 1960; apoi Japonia
(aprilie 1964), Finlanda (ianuarie 1969), Australia (iunie 1971), Noua Zeelandă (mai 1973).
Statele sus-menţionate s-au pus de acord pentru a realiza "expansiunea, considerată
posibilă, a economiei şi slujbelor şi progresul nivelului de viaţă în ţările membre, pentru a
contribui la dezvoltarea comerţului mondial pe o bază nediscriminatorie şi multilaterală".

Demobilizarea tarifară s-a efectuat în cadrul organizaţiilor europene - în conformitate cu Art.

XXIV al GATT, sub formă de asociere sau de integrare. Asocierea comporta libertatea
internă a schimburilor, în timp ce integrarea viza adaptarea de politici vamale comune fată de
terţi.

Ca o concluzie la activitatea desfăşurată de ţările europene, formula integrării a devenit din

ce în ce mai atractivă pentru Franţa, Italia, Benelux şi Germania. Aceste state au parcurs un
lung traseu integraţionist, de la formarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
(Tratatul de la Paris, aprilie 1951) la Piaţa Comună, văzută ca o Comunitate Economică
Europeană (Tratatul de la Roma, din martie 1957).

Formula asocierii a fost utilizată de Marea Britanie care va grupa în juru-i 6 ţări (Austria,
Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia şi Elveţia) în cadrul AELS - Asociaţia Europeană a
Liberului Schimb. Instituţia a fost creată prin Convenţia de la Stockholm, în ianuarie 1960.
(Finlanda a devenit membru asociat în 1961; Islanda a intrat în organizaţie în 1970.) După
lărgirea CEE, de la 6 la 9 membri, prin adeziunea Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei, în
1973, AELS s-a redus la 7 membri. Aceştia au semnat acorduri de liber schimb cu CEE,
constituind ceea ce în limbajul curent s-a numit Europa Celor 16.

OCDE a creat, ca reacţie la noua strategie din 1973 a OPEC, Agenţia Internaţională a
Energiei. AIE a propus, la 18 noiembrie 1974, Programul Internaţional al Energiei. 20 de ţări
membre ale OCDE (din 24) au aderat la Program. Franţa, Finlanda, Islanda şi Norvegia au
preferat un statut special. AIE a devenit o agenţie autonomă a OCDE şi şi-a stabilit, la 23
iulie 1980, propriul centru, Consiliul de Direcţie, Comitet de Gestiune, 4 grupe permanente de
lucru şi un Secretariat. Influenţa anglo-saxonă în AIE este dominantă. Ea este prima
organizaţie internaţională compusă din ţări consumatoare ale unui produs de bază - petrolul.

6. Planul Marshall - promotor al construcţiei europene

Programul de ajutor american pentru reconstrucţia Europei este deseori considerat ca unul
dintre marile succese ale istoriei acestui secol (Ymanuel Wexler) şi a devenit sinonim cu
asistenţa. Rare sunt crizele economice din lume pentru rezolvarea cărora ochii Occidentului
şi ai altora să nu privească spre istoria acestuia. Planul este frecvent evocat în corelaţie cu
strategia susceptibilă să remedieze absenţa creşterii, pentru demarajul Estului şi, foarte
recent, în 1999, pentru dezvoltarea sud-estului european, a statelor din Balcani.

           Planul Marshall, indiscutabil, a creat, prin aplicarea sa, efecte pozitive, şi a fost un
motiv în plus de a fi condamnat cu vehemenţă de URSS şi de sateliţii săi care îl considerau o
expresie a "imperialismului dolarului". Stânga politică din Europa de Vest l-a văzut, poate
îndreptăţit ca una din cauzele nerealizării sistemului politic de tip socialist în mediul
occidental. Intervenţia americană şi revigorarea economică care au urmat Planului Marshall
au însemnat pentru responsabilii stângii "sfârşitul brutal al erei socialiste care începuse într-o
manieră atât de promiţătoare în 1945" [20] . Constatările de mai sus au fost sintetizate de
către Abelhauser şi ele sunt extrem de interesante, căci permit o abordare dincolo de
economic - spre sfera politică - a contribuţiei Planului în susţinerea modelului democratic de
tip occidental. Importanţa economică a Planului Marshall, "căci este un plan economic", este
corelativă uriaşului impact politic [21] , sublinia şi G. Bossuat, întărindu-l pe Abelhauser.

           Cunoscutul istoric de la Sorbona, René Girault (preşedintele Comisiei Internaţionale

de Istorie a Relaţiilor Internaţionale), apreciază la rându-i că Planul răspunde problemelor
considerate fundamentale în epocă. În primul rând Planul Marshall, a fost "armă economică",
care a servit eficient scopurilor politice. El viza clar stoparea comunismului, extensia lui în
Occident; prin el se dorea realizată coeziunea Europei de Vest. Apoi el este o acţiune
explicită prin care americanii i-au asigurat pe europeni că nu sunt singuri în faţa
comunismului şi că SUA este gata să promoveze o politică economică coerentă pentru
refacerea Europei. Această relaţie poate fi cuantificată în substanţa dimensiunii ajutorului
american care este important, şi nu în ultimul rând în reacţia de psihologie socială. (În 1947,
mass-media indusese în opinia publică sentimentul degradării situaţiei şi al imposibilităţii
europenilor  de a se ajuta singuri.)

Pe fondul situaţiilor şi mentalităţilor încă inflamate de anii războiului, de agresiunea directă a

stângii asupra întregului continent european, la 5 iunie 1947 generalul Marshall va enunţa la
Harvard Programul care va face istorie şi îi poartă numele. "...Europa este expusă unei
dislocaţii economice, sociale şi politice foarte grave ... fără un ajutor suplimentar foarte
important ... Remediul constă în a sparge cercul vicios şi a restaura încrederea locuitorilor în
viitorul economic al propriilor ţări din Europa întreagă" ... "Statele Unite se angajează să
aducă un ajutor şi să stabilească un program european, dar iniţiativa trebuie să vină de la
Europa" [22] .

Franţa, imediat după pronunţarea discursului, a organizat o celulă de lucru la Quay d’Orsay,
sub conducerea lui Georges Bidault. Au început consultări cu Londra, apoi la 14 iunie, Franţa
va contacta URSS pentru organizarea la Paris a Conferinţei tripartite în legătură cu Planul
Marshall. La 22 iunie, Moscova anunţă că acceptă tratativele de la Paris. Conferinţa franco-
anglo-rusă a fost stabilită pentru 27 iunie.

Sovieticii au trimis la Paris o delegaţie numeroasă, formată din 90 de membri condusă de

comisarul afacerilor străine, Molotov, asistat de patru colaboratori. După lungi şi sterile
discuţii conferinţa a eşuat [23] .

Hervé Alphard, participant la una dintre cele 12 şedinţe restrânse, descrie "maniera" în care
"Bidault şi Bevin se străduiau să-l convingă pe Molotov că oferta americană era pentru
Europa întreagă" ... "Eforturile celor doi se izbeau de un zid impenetrabil" [24] .

La 2 iulie Molotov va declara că "Statele îşi pierd autonomia lor economică şi independenţa
naţională* în profitul unor mari puteri ..." [25] .

           După eşecul Conferinţei tripartite aliaţii Moscovei (inclusiv Finlanda) vor declina public
invitaţia de a participa la derularea Planului Marshall [26] .

