Unirea Principatelor Române din 1859

Această Unire a fost una dintre cele mai înțelepte înfăptuiri ale
poporului român. În 1859 existau destul de multe lucruri potrivnice: nu
aveam o economie foarte bună, nu aveam armată proprie, nu aveam un
stat independent, o parte din Europa ne era ostilă. Cu toate acestea, Mica
Unire, așa cum este cunoscută în istoria noastră, reprezintă o realizare
crucială în desăvârșirea statalității noastre moderne, situându- ne în
contextul de a fi creatori de istorie: propria noastră istorie.
Un alt aspect important este acela că și alte popoare europene, la
mijlocul secolului al XIX-lea, au încercat să-și creeze state naționale. Așa
a fost, de pildă, Germania, care a reușit o unire după ce a trecut mai întâi
prin trei războaie, sau Italia care a trebuit să se implice în două războaie,
o revoluție și vreo patru plebiscite.
La noi, prin Providență Divină, statalitatea modernă s-a realizat cu
ajutorul diplomației având pe atunci în jur de patruzeci de politicieni
foarte bine instruiți în acest sens și de ce nu să nu-i numim și patrioți.
Noi ne-am unit prin diplomație. Ideea unirii celor trei provincii
românești a existat cu ceva timp în urmă.
Ea a prins contur odată cu Revoluția lui Tudor Vladimirescu(1821)
și mai ales în timpul mișcărilor din 1848, este adevărat, doar în
programele neoficiale și în adunările populare. Până la aceste
evenimente unirea românilor, chiar dacă nu exista politico-teritorial
(pentru doar câteva luni în 1600 sub Mihai Viteazul), ea se păstra prin
unitatea de limbă, cultură, credință religioasă și tradiții strămoșești.
Marele poet național Mihai Eminescu afirma: „ Independența este suma
vieții noastre istorice”. Putem să considerăm, pornind de la această
reflecție, că Unirea constituie, în același timp, o sumă a vieții noastre
istorice.
Evenimentul din 1859 este un moment de mare înțelepciune,
pentru că ce ne-a caracterizat până la acesta se prezintă mai degrabă ca
o neunire. Toate lucrurile bune întâmplate în istoria noastră modernă au
plecat de aici. Românii au avut atunci două soluții devenite chiar teorii
alternative: a omului nou și a politicii faptului împlinit. Analizând-o pe
prima, memoria istorică ne prezintă o clasă politică a timpului cu totul și
cu totul excepțională. Aceasta este cea care a realizat Revoluția de la
1848, Unirea de la 1859 și Războiul de Independență de la 1877-1878.
Desăvârșirea culturală a unor personalități din Principatele
Române la școli de renume din străinătate (mai ales din Occident) a
început, este adevărat, cu multă dificultate datorită controlului otoman și
țarist foarte scrupulos, încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea:
Dimitrie Cantemir și stolnicul Constantin Cantacuzino au absolvit
cursurile Academiei Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, filială a
Universității din Padova, Italia. După ce, în 1829, a căzut monopolul
economic al Imperiului Otoman asupra Provinciilor românești, din 1830
au putut pleca în Occident la studii mai mulți tineri și oameni de cultură.
Dintre aceștia menționăm: frații Ion și Dumitru Brătianu, Dimitrie
Bolintineanu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu etc. Lista poate
continua cu exponenții Junimii: Titu Maiorescu, părintele mișcării
intelectuale menționate (urmează cursurile Academiei Tereziene din
Viena, luându-și licența în litere și filosofie la Sorbona, iar mai târziu, tot
la Paris, pe cea în drept), Mihai Eminescu a fost student la Facultatea de
Drept și Filosofie din Viena între anii 1869-1872, iar în următorii doi ani,
la Berlin etc. Chiar marele istoric Nicolae Iorga își va continua studiile
universitare la Paris, Berlin și Leipzig. Tot aici îi putem aduce ca exemple
pe mareșalul Alexandru Averescu cu studii la Torino, pe Ion I.C.
