Tema: ,,Societatea românească la mij. sec.

al XIX-lea“

Subiect: Grigore Alexandru Ghica

Grigore Alexandru Ghica (n. 1807- d.

1867), a fost domn al Moldovei sub numele
Grigore al V-lea Ghica din mai 1849 - octombrie
1853 şi din octombrie 1854 - 3 iunie 1856. S-a
născut la 1807 şi a murit la 1857 şi este fiul lui
Alexandru G. Ghica. A fost ultimul domnitor al
Principatului Moldova.
Cele mai importante acte sunt însă
organizarea agriculturii şi a învăţământului
public în 1851. În primul domeniu se
reglementează raporturile dintre proprietari şi
muncitori, aducând astfel o îmbunătăţire a
situaţiei ţăranilor. Din punct de vedere al învăţământului, se prevăd trei grade cu
predare obligatorie în limba româna peste tot şi la toate gradele, chiar şi la cele de
limbi străine. Se înfiinţează două facultăţi, de drept şi filosofie, la Academia
Mihăileană, seminariile se organizează pe acelaşi principii ca şi facultăţile
teologice, se înfiinţează Institutul Gregorian la care se adaugă: şcoala de moşit,
şcoala de chirurgie şi ospiciul de infirmi de la Galata. Reuşeşte să îndrepte starea
precară financiară a ţării în care se afla după Revoluţia de la 1848 şi după
ocupaţiile ruso-turce (1853).
Termenul său de domnie expiră odată cu Tratatul de la Paris, care a pus
capăt războiului şi în locul lui a fost numit un caimacam, până la numirea definitivă
a lui Teodor Balş. A fost un adept al principiilor naţionale, dar acţionează şi pentru
emanciparea ţiganilor, pentru libertatea presei, încurajează cultura), a introdus şi
telegraful şi a fost cel care a promulgat legea privind reformarea corpului
slujitorilor, în fapt prima lege a jandarmeriei române.. Începuse să lupte chiar
oficial pentru unire, rezervându-şi toate forţele de luptă pentru realizarea acestui
măreţ vis al principatelor şi continuă lupta şi după părăsirea tronului la adăpostul
puterilor apusene.
Tema: ,,Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)“

Subiect: Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza a fost primul
domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei şi
Valahiei, precum şi al statului naţional
România. Cuza a participat activ la mişcarea
revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la
lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie
1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la
24 ianuarie 1859 şi al Munteniei (Valahiei),
înfăptuindu-se astfel unirea celor doua ţări
române. Devenit domnitor, Cuza a dus o
susţinută activitate politică şi diplomatică
pentru recunoaşterea unirii de către puterea
suzerană şi puterile garante şi apoi pentru
desăvîrşirea unirii Principatelor Române pe
calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative
Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorinţă de
a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întîmpină
rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav, el stă sub
semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut
un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea
doleanţă; în aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.
După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul
său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al
României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mînăstireşti
(1863), reforma agrară (1864), reforma învăţămîntului (1864) ş.a., care au fixat un
cadru modern de dezvoltare al ţării.
Analizînd suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluţionar,
se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului
unitar român modern. Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-
politică, culturală, administrativă sau militară din ţară, în care Cuza să nu fi adus
îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe ale epocii moderne.
 Tema: ,,Instituirea Monarhiei constituționale“
Subiect: Carol I