La Paris, Jean Monnet îi va prezenta lui Georges Bidault analize politice care luau în calcul
efectele previzibile ale noii situaţii geopolitice. Monnet făcea următoarele constatări: 1.
ruptura cu sovieticii apărea ca fiind de durată; 2. cooperarea Euro-atlantică era inevitabilă.
Jean Monnet repeta ceea ce făcuse cu insistenţă după 1941, adică "înţelegerea politicii
americane". El insista, în particular, pe două idei: stabilizarea financiară şi monetară a Franţei
şi Europei Occidentale şi ridicarea poporului german. Părintele construcţiei europene a
enunţat în acest context, un triplu avertisment: "revizuirea politicii germane a Franţei, pentru
a evita un nou München"; "nevoia iniţiativei pentru obţinerea aşezării financiare, necesare
Franţei, încât să nu pară o ingerinţă americană în afacerile interne şi să nu se considere că
ne-a fost impusă" şi, în sfârşit, oportunitatea momentului, încât opinia publică să vadă în
creditele americane, alături de avantajele materiale, "promisiunea independenţei economice
viitoare, a cărei realizare rapidă este posibil să vină prin creditele americane...".

Jean Monnet considera ajutorul american "provizoriu" şi "productiv". El dorea să ofere "un
sens naţional" efortului de echipare economică. "Garanţie a independenţei economice",
Planul era important şi indispensabil pentru ca francezii să plaseze creditele americane într-o
veritabilă perspectivă de dezvoltare. Lui Jean Monnet îi plăcea să creadă că realizarea
primului Plan francez asociat stabilizării financiare va convinge supraveghetorii americani ai
fondurilor de utilizare productivă a creditelor, care trebuiau negociate şi reconfirmate în
fiecare an. Planul pus în mişcare de J. Monnet este versiunea franceză la postulatele
formulate de George Marshall în discursul său de la Harvard şi, în acelaşi timp, este
"garantul independenţei naţionale" [27] .

Jean Monnet a reacţionat la tendinţa guvernului faţă de reducerea (în iunie 1948) a ritmului
finanţării investiţiilor datorită iminenţei atribuirii ajutorului Marshall; "... America nu este nici
reacţionară, nici imperialistă. Contribuţia sa nu ne este dată pentru a ne controla. Ea se
opreşte dacă nu se manifestă şi efortul nostru ... fără ajutor nu este Plan, dar fără Plan nu
este nici ajutor, nici independenţă ...". Planul Monnet este, în fapt, legătura între consensul
naţional (serios afectat de ruptura cu sovieticii din 1947) şi cooperarea atlantică [28] .
Pe ansamblul duratei de aplicare a Planului Marshall (3 aprilie 1948 - 30 iunie 1952) Franţa a
primit peste 2,7 miliarde dolari, din care aproape 90% în materiale (2,419 miliarde dolari).
Această sumă reprezenta circa 23% din ajutorul total acordat europenilor şi plasează Franţa
în poziţia secundă, după Anglia, înaintea Germaniei şi Italiei.

Italia şi Germania, şi ele beneficiare ale Planului Marshall, au cunoscut două trăsături
comune: au pierdut războiul, dar au realizat, începând cu 1946, şi una, şi alta, creşteri
superioare celor din ţările învingătoare. De exemplu, în anii 1947-1954, Italia şi-a dublat
venitul pe cap de locuitor, iar Germania a atins nivelul Franţei. (Ambele se găseau la sfârşitul
războiului la 30% din nivelul acesteia!) Concordaţa între obiective şi rezultate i-a făcut pe
observatori să considere că exista o relaţie puternică între asistenţa financiară a SUA şi
revigorarea economică din Europa Occidentală în general şi din Germania de Vest în
particular. "... Creşterea fenomenală a PNB şi urcarea rapidă a producţiei industriale atestă
că Planul Marshall a reuşit să contribuie la reconstrucţia capacităţii de producţie a Europei"
[29] .

În Planul de Reconstrucţie a Europei este foarte importantă şi ideea cooperării şi integrării

economice. În discursul de la Harvard, Marshall sugera naţiunilor europene "ajutorul amical"
al guvernului american în elaborarea Planului Global de Reconstrucţie. După organizatorii
americani ai Planului Marshall, libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor, a capitalului şi mâinii
de lucru era condiţia sine qua non a reconstrucţiei economice a Europei. Extensia pieţei ar fi
permis obţinerea competitivităţii produselor europene, utilizarea raţională a resurselor locale.
Mergând în sensul acestor dezvoltări, în septembrie 1947 cele 16 ţări asociate în OECE s-au
pus de acord asupra Programului de Reconstrucţie a Europei, în care au răspuns la 4 puncte
esenţiale: 1) un mare efort de producţie; 2) obţinerea şi menţinerea stabilităţii financiare
interne; 3) dezvoltarea cooperării economice între statele membre; 4) soluţionarea penuriei
de dolari.

Şapte luni mai târziu cele 16 state au adoptat Convenţia pentru cooperare economică (aprilie
1948), care făcea posibilă trecerea Planului de Reconstrucţie a Europei de la teorie la
practică [30] . Obiectivele economice incluse în Plan vizau: promovarea producţiei industriale
şi agricole, obţinerea şi menţinerea stabilităţii monetare şi bugetare, creşterea schimburilor
internaţionale între ţările participante, în particular pe seama reducerii barierelor comerciale.
Pentru realizarea obiectivelor a fost creată Administraţia de Cooperare Economică [31] .

Convenţia pentru cooperare economică europeană din 16 aprilie 1948 şi Programul Global
de Reconstrucţie a Europei defineau viziunea europenilor asupra dezvoltării şi cooperării
economice.

Prin Acordul asupra datoriei, semnat în 1953, ajutorul american totaliza circa 13 miliarde de
dolari. Între aprilie 1948 şi iunie 1951, prin Planul Marshall s-a transferat în Europa mai mult
de 1% din PIB-ul american, adică 3,5% din PIB-ul european (fără să ţinem cont de ajutorul
militar); 3,4% din ajutorul american a fost în mărfuri, restul în împrumuturi. Acestea din urmă
au ajutat la lichidarea creanţelor internaţionale de dinainte de război, în condiţii foarte
avantajoase pentru debitori, în primul rând pentru Germania. Toate erau realizate pe fondul
unui ansamblu de politici economice, în cadrul privilegiat oferit de liberalizarea schimburilor
intra-europene şi de programarea activităţilor comune pe termen mediu.

Beneficiile programelor naţionale şi ale Planului Marshall vor permite Europei Occidentale să
depăşească nivelul mediu de dezvoltare de dinainte de război în 1949, ceea ce, în fapt,
însemna că Reconstrucţia era terminată. Ajutorul american, prelungit până în anul 1951 -
începutul lui 1952, va permite consolidarea structurilor economice şi a politicilor liberale
promovate de guvernele occidentale.

 7. Liga Europeană de Colaborare Economică (LECE)

La 19 septembrie 1946, în aula Universităţii din Zürich, W. Churchill, într-un celebru discurs,
spunea, printre altele: "Vreau să vorbesc astăzi despre Europa ..."; trei luni mai târziu el
înfiinţa, în Anglia, United Europe Movement.

Liga Europeană de Colaborare Economică (LECE) a devenit ramura economică a Mişcării

europene. S-a creat un Comitet de Legătură (20 iulie 1947, Paris) cu Uniunea Europeană a
Federaliştilor şi Unioniştilor, numit Consiliul Francez pentru o Europă Unită. LECE va fi foarte
activă, ca şi Mişcarea europeană de altfel, în toată perioada anilor 1948-1949. Între
succesele care li se cuvin sunt Reuniunea Consiliului Internaţional de la Bruxelles, 25-28
februarie 1949, şi crearea Consiliului Europei, despre care am menţionat în punctele 1 şi 2
ale acestui capitol.

