Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu

Facultatea de Științe Economice

ISTORIE ECONOMICĂ

- SUPORT DE CURS -

SIBIU
2023

CURS 1

ISTORIE ECONOMICĂ.
INTRODUCERE. OBIECT ŞI METODE.

1
Obiective:

 definirea obiectului de studiu al istoriei economice;

 realizarea unor intercorelări cu alte dicipline
economice;
 cunoaşterea principalelor etape/momente de
referință ale istoriei economice universale;
 cunoaşterea principalelor etape/momente de
referință ale istoriei economiei naţionale.

Rezumat: Acest capitol reprezintă o introducere în

conceptele de bază ale istoriei economice. Conţine o
definire a principalelor noţiuni utilizate, o descriere a
obiectului de studiu şi metodelor folosite în cadrul
acestei discipline. Capitolul se încheie cu periodizarea
istoriei economice universale şi naţionale, facând
trimitere la momentele de referință înregistrate în
planul evoluției economice.

A. Definiţii şi noţiuni:

Economia politică studiază, în general, bogăţia,

crearea valorilor, schimbul mărfurilor, relaţiile dintre
oameni în producţia de bunuri materiale în diferite faze
ale dezvoltării economice.

2
 Istoria economiei reprezintă studiul concret
istoric al unor evenimente, fapte şi fenomene
economice care au avut loc într-o anumită perioadă, pe
anumite teritorii sau pe plan mondial. Deşi diferite una
de alta, istoria economiei se poate înţelege numai în
strânsă împletire cu economia politică, după cum şi
aceasta din urmă (ca şi numeroase discipline
economice) se poate înţelege, la un nivel riguros, doar
în strânsă împletire cu istoria economică.

Ce cuprinde Istoria Economică?

 Evoluţia producţiei privită la nivelul societăţii,

precum şi pe componente.
 Mutaţiile şi progresul în baza materială a societăţii.
 Perfecţionarea uneltelor şi obiectelor muncii.
 Perfecţionarea tehnicii folosite în producţie.
 Evoluţia ştiinţei şi efectele ei majore în planul
dezvoltării economice – revoluţia industrială,
revoluţia verde (în agricultură), revoluţia albastră
(mediu) etc.
 Sistemele de organizare a producţiei şi de pregătire
a oamenilor, privite din perspectiva progresului, a
interconexiunii lor.
 Istoria dezvoltării relaţiilor băneşti, comerciale, de
credit, financiare, etc.
 Istoria diferitelor ramuri ale economiei.
 Studiul istoric al populaţiei – interpretată exclusiv
ca factor demografic al dezvoltării.
3
 Evoluţia (involuţia) unor elemente de suprastructură
(instituţii politice, îndeosebi instituţiile şi normele
juridice, legislaţia economică, etc.).
Acest tablou, deşi succint, relevă legătura
strânsă dintre istoria economică şi celelalte discipline
economice, legătura dintre istoria economică şi ştiinţele
umaniste, ştiinţele reale, ştiinţele sociale, etc.
Istoricul economist Frederic Mauro, de la
Universitatea Paris 1 scria: "Istoria economică trebuie
să fie, înainte de toate, teoria sistemelor economice
trecute, dar această teorie nu va fi temeinică şi utilă
decât dacă se sprijină pe o tehnologie şi o sociologie
retrospective, pe o geografie dinamică marcând, pe
măsura evoluţiei, deosebirile dintre marile regiuni ale
lumii precum şi asemănările dintre ele, specificul
naţional şi local, relevând astfel o tipologie".
Profesorul Jean Imbert, de la Universitatea
Paris 2: "Istoria lumii ca şi istoria ideilor şi religiilor se
explică prin dezvoltarea structurilor economice".

În acest cadru, "Istoria economiei naţionale"

reprezintă tocmai acea istorie economică raportată şi
susţinută în funcţie de particularităţile şi trăsăturile
în timp şi spaţiu ale unui teritoriu naţional.

B. Riscuri, exagerări, erori

Făcând abstracţie de legile economice ce permit

înfăţişarea şi înţelegerea evoluţiei economice, în istoria
4
economică s-au luat uneori în calcul numai faptele
brute, fenomenele şi detaliile fenomenelor economice
privite exclusiv ca fapte, ceea ce a îngreunat relevarea
caracteristicilor evolutive precum şi procesul de
încadrare în diferite tipologii vădite de-a lungul
timpului. Alteori, s-au pierdut din vedere faptele brute
şi detaliile concrete în evoluţia economică, ceea ce a
făcut din istoria economică o redare abstractă a unei
evoluţii fără înţelegerea detaliilor, deci, în final, şi a
ansamblului.
"Zadarnic vei îngrămădi milioane de fapte în
cercetarea ta economică întrucât nu vei avea o ştiinţă
decât în ziua în care vei fi descoperit între fapte anumite
relaţii şi zadarnic vei căuta relaţiile dacă vei neglija
faptele şi împrejurările concrete în care s-au produs
acestea" (Charles Gide).
Cercetători de seamă ai istoriei economice
universale şi româneşti: englezul J.Clapham,
americanul William Faulkner, italianul Amidore
Fanfani, Frederic Mauro, Alfred Sauvy, Michel Beaud,
românii Alexandru D. Xenopol, V.A.Urechia, Dimitrie
Onciul, Dionisie Pop Marţian, Petru S.Aurelian,
Dobrogeanu Gherea, Şt.Zeletin, N. Iorga (printre altele,
a ţinut chiar un curs de "Istoria Comerţului" la Înalta
Academie de Studii Economice din Bucureşti),
C.C.Giurăscu, Dinu C.Giurăscu, Virgil Madgearu,
Victor Jinga, Gh.Zane, Nicolae Marcu, Vasile Bozga, I.
Puia etc.

5
C. Metoda istoriei economice:

 Înfăţişarea obiectivă a faptelor, interpretarea lor

nepărtinitoare politic, religios, social, national.
 Înfăţişarea faptelor atât static, pornind de la
imaginea momentului, dar şi în evoluţia, în
dinamica lor.
 Luarea în considerare în timp şi spaţiu a unor
elemente generale dar şi a împrejurărilor şi a
condiţiilor specifice.
 Analiza în contextul global a unor fapte şi fenomene
economice specifice (context naţional, general,
mondial). Contextul global va iniţia şi releva
întrepătrunderea dintre factorii interni şi externi ai
dezvoltării.
 Un raport riguros între fapte şi teorie.

D. Izvoarele istoriei economice:

 Nescrise: se circumscriu sferei arheologiei, etc.

 Scrise: documente de arhivă, acte oficiale, anchete
sociale, metode statistice, studiul atent al literaturii
şi a artei timpului, memorii şi note manuscrise sau
tipărituri de diverse tipuri, lucrări de specialitate ale
timpului, ş.a.

E. Periodizarea istoriei economice:

Periodizarea istoriei economice universale:

6
 1. Epoca străveche, a comunei primitive, şi
2. Epoca veche a modului de producţie
sclavagist, întâlnite la fenicieni, Egiptul antic, Grecia
antică, Asia veche, în America Latină de astăzi,
respectiv incaşii, aztecii, maia, etc. Raportându-ne la
Europa, această epocă se desfăşoară din cele mai
străvechi timpuri şi până la căderea Romei antice
petrecute în sec.al V-lea e.n. – anul 476 e.n., atunci
când ultimul împărat roman, Romulus Augustus, a fost
detronat de căpetenia mercenarilor germani Odoacru.
3. Evul mediu: din sec.V e.n., de la căderea
Romei (Imperiul Roman de Apus) până în sec. al XVII-
lea e.n., (revoluţia lui Cromwell: 1641). Prezintă mai
multe subperioade:
 feudalismul timpuriu – timpul de consolidare a
relaţiilor feudale apărute după destrămarea
sclavagismului. Sec.V - sec.XI – predomină
economia naturală, fără schimb, bazată mai ales pe
autoconsum în fiecare gospodărie.
 feudalismul dezvoltat – sec.XII - XV – caracterizat
de maturizarea relaţiilor de producţie feudale, mai
ales odată cu apariţia meşteşugarilor, comerţului şi
oraşelor mai evoluate decât cele din sclavagism.
 descompunerea feudalismului: sec. al XV-lea-sec.
al XVI-lea – 1641.

4. Epoca modernă: sec. al XVII lea-1918.

Subperioade:
7
 a. 1642 (Cromwell) – 1789 (Revoluţia Franceză)
b. 1789-1871 (Comuna din Paris)
c. 1871-1918 (Pacea de la Verssailles/sfârşitul
primului război mondial)

5. Epoca contemporană: 1918 - în prezent.

Periodizarea istoriei economiei naţionale/istoriei

economice româneşti

1. Epoca veche: până după perioada stăpânirii romane

în Dacia, sec.II-III e.n.: include perioada statului
dac centralizat (Burebista), războaiele punice, etc.
2. Perioada trecerii la feudalism: sec.al II-lea - sec.
al VIII lea e.n.: perioada în care evoluează limba şi
poporul român într-o confruntare deschisă şi dificilă
cu popoarele migratoare.
3. Epoca medie: sec. al IX – lea – 1821 (Revoluţia lui
Tudor Vladimirescu). 3 subperioade:

 Feudalismul timpuriu: sec.IX-XIII e.n.:

perioada în care relaţiile feudale sunt încă
incipiente şi ele se dezvoltă prin diferenţierile
din sânul obştei. Se constată apariţia primelor
formaţiuni statale româneşti (cnezate,
voievodate), un început de viaţă urbană, se
construiesc drumuri comerciale, etc. Maghiarii

8
 cuceresc Transilvania în lupte cu cnezii şi
voievozii români.
 Feudalismul dezvoltat: sec.XIV – mijlocul
sec.XVIII: prin diverse canale, relaţii etc., în
spaţiul românesc încep să apară germeni ai
sistemului capitalist.
 începe cu formarea celor 3 Ţări Româneşti
:relaţiile feudale se află în plină dezvoltare
 în aceeaşi perioadă: până spre debutul sec.XVI-
lea (Micea cel Bătrân, Ştefan cel Mare etc.) în
spaţiul românesc se instaurează "suzeranitatea
faţă de Imperiul Otoman", tribut, exploatarea
economică de către turci (sistemul
"capitulaţiilor").
 Destrămarea feudalismului şi dezvoltarea
germenilor relaţiilor capitaliste 1550-1774.
Pacea de la Kuciuk – Kainargi (1774), în urma
războiului ruso-turc din 1774, ridică o parte din
perdeaua monopolului turcesc asupra comerţului
pe Marea Neagră; 1821, Răscoala (Revoluţia)
lui Tudor Vladimirescu; acumulare de capital, se
amplifică producţia manufacturieră, comerţul
capătă accente noi.
Lărgirea pieţei interne se accentuează diviziunea
muncii, se amplifică producţia manufacturieră,
comerţ de tip arhaic.

4. Epoca modern: 1821-1918

9
- 1829: Pacea de la Adrianopole,
- Revoluţia din 1848
- 1859: Unirea Principatelor (Moldova şi Muntenia)
- Reformele lui Cuza,
- 1877: Războiul de independenţă,
- 10 mai 1881 România devine Regat
- Răscoala din 1907,
- 1914: începe primul război mondial (august 1916 –
România intră în război),
- Pacea de la Versailles – 1919.

5. Epoca contemporană: din 1918 în prezent.

Istoria economică implică un exerciţiu de reflecţie în

relevarea şi descifrarea căilor dezvoltării economice
prezente şi viitoare.

Întrebări recapitulative:
1. Ce domenii cuprinde studiul istoriei economice?
2. Amintiţi principalii cercetători ai istoriei
economice universale şi naţionale.
3. În ce constă metoda istoriei economice?
4. Cum este periodizată istoria economică
universală?
5. Care sunt etapele constitutive ale istoriei
economiei naţionale?
6. Completaţi tabelul cu principalele evenimente
de relevanţă economică, ce au avut loc în fiecare

10
 dintre perioadele de mai jos, în teritoriile
româneşti:

Epoca Perioada Evul Epoca Epoca

străveche trecerii la mediu modern contempor
şi veche feudalis (sec. IX – ă ană
(→sec. III m (sec.III 1821) (1821 – (1918 →)
e.n) – VIII) 1918)

Bibliografie:

Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, editura

Humanitas, Bucureşti, 2000.
Dan Popescu, Istoria gândirii economice, Editura
Continent, Sibiu-Bucureşti, 1999.
N. N. Constantinescu (coord), Istoria economică a
României: De la începuturi pînă la cel de-al doilea
război mondial, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
N. Marcu (coord.), Istorie economică, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, Istoria economiei,
Editura Economică, Bucureşti, 2003.

CURS 2

11
 ECONOMIA FEUDALĂ ÎN
TERITORIILE ROMÂNEŞTI.

Obiective:

 cunoaşterea principalelor etape de dezvoltare a

economiei feudale;
 identificarea modificărilor survenite în timp;
 determinarea influenţei dominaţiei turceşti asupra
dezvoltării economice ale teritoriilor româneşti.

Rezumat:

Capitolul prezintă principalele trăsături ale

feudalismului pe teritoriile româneşti. Caracterul
preponderent agrar, tehnica şi clasele sociale din
perioada feudalistă sunt relevante şi din perspectiva
dezvoltării ulterioare ale ţărilor române. Se remarcă
anumite modificări, în decursul acestei perioade, în
domeniul relaţiilor comerciale, a mijloacelor de
producţie utilizate şi a întinderii teritoriale (în 1775:
Bucovina este ocupată de Austria; în 1812, în urma
războiului ruso-turc încheiat prin pacea de la Bucureşti,
Basarabia este încorporată Rusiei ţariste).

I. Trăsături generale

12
 a) Timpul de la constituirea statelor feudale ale
Ţării Româneşti şi Moldovei (sec. al XIV-lea) şi până la
începutul sec. al XIX-lea: reprezintă o etapă esenţială
în viaţa economică a societăţii noastre. Ea prezintă un
caracter preponderent agrar. Îndeletnicirea esenţială
a locuitorilor este agricultura şi creşterea vitelor. Se
remarcă faptul că, faţă de Muntenia şi Moldova, în
Transilvania, cu precădere în oraşele preponderent
săseşti, se vădeşte o activitate meşteşugărească mai
puternică. Meseriile fundamentale în toate teritoriile
sunt cele aflate în legătură cu tăierea şi prelucrarea
lemnului, a fierului, a pieilor, a lânii ca şi în legătură cu
alimentaţia, cu extragerea sării, a pietrei, a aramei, etc.
Determinantă rămâne însă producţia agricolă.

b) Polii societăţii româneşti ca atare sunt

reprezentaţi de producţia agricolă şi de drepturile
asupra pământului. Stăpânirea ocinelor şi a satelor
constituie temeiul pentru alcătuirea societăţii şi pentru
îndatoririle militare ale locuitorilor.
Stăpânii vor obţine venituri, iar dependenţii
(ţărani iobagi, totuşi, în parte, şi ţărani liberi şi chiar
meşteşugari) vor avea obligaţii. Pentru iobagi, aceste
obligaţii decurgeau în cea mai mare parte din cultivarea
pământului care nu le aparţinea şi din folosirea
produselor sale. "Muncile" (obligaţiile, prestările) sunt
rânduite şi socotite tot pornind de la aceleaşi produse
agricole, produse de altfel determinante şi pentru
schimbul în afara celor 3 mari provincii româneşti.
13
 Producţia este, în general, de grâne, viţă de vie,
pomicultură, se cresc şi exploatează vite mici şi mari,
albine, se valorifică peştele, la toate acestea se adaugă
exploatarea subsolului, în special extragerea sării,
urmată la mare distanţă de aur, fier, aramă, plumb etc.

c) Schimbări, modificări în timp

 Creşterea treptată a suprafeţei cultivate.
 Confruntarea directă dintre ogor şi pădure (în
favoarea ogorului, având ca mijloace securea,
sapa, sau focul, mai ales când pădurea era
deasă).
 Îndeosebi în sec.XVII şi XVIII şi-au făcut
apariţia culturi noi, cultivându-se cu precădere
porumbul şi cartoful aduse din America.
Porumbul va prinde repede viaţă şi se va extinde
întrucât, nefiind atât de cerut în comerţ şi nici de
turci pentru plata haraciului (grâul reprezenta
cereala predilectă), va constitui tot mai mult
principala cultură de existenţă a ţărănimii. Cum
consumarea porumbului fără însoţirea sa de
către proteine animale (lapte, carne, brânză, unt)
era nesănătoasă, generând boli cumplite
degenerative (pelagra), ţărănimea românească
va cunoaşte un trist proces de degradare fizică,
îmbolnăvire de pelagră, toate acestea
înmănunchind o cauză importantă a Răscoalei
din 1907.
 Ponderea meşteşugurilor creşte, mai ales spre
sfârşitul sec.XVIII, când şi numărul
manufacturilor sporeşte sensibil.
 Modificările în structura producţiei sunt puţine,
sporurile fiind mai ales cantitative.
14
  Gama principală de produse:
 grânele, boabele – grâu, orez, ovăz, porumb;
 viticulture: îndeletnicire străveche pe meleagurile
româneşti. Din limba dacă vin cuvinte precum
strugure, butuc, curpen. Din latină avem via (vinea),
viţa (vitea), must (mustum), rădăcina (redicina),
trunchiul (trunculus), coarda (corda), parul pentru
ridicarea viţei de vie (palus). Tot din latină avem:
beat, beţiv, a îmbăta. Teascul este amintit
documentar în Transilvania în sec. al XIV-lea, dar
este cunoscut din antichitate.
 creşterea vitelor mari şi a ovinelor. Se creşteau şi
cabaline fiind celebre cuvintele lui D. Cantemir
"Un tânăr persan şi un cal moldovean sunt mai
lăudaţi decât toţi ceilalţi" ("Descrierea Moldovei").
 albinăritul:foarte dezvoltat, prisăcile sunt
numeroase, mierea ţine locul zahărului iar
lumânările de ceară utilizate la noi reprezintă
"ultimul strigăt" în iluminat.
 exploatarea sării era cunoscută din epoca daco-
romană iar cea a aramei încă din epoca lui Mircea
cel Bătrân (Baia de aramă din Oltenia). Exploatarea
fierului cunoştea şi ea o dezvoltare notabilă (Baia
de Fier din Gorj, în Bihor, Hunedoara, Gherla şi
Remetea, Ciuc). În general, oraşele cu nume de Baie
erau oraşe unde se exploatau minereuri. Aurul era
strâns de ţigani din nisipul anumitor râuri iar aceşti
ţigani se numeau zlătari (în slavă, zolot, zlot – aur).

15
 În Transilvania, aurul dar şi alte metale se exploatau
în Munţii Apuseni.
 după sec.XV-lea, odată cu pătrunderea şi
proliferarea armelor de foc, se exploatau silitra şi
azotatul de amoniu, substanţe ce se foloseau la
producerea prafului de puşcă.

II. Efectele şi influenţa activităţii economice asupra

unor relaţii social-politice:

Efecte ale cultivării grânelor în cele 3 teritorii

româneşti.
 Dijma se dă în grâne.
 Sunt stabilite dregătorii anume pentru strângerea
ei.
 Se fixează şi pentru iobagi o dare specială în
grâne, atunci când ei doreau să se mute de pe o
moşie pe alta cu acceptul moşierului.
 Grânele reprezintă marfă în negoţul extern şi
intern, măsurată de o anumită capacitate numită
"găleată" sau "câblă".
 Erau considerate mijloace de plată pentru
cumpărarea pământului.

III. Tehnica:

Era cea folosită în restul Europei. Se foloseau

pluguri cu cuţite din lemn sau din fier şi se practica
asolamentul bienal atunci când, dintr-un teren, jumătate
16
din suprafaţă se cultiva iar cealaltă jumătate se afla în
refacere, anul următor situaţia fiind inversă. Se practică
uneori şi asonamentul trienal, cu 3 câmpuri, de regulă
cereale de toamnă, culturi de primăvară şi păşuni.
Morile de măcinat sunt destul de dese şi sunt
acţionate hidraulic precum şi teascurile, morile de
tăbăcit, pivele şi dârstele, ştezele, vârtoapele şi
torcătoriile de lână. Sunt întâlnite cuptoare pentru
reducerea minereurilor, utilaje pentru turnare, creuzete
din lut, nicovale, ciocănaşe speciale atât pentru fierăriile
artizanale, potcovării cât şi în atelierele ceva mai
dezvoltate.
Mentalitatea dominantă se referea la menţinerea
tehnicii tradiţionale ce asigura alcătuirile existente,
hrana populaţiei, iar surplusurile erau folosite de către
stăpânii pământurilor ca şi pentru comerţul intern şi
extern.

IV. Comerţul, schimburile cu exteriorul:

Comerţul intern: în "târguri", apoi în oraşele

constituite din jurul lor, pe arii mari, cu mărfuri de largă
căutare (produse agrare, meşteşugăreşti, metalurgice,
sare, peşte, textile, articole din import, etc.). "Târgurile"
reprezentau, iniţial, locul unde se cumpărau şi se
vindeau produse, operaţiile de vânzare-cumpărare
devenind apoi stabile ca amplasament şi în continuă
creştere ca suprafaţă – deci "târgurile" se transformau
tot mai mult în orăşele unde se desfăşura negoţul
17
propriu-zis şi unde îşi duceau viaţa cei implicaţi astfel.
Ca urmare, "târgul" se transformă într-o aşezare
stabilă. Printre cei din aşezare devin importanţi
"intermediarii": unii producători schimbă direct
mărfurile între ei. Alţii le schimbă pe bani, mulţi
cumpără de la târg altceva. Târgurile dobândesc cu
timpul o anumită specializare (de vite, grâne, produse
agricole), iar în alte situaţii există târguri
multifuncţionale. Prin stabilizarea târgurilor se naşte,
în anumite situaţii, ORAŞUL, în concepţia sa clasică.
Oraşele pot fi localităţi dezvoltate având funcţii
comerciale şi care au rezistat în timp în condiţiile în
care aceste funcţii s-au dezvoltat spre deosebire de
oraşele "cetate", multe din acestea pierind în timp. Din
secolele IX-X, circulaţia comercială este înlesnită tot
mai mult de folosirea monezii.

Importul: se cunoaşte ca atare încă din vremea

"privilegiilor comerciale" de pe timpul lui Mircea cel
Bătrân şi Alexandru cel Bun.
Se importau: stofe, ţesături, postav (fin, avea 4
calităţi – de Ypres, în Belgia de azi, de Louvain – tot
Belgia de azi, de Colonia, pe Rin, de Cehia); se aduceau
asemenea produse şi de la Buda şi Liov, postav săsesc
din Braşov, Sibiu, Bistriţa; se mai importau "pânză
nemţească", "lituană", etc. Din răsărit se aduceau
ţesături de mătase, de bumbac (bogasii), de păr de
cămilă, de purpură, mirodenii, vin grecesc dulce (de

18
Malvazia), untdelemn în burdufuri şi fructe exotice – de
la măsline la lămâi şi portocale.
Se mai importau: articole de îmbrăcăminte şi
încălţăminte gata confecţionate, pe urmă obiecte
manufacturate – cuţite, coase, seceri, cuie, lacăte,
clopote. Se importau arme: tunuri, puşti, pistoale.
3. Exportul: se exportau, mai ales, materii
prime şi produse agricole (în general mărfuri cu volum
mare şi valoare relativ mica). Se mai exportau: vite:
boi, vaci, pe urmă oi, dar şi porci, cai, piei, blănuri,
peşte, miere, ceară, grâu, sare transportată spre Dunăre,
pe "Drumul Sării" (strada din Bucureşti). Se exporta vin
(era faimos vinul de Cotnari).

V. Drumurile:
Reflectau, în aşezarea şi striaţia lor, legături economice
intrinseci şi relaţiile economice ale timpului.
 În Moldova: drumurile veneau din Polonia, pe
la Liov şi Cameniţa, la noi, apoi, spre Chilia şi
Cetatea Albă iar peste Siret la Brăila. Existau
vaduri (unde apa era mică şi se putea trece
călare) ale Nistrului la Tighina, Soroca, Hotin.
 Peste munţi drumurile erau astfel aşezate:
 pe la Câmpulung Moldovenesc, spre Rodna şi
Bistriţa; pe Valea Trotuşului, urcau pe Valea
Transilvaniei; pe Valea Oituzului, se mergea
spre Braşov.
 În Muntenia: orientarea drumurilor pornea de
la vadurile Dunării, drumurile treceau apoi peste
munţi, spre Valea Buzăului şi pe la Rucăr şi
19
 Bran spre Braşov, iar pe Valea Oltului şi prin
Loviştea se ajungea la Sibiu. Un alt drum urca
pe Jiu şi prin Pasul Vâlcanului ajungea în Ţara
Haţegului.
 În Transilvania: direcţia principală era Cluj,
Dej, Bistriţa, Turda, Alba Iulia, Sebeş. Erau
legate între ele oraşele Sibiu – Oradea – Buda;
Alte direcţii: Alba Iulia – Mediaş – Sighişoara –
Odorhei; Alba Iulia – Deva – Arad – Timişoara;
Sibiu – Făgăraş – Braşov.
In general, reţeaua de drumuri a Transilvaniei
era orientată către Muntenia şi Moldova, în
vreme ce reţeaua de drumuri a Ungariei era mai
puţin orientată către Transilvania şi mai mult
către ţările Europei Centrale.
 Drumurile pe apă: erau deservite de barcazuri
(bărci cu pânze) care, cu precădere, străbăteau
apele de lângă malurile Dunării şi ale mării,
uneori, mai mult sau mai puţin legal, încărcate
cu mărfuri.
În 1456, Mehmed al II-lea acordă un privilegiu
negustorilor din Cetatea Albă astfel încât
corăbiile moldovene mergeau pe Marea Neagră
şi ajungeau în Mediterana Orientală.

VI. Banii: erau de argint şi de aramă (unii erau bătuţi în

ţară);
Circulau florinii: o monedă italiană de aur, care în
Moldova era numit "zlot tătărăsc"; alte monezi: asprul
(monedă bizantină, apoi turcească); groşul: monedă de
argint în Europa Centrală şi Răsăriteană.
După instaurarea "suzeranităţii otomane", şi cu
precădere în sec.XVI, o importantă direcţie de
20
desfăşurare a comerţului din Ţările Române s-a axat
mai mult spre pieţele din Imperiul Otoman şi pe import-
exportul de aici, iar Marea Neagră devenise "lac
turcesc". Era timpul în care se vădea evidentă legătura
dintre libertatea Mării Negre şi libertatea românilor (în
momentul în care Marea Neagră devine liberă
comerţului prin cele două păci de la Kuciuk-Kainargi
(1774) şi Adrianopole (1829), pentru Ţările Române
începe o perioadă fastă, punctată esenţial de Unirea
Principatelor).
Să notăm că după bătălia de la Mohacs (1526) şi
formarea Paşalâcului Buda, negoţul oraşelor
transilvănene cu ţările din Europa Centrală şi de Vest
este sensibil îngreunat, volumul şi calitatea afacerilor
respective scad. Se menţin însă, şi chiar se dezvoltă,
legăturile dintotdeauna vitale dintre Transilvania şi
Ţările Române (Muntenia şi Moldova). Oraşe precum
Bistriţa, Odorhei, dar mai ales Braşov, Sibiu se dezvoltă
cu precădere datorită schimburilor cu Ţările Române
amintite.