Carol I a fost domnitorul,
apoi regele României, care a
condus Principatele Române și apoi
România după abdicarea forțată de o
lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza.
Carol I este considerat de majoritatea
istoricilor cel mai mare om de stat al
României, căci regimul politic pe care l-a
promovat a asigurat dezvoltarea ţării
noastre pe o linie democratică şi
demararea unui amplu proces de
modernizare a statului.
Pe plan intern, Carol I a cultivat un
climat de ordine, disciplină şi rigoare, a stăruit pentru modernizarea
structurilor economice şi a fost un arbitru al vieţii politice. Suveranul a arătat
preocupare pentru dezvoltarea învăţământului, a culturii, precum şi pentru
formarea tinerei generaţii de intelectuali . Pe plan extern, a acţionat pentru
afirmarea autonomiei şi întărirea prestigiului internaţional al statului. În
timpul Războiului pentru Independenţă, Carol a avut cele mai importante
merite în desfăşurarea operaţiunilor militare.
Cei 48 de ani de domnie a lui Carol I au marcat o etapă de mari progrese
a României în plan economic, social, administrativ, politic, cultural. Sistemul
de guvernare stabilit prin Constituţia din 1866 a introdus în ţara noastră
regimul monarhiei constituţionale, care a evoluat pe o linie democratică.
 Tema: ,,Marea Britanie“(1)
Subiect: Regina Victoria
Alexandrina Victoria (n. 24
mai 1819, Londra - d. 22 ianuarie 1901, Isle
of Wight) a fost regina Regatului Unit al
Marii Britanii și Irlandei din 1837 până
în 1901, împărăteasă a Indiilor,
din 1877 până în 1901, și stăpână a celor 28
de colonii britanice.

Victoria a fost fiica Prințului Eduard,

Duce de Kent și Strathearn, al patrulea fiu al
regelui George al III-lea. Atât Ducele de
Kent cât și regele au murit în 1820 și Victoria
a fost crescută sub supravegherea atentă a
mamei ei de origine germană,
Prințesa Victoria de Saxe-Coburg-Saalfeld.
Ea a moștenit tronul la vârsta de 18 ani, după
ce cei trei frați mai mari ai tatălui ei au murit fără să lase moștenitori legitimi în
viață. Regatul Unit era deja o monarhie constituțională, în care suveranul deținea
relativ puține competențe directe politice. Privat, Victoria a încercat să influențeze
politica guvernului și numirile ministeriale. Public, ea a devenit un simbol național,
și a fost identificată cu standardele stricte de moralitate personală.
Domnia ei de 63 de ani și 7 luni, a doua ca lungime dintre domniile tuturor
monarhilor britanici, este cunoscută sub numele de Era Victoriană. A fost o
perioadă de schimbări industriale, culturale, politice, științifice și militare în cadrul
Regatului Unit, și a fost marcată de o mare expansiune a Imperiului Britanic. Ea a
fost ultimul monarh britanic din Casa de Hanovra. După decesul ei, numele casei
regale a devenit Saxa-Coburg și Gotha (numele britanic al Casei de Wettin), fiul ei
cel mare, Eduard al VII-lea, moștenind numele casei din care făcea parte tatăl său,
Prințul Albert. Nepotul reginei Victoria, George al V-lea, sub presiunea opiniei
publice, a schimbat din nou numele Casei (care suna prea nemțesc în
timpul Primului Război Mondial) în Casa de Windsor (1917). Din Casa de Windsor
au făcut parte strănepoții reginei Victoria, Eduard al VIII-lea și George al VI-lea,
precum și stră-strănepoata ei, actuala regină, Elisabeta a II-a
 Tema: ,,Cel de-al II-lea Imperiu Francez“
Subiect: Charles Louis Napoleon
Bonaparte
Napoleon al III-lea, cunoscut ca
"Louis-Napoléon" înainte să devină
împărat, a fost nepotul de frate al
împăratului Napoleon I, fiul fratelui
său, Louis Bonaparte, care s-a căsătorit
cu Hortense de Beauharnais, fiica din
prima căsătorie a soției lui
Napoleon, Joséphine de Beauharnais.
Paternitatea lui Louis-Napoléon a fost
adusă în discuție. Louis-Napoléon însuși
avea suspiciuni legate de legitimitatea sa,
deși mulți istorici au ajuns la concluzia că a
fost conceput de Louis Bonaparte și
Hortense.[1]
În timpul domniei lui Napoleon,
părinții lui Louis-Napoléon au fost numiți
rege și regină a statului marionetă al
Franței, Regatul Olandei. După înfrângerea
militară a lui Napoleon I, deportarea sa în 1815 și restaurarea monarhiei
Bourbonilor în Franța, toți membrii dinastiei Bonaparte au fost forțați să plece în
exil. Louis-Napoléon a ajuns în Elveția, unde a locuit cu mama sa la Castelul
Arenenberg din cantonul Thurgau și în Germania, unde a frecventat gimnaziul de la
Augsburg, Bavaria. Mai târziu s-a stabilit în Italia, unde, împreună cu fratele său
mai mare, Napoléon Louis, au îmbrățișat politicile liberale și s-au implicat alături
de Carbonari, o organizație care lupta pentru dominația austriacă în nordul Italiei.
După eliberarea din detenție la data de 19 martie 1871, Napoleon III s-a
stabilit la Chislehurst, unde a decedat la data de 9 ianuarie 1873.
 Tema: ,,Unificarea Italiei“
Subiect: Giuseppe Mazzini, Camillo Cavour,
Giuseppe Garibaldi și Victor Emanuel al II-lea
Țelul activității lui Mazzini era independența și unirea Italiei, care era pe atunci
fragmentată în Regatul Neapolelui și Regatul Siciliei, care aparținea bourbonilor și
spaniolilor, provincia Veneției și Lombardiei ce aparținea Austriei, regiunile ce
aparțineau de Statul Papal sau provinciile independente ale Piemontului și Sardiniei.
Mazzini căuta unirea acestor ținuturi într-
o republică, lucru care se putea realiza
numai printr-o revoluție, cu participarea
maselor populare.