Paul van Zeeland, preşdintele LECE a fost numit  în august 1949, ministrul afacerilor străine
în guvernul belgian [32] . El va ocupa acest post aproape 5 ani, cruciali pentru construcţia
europeană. Perioada înglobează momentul Declaraţiei Schuman şi momentul negocierilor şi
Tratatului CECO de la Paris, din 18 aprilie 1952. Art. 38 din tratatul sus-amintit sugerează
posibilitatea organizării Comunităţii Politice Europene. După eşecul Comunităţii Europene de
Apărare şi, de facto, al Comunităţii Politice Europene, în vara lui 1954, din "ardoarea
integraţionistă imediată" [33] , nu a mai rămas decât o intensă reflecţie intelectuală, ce va
pregăti, foarte serios, Tratatul de la Roma.

Declaraţia lui Robert Schuman a găsit Mişcarea Europeană dezorganizată. În aceeaşi

situaţie era şi LECE. Chiar şi în aceste condiţii, Liga a elaborat un punct de vedere care
susţinea Planul Schuman. "Planul - sublinia comunicatul LECE - nu este decât o primă etapă,
necesară în unificarea mai generală a pieţelor". Unele rezerve exprimate în Ligă erau
corelate multor curente ideologice de aici - de la opţiunile liberale ale unui Sermon sau
Giscard d'Estaing, până la un René Böel sau Louis Camu, cu viziuni federaliste şi sociale.
LECE - mecanism intelectual şi prospectiv, a contribuit esenţial la construcţia europeană în
perioada 1951-1952.

La 27 mai 1952, s-a semnat la Paris, tratatul ce instituia Comunitatea Europeană de Apărare.
Înalta Autoritate CECO nu funcţiona când, iată, o altă Comunitate, foarte sensibilă, venea în
construcţie şi în discuţie. Amintim şi "instigarea" (în sensul bun) pe care Alcide de Gasperi şi
Comisia Constituţională a Mişcării Europene (preşedinte P. H. Spaak) o vor induce în opinia
publică prin sugerarea unei deja alte Comunităţi, cea politică. LECE a difuzat, în martie 1953,
un Comunicat prin care susţinea Comunitatea Politică Europeană, dar, la reacţia negativă a
Celor Şase, şi-a retras punctul de vedere asupra celor două comunităţi (inclusiv asupra celei
de apărare).

LECE a organizat secţii naţionale în Germania, Austria, Belgia, Marea Britanie, Franţa (cea
mai puternică), Italia, Luxemburg, Olanda. A stabilit contacte în Elveţia, Spania, şi relaţii cu
şefii marilor întreprinderi, cu funcţionarii, intelectualii, oamenii politici, sindicatele şi
agricultorii. Relaţiile LECE cu CECO şi Consiliul Europei au fost permanente şi active.

Tensiunile din Mişcarea Europeană, radicalismul şi susţinerea la stânga a unor importante

segmente din Mişcare şi Ligă l-au determinat pe Lucien Sermon, secretarul general în
funcţiune, să încurajeze apariţia unei noi organizaţii - Comitetul European pentru Progresul
Economic şi Social (CEPES), instituţie pur patronală, de dreapta, cu concepţii solide de
unificare economică europeană, abordare mult mai seducătoare pentru mediile de afaceri. În
fapt, ideea creării Comitetului a aparţinut Fundaţiei Ford. CEPES a fost realizată de un mic
grup belgian, cu un comitet de legătură cu SUA. S-a dezvoltat rapid la nivelul Celor Şase, a
organizat comitete economice, industriale cu consilieri din lumea patronală, cu lideri de
sindicat şi agricultori. În studiul chestiunilor economice, CEPES a intrat în conflict cu
Mişcarea Europeană şi cu LECE. După runde de consultări, CEPES a rămas să se ocupe cu
chestiuni ridicate de integrarea Celor Şase, în timp ce LECE a continuat să se ocupe cu
formarea Pieţei Comune între toate ţările Europei Occidentale şi ţările, teritoriile de peste
mări, asociate sau dependente. Această împărţire a atribuţiilor era caracteristică clivajului
federalist/unionist dintre maximalişti şi minimalişti.

LECE a continuat să se manifeste pan-european. A propus în 1952, ca urmare a Congresului

Internaţional de Business Management desfăşurat la Bruxelles, cursuri şi seminarii pe
perioade scurte (2 luni) pentru formarea permanentă a cadrelor din întreprinderi, organizaţii şi
sindicate. Noul institut - Colegiul Europei (Bruges) - va fi deschis şi potenţialelor cadre cu
înalte responsabilităţi europene. Programul - inspirat după Harvard (Advanced Management
Program) şi după Henley (Administrative Staff College) - a făcut de la început o frumoasă
carieră şi tradiţie europeană.

LECE, prin anchete specifice - "anchete de promovare" - va invita întreprinderile să

pregătească Piaţa Comună europeană - pentru a evita surprizele economice neplăcute şi să
colaboreze cu puterile publice care organizau unificarea economică a Europei. Pregătirea
aderării a necesitat studii serioase pe întreprinderi, pe sectoare de producţie. Analizele erau
efectuate nu numai pe dimensiunea economică şi comercială propriu-zisă, ci, în egală
măsură, pe necesitatea reformelor structurale, adică pe reconversia sau fuziunea, pe
implicaţiile sociale, pe raţionalizarea gestiunii şi coordonarea investiţiilor. Ancheta era
concepută în trei părţi: pe sectoare locale; conferinţe naţionale pe sectoare; conferinţe
europene pe sectoare. În final, ea trebuia să servească drept bază de discuţii la nivelul
instanţelor oficiale naţionale şi europene, dar şi pentru informarea opiniei publice. Liga a jucat
un rol revelator şi în acelaşi timp incitant, deoarece a făcut să coboare în lumea economică,
în sindicate, în opinia publică ideea că "era raţionalizării a sosit", modernizarea şi
coordonarea trebuie asumată, că industria europeană şi, în general, comunităţile trebuie să
evite stagnarea.

Pe fondul tensionat al relaţiilor internaţionale neprielnice eforturilor construcţiei europene din

anii 1954-1956, Liga a organizat conferinţa Piaţa Comună, factor de prosperitate socială,
care a avut un aport cu totul deosebit la semnarea Tratatului de la Roma, la pregătirea
opiniei publice pentru acest act.

Conferinţa LECE a avut loc între 20 şi 22 iunie 1956, în palatul guvernului provincial al
Brabantului de la Bruxelles, şi la ea au participat oameni de afaceri, economişti, sindicalişti,
reprezentanţi ai comisiilor naţionale, ai instituţiilor guvernamentale şi neguvernamentale (din
partea CECO, Comitetului Spaak, CEPES etc.). Participanţii erau reuniţi în patru comisii.
Prima, prezidată de R.P. Bentz van der Berg, a acreditat raportul profesorului R. Meinberg,
preşedintele serviciului politico-economic de la "Süddeutschen Bank A.G. Zentrale",
Frankfurt. La întrebarea: "Piaţa Comună va fi generatoare de şomaj sau, din contră, va
contribui la multiplicarea slujbelor?" - comisia a dat un răspuns clar, în sensul că Piaţa
Comună se va reflecta pozitiv asupra muncii/slujbelor, chiar dacă raţionalizarea va
disponobiliza relativ mâna de lucru; incovenientele vor fi larg compensate de rezultatele
pozitive ale creării economiei "de mare spaţiu".