VII. Clasele sociale: Erau constituite cu precădere

funcţie de poziţia faţă de pământ ale cărui produse
constituiau baza economiei.
 Boierii: erau iniţial consideraţi boieri toţi
stăpânii de pământ, mari sau mici.
 Ţăranii liberi: răzeşi sau moşneni, proprietari
de mici loturi/Ţăranii dependenţi (Iobagii):
vecini sau rumâni.
 Orăşenii.
21
 Robii.
Unii boieri sunt scutiţi de dări către stăpânire şi
se îmbogăţesc mai repede. Iobagii, oameni neliberi,
plătesc boierului dijmă, din produsele câmpului, şi
dări, pentru vitele pe care le cresc. Puţini iobagi reuşesc
să se "răscumpere", să devină ţărani liberi.
Obligaţiile ţăranului iobag:
plătea dijmă din produse: la grâu – găleata, la
vin – vinariciu, la oi – oieritul, la porci – groştină, la
producţia laptelui – brânză de burduf, pe urmă mai
dădea varză, peşte, sămânţă de cânepă, fân, etc.
dijma s-a luat la început în natură şi reprezenta a
zecea parte din produsele obţinute de iobag, iar pe
măsură ce capitalismul se afirma în Ţările Române, pe
măsură ce se procurau obiecte de podoabe, etc. dijma se
percepe tot mai mult în bani.
iobagii mai plăteau şi bir care reprezenta
impozitul contribuabil (pe cap de locuitor) şi nu aferent
averii; a crescut odată cu amplificarea obligaţiilor faţă
de turci. Domnitorul constituia, cu ajutorul birului,
haraciul către poartă. Deseori, boierii erau scutiţi astfel.
"muncile" sau "slujbele" pe care iobagii erau
obligaţi să le presteze pentru puterea publică (domnie):
cărături sau transporturi destinate domniei, muncile din
cetăţi, de la poduri, iazuri, găzduirea trimişilor
domneşti, procurarea de căi pentru curierii oficiali. În
general, iobagii nu erau scutiţi astfel, însă, deseori,
boierii erau scutiţi şi chiar beneficiau de serviciile
22
respective prin graţia domnitorilor, datorită fidelităţii
lor.
inegalitatea fiscală: reprezenta o trăsătură a
evului mediu românesc.
sec.XVIII-lea: celebrul secol fanariot
accentuează dările, tributurile, peşcheşurile, mizeria, se
vădeşte degradarea unor obiceiuri şi moravuri româneşti
sănătoase şi se introduc obiceiuri orientale: ciubuc,
peşcheş (ceva de tipul "comisionului" de astăzi, nu cel
oficial şi, evident, nu identic), nemaifăcându-se nimic,
în realizarea "obligaţiilor legale", fără o plată
suplimentară.

VIII. Răscoalele şi alte evenimente, mutaţii

În decursul secolelor, ţărănimea n-a privit pasivă
asemenea stări care, din punctul ei de vedere, de interes,
erau de neacceptat. Aşa se explică:
- 1437: Răscoala de la Bobâlna
- 1514: Răscoala lui Gheorghe Doja
- 1784-1785: Răscoala lui Horia, Cloşca şi
Crişan
- 1821: Răscoala (Revoluţia) lui Tudor
Vladimirescu, marcând sfârşitul epocii
fanariote.
Să mai notăm că în 1775 Bucovina este ocupată
de Austria; în 1812, în urma războiului ruso-turc

23
încheiat prin pacea de la Bucureşti, Basarabia este
încorporată Rusiei ţariste.

Întrebări recapitulative:

1. Enumeraţi principalele evoluţii în timp ale

producţiei;
2. Ce monede circulau pe teritoriile româneşti în
perioada medievală ?
3. Care erau cele mai importante rute comerciale
de pe teritoriile româneşti?
4. Care erau activităţile economice preponderente?
5. Ce efecte a avut dominaţia străină asupra
dezvoltării economice a ţărilor române?

Bibliografie:

N. N. Constantinescu (coord), Istoria economică a

României: De la începuturi pînă la cel de-al doilea
război mondial, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
N. Marcu (coord.), Istorie economică, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, Istoria economiei,
Editura Economică, Bucureşti, 2003.

24
 CURS III

DEZVOLTAREA MONDO-ECONOMICĂ MODERNĂ.

REVOLUŢIA INDUSTRIALĂ ŞI INDUSTRIALIZAREA
EUROPEI OCCIDENTALE, STATELOR UNITE, RUSIEI,
JAPONIEI.

Obiective:

 cunoaşterea factorilor care au stat la baza

revoluţiei industriale;
 prezentare etapelor şi domeniilor în care s-a
desfășurat revoluţia industrială;
 indicarea principalelor efecte pe care
revoluţia industrială le-a indus dezvoltării
economice mondiale;

Rezumat:

Procesul trecerii la maşinism şi la dezvoltarea marii

producţii mecanizate, prin înlocuirea muncii manuale
prin maşini-unelte a generat modificări în structura
economică a lumii. Acest proces începe în Anglia,
urmare a unor descoperiri revoluţionare, iniţial în
domeniul industriei textile. Ulterior, revoluţia
25
industrială se extinde şi în Franţa, Germania, SUA,
Japonia, şi, în timp, în toate statele lumii. Sporirea
producţiei astfel generată contribuie la formarea şi
dezvoltarea pieţei mondiale, susţinută şi prin
construirea marilor canale de navigaţie.

Revoluţia industrială reprezintă procesul trecerii la

maşinism şi la dezvoltarea marii producţii mecanizate,
înlocuindu-se munca manuală prin maşini-unelte.
Revoluţia industrială va genera schimbări profunde în
structura economică a lumii.

1. Anglia:

Este prima ţară din lume ce a parcurs revoluţia

industrială devenind, chiar din prima jumătate a
secolului XIX (1780-1830), "atelierul industrial al
lumii". Revoluţia industrială a început în industria
prelucrării bumbacului. De ce Anglia şi de ce
prelucrarea bumbacului?
La sfârşitul secolului al XVII-lea şi în prima
jumătate a secolului al XVIII-lea, Anglia avea o
industrie manufacturieră dezvoltată, ale cărei produse
erau cerute consistent atât pe piaţa internă cât şi în
afară, având în vedere şi sistemul de colonii al Angliei,
în formare. Avea un învăţământ dezvoltat, cu
universităţi – Oxford, Glasgow, Cambridge, etc. –
demonstrând o veritabilă propensiune şi către latura
realistă, practică, a ştiinţelor tehnice şi exacte. Avea
26
specialişti de bună calitate. Aducea, sau putea să aducă
din afară, din coloniile în constituire, materii prime,
materiale, la preţuri foarte scăzute. Nu numai că astfel
se simţea acut nevoia unui "salt înainte" în domeniul
producţiei, dar erau create şi condiţiile pentru realizarea
unui asemenea salt. Iar industria uşoară, textilele, foarte
aproape de consum, reprezentau, domeniul cel mai
propice, cel mai oportun.
Momentele semnificative în acest sens pot fi
considerate:
 inventarea de către John Kay a suveicii
zburătoare, în 1733;
 inventarea maşinii de tors de către John
Hargreaves, în 1765;
 inventarea de către R.Arkwright a maşinii
mecanice de filat, în 1769;
 inventarea de către Samuel Crompton a
maşinii de cardat, în 1785;
 în 1804, Cartwright inventează războiul
mecanic de ţesut.
Această ultimă descoperire face posibilă
folosirea unei mari cantităţi de fire şi satisfacerea
foametei de ţesături.
Trebuiau, acum, maşini pentru producerea
maşinilor, maşini din fier rezistente la o nouă sursă de
energie pe potriva capacităţilor necesare, "mişcare" care
nu va întârzia să apară. Nici transporturile tractate
animal şi astfel de mic tonaj nu mai satisfăceau cererea.
Nu se putea transporta minereul de fier, cărbunele, în
27
cantităţi industriale, cu … căruţa. Apar, deci, noi şi noi
elemente ale revoluţiei industriale. Aşadar:
 În 1784, James Watt perfecţionează maşina
cu aburi descoperită în 1690 de către francezul Papin.
Aceasta va furniza o nouă forţă motrice în dezvoltarea
producţiei industriale. Ca urmare, va creşte puternic
producţia şi productivitatea muncii.
Următoarea etapă de dezvoltare va fi
construirea maşinilor cu ajutorul maşinilor. Aceasta
va însemna revoluţionarea industriei uşoare şi
propagarea revoluţiei tehnice în industria grea. Se va
dezvolta puternic metalurgia întrucât folosirea forţei
aburului pretindea maşini din fier capabile să reziste
unor presiuni mari, etc.
Separarea minereului de fier începe să se facă cu
huilă transformată în cocs şi nu ca până atunci, cu
cărbuni de lemn. Procedeul fabricării cocsului a fost
descoperit de Abraham Darby. Tot acum sunt
descoperite procedeele ce permiteau fabricarea mai
ieftină a oţelului – pudlajul, ce transforma fonta în fier
pur şi maleabil, alte asemenea tehnologii.
În 1856, ing. Henry Bessmer inventează
convertizatorul obţinând astfel oţel în stare lichidă
ieftin şi în mari cantităţi. Din păcate, acesta se putea
folosi doar la minereurile lipsite de fosfor. Abia în
1878, Thomas Gilchrist descoperă procedeul de a
folosi minereul cu fosfor, înlăturând fosforul prin
căptuşirea convertizorului cu magneziu. Efectele acestei
descoperiri asupra industriei extractive sunt
28
impresionante. Cantitatea de cărbune extras creşte de la
5 milioane tone în 1750 la 10 milioane tone în 1800, la
16 milioane tone în 1829. Iar extracţia de fier ajunge, în
1890, la 15 milioane tone, fiind necesar şi un import de
3-4 milioane tone.
Factorul decisiv în dezvoltarea economică a
Angliei a constat în construcţia de căi ferate, transportul
tractat animal nemaifiind fezabil în nici un fel. În anul
1830 are loc inaugurarea liniei Liverpool-Manchester.
În perioada următoare, producţia de fier a Angliei creşte
de la 700.000 tone, în 1830, la peste 2,2 milioane tone
în 1835. În anul 1850 în lume existau 35.000 km de căi
ferate iar Anglia deţinea 10.000 km. În 1914, însă,
reţeaua mondială era de 1 milion km, iar Anglia deţinea
38.000 km.
Un rol important în industrializarea Angliei îl
are Imperiul Colonial Englez (pe urmă Britanic).
Principalele momente ale construirii acestuia sunt:
 în 1763, Anglia va lua Franţei Canada,
jumătate din Louisiana şi o parte din India,
 în 1815, Anglia dobândeşte Malta, Insulele
Ionice, Colonia Capului, Ceylon-ul şi alte
teritorii;
 până la sfârşitul secolului XIX-lea Anglia va
ocupa integral India.
 în 1878, englezii iau în stăpânire Cipru;
 în 1882, ocupă Egiptul, după ce în 1874
Anglia dobândise controlul deplin asupra
Canalului de Suez;
29
  în 1885, cuceresc Rhodesia, Kenia, Uganda,
Sudanul;
 în Asia pun stăpânire pe Belucistan,
Malacca, Birmania, Afganistan.
Un alt factor al dezvoltării industriale în Anglia
îl constituie gradul de urbanizare mai ridicat şi
dezvoltarea unor puternice zone industriale.
Coloniile erau surse de materii prime şi, în perioada de
dezvoltare a industriei sale naţionale, Anglia va duce o
politică puternic protecţionistă. Va deveni adepta
politicii "liberaliste" numai în condiţiile în care
această industrie puternică avea nevoie de noi pieţe de
desfacere în afară, nefiindu-i favorabile barierele
vamale de nici un fel.

2. Franţa:

Maşinile unelte se răspândesc între 1815-1870

în industria textilă, apoi în metalurgie, producţia de
maşini, industria zahărului. În 1839 erau folosite 2450
de maşini cu aburi cu o putere de 33.000 cai putere, iar
în 1870 erau folosite 27.000 de maşini cu o putere de
330.000 cai putere.
Cărbunele era puţin şi de calitate inferioară.
Chiar şi în 1913 în Franţa se exploatau numai 41
milioane tone cărbune, foarte puţin în comparaţie cu
Anglia (279 milioane tone). Din cauza calităţii
inferioare, 60% din producţia de cărbune franceză era

30
utilizată în mici furnale ce foloseau cărbunele de lemn,
cocsul devenind uzual după 1860.
Extracţia minereului de fier a făcut progrese
relativ lente. Treptat au apărut mari întreprinderi în
siderurgie, însă Franţa nu a reprezentat decât mai
târziu o forţă în acest domeniu. Ea obţinea în 1890 –
500.000 tone oţel în vreme ce Anglia obţinea 3,5
milioane tone, SUA – 3 milioane tone, iar Germania 1,9
milioane tone.
În Franţa se dezvoltă sensibil, în această
perioadă, reţeaua de căi ferate.
Blocada continentală a lui Napoleon, din 1806,
a sprijinit dezvoltarea industriei franceze. Ulterior,
Napoleon al III-lea va duce o politică nu doar de
expansiune colonială ci şi de construcţie, de sprijin,
de stimulare, a industriei moderne franceze. Imperiul
colonial francez, al doilea în lume după cel britanic, are
şi el importanţa sa. Se consolidează stăpânirea în
Algeria, Siria, Indonezia, iar în perioada în care l-a avut
ca prim-ministru pe Jules Ferry (1881-1885), Franţa
cucereşte Tunisia, Aman, Tonkin, Sudan, Congo,
Madagascar, etc. A devenit astfel un mare şi puternic
imperiu colonial.

3. Germania
Principalele caracteristici ale economiei germane în
această perioadă:

31
- existenţa încă a puternice rămăşiţe feudale în
agricultură şi modul de pătrundere a capitalismului
pe calea reformelor;
- revoluţia industrială a început în deceniul 5 al
secolului XIX şi a durat până în "1900". Factorul
decisiv în realizarea revoluţiei industriale l-a
constituit Uniunea Vamală constituită din
iniţiativa lui Friederich List, cu Prusia "în centru",
în 1819.
Până în 1836, au intrat toate statele germane
(excepând Austria) în această Uniune. Industria
naţională, industrializarea încep să facă progrese abia
după Unificarea statelor germane, normal, desfiinţându-
se vămile şi consolidându-se şi dezvoltându-se piaţa
internă.
Se dezvoltă industria metalurgică în bazinul
carbonifer al Ruhr-ului precum şi în Silesia Superioară.
Acum se înfiinţează la Essen întreprinderile Krupp,
mari uzine de armament care produc fontă şi oţel.
În asemenea condiţii, pornind de la cerinţe,
producţia de cărbune în Germania creşte de la 3
milioane tone în 1840 la 26 milioane tone în 1870 şi la
270 milioane tone în 1913. Se dezvoltă şi industria
constructoare de maşini, căi ferate etc. În Germania era
mai slab dezvoltată industria textilă.
În economie, germanii promovau o politică
protecţionistă, în opoziţie cu Anglia, care, cu o
industrie deja dezvoltată, practica, la acea dată, politica
liberului schimb.
32
 Indicii producţiei industriale, în principalele ţări,
în perioada 1870-1913.
Producţia mondială = 100
Anii Anglia SUA Germania Franţa Rusia
1870 31,8 23,3 13,2 10,3 3,7
1896-1900 19,5 30,1 16,6 7,1 5,0
1913 14,0 35,8 15,9 6,4 5,5

4. SUA:

În 1775 are loc Războiul de Independenţă, iar

în 1776 oficializată Declaraţia de Independenţă a
celor 13 colonii. În 1782 tratatul de la Versailles
consfinţeşte existenţa Statelor Unite. Fostele colonii
din sud: Virginia, Carolina de Sud, Carolina de Nord,
Georgia au avut o cu totul altă dezvoltare decât cele din
centru şi nord, precum: Pensylvania, New York, New
Jersey, Connecticut, Massachusetts, New-Hampshire,
Rhode Island etc. În coloniile sudice se producea: tutun,
bumbac, lână, indigo – cu precădere pe plantaţii, cu
sclavi negri aduşi din Africa – "Corăbiile negre", şi se
extrăgea cupru, fier, se exploata lemn pentru construcţii
navale, blănuri etc. În coloniile de nord, averile se
făceau din agricultură, comerţ, cămătărie, investiţii în
manufacturi textile, activităţi constructoare de maşini
legate de dezvoltarea industriei, pielărie, cherestea,
topitorii de fier, şantiere navale.

33
 Revoluţia industrială în SUA parcurge trei
etape:
1. 1790-1815, când piaţa depinde încă de importul
unor mărfuri din Anglia;
2. 1815-1840, când numărul fabricilor creşte rapid;
3. 1840-1865, se afirmă industria grea, producătoare
de mijloace de producţie.
Se răspândesc tot mai mult maşinile cu aburi,
construcţia de drumuri, canale navigabile, căi ferate. În
1900, lungimea căilor ferate era de 263.000 km,
jumătate din întreaga reţea mondială.
Dezvoltarea economică a SUA este influenţată
de factorul imigraţiei. Astfel: între 1847 şi 1852 a
imigrat în SUA a 7-a parte din populaţia Irlandei; în
1854 numărul germanilor imigranţi ajungea la 127.000
(procesul a început, cu precădere, în urma războaielor
napoleoniene).
Ca politică economică, SUA practica hotărât
protecţionismul. În 1890, Mc Kinley dă o lege vamală
care accentuează protecţionismul. După primul război
mondial, potrivit înseşi intereselor americane, se
micşorează taxele vamale la unele importuri. De fapt,
SUA nu se mai tem de concurenţă.

4. Japonia:

Aceasta era un imperiu feudal până la 1850,

izolată fiind de restul lumii. Încă din 1637 a fost dată
interdicţia pentru străini de a pătrunde în Japonia sau
34
pentru japonezi de a ieşi din ţară sau de a se face comerţ
cu străinii. Doar negustorii olandezi şi chinezi au
căpătat permisiunea de a cumpăra pe o insulă din faţa
portului Nagasaki unele mărfuri, mai ales mătasea şi
porţelanul, ceai, etc.
 În 1854, o escadră americană a apărut în
apele Japoniei. Guvernul japonez a fost astfel nevoit să
accepte deschiderea a 2 porturi pentru mărfurile
americane, "concesiune" pe care au obţinut-o, în 1855-
1856, şi Franţa, Anglia, Rusia.
 În deceniul 7, răscoala împotriva feudalităţii.
Începe apoi o eră de modernizare, de progres – era
meiji. În acest cadru, procesul de industrializare a
beneficiat de mâna de lucru ieftină a ţăranilor sărăciţi.
Statul a sprijinit puternic dezvoltarea industriei
japoneze – este timpul în care se constituie deja marile
oligarhii financiare cu trăsături familiare foarte
puternice (vezi Mi-Tsou-Y; Sumi-Moto; Mi-Tsou-
Bechi, etc.).
 Industria siderurgică la Yamata, iar după
războiul ruso-japonez din 1905 se dezvoltă o mare
industrie de armament, bazată în bună măsură pe fierul
şi cărbunele din Manciuria şi Coreea.

B. Efecte-trăsături ale industrializării marilor state

capitaliste:
 Adâncirea decalajelor dintre aceste ţări şi restul
statelor lumii.

35
 Împărţirea globului în state puternic industrializate,
cu o activitate puternic industrializată, şi ţări slab
dezvoltate, cu o activitate bazată mai ales pe
extracţia de materii prime, pe realizarea de materii
prime agricole, etc.
 Accentuarea astfel a unui schimb de mărfuri
neechivalent, căruia ţările slab dezvoltate îi făceau
tot mai greu faţă.
 Decalajele economice între state se reflectă şi în ce
priveşte decalajele în nivelul de trai, în general, al
populaţiilor respective.
 Se desfăşoară confruntări pentru împărţirea şi
reîmpărţirea lumii, economică şi politică.

C. Formarea şi dezvoltarea pieţei mondiale:

Piaţa mondială: totalitatea relaţiilor privind

schimbul de mărfuri între ţări (şi firme) ca urmare a
diviziunii internaţionale a muncii.

Etape de formare a pieţei mondiale:

 Etapa manufacturieră/premaşinistă:
sec. al XVI -lea – deceniul 8 al secolului
al XVIII-lea.
 Etapa "clasică", a liberei concurenţe:
până în deceniul 6 – 8 al secolului al
XIX-lea.

36
  Etapa dezvoltării modern: până la
primul război mondial.
 Etapa dezvoltării contemporane: după
primul război mondial, până în prezent.

Superioritatea pe piaţa mondială a depins tot mai

mult de superioritatea în dezvoltarea industriei.

Elemente de "cotitură" în evoluţia pieţei

mondiale:

1. Comerţul cu sclavi negri ("abanos") începe să

fie îngreunat de legile adoptate în mai multe state
împotriva lui. În 1807 – "Legea pentru interzicerea
comerţului cu sclavi în Anglia şi teritoriile ei". În 1862,
sclavajul va fi abolit în SUA – începe celebrul "Război
de secesiune" care avea motivaţii economice esenţiale,
iar în acest sens – şi eliberarea sclavilor negri.
2. Dezvoltarea modernă: automobilul,
aeroplanul, avionul, navigaţia specializată (cargouri
frigorifice, petrolierele, submarinele).
3. Marile Canale de navigaţie ale lumii:
Canalul de Suez: 1869; Canalul Corint:: 1893; Canalul
Kiel: 1895; Canalul Panama: 1914.

Întrebări recapitulative:
1. Ce se înţelege prin revoluţie industrială?
2. Care sunt elementele ce au determinat
desfășurarea revoluţiei industriale în Anglia?
37
 3. Care sunt caracteristicile dezvoltării
maşinismului în Germania?
4. Care sunt etapele de constituire ale pieţei
mondiale?
5. Enumeraţi câteva invenţii care au susţinut acest
proces.

Bibliografie:

Fernand Braudel, Structura cotidianului, Bucureşti, ed.

Meridiane, 1983; Jocurile schimbului, ed. Meridiane,
1985; Timpul lumii, ed. Meridiane, 1989.
Dan Popescu, Canalul Panama – celebritatea nutrită din
grandoare, dramă şi realism, în volumul Istoria gândirii
economice de la Simonde de Sismondi la
postkeynesism, Editura Continent, Sibiu-Bucureşti,
1997.
N. N. Constantinescu (coord), Istoria economică a
României: De la începuturi pînă la cel de-al doilea
război mondial, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
N. Marcu (coord.), Istorie economică, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, Istoria economiei,
Editura Economică, Bucureşti, 2003.

CURS 4
DEZVOLTAREA ECONOMICĂ A
ŢĂRILOR ROMÂNE ÎN PERIOADA DE
ÎNCEPUT A CAPITALISMULUI
(DECENIILE 3 – 7 SEC.XIX)
38
Obiective:
- cunoaşterea cadrului internaţional în care a avut loc
dezvoltarea capitalismului în ţările române;
- stabilirea principalelor evoluţii în diferitele domenii
de activitate economică;
- înţelegerea cauzelor care au produs o dezvoltare
mai lentă şi întârziată a capitalismului în ţările
române, faţă de statele occidentale.

Rezumat:
Capitolul debutează cu încadrarea ţărilor române în
contextul internaţional, care le-a condiţionat
dezvoltarea. Urmează apoi prezentarea situaţiei
demografice, a gradului de urbanizare, a nivelului
tehnic utilizat în agricultură, industrie, construcţii, a
stadiului dezvoltării comerţului intern şi extern, precum
şi a sistemului monetar în deceniile 3-7 ale secolului al
XIX-lea.

A. Evenimente generale ce au influenţat progresul

Ţărilor Române
 Congresul de la Viena, din 1815,
consfinţeşte dominaţia în Europa a
Marilor Puteri (Anglia, Rusia, Austria,
Prusia). Tot în 1815 este semnat la Paris
Tratatul Sfintei Alianţe prin care s-a
facilitat înăbuşirea mişcărilor pentru

39
 independenţă în Spania, Italia (1820),
etc.
 În 1829, Pacea de la Adrianopole, în
urma războiului ruso-turc, Serbia obţine
autonomia. Este recunoscută
independenţa Greciei, care a fost
proclamată încă din 1821. Este
recunoscut dreptul şi al altor ţări de a
se face comerţ pe Marea Neagră, ceea
ce a însemnat spargerea definitivă a
monopolului turcesc pe Marea Neagră
(Prima lovitură fusese dată de pacea de
la Kuciuk-Kainargi, în 1774).
 Convenţia de la Akerman, în 1827,
între Turcia şi Rusia, care prevedea:
 alegerea în Principate a domnilor pământeni;
 scutirea de tribut pe 2 ani;
 liberalizarea comerţului extern, cu obligaţia
asigurării cu grâne a Porţii.
 După Pacea de la Adrianopole, se obţin pentru
Principate: autonomia administrativă;
restituirea către Ţara Românească a cetăţilor din
stânga Dunării, respectiv Turnu, Giurgiu, Brăila;
se confirmă libertatea comerţului nostru exterior
fără obligaţia expresă a aprovizionării
Constantinopolului.
 Revoluţia de la 1848:
 Se desfăşoară în mod simultan şi asemănător:
obiective, forţe, etc. – în Moldova, Ţara Românească
şi Transilvania. Desfăşurarea simultană constituie o
40
expresie a existenţei aceloraşi cerinţe obiective de
dezvoltare a societăţii româneşti. Conţine ca ţinte
desfiinţarea privilegiilor de clasă ale feudalilor,
emanciparea ţărănimii şi împroprietărirea ei, egalitatea
în faţa legii şi drepturi politice pentru toţi cetăţenii,
dorinţa de cucerire a independenţei, respectiv,
neamestecul străin.

S-au realizat mari progrese pe plan mondial în

ştiinţă.
În Franţa, revoluţia de la 1789 şi domnia lui
Napoleon sunt evenimente ce dau cercetării un nou
avânt; apar laboratoare, şcoli superioare, mari
biblioteci, institute, muzee. Între ştiinţă şi industrie
există o rodnică întrepătrundere. În 1750, Joule
descoperă căldura şi legile sale.
În Anglia, în 1769, James Watt inventează
maşina cu aburi. În 1803 Robert Fulton utilizează
motorul cu aburi la corăbii.
În chimie, Lavoisier (în Franţa) şi Lomonosov
(în Rusia). Tot aproximativ acum, creează şi descoperă
noi elemente în ştiinţă: Newton (ceva mai devreme) pe
urmă Bolyai, Laplace, Poisson, Gauss – matematică.

