Sunteți pe pagina 1din 123

Cuvânt înainte

Despre Istoria economiei naţionale

Studiul istoriei economiilor naţionale sau universale s-a impus în


curiculum universităţilor europene, încă, din secolul al XIX-lea sub forma
unor cursuri speciale de sine stătătoare, în condiţiile manifestărilor
revoluţiei tehnico-ştiinţifice, a conturării doctrinelor clasice despre
economia de piaţă, dar şi în epoca care a marcat istoria revoluţiilor
burgheze, naţionale şi ascensiunea statelor – naţiune. Din aceste motive
istoria economiei naţionale a devenit, nu numai o disciplină cu valenţe
informative, ci, mai ales, un obiect de studiu formativ destinat
specialistului, economist, dar şi omului de cultură cu studii medii sau
superioare, împlicaţi, deopotrivă, în procesele evoluţiei structurilor
economiei moderne. Dorinţa şi interesul pentru cunoaşterea organizării
vieţii social-economice a unor epoci mai vechi sau mai noi, dincolo de
istoria instituţiilor statului sau a personalităţilor politice a devenit, în
epoca modernă, şi un mod de introspecţie aparte a moştenirii trecutului
istoric, dar şi un suport ştiinţific de analiză a fenomenelor sociale ale
prezentului sau chiar de prognoză a viitorului economic al societăţii.
Istoria economiei a avut şi are ca scop primordial dezvăluirea
unor învăţăminte rezultate din numeroase şi îndelungate căutări şi uneori
costisitoare experienţe umane, în ideea evitării repetării unor acte sociale
dăunătoare, dar şi a contabilizării rezultatelor pozitive ale manifestărilor
fenomenelor economice. Fără a avea pretenţia rezolvării proiecţiilor
curente de dezvoltare economică, studiul istoriei economiei naţionale
oferă datele necesare, strict indispensabile, şi pe baza cărora se
fundamentează programele economice contemporane ca reprezentări ale
continuităţii programului social.
În acest fel, cunoştinţele dobândite din studierea istoriei
economiei naţionale se constituie ca parte integrantă a pregătirii generale
a specialiştilor care au posibilitatea să cunoască şi să analizeze procesele
economice în suscesiunea lor istorică, având posibilitatea definirii unor
noi variante de dezvoltare economică a societăţii, mai credibile pentru
contemporani, de regulă ataşaţi de formulele de organizare şi de
mentalităţile tradiţionale tributare trecutului istoric imediat. Cunoaşterea
şi înţelegerea fenomenului trecutului istoric este necesară formării elitelor
intelectuale pentru a aprecia ce se poate prelua din experienţa acumulată

3
de o anume civilizaţie şi cultură materială, ce se poate păstra din
elementele sale de rezistenţă, ce se poate schimba şi mai ales cum se
poate realiza forme şi procese economice viabile în viitorul imediat.
Din aceste considerente istoria economică a fost şi este integrată
în planurile de învăţământ ale instituţiilor de învăţământ superior cu profil
economic, istoric, juridic şi în unele cazuri, chiar şi politehnic.
Marile transformări determinate de evenimentele din decembrie
1989, petrecute în România, conferă istoriei economiei naţionale o
implicare substanţială în actualitate prin revenirea la