A doua comisie, prezidată de Maurice Masoin, profesor la "Universitatea Catolică din

Louvain", a dezbătut problema şomajului şi reconversiei. Comisia s-a declarat de acord
asupra faptului că şomajul şi conversia pot fi ţinute în limite rezonabile şi că este posibil să se
organizeze recalificarea profesională şi recalificarea şomerilor, eventual pe o bază de
colaborare între iniţiativa privată, pe de o parte, puterile locale, naţionale şi supranaţionale,
pe de altă parte. Comisia constata că toate ţările membre ale Pieţei Comune vor trebui să
procedeze la reconversia legată de progresul tehnic, că această reconversie va fi foarte
dificilă în cadrele naţionale, că va trebui dată amploare investiţiilor şi debuşeelor, că, în
consecinţă, Piaţa Comună realizează reconversia pe o bază foarte largă, şi facilitează
generalizarea progresului tehnic şi utilizarea maximală a capacităţilor de producţie şi,
desigur, o mai bună folosire a forţei de muncă.
A treia comisie, condusă de Herman J. Abs, preşedinte al Comitetului German LECE şi
membru al Direcţiei la Süddeutschen Bank, a studiat contribuţia pe care ar aduce-o Piaţa
Comună în lupta contra depresiunilor clasice. Raportul, redactat de Roz Harrod, profesor la
Oxford, a obţinut acordul general al membrilor comisiei: "O Piaţă Comună de mare
dimensiune ar fi mai puţin sensibilă ca pieţele existente la variaţiile conjuncturii şi, de
asemenea, ar fi posibilă o mai bună coordonare a politicilor anticiclice" [34] .

A patra comisie din cadrul conferinţei argumenta ca o soluţie cu totul pozitivă existenţa Pieţei
Comune. Sub preşedinţia lui Edmond Giscard d'Estaing, s-a aprobat raportul prezentat de
Geldoph Kohstamm, de la "Algemeene Kunstzijde Unie d'Arnhem". Acesta concluziona că în
Piaţa Comună concurenţa nu se va exersa asupra scăderii salariilor şi condiţiilor de muncă şi
că aceasta va fi, cu siguranţă, un factor de accelerare a progresului social.

Secretariatul general şi comitetele naţionale LECE au difuzat pe larg prin mass-media

rezultatele Conferinţei şi au publicat broşuri de popularizare. Toate acţiunile au avut ca scop
să pregătească opinia publică în vederea redactării tratatului care, nu peste mult timp, va
consacra Piaţa Comună.

Liga Europeană de Cooperare Economică a desfăşurat această vastă activitate care reflectă
la rândul ei diversele stadii ale construcţiei europene: relaţii CEE-AELS; lărgirea CEE;
integrarea Regatului Unit şi a zonei nordice în CEE.

În martie 1957, LECE a primit statut consultativ pe lângă Consiliul Europei. În anii care au
urmat, Liga va elabora studii despre ţările Lumii în dezvoltare, despre asocierea CEE cu
ţările de peste mări, despre formarea zonei lor de liber schimb, despre problemele agricole,
transporturi, monopolurile din CEE etc. În general, LECE a elaborat studiile privind relaţiile
Celor Şase cu exteriorul (CEPES era interesată numai de viaţa internă a comunităţii).

Între 1957-1969, LECE a aprofundat aspectele care vizau poziţia Europei în raport cu
diferitele structuri, sisteme şi subsisteme economice ale planetei (relaţiile economice
atlantice, relaţiile E-V, cooperarea cu ţările în curs de dezvoltare etc.), la crizele energetice
(1973-1974).

Deschiderea spre Europa de Est a fost şi ea o constantă a activităţii instituţiei în discuţie. În

acest sens, LECE a organizat, în anii '70, patru mese rotunde; a constituit grupuri de lucru cu
reprezentanţi din ambele părţi ale Europei. În 1981 a publicat broşura cu nr. 55 - Europa
anilor '80. Lupta LECE. Broşura este un bilanţ al drumului parcurs după 1946. Se reafirmă şi
cu această ocazie obiectivul major al Ligii: "aprofundarea neîncetată a cooperării economice
şi politice între toate ţările europene democratice în vederea realizării unei veritabile integrări
europene" [35] .

* Contele Richard de Coudenhove-Kalergi şi-a consacrat viaţa, alături de soţia sa Ida Roland,
proiectului uniunii paneuropene. În 1923 a creat la Viena Mişcarea Paneuropeană. A
antrenat în eforturile sale personalităţi marcante ale epocii - Herriot; Caillaux; Blum; Benes;
Vemyelos; Wutti; Valéry; Miguel de Unamuno Louise Weiss ...

    Exact în ziua de 30 ianuarie 1933 Kalergi vorbea în selectul Club SSS din Berlin (numit
aşa după iniţialele marilor fondatori: generalul Von Seeckt, creatorul Reichswehr-ului; dr.
Walter Simons, preşedintele Tribunalului Reich-ului şi dr. Wilhelm Solf, fost secretar de stat
la externe) despre vocaţia europeană a Germaniei. Reşedinţa Clubului de la Hotelul
Kaiserhof de pe Wilhelmsplatz va deveni una dintre reşedinţele lui Hitler.

    Contele Kalergi a luat imediat poziţie împotriva nazismului. La 4 august 1940, la New-York,
într-o conferinţă, argumenta proiectul unei Europe Occidentale şi Centrale de după război,
capabilă să susţină valorile umanismului şi să reziste expansiunii sovietice. Cu acel prilej el
relua tema federalismului paneuropean şi oportunitatea organizării după modelul helvetic a
fostului spaţiu al monarhiei austro-ungare.

    Revenit din America în Elveţia, unde se va stabili, la Gstaad, la 1 septembrie 1947 reţine
atenţia opiniei publice printr-un proiect de constituire a Europei federale. A contribuit la
crearea Uniunii Parlamentare Europene.

    (Desmond Dinan, Historical Dictionary of the European Community, 1993, p.290-291)

* A nu se confunda cu Consiliul European creat la 10 decembrie 1974 la Paris de către

Summit-ul Celor 9. El este o instituţie a Comunităţilor europene. (Vezi pe larg: Le Conseil
européen, PUF, Paris, 1993.)

* Churchill a fost cel care a inspirat soluţiile militare, comune europene. Pe 11 august 1950,
la cea de-a cincea sesiune a Adunării Consultative a Consiliului Europei, el a propus o
moţiune prin care cerea crearea imediată a unei Armate Europene Unite, sub control
democratic european care să acţioneze în colaborare deplină cu SUA şi Canada. El a cerut
Adunării să dea asigurări reprezentantului Germaniei că "vom păstra siguranţa şi libertatea
lor la fel de sacre precum ale noastre".