B. Populaţia, târgurile şi oraşele în Ţările Române

1. Populaţia

41
  În 1859, în Ţara Românească, Dionisie Pop
Marţian organizează şi realizează un recensământ care
arată că aici existau 2.400.921 locuitori.
 În Moldova, Ion Ionescu de la Brad
organizează şi realizează şi el un recensământ care arată
că existau 1.464.927 locuitori.
 În 1820, în Moldova fuseseră 500.000
locuitori, iar în Ţara Românească 829.000 locuitori.
 Modificări teritoriale
În 1775-1776, Austria îşi alipeşte o mare parte
din districtul Suceava şi întreg districtul Cernăuţi.
În 1812, 7 districte româneşti dintre Prut şi
Nistru au fost luate în stăpânire de Rusia.
În 1856, din cele 7 districte s-au restituit
Moldovei doar 3: Cahul, Bolgrad şi Ismail.
În Transilvania, recensământul din 1784, fără
Banat, Crişana şi Maramureş, arată că aici trăiau
1.366.678 locuitori. Tot în 1784, cu Banat, Crişana şi
Maramureş, în Transilvania trăiau 2.294.613 locuitori.
În marea lor majoritate, erau români.
În 1857 se organizează un alt recensământ
pentru Transilvania fără Banat, Crişana, Maramureş al
cărui rezultat arată că pe acest teritoriu locuiau
1.920.618 locuitori, în foarte mare parte români.
Aşadar, Ţările Româneşti – minus "teritoriile
furate" – aveau mai mult de 6 milioane locuitori.
2. Oraşele – târgurile
Recensământul din 1832 arată că în Moldova
existau 26 de aşezări urbane din care doar 14 aveau
42
peste 2.000 locuitori. Dintre ele, cele mai importante
erau: Iaşi, Botoşani, Galaţi – care aveau peste 8.000
locuitori.
În anul 1859, în Moldova existau 92 oraşe şi
târguri şi 2.302 sate. Iaşul avea 65.745 locuitori,
Botoşani – 27.197, Galaţi – 26.050, Ismail – 25.130
locuitori. Existau numeroase oraşe între 10.000 şi
15.000 locuitori: Piatra, Roman, Huşi, Bârlad.
În Ţara Românească, recensământul din 1859
arată că existau 3.157 de comune din care aproape 3
pătrimi aveau între 300 şi 100 locuitori. Existau, de
asemenea, 40 aşezări urbane (oraşe, orăşele, târguri),
dintre care 34 aveau între 500 şi 10.000 locuitori; 7
între 10.000-50.000 locuitori, iar Bucureştiul avea
peste 90.000 locuitori. Existau şi oraşe mai mari care,
însă, erau la o însemnată diferenţă de Bucureşti. Printre
ele: Craiova, Ploieşti, Brăila, Târgovişte, Giurgiu.
În Transilvania (fără Banat, Crişana,
Maramureş) statisticile arată că în 1869 era un număr de
63 de oraşe, din care doar 5 mari: Braşov – 28.000
locuitori, Cluj – 25.000 locuitori, Sibiu – 19.000
locuitori, Târgu Mureş – 10.000 locuitori, Sighişoara
– 8.000 locuitori. Se înregistrează progrese în
urbanizare, o creştere a numărului oraşelor şi târgurilor
precum şi a populaţiei lor.

C. Agricultura şi sericicultura
Cea mai mare parte a suprafeţelor agricole era
însămânţată cu cereale. Pe primul loc era porumbul,
43
care – aminteam – a pătruns mai târziu, dar s-a extins
repede datorită condiţiilor climatice favorabile şi
pentru că nu era cerut, ca haraci, de Poarta
Otomană.
Suprafeţele cultivate cu grâu erau mai mici
decât cele cultivate cu porumb, însă, datorită cererii
sporite la export, acestea au o tendinţă crescătoare.
Grâul se cultivă în general pe terenurile boiereşti, iar în
Moldova va fi mai bun calitativ decât în Ţara
Românească. În Moldova se răspândeşte tot mai mult
secara şi, pe urmă, meiul.
Din primele decenii ale secolului trecut se
introduce cartoful. Mai întâi, în Moldova de Nord. La
început era privit cu neîncredere, însă îşi dovedeşte în
timp utilitatea.
După 1830 se răspândeşte cultura de floarea
soarelui. Ulterior se cultivă tot mai mult plantele
tehnice (in, cânepă, tutun).
Legumele pătrund în special datorită apariţiei în
ţara noastră, în secolul trecut, a bulgarilor şi sârbilor.
Sericicultura – un domeniu vechi, o meserie
veche care, însă, se dezvoltă.

D. Creşterea animalelor
În deceniul 3-7 al secolului XIX, animalele au
reprezentat una dintre marile bogăţii ale ţării.
Procesul fusese încetinit în sec.XVIII, mai ales în
creşterea ovinelor. În sec.XIX se menţine aceeaşi
44
tendinţă defavorabilă, în special din cauza micşorării
păşunilor în favoarea culturilor cerealiere, din cauza
lipsei unor culturi sistematice de plante furajere, lipsei
de construcţii pentru adăpostirea în bune condiţii a
vitelor, sărăcirii generale a gospodăriilor ţărăneşti.
Această ocupaţie de creştere a animalelor este însă
stimulată, favorizată de înlăturarea monopolului
turcesc asupra comerţului şi de lărgirea pieţei
interne.

E. Randamentele
Variaţia recoltelor şi producţiilor, mai ales din
cauza condiţiilor climaterice care nu pot fi stăpânite
prin tehnologii corespunzătoare, oscilează între "bune",
"catastrofale" şi "proaste". De exemplu, între 1831 şi
1851 în Ţara Românească au fost 4 recolte dezastruoase
din care una catastrofală, 9 recolte slabe, 2 mediocre şi
7 bune. Lucrările agricole se fac cu mijloace
primitive: plugul de lemn, care foarte rar are cuţitul de
fier. Întreţinerea culturilor este slabă, rareori se fac două
praşile. Se practică, în general, asolamentul natural,
respectiv anual.
Pe unele moşii se importă, începând cu anul
1835, "maşini de plug" din Austria. După 1851, apar
câteva maşini de treierat, pe urmă batoze cu vapori (în
Mehedinţi, în 1866, erau 12). Mai existau în Moldova,
prin Dorohoi şi Botoşani, etc.
În 1853 se înfiinţează la Pantelimon –
Bucureşti, Şcoala de Agricultură. După 1860 şcoala
45
organizează expoziţii agricole. Dintre personalităţile
reprezentative care organizează şi participă la asemenea
activităţi îi putem aminti pe P.S.Aurelian şi Ion
Ionescu de la Brad.

F. Relaţii agrare
Unitatea de bază în această perioadă rămâne
domeniul feudal. Acesta se împarte, în general, în
rezerva feudală rămasă proprietarilor şi lucrată de
clăcaşi şi loturile ţărăneşti date în folosinţă de feudal
ţăranilor "legaţi" de el.
Zilele de clacă erau stabilite cu norme pe zi,
norme care fiind greu de îndeplinit duceau la o creştere
a numărului de zile de clacă. Astfel, în Ţara
Românească, deşi erau socotite 12 zile se ajungea
adesea la 56, iar în Moldova chiar până la 84 de zile de
clacă…
În întreagă această perioadă creşte continuu
importanţa dijmei în bani. Începe utilizarea, la
început ceva mai timidă şi apoi tot mai decisă, a muncii
salariate.

G. Silvicultura
Principala caracteristică a silviculturii de atunci
era intensitatea despăduririlor, generată de nevoile
agriculturii şi de nevoia de lemn – cherestea. Zonele
astfel cele mai importante sunt: Moldova de Jos,
Teleorman, Ilfov, Vlaşca, etc.

46
H. Producţia industrială

Producţia meşteşugărească – în această perioadă se

caracterizează prin:
destrămarea breslelor. Ca urmare a lărgirii pieţei
interne, breslele cu îngrădirile lor rigide în
organizarea producţiei şi desfacerii mărfii se vădeau
ca o frână în calea progresului;
concurenţa atelierelor – bazate pe cooperaţia
simplă – sau a manufacturilor;
producţia industriei casnice ţărăneşti, care este
un accesoriu al gospodăriilor ţărăneşti. Domeniile în
care industria casnică este întâlnită mai des sunt:
textilele; pânzele de in, cânepă, ţesături de lână;
confecţiile (ii, fote, brâuri, etc.); confecţii din piele
(chimire, opinci, veste); ceramică; împletituri de
nuiele şi paie;
producţia casnică este atrasă de piaţă, o mare parte
din rezultatele, din produsele ei sunt destinate pieţei
şi o mare parte din materia primă este cumpărată de
pe piaţă.
Toate acestea reprezintă primul stadiu al
dezvoltării capitalismului în industrie, în alte
domenii. Ele sunt o formă a producţiei de mărfuri
bazată pe proprietatea privată asupra uneltelor de
muncă şi bazată pe munca salariată.

Manufacturile reprezintă un stadiu mai avansat al

producţiei capitaliste caracterizată încă prin dominaţia
47
muncii manuale. Ele pregătesc trecerea la marea
industrie maşinistă. La noi, manufacturile nu au jucat
rolul economic important din numeroase ţări apusene.
Ele nu au ajuns la un stadiu ridicat de dezvoltare.
Existau manufacturi cu precădere în producţia
alimentară şi textilă.
La mijlocul sec.XIX, în Moldova, la Galaţi, era
o manufactură care folosea 150 lucrători, ce producea
postav. De asemenea, era un atelier de produs
ambarcaţiuni fluviale la Galaţi, la Tg.Jiu o manufactură
de ceramică, etc. Se aduceau specialişti din
Transilvania – unde manufacturile erau mai dezvoltate
– din Austria, Polonia, Silezia.
3. Primele elemente ale producţiei de fabrică
Înspre 1850, întârzierea faţă de apus datorată
stării generale politice şi economice a Ţărilor Române
(cu precădere Muntenia şi Moldova, dar nu numai),
dominaţiei ("suzeranităţii") otomane, menţinerii
relaţiilor feudale, lipsei de forţă de muncă calificată,
lipsei unei politici de stat, de sprijinire de către stat,
lipsei de infrastructuri, etc. începe să-şi facă tot mai
mult simţită prezenţa.
În 1849, este menţionată la Iaşi prima moară
cu aburi.
În 1853, la Bucureşti exista moara sistematică
cu aburi şi valţuri, cu maşini importate de la Viena
(Moara Gh.Asan). Acest tip de mori se generalizează,
apărând la Brăila, Galaţi, etc. În 1863, existau 33 mori
mecanice, dintre care 17 în Moldova.
48
 Producerea alcoolului se realiza cu velniţe
mecanice şi se obţinea prin folosirea ca materie primă a
cerealelor şi cartofilor precum şi a reziduului utilizat la
îngrăşatul animalelor. În 1855 erau 114 ateliere în care
se obţinea alcool.
Fabrici de textile existau atât în Ţara
Românească cât şi în Moldova.
În 1860 manufacturile de postav începuseră a
se transforma în fabrici. În 1852, la Neamţ, o fabrică
de postav. Tot în Neamţ, Mihail Kogălniceanu
înfiinţează o fabrică de postav în 1854, cu maşini cu
abur importate din Austria.
Materiale de construcţii. Existau fabrici de
cărămizi şi ţigle la Iaşi, Focşani, Bucureşti. În 1849
Dimitrie Cantacuzino înfiinţează pe moşia sa de la
Grozeşti prima fabrică de sticlă, care în 1874 avea 78 de
lucrători.
Extracţia petrolului. Primul foraj cu sondă
pentru extragerea păcurii se face la Mosoarele, lângă
Târgu Ocna. În 1857, fraţii Teodor şi Marin
Mehedinţeanu au construit lângă Râfov (Ploieşti) o
mică rafinărie, iar petrolul lampant obţinut s-a folosit
la iluminatul Ploieştiului, fapt meritoriu pentru acel
timp în care mari oraşe europene nu erau luminate
astfel. Existau distilerii de petrol la Ploieşti şi
Ploieştiori.
Ateliere mecanice mai mari – proprietăţi de
stat: 1863 – Arsenalul armatei; 1832 – Ion Heliade
Rădulescu înfiinţează o tipografie care ulterior cedează
49
maşinile tipografiei Ministerului de Război, înfiinţată în
1860; existau, de asemenea, Tipografia Statului precum
şi cea a Mitropoliei.

I. Transporturile
Starea lor proastă a fost o frână puternică în
dezvoltarea Principatelor şi, pe urmă, a României.
Principalul drum ce străbătea Ţara Românească era
Turnu Severin – Craiova – Slatina – Piteşti – Bucureşti
– Ploieşti – Buzău – Râmnicu Sărat – Focşani. Era
vorba de un pat de pietriş cu şanţuri de scurgere a apei
pe de lături. Un alt drum important: Predeal – Ploieşti –
Bucureşti – Giurgiu.
În Moldova, drumuri importante: Mihăileni –
Dorohoi – Botoşani – Iaşi – Tecuci. Pe urmă, Drumul
Siretului – ce urma cursul apei, etc. Erau drumuri
transversale ce legau Moldova cu Transilvania.
"Şoseluirea" drumurilor moldovene se
realizează mai repede decât a celor muntene. Se deschid
perspective pentru construirea "drumurilor de fier". În
1869 este astfel inaugurată prima linie pe distanţa
Bucureşti-Filaret – Giurgiu.

J. Sistemul de poştă
În fiecare din cele două ţări exista o reţea a
serviciului de poştă, căruţe de transport şi staţii pentru
schimbul cailor. Ceva mai târziu este înfiinţat serviciul
de diligenţă pentru transportul călătorilor, pachetelor,
scrisorilor, banilor. (vezi şi V.Alecsandri, "Chiriţa în
50
provincie" – "Musiu Charle", etc.) Primele linii
telegrafice sunt realizate la 1854, după care încep să se
extindă (vezi şi I.L.Caragiale, "O scrisoare
pierdută"). Existau şi transportatori particulari, numiţi
harabagii.

K. Construcţiile
În 1860, doar jumătate din marile clădiri ale
oraşelor (Bucureşti, Iaşi, Brăila, Galaţi) din Ţara
Românească şi Moldova erau din zid, restul fiind din
lemn sau pământ.

L. Comerţul interior şi exterior

Comerţul interior se desfăşura în bâlciuri sau

iarmaroace sau târguri. După 1830 a fost favorizată
crearea de bâlciuri şi s-a îngrădit abuzul pe care-l
practicau proprietarii moşiilor în ceea ce priveşte taxele
de participare ale celor ce expuneau marfă sau
cumpărau. Se dezvolta, însă, tot mai mult, "comerţul
permanent". În magazine se vindea atât marfă produsă
în ţară cât şi din import. Se dezvolta şi comerţul
ambulant, cu precădere pe uliţele oraşelor mai mari.
După 1830, ca urmare a Regulamentului Organic, se
desfiinţează vămile în interiorul Ţării Româneşti şi
Moldovei, şi mai apoi dintre aceste ţări surori (1835).
Se desfăşoară un comerţ permanent între Ţara
Românească şi Transilvania, iar Braşovul şi Sibiul au
fost în permanenţă pieţe româneşti. Importantă
51
pentru fenomenul comercial este transhumanţa, prin
care oierii transilvăneni coborau primăvara, cu turmele
de oi, în sudul ţării.
Comerţul exterior se dezvoltă după 1829
(amintita Pace de la Adrianopole), atât cel cu Turcia
care se desfăşoară acum la preţul pieţei, sau mai
aproape de el, dar şi cel cu Austria, Anglia, Franţa,
Rusia, Prusia, Piemont, Neapole.

M. Circulaţia monetară, finanţele, creditul în

deceniile 3-7 sec.XIX în Ţările Române
Există două tipuri de sisteme monetare: legale şi
consimţite. Pe planul istoriei monetare româneşti, ceea
ce caracterizează epoca premergătoare reformei
monetare din 1867 este incapacitatea din ce în ce mai
agravată a sistemului monetar existent de a satisface
nevoile circulaţiei monetare, dezagregarea totală a
sistemului, iar pe planul gândirii monetare apariţia în
cultura română a unei adevărate doctrine monetare,
care prin critica situaţiei existente, prin propuneri şi
discuţii în legătură cu problema monetară, a pregătit
reforma. Existau, cum aminteam, 2 tipuri de sisteme
monetare: legale şi consimţite.
În sistemele legale, ordinea în circulaţie, adică
etalonul, emisiunea de monedă, raportul dintre valoarea
monedelor bătute din diferite metale sunt reglementate
printr-un act de autoritate, un decret, o lege.
În sistemele consimţite, ordinea se stabileşte
prin practica comercială.
52
 Existenţa şi statutul leului ca monedă de calcul
a stat la baza circulaţiei monetare în Ţările Române mai
bine de un veac. Putem împărţi această perioadă în două
etape:
1. Însuşirea şi adoptarea leului ca monedă de
calcul: leul ca monedă reală lipseşte din circulaţie.
Există însă ca monedă de calcul şi în această calitate
serveşte la: a) exprimarea valorii tuturor mărfurilor şi
serviciilor, inclusiv a monedelor; b) ţinerea
contabilităţii de stat; bugetele se alcătuiau în lei, dările
sunt evaluate şi plătite tot în lei, la fel socotelile
particulare.
Este adevărat, o monedă reală cu numele de leu
a existat o lungă perioadă, fiind o specie de taler bătută
în Ţările de Jos. Combinată în circulaţia mondială cu
submultiplii sistemului monetar turcesc, a căpătat ca
submultiplii paraua şi banul.
1 leu = 40 parale; 1 para = 3 bani
Raportul de valoare între diferitele monede
străine de aur, argint şi diverse aliaje se stabileşte pe
piaţa locală pe baza valorii reale a metalelor.
2. Sistemul monetar instituit de
Regulamentul Organic. Leul din moneda de
socoteală devine monedă reală. Regulamentul Organic
prevede că un galben sau un taler de aur valorează 33
lei şi 20 parale.
Legea votată în aprilie 1867 pentru
înfiinţarea unui nou sistem monetar şi fabricarea
("baterea") monedelor naţionale satisfăcea o
53
revendicare unanimă şi traducea prin principiile şi
dispoziţiile ei tezele unei gândiri economice româneşti,
ale unei doctrine monetare elaborată treptat în cursul
câtorva decenii.
Ca valoare, legea din 1867 defineşte leul ca
având 5g Argint şi raportul legal cu aurul era 1 la 15,5
(1 leu Aur = 3 lei Argint). Principalele avantaje ale
Legii din 1867 erau: larga deschidere spre vest; efortul
masiv de a desprinde economia românească de sub
suzeranitatea economică turcească şi exploatarea
austriacă; scoaterea din circulaţie a tuturor monezilor
din Au şi Ag străine la 6 luni după emiterea monedei
naţionale; guvernul putea controla emisiunea de bani; se
pun bazele unu sistem monetar modern.
 Impozitele care trebuie plătite în exprimare
bănească sunt stabilite de Regulamentul Organic şi
sunt de mai multe tipuri: a) capitaţia, un impozit plătit
de familii de ţărani; b) patenta plătită de negustori şi
meseriaşi; moşierii şi clerul erau scutiţi de dări.
După 1859 s-a încercat un sistem fiscal modern
prin care şi marii proprietari erau supuşi la impozite.
 Creditul era furnizat mai ales de capitalul
cămătăresc. Au apărut casele de bancă ce funcţionează
cu capital austriac dar dispuneau de sume reduse. La
Iaşi, în deceniul 6 al secolului XIX apar primele
Societăţi de Asigurări, cu capital străin: Unirea,
Concordia, Danubiul.
 În Transilvania, sub toate aceste aspecte,
situaţia era relativ mai avansată având în vedere
54
legislaţia de resort din Imperiul Austro-Ungar.
Populaţia românească era însă descurajată legal şi de
fapt în întreprinderile respective.

Întrebări recapitulative:

1. Care sunt principalele evenimente generale ce au

influenţat progresul Ţărilor Române?
2. Ce tendinţe se înregistrează în plan demografic?
3. Care sunt principalele forme de organizare şi
desfăşurare ale producţiei?
4. Ce modificări se produc în ceea ce priveşte sistemul
monetar?
5. În ce parametri se desfăşoară comerţul intern?

Teste:
1. Convenţia de la Akerman, în 1827, între Turcia şi
Rusia prevedea:
a) alegerea în Principate a domnilor fanarioţi;
b) scutirea de tribut pe 2 ani;
c) liberalizarea comerţului extern, cu obligaţia
asigurării cu grâne a Porţii;
d) liberalizarea comerţului extern, fără obligaţia
asigurării cu grâne a Porţii.

2. Producţia meşteşugărească, în această perioadă, se

caracterizează prin:
a) destrămarea breslelor;

55
 b) concurenţa atelierelor, bazată pe cooperaţia
simplă;
c) sporirea importanţei breslelor
d) concurenţa manufacturilor;

3. Producţia industriei casnice ţărăneşti este întâlnită

mai des în domeniile:
a) textilelor;
b) producerea maşinilor;
c) confecţiilor din piele;
d) împletituri de nuiele şi paie;

4. În 1869 este inaugurată linia de cale ferată pe

distanţa:
a) Iaşi –Tecuci;
b) Bucureşti – Filaret – Giurgiu;
c) Bucureşti – Piteşti;
d) Iaşi – Roman

5. Cea mai mare parte a suprafeţelor agricole era

însămânţată cu:
a) cartofi
b) legume
c) cereale

Bibliografie:

56
Dan Popescu, "<<Icebergul>> – Secvenţe din epopeea
dezvoltării", Editura Albatros, Bucureşti, 1990.
Al. Cebuc, C. Mocanu, Din istoria transporturilor de
călători în România, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
V. Gionea, Cămătăria în ţările române, revista
Continent nr.1(15) din 1993, Momente ale circulaţiei
băneşti în ţările române, rev. Continent, nr. 2(16),
nr.3(17) din 1993.
Dan Popescu, Istoria gândirii economice din antichitate
până la sfârşitul sec. XX, ed. Continent, Sibiu-
Bucureşti, 1999.
Keith Hitchins, România, 1866-1947, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1996.
N. N. Constantinescu (coord), Istoria economică a
României : De la începuturi pînă la cel de-al doilea
război mondial, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
N. Marcu (coord.), Istorie economică, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, Istoria economiei,
Editura Economică, Bucureşti, 2003.

CURS 5

ECONOMIA TRANSILVANIEI ÎN
DECENIILE 3-7 ALE SECOLULUI XIX

Obiective:
- cunoaşterea cadrului internaţional în care a avut loc
dezvoltarea capitalismului în Transilvania;

57
- stabilirea principalelor trăsături specifice ale
dezvoltării economice a Transilvaniei;
- înţelegerea relaţiei dintre Transilvania cu
Principatele Române.

Rezumat:
Capitolul debutează cu prezentarea contextului
specific al dezvoltării Transilvaniei în cadrul Imperiului
Austriac. Urmează apoi prezentarea situaţiei
agriculturii, comerţului, creditului, transportului şi
circulaţiei monetare pe teritoriul Transilvaniei, în
primele decenii ale epocii moderne.

Deşi economia Transilvaniei s-a dezvoltat în cadrul

statului austriac, stat care a rezervat acestei provincii
româneşti rolul de piaţă de desfacere pentru mărfuri
industriale austriece şi piaţă de aprovizionare cu materii
prime industriale, legăturile economice ale
Transilvaniei cu celelalte Ţări Române au crescut
continuu. Evoluţia economică este asemănătoare cu cea
din aceste Ţări Româneşti.

A. Agricultura
Se dezvoltă în special în Banat şi Crişana ce
erau bazine agricole producătoare de cereale. Pe lângă
uneltele tradiţionale, se folosesc aici şi maşini, unelte
agricole mai perfecţionate, se practică asolamentul mai
ales trienal, evoluează gospodării ce se ocupă cu
creşterea vitelor. O caracteristică a acestei perioade este
58
dată de sporirea rezervei feudale (alodiul). Se practică,
pe scară largă, defrişările iar loturile iobagilor se
micşorează continuu.
Rezerva feudală se numea alodiu iar loturile
iobăgeşti – şesii. Ţăranii dependenţi erau deţinătorii de
şesii în folosinţă precum şi jelerii, care nu aveau şesii ci
doar gospodăriile lor doar cu loc de grădină în jurul
casei. Obligaţiile feudale ale ţăranilor în
Transilvania erau în preajma lui 1848 mai mari
decât cele de dincoace de Carpaţi, robota fiind uneori
de 200 zile pe an. Marii proprietari erau, în general, în
Transilvania câteva zeci de familii maghiare sau
maghiarizate.

B. Industria Transilvaniei
Principalele caracteristici ale industriei
transilvane în deceniile 3-7 ale sec.XIX:
a) se destramă breslele, unii dintre meşteri devin
patroni de manufacturi;
b) se dezvoltă industria casnică ţărănească;
c) se înfiinţează numeroase manufacturi, în Banat,
apoi Braşov, Cluj, Sibiu. Guvernul austro-ungar
sprijinea crearea manufacturilor de stat. Principalele
domenii de activitate ale acestora sunt: textile
(postav, pături, covoare – Sibiu, Braşov, Cisnădie,
Timişoara, Sebeş, Sighişoara), hârtie – Făgăraş,
Sebeş, Braşov, ceramică – Batiz – lângă
Hunedoara. Există manufacturi în producţia

59
 extractivă şi metalurgică – Topliţa, Nădlag,
Hunedoara, Reşiţa, Cugir, Remetea, Vaşcău, etc.
d) maşinismul se dezvoltă mai ales în extracţia
fierului şi siderurgie. Exploatarea minereului de fier
la Oraviţa şi Bocşa este sprijinită de Societatea
căilor ferate de stat din 1854. Aceasta ajunge în
1867 să folosească 32 maşini cu aburi ce aveau
1440 cai putere. Pe urmă, Societatea anonimă de
mine din Braşov exploatează cărbune şi fier.
 În domeniul morăritului se răspândesc
morile mecanice. La Oraviţa şi Şteierdof există 2
fabrici cu capital austriac ce produc ulei şi parafină, iar
la Moldova Nouă, o fabrică de acid sulfuric. În 1863
existau în Transilvania maşini cu o forţă de 2200 cai
putere din care 2040 cai putere aparţineau
întreprinderilor siderurgice, relativ puţin morăritului,
circa 160 cai putere în celelalte ramuri.
 Comerţul este organizat pe bresle de
negustori. Erau comercianţi români, aromâni, greci,
saşi, armeni. După 1850 se înfiinţează Camere de
Comerţ şi Industrie la Braşov, Cluj, Timişoara.
 Creditul – în 1867, în Transilvania, existau 9
instituţii bancare cu capital german şi maghiar.
Ulterior se dezvoltă cooperativele de credit
româneşti, bazate pe depuneri ale membrilor lor. Există
societăţi de asigurare cu capital austriac, italian,
german.
 Circulaţia monetară – pe teritoriul
Transilvaniei circulau monezile Imperiului Austriac şi
60
 pe urmă ale Imperiului Austro-Ungar. Moneda de bază
era guldenul, numit şi florin, care la 1 noiembrie 1858
echivala cu 4 gr. argint fin. Diviziunea era creiţarul, 60
creiţari = 1 gulden, etc.
 Transporturile. În Banat, se construieşte
prima cale ferată la 1853, realizată de cunoscuta
"S.T.E.G." În Transilvania, la 1857 este inaugurată
linia Arad – Braşov cu ramificaţie spre Petroşani. Este
dezvoltat transportul pe Dunăre, principalele porturi:
Baziaş, Orşova, Moldova Nouă.

Întrebări recapitulative:

1. Ce rol a jucat Transilvania în relaţie cu imperiul

austriac?
2. Ce tehnici se utilizau în domeniul agriculturii?
3. Care sunt trăsăturile producţiei industriale din
Translivania?
4. Comentaţi situaţia ţăranilor români din Transilvania.
5. Descrieţi relaţiile economice ale Transilvaniei cu
Moldova şi Ţara Românească.