Brătianu și Take Ionescu cu studii la Paris, pe Iuliu Maniu cu studii la
Budapesta și Viena și exemplele ar putea continua. Vechile centre
universitare din Franța, Germania, Austria de astăzi și Italia, prin tinerii
formați acolo și apoi întorși în țară, au început construcția României
Moderne. Este cunoscut faptul că, la început, acești pașoptiști au căpătat
o oarecare aroganță prin plecarea lor în străinătate: îmbrăcămintea ca în
Occident (Titu Maiorescu: forme fără fond), foloseau adesea în cadrul
conversațiilor în limba română cuvinte din alte limbi, mai ales din cea
franceză ( bonjour și de aceea au fost numiți ironic bonjouriști) etc. Cu
toate acestea, când s-au întors în țară, nu au adus doar această infatuare,
ci și idei noi de organizare a unei statalități moderne, de înființare a unor
instituții de învățământ dintre cele mai importante (cazul lui
Kogălniceanu, care a început, pentru prima dată, să țină un curs de
istorie a românilor în cadrul Academiei Mihăilene). Au pus bazele mai
multor înfăptuiri progresive în zona socială și de sănătate. Cunoșteau cel
puțin patru limbi străine. Într-un cuvânt, au dat un avânt deosebit
societății românești de atunci spre modernizare.
În urma Tratatului de Pace de la Paris(1856), Principatele
Dunărene, Moldova și Valahia, rămâneau, în mod oficial, sub
suzeranitatea otomană dar sub protectoratul tuturor celor șapte mari
puteri garante (un aspect pozitiv, pentru că Principatele nu mai puteau fi
ocupate de una dintre forțele militare ale timpului datorită acordului
dintre ele). Un fapt deosebit este acela că în timpul discuțiilor de la Paris,
ministru de externe francez, Alexandru Walewski (fiul Mariei Walewski
și al lui Napoleon Bonaparte), s-a ridicat și a spus răspicat: „Românii vor
să se unească”. Bineînțeles, mulți s-au împotrivit în primă instanță:
Austria (interesul cu Transilvania și Bucovina de Nord), Anglia (mai
mereu a fost împotriva noastră și s-a împotrivit acum din motive
economice-comerciale, piața sa de desfacere a produselor fiind Imperiul
Otoman iar dacă statele aflate în componența acestuia ar fi devenit
independente, ar fi trebuit să intre în legătură cu fiecare piață în parte,
lucru destul de dificil), Imperiul Otoman și Rusia. Așadar, singurul
nostru aliat a fost Franța, care pe baza principiului autodeterminării
statale(numit și Principiul Națiunii), dorea ca prin unirea Principatelor
să-și asigure influența la Gurile Dunării, atât ca securitate, cât și din
punct de vedere economic. Intenția era și aceea de a diminua influența
Austriei în zonă și credea că este mult mai ușor să facă aceasta printr-un
principe a celor două Provincii favorabil politicii franceze. Napoleon al
III-lea gândea ca Principatele Române să devină un tampon în fața
expansiunii rusești, austriece și otomane. Unirea reprezenta, astfel,
soluția Franței de a avea influență în zonă. De unde această dorință de
expansiune a Franței? Problema este mai veche. După încheierea
războaielor legate de Revoluția Franceză și a celor napoleoniene s-a dorit
o reconfigurare a forțelor europene pentru asigurarea unei păci mai
îndelungate pe continent. În acest sens s-a ținut un congres la Viena în
1815 prezidat de omul de stat Klemens Von Metternich. Într-un final
Franța pierde toate teritoriile câștigate în urma războaielor napoleoniene
iar Rusia și Austria își măresc configurația teritorială. Anglia și Austria
sau împotrivit cu vehemență Unirii (mai ales Austria), nefiind de acord
cu Napoleon al III-lea în ceea ce privește Principiul Națiunilor. Practic,
Franța plătea o poliță la ceea ce s-a întâmplat în 1815. Deciziile adoptate
prin Tratatul de Pace de la Paris prevedeau intrarea Principatelor
Române sub garanția colectivă a celor șapte puteri europene (Franța,
Austro-Ungaria, Rusia, Anglia, Regatul Sardiniei, Turcia și Prusia). S-a
hotărât, de asemenea, convocarea unor adunări ad-hoc pentru a se vedea
dorința românilor cu privire la unire și s-a înființat o Comisie europeană
de monitorizare a acestor evenimente elective. Din nefericire, Comisia
avea sediul la București și de aceea se vor întâmpla falsurile grosolane la
adunările ad-hoc din Moldova. Pe lângă clasa politică românească de
excepție, noi am beneficiat din plin și de sprijinul diplomaților francezi
cum a fost la Iași consulul francez Victor Place, trimis de Alexandru
Walewski.