Ajuns din urmă de către armata

sabauda, Garibaldi donă regelui Vittorio
Emanuele al II-lea sudul Italiei, determinând
astfel o parțială reunificare a peninsulei. În
17 martie 1861 Victor Emanuel al II-lea a
fost proclamat rege al Italiei. Cavour
devenind astfel primul președinte al
guvernului Italiei, dar a durat puțin deoarece a
murit în 6 iunie 1861, în palatul familiei din
Torino, probabil de malarie, făcând să
naufragieze opera diplomatică de acorduri cu
Papa.

Relațiile lor s-au înveninat din cauza Expediției celor O Mie pe care Mazzini a
susținut-o, Garibaldi lucrând în favoarea monarhiei, proclamându-se dictator în numele
„Italiei și al lui Victor Emanuel” (Italia e Vittorio Emanuele).

În următorii zece ani, problemele legate de modul cum puteau fi încorporate Roma
și Veneția în noul regat al Italiei erau foarte presante. Roma era considerată de
majoritatea italienilor drept capitala fireasca a țării lor, vatra vechilor împărați romani și
simbolul măreției trecute. Garnizoana franceză din Roma și ocupația austriacă a Veneției
aminteau mereu că izgonirea străinilor nu fusese împlinită. într-un fel sau altul, Napoleon
III avea sa găsească o soluție acestor probleme.
 Tema: ,,Unificarea Germania“
Subiect: Otto von Bismarck

Bismarck - "Cancelarul de
fier" al Germaniei a fost o figură
politică centrală a secolului al XIX-lea
şi fondatorul Imperiului German în
1871
Bismarck este considerat
părintele asigurărilor sociale. În 1883 a
fost introdusă asigurarea medicală, un
an mai târziu cea în caz de accident, iar
din 1889 datează asigurarea de pensie
şi invaliditate.
După o perioadă de izolare la
moşia părintească, Bismarck n-a putut
rezista ispitei şi voinţei de putere, şi
decide totuşi să intre în vîltoarea
politică. În timpul mandatului său el desfăşoară o activitate neobosită în căutare de
avantaje pentru patria sa. Păstrîndu-şi în permanenţă calmul şi impasibilitatea, ca
un naturalist adevărat încerca să observe eşantioanele regnului animal ce-l
înconjura. Era un şovin egoist prominent; atunci cînd merge vorba de interesele
patriei sale, el nu are nici limite şi nici prejudecăţi. Cu toate că mişcarea
revoluţionară liberalistă tindea spre o Germanie unită, el era foarte absolutist şi
conservator în interior, opunîndu-se oricărui tip de liberalism sau democraţie, pe
care o califica drept “ruşinoasă”.
El susţinea doar liberalismul din afară, dacă acesta putea contribui la
dezvoltarea puterii prusace. Încerca să nu-i scape din vedere nici o mişcare de pe
tabla politica de şah a Europei. Primea informaţii din exterior pe toate căile şi din
toate izvoarele. “Exploata slabiciunile şi defectele adversarilor… le surprinde
părerile din jocul feţelor, din atitudine, din gesturi” .
 Tema: ,,Imperiul German“
Subiect: Wilhelm al II-lea
Ultimul împărat pe care Imperiul German l-a avut a fost o
personalitate contradictorie, fiind blamat pentru mult timp ca principalul
vinovat de izbucnirea Primului Război Mondial ce avea să pună capăt, printre
altele, propriei sale domnii.