Teste:
1. Principalele caracteristici ale industriei transilvane în
deceniile 3-7 ale secolului al XIX-lea sunt:
a) nu se destramă breslele,
b) se dezvoltă industria casnică ţărănească;
c) se înfiinţează numeroase manufacturi, în Banat,
apoi Braşov, Cluj, Sibiu.
61
2. Guvernul austro-ungar sprijinea crearea
manufacturilor de stat în domenii de activitate precum:
a) textile
b) lumânări
c) hârtie
d) ceramică

3. Obligaţiile feudale ale ţăranilor în Transilvania erau

în preajma lui 1848
a) mai mici decât cele de dincoace de Carpaţi,
b) mai mici decât cele de dincoace de Carpaţi,
c) la fel ca cele de dincoace de Carpaţi,

4. În Banat, se construieşte prima cale ferată în anul

a) 1853
b) 1857
c) 1869
d) 1867

5. Principaleleporturi pe Dunăre sunt la:

a) Baziaş
b) Orşova
c) Braşov

Bibliografie:

D.P. Marţian, Opere economice, ed. Ştiinţifică,

Bucureşti, 1961.
62
N. Marcu, Istorie economică, A.S.E.-Bucureşti, ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
C. Murgescu, Mersul ideilor economice la români,
vol.I-II, ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994.
Keith Hitchins, România, 1866-1947, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1996.
N. N. Constantinescu (coord), Istoria economică a
României: De la începuturi pînă la cel de-al doilea
război mondial, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
N. Marcu (coord.), Istorie economică, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, Istoria economiei,
Editura Economică, Bucureşti, 2003.

CURS 6
DEZVOLTAREA ŞI CONSOLIDAREA
ECONOMIEI ROMÂNIEI DE LA 1877
PÂNĂ LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Obiective:
- determinarea importanţei câştigării independenţei
României în ceea ce priveşte dezvoltarea
economică;
- cunoaşterea principaleor politici economice;
- stabilirea principalelor coordonate ale dezvoltării
economice din această perioadă.

63
Rezumat:
Cucerirea independenţei de stat în anul 1877
deschide perspective noi pentru modernizarea
structurilor economice, sociale, politice, culturale.
Principala frână în calea dezvoltării industriale a fost
aplicarea, până în deceniul 9 a sec.XIX, a politicii
economice a "liberului schimb", nepotrivită atunci în
condiţiile în care maşinismul abia îşi făcuse apariţia. Se
trece la propagarea protecţionismului pentru întreaga
industrie (prin elaborarea unor legi protecţioniste) şi la
denunţarea Convenţia cu Austro-Ungaria de către statul
român în 1886. Ştiinţa şi învăţământul se dezvoltă, la
fel şi transportul şi construcţiile. Cu toate aceasta,
agricultura reprezintă cea mai importantă activitate a
economiei româneşti.

A. Cucerirea independenţei de stat de la 1877 va conferi

o poziţie favorabilă afirmării internaţionale a ţării şi
a economiei naţionale. Se deschid perspective noi
pentru modernizarea structurilor economice, sociale,
politice, culturale, pentru organizarea lor pe temelii
moderne, pentru înviorarea activităţii economice şi
practicarea unei politici economice independente,
Principatele Unite nemaifiind legate de capitulaţii.
Întreprinzătorii şi burghezia erau interesaţi de
dezvoltarea unei industrii naţionale. Premisele
favorabile ale acestei evoluţii sunt:

64
 - lărgirea pieţei interne pentru forţa de muncă,
în condiţiile desfiinţării iobăgiei,
diferenţierii şi mobilităţii ţăranilor;
- crearea sistemului monetar naţional;
- formarea sistemului bancar şi de credit;
- extinderea reţelei de căi ferate, a
comunicaţiilor;
- acumularea internă a capitalului.
Principala frână în calea dezvoltării industriale
a fost aplicarea, până în deceniul 9 a sec.XIX, a politicii
economice a "liberului schimb", nepotrivită atunci în
condiţiile în care industria românească era slab
dezvoltată iar maşinismul abia îşi făcuse apariţia.
Această politică, repudiată, la timpul potrivit, de înseşi
ţările dezvoltate ale lumii, favoriza, evident, ţările
exportatoare de producţie industrială şi avea efecte
nimicitoare pentru bruma de industrie românească.
Convenţia cu Austro-Ungaria din 1875 – un
element principal în acest sens – stipula ca România să-
şi plaseze în Austro-Ungaria producţia agrară, iar
aceasta din urmă, pe bază de reciprocitate, beneficia de
scutiri şi de reduceri ale taxelor vamale pentru
produsele sale industriale pe care le plasa pe piaţa
românească. Industria românească, livrând la preţuri
ceva mai ridicate şi fără ca cineva să ia în calcul o
perioadă, o strategie a dezvoltării naţionale, nu a putut
rezista concurenţei austro-ungare şi, ca urmare, un
număr însemnat de întreprinderi şi-au încetat
activitatea. Convenţia cu Austro-Ungaria avea însă şi o
65
cotă pozitivă, ea afirma dorinţa de independenţă a
României într-o perioadă în care aceasta se pregătea să-
şi cucerească independenţa de stat. Dintre adepţii
dezvoltării stimulate şi puternice a industriei naţionale îi
putem aminti pe: P.S.Aurelian, A.D.Xenopol,
D.P.Marţian, Mihail Kogălniceanu, G.Bariţiu, Lazlo
Kövary, etc.
După o perioadă de pasivitate, Guvernul se
străduieşte să sprijine cu legi potrivite, protecţioniste,
industria naţională.
În 1882, este dată o lege în favoarea industriei
zahărului, prin care se acordă fabricanţilor de zahăr o
primă de 0,16 lei pentru fiecare kg de zahăr produs şi
0,20 lei pentru fiecare kg de zahăr exportat.
 În 1891, odată cu aplicarea tarifului vamal
general, se ridică taxele vamale la zahărul importat cu
0,35 lei/kg.
 În 1885, printr-o altă lege protecţionistă se
încurajează fabricarea ţesăturilor, sforilor şi sacilor
de iută, se încurajează tăbăcăriile şi industria
pielăriei. Bunăoară, pentru tăbăcării şi pielărie, se
elimină taxele vamale la importul tananţilor.
Se creează, de fapt, un curent protecţionist
pentru toate ramurile industriale. În 1884, la Iaşi, are
loc un Congres economic unde s-a cerut denunţarea
Convenţiei cu Austro-Ungaria şi propagarea
protecţionismului pentru întreaga industrie. În 1886,
Convenţia cu Austro-Ungaria este denunţată de statul
român.
66
 Din 1894, se aplică un tarif vamal general
protecţionist. Acesta prevedea:
a) regim vamal protecţionist pentru materiile prime
existente în ţară şi pentru produsele ce se fabricau
sau se puteau fabrica în întreprinderile autohtone;
b) scutirea de taxe la export pentru materiile prime pe
care România le avea în cantităţi suficiente şi pentru
produsele industriale;
c) taxe de import reduse pentru materiile prime
necesare industriei, economiei naţionale şi pentru
producţia industrială de care industria naţională avea
nevoie pentru echiparea ei tehnică.
În 1887, e dată legea "Măsuri generale pentru
a veni în ajutorul industriei naţionale". Aceasta
prevedea că orice persoană din ţară sau străinătate putea
să înfiinţeze o întreprindere industrială care să
beneficieze de avantajele create de lege cu condiţia să
dispună de un capital de 50.000 lei, să întrebuinţeze
25 lucrători/zi (ulterior s-au menţionat 12 lucrători),
cel puţin 5 luni pe an, să folosească maşini şi
mijloace tehnice perfecţionate care să fie conduse de
oameni specializaţi. Această lege oferă condiţii pentru
dezvoltarea industriei de fabrică, maşiniste în care să fie
folosită forţa de muncă calificată. Prin legea de mai sus
erau acordate avantaje tuturor categoriilor de
întreprinzători prin:
 acordarea cu titlu de proprietate pentru români –
sau în posesiune până la 90 ani pentru străini – a

67
 unei suprafeţe de pământ din proprietatea
statului sau a comunelor, de 1-5 ha;
 scutiri de impozite directe către stat, judeţ sau
comună şi de taxe pentru importul de maşini,
instalaţii, accesorii şi materii prime;
 reduceri de taxe pe căile ferate pentru transportul
mărfurilor de la fabrică la destinaţie şi a instalaţiilor
şi materiilor prime necesare fabricilor respective;
 prioritate la furniturile statului pentru întreprinderile
astfel create.
S-au dezvoltat puternic, astfel, întreprinderile
naţionale; între 1866-1887 numărul mediu anual de
fabrici înfiinţate era de 8,2; între 1887-1893 era de 14;
între 1893-1906 era de 18.
Potrivit unei anchete industriale din 1901-1902,
mărimea întreprinderilor din industria românească
era următoarea:

Felul Numărul Numărul Forţa Capital

industriei întreprinderil personalul motrice ul
or ui ocupat folosită (mii lei)
în (CP)
industrie
Industria 625 39.746 45.211 247.389
mare
Industria 54.405 105.031 235 -
mijlocie şi
mică
68
 Industrii 6.923 17.835 15.297 29.951
speciale
(mici, mari,
joagăre)
Industria 235 6.568 - -
extractivă
TOTAL 62.188 169.180 - -

B. În perioada până la primul război mondial se

creează noi condiţii pentru dezvoltarea industriei. Se va
înregistra o răspândire mai accentuată a maşinismului,
un ritm mai intens de creştere a producţiei industriale şi
amplificarea măsurilor de politică economică
protecţionistă.
 În 1904, este adoptat un nou tarif vamal ce
va fi aplicat din 1906. În 1905, este promulgată "Legea
generală a vămilor" prin care se stabilesc suprataxe
sau chiar prohibirea mărfurilor importate din ţările
ce luau măsuri similare împotriva mărfurilor
româneşti exportate.
 În 1906 este dată o lege pentru încurajarea
industriei textile prin care fabricanţii de produse textile
erau scutiţi de taxe vamale la importul de in şi cânepă
cu condiţia ca acest import să scadă anual cu 10%,
astfel încât în al zecelea an de la apariţia legii întregul
consum de fire de in şi cânepă să fie satisfăcut din
producţia indigenă.

69
  Tot în 1906, este dată "Legea asupra
brevetelor de invenţiuni" care prevedea anularea
brevetului care în timp de 4 ani de la data la care a
fost acordat nu a fost exploatat efectiv prin crearea
întreprinderilor industriale care să fabrice obiectul
brevetat.
 În 1912, este dată "Legea pentru încurajarea
industriei naţionale" pentru toate întreprinderile
industriale, inclusiv fabricanţii de bere, alcool şi făină.
Ea a acordat înlesniri pentru:
a) toate întreprinderile cu minim 20 lucrători sau
maşini puse în funcţiune de orice motor de cel puţin
5 cai putere;
b) meseriaşii ce întrebuinţau cel puţin 4 calfe sau
meşteri;
c) societăţile cooperative de meseriaşi, cu un capital
de cel puţin 2.000 lei, legal constituite şi care
întrebuinţau minim 10 lucrători sau asociaţi;
d) societăţile cooperatiste săteşti;
e) întreprinderile ce foloseau fie la un loc, fie la
domiciliu, 20 lucrători în industria casnică.
Principalele avantaje pentru toate asemenea
întreprinderi erau:
- 5 ha pentru construcţia fabricii;
- folosirea gratuită a căderilor de apă şi a
râurilor;
- scutiri de taxe vamale pentru importul de
maşini, accesorii, instalaţii necesare
înfiinţării sau extinderii întreprinderilor;
70
 - reducerea taxelor (tarifelor) pe căile
ferate pentru transportul produselor,
materiilor prime şi maşinilor;
- scutirea de orice impozite directe către
stat, judeţ sau comună afară de obligaţia
de a plăti statului 3-6% din beneficiul net
anual.
Să menţionăm că în 1915, funcţionau deja 851
întreprinderi cu 126.666 c.p., în industria mare,
prelucrătoare, încurajată de stat.
Pe locul I era industria alimentară, cu morile
din Bucureşti, Braşov, Craiova, Ploieşti, Botoşani,
Brăila, Galaţi, etc.
Pe locul II, industria zahărului, cu fabrici la
Chitila, Sascut, Mărăşeşti (cu capital românesc, grecesc,
austriac), Drânceni – capital englez, Roman – capital
belgian, Ripiceni – capital francez.
Era dezvoltată industria alcoolului, la fel şi cea
a tăbăcăriei şi a pielăriei. Se dezvoltă industria
textilă, se importau totuşi 50% din necesar. În industria
lemnului exista, în 1902, un număr de 54 fabrici de
cherestea, cu 9246 cai putere şi peste 6.000 lucrători şi
tehnicieni.
Industria hârtiei, mucavalei şi cartonului se
dezvoltă la Letea, Buşteni, Câmpulung, Scăieni, Cheia.
Se dezvoltă industria materialelor de construcţii, astfel
că, în 1899, apare prima fabrică de ciment la Brăila,
urmată de altele la Azuga şi Cernavodă. Industria
metalurgică este încă slab dezvoltată.
71
 Industria extractivă este favorizată de apariţia,
în 1895, a "Legii minelor", care prevedea că toate
bogăţiile subsolului aparţin statului. Apar şi societăţi
străine în industria extractivă, ce plătesc statului român
taxe de concesiuni. Dintre ele: Steaua Română,
înfiinţată în 1896 cu capital austro-ungar şi englez,
Aurora – 1898, capital german şi olandez,
Internaţionala, cu capital german, 4 societăţi cu capital
englez la 1900, pe urmă Societatea româno-
americană (Standard Oil) în 1904, Concordia şi
Creditul Petrolier cu capital german, în 1906 – Vega,
1910 – Astra Română, ş.a.
Ca urmare a creşterii numărului de întreprinderi
în industria extractivă a petrolului, va creşte
considerabil producţia de petrol.
În 1890 producţia era de 53.500 t.
În 1900 – 247.487 t.
În 1914 – 1.810.170 t.
Trăsăturile generale ale industriei în
perioada analizată sunt următoarele:
- primul loc îl ocupă industria alimentară;
- creşte industria chimică, se dezvoltă
rafinăriile de petrol;
- alte ramuri ca metalurgia, construcţiile de
maşini sunt încă timide;
- forţa motrice la 1.000 de locuitori era în
1907 de 10 ori mai mică decât în Anglia şi
de 5-8 ori mai mică decât în Franţa;

72
 - industria este concentrată în centre
industriale ca Bucureşti, Valea Prahovei,
Galaţi şi este puţină sau aproape că nu există
în Dobrogea, Oltenia, Moldova.

C. Transporturile şi construcţiile
În domeniul transporturilor, la sfârşitul secolului
XIX începutul secolului XX se pot evidenţia 2 reţele
distincte:
a) în estul arcului carpatic – în Muntenia şi Moldova;
b) în vestul arcului carpatic – în Transilvania.
La începutul secolului XX, în România veche,
reţeaua de cale ferată avea o lungime de 3832 km şi
ocupa cca. 36.700 lucrători, tehnicieni şi funcţionari. În
Transilvania şi Banat erau 4600 km. Reţeaua din
Transilvania şi Banat a fost pusă în contact cu reţeaua
din România Veche în 6 puncte: Petroşani (1870),
Timiş (1879), Orşova (1879), Ghimeş Palanca (1897),
Turnu Roşu (1897) şi Ilva Mică (1907). În Bucovina,
construcţia de cale ferată începe la 1866; deja în
septembrie primul tren va intra în gara Cernăuţi.
Calea ferată în România veche:
Anii Parcursul Parcursul Populaţia
(călători) (mil.tone ţării
mărfuri) (mil.locuitori
)
1875 780 0,55 4,4
1905 6600 5,76 6,48
1915 11570 9,9 7,9
73
 În 1888 se creează Direcţia Generală CFR, iar
în 1890 – Navigaţia Fluvială Română, 1895 –
Serviciul Maritim Român (în cadrul acestei direcţii).
Construcţiile – se realizează clădiri
monumentale: Universitatea Bucureşti (1857-1869,
arhitect Alex.Orăscu), Castelul Peleş (conceput sub
Carol I, realizat între 1875-1880, pe urmă dezvoltări,
arhitecţii germani Doderer şi Schultz), Palatul
Administrativ din Iaşi (realizat de I.D.Berindei), etc.
D. Ştiinţa şi învăţământul – Anghel Saligny – inginer
român, concepe podul peste Dunăre de la Cernavodă,
cel mai lung pod din Europa şi al III-lea din lume. În
decembrie 1890 se pune piatra fundamentală iar în
septembrie 1895 are loc inaugurarea lucrării.
În 1879 ia fiinţă Academia Română; printre
preşedinţi, transilvăneanul George Bariţiu.
1891 – Şcoala Naţională de poduri şi şosele –
părintele Politehnicii bucureştene.
1897 – Staţiunea Agricolă Centrală de pe
lângă Şcoala superioară de agricultură de la Herăstrău.
1892 – Şcoala de Silvicultură de la Brăneşti.
1853-1854 – Şcoala de arte şi meserii în
Bucureşti şi Iaşi.
1883 – Şcoala Superioară de medicină
veterinară.
1913 – Academia de Înalte Studii Comerciale
şi Industriale din Bucureşti

74
E. Agricultura – se caracterizează printr-o distribuţie
a proprietăţilor care nu stimula la nivel posibil şi
necesar producţia. Repartiţia pământului arabil în
România veche, la recensământul din 1895

Categoria % faţă de totalul suprafeţelor

proprietăţii
până la 10 ha 41,66% 50,38% (proprietate mică şi
10-50 ha 8,72% mijlocie)
50-100 ha 2,08%
100-500 ha 9,86% 49,62% (proprietate mare)
peste 500 ha 37,68%
Repartiţia pământului arabil în Transilvania, la
recensământul din 1896:
Gospodării cu % din suprafaţa totală
până la 10 ha 35,5% 60% - proprietate mică şi
10-50 ha 24,5% mijlocie
50-100 ha 3,4%
100-500 ha 10,1% 40% - proprietate mare
peste 500 ha 26,5%

Faţă de România Veche, în Transilvania

proporţia între proprietatea mică şi mijlocie, pe de o
parte şi proprietatea mare este mai raţional realizată.
În România, ţăranii sărăcesc, dijmele devin tot
mai mari, iar arendaşii, interpuşi tot mai insistent şi
mai obstinent între proprietari şi ţărani (2 mari trusturi
arendăşeşti controlau la un moment dat aproximativ

75
75% din suprafaţa agricolă a ţării) vor creşte gradul de
exploatare şi mizerie a ţărănimii. În general, arendaşii
vor exploata iraţional pământul, nu vor fi interesaţi să
facă investiţii, ci vor fi interesaţi să ia cât mai mult, sub
toate formele, de la ţărani şi să dea cât mai puţin la
boieri ca arendă. Se trece treptat la sistemul capitalist în
agricultură (munca salariată) iar învoielile agricole, prin
lege, sunt schimbate în favoarea arendaşilor. În 1907,
nemaiputând răbda mizeria şi "degenerarea" (fenomen
real, datorită unei alimentaţii şi vieţi favorizând bolile
degenerative, precum pelagra), ţăranii se vor răscula.
"Scânteia" se va aprinde pe moşia Flămânzi (Moldova)
a Sturzeştilor şi arendată de fraţii Fischer şi se va
întinde ca un pârjol în toată ţara. "Focul" va fi stins cu
grele pierderi umane.
Ca urmare a răscoalei şi desluşindu-se mesajul
ei, se aduc îmbunătăţiri succesive Legii învoielilor
agricole. Astfel, în decembrie, 1907, este interzisă prin
lege practicarea dijmei la tarla, în 1908 este interzis
trustul arendăşesc, plafonându-se posibilitatea de
arendare pentru un arendaş la 4000 ha pământ.
În agricultura Transilvaniei – cam după 1900 –
se introduc, în proporţie însemnată, maşinile agricole,
se realizează progrese.

Întrebări recapitulative:

1. Care au fost premisele dezvoltării industriale ale

României, în această perioadă?
76
2. Ce prevedea convenţia comercială încheiată cu
Austro-Ungaria?
3. Care au fost cele mai importante legi protecţioniste?
4. Cum a evoluat învăţământul şi ştiinţele în această
perioadă

Teste:

1. Tariful vamal general protecţionist din 1894

prevedea:
a) regim vamal protecţionist pentru materiile prime
existente în ţară;
b) perceperea de taxe la export pentru materiile
prime pe care România le avea în cantităţi
suficiente şi pentru produsele industriale;
c) regim vamal protecţionist pentru produsele ce se
fabricau sau se puteau fabrica în întreprinderile
autohtone;
d) taxe de import suplimentare pentru materiile
prime necesare industriei

2. Trăsăturile generale ale industriei în perioada

analizată sunt următoarele:
a) primul loc îl ocupă industria siderurgică;
b) creşte industria chimică, se dezvoltă rafinăriile
de petrol;
c) alte ramuri ca metalurgia, construcţiile de maşini
sunt dezvoltate;
77
 d) forţa motrice la 1.000 de locuitori era în 1907 de
10 ori mai mică decât în Anglia

3. "Legea pentru încurajarea industriei naţionale" din

1912 a acordat înlesniri pentru:
a) toate întreprinderile cu minim 10 lucrători sau
maşini puse în funcţiune de orice motor de cel
puţin 5 cai putere;
b) meseriaşii ce întrebuinţau cel puţin 15 calfe sau
meşteri;
c) societăţile cooperative de meseriaşi, cu un
capital de cel puţin 2.000 lei, legal constituite şi
care întrebuinţau minim 10 lucrători sau
asociaţi;
d) societăţile cooperatiste săteşti;

4. Podul peste Dunăre de la Cernavodă, cel mai lung

pod din Europa şi al III-lea din lume este conceput de
a) George Bariţiu
b) Anghel Saligny
c) arhitecţii germani Doderer şi Schultz
d) I.D.Berindei

5. Premisele favorabile ale dezvoltării unei industrii

naţionale sunt:
a) crearea sistemului monetar naţional;
b) formarea sistemului bancar şi de credit;
c) limitarea reţelei de căi ferate, a
comunicaţiilor;
78
 d) lipsa acumulării interne a capitalului.

Bibliografie:

Vasile Gionea, "Cămătăria în ţările române", Revista

"Continent", nr.1(15) din 1993; "Momente ale
circulaţiei băneşti în Ţările Române", Revista
"Continent", nr.2(16) şi 3(17), 1993.
Nicolae Iorga, "Opere economice", Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
Ulysse de Marsillac, Bucureştiul în veacul al XIX-lea,
Editura Meridiane, Bucureşti, 1999.
Keith Hitchins, România, 1866-1947, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1996.
N. N. Constantinescu (coord), Istoria economică a
României : De la începuturi pînă la cel de-al doilea
război mondial, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
N. Marcu (coord.), Istorie economică, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, Istoria economiei,
Editura Economică, Bucureşti, 2003.

CURS 7

ECONOMIA TRANSILVANIEI SUB

REGIMUL DUALIST

Obiective:
79
- cunoaşterea principalelor elemente şi coordonate
legate de economia transilvăneană în perioada
dualismului austro-ungar;
- înţelegerea fenomenelor şi proceselor care au stat la
baza evoluţiei economice a Transilvaniei în
perioada cuprinsă între enunţarea Pactului dualist şi
izbucnirea primului război mondial;
- dezvoltarea capacităţii de raportare a acestei evoluţii
la evoluţia economică mondială, respectiv a unei
analize a economiei româneşti din perspectivă
mondo-economică.

Rezumat:
În cadrul acestui capitol, ne propunem o prezentare
a principalelor aspecte legate de evoluţia economiei
transilvănene în contextul regimului dualist austro-
ungar. Pe lângă impunerile de ordin politic şi naţional,
dualismul a generat o multitudine de efecte negative
inclusiv în plan economic, ducând la o înăsprire a
asupririi social-economice. Practic, Transilvania era
văzută ca o piaţă de desfacere a mărfurilor austro-
ungare. De pe urma acestei situaţii are de suferit în
special industria cu capital românesc, frânată în
dezvoltarea sa, burghezia română cantonându-se cu
precădere în industria mică.
La nivel general, asistăm totuşi la o serie de
progrese în domeniul industriei, mineritul siderurgia,
industria uşoară şi alimentară, producţia
meşteşugărească dar şi transporturile înregistrând o
80
relativă dezvoltare. Industria din Transilvania se va
dezvolta mai ales în contextul politicii protecţioniste
practicată de către Austro-Ungaria pe întreg teritoriul
austro-ungar.

I. Probleme generale
În 1867 – încheierea acordului "dualist" între
politicienii austrieci şi unguri, acreditând un cadru
politic pentru întregul imperiu, respectiv aşezarea pe
aceeaşi treaptă a Austriei şi Ungariei dar şi
inferiorizarea acută a celorlalte populaţii ale
imperiului, printre care şi cea de naţionalitate română,
esenţial majoritară în Transilvania. Acest dualism va
reprezenta şi el o componentă a prăbuşirii în 1918 a
imensului şi fastuosului Imperiu Austro-Ungar, denumit
şi "Imperiul cu picioare de lut".
Dualismul a generat pentru noi, românii,
aspecte importante pe plan negativ şi anume:
1. O înăsprire a asupririi social-economice;
2. O tot mai grea asuprire naţională a
românilor, populaţia majoritară a
Transilvaniei.
Se afirmă tot mai des şi mai deschis de către
populaţia Transilvaniei că "Pentru noi soarele de la
Bucureşti răsare" – aspiraţie multiseculară, exprimată
într-un fel sau altul, funcţie de epocă, prin dorinţa de
făurire a statului naţional unitar român.

81
 Faţă de presiunea şi împilările austriece şi
ungare pe plan economic şi politic, social, naţional,
populaţia românească şi-a creat în Transilvania
organisme politice, economice, sociale şi culturale
proprii întru apărarea intereselor sale, întru
apărarea fiinţei sale naţionale, împotriva politicii de
deznaţionalizare dusă în special de aristocraţia ungară
împotriva naţiunilor din sfera lor directă de exploatare
şi asuprire.
Economic vorbind, în condiţiile dualismului,
datorită păstrării sistemului vamal unic, burghezia
austriacă şi-a menţinut garanţia desfacerii mărfurilor
sale pe piaţa Transilvaniei, iar moşierimea ungară şi-a
menţinut şi dezvoltat garanţia desfacerii produselor sale
agrare pe piaţa întregii monarhii. În asemenea condiţii,
industria din Transilvania, Banat şi Crişana, în speţă
industria cu capital românesc s-a dezvoltat numai în
limitele acestor interese care depăşeau sensibil
puterea ca atare a întreprinzătorilor români.
Frânarea dezvoltării economiei capitaliste în sânul
naţiunii române prin promovarea unei politici de
subjugare, de îngrădire economică a naţiunii
române s-a petrecut tocmai în acest cadru. Burghezia
română va pierde treptat din poziţiile sale în industrie,
rămânând aproape în afara industriei mari,
cantonându-se mai ales în industria mică, prin sprijinul
cu capital oferit de societăţi de credit româneşti.
A. Factorii generali favorizanţi ai dezvoltării
a) Formarea unui sistem de credit capitalist;
82
b) Înfiinţarea în ritm susţinut de mari societăţi pe
acţiuni;
c) Avântul construcţiilor de căi ferate;
d) Accentuarea pătrunderii muncii salariate în
agricultură;
e) Lărgirea pieţei interne;
f) Dezvoltarea în continuare a legăturilor economice
dintre Transilvania şi celelalte provincii româneşti.