Dacă în Țara Românească evenimentele s-au petrecut cu o oarecare

moderație, în Moldova situația a ajuns la tensiuni de neînchipuit. Odată
cu Tratatul de Pace de la Paris din 1856 au expirat și mandatele de șapte
ani a celor doi domnitori, iar Poarta va desemna doi caimacani (locțiitori
de domni): în Moldova pe Teodor Balș, iar în Țara Românească pe
Alexandru Ghica. Mă voi opri mai detaliat asupra a ceea ce s-a întâmplat
în Moldova, pentru că, după cum notam, aici au existat frământări dintre
cele mai intense.
Un mare centru unionist a luat ființă la mănăstirea Socola din Iași unde
egumen și director al Seminarului de aici era Filaret Scriban. Împreună
cu Neofit Scriban, fratele său și profesor la aceeași instituție de
învățământ, au condus o adevărată ofensivă de susținere a unirii dintre
cele două provincii românești. Neofit Scriban alături de rectorul
Melchisedec Ștefănescu de la Huși, viitor episcop de Roman, au ținut
mai multe cuvântări pro-unire și au publicat mai multe articole în acest
sens: Unirea și neunirea Principatelor,Foloasele Unirii, Unirea românilor,
Jertfă pentru unirea Principatelor. Însă cel mai mare dușman al
antiunioniștilor în frunte cu caimacanul Teodor Balș a fost mitropolitul
Sofronie Miclescu. La început, trebuie să recunoaștem, a avut o politică
șovăielnică în ceea ce privește unirea și acest lucru s-a întâmplat datorită
influențelor antiunioniste care, într-o oarecare măsură, ajunseseră să-l
convingă, că, o legislație comună poate retrograda Mitropolia Moldovei
la rangul de simplă episcopie. Fără a fi subiectiv, aș dori să precizez
următoarele: Nu știu cât de mult se va fi gândit mitropolitul la poziția sa
personală, dar sunt convins că a ținut seamă de trecutul Bisericii din
această parte a țării noastre unde exista o mitropolie amintită printr-un
document, „Ectesis Nea”, încă de la 14 septembrie 1386 și recunoscută
oficial de Patriarhia Ecumenică în timpul marelui domnitor Alexandru
cel Bun la 26 iulie 1401. Mai mult decât atât, în timpul păstoririi lui
Gheorghe Movilă s-a obținut, din partea locțiitorului de patriarh
ecumenic Meletie Pigas, o oarecare autocefalie a Bisericii din Moldova,
urmând ca dependența de Patriarhia ecumenică să fie mai mult
onorifică(de a păstra aceleași dogme, de a respecta hotărârile Sinoadelor
Ecumenice, aceleași canoane etc.) și nu una juridico-administrativă prin
care se impune alegerea unor ierarhi în scaunele vacante. Cu alte
cuvinte, se respingea categoric amestecul Constantinopolului în treburile
interne ale acestei Biserici locale. Numai recunoașterea alegerilor de
ierarhi și actele de înscăunare ale lor se mai eliberau din vechea capitală
a Bizanțului, acordându-i-se, pe această cale, doar un primat de onoare.
Așadar, cred că, Sofronie Miclescu dorea să nu înscrie o pagină neagră în
istoria Bisericii moldovenești ca cel sub care s-a desființat Mitropolia
Moldovei și de aici și atitudinea refractară față de Unire în primă
instanță, dar nicidecum că în suflet nu ar fi dorit împlinirea
importantului deziderat național. Incertitudinea a fost rezolvată cu
sinceritate și măiestrie diplomatică de consulul francez la Iași, Victor
Place. După o lungă discuție, în care nu au lipsit argumentele credibile,
mitropolitul, fiind convins de veridicitatea promisiunilor diplomației
franceze, a devenit unul dintre cei mai fervenți susținători ai proiectului
unificator.
După ce la Tratatul de Pace de la Paris s-a hotărât convocarea adunărilor
ad-hoc, la sfârșitul lunii mai 1856 se va forma la Iași un comitet care își
propunea să organizeze și să coordoneze mișcarea unionistă din
Moldova, stabilind cinci puncte principale: unirea într-un stat simplu și
nu de natură federală cum s-a hotărât la Convenția de la Paris din 1858
(se dorea un stat cu parlament și guvern comune și cu un singur
domnitor); autonomie ni s-a dat; neutralitate ni s-a dat, parlament de
uniune națională, reprezentativ nu prea ni s-a dat(din el trebuiau să facă
parte reprezentanți din toate stările sociale). Un lucru foarte important
care s-a cerut acum a fost prinț străin. Se întreabă unii și astăzi de ce s-a
insistat pe acest amănunt. Nu se găsea un domn bun pământean?