    În acest sens, René Pleven, Prim-ministrul francez, a formulat un Plan pentru Comunitatea
Europeană pentru Apărare (CEA). Planul a fost prezentat Adunării Naţionale Franceze la 24
octombrie 1950, iar mai târziu la NATO. El situa noua CEA în cadrul CECO, prevăzând o
Adunare, un buget comun şi un Consiliu de Miniştri, precum şi un Minister European de
Apărare. Planul a primit un vot favorabil în Adunarea Naţională. A urmat o conferinţă la Paris
cu reprezentanţii Celor Şase. Marea Britanie nu a participat la conferinţă, rezervele
britanicilor fiind mai târziu criticate de către SUA, care, sub preşedinţia lui Eisenhower, a
sprijinit puternic Planul. De fapt, în iulie 1953, prin Actul de Securitate Reciprocă (mai exact
prin Amendamentul Richards), se alocau jumătate din ajutoarele militare americane destinate
Europei, viitoarei CEA. La 27 mai 1952 s-a semnat Tratatul CEA şi protocoalele adiţionale cu
NATO. Acest pas a fost considerat ca unul dintre punctele cele mai înalte pe calea integrării
europene din momentul respectiv. Însă o structură de securitate fără o politică externă pusă
la punct nu putea fi completă. Astfel, Articolul 38 din Tratatul CEA se referea la o Adunare
care urma să evolueze spre o Comunitate Politică Europeană (CPE). Ulterior această sarcină
a fost preluată de către Adunarea CECO, lărgită în acest scop şi prezidată de către
socialistul belgian Paul-Henri Spaak. S-a făcut o schiţă de tratat care prevedea crearea unei
"Camere Inferioare" alese direct, un Senat ales la nivel naţional, un Executiv, o Curte şi un
Consiliu de Miniştri, toate comune pentru CECO, CEA şi CPE. Tratatul prevedea de
asemenea instaurarea unei pieţe comune, cu libera circulaţie a bunurilor, a capitalului şi a
persoanelor. Schiţa a fost remisă studiului ministerial, dar aici s-a creat practic o versiune
nouă, mai puţin supranaţională. De exemplu, "Camera Superioară" era privită ca fiind numită
de către guvernele naţionale.

    Patru state membre au ratificat Tratatul CEA până în aprilie 1954, iar în vară italienii erau
aproape de ratificare. În Germania, Partidul Socialist s-a opus ratificării, precum s-a opus şi
Tratatului CECO, dar votul final din Bundestag a fost favorabil. În Franţa, guverne succesive,
asediate de numeroase probleme şi presiuni politice, fie au ezitat în a forţa ratificarea, fie au
pierdut prin vot acest lucru. Guvernul SUA a rămas în continuare alături de planul CEA. Pe
14 decembrie 1953, Secretarul de Stat american Dulles ameninţa cu o "reevaluare drastică"
a politicii americane în Europa dacă tratatul n-ar fi fost ratificat. În august 1954 guvernul
Mendes din Franţa a propus - fără şanse de succes - introducerea dezbaterilor pentru
ratificarea tratatului pe agenda de lucru a Adunării. Acest ultim fapt a constituit sfârşitul CEA
şi moartea prematură a CPE.
* În acelaşi timp, organizarea şi instituţionalizarea stalinistă a Estului european a avut un
impact dramatic pentru popoare. S-a pus capăt alianţelor de tip front popular, în favoarea
comunismului naţional. Tito a "divorţat" de Stalin în iunie 1948, cu gândul la o federaţie
balcanică (Iugoslavia, Bulgaria şi apoi alte ţări care doreau să adere). Amicilor lui Tito, înalţi
responsabili comunişti, le-au fost, însă, înscenate numeroase procese (în anii 1948-1952).
Gomulka a fost închis. Au fost omorâţi numeroşi prezumtivi titoişti - Rajk (Ungaria); Kostov
(Bulgaria). Purificările s-au întins în Cehoslovacia, unde R. Slansky şi V. Clementis au fost
executaţi în decembrie 1952 (José Gatovitch, Pascal Delwit, Jean Michel De Waele,
L’Europe des communistes. Questions an XXe Sičcle, Editions Complexe, Paris, 1992, p.
164).

S-au declanşat persecuţii contra bisericii - au fost închişi cardinalul Mindszenty în Ungaria,
monseniorul Biran, arhiepiscop de Praga, monseniorul Wysziaski la Varşovia... Singură
Finlanda rămâne într-o relativă normalitate. (Printr-un tratat semnat în aprilie 1948, Finlanda
se angaja să răspundă la toate atacurile contra URSS. URSS nu susţinea tentativele
comuniştilor locali care voiau să destabilizeze guvernul Pekkala, instalat de preşedintele
Paasikivi.)

Este interesant de semnalat că nu s-au constituit forme instituţionale de unitate politică în

Europa de Est. Partidele comuniste, staliniste, reprezentau singura structură integraţionistă.

Răspunsul lui Stalin la Planul Marshall au fost acordurile bilaterale - Planul Molotov.
Începând cu 1948, se va utiliza sistemul societăţilor mixte (sovieticii confiscaseră participaţiile
germane şi se instalaseră deja în economiile ţărilor din Europa de Est - vezi sovromurile în
România).

Blocul sovietic va crea la 25 ianuarie 1949 Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER: 25
ianuarie 1949: URSS, Bulgaria, Ungaria, România, Albania şi Cehoslovacia. Din 1950, RDG,
din 1952, Mongolia şi din 1972, Cuba). În fapt, cooperarea în CAER a fost slabă. URSS va
continua să semneze acorduri bilaterale cu ţările membre. După 1950, legăturile în CAER s-
au mai înviorat, prin crearea antantelor regionale internaţionale (ex. complexul Boemia-
Silezia, între Polonia şi Cehoslovacia).

CAER va dezvolta acorduri multilaterale de comerţ şi de clearing, inclusiv cu ţări din afara
sistemului sovietic. Din martie 1954, CAER a fost chemat să coordoneze planurile de
investiţii pentru 1956-1960, precizate în Charta semnată de ţările membre la 13 aprilie 1960.

Partea relativă la schimburi intra-CAER - Europa atingea maximum 51% pentru URSS, mai
mult de 65% în medie pentru democraţiile populare. Deci, 30-50% cu singurul "mare frate
sovietic". După 1956 s-au revigorat relaţiile comerciale cu Occidentul şi, paradoxal, rolul
CAER s-a reactivat.

S-au constituit primele comisii permanente, care vizau întărirea schimburilor mutuale, printr-o
diviziune a muncii mai bună. În 1963 s-a creat Banca Internaţională de Cooperare
Economica (BICE), care, după un model inspirat din cel al UEP, dorea să promoveze
multilateralismul schimburilor, printr-un sistem de conturi ţinut în ruble transferabile (dar
întotdeauna neconvertibile). Succesul acestei politici va rămâne limitat, pentru că s-a estimat
că BICE nu a putut să acopere niciodată mai mult de 10% din schimburile mutuale, schimburi
esenţialmente bilaterale. Comerţul intra-CAER a fost aproape stabil în anii ’60 (cu excepţia
României, care se îndreptase deja spre Occident, pentru a se industrializa). Comerţul CAER
se va diminua în anii ’70, când ţările socialiste, inclusiv URSS, se vor îndrepta spre Vest.

Diviziunea socialistă a muncii a fost limitată. În anii ’50 au fost câteva iniţiative în domeniul
energetic - de ex. RDG-Cehoslovacia sau Polonia-URSS.
În 1970 s-a creat BII (Banca Internaţională de Investiţii), după modelul Băncii Europene de
Investiţii şi s-a adoptat "Programul complex pentru aprofundarea cooperării şi dezvoltării,
integrării economice socialiste a statelor membre" (iulie 1971). S-au multiplicat comisiile
permanente, în scopul coordonării planurilor naţionale în domenii precum industria nucleară,
instrumentele de precizie, fibrele sintetice etc. Retrospectiv, aceste acţiuni apar ca un "cântec
de lebădă" al integrării Estului, în momentul în care relaţiile cu Occidentul se multiplică -
cazul, în particular, al Poloniei şi al URSS, care vor profita de stocul lor petrolier pentru a-şi
vinde hidrocarburile şi cărbunele în Europa de Vest.