Detalii:
Instituţiile de credite amintite precum şi
construcţiile de căi ferate au dat un impuls dezvoltării
industriei grele, lărgirii pieţei de desfacere a mărfurilor
industriale. Prin schimburile comerciale cu România
– industria Transilvaniei găseşte aici desfacere sigură –
se contrabalansau întrucâtva efectele negative ale
pătrunderii mărfurilor străine. Numeroase rapoarte ale
Camerelor de Comerţ şi Industrie din Braşov, Cluj,
Arad, Sibiu, etc. remarcau că aceste schimburi cu
România erau factori de care depindeau dezvoltarea
celor mai multe ramuri industriale, atât pentru
industria de fabrică cât şi pentru mica industrie.
Totodată importul cerealelor din România era necesar
în Banat şi Comitatul Aradului, precum şi în restul
Transilvaniei pentru dezvoltarea morăritului şi a
industriei alcoolului. În acelaşi timp industria textilă din
Sibiu şi Braşov folosea materii prime din România.
B. Industria

83
 1. Mineritul şi-a mărit producţia atât prin
construcţia de noi mine şi deschiderea de noi furnale cât
şi prin dezvoltarea minelor şi topitoriilor existente. Se
exploata considerabil cărbune în Valea Jiului şi Banat.
Minele de cărbuni şi fier de aici dădeau în 1872 peste
60% din venitul tuturor minelor de stat sau particulare
din Transilvania.
2. Siderurgia – cunoaşte o relativă dezvoltare
– centre importante la Reşiţa, Hunedoara, Bocşa,
Anina, Dognecea.
 În 1868-1869, la uzinele Reşiţa pentru
prima oară în S-E Europei se va utiliza procedeul
Bessemer pentru producerea oţelului. Aici (la Reşiţa)
se produc piese pentru poduri metalice, şine de cale
ferată, maşini agricole, maşini cu aburi, vagoane. În
1872-1873, tot aici se va construi prima locomotivă
pentru cale ferată îngustă, din România.
3. Industria uşoară şi alimentară. Între 1867-
1872, s-au înfiinţat 34 astfel de societăţi (21 aparţineau
industriei alimentare) ceea ce era mult ţinând seama că
până în 1867 existau doar 3 astfel de societăţi. În
industria uşoară şi alimentară era prezent în mai
mare măsură capitalul românesc autohton, în vreme
ce capitalul unguresc şi austriac se orienta şi era
localizat mai mult în minerit şi industria siderurgică.
În general, nivelul tehnic al producţiei era relativ
slab. Era relativ slab şi în industria hârtiei, sticlei,
zahărului, de cele mai multe ori, "plătindu-se" de fapt

84
"tributul" pentru concurenţa austriacă, fără produse mai
bune dar favorizată de legi.
4. Producţia meşteşugărească. Era
reprezentată de mari ateliere capitaliste care aveau
un rol precumpănitor în confecţionarea
postavurilor, pânzei, curelelor, frânghiilor, etc. Tot
în acest cadru poate fi integrată industria casnică
textilă şi chiar de pielărie prezentă practic în mai
fiecare gospodărie a populaţiei româneşti din jurul
Braşovului şi Sibiului.
C. Criza din 1873 şi "Războiul vamal"
Criza economică din 1873 a izbucnit la bursa
din Viena cu efecte majore pe întregul perimetru al
economiei austro-ungare. Ca peste tot în imperiu, în
Transilvania şi în Banat încep să dea faliment fabrici
răsunătoare, principalele bănci. Această criză se va
prelungi până către 1880. În Transilvania se va
manifesta cu intensitate în metalurgie, siderurgie, unde
producţia va scădea cu 27% şi, de asemenea, în
industria uşoară şi alimentară. Practic scăderea
preţurilor şi a producţiei se va diminua după 1878,
industria intrând în faza de depresiune. Consecinţele
cele mai grave ale crizei se vor manifesta în comitatele
Timişoarei şi Aradului.
 "Războiul vamal" impus de Austro-Ungaria
României după 1886, deci după denunţarea de către
statul român a Convenţiei economice atât de oneroase
încheiată în 1875 între România şi Austro-Ungaria, a
provocat grave consecinţe pentru industria
85
prelucrătoare din Transilvania a cărei funcţionare se
baza în mare parte pe materia primă adusă din România.
 Cum era "la modă" în acea vreme, şi în
Transilvania şi în Austro-Ungaria în general, se vor
adopta legi stimulative pentru dezvoltarea industriei.
1890 – o lege prin care se acordau subvenţii şi comenzi
de stat unor ramuri industriale mai puţin dezvoltate şi,
de asemenea, s-au acordat scutiri de impozite pe
anumite perioade.
 Iată, deci, conjunctura în care în ultimul
deceniu al secolului XIX s-au înfiinţat în Transilvania,
în medie, anual, 17 fabrici cu peste 20 muncitori. Tot
atunci vom asista la ofensiva capitalului străin în
industria extractivă, odată cu trecerea treptată a
capitalului austriac şi ungar sub controlul capitalului
german, francez, belgian şi englez.
D. Detalii privind dezvoltarea industrială
 Industria metalurgică şi constructoare de
maşini era concentrată mai ales la Cugir, Călan, Nădlag
şi Reşiţa unde în 1899 lucrau 3.700 muncitori.
 Industria de morărit şi panificaţie era
prezentă în mod pronunţat în Banat şi Crişana, unde în
1884 funcţionau peste 20 de mori cu aburi de mare
capacitate, dotate cu maşini moderne.
 Se înmulţesc fabricile de spirt dincolo de
industria casnică a alcoolului şi, de asemenea, industria
zahărului: Bod (1889) şi Târgu Mureş care funcţiona
din 1894, etc.

86
  Industria hârtiei va cunoaşte aceleaşi efecte
nocive generate de criză, dar şi de războiul vamal dintre
Austro-Ungaria şi România. După criză, în acest cadru
se vădeşte un regres vizibil: din 15 întreprinderi în
1850, în 1890 mai funcţionau doar 5. La fel la sticlă.
Efecte la fel de dezastruoase se vedeau în industria
textilă unde fusele mecanice reprezentau doar o treime
faţă de fusele de mână.
 Industria alimentară, aflată pe unul din
primele locuri în perioada anterioară, îşi va încetini şi ea
ritmul între 1880-1900, cedând locul industriei
lemnului, materialelor de construcţii şi, fapt pozitiv,
industriei constructoare de maşini.
E. Transporturile
Înainte de 1867, Banatul avea numai 3 linii de
cale ferată însumând 332 km. Aici funcţiona, de altfel,
prima linie, Timişoara – Jimbolia (1857). Căile ferate
iau amploare şi în Transilvania. În numai 13 ani, între
1867-1880, sunt date în funcţiune 6 linii cu o lungime
totală de 910 km. Vor funcţiona Oradea – Cluj –
Braşov, Arad – Simeria – Teiuş. Între 1880 şi 1900 vor
funcţiona alte 32 linii cu 2695 km.
Ca urmare a dezvoltării transporturilor şi având
în mod deosebit în vedere dezvoltarea în general din
industrie, se vor înmulţi Societăţile pe acţiuni (S.A.),
care vor avea, spre 1900, capitaluri importante, mai ales
în industria siderurgică, minerit, textilă.

II. Economia Transilvaniei între 1900 şi 1914

87
 1. Industria în Transilvania va cunoaşte o
puternică dezvoltare în condiţiile politicii
protecţioniste practicată pe întreg teritoriu austro-
ungar.
 În 1890, o lege protecţionistă va asigura
fabricanţilor o serie de avantaje care vor fi considerabil
amplificate după 1900. Astfel: legea din 1907 va
privilegia producerea fabricatelor care nu se fabricaseră
până atunci sau care fuseseră realizate în cantităţi mai
mici faţă de necesităţi. Întreprinzătorii erau astfel
invitaţi profitabil, cu avantaje, să creeze fabrici noi în
domenii noi sau să le dezvolte pe cele existente.
2. Industria extractivă va cunoaşte o frumoasă
dezvoltare. În 1910 existau în Transilvania 51 mine
carbonifere, centrul principal fiind Valea Jiului. În
mine lucrau peste 16.000 muncitori.
 În 1913, producţia de cărbune a Transilvaniei
se va ridica la 2,5 milioane tone, din care 2,3 milioane
tone numai Valea Jiului.
 Metalele preţioase: în 1906, producţia de
aur era de 3553 kg faţă de 1922 kg în 1890. Producţia
de argint cunoaşte o creştere ceva mai redusă: în 1910
era de 8630 kg, faţă de 7240 kg în 1890.
3. Oţelul – în Transilvania funcţionau 12
cuptoare care produceau 74.000 t oţel (cuptoarele
Siemens Martin).
 În general, numărul întreprinderilor
industriale mari, care foloseau peste 20 muncitori, era
de 379 în 1900 şi de 692 în 1910, iar numărul
88
întreprinderilor mici şi mijlocii a crescut de la
aproape 34.500 întreprinderi la peste 43.500.
 Centre industriale importante: Reşiţa,
Hunedoara, Valea Jiului, Braşov, Arad, Oradea, Sibiu,
etc.
4. Capitalul străin – va pătrunde pe calea
investiţiilor, adică direct sau indirect, prin intermediul
marilor bănci din Ungaria. De pildă, capitalul francez,
belgian sau englez era reprezentat de Societatea minieră
anonimă din Uricani, în minele de cărbuni din Valea
Aghireşului, în întreprinderi pentru exploatarea aurului,
argintului, cuprului, mercurului, etc.
5. Se va realiza un proces firesc de
concentrare a capitalului, astfel:
 capitalul întreprinderilor pe acţiuni a
crescut în 1910, comparativ cu 1900, cu
160%;
 numai 5 ramuri, din totalul de 19, anume:
industria metalurgică, a lemnului, chimică,
cărbunelui şi alimentară concentrau
aproape 76% din întregul capital;
 comitate precum Hunedoara, Caraş-
Severin, Timiş, Arad, Bihor erau
considerate cele mai dezvoltate din punct
de vedere industrial, în centrele respective
în 1900 lucrând aproape 60% din numărul
total al muncitorilor din marea industrie a
Transilvaniei. Fireşte, trebuie remarcat şi
Sibiul;
89
  o serie de firme importante încep să fie
controlate vizibil de bănci străine care
participau la capitalul acestor firme
împreună cu marile bănci din Austria şi
Ungaria. Cu precădere se remarcă, astfel,
capitalul german în primul rând, cel francez,
etc. În astfel de condiţii, firmele menţionate
intră într-o sferă specifică de interese şi
control.1*

Întrebări recapitulative:

1. În ce a constat războiul vamal impus de către

Austro-Ungaria României, după 1886?
2. Care a fost conţinutul legilor
protecţioniste aplicate pe întreg teritoriul
Austro-Ungariei?
3. Care a fost ponderea/ rolul capitalului străin în
dezvoltarea industrială a Transilvaniei?

Teste:

1. Ce efecte a avut, în planul evoluţiei economice a

Transilvaniei, pactul dualist austro-ungar ?
a. efecte pozitive, conducând la o dezvoltare fără
precedent a economiei provinciei ;
b. efecte nefaste, determinând o accentuare a
asupririi social-economice ;

90
 c. nici un fel de efect.

2. Care au fost consecinţele crizei economice din

1873, izbucnită la Bursa din Viena ?
a. creşterea economică;
b. falimentele bancare, falimentele unor fabrici,
scăderea producţiei şi a preţurilor;
c. nici o consecinţă.

3. În ce context este încurajată, în ultimul deceniu

al secolului al XIX-lea, deschiderea de noi
fabrici în Transilvania?
a. aplicarea unor legi protecţioniste stimulative;
b. dezvoltarea comerţului;
c. pătrunderea şi generalizarea tehnicii maşiniste.

Bibliografie:

Keith Hitchins, România, 1866-1947, Editura

Humanitas, Bucureşti, 1996.
N. N. Constantinescu (coord), Istoria economică a
României: De la începuturi pînă la cel de-al doilea
război mondial, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
N. Marcu (coord.), Istorie economică, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, Istoria economiei,
Editura Economică, Bucureşti, 2003.
Dan Popescu, Istorie economică – Istoria economiei
naţionale, Editura Continent, Sibiu, 2002.
91
 CURS 8
ECONOMIA ROMÂNIEI ÎN TIMPUL
PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

Obiective:
- cunoaşterea principalelor elemente şi coordonate
legate de evoluţia economiei României în perioada
primului război mondial;
- înţelegerea fenomenelor şi proceselor care au stat la
baza evoluţiei economice a României în anii primei
mari conflagraţii mondiale;
- dezvoltarea capacităţii de raportare a acestei
evoluţii la evoluţia economică mondială, respectiv
a unei analize a economiei româneşti din
perspectivă mondo-economică.

Rezumat:
Capitolul de faţă vizează tratarea unor probleme
referitoare la coordonatele evoluţiei economiei
româneşti atât în preajma primului război mondial, cât
şi în perioada neutralităţii. De asemenea, sunt abordate
transformările survenite în planul economiei naţionale
odată cu intrarea României în război. O atenţie specială
este acordată economiei Transilvaniei în perioada
primului război mondial, în acest sens realizîndu-se o
întregire a tabloului economiei româneşti.

92
A. Economia României în preajma primului război
mondial
În preajma primului război mondial, economia
României avea un caracter precumpănitor agrar, cu o
industrie pe primele trepte de dezvoltare a producţiei
maşiniste şi, practic, reitera aceleaşi trăsături ca la
sfârşitul secolului XIX. Sub numeroase aspecte însă,
paşii înainte de drumul dezvoltării industriei s-au făcut
în bună măsură, în aceşti 14 ani de sub Regele Carol I,
domnie care, în general (cu excepţia Convenţiei cu
Austro-Ungaria) a favorizat întreprinzătorii români, le-a
creat înlesniri pentru afirmare.
1. Industria
 Între 1901-1914, ca expresie generală a
dezvoltării, produsul social al ţării va creşte într-un
ritm, anual, de 7,5%, iar venitul naţional de 5,6%. Se
extinde maşinismul, se introduc hotărât tehnici
industriale ale timpului.
 Industria României va purta, totuşi, puternic,
pecetea unei slabe dezvoltări, a unei productivităţi
mai scăzute şi, de asemenea, a unei insuficiente
valorificări a resurselor naţionale.
 Între 1912-1913 – industria participa cu numai
25% la crearea produsului social (20% - 1901) în vreme
ce agricultura participa cu 60% (65% - 1901).
2. Producţia în agricultură
 Avea un pronunţat caracter cerealier.
Cerealele reprezentau în suprafaţă cultivată a ţării –
93
81,4%, plantele industriale 2,7%, viile şi legumele –
5,6%. Un astfel de tablou relevă o slabă valorificare a
terenurilor agricole caracteristică aspectului sezonier
al procesului de muncă, o slabă eficienţă a muncii.
 Agricultura era considerabil dependentă de
condiţiile naturale. Era vorba de o agricultură lipsită
de un inventar tehnic perfecţionat, fără amenajările
funciare şi de terenuri (teritoriu) necesare. Erau multe
soluri mlăştinoase, sărăturoase, îngrăşămintele se
practicau timid, etc.
3. Structura industriei în 1914
c) 49% - industria alimentară şi uşoară;
d) 29% - rafinarea petrolului;
e) 14% - materiale de construcţii şi lemn;
f) 8% - metalurgie şi energie.
 Industria naţională satisfăcea necesităţile
interne numai la petrol, zahăr, ciment, produse textile,
pielărie, etc.; necesităţi interne care la rândul lor erau
reduse. Maşinile şi utilajele, în schimb, se importau
în proporţie de 98%. Ca urmare a unui grad de
valorificare scăzut, se importau destul de mult şi uleiuri
minerale, hârtie, produse de calitate mai ridicară şi
unele produse alimentare de calitate superioară –
"delicatesuri".
4. Productivitatea muncii
 Era de câteva ori mai mică decât în ţările
dezvoltate. Prin prisma decalajelor în ce priveşte
producţia industrială, se constituie acum şi se

94
consolidează (aspect negativ) decalaje importante faţă
de aceste ţări, în domeniul productivităţii (se vădeau
efectele condiţiilor politice şi economice
("suzeranitatea") din secolul XIX, lipsa unei reale
revoluţii industriale, debilitatea dezvoltării în România
confruntată cu soliditatea dezvoltării la marile puteri,
etc.).
5. Populaţia
Peste 90% din populaţia activă lucra în
agricultură.
Pregătirea forţei de muncă se făcea, în cea mai
mare parte, la locul de muncă (industrie, agricultură).
Şcoli speciale şi de meserii existau şi se
dezvoltau dar erau puţine: 56 de şcoli de meserii
(elementare, primare), 52 de şcoli pentru agricultură.
6. Stabilimente industriale, financiar-bancare
Majoritatea lor se constituia din ateliere ale
cooperativelor capitaliste simple, din manufacturi şi mai
puţin din fabrici ca atare.
Sistemele bancar şi de credit erau în formare şi
consolidare – 32 unităţi bancare (inclusiv Banca
Naţională). Capitalul străin reprezenta 60% din totalul
capitalului bancar. Industria petrolieră, forestieră, a
zahărului erau dominate de capital străin.

B. Primul război mondial

Primul război mondial – motivat de cauze
economice şi politice cu mult mai profunde şi reale
decât atentatul reuşit al studentului sârb Gavrilo
95
Princip la Sarajevo prin care a ucis cu focuri de
revolver pe prinţul moştenitor al tronului Austro-
Ungariei – arhiducele Franz Ferdinand – şi pe
arhiducesă – se va declanşa la 28 iulie 1914 prin
atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria.
Taberele în război se constituie imediat şi intră
în luptă. Pe deoparte – Puterile Centrale – Germania,
Austro-Ungaria – la care se vor ralia Bulgaria, pe urmă
Turcia etc. De cealaltă parte – Antanta, respectiv,
Marea Britanie, Franţa, Rusia, Italia – la care se va
ralia, ulterior, România, etc.
1914-1918: peste 4 ani foarte sângeroşi de
război. Au fost mobilizaţi peste 65 de milioane
combatanţi, s-au consemnat 9 milioane de morţi, 20
milioane de prizonieri de război, un mare număr de
răniţi, mari mutilaţi, etc. În acelaşi timp, imense mase
de oameni au fost antrenate în activitatea de producţie
cu regimul de tipul stărilor excepţionale. Mari distrugeri
în toate statele pe teritoriul cărora s-au desfăşurat lupte.
Primul război mondial (denumit şi "cel dintâi
mare război civil european") a însemnat o uriaşă
încordare a forţelor statale şi regionale aflate în conflict.
Cum era şi firesc, în timp de război, de excepţie, de
"stări excepţionale", de stări "de război", eforturile
(economice, în speţă) ale beligeranţilor au fost conduse
de către state, timpul respectiv detaşându-se ca un timp
în care intervenţia statului în economie a fost
esenţială, preponderentă, liberalismul antebelic, atât
cât era, căzând oarecum, atunci, în desuetudine.
96
  Se realizează o altă "eşalonare" a puterilor
lumii, a structurii lor. Profitând iscusit de epuizarea ca
potenţial, ca argumente economice, sociale şi ca politică
a marilor puteri europene, SUA, în primul rând, dar şi
Japonia, cu forţe proaspete şi un teritoriu neatins de
stigmatul războiului au pătruns şi vor pătrunde din ce
în ce mai mult cu armament dar şi cu produse, cu
capital, pe piaţa europeană.
 Un eveniment care a modificat mult din
detaliile acestei mari conflagraţii dar şi din desenul său
strategic a fost Revoluţia din Rusia, întâi cea din
februarie, 1917, soldată prin înlăturarea ţarului Nicolae
al II-lea, a guvernului ţarist şi a puterii sale de către
burghezie, în frunte cu Kerenski, devenit prim-
ministru, şi a doua Revoluţie, din 24 octombrie / 7
noiembrie 1917, considerată de mulţi analişti o iscusită
"lovitură de stat", "de palat" (guvernamental) prin care
s-a înlocuit guvernul Kerenski cu guvernul de esenţă
bolşevică, condus de Vladimir Ilici Ulianov-Lenin.
Aceste revoluţii, prin mişcările care le-au
provocat, mai ales în armată, au produs mari dereglări
în campania militară rusească. Soldaţii, în loc să
lupte, îşi constituiau soviete şi înclinau armele în faţa
nemţilor. Se afirmă chiar că Lenin a fost ajutat şi
subvenţionat de germani pentru a putea ajunge în
vremea războiului la Petrograd, şi a putea conduce
la 7 noiembrie, 1917, Revoluţia. Acea Revoluţie al
cărei prim act post victorie a fost "Decretul asupra
păcii", Decret prin care Rusia îşi afirma dorinţa de a
97
încheia pace separată cu Germania, se putea astfel
să-şi replieze armata pe alte fronturi. Ceea ce au şi
făcut. Cel mai mult a avut de suferit astfel România şi
armata română, trupele ruseşti lăsând de izbelişte linii
de front de zeci şi de sute de km lungime, care au
trebuit acoperite, suplimentar, de către armata română,
o armată şi aşa cu probleme nu de comandă sau de
spirit de luptă, ci de dotare (armament, cai, vehicule,
infrastructuri, etc.).

C. Poziţia României în ajunul şi în timpul primului

război mondial
Erau acute o serie de probleme vitale ale ţării:
1. desăvârşirea procesului de înfăptuire a unităţii
naţionale;
2. consolidarea independenţei României;
3. realizarea unui regim democratic şi a unui sistem
de relaţii agrare care să soluţioneze într-un chip
nou şi adecvat revendicările a milioane de ţărani
– proprietatea asupra pământului. În lipsa unui
asemenea ţel, ţăranii aveau prea puţine mobiluri
pentru a lupta.
4. prevenirea faptului că România reprezenta
realmente ţintă nemijlocită pentru două mari
puteri (imperii) vecine:
 Imperiul Rusesc;
 Imperiul Austro-Ungar.
Trebuia deci precizată poziţia ţării în raport cu
războiul:
98
a) în Consiliul de Coroană de la Sinaia – 3 august
1914 – au fost respinşi cei care susţineau alăturarea
de Puterile Centrale şi aşa-numitele obligaţii ale
României stabilite în cadrul unor acorduri secrete
între Carol I şi Wilhelm II, precizându-se că aceste
acorduri erau nefuncţionale întrucât clauza lor
principală nu a fost respectată: nu Austro-Ungaria
sau Germania fuseseră atacate, ceea ce implica
obligaţia României de a li se alia, ci chiar ele
atacaseră întâi.
b) în ţară se profila, cum era şi firesc, în tot mai mare
măsură, tot mai puternic, un curent de opinie în
favoarea Antantei şi a intrării cât mai grabnice a
României în război alături de ea.
c) cu înţelepciune, având în vedere, mai ales,
posibilităţile României, s-a ales soluţia
"neutralităţii", speranţele fiind îndreptate însă spre
Antantă. În fapt, în întreaga perioadă a neutralităţii,
cercurile guvernamentale au dus tratative secrete
pentru a obţine de la Antantă, în schimbul intrării în
război alături de ţările respective, condiţii cât mai
bune şi anume: recunoaşterea idealului naţional (a
României Mari) şi sprijin armat din partea ţărilor
şi armatelor Antantei.
d) în vara anului 1916, pericolul ca ţara să fie invadată
de armatele Puterilor Centrale era mare. Pe de altă
parte, nici armatele Antantei nu se aflau într-o
poziţie foarte favorabilă pe front, astfel că s-a cerut
aproape ultimativ României să intre în război
99
 împotriva Puterilor Centrale. Puterile Antantei au
dat asigurări că-şi vor ţine promisiunile făcute:
sprijin cu trupe, armament, bani, deschiderea unui
nou front, etc.
e) Aşadar, la 15/28 august, 1916, România va renunţa
la starea de neutralitate şi va declara război
Austro-Ungariei, un război drept, naţional, fără
intenţii de cotropire, un război menit să
reîntregească ţara în teritoriile ei fireşti.
Din păcate nici una dintre promisiunile
Antantei, a căror împlinire trebuia să însoţească
Declaraţia de Război a României, nu a fost ţinută. Mai
mult, cu ruşii s-a întâmplat ceea ce am amintit…

D. Economia României în timpul neutralităţii

1. Ramurile industriale, respectiv firmele, care
exportau, nu mai aveau unde, în lume fiind război şi
graniţele fiind închise. Asemenea activităţi au fost
rupte de pieţele lor tradiţionale de desfacere, mai
ales industria petrolului, forestieră, morărit. Practic, din
acest motiv, s-au blocat imense capacităţi de
înmagazinare în rezervoare şi magazii, fapt ce a avut ca
urmare restrângerea extracţiei, producţiei şi a prelucrării
de produse.
2. Statele dezvoltate vor introduce puternice
restricţii la exportul lor, astfel încât economia
românească nu va mai putea importa maşini, utilaje,
etc. Ca atare, stocurile existente astfel vor fi dosite şi
speculate, producând, în bună măsură, penibila tagmă a
100
"îmbogăţiţilor de război". Aceasta va fi "alimentată" şi
de "speculanţii de produse agricole", care exportau
grâu posibililor duşmani.
3. Înzestrarea armatei era insuficientă –
fusese concluzia controlului oficial din august-
decembrie 1914. Lipseau mijloacele moderne, artileria
grea şi de munte, dar şi o serie de mijloace clasice de
luptă: puşti, mitraliere, tunuri şi muniţie pentru ele.
Existau doar 3 întreprinderi specializate, toate în
Bucureşti, care fabricau armament, respectiv Arsenalul
Armatei, pirotehnia de la Cotroceni, pulberăria de la
Dudeşti. Aceste întreprinderi lucrau la întreaga lor
capacitate, dar nu puteau acoperi nevoile armatei.
4. Măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei.
a) Intervenţia statului: în aprilie 1915 se înfiinţează
"Comisia Tehnică Industrială", transformată, în
noiembrie 1915, în "Direcţia Generală a
Muniţiilor". Totuşi, nu se atinge scopul unei
înzestrări corespunzătoare a armatei. Unii
întreprinzători, din păcate, au folosit acest prilej
pentru a se îmbogăţi pe seama bugetului de stat,
a "comenzilor de stat", în sensul că luau banii şi
fie nu onorau comenzile, fie nu le onorau la timp,
fie le onorau cu produse de calitate proastă.
Intervenţiile şi anchetele oficiale nu rezolvau prea
mare lucru. Aşadar, România a intrat în război, din
punct de vedere militar, slab pregătită şi slab
asigurată cu materiale, o logistică total
necorespunzătoare.
101
b) Agricultura în vremea neutralităţii. În 1914, recolta
va fi mediocră, iar în 1915 va fi o recoltă bună.
Statul va interveni pentru a înlesni comerţul
exterior, respectiv exportul cu produse agricole,
şi tocmai în acest cadru se vor profila marii
îmbogăţiţi de război, de care am amintit.
 Se vor face numeroase afaceri cu străinii,
austrieci, germani, ş.a., mai ales cereale şi petrol.
Comerţul exterior al ţării va scădea abrupt ca volum
fizic, de la 4,57 milioane tone în 1913 la 1,413 milioane
tone în 1915. Importul scade de la 1,374 milioane tone
la 290,6 mii tone în 1915.