Trebuie remarcat simțul patriotic futuristic al conducătorilor politici de
atunci. Au gândit pe etape: la început unirea, dar după, ne este absolut
necesară independența. Pentru realizarea acesteia din urmă era nevoie
de o protecție solidă a marilor puteri, sau măcar a unora dintre ele. Cu
un domn pământean rămâneai cu o țară izolată și oricând în pericolul
unei intervenții teritoriale nedorite. Prințul străin însă, putea să se
înrudească în marile familii imperiale sau regale și în felul acesta s-ar fi
garantat statalitatea în esența ei (unire și independență).
În Moldova ședințele Adunării ad-hoc au început pe data de 22
septembrie cu slujba Te-deumului și cu admirabila cuvântare de
deschidere a mitropolitului Sofronie Miclescu: „moldo-românii de astăzi
sunt toți totuna. Ei au o origine, un sânge, o patrie, o istorie, o credință,
un Dumnezeu”. S-a compus și o rugăciune pentru Unire (se pare că
autorul este însuși mitropolitul). La 7 octombrie 1857, în a șaptea sa
ședință, adunarea ad-hoc s-a pronunțat asupra unirii. „ Doriți unirea?” i-
a consultat pe deputați președintele Adunării, Sofronie Miclescu.
Protocolul ședinței consemnează că: „ întreaga adunare se ridică și se
reașează de trei ori strigând Unire! Unire! Unire! Mitropolitul, președinte
al Adunării afirmă: Unirea este declarată și votată prin ședere și ridicare,
după care s-a trecut și la votarea nominală.” Trebuie notat aici un fapt
mai ciudat. Nu se știe de ce locțiitorul scaunului de episcop la Roman,
Nectarie, a votat împotriva Unirii. A rămas contrariat chiar și Sofronie de
gestul său. Clericii nu l-au înțeles. Unii au afirmat că i s-a promis scaunul
de episcop titular la Roman de către antiunioniști dacă va susține politica
lor. Tot în această ședință Mihail Kogălniceanu a propus spre adoptare
un proiect de rezoluție în 5 puncte: Unirea într-un singur stat simplu
care să se numească România, autonomie, neutralitate, parlament
reprezentativ și prinț străin. La problema autonomiei a intrat și cea a
recunoașterii neatârnării Bisericii Ortodoxe Române și înființarea unei
autorități sinodale centrale, idee care va fi foarte mult dezbătută în
timpul domniei lui Cuza, dar care se va materializa, pentru prima dată,
în parte în 1872 și definitiv în 1885 prin declararea autocefaliei Bisericii
străbune. La ședința din 4 noiembrie 1857, Adunarea a votat, în
unanimitate, o rezoluție în acest sens.
În adunarea electivă, care a ales pe Alexandru Ioan Cuza ca domn, clerul
a fost reprezentat numai prin mitropolitul Sofronie, în calitate de
președinte al ei.
La București, ședințele Adunării ad-hoc s-au deschis pe 30 septembrie
1857. Și aici acestea au fost prezidate de mitropolitul locului care la
începutul lucrărilor ține o admirabilă cuvântare din care răsună până
astăzi mesajul Unirii: „ Priviți-vă domnilor și veți vedea că toți sunteți
români. Toți avem o patrie înainte. Să nu ne întrecem decât prin
practicarea virtuților.” S-a hotărât, de asemenea, unirea cu Moldova.
Din cele expuse constatăm că Unirea Principatelor a fost foarte
importantă pentru înfăptuirea marelui deziderat de la 1918. Ea s-a
realizat datorită unității de limbă, credință, tradiție, cultură, existentă
din veacurile primare între toate teritoriile locuite de strămoșii noștri,
unitate care a fost păstrată și valorificată providențial într-o unire
politico-administrativă. Conjunctura externă ne-a avantajat, mai ales
prin poziția Franței, împăratul Napoleon al III-lea mandatând niște
oameni cu adevărat responsabili și diplomați, capabili de a gestiona
situația destul de delicată din cele două Principate, cu precădere din
Moldova.