Deficitele cumulate de CAER în relaţiile cu Vestul au atins 15 miliarde $ în perioada 1970-

1975. În cincinalul 1975-1980, un nou deficit de 25 miliarde $... În momentul în care
îndatorarea Estului a ajuns la circa 100 miliarde $, a început îngrijorare a Vestului. Începând
cu 1970-1980, Polonia şi URSS şi-au redus deficitul extern şi datoria, pe baza celui de-al
doilea şoc petrolier şi a creşterii preţurilor. România, pe baza privaţiunilor interne, a obţinut
excedente...

În anii ’81-’85, ţările CAER au prezentat per total un sold pozitiv global de ordinul a 18
miliarde $ şi şi-au stabilizat datoria externă. Era nevoie însă să se stimuleze producţia
internă. Cu excepţia Ungariei, s-a trecut la controlul centralizat (după 1979), la indicatori de
"volum", înlocuindu-se cei de productivitate (profitul). Politica în discuţie s-a soldat cu un
eşec: rata de creştere în 1980-1985, în comparaţie cu perioada precedentă, a fost: +3,7%
(faţă de 7,1%) în Bulgaria; +1,8% (faţă de 5%) în Ungaria (în ciuda reformelor pe calea
socialismului de piaţă); - 0,8% (faţă de 5,4%) în Polonia; +4,5% (faţă de 4,8%) în RDG; + 3%
(faţă de 9%) în România; 1,8% (faţă de +4,7%) în Cehoslovacia; +3,2% (faţă de 5,1%) în
URSS; +0,7% (faţă de +5,8%) în Iugoslavia (Jean-Charles Guillaume Asselin, Pierre Delfand,
Pierre Guillaume, Sylvie Guillaume, Jean-Pierre Kintz, François Mougel, Precis d’Histoire
européenne XIX-XXe Sičcle, A. Colin, Paris, 1993, p. 243-244).

Au fost organizate instituţii ale CAER - Secretariatul, Conferinţa Reprezentanţior, Sesiunea

Consiliului. Moneda utilizată în schimburi era rubla transferabilă.

CAER-ul nu a fost însă o piaţă veritabilă. La 28 iunie 1991, dispariţia blocului comunist a
antrenat şi dispariţia acestuia.

* Cercetătorul ştiinţific Mihail Narinski, şeful secţiei Europa de la Institutul de Istorie

Universală al Academiei de Ştiinţe de la Moscova, a publicat studii în care caută explicaţii la
declaraţia făcută de Molotov. În primul rând, Narinski pune refuzul pe seama convingerii
liderilor comunişti, asupra crizei totale a capitalismului. În această idee, academicianul E.
Varga îi informa pe: Stalin, Beria, Jdanov, Mikoian, Malenkov, Voznessenski (Biroul Politic)
că Planul Marshall este indispensabil Americii, care este în pragul falimentului. Varga credea
că americanii şi-au propus să evite criza de supraproducţie cu ajutorul Planului Marshall prin
crearea "blocului de ţări burgheze" sub egida lor.

[1] Vezi ampla lucrare The Oxford Companion to the Second World War, OUP, Oxford, New
York, 1995. Recomandăm pentru ultima fază a războiului şi situaţia Europei în 1945 - The
End of the War in Europe. Ed. by Gill Bennett, London, HMSO, 1996. 

[2] Jean Lacerf, Instoire de l’unité européenne, Gallimard, Paris, 1965, p. 16.

[3] Prima sesiune a fost grandioasă (8 august - 8 septembrie 1949). Au participat Churchill,
Spaak, Reynauld şi Henry Brugmans. În acest context au fost acceptate candidaturile
Islandei, Greciei şi Turciei. Henri Spaak a fost ales preşedinte al Adunării Consultative, iar
Van Zeeland preşedinte al Prezidiului Consiliului de Miniştri.
[4] Gérard Bossuat, Les fondateurs de l’Europe, Berlin - Paris, 1994, p. 124.

[5] Statutul Consiliului Europei - vezi: Marie-Claude Smouts, Les organisations

internationales, Cursus, Armand Colin, Paris, 1995, p. 93; A. H. Robertson, Le Conseil de
l’Europe. Ses fonctions et ses realisations. Preface de Guy Mollet, A. W. Sythoff-Leyde,
1962, p. 30; 47-51; 67 şi urm. 329-344 (Statutul Art. 1. "Scopul Consiliului Europei este să
realizeze o uniune foarte strânsă între membrii săi pentru a salvgarda şi promova idealurile şi
principiile care sunt patrimoniul lor comun şi de a favoriza progresul lor economic şi social" ...
Art. 42. Dispoziţii finale).

[6] Orville H. Bullitt (ed.), For the President Personal and Secret Correspondence Between
Franklin D. Roosevelt and William Bullitt, A. Deutsch, London, 1973, p. 588.

[7] Winston Churchill, Mémoires sur la Deuxičme Guerre mondiale, VI, tom 1, p. 235-236.

[8] John Gillingham, Coal, Steel, and the Rebirth of Europe, 1945-1955. The German and
French from Ruhr Conflict to Economic Community, Cambridge University Press, Cambridge,
New York, Port Chester, Melbourne, Sydney, 1991.

Disputa reparaţiilor, care apare pe larg în Analele de după război, nu s-a datorat, aşa cum s-
a sugerat datorită încălcării de către ruşi a acordurilor stabilite la faimoasa întâlnire Truman,
Stalin şi Churchill. Ea a început o dată cu retragerea angajamentelor făcute anterior
sovieticilor de către americani. Angajamentele se bazau pe înţelegerea generală la care s-a
ajuns sub umbrela Planului Margenthau, potrivit căruia germanii trebuiau "storşi" cât de tare
de către cei care au suferit de pe urma lor. Asigurarea reparaţiilor urma să fie scopul principal
al politicii economice a Aliaţilor. La Yalta, Statele Unite au fost de acord că nota de plată a
Germaniei, reprezentând reparaţiile de război, să fie luată sub forma transferurilor de capital
şi a livrărilor din producţia curentă; de asemenea, au fost de acord ca sovieticii să obţină
jumătate din suma totală care, accidental, coincidea cu costurile totale de război ale
Regatului Unit.

Planul de reconstrucţie a fost conceput în cadrul activităţilor aşa-numitei Comisii Europene

de Consultanţă (EAC), înfiinţată după întâlnirea de la Teheran, la care Cei Trei Mari au fost
de acord să dividă Reich-ul în zone separate de ocupare. Începând cu anul 1944, EAC s-a
întâlnit în sesiune continuă sub conducerea ambasadorului american la Londra, John G.
Winant, pentru a pune la punct termenii capitulării germane, zonele de ocupaţie şi pentru a
gândi o politică pe termen lung. Pentru a-i susţine activitatea, la începutul lui 1944, s-a
constituit şi Comitetul Interdepartamental Executiv pentru Politică Economică Externă, sub
conducerea secretarului adjunct de stat Dean Acheson.

Un memorandum intitulat Obiective generale ale politicilor economice ale SUA privind
Germania sumariza recomandările Comitetului: reformă urmată de integrarea într-o Europă
liberală. Germaniei i se cerea să facă restricţii şi să ofere reparaţii; industria de război trebuia
distrusă; dominaţia sa economică asupra continentului urma să înceteze prin mijloace
nespecificate. Poporul german nu trebuia să fie forţat nici să îndure standarde de viaţă sub
un "minim acceptabil", nici să rămână permanent sărăcit, din moment ce "o constrângere
continuă a mai mult de 60 de milioane de persoane avansate în plan tehnic ar fi în cel mai
bun caz o sarcină costisitoare şi ar da lumii în mică măsură un sentiment de securitate reală.
Reich-ul urma mai degrabă să fie democratizat şi integrat într-un tip de economie mondială
prevăzută de Carta Atlantică".