E. Economia României după intrarea ţării în război

1. Situaţia militară. După o scurtă perioadă de
înaintare în Transilvania, ne retragem spre Sud, de
unde veneau trupele germane însoţite de trupele
bulgăreşti, şi spre Centru – Nord, de unde atacau trupe
Austro-Ungare.
 În iarna anului 1916 va cădea Bucureştiul,
autorităţile refugiindu-se la Iaşi, oraş care va deveni,
pentru doi ani, capitala României. Practic, între 1916-
1917 Puterile Centrale au ocupat cca. 2/3 din teritoriul
ţării. Spre vara lui 1917, inamicii sunt relativ opriţi pe
linia Galaţi – Nămoloasa – Focşani şi începe un
proces foarte dificil de refacere a armatelor române.
Nu întâmplător, în vara anului 1917 se înregistrează de
către armata românească strălucitele victorii de la
Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.
102
 2. Coordonate economice. În teritoriile
ocupate, cea mai mare parte a ţării în afară de
Moldova – se vădeşte jaful cumplit practicat de
ocupanţi.
Armata românească a practicat unele mici
distrugeri "strategice" în retragere, dar, economic,
acestea au reprezentat doar câteva procente din totalul
distrugerilor provocate de inamici şi ocupanţi.
În Moldova, unde se retrăsese armata, la
populaţia locală se adaugă peste 2 milioane de soldaţi
români şi ruşi, câteva sute de mii de refugiaţi, cât şi
prizonierii şi aşa numiţii "internaţi" (populaţia de
origine a ţărilor cu care ne aflam în război şi care se
aflau sub o anume stare de supraveghere pentru a
preveni actele de spionaj).
Datorită condiţiilor foarte grele care existau în
Moldova, şi parcă n-a fost de ajuns războiul, a apărut
povara tifosului exantematic, care a omorât mai
multă populaţie militară şi civilă decât războiul, pe o
anumită perioadă.
3. Pe teritoriul ocupat, germanii organizează
Statul Major Economic Special (Wirtschaftsstab).
Acest organism trebuia să se îngrijească să ridice din
România absolut tot ce se putea ridica.
a) au fost inventariate maşinile şi utilajele de la
fabrici, întreprinderi, care nu fuseseră evacuate în
Moldova, şi apoi trimise toate în Germania şi
Austria.

103
b) s-au rechiziţionat toate obiectele confecţionate din
metale neferoase (aramă, alamă, bronz, cositor,
chiar şi clopotele de la biserici) pentru a se executa
obuze, muniţie, armament.
Astfel, între 1 decembrie 1916 şi 31 octombrie
1918, au fost rechiziţionate din teritoriul nostru ocupat,
57.475 tone maşini unelte, fier şi metale din care 36.284
tone în Austro-Ungaria, 6.351 tone în Germania, 8.312
tone în Turcia, 6.528 tone în Bulgaria.

c) au fost "luate" în ţările inamice:

 1141 mii tone produse petroliere;
 201,2 mii tone lemn;
 93945 tone sare;
 8867 tone alcool, tutun şi fabricate de tutun;
 2059 tone chimicale;
 34408 tone diverse alte produse.
d. inamicii au repus în funcţiune şi exploatat, în
beneficiul exclusiv, unele industrii din România
şi anume:
 mine de cărbuni, pirită şi calcopirită,
salinele, unele fabricate metalurgice;
 fabricile de hârtie: Buşteni, Câmpulung,
Scăieni;
 fabrici de zahăr: Chitila;
 fabrici de bere: Bragadiru;
 fabrici de conserve, marmeladă, mori,
etc.
104
 e. ocupanţii au acordat o atenţie specială
producţiei de petrol, care va evolua de la 1.562
mii tone în 1916 la 917,291 mii tone în 1918,
ceea ce reprezenta mult în vreme de război.
Pentru expedierea petrolului jefuit, germanii vor
construi o conductă până la Giurgiu.
f. În Moldova se luptă eroic pe frontul economic
pentru a compensa producţia furată de ocupanţi
şi pentru a susţine frontul cu cele necesare.
g. În agricultură, au fost jefuite sistematic
teritoriile ocupate. Se expediau în Germania,
Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia stocurile de
cereale şi furaje. Se urmărea realizarea de
recolte mari – care se luau aproape pe degeaba
de către ocupanţi.
Se înregistrează un mare consum de cereale şi
produse alimentare pentru armata de ocupaţie.
Astfel, în 23 de luni, 480 mii de oameni şi 140 mii cai
au consumat peste 1 milion produse vegetale, în special
cereale, carnea şi auxiliarele de la cca. 800.000 vite
cornute, peste 3,5 milioane oi, peste 200.000 porci.
În afară de toate acestea, oricare militar ocupant
putea trimite acasă pachete cu alimente până la 10
kg, iar, când pleca în permisie, putea să ia cu el
pachete cu până la 25 kg alimente.
Se mai şi "exportau" pe preţuri de nimic,
evaluate în "bani de ocupaţie" (în general "mărci de
ocupaţie"), o imensă cantitate de produse. Astfel, între
1 decembrie 1916 şi 31 octombrie 1918 s-au "exportat"
105
din România 2.162 mii tone produse agricole, cerealiere
şi furajere cât şi numeroase animale. Lâna, carnea,
grăsimea, ouăle, laptele şi produsele lactate, vinul,
sfecla de zahăr, tutunul, inul, cânepa, mierea, peştele şi
lemnul se aflau, toate, în atenţia ocupantului.
În Moldova, situaţia agrară şi de viaţă era
deosebit de dificilă. Lipsea forţa de muncă tânără, iar
tifosul exantematic secera zeci şi zeci de mii de vieţi.
Semănăturile – neefectuate, recoltele – neculese. S-a
declarat Monopolul de stat al comerţului interior cu
grâu iar consumul intern a fost raţionalizat.
 În faţa unei asemenea situaţii foarte grele, în
ciuda victoriilor de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz,
având în vedere desfăşurarea ulterioară a frontului şi
fuga continuă a ostaşilor ruşi de pe câmpul de luptă,
având în vedere Revoluţia din Rusia, totodată, cu toate
efectele ei, în toate planurile, se va parafa Pacea de la
Bucureşti (Buftea) semnată nu de guvernul de la Iaşi,
nu de rege, ci de un guvern român al teritoriilor
ocupate, care a căutat să facă cât mai mult bine ţării,
condus de Alexandru Marghiloman. Această pace a
fost generată de o situaţie grea, în fapt după încheierea
păcii dintre Rusia şi Germania, la Brest-Litovsk
(înainte de Bucureşti); ca urmare, România rămăsese
singură pe tot frontul de răsărit să lupte cu Germania,
Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia. Se încheie
"Armistiţiul" cu Puterile Centrale iar în mai, 1918 –
Pacea de la Bucureşti.

106
 Au fost acceptate, pe partea românească,
condiţii foarte grele – cedări de teritorii, pierderi în
petrol, cereale, condiţii deosebit de grele în ceea ce
priveşte transportul şi telecomunicaţiile, navigaţia şi
regimul Dunării, condiţii grele de credit. Prin "Tratatul
Economic" ni se ia aproape totul. De exemplu, pe 9 ani,
până în 1926, la preţuri dictate de Germania şi Austro-
Ungaria este prevăzută luarea "prisosurilor"
("prisosuri" la aprecierea "partenerilor") de
cereale, nutreţ pentru vite, leguminoase, de vite,
carne, plante textile, vin şi fructe. În transporturi,
până în 1930, eram obligaţi să menţinem, în relaţia
cu Germania şi Austro-Ungaria, tarifele din 1916.
 Tratatul de la Bucureşti va fi denunţat de
Guvernul Oficial al României şi Regele Ferdinand în
noiembrie 1918 – ("Tratatul" nu fusese niciodată
ratificat) odată cu înfrângerea Puterilor Centrale.
Pagube imense însă fuseseră suportate de către ţară.

F. Economia Transilvaniei în perioada primului

război mondial
Industria de război a Transilvaniei
aproviziona o bună parte din frontul austro-ungar:
cărbunele din Valea Jiului, uzinele metalurgice
Hunedoara, Cugir, industria din Braşov, Sibiu, etc. În
agricultură, existau rechiziţii masive mai ales la
gospodăriile româneşti, rechiziţii realizate sub
ameninţarea armelor, care au dezorganizat

107
gospodăriile ţărăneşti. Ziua de lucru a muncitorilor –
cca. 12 ore.
Constituie, toate acestea, motive în plus faţă de
cele intrinseci (aspiraţii de veacuri) ca la 1 decembrie
1918 Adunarea de la Alba Iulia să dea o rezoluţie
istorică prin care se prevedea unirea cu ţara, pentru
totdeauna, a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi
Maramureşului.
În prealabil faţă de 1 decembrie 1918, se
realizase unirea cu ţara a Basarabiei şi Bucovinei
(februarie 1918, respectiv noiembrie 1918). Aceste acte
de unire fuseseră votate de Sfatul ţării şi de alte
instituţii de acolo şi încurajate de mari oameni politici –
Pantelimon Halipa, Vasile Ianculeţ, etc. În
Transilvania îşi puseseră pecetea spirituală şi faptică
pe actul unirii Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile
Goldiş, Ioan Raţiu, Iuliu Maniu, Alex Vaida
Voievod, ş.a.

Întrebări recapitulative:

1. Care era situaţia economică a României în

preajma primului război mondial?
2. Prin ce se caracterizează economia României în
perioada neutralităţii ?
3. Care sunt coordonatele dezvoltării economice
ale României după intrarea ţării în război?

108
Teste:

1. La ce a condus, în plan economic, neutralitatea

României?
a. o creştere economică, în condiţiile acestei
izolări;
b. nu a avut nici un fel de efect la nivel economic;
c. ruperea pieţelor tradiţionale de desfacere;
restricţii la importurile de materii prime; apariţia
stocurilor de marfă şi a unei clase a noilor
îmbogăţiţi.

2. Care a fost rolul Statului Major Economic

Special?
a. nici un rol.
b. inventarierea maşinilor, utilajelor, trimiterea lor
în Germania şi Austria; rechiziţionările;
exploatarea în folos exclusiv german a
industriilor româneşti;
c. contribuie la dezvoltarea economică a
României;

3. Ce prevedea Tratatul economic, semnat la

Bucureşti în mai 1918?

a. libertatea comerţului pe Dunăre;

b. instituirea politicii liberului schimb în relaţiile
comerciale româno-germane;
109
 c. luarea de către Germania a "prisosurilor" de
cereale, vite, nutreţ, vin, fructe, petrol şi
instaurarea controlului german asupra economiei
româneşti.

Bibliografie:

Keith Hitchins, România, 1866-1947, Editura

Humanitas, Bucureşti, 1996.
N. N. Constantinescu (coord), Istoria economică a
României : De la începuturi pînă la cel de-al doilea
război mondial, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
N. Marcu (coord.), Istorie economică, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, Istoria economiei,
Editura Economică, Bucureşti, 2003.
Dan Popescu, Istorie economică – Istoria economiei
naţionale, Editura Continent, Sibiu, 2002.

CURS 9
ECONOMIA MONDIALĂ ŞI
ECONOMIA ROMÂNEASCĂ DUPĂ
PRIMUL RĂZBOI MONDIAL
(1918 – 1939)
110
Obiective:
- cunoaşterea principalelor elemente şi coordonate
legate de evoluţia economiei României în perioada
interbelică;
- înţelegerea fenomenelor şi proceselor care au stat la
baza evoluţiei economice a României în anii care
au survenit primei mari conflagraţii mondiale;
- dezvoltarea capacităţii de raportare a acestei
evoluţii la evoluţia economică mondială, respectiv
a unei analize a economiei româneşti interbelice
din perspectivă mondo-economică.

Rezumat :
În acest capitol ne propunem realizarea unei
prezentări a situaţiei economice a lumii postbelice.
Astfel, printre problemele puse în discuţie se numără
consecinţele, în plan economic, ale primei mari
conflagraţii mondiale, dar şi aspecte legate de
reconstrucţie, de criza economică de supraproducţie. O
atenţie deosebită este acordată economiei româneşti de
după primul război mondial şi până la criza de
supraproducţie, în principal chestiunii despăgubirilor de
război.

I. Situaţia în economia lumii – 1918-1939

1. Consecinţele primului război mondial
 au fost mobilizaţi 65 milioane oameni
 peste 9 milioane au fost ucişi

111
  7 milioane au rămas infirmi
 15 milioane au fost răniţi
 5 milioane au fost daţi dispăruţi.
Au pierit în luptă sau în împrejurări de
război:
 peste 2,7 milioane germani
 1,7 milioane francezi
 1,5 milioane austro-ungari
 930 mii britanici
 750 mii italieni
 circa 1 milion români.
A scăzut numărul naşterilor în vreme de
război, astfel că pierderile demografice s-au ridicat, şi
pe această cale, la multe milioane.
Războiul a adus după sine mari distrugeri
materiale în Franţa, Rusia, Belgia, România, Serbia,
Germania, ş.a. Marea Britanie şi în mod deosebit SUA
nu au cunoscut pierderi pe teritoriul lor. Cheltuielile
beligeranţilor s-au ridicat la 273 miliarde $ la
valoarea dolarului dinainte de 1932, din care 200
miliarde $ din partea Antantei şi 73 miliarde din partea
Puterilor Centrale. "Aruncarea" unei mari părţi din
eforturile de război asupra guvernelor următoare a
dus la o evoluţie economică negativă, urmând – pe
câţiva ani imediat postbelici – o perioadă de inflaţie,
împrumuturi interne şi externe, frapante dezechilibre,
ş.a. A sporit mult puterea economică a SUA. După
război, toate marile ţări europene datorau sume

112
importante americanilor. Grupul ţărilor din Antantă
datora peste 10 miliarde $.
2. Etapele dezvoltării economiei mondiale
până în 1929
a) Perturbările generate de război şi consecinţele sale
au dus la o gravă criză de supraproducţie în
1920-1921 în ţări ca SUA, Canada, Japonia –
care aveau produse şi resurse pentru care sperau
un debuşeu în "Vechiul Continent" – în vreme ce
ţările europene, confruntate cu marile probleme
financiar-monetare ale refacerii economiei, nu
puteau absorbi acest surplus, mai ales că aveau şi
un consum redus.
b) Producţia creşte din 1921 până în 1929, în special
între 1924-1929 înregistrându-se o apreciabilă
stabilizare a dezvoltării. Producţia industrială în
1929 faţă de 1925: 114% în SUA, 113% în Anglia,
130% în Franţa, etc.
Repere cu privire la creşterea producţiei
industriei de metale.
milioane tone
Anii Oţel Cupru Plumb Zinc Aluminiu
1913 74 1 1,2 0,97 63
1929 120 1,9 2,8 1,7 273

Aproape jumătate din producţia mondială de

oţel era dată de SUA, 15% Germania, 8% Anglia, 8%
Franţa, 3,3% Belgia, 2% Luxemburg, 1,9% Japonia, etc.

113
  În SUA se vădesc situaţii puternic pozitive:
- investiţiile au depăşit 20% din produsul naţional brut;
- s-a dublat producţia în industria prelucrătoare, de
energie electrică, etc.
- a sporit producţia de automobile, ceea ce a antrenat
o creştere a cererii de oţel, petrol, cauciuc, etc.
3. Criza economică din 1929-1933
Aceasta, având cauze în ciclicitate în fluctuaţiile
intrinseci ale activităţii economice, dar şi într-o
dezvoltare ce a supralicitat consumul, a zguduit lumea
şi a cuprins toate ramurile de activitate. A izbucnit în
Wall-Street, în "Joia Neagră", 24 octombrie 1929.
Acţiunile s-au prăbuşit, falimentele au început să
"curgă" în lanţ.
 Producţia industrială a marilor state a scăzut în
medie cu 65%. Faţă de 1929, în 1933 producţia
industrială a SUA a scăzut cu 65%, a Angliei cu
86,1%, a Germaniei cu 65%, a Franţei cu 77%. Anul
1932 a fost an de apogeu al crizei. Erau 30 milioane
şomeri în ţările dezvoltate, iar salariile scădeau abrupt.
Criza din industrie a fost însoţită de o criză în
agricultură, practic în toate domeniile. SUA,
Germania, Anglia, Franţa, Japonia, alte state, practic
toate statele europene – evident, România, pe urmă în
Asia, America de Sud, etc. au fost puternic lovite de
criză.
Principalele cauze ale crizei

114
  ciclicitatea tehnologică a producţiei, generată de
schimbarea mijloacelor tehnice, a surselor de
energie, etc.;
 producţia fără acoperire şi blocajul financiar;
 scad preţurile şi se distrug produse spre a nu fi
generată o scădere şi mai mare de preţuri (un
procedeu pe cât de simplist, pe atât de
păgubitor).
Perioada de avânt, 1934-1939. Din 1934 –
până în 1939, după depresiune şi înviorare urmează
avântul. În 1937, se înregistrează însă din nou o uşoară
criză întreruptă de febrila înarmare şi marile pregătiri de
război. Statul intervine puternic în economie.
 În Germania se instalează totalitarismul lui
Hitler, se produc arme (la Essen – Întreprinderile
Krupp etc.), în Italia conduce Mussolini, dictatură
fascistă în Spania, pe urmă Portugalia, etc.
 Politica comercială. În general, în perioada
1918-1939, politica comercială a fiecărui stat urmărea
să protejeze piaţa internă de concurenţa străină, dar şi să
iniţieze forme şi metode de intensificare a exportului.
În cazul în speţă al ţării noastre, la iniţiativa
României, în 1930, cu ocazia unei conferinţe ţinute la
Varşovia, se creează Blocul Agrar, format din:
Bulgaria, Cehoslovacia, Estonia, Letonia, Ungaria,
Polonia, Iugoslavia şi România.
Conferinţa economică şi monetară de la
Londra (1933) pune în discuţie, prin reprezentanţii
115
celor 64 de ţări participante, unele frâne ridicate de
politica economică protecţionistă, problema reducerii
tarifelor vamale, stabilitatea monetară, oprirea
deprecierii monetare, reglementarea preţurilor, etc.
Conferinţa înregistrează un insucces datorită
promovării concepţiei şi politicii cu privire la
împărţirea lumii în 4 zone:
a) zona lirei sterline (în jurul Angliei) – în 20
septembrie 1931 Marea Britanie a hotărât
"să meargă" pe devizele ei;
b) zona dolarului (în jurul SUA);
c) zona francului (Franţa, Belgia, Luxemburg,
Italia, Olanda, Elveţia, Polonia);
d) zona altor ţări care abandonează şi ele
etalonul monetar aur şi adoptă controlul
schimburilor, stabilind cursuri diferite ale
monedelor lor la import şi export.
După eşecul conferinţei de la Londra, se
accentuează tendinţele de autarhie (politica unui stat
de a "se descurca" cu forţe proprii, numai din resurse
proprii, fără a apela la importuri) mai ales Italia,
Germania, Japonia, se "reglementează" schimburile
economice în cadrul unei regiuni restrânse.
Asemenea coordonate de "protecţionism
agresiv" şi tendinţe de izolare a statelor vor induce
reacţii puternice din partea statelor mici şi mijlocii,
mai slab dezvoltate din punct de vedere industrial care
cereau în continuare reducerea barierelor vamale şi
acordarea de concesii bilaterale. România ia parte la
116
"Mica Înţelegere", la "Înţelegerea Balcanică" – relaţii
intense cu Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria,
Iugoslavia, Franţa, Anglia, Germania – în mod mai
prudent, însă, cu ultima. Se urmărea menţinerea păcii şi
securităţii europene, relaţii economice avantajoase ale
partenerilor, liberalizarea comerţului între ţările
membre şi încheierea unor acorduri pe o perioadă mai
îndelungată.
 1936, Declaraţia Tripartită.
Anglia, Franţa şi SUA: se iau măsuri pentru
menţinerea echilibrului pe piaţa internaţională a
schimbului. Este cadrul în care puterile – Germania,
mai brutal, SUA, mai rafinat, mai tolerant – urmăresc
promovarea propriilor interese şi o expansiune
economică cât mai puternică. Este timpul în care SUA
va aplica "Clauza naţiunii celei mai favorizate". După
1933-1934 se vădesc noi mijloace şi tehnici de
comerţ. Este vorba de comerţul bilateral bazat pe
decontări fără numerar (clearing).
 În 1938, Germania (împreună cu Austria şi
partea cotropită a Cehoslovaciei) va pătrunde puternic
pe bază de clearing, acesta reprezentând 63% din
exportul respectiv al Bulgariei, 43% din cel al Greciei,
50% din cel al Iugoslaviei, 46% din cel al Turciei, 46%
din cel al Ungariei, 26% din cel al României. La import,
pentru România, ponderea era de 37%, pentru Bulgaria
58%, pentru Grecia 38%, pentru Iugoslavia 50%, pentru
Turcia 51%, Ungaria 48%, etc.

117
II. Refacerea şi dezvoltarea economiei României
după primul război mondial şi până la
izbucnirea crizei din 1929-1933
1. Marea Unire din 1 decembrie 1918 a
reprezentat un eveniment cu ample urmări pe plan
economic, social, politic.
În plan economic:
a) se realizează o piaţă internă unitară;
b) dimensiunile acestei pieţe unitare se vădesc
considerabil amplificate comparativ cu cele ale
pieţei dinainte de 1 decembrie 1918;
c) legături intrinseci dintre Transilvania şi celelalte
provincii româneşti, adeseori, anterior, oprimate
şi obstacolate, vor dobândi acum o evoluţie
liberă, firească, cu mari profituri de fiecare
parte. Industria din "Vechiul Regat" va găsi
numeroase debuşee peste munţi precum şi industria
din Transilvania (în dezvoltare) îşi va afla în
"Vechiul Regat" piaţa de desfacere.
d) Economia unitară a ţării va putea constitui, mai
mult decât înainte, o bază pentru progresul
economico-social, pentru constituirea unui
competitor deloc neglijabil, chiar puternic pentru o
serie de ţări europene care altădată ne considerau o
ţară îndeobşte mică, cu o economie slabă. În acest
timp vom putea fi în mai mare măsură parteneri de
dialog şi nu subordonaţii marilor puteri
economice.

118
e) În plan politic, se vor contopi doctrine politice,
dintre cele mai importante, în spiritul generat de
idealul României Mari. În acest cadru se vor
afirma mari oameni politici precum Iuliu Maniu,
Alexandru Vaida-Voevod ş.a., care vor deveni
esenţiali în România Mare după cum o serie de
oameni politici din "Vechiul Regat" vor fi apreciaţi
în Transilvania – Brătienii, I.G.Duca, ş.a. Din punct
de vedere social, clasa de mijloc a ţării se va
constitui pe baza modelului transilvănean,
economia Transilvaniei fiind caracterizată de o
repartizare mai raţională a proprietăţii şi cu o clasă
de mijloc mai bine consolidată.
După primul război mondial, pe harta Europei
vor apare noi state independente (Cehoslovacia,
Polonia), iar alte state şi-au desăvârşit unitatea
statală (România, etc.). Pentru o perioadă, Germania,
slăbită, fără colonii, va pierde considerabil din viteză.
2. Primul război mondial a provocat României
imense pagube materiale.
a. Cca. 1 milion oameni au căzut victime
acţiunii militare, bolilor (peste 1/5 din populaţia activă a
ţării).
b. Agricultura, aflată într-un dificil proces de
refacere tehnică, economică, de restructurare socială, s-
a vădit într-o situaţie foarte grea. În toamna lui 1918
era epuizat întregul stoc de cereale, astfel că nu se putea
asigura nici sămânţa pentru culturi şi nici hrana pentru
populaţie. Ne confruntam cu o acută criză
119
alimentară. Exportul de cereale, altădată masiv,
devenise inexistent, fiind necesar un import de cereale
şi alte produse alimentare pentru acoperirea consumului
intern. În 1919 cca. 26% din suprafaţa cultivată cu
cereale a rămas nelucrată.
c. Industria se afla într-o situaţie dificilă, se
vădeau distrugeri mari; este de subliniat scăderea
gravă a capacităţii industriale.
 În 1919 nu mai funcţionau decât ¼ din
întreprinderile încurajate de stat, iar producţia
industrială se afla la mai puţin de 50% faţă de
nivelul antebelic. Industria extractivă a petrolului era
redusă cu 48%, a cărbunelui cu 55%. La Hunedoara,
producţia siderurgică era de 28%, iar la Reşiţa de 33%
faţă de 1913.
 Căile ferate, parcurile de locomotive şi
vagoane, suferiseră mari distrugeri. Numărul
locomotivelor a scăzut cu 71%, al vagoanelor de
mărfuri cu 85%, al vagoanelor de călători cu 65%. O
pondere de 26% din reţeaua de transporturi interne
necesita o refacere completă.
- Tocmai datorită unor astfel de realităţi, prin
Tratatele de pace au fost evaluate (practic, sub
adevăratul lor nivel) distrugeri de 31 miliarde lei.
Suma reprezenta 16 ani de muncă, având în vedere că
valoarea producţiei României dinainte de război era de
1,8 – 2 miliarde lei/an. Funcţie şi de acest lucru,
procesul lichidării urmărilor războiului, al refacerii,

120
s-a desfăşurat lent şi s-a prelungit către 1924.
Urmările se vor resimţi şi în anii următori.
3. Chestiunea "Reparaţiilor de război"
Una din cele mai discutate, mai disputate şi mai
complicate probleme din anii postbelici şi care a avut
repercusiuni negative asupra dezvoltării economiei
româneşti a reprezentat-o chestiunea "Reparaţiilor de
război", adică a despăgubirilor datorate de Puterile
Centrale şi de aliaţii lor ţărilor învingătoare, deci şi
României.
Într-o fază iniţială, României i-au fost
recunoscute cca.32 miliarde lei aur, ceea ce reprezenta
6,8% din totalul cerut de către ţările învingătoare ca
reparaţii ţărilor învinse. La conferinţa de la Spaa,
această cotă ce revenea României a fost, în mod
arbitrar, considerabil diminuată. S-a considerat aici că
Franţei îi reveneau 52%, Angliei 22%, Italiei 10%,
Belgiei 8%, Iugoslaviei 5%, României fiindu-i
recunoscut numai 1% dintr-un total de 132 miliarde
lei aur ce trebuiau plătiţi de Germania.
 Chiar în Parlamentul ţării se puneau întrebări
dacă nu cumva marile puteri învingătoare au situat prin
propunerilor lor aberante România de partea învinşilor.
De altminteri, Guvernul român nu a semnat niciodată
declaraţia de la Spaa.
 O altă problemă a fost cea a plăţii "ratelor de
eliberare" şi a contravalorii bunurilor cedate.
Întrucât în afara "reparaţiilor" trebuiau despăgubiri şi pe
linia cheltuielilor de război, statele care s-au desprins
121
din monarhia Austro-Ungariei, inclusiv provincii,
urmau ele să ramburseze aceste plăţi în locul învinşilor.
Într-un astfel de cadru, României îi reveneau 235
milioane franci aur. Nu am plătit această sumă, ea
rămânând înscrisă în buget la capitolul datorii până în
1930. Oricum, s-a primit foarte puţin din "Reparaţii".
Până în 1929 am primit o sumă care nu reprezenta nici
1% din cifra ipotetică recunoscută la Spaa.
O altă problemă o reprezentau "Reparaţiile
orientale", care trebuiau plătite de Ungaria, Austria,
Turcia. Aceste ţări au refuzat plata datorată stabilită
prin tratatele de pace. Ele trebuiau să plătească
României ca reparaţii orientale: 250 milioane franci aur
– Austria, 580 milioane franci aur – Ungaria, 63
milioane franci aur – Bulgaria, Turcia fiind scutită de
această plată prin Conferinţa de la Lausanne. Nu s-a
primit nici de aici aproape nimic. Practic, întârzierile de
plată de acest tip au avut grave repercusiuni asupra
refacerii, relansării şi dezvoltării economiei naţionale.
Au funcţionat, şi în aceste condiţii, "principiul şi
diplomaţia celui mai tare".
 În 1929 se va adopta Planul Young, care
trebuia să soluţioneze definitiv problema
"Reparaţiilor" postbelice. Ori, anuităţile fixate pentru
România astfel erau insuficiente chiar şi pentru a plăti,
măcar prin ele, datoriile interaliate ale ţării (aveam şi
datorii contractate în război iar plăţile trebuiau
rambursate).