Deși în ultimii ani rolul său de

factor decisiv în izbucnirea războiului s-
a diminuat, nu trebuie să uităm de
ceilalți actori (împăratul austro-ungar
Franz Joseph și țarul rus Nicolae II), și
de contextul internațional din ce în ce
mai tensionat după Războaiele
Balcanice ce au consființit ieșirea
României și a Italiei din Tripla Alianță,
chiar dacă acest lucru s-a petrecut la
nivel neoficial, și izolarea politica și
militară a Puterilor Centrale.
Wilhelm a fost cel care l-a
eliminat de pe scena politică pe Otto von Bismarck, preluând astfel frâiele
politicii externe germane văzută de el în sensul expansionismului colonial de
care Germania avea atâta nevoie. În același timp, Wilhelm s-a dovedit un lider
militar ineficient pe timp de război (comanda de iureera a generalilor germani
care nu țineau cont de guvernul civil), el va pierde suportul armatei și va fi
nevoit să abdice în noiembrie 1918.
Wilhelm II mai este cunoscut și pentru perioada careia i-a dat numele
– „perioada wilhemină” – el fiind un promoter înfocat al artelor și științelor
prin „Societatea Kaiser Wilhelm”.
 Tema: ,,Imperiul Habsburgilor“ (1)
Subiect: Franz Joseph I
Franz Joseph s-a născut la 18 august 1830 la Viena, fiind primul copil din
familia arhiducelui Franz Karl Joseph
şi al prinţesei Sophie de Bavaria.