[9] Pierre de Senarclens, De Yalta au rideau de fer. Les grandes puissances et les origines
de la guerre froide, Presses de la Fondation nationale des sciences politiques, Paris, 1993,
p. 27. Vezi Agnes Heller, Ferenc Fehér, De la Yalta la Glasnost, Editura de Vest, Timişoara,
1993, p. 11-47.
[10] Ibidem, p. 73.

[11] Diplomaţia britanică era sufocată de spioni sovietici. Printre ei, Kim Philby, înalt
responsabil al serviciilor de informaţii, însărcinat cu afacerile sovietice după 1944; Donald
MacLean, între 1944 şi 1948 responsabil al cancelariei ambasadei britanice la Washington,
secretarul comisiei care va reuni SUA, Canada şi Anglia pentru a trata afacerile atomice. Alt
spion sovietic, Guy Burgess, va deveni în 1946 secretar privat al lui Hector McNeil, ministru
de stat, responsabil cu afacerile străine cât timp Ernest Bevin era în străinătate sau bolnav...
Pierre de Senarclens, op cit., p. 74.

[12] Pierre de Senarclens, op cit., p. 187.

[13] Molotov îi acuza pe americani că "vor să ducă Germania spre sclavaj cu proiectul lor de
ajutor economic şi denunţa în termeni violenţi voinţa americană, considerată un atentat
contra statelor democratice ale Europei" (Pierre de Senarclens, op.cit., p, 330-331).

[14] La 8 ianuarie 1948, Bevin trimitea cabinetului britanic un memorandum în care propunea
crearea unei coaliţii a ţărilor democratice din Europa Occidentală. La 22 ianuarie susţine un
discurs în Camera Comunelor, în care arăta că URSS n-a respectat angajamentele pe care
le-a luat în cursul războiului sau la Conferinţa de la Yalta. Bevin evidenţiază mijloacele
brutale de care URSS a dispus pentru a impune regimuri comuniste în ţările Europei
Orientale. Evocând sovietizarea brutală a Poloniei, Bulgariei, Ungariei şi României,
distrugerea totală a opoziţiei democratice în Germania Orientală, prin metodele statului
poliţist, el subliniază că dezvoltarea acestor regimuri totalitare este aberantă ţinând cont de
sângele vărsat în lupta contra nazismului şi fascismului... (Ibidem, p. 338).

[15] Alexander Tchoubarian, The European Idea in History in the Nineteenth and Twentieth
Centuries. A View from Moscow, Frank Cass, Newbury, 1994, p. 153-161.

[16] Despre începuturile NATO şi bibliografia aferentă, vezi I. Meyers, American Aid to NATO
Allies in the 1990’s. The Dutch Case, Gröningen, 1994.

[17] Gerard Bossuat, Les fondateurs..., p. 127; "Pretutindeni unde o agresiune directă sau
indirectă ameninţă pacea, securitatea SUA se găseşte pusă în joc... Trebuie să susţinem
popoarele libere care rezistă tentativelor de aservire ale minorităţilor armate sau presiunilor
venite din exterior..." José Gatovitch, Pascal Delwit, Jean Michel De Waele, L’Europe des
communistes. Questions an XXe Sičcle, Editions Complexe, Paris, 1992, p. 164.

[18] Viaceslav Skriabin, zis Molotov (1890-1986). Preşedintele Consiliului Comisarilor

Poporului între 1930 şi 1941; ministru al afacerilor străine din 1939-1951 şi 1953-1956. A fost
exclus din PCUS în 1962.

[19] Kominformul a fost fondat la 5 octombrie 1947, ca urmare a reuniunii a 9 delegaţii

comuniste europene la Szklarska-Poreba (URSS, Iugoslavia, Belgia, România, Ungaria,
Cehoslovacia, Polonia, Franţa, Italia), cu Jdanov, Malenkov, Duclos, Longo, Djilas... A fost un
instrument european în mâna lui Stalin. A publicat un ziar, Pentru o pace durabilă.
Kominformul a fost desfiinţat în 1956. Marcon Lilly  - în Le Kominform, Paris, 1977, p. 330 - îl
citează pe Jdanov care credea în Kominform şi era convins că aceasta "va rămâne, în toată
perioada războiului rece, documentul fundamental al ideologiei comuniste". Jdanov spunea
"cu cât ne îndepărtăm mai mult de sfârşitul războiului, cu atât mai net apar cele două
principale direcţii de politică internaţională de după război, corespunzând dispunerii în blocuri
a principalelor forţe politice care operează pe arena mondial: blocul imperialist şi anti-
democratic, pe de-o parte, şi blocul antiimperialist şi democratic, pe de altă parte. Noua
sarcină pentru partidele comuniste este deci să ia în mână drapelul apărării independenţei
naţionale şi al suveranităţii ţării lor".
[20] Werner Abelshauser, Wiederaufbau vor dem Marshall Plan: Westeuropas
Wachstumschancen und die Wirtschaftsordnung in der Zweiten Hälfte der Vierziger Jahre, În:
Viertjahrhefte für Zeitgeschichte, vol. 29, nr. 4 (1981), p. 545-578.

[21] Vezi lucrarea lui Gerard Bossuat, L’Europe Occidentale ŕ l’heure américaine 1945-1952
(Plan Marshall et I’unite européene 1945-1952), Editions Complexe, Paris, 1992.

[22] Discursul generalului Marshall, 5 iunie 1947, Le Plan Marshall et le relčvement

économique de l’F.urope. Colloque tenu ŕ Bercy 1es 21, 22, 23 mars 1991 sous la direction
de René Girault et Maurice Lévy-Leboyer. Comité pour 1’histoire économique et financiére
de la France, Paris, 1993, p. 45.

[23] La deschiderea conferinţei, Bidault declara că Franţa şi Marea Britanie nu luaseră nici o
hotărâre înaintea sosirii delegaţiei sovietice. În analiza situaţiei economice, preocupantă în
Europa, el cita cazul Franţei şi deficitul plăţilor externe de 1 miliard dolari în 1948, şi afirma
că "Noi trebuie să facem un apel la ajutorul extern. Sugestia generalului Marshall este
singura speranţă care ni se oferă" (Ibidem, p. 54).

[24] Ibidem, p. 55.

[25] Ibidem, p. 57.

[26] Mişcările de opoziţie din ţările aflate sub influenţa comunistă au fost puţin susţinute de
străinătate. Uniunea Internaţională a Partidelor Ţărăneşti a susţinut printr-o declaraţie Planul
Marshall. Declaraţia a fost făcută la Paris la 9 iulie 1947. Comitetul Central al UPI era format
din: dr. G. M. Dimitrov, dr. Vl. Machek, F. Nagy, dr. Mihail Gavrilovic.

[27] Michel Margairaz, În vol. Le Plan Marshall..., p. 146-147.

[28] Ibidem, p. 152.

[29] Wexler, Marshall Plan..., p. 252.

[30] Henri Bonnet, Dominique Berthet, Les institutions financičres internationales, PUF,
Paris, 1987.

[31] Vezi şi Michael J. Hogan, The Marshall Plan. America-Britain and the Reconstruction of
Western Europe, 1947-1952, Cambridge, 1987.