122
  Şi aplicarea planului Young a reprezentat o
profundă dezamăgire pentru cercurile politice ale
României. Neplata "Reparaţiilor" către ţară a
contribuit la adâncirea crizei financiare, statul
român fiind obligat să onoreze din surse proprii
datoriile externe.
Problema "Reparaţiilor" se va încheia prin
"Moratoriul Hoover" din 1931, şi Conferinţa de la
Lausanne, din 1932. În final, "bilanţul" reparaţiilor
a reprezentat pentru ţară un considerabil deficit, în
plus ea rămânând considerată debitoare unor mari puteri
europene şi SUA.

Întrebări recapitulative:
1. Prezentaţi etapele dezvoltării economiei mondiale
între 1918-1929.

2. Ce înţelegeţi prin criza mondială de supraproducţie

din 1929-1933?
3. Care au fost consecinţele plăţii reparaţiilor de război
asupra dezvoltării economice a României?

Teste:

1. Care au fost urmările, în plan economic, ale

primei mari conflagraţii mondiale ?

123
 a. dezorganizarea economiilor europene, evoluţia
negativă a acestora ;
b. creşte rolul Europei în plan economic;
c. dezvoltarea economiilor europene.

2. Ce semnificaţie istorico-economică are data de

24 octombrie 1929?

a. data izbucnirii celui de-al doilea război

mondial ;
b. este data la care acţiuniile bursei de la New
York se prăbuşesc, respectiv este vorba de Joia
Neagră ;
c. data proclamării independenţei de stat a
României.

3. Care au fost urmările, la nivel economic, ale

Marii Uniri de la 1 decembrie 1918 ?

a. se intensifică comerţul dintre Moldova şi Ţara

Românească ;
b. nici o urmare ;
c. se reealizează piaţa internă unică, premiză a
progresului social-economic.

Bibliografie:

124
Keith Hitchins, România, 1866-1947, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1996.
N. N. Constantinescu (coord), Istoria economică a
României : De la începuturi pînă la cel de-al doilea
război mondial, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
N. Marcu (coord.), Istorie economică, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, Istoria economiei,
Editura Economică, Bucureşti, 2003.
Dan Popescu, Istorie economică – Istoria economiei
naţionale, Editura Continent, Sibiu, 2002.

125
 CURS 10

ECONOMIA ROMÂNIEI ÎN PERIOADA

INTERBELICĂ
(continuare)
Obiective:
- cunoaşterea principalelor elemente şi coordonate
legate de evoluţia economiei României în perioada
interbelică;
- înţelegerea fenomenelor şi proceselor care au stat la
baza evoluţiei economice a României în anii care
au survenit primei mari conflagraţii mondiale;
- dezvoltarea capacităţii de raportare a acestei
evoluţii la evoluţia economică mondială, respectiv
a unei analize a economiei româneşti interbelice
din perspectivă mondo-economică.

Rezumat:
Capitolul de faţă completează imaginea generală a
economiei româneşti interbelice. În centrul
preocupărilor noastre se situează problema capitalului
străin, făcându-se referiri la cele două concepţii care se
conturează în raport cu această chestiune, mai precis la
concepţia liberală "prin noi înşine" şi la concepţia
ţărănistă a "porţilor deschise". De asemenea, este tratată
evoluţia industriei şi transporturilor, a comerţului
exterior şi finanţelor. Radiografierea economiei
româneşti interbelice este completată de precizările
referitoare la problema agriculturii, aici accentul fiind
pus pe reforma agrară din 1923 şi pe urmările acesteia.
126
Sunt abordate şi aspecte privitoare la evoluţia
economiei româneşti în perioada crizei economice
mondiale din 1929-1933, precum şi în anii refacerii:
1933-1938.

A. Capitalul străin
Procesul refacerii şi dezvoltării economiei
naţionale s-a împletit strâns cu amplificarea rolului
capitalului străin în economia românească postbelică. S-
au depus eforturi pentru dobândirea capitalurilor din
ţările foste inamice – capitaluri care erau prezente în
România şi care ne erau datorate – şi pentru
reintegrarea lor sub egidă românească (cazul capitalului
austro-ungar, german, etc.). O parte foarte mare din
aceste capitaluri, deja, însă, fusese preluată de Franţa,
Anglia, Belgia, Italia şi numai un segment mai mic a
fost preluat de burghezia autohtonă.
 Un moment însemnat, astfel, l-a reprezentat
Convenţia de la San Remo (1920) între Anglia şi
Franţa. Aceasta stabilea că României îi vor reveni 51%
din acţiunile fostelor societăţi germane şi austro-ungare,
iar Angliei şi Franţei – 24,5%. Când s-au confiscat,
însă, potrivit acordului, acţiunile de la firmele din
statele foste inamice, de către statul român, s-a văzut că
aceste acţiuni erau deja camuflate în acţiuni aliate
neutre şi chiar româneşti. Deci, nu se mai putea face
nimic. Oricum, prin înlăturarea capitalului german şi
austro-ungar au dobândit poziţii dominante
127
capitalurile anglo-olandeze şi franco-belgiene, alături
de care capitalul american şi-a extins şi el influenţa.
Se dezvoltă şi poziţiile capitalului românesc.
Bunăoară, în industria petrolieră, de la 6% în 1914, la
24,3% în 1921 din totalul capitalului investit în ramura
petrolieră.
 Cu toate măsurile luate de burghezia liberală
spre a-şi lărgi, consolida şi dezvolta forţa economică,
capitalul străin era pregnant în multe din ramurile
economiei româneşti. În 1928, deţinea o pondere de
68% din capitalul societăţilor anonime industriale şi
25% din capitalul societăţilor bancare. În industria
minieră, după votarea Legii minelor, din 1924, deţinea
79% (35%, grupul franco-belgian), industria
metalurgică 70% (loc 1, capitalul englez, loc 2, cel
francez), industria chimică peste 76%. Se pătrundea în
economie şi pe calea întreprinderilor de stat,
cumpărându-se participaţiile de rigoare.

B. Poziţia faţă de capitalul străin

În raport cu capitalul străin din economia
românească, prevalau 2 concepţii, relativ în
confruntare. Asemenea concepţii prezentau poziţii
diferite în raport cu următoarele elemente:
a) necesitatea, căile şi modalităţile de
dezvoltare a economiei naţionale;
b) atitudinea faţă de capitalul străin

128
 c) încadrarea în chip avantajos a economiei
româneşti în diviziunea internaţională a
muncii şi relaţiile internaţionale.
Cele două concepţii erau:
1. Concepţia "Prin noi înşine" – concepţie de sorginte
şi esenţă liberală, care se sprijinea pe doi piloni
importanţi din economie – BNR şi Banca
Românească – care aveau capital românesc liberal
şi urmărea "românizarea" (sub acest aspect, al
capitalului) întreprinderilor cu capital străin, în
sensul: capitalul românesc trebuia să deţină în orice
firmă mai mult de 50,1%. Această concepţie nu
excludea participarea capitalului străin în
economie, însă profitul trebuia să rămână, în cea
mai mare parte, în România.
2. Concepţia "Porţi deschise capitalului străin" –
concepţie de sorginte ţărănistă, susţinută de grupul
V. Madgearu, care promova ideea atragerii, pe
orice căi şi în orice condiţii, a capitalului străin în
România, cu împărţirea corespunzătoare a
profitului. Este limpede că naţional liberalii care
aveau capital investit în economie nu puteau fi de
acord cu ţărăniştii care nu aveau capital investit în
economie şi gravitau doar în jurul unei bănci
comerciale. Timpul a dat dreptate, în bună
măsură, concepţiei liberale, printre ai cărei
reprezentanţi s-au numărat: Ionel şi Vintilă
Brătianu, Mihail Manoilescu, I.N.Angelescu,
I.G.Duca, ş.a.
129
C. Evoluţia industriei şi transporturilor
România întregită dispunea de însemnate
resurse miniere, petrol, cărbune, minereu de fier,
neferoase, resurse care puteau fundamenta
dezvoltarea industriei naţionale. A avut loc, în anii
imediat postbelici, o scădere a producţiei industriale de
dinainte de război, urmată de o redresare lentă şi
prelungită. Un reper: 1921 reprezenta numai 30-50%
din producţia antebelică.

 Industria extractivă înregistrează o refacere

evidentă. Industria carboniferă depăşeşte în 1924
nivelul antebelic, iar în industria metalurgică se
construieşte, în 1922, la Reşiţa, prima locomotivă.
Condiţii favorabile de dezvoltare sunt legate de cererea
sporită, pe piaţa mondială, de produse româneşti, ca
petrol, lemn, cereale precum şi de menţinerea la un
nivel relativ ridicat a preţurilor la materiile prime şi
combustibil. Legislaţia industrială din 1924,
concretizând politica economică a liberalilor "prin noi
înşine", îşi află fundamentarea în Constituţia din 1923.
În acest cadru:
 Zăcămintele miniere precum şi bogăţiile
subsolului de orice altă natură ca şi unele ale solului,
sunt proprietatea statului. Statul putea concesiona
exploatarea lor particularilor, respectiv marii burghezii
industriale. Aceştia făceau investiţii în exploatarea
respectivă şi astfel se perpetua concesionarea.

130
  "Legea Minelor", din 1924, prevede că statul
exercită dreptul de proprietate asupra tuturor
bogăţiilor miniere ale subsolului. Valorificarea lor se
face fie direct, fie prin concesionare. Capitalul
românesc are prioritate. În 1925, Legea Minelor a fost
modificată, acordându-se avantaje tuturor societăţilor
ale căror acţiuni erau deţinute de cetăţeni români în
proporţie de cel puţin 50,1%. Tot în 1924 este adoptată
"Legea Energiei", prin care se creau avantaje multiple
şi diferenţiate acelora care îşi investeau capitalul în
producerea energiei electrice în instalaţii hidro sau
termoelectrice.
Structuri industriale
 Un "tablou al industriei româneşti" arată că,
în 1924, o pondere de 79% din produsul industrial
naţional era realizat în industria mare, iar 21% în
industria mică şi mijlocie. În industria mare, 80,7%
era industrie prelucrătoare, iar 19,3% industrie
extractivă. Între 1924-1928, creşte ponderea industriei
grele de la 27% la 39% şi scade corespunzător ponderea
industriei uşoare. Din 1925, în peisajul industrial al ţării
apare industria electrotehnică. Progresează industria
metalurgică, fiind create întreprinderile mari cu
procedee tehnologice complexe. Exemple în acest
cadru, IAR Braşov – avioane; Malaxa din Bucureşti –
locomotive, armament, etc.; Uzinele Cugir, Copşa
Mică, etc.
Totuşi, în 1928, industria metalurgică realiza
o producţie de două ori mai mică decât cea a
131
industriei uşoare. Industria constructoare de maşini ca
atare, în formare, deţinea doar 1,6% din forţa motrice a
industriei metalurgice (potrivit metodologiei de
nominare industrială a timpului).

D. Agricultura
În agricultură, se depun mari eforturi de redresare pe
fondul Reformei agrare din 1918-1921 (vezi tabelul).
Anii Suprafaţa însămânţată Producţia
1914 100 100
1920 68,2 65,7
1921 77,0 52,3
1922 79,8 68,5

Reforma agrară din 1918-1921 a fost promisă de

Regele Ferdinand încă din tranşee. În 1921 s-au
adoptat legile definitive de reformă agrară pentru
Vechiul Regat, Transilvania şi Bucovina. Din fiecare
proprietate mare rămâneau cel mult 100 ha în
regiunile de munte şi 150 ha în regiunile de şes, cota
putând fi extinsă la 500 ha dacă proprietarul avea
investiţii pe moşie (clădiri, crescătorii de vite, instalaţii,
plantaţii). Moşierul avea dreptul să-şi aleagă partea de
moşie ce îi rămânea.

Rezultatele finale ale Reformei: din 9.249.930 ha cât

reprezenta suprafaţa moşiilor cu peste 100 ha înainte de
Reformă, au fost expropriate 6.123.789 adică 66,2%.
Un mare număr de ţărani (în speţă, gospodării
132
ţărăneşti) au primit pământ. Drept de
împroprietărire au avut mobilizaţii, văduvele de
război, ţăranii demobilizaţi, cei cu pământ mai puţin
de 5 ha şi ţăranii fără pământ. Se acordau "loturi de
împroprietărire" stabilite în principiu la 5 ha şi "loturi
de completare" celor ce aveau pământ puţin. Statul nu
asigura gospodăriilor ţărăneşti, creditul şi asistenţele –
tehnice, etc. – necesare. Dintr-un asemenea motiv,
ţăranii vor face datorii, multe iertate prin "Legea
conversiunii", elaborată în mai multe variante spre
sfârşitul deceniului 3.

E. Comerţul exterior
Oglindea dezvoltarea economică a ţării. Între
1919-1921, balanţa comercială are mari deficite după
care revine. Anul 1927 reprezintă o perioadă de
stabilitate a leului, care, susţinută de excedentul de
cereale din recolta bună a anului 1926, va duce la o
creştere a exporturilor la 38.111 milioane lei, importul
fiind de 33.852 milioane lei. Tarifele vamale erau
preferenţiale la insistenţele întreprinzătorilor autohtoni.
În 1924, "Tariful Manoilescu" susţinea industria
naţională şi limita unele importuri de produse
prelucrate.

F. Finanţele
1929 – Guvernul naţional ţărănesc încheie la
Paris un împrumut de stabilizare în 4 tranşe:

133
  tranşa de 39 milioane dolari, subscrisă de 3
mari bănci americane şi alte bănci din Italia,
Elveţia, etc.;
 tranşa de 30 milioane de dolari, subscrisă de
trustul suedez al chibriturilor;
 tranşa franceză, de 22 milioane dolari;
 tranşa engleză, de 9,7 milioane dolari.
În bani româneşti suma se ridica la cca.17
miliarde lei. Se plătea o dobândă anuală nominală de
7% şi se plăteau comisioane. Din împrumuturi, 24% vor
fi folosite pentru răscumpărarea portofoliului imobilizat
al B.N.R.; 35,15% pentru constituirea fondului de
rulment al tezaurului şi al C.F.R.; 35,5% pentru
investiţii în căi ferate; restul, pentru alte lucrări de
investiţii.
Accederea efectivă la bani şi consumarea
împrumutului ca atare a ridicat numeroase probleme.

G. Economia României în perioada crizei economice

mondiale din 1929-1933
Factorii agravanţi ai crizei economice au fost:
 nivelul tehnic redus al agriculturii, care amplifica
decalajul între producţia industrială în creştere şi
producţia agrară în scădere;
 împletirea crizei din agricultură cu cea din industrie;
 existenţa, înaintea crizei, a unui mare volum de
împrumuturi făcute de ţărani la bănci şi cămătari;

134
 scăderea catastrofală a producţiei româneşti ce se
exporta în vreme ce importul se menţinea la un
nivel ridicat.

a) Criza în industrie
1929 1931 1932 1933
Extracţia de petrol *)

(cantitate) 112,9 157,9 171,6 172,2

Extracţia de cărbune 100,6 63,4 54,5 49,8
Valoarea producţiei
miniere 100,0 47,0 47,0 47,0
Valoarea producţiei de
petrol 100,4 37,0 39,7 43,8
Valoarea producţiei în
industria prelucrătoare 92,1 54,4 53,4 47,3
*)
domeniu cu o creştere cantitativă de excepţie.

 Ieşirea din criză a fost dificilă. S-a înregistrat

reducerea salariilor la muncitori şi funcţionari,
reducerea personalului prin concedieri şi intensificarea
muncii prin metode corespunzătoare de administrare. S-
a accentuat politica protecţionistă şi s-au creat astfel
condiţii favorabile pentru investiţii în anume ramuri ale
industriei, mai ales în cele ce produceau mărfuri ce
puteau fi exportate.

135
 b) Criza în agricultură s-a manifestat prin
scăderea producţiei agricole, lipsa accentuată a
utilajului agricol şi scăderea abruptă a efectivelor de
animale. Dacă la producţia anuală de grâu din 1924-
1929 România se afla înaintea Spaniei, Greciei şi a
Portugaliei, între 1930-1934 rămâne în urma Spaniei
şi Portugaliei. De asemenea, la porumb cădem de la
locul 11 la locul 13. Ţăranii erau greu împovăraţi.
"Legea circulaţiei bunurilor rurale" le dă posibilitatea
să vândă loturile provenite din împroprietărire, grevate
de mari datorii, care aproape nu mai puteau fi lucrate. În
1934 – "Legea conversiunii" numită "Legea pentru
lichidarea datoriilor agricole şi urbane". Aceasta
prevedea ca datoriile debitorilor agricoli să se reducă cu
50-60%, restul fiind eşalonat pe 17 ani cu o dobândă de
3% pe an.

H. Economia românească în perioada 1933-1938

Industria înregistra o dinamică susţinută.
Producţia industrială creşte cu 32%, recuperând şi
scăderea din timpul crizei. Creşterea industriei s-a
datorat, în bună parte, măsurilor cu caracter
protecţionist – măsuri luate, de altfel, de toate statele
în acel timp – ridicării taxelor vamale, restrângerii
importurilor la bunurile de consum ce puteau fi produse
în ţară, primelor de export pentru încurajarea unor
subramuri sau întreprinderi de tehnicitate mai ridicată,
sporirii valorii comenzilor de stat acordate mai ales
întreprinderilor ce lucrau în domeniul apărării,
136
avansurilor şi creditelor acordate de B.N. şi alte bănci
specializate. Protecţia vamală era ridicată pentru unele
produse, la cote ce făceau greu accesibil importul de
produse similare străine, creându-se noi ramuri şi
întreprinderi, unele cu poziţii de monopol pe piaţa
internă. Concomitent, materiile prime, unele materiale
şi alte produse beneficiau de taxe vamale mai reduse
la import.
 La 31 iulie 1936 este dat un "Decret pentru
înfiinţarea de fabrici pentru produse nefabricate în
ţară", care oferea condiţii avantajoase pentru
procurarea din import a maşinilor şi utilajelor. În martie
1937, este dată "Legea privitoare la organizarea şi
încurajarea agriculturii". Se acordau, prin această
lege, reduceri de 25% la impozitele către stat, judeţ sau
comună pentru întreprinderile industriale ce se vor
înfiinţa şi vor folosi materiile prime din agricultura
românească. În aprilie 1937, este adoptată "Legea
pentru încurajarea, îndrumarea agriculturii,
industrializării şi valorificării plantelor textile". Se
acordau înlesniri pentru întreprinderile ce foloseau
plante textile, scutiri de taxe pe valoare, scutiri de
impozit, pe cifra de afaceri, scutiri de taxe de
contingentare pentru importul maşinilor şi utilajelor,
etc.

Evoluţia industriei prelucrătoare în 1929-1938

1938 faţă de:
1929 1932 1938
1929 1932
137
 Nr. întreprinderi 3.736*) 3.487*) 3.676*) 0,8 0,7
Capital investit 30.284 29.948 50.069 165 167
(mil.lei)
Forţă (c.p.) 479.963 514.743 746.789 155 145
Personal 201.184 152.198 289.117 143 189
Valoarea 56.128 53.780 87.728 157 163
producţiei
(mil.lei la preţ
comparabil)

În agricultură cresc producţiile, se înregistrează

revirimente şi în comerţul intern şi extern, se
însănătoşesc finanţele, circulaţia bănească, creşte
numărul băncilor şi se dezvoltă activitatea lor.

Întrebări recapitulative:

1. Prezentaţi câteva date privitoare la ponderea

capitalului străin în economia României
interbelice;
2. Prezentaţi, succint, evoluţia industriei şi
transporturilor, a agriculturii, comerţului
exterior şi finanţelor României în perioada
interbelică (până la criza din 1929-1933);
3. Cum s-a manifestat criza economică din 1929-
1933 în industria României, dar în agricultură?

Teste:

138
 1. Care au fost principalele politici/concepţii care
s-au conturat în jurul discuţiilor legate de
problema capitalului străin?
a. protecţionismul şi liberul schimb;
b. "prin noi înşine" şi "porţi deschise capitalului
străin";
c. politica paşilor mărunţi.

2. Ce s-a urmărit prin "legea circulaţiei bunurilor

rurale" şi prin "legea conversiunii"?

a. corijarea unor deficienţe ale reformei agrare şi

atenuarea crizei din agricultura românească;
b. dezvoltarea industriei naţionale;
c. progresul tehnic în agricultura românească.

3. Pe ce bază s-a produs redresarea economică a

României, în special a industriei, în perioada
1933-1938?

a. aplicarea politicii liberului schimb;

b. impunerea unor măsuri cu caracter protecţionist;
c. pe nici o bază, economia românească
înregistrând în intervalul respectiv un regres
considerabil.

Bibliografie:

139
Keith Hitchins, România, 1866-1947, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1996.
N. N. Constantinescu (coord), Istoria economică a
României: De la începuturi pînă la cel de-al doilea
război mondial, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
N. Marcu (coord.), Istorie economică, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, Istoria economiei,
Editura Economică, Bucureşti, 2003.

140
 CURS 11

ECONOMIA ROMÂNIEI ÎN PERIOADA

CELUI DE AL DOILEA RĂZBOI
MONDIAL ŞI PÂNĂ LA 1948

Obiective:
- cunoaşterea principalelor elemente şi coordonate
legate de evoluţia economiei României în perioada
celui de-al doilea război mondial şi până la 1948;
- înţelegerea fenomenelor şi proceselor care au stat la
baza evoluţiei economice a României în intervalul
1939-1948;
- dezvoltarea capacităţii de raportare a acestei
evoluţii la evoluţia economică mondială, respectiv
a unei analize a economiei româneşti din
perspectivă mondo-economică.

Rezumat:
Capitolul de faţă face referire la coordonatele
evoluţiei economiei naţionale în perioada celui de-al
doilea război mondial, fiind vizate cu precădere
creşterea implicării statului în plan economic şi regimul
sever de ordine şi muncă instaurat în toate domeniile
vieţii economice. De asemenea, este pusă în discuţie
cvasiprăbuşirea producţiei industriale şi agricole
înregistrată odată cu 1944. Alte aspecte tratate fac
trimitere la economia României între 1944-1948,
conform acordurilor de la Yalta, România intrând în
141
sfera de influenţă a URSS, fapt cu implicaţii majore
asupra economiei naţionale, care dobândeşte un caracter
planificat. În vederea realizării centralizării economice
sunt iniţiate şi aplicate o serie de măsuri cu caracter
etatist. Noua orientare trasată economiei româneşti se
manifestă şi în agricultură, unde 1945, este introdusă o
reformă agrară, care conduce la colectivizarea
agriculturii româneşti.

A. Al doilea război mondial şi economia românească

La 1 septembrie 1939, Polonia este atacată de

Germania şi, imediat, de U.R.S.S. Franţa şi Anglia
declară război Germaniei. În 1941, Iugoslavia şi
Grecia sunt atacate şi ocupate de Germania. La
sfârşitul primăverii lui 1941 erau ocupate de
"Germania Mare" (Germania + Austria + o parte din
Cehia) Polonia, Ungaria, Bulgaria, Turcia, Slovacia,
Croaţia, Danemarca, Franţa (o mare parte),
Norvegia, România, etc.
La 21-22 iunie 1941 se pune în aplicare planul
Barbarosa: atacarea U.R.S.S. La 7 decembrie 1941
are loc atacul Japoniei asupra flotei SUA din Pacific,
la Pearl Harbour, grăbindu-se intrarea în război a
S.U.A. împotriva Axei.
La 6 iunie 1944 are loc debarcarea în
Normandia a forţelor anglo-americane, cea mai mare
operaţiune de acest gen cunoscută până atunci. La 23
142
august 1944 are loc întoarcerea armelor de către
România şi, deopotrivă, eliberarea Parisului. O lume
învolburată cu un destin care nu avea cum să fie
altul: înfrângerea Germaniei, a Axei.
Ce se întâmplase însă, în acest timp în
România? În iunie 1940, în urma ultimatumului
sovietic sub ameninţarea cu războiul, România e silită
să "cedeze" URSS-ului nordul Moldovei, respectiv
Bucovina şi teritoriile dintre Prut şi Nistru –
Basarabia. La 30 august 1940 are loc Diktatul de la
Viena, prin care ni se răpeau 45.000 km pătraţi din
Transilvania, din trupul ţării: Satu Mare, Baia
Mare, Oradea, Cluj, Târgu Mureş, etc., fiind "dat"
Ungariei nordul Transilvaniei spre partea de centru.
Între timp pierdem şi "Cadrilaterul". La începutul
lui septembrie 1940 "cade" Dictatura regală, vine la
putere generalul Ion Antonescu, Regele Carol II-lea
abdică…

Economia României în regim de război are 2 trăsături

principale:
- creşterea rolului statului;
- un regim sever de ordine şi muncă în întreprinderi
industriale, în toate domeniile.

Statul avea dreptul de a interveni în întreprinderile

private pentru a controla organizarea şi producţia lor,
impunându-le orientarea în direcţia efortului de
război. La 10 octombrie 1940, se creează Ministerul
143
Coordonării şi Statul Major Economic. În 4 martie
1941 e dat un Decret-lege ce asigură statului dreptul de
a controla şi folosi capitalurile din întreprinderile
industriale şi comerciale unde capitalul străin avea
participaţii. În 3 mai 1941 e adoptată Legea pentru
activarea producţiei, regimul preţurilor, reprimarea
speculei ilicite şi a regresului economic. Prin această
lege Ministerul Economiei Naţionale dobândea
drepturi esenţiale în ce priveşte controlarea şi
dirijarea producţiei industriale şi a circulaţiei
bunurilor. Are loc înăsprirea regimului de muncă în
întreprinderi, fiind numiţi îndrumători ai armatei şi fiind
militarizate numeroase întreprinderi. Creşte producţia în
industria metalurgică (1940 = 100%, 1943: fontă
139,6%, oţel 138,5%, laminate 133,9%, produse de
atelier 147,3%, maşini unelte 136%). Scade producţia în
industria uşoară, alimentară. În industria petrolului,
zăcămintele erau exploatate până la secătuire, producţia
declinând.

Începând cu 1944, apropiindu-se frontul de ţară şi în

urma înfrângerilor, asistăm la o cvasiprăbuşire a
producţiei industriale – la 50% din nivelul lui 1938.
Schimburile cu germanii, atenţionaţi adeseori de
Antonescu să-şi ţină promisiunile, decurg practic
normal, dar angajamentele germane au tot mai puţină
susţinere după 1943. În agricultură, mobilizările şi
concentrările, pierderile suferite prin cedările teritoriilor
în 1940, transformarea teritoriului ţării în teatru de
144
operaţiuni militare determină scăderea cu peste 50% a
suprafeţelor agricole şi a producţiei.
Nivelul de trai cunoaşte o relativă scădere între 1939-
1944, salariile au crescut de 4,7 ori dar preţurile la
principalele produse au sporit de 12 ori. Se înregistrează
o încercare, în parte nereuşită, de control german asupra
industriei şi economiei României.

România a desfăşurat un mare efort economic în

războiul antihitlerist. Potrivit unor calcule, efortul de
ajutoare şi susţinerea armatei româneşti pe front de la
23 august 1944 până la 9 mai 1945 precum şi livrările
către armata sovietică, în această perioadă sunt estimate
la 770 milioane dolari SUA, curs 1938. Se adaugă aici
350 milioane dolari curs 1938 – distrugeri provocate de
operaţiunile militare propriu-zise ca şi unele jafuri ale
trupelor germane în retragere.