Franz Joseph a inițiat

modernizarea Vienei prin demolarea
fortificațiilor vechii cetăți și construirea
celebrului boulevard Ringstrasse pe
terenul eliberat.
La 8 iunie 1867, la Buda,
Franz Joseph a fost încoronat rege
apostolic al Ungariei (1867-1916) și în
această calitate a aprobat legea privind
încorporarea Transilvaniei în Ungaria,
la 27 mai 1867, punând astfel capăt
disensiunilor cu nobilimea maghiară
prin crearea unui stat dualist: Austro-
Ungaria.
În 1873 Franz Joseph încheie
cu ţarul Rusiei Alexandru al II-lea și
cu Wilhelm I, împăratul Germaniei, Alianţa celor 3 împăraţi, un acord consultativ
între cele trei mari imperii.
În 1892, Franz Joseph a aprobat renunțarea la vechiul sistem monetar
bazat pe creițari, florini și taleri și trecerea la un sistem monetar modern,
compatibil cu cel al Uniunii Monetare Latine, bazat pe coroana austriacă.
Vederile politice şi personalitatea lui Franz Joseph au fost contestate.
Astfel, la 18 februarie 1853, la Ischl, Franz Joseph a scăpat cu viață dintr-un atentat
pus la cale de un fanatic maghiar, Janos Libenyi.  
Franz Joseph n-a fost niciodată un vizionar, alegând întotdeuna soluţiile
cele mai la îndemână, cu efecte imediate, ceea ce a condus la prăbuşirea imperiului.
A murit la 21 noiembrie 1916, prea bătrân pentru a mai provoca vreo reacţie în
rândul populaţiei. Cu toate acestea a fost toată viaţa sa un rob al datoriei, fiind
renumit pentru minuţiozitatea şi rigoarea sa
 Tema: ,,Războiul de secesiune din SUA“
Subiect: Abraham Lincoln
Abraham Lincoln a fost un avocat si om politic american, al
șaisprezecelea președinte al Statelor Unite ale Americii, funcție pe care a exercitat-o
începând cu luna martie 1861 și până
la asasinarea sa în aprilie 1865. Lincoln a
condus Statele Unite în timpul Războiului
Civil—cel mai sângeros conflict al său, dar
și cea mai mare criză morală, constituțională
și politică. Prin aceasta, el a conservat
Uniunea, a abolit sclavia, a întărit guvernul
federal și a modernizat economia.
Preşedinţia lui Lincoln a stat sub
semnul războiului. Desigur, şi alţi preşedinţi
au mai trecut prin războaie, dar Lincoln nu a
cunoscut deloc pacea şi, din prima până în
ultima zi a mandatului său, s-a dedicat
conflictului. Pe parcursul acestuia, ţelurile
urmărite au evoluat.
La 1 ianuarie 1863, aşa cum
promisese, Lincoln a semnat proclamaţia de emancipare a sclavilor. Aceasta se referea
doar la statele sclavagiste ecesioniste, nu şi la cele  fidele Uniunii. Unii istorici au
văzut în acest fapt o dovadă de ipocrizie din partea lui Lincoln, deoarece a eliberat
doar sclavii din regiunile aflate în afara cercului său de putere. 
La început prudent cu privire la chestiunea sclavagismului, Lincoln a devenit
progresiv, atât din cauza circumstanţelor războiului, cât şi prin evoluţii personale, un
om determinat să elimine sclavagismul, chiar şi cu preţul unui război civil
prelungit. Cât despre dreptul la vot, Lincoln nu a mers atât de departe încât să
vorbească despre acordarea acestuia tuturor negrilor. În schimb, era de acord cu
acordarea dreptului de vot celor care luptaseră în război, poate şi celor care ştiau să
scrie şi să citească.
Hotărârea de a obţine emanciparea sclavilor i-a adus sfârşitul lui Lincoln. În
ziua de 14 aprilie 1865, în timpul unei reprezentanţii la teatrul Ford din Washington,
John Wilkes Booth, adept al Confederaţiei, l-a împuşcat pe preşedinte. Acesta a murit
în ziua următoare.
 Subiect: Mihail Kogălniceanu

Mihail Kogălniceanu este fiu

de basarabeni de pe Kogîlnic, dar născut
la Iaşi la 6 septembrie 1817, om politic,
democrat, istoric, scriitor, ziarist şi
orator român. Şi-a făcut studiile în
Franţa şi Germania (Berlin). A fost
profesor de istorie naţională la
Academia Mihăileană şi membru al
Academiei Române, prim-ministru în
Moldova (1860-1861), apoi prim-
ministru al României (1863-
1865). Mihail Kogălniceanu a fost
căsătorit cu Ecaterina Jora (1827-1907),
văduva colonelului Iorgu Scorţescu.
Sfetnic al domnitorului
Al.I.Cuza, ministru, apoi prim-ministru
al României, în perioada 1863 – 1865, Kogălniceanu a avut un rol hotărîtor în
adoptarea unor reforme cruciale. Ca ministru de externe al ţării în 1867 şi în
perioada 1877–1878, Mihai Kogălniceanu şi-a legat numele de actul proclamării
independenţei de stat a României
După ce s-a retras din viața politică, Kogălniceanu, care fusese ales ca
membru al Secțiunii Istorice a Academiei Române în 1868, a fost președinte al
Academiei între 1887 și 1889. Îmbolnăvindu-se grav în 1886, el și-a petrecut
ultimii ani publicând documente istorice din fondul Eudoxiu Hurmuzachi,
mediatizând descoperirile arheologice din perioada Greciei și Romei antice în
Dobrogea de Nord și colecționând documente străine legate de istoria României.
Mihail Kogălniceanu a murit la Paris în timpul unei operații, iar locul său de la
Academie a fost luat de Alexandru Dimitrie Xenopol. A fost înmormântat la
Cimitirul Eternitatea din Iași.