[32] Van Zeeland (1893-1973), belgian, absolvent al ULB, personalitate universitară la

Louvain, nume în marea finanţă. A dezvoltat în perioada interbelică importante pledoarii în
favoarea regionalismului economic. Va fi primul preşedinte al Ligii Independente pentru
Cooperare Europeană (denumirea iniţială a LECE).

Din anul 1949 nu mai era posibilă menţinerea lui Van Zeeland ca preşedinte al Ligii, el fiind
numit ministru de externe al Belgiei. Urmare a acestui fapt, adunarea generală extraordinară
din 10 nov. 1949 l-a numit preşedinte de onoare. Senatorul M. Kerstens a devenit preşedinte,
baronul René Böel - vicepreşedinte. În locul lui J. Retinger, ca secretar general a fost numit
Louis Camu (Secretariatul general al Ligii s-a stabilit la Bruxelles). Începând cu 1951,
preşedinte a devenit baronul Böel (la solicitarea lui Edmond Giscard d’Estaing). Secretar
general va fi numit Lucien Sermon (inginer comercial, absolvent de ULB). Departe de a fi un
integraţionist, Lucien Sermon era "omul de încredere" al marilor bănci belgiene "Banque de
Bruxelles" şi "Banque de la Société Générale".

[33] Vezi G. Tabouis, Les Princes de la Paix, Paris, 1980, p. 369.

[34] Le Marché commun, facteur de prospérité sociale. Raport introductiv de la Conférence
internationale de la LECE, Bruxelles, 1956, p. 84.

[35] LECE, L’Europe des années quatre-vingts. Le Combat de la LECE, Bruxelles, 1981, p.
2.

Declaratia Schuman 9 mai 1950

Acesta este textul integral al propunerii prezentate de ministrul francez al Afacerilor Externe Robert
Schuman, care a condus la crearea a ceea ce este acum Uniunea Europeana.

"Pacea mondiala nu poate fi asigurata fara a face eforturi creatoare proportionale cu pericolele care o
ameninta. Contributia pe care o poate aduce civilizatiei o Europa organizata si activa este
indispensabila mentinerii unor relatii pasnice. Asumandu-si, timp de mai bine de 20 de ani, rolul de
campioana a unei Europe unite, Franta si-a pus dintotdeauna eforturile in slujba pacii. Nu am reusit sa
realizam o Europa unita si ne-am confruntat cu razboaie.

Europa nu se va construi dintr-o data sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizari concrete care vor
genera in primul rand o solidaritate reala. Alaturarea natiunilor europene implica eliminarea vechii
opozitii dintre Franta si Germania. Orice actiune intreprinsa trebuie sa aiba in vedere in primul rand
aceste doua tari.

Avand in vedere acest obiectiv, guvernul francez propune actiuni imediate intreprinse intr-o directie
decisiva.

Guvernul francez propune ca productia franco-germana de carbune si otel sa fie plasata sub incidenta
unei inalte Autoritati, in cadrul unei organizatii deschise si altor state europene.
Controlul productiei de carbune si otel ar trebui sa conduca imediat la construirea unei baze comune
pentru dezvoltarea economica, ca un prim pas in realizarea unei federatii europene, schimband in
acelasi timp destinele acelor regiuni care s-au dedicat in trecut fabicarii de munitie de razboi, ale carui
victime nu au intarziat sa devina.

Solidaritatea in productie astfel stabilita va demonstra ca orice conflict intre Franta si Germania devine
nu doar inimaginabil, ci chiar imposibil. Infiintarea acestei unitati de productie puternice, deschisa
tuturor tarilor care doresc sa colaboreze si care se angajeaza sa le ofere tarilor membre elementele
principale de productie industriala in conditii egale, va pune bazele reale pentru unificarea economica.
Aceasta productie va fi oferita lumii intregi, fara diferentieri sau exceptii, pt. a contribui la cresterea
nivelului de trai si pentru a promova realizarile pasnice.

In acest mod se va realiza intr-un mod simplu si rapid acea fuziune a intereselor care este
indispensabila pentru crearea unui sistem economic comun; aceasta ar putea fi piatra de temelie a unei
comunitati mai largi si mai complexe intre tari care s-au aflat multa vreme in conflict.
Prin controlul productiei de baza si prin instituirea unei Inalte Autoritati, ale carei decizii vor uni
Franta, Germania si alte state membre, aceasta propunere va conduce la crearea unei prime baze
concrete a federatiei europene, indispensabila pentru mentinerea pacii.
Pentru a promova realizarea obiectivelor definite, guvernul francez este pregatit sa initieze negocieri
pornind de la urmatoarele baze:

Sarcina pe care o va avea de indeplinit Inalta Autoritate comuna va fi aceea de a asigura, in cel mai
scurt timp posibil, modernizarea productiei si imbunatatirea calitatii acesteia; furnizarea in conditii
egale a carbunelui si otelului pentru pietele din Franta si Germania, precum si pentru pietele din alte
membre; dezvoltarea in comun a exporturilor catre alte state; egalizarea si inbunatatirea nivelului de
trai al muncitorilor din aceste ramuri industriale.

Pentru a indeplini aceste obiective pornind de la conditile de productie diferite din statele membre,
propunem sa se instituie o seriere de masuri cu caracter tranzitoriu, cum ar fi aplicarea unui plan de
productie si investitie, stabilirea unui mecanism compensatoriu pentru egalizarea preturilor si creare
unui fond de restructurare care sa faciliteze rationalizarea productiei, circulatia carbunelui si a otelului
intre statele membre va fi imediat scutita de toate taxelee vamale si nu va mai fi afectata de ratele de
transport diferentiat. Se vor creea treptat conditi care vor permite o distributie nationala a productiei, la
cel mai inalt nivel de productivitate.
Spre deosebire de cartelurile internationale, care au tendinta de a impune practici restrictive asupra
distributiei si exploratorii pietelor nationale si de a mentine profituri mari, aceasta organizatie va
asigura fuziunea pietelor si extinderea productiei.

Principiile si actiunile esentiale definite mai sus vor fi subiectul unui tratat semnat intre State si depus
spre ratificarea institutiilor parlamentare din fiecare tara. Negocierile necesare pentru stabilirea
detalilor legate de aplicarea acestor prevederi se vor desfasura cu ajutorul unui arbitru numit de comun
acord. Acesta va avea sarcina de a asigura ca acordurile convenite corespund cu princiile enuntate si,
in cazul in care se ajunge la un impas, va decide ce solutie urmeaza sa fie adoptata.

Inalta Autoritate comuna care se ocupa de administrarea acestei scheme va fi alcatuita din persoane
independente numite de guverne acordandu-se o reprezentare egala. Guvernele vor alege de comun
acord un presedinte. Deciziile Autoritati se vor aplica in Franta, Germania si in alte tari membre. In
cazul in care deciziile autoritatii vor fi contestate, se vor lua masuri de la caz la caz.

Un reprezentant ONU va fi acreditat pe langa autoritate si va intocmi un raport pentru ONU de doua
ori pe an, pentru a face un bilant al activitatii noii organizatii in special cea ce privaste respectarea
obiectivelor acesteia.

Inalta Autoritate nu va judeca inainte de a analiza temeinic metodele de propietate ale interprinderilor.
In exercitatea functiilor sale Inalta Autoritate comuna va lua in considerare puterea conferita de
Autoritatea Internationala de la Ruhr si obligatiile de toate tipurile impuse asupra Germaniei.”