B. Economia României între 23 august 1944 – 11

iunie 1948

Potrivit "acordurilor de la Yalta", România intra

efectiv şi total în sfera de influenţă a URSS, astfel că
economia ia calea economiei statale de tip planificat,
identică cu cea sovietică din vremea lui Stalin şi încă 3
decenii de după moartea lui.
România întoarce armele împotriva Germaniei
naziste la 23 august 1944, dar armistiţiul cu URSS se
încheie, din voinţa sovietică, numai la 11 septembrie
145
1944. Nerecunoscând acordurile de armistiţiu decât la
11 septembrie, URSS a furat "ca-n codru" în acest
timp, luând totul fără împotrivire din partea
autorităţilor, sub titlul de "captură de război". Pe
urmă, tot ce şi-au dorit au luat sub titlul de
"despăgubiri de război", în ciuda faptului că pe
frontul de est armata română nu participase la
jafuri şi distrugeri alături de armata germană.

Reforma agrară, realizată de guvernul dr. Petru

Groza, publicată la 23 martie 1945, prevede pentru
confiscări:
 moşiile aparţinând criminalilor de război şi ale
celor vinovaţi de dezastrul ţării (hotărârile astfel
se dădeau cu mare precipitare);
 ale germanilor din România care au colaborat cu
hitleriştii;
 ale celor ce au fugit din ţară după 23 august
1944, în statele cu care România era, după
această dată, în război;
 ale celor ce s-au înscris ca voluntari pentru a
lupta împotriva coaliţiei antihitleriste (chiar dacă
înscrierea voluntarilor fusese limitată la
redobândirea teritoriilor răpite, de ruşi, din
răsăritul ţării).
Aşadar, prin această reformă, erau confiscate averile
celor care au fost voluntari pentru trecerea Prutului,
deci pentru reîntregirea ţării, ulterior aceasta
reprezentând şi interdicţii politice. Aşa s-a întâmplat, de
146
exemplu, cu fruntaşul ţărănist I. Mihalache, oprit să
candideze la alegerile din 1946 pentru că a fost
voluntar, deşi, după ce s-a trecut Nistrul, acesta s-a
întors de pe front.
 pământul moşierilor care în ultimii 7 ani nu şi-
au exploatat direct terenurile, cu excepţia unor
loturi de până la 10 ha.
 bunurile de "mână moartă" aparţinând unor
instituţii, organizaţii, inclusiv toate moşiile ce
depăşeau 50 ha.
Prin reformă s-au "luat" 1.468.000 ha, fiind
împroprietăriţi 918.000 ţărani din care 400.000 au
constituit gospodării nou create. Prin Plenara C.C. al
P.C.R. din 3-5 martie 1949, în documentele plenarei,
s-au pus bazele teoretice şi practice ale procesului de
"trecere" (în fapt, obligatorie, sub teroarea
puşcăriei şi a morţii) la tipul de producţie agricolă
bazat pe proprietatea colectivă. Este vorba de procesul
de "colectivizare" a agriculturii româneşti, de
implementarea, în acest cadru, a relaţiilor "socialiste
colectiviste" şi de desfiinţarea, practic, a proprietăţii
private asupra pământului, de înlocuirea ei cu
"proprietatea colectivistă" (s-a utilizat în acest sens,
modelul sovietic, făcându-se abstracţie de tradiţiile
cooperatiste din România ce respectau dorinţa de
asociere, liberul consimţământ, etc.). S-a mai
conceput apoi o trecere de la forme simple de
activitate în colectiv – desfiinţarea haturilor,
întovărăşirii agricole – la forme mai complexe –
147
gospodăriile agricole colective, o trecere care ulterior a
fost precipitată şi ea până la formele cele mai brutale.

Pe de altă parte, în condiţiile în care o parte din

pământuri au "trecut" în proprietatea statului, au fost
create întreprinderi agricole de stat, cu rol mărturisit
de promotoare ale unei agriculturi "moderne", lucru
de multe ori nereuşit.
Potrivit înseşi intenţiilor stabilite, această
încercare de sovietizare a agriculturii româneşti şi care
făcea abstracţie – cum aminteam – chiar de tradiţiile
cooperatiste din România şi de tradiţiile româneşti în
general, a fost hotărât precipitată, colectivizarea a
fost impusă ţărănimii, s-a realizat prin constrângeri
psihice, materiale, fizice, fără liberul consimţământ
al ţăranilor. Ca urmare, pentru a semna "cererea de
aderare" zeci de mii de ţărani au fost schingiuiţi şi
bătuţi, arestaţi şi omorâţi, în final, "terenul fiind
curat". În 1963 "s-a încheiat procesul de
colectivizare".
Trebuie spus, însă, că pe acest fond de acţiuni
primitive, brutale, au existat şi unităţi cooperatiste şi
I.A.S.-uri care au mers bine şi s-a putut, o bună
perioadă, asigura, chiar în aceste condiţii, necesarul de
produse agro-alimentare şi posibilităţi de export.

C. Măsuri de tip etatist, cu efecte economice majore

şi reverberaţii politice

148
  Premise privind legitimarea "noului sistem" au
reprezentat, pe un plan important, falsificarea
rezultatelor alegerilor din 1946 – cadru în care drept
câştigători au fost daţi comuniştii, deşi, în mod real, 70-
80% din alegători îşi exprimaseră opţiunea către P.N.Ţ.,
P.N.L. şi P.S.D., aripa Titel Petrescu. Jugul rusesc se
"exprima" clar iar vestul "înţelesese". În martie,
1946, la Fulton, Missouri, Statele Unite, W.Churchill
declara: "De la Sttetin la Baltica, de la Trieste la
Adriatica, o cortină de fier traversează Europa".
Măsurile de tip etatist luate înainte şi după
1946
 în noiembrie 1945 se înfiinţează Consiliul
Superior al Economiei Naţionale, care adoptă
şi promovează norme referitoare la repartizarea
creditelor şi materiilor prime către întreprinderi,
referitoare la controlul folosirii creditelor,
energiei, materiilor prime, etc. Este agresat, din
toate direcţiile statutul dreptului şi iniţiativei
patronale, statut care decade…
 etatizarea B.N. în decembrie 1946 – respectiv
trecerea celui mai important centru financiar şi
de emisiune monetară al României sub controlul
Guvernului Petru Groza.
 reorganizarea Controlului economic, prin
înăsprirea măsurilor de control. Pe această cale,
sub diferite motive, s-a realizat din nou o
diminuare a iniţiativei patronale.

149
 5 aprilie 1947 – o nouă lege cu privire la
organizarea Ministerului Industriei şi
Comerţului, prin care se urmărea accentuarea
şi înăsprirea controlului P.C.R. asupra
economiei naţionale, Subsecretariatului
Industrial de Stat, reunite toate în Ministerul
Industriei şi Comerţului (s-a constituit
Ministerul Industriei şi Comerţului – care reunea
fostul Minister al Economiei Naţionale,
Subsecretariatul aprovizionării, Comisariatul
preţurilor, Comisariatul pentru Comerţ exterior,
Subsecretariatul industriei de stat, etc.).
 crearea "Oficiilor industriale", ca instrument
de control al statului, respectiv organe de stat
cu atribuţii coordonatoare. Prin această
măsură se răpea nemijlocit dreptul de iniţiativă
al patronilor în realizarea unor finanţări,
aprovizionarea cu materii prime, investiţii, în
producţie, comercializarea produselor. Ziarul
"Liberalul"2*) releva această acţiune ca "o
adevărată naţionalizare".
 s-au constituit "economatele" ca oficii prin care,
pe de o parte, salariaţii firmelor dobândeau
anumite înlesniri, iar patronii firmelor erau şi
mai mult îngrădiţi în stabilirea salariilor şi
repartizarea fondurilor, punându-se totul "sub

150
 pălăria statului" – căruia salariaţii trebuiau să îi
fie… recunoscători.
Iată, aşadar, un set important de măsuri
premergătoare actului fundamental de socializare a
economiei şi industriei româneşti – anume, "Actul
naţionalizării de la 11 iunie 1948", prin care se
treceau în proprietatea statului principalele
întreprinderi din industrie, transporturi, comerţ,
etc. fără despăgubiri către foştii patroni.
În comerţul exterior al României se insinuează,
tot mai mult, URSS, cu 48,8%, importuri, şi 50,1%,
exporturi, în 1947 şi peste 70% în 1948.
Abolirea monarhiei, în 30 decembrie 1947,
prin semnarea de către Regele Mihai I a actului de
abdicare, moment important în desfăşurarea acţiunii de
"sovietizare" făţişă a României.
Practic, în acea perioadă, până în vara 1948,
fuseseră trecute şi se consolidau tot mai mult în sfera de
influenţă sovietică Ungaria, Polonia, Cehoslovacia,
China (aproape), Iugoslavia (cu un parcurs, totuşi,
inedit), Bulgaria, etc.

Întrebări recapitulative:

1. Prin ce pârghii a devenit posibilă creşterea

implicării, în timpul războiului, a statului în planul
economiei naţionale ?

151
2. În ce a constat efortul economic al României în
războiul antihitlerist ?
3. Caracterizaţi economia României între 23 august
1944 şi 11 iunie 1948.

Teste:

1. Care au fost principalele caracteristici ale economiei

României în regim de război ?

a. intensificarea relaţiilor comerciale cu SUA;

b. creşterea producţiei agricole şi industriale;
c. creşterea rolului statului şi regimul sever de
ordine şi muncă introdus în toate domeniile.
2. Ce s-a urmărit prin reforma agrară din 1945 ?

a. repartizarea, mai echitabilă, a pământului către

ţărani;
b. colectivizarea agriculturii româneşti,
introducerea în acest domeniu a relaţiilor
socialiste colectiviste;
c. înzestrarea tehnică a agriculturii.

3. Ce semnificaţie a avut, la nivel istorico-economic,

actul de la 11 iunie 1948 ?

152
 a. naţionalizarea economiei;
b. Marea Unire;
c. ieşirea economiei naţionale din sfera de influenţă
a URSS.

Bibliografie:

Keith Hitchins, România, 1866-1947, Editura

Humanitas, Bucureşti, 1996.
N. N. Constantinescu (coord), Istoria economică a
României (1939-1989), vol. II, Editura Economică,
Bucureşti, 2000.
N. Marcu (coord.), Istorie economică, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, Istoria economiei,
Editura Economică, Bucureşti, 2003.
Dan Popescu, Istorie economică – Istoria economiei
naţionale, Editura Continent, Sibiu, 2002.

CURS 12
Economia României între 1948-1990

Obiective:

153
- cunoaşterea principalelor elemente şi coordonate
legate de evoluţia economiei României în perioada
dintre 1948-1990;
- înţelegerea fenomenelor şi proceselor care au stat la
baza evoluţiei economice a României în intervalul
1948-1990;
- dezvoltarea capacităţii de raportare a acestei
evoluţii la evoluţia economică mondială, respectiv
a unei analize a economiei româneşti din
perspectivă mondo-economică.

Rezumat:

În cadrul acestui capitol ne propunem abordarea

unor probleme care vizează dezvoltarea economiei
României în perioada cuprinsă între 1948 şi până la
revoluţia din decembrie 1989. Astfel, printre
problemele puse în discuţie se numără consecinţele, în
plan economic, ale sovietizării şi rusificării. O atenţie
deosebită este acordată economiei româneşti de după
revoluţia din 1989, fiind tratată problema tranziţiei de la
economia centralizată, de tip socialist, la economia de
piaţă.

A. Perioada 1948 - 1964

 1960 este anul când încep deschiderile şi
încercările de a se scutura, cât de cât, jugul sovietic,
menţinându-se însă servituţile şi exigenţele de tip

154
sovietic. Perioada 1948-1960 este însă "cea mai
neagră" din istoria ţării. În Constituţia din 1948 şi apoi
în 1951 se scrie negru pe alb: o funcţie de bază a
statului socialist o constituie reprimarea fostelor clase
exploatatoare. Sute şi sute de mii de oameni sunt
aruncaţi în puşcării, totul se sovietizează şi se rusifică,
consilierii sovietici sunt prezenţi şi dictează la tot pasul,
în întreprinderi, institute, ministere, universităţi, şcoli,
etc.
"Sovromurile" sunt constituite ca instrumente de
jaf, de furt al economiei româneşti. Există directori de
întreprinderi cu 2-3 clase primare, generali şi colonei
făcuţi peste noapte din simpli soldaţi, securitatea e atât
de puternică încât crime veritabile capătă aureola legală.
S-au înregistrat însă şi progrese în dezvoltarea
industrială naţională a unor ramuri mai complexe, apte
să valorifice mai bine potenţialul naţional de resurse.
Aceasta s-a realizat în condiţiile unei concentrări de
mijloace în mâna statului. Urbanizarea a câştigat şi ea,
etc.

B. Anii 1965 - 1989

După 1960, mai ales după 1965, conceptul de
"dezvoltare a economiei socialiste" îmbracă,
esenţial, aspectul naţional. Sunt criticate teoriile
integraţioniste ale lui Valev – un profesor rus, sovietic
– care subordonau unui criteriu aşa-zis economic al
eficienţei, modificarea frontierelor dintre ţări. Se
"lua" ceva din Moldova sovietică, ceva din Ungaria,
155
ceva din Bulgaria, toată Dobrogea, o parte din
Muntenia, Moldova din România, o parte din Ardeal şi
"se făcea" o "ţară nouă", un "complex economico-statal
dunărean".
Uneori, însă, mai ales după 1980, sunt
exacerbate unele teze ale dezvoltării naţionale, totul
se încearcă a fi fabricat în ţară chiar dacă se afirmă tot
mai pregnant cerinţa cooperării între state. Totodată,
sunt dezvoltate unele ramuri energofage, etc.
Concomitent, restructurăm masiv tehnologia,
recuperăm în cibernetică considerată până în 1963-
1964 "ştiinţă burgheză", ieşim cu producţii uneori
mari şi de calitate la export, etc. Progrese în cultură,
urbanizare, în plan social, etc.
 Deschiderile politice româneşti, culminând cu
refuzul de a participa la "intervenţia trupelor ţărilor
socialiste" spre a înăbuşi "Primăvara de pa Praga",
din 1968, cu alte înfruntări ale ruşilor la Moscova, sunt
benefice pentru acordarea de credite. Ne bucurăm de
simpatia ţărilor vestice şi creştem schimburile cu ele. În
timp, vor apare însă elemente importante de
subiectivism şi arbitrar în viaţa economică, una din
"lozincile subterane" ale epocii fiind "se face ca să se
facă şi nu ca să fie". Dictatura şi sistemul unipartinic
aveau un preţ greu…
 Se înregistrează încercări trunchiate de
autoconducere şi autogestiune, care nu reprezintă
altceva decât lozinci: "Avem programe bune dar
oamenii nu sunt buni să le traducă în viaţă";
156
"Partidul nu greşeşte niciodată, se greşeşte doar
până la nivelul directorilor de întreprinderi sau al
unor miniştri". Avem de-a face cu un fenomen de
fetişizare (fetiş – obiect de cult care e idolatrizat), de
absolutizare a cifrelor. Minciuna obligată sau
provenind din necunoaşterea adevărului devine stil
de viaţă. Se înregistrează forme aberante ale
centralismului, totalitarismului, cultului
personalităţii şi atotputernicia securităţii. Toate
acestea duc la blocarea, la griparea mecanismului
economic.

C. Perioada după 1990

Anul 1989, în finalul său, prin Revoluţia din 22
decembrie, marchează reorientarea economiei
româneşti dinspre economia centralizată de tip
socialist, care se dovedise falimentară, către
economia de piaţă. În conformitate cu recomandările
Grupului bancar al ţărilor membre ale Băncii
Mondiale, Reforma în toate ţările foste socialiste, deci
şi în România, trebuia să se desfăşoare după un
program în patru timpi. Etapele acestuia sunt:
1. stabilizarea macroeconomiei şi controlul
ei. Aceasta se realizează atât intern cât şi
extern şi implică întărirea politicilor fiscale
şi de credit la nivelul guvernului şi
întreprinderilor precum şi redresarea
dezechilibrelor create de surplusul monetar
sau de marile pierderi bancare.
157
 2. reforma preţurilor şi reforma pieţei – e
marcată de realizarea pieţelor competitive şi
de prezenţa reformei preţurilor care
structurează aceste pieţe. Reforma preţurilor
implică scoaterea lor de sub controlul de stat
şi demonopolizare. Crearea pieţei forţei de
muncă şi a celei financiare este un pas
important la care se adaugă reforma
preţurilor internaţionale dinspre ţara
respectivă şi a sistemului de plăţi.
3. crearea sectorului particular, privatizarea
şi restructurarea întreprinderilor.
4. redefinirea rolului statului care, pierzând
unele funcţii, va avea priorităţi în alte
direcţii: stabilirea taxelor şi impozitelor,
dimensionarea cheltuielilor bugetare,
reproiectarea sistemului de securitate
socială, etc.
Principalele momente legate de procesul de
tranziţie în România, ale Reformei în România sunt:
 liberalizarea preţurilor şi activităţilor;
 privatizarea, reforma proprietăţii, funcţionarea
eficientă a sistemului de proprietate; legislaţia
referitoare la posibilitatea înfiinţării de
întreprinderi private, precum şi întreaga
legislaţie economică legată de reformă;
 crearea şi funcţionarea instituţiilor caracteristice
economiei de piaţă (burse, bănci, instituţii ale
justiţiei, agenţii, etc.);
158
 realizarea protecţiei sociale.
Mult regretatul academician N. N.
Constantinescu releva: "tranziţia trebuie să se supună
unui triplu criteriu de eficienţă: eficienţa economică,
socială şi ecologică.
***

…S-a modificat nu doar fosta lume socialistă, ci

şi lumea, în integralitatea ei, s-a schimbat, se
schimbă. Cuvintele "cheie" au devenit sau devin
mondializare, integrare, internaţionalizare,
cooperare, dezvoltare regională, destindere, progres,
pace, drepturile omului, respectul lor, protecţia
mediului, dezvoltare durabilă, protecţia
marginalizaţilor, război terorismului, democraţie,
etc., dar şi profit, pierderi, echilibru financiar, acţiuni,
cotă, faliment, investiţii, perspective, interes, boom, etc.
Motoarele dezvoltării – competiţia în primul rând –
rezistă. Tradiţiile bune rezistă şi ele, luminând ca
îndreptare într-un nou univers pe cale de constituire
şi care va reuşi ca proiect în măsura în care va privilegia
calităţile omului şi va mai repudia din defectele lui.

Întrebări recapitulative:

1. Prezentaţi situaţia economică a României în

perioada 1948- 1964;
2. Ce au reprezentat anii 1965-1989 pentru
economia naţională?
159
 3. Care sunt caracteristicile dezvoltării, după 1990,
a economiei româneşti?

Teste:

1. Care au fost efectele măsurilor politico-economice

întreprinse în anii 1848-1960 asupra economiei
României ?

a. s-a accentuat sovietizarea, rusificarea economiei

naşionale, respectiv exploatarea economiei românei de
către URSS ;
b. efecte pozitive, legate de dezvoltarea economică ;
c. nici un fel de efect.

2. Ce a însemnat revoluţia de la 1989 pentru economia

românească ?
a. instituirea unei economii centralizate ;
b. reorientarea economiei româneşti dinspre o economie
centralizată spre economia de piaţă ;
c. trecerea la economia naturală.

Bibliografie:

N. N. Constantinescu (coord), Istoria economică a

României (1939-1989), vol. II, Editura Economică,
Bucureşti, 2000.

160
N. Marcu (coord.), Istorie economică, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, Istoria economiei,
Editura Economică, Bucureşti, 2003.
Dan Popescu, Istorie economică – Istoria economiei
naţionale, Editura Continent, Sibiu, 2002.

161
Teste de autoevaluare

1. Antichitatea se încheie, raportându-ne la Europa, în

anul:
a. 271
b. 476
c. 575
d. 354

Răspuns: b

2. Ce revolte au avut loc în perioada feudalismului în

ţările române?
a. Răscoala de la Bobâlna
b. Răscoala lui Gheorghe Doja
c. Revoluţia din 1848
d. Răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan

Răspuns: a, b, d

3. "Atelierul industrial al lumii" la începutul secolului

al XIX-lea era considerat:
a. Anglia
b. România
c. Franţa

Răspuns: a

162
4. "Legea pentru încurajarea industriei naţionale" din
1912 a acordat înlesniri pentru:
a. toate întreprinderile cu minim 10 lucrători sau
maşini puse în funcţiune de orice motor de cel
puţin 5 cai putere;
b. meseriaşii ce întrebuinţau cel puţin 15 calfe sau
meşteri;
c. societăţile cooperative de meseriaşi, cu un
capital de cel
d. puţin 2.000 lei, legal constituite şi care
întrebuinţau minim 10 lucrători sau asociaţi;
e. societăţile cooperatiste săteşti;

Răspuns: d, e

5. Ce efecte a avut, în planul evoluţiei economice a

Transilvaniei, pactul dualist austro-ungar ?

a. efecte pozitive, conducând la o dezvoltare fără

precedent a economiei provinciei ;
b. efecte nefaste, determinând o accentuare a
asupririi social-economice ;
c. nici un fel de efect.

Răspuns : b

6. Care au fost urmările, în plan economic, ale primei

mari conflagraţii mondiale ?

163
 a. dezorganizarea economiilor europene, evoluţia
negativă a acestora ;
b. creşte rolul Europei în plan economic;
c. dezvoltarea economiilor europene.

Răspuns: a

7. Care au fost principalele politici/concepţii care s-au

conturat în jurul discuţiilor legate de problema
capitalului străin?

a. protecţionismul şi liberul schimb;

b. "prin noi înşine" şi "porţi deschise capitalului
străin";
c. politica paşilor mărunţi.

Răspuns : b

8. Ce semnificaţie a avut, la nivel istorico-economic,

actul de la 11 iunie 1948 ?

a. naţionalizarea economiei;
b. Marea Unire;
c. ieşirea economiei naţionale din sfera de
influenţă a URSS.

Răspuns : a

164
9. Ce a însemnat revoluţia de la 1989 pentru economia
românească ?

a. instituirea unei economii centralizate ;

b. reorientarea economiei româneşti dinspre o economie
centralizată spre economia de piaţă ;
c. trecerea la economia naturală.

Răspuns : b

165
 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
(SELECTIV)

Michel Beaud, Histoire du capitalisme de 1500 à nos

jours, Edit.du Seuil, Paris, 1990.
Guillaume de Bertier, Les titans du capitalisme
américan, Plon, Paris, 1992.
Dimitrie Cantemir, "Descriptio Moldaviae" (Descrierea
Moldovei), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973.
Al Cebuc, C.Mocanu, Din istoria transporturilor de
călători în România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1967.
Florin Constantiniu, Doi ori doi fac şaisprezece,
Eurosong et Book, 1997.
Vasile Gionea, "Cămătăria în ţările române", Revista
"Continent", nr.1(15) din 1993; "Momente ale
circulaţiei băneşti în Ţările Române", Revista
"Continent", nr.2(16) şi 3(17) din 1993.
Jonathan Hughes, American Economic History, Scott,
Foresman and Company, Dallas, Texas…London,
England, 1983.
Constantin Giurăscu, Dinu Giurăscu, "Istoria românilor
din cele mai vechi timpuri până astăzi", Editura
Albatros, Bucureşti, 1969.
Nicolae Iorga, "Opere economice", Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
Constantin I.Kiriţescu, România în al doilea război
mondial, "Istoria războiului pentru reîntregirea
neamului", vol.I-III şi "România în al doilea război
166
mondial", Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1990,
respectiv 1996.
David S.Laudes, The Wealth and Poverty of Nations,
W.W.Norton et Company, New-York, London, 1998.
Nicolae Marcu (sub redacţia), Istorie economică,
A.S.E.-Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1979.
Ulysse de Marsillac, Bucureştiul în veacul al XIX-lea,
Editura Meridiane, Bucureşti, 1999.
D.P.Mannix, M.Cowley, Corăbiile negre – o istorie a
negoţului cu sclavi din Atlantic, 1518-1865, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
Costin Murgescu, Mersul ideilor economice la români,
vol.I-II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994.
G.Zane, "Studii", Editura Eminescu, Bucureşti, 1980.
D.Redor, J.P.Rioux, "L'evolution industrielle en Grande
Bretagne", Editura Hatier, Paris, 1980.
Dan Popescu, Radical Differences between the
Centralized Planned Economy and the Persuasive
Planning – Based on the Example of the Romanian
Economy between 1918-1989, în volumul "The System
of Centrally Planned Economies in Central-Eastern and
South-Eastern Europe after World War II and the
Causes of its Decay", Milano, Eleventh International
Economic History Congress, University of Economics,
Prague, 1994, pp.323-334.
Dan Popescu, Istoria gândirii economice, Editura
Continent, Sibiu-Bucureşti, 1999, vezi studiile:
Scandalul Law; "Strousberg" – o afacere urâtă. Pe
167
urmă: "Cataclisme economice care zguduie lumea –
"Populaţia" va distruge omul?"
Dan Popescu, South-Eastern Europe in the Context of
Protectionist Policy, vezi volumul History of Economic
Cooperation in the Black Sea Area During the 20th
Century, Editura Expert, Bucureşti, Academia Română,
1996, pp.25-37.Dan Popescu, Agricultura românească
1945-1965: schingiuirea proprietăţii asupra pământului.
Proces şi reverberaţii în timp, în volumul "Twelfth
International Economic History Congress, Madrid-
Sevilla, 1998, Session B 13, 2nd Part, The Cooperative
Movement in Historical Perspective", pp.73-85 (vezi
traducere în română în Dan Popescu, Cetatea Liberă,
Editura Continent, Sibiu-Bucureşti, 2000, pag.244-254).
Dan Popescu, Canalul Panama – celebritatea nutrită din
grandoare, dramă şi realism, în volumul Istoria gândirii
economice de la Simonde de Sismondi la
postkeynesism, Editura Continent, Sibiu-Bucureşti,
1997, pag.250-258, vezi şi Cataclismele economice care
zguduie lumea – "Joia Neagră" şi urmările ei, pag.112-
135.
Le bilan du XX-ième siècle, Editura Herenberg,
Bruxelles, 1997.

Allen R. C., Global Economic History: A Very Short

Introduction, Oxford University Press, 2011.
Bloch M., Feudal Society, University of Chicago Press,
1964.

168
Boia L. Romania: Borderland of Europe, Reaktion
Books, 2004.
Braudel F., Afterthoughts on Material Civilization and
Capitalism, The Johns Hopkins University Press, 1979.
Braudel F., On History, University of Chicago Press,
1982.
Clark G., A Farewell to Alms: A Brief Economic
History of The World, Princeton University Press,
2007.
Djuvara N., A Concise History of Romanians, Cross
Meridian, 2014.
Favier J., Gold and Spices, Holmes & Meier Publishers,
1997.
Galbraith J. K., The Great Crash of 1929, Mariner
Books, 1997.
Heilbroner R. L., The Worldly Philosophers,
Touchstone/ Simon & Schuster, 1999.
Hitchins K., Rumania 1866-1947, Oxford University
Press, 1994.
Hitchins K., The Romanians 1774-1866, Oxford
University Press, 1996.
Hitchins K., A Concise History of Romania, Cambridge
University Press, 2014.
Rondo C., Larry N., A Concise Economic History of
the World: From Paleolithic Times to the Present,
Oxford University Press, 2003.
Smith A., The Wealth of Nations, Penguin Classics,
1982.
Toynbee A., The Industrial Revolution, Gleed Press,
2013.
169
Weber M., The Protestant Ethic and the Spirit of
Capitalism, Dover Publication, 2003.

Cursul de fata se fundamenteaza pe lucrarea Dan

Popescu, Istorie economica-Istoria economiei nationale,
Editura Continent, Sibiu, 2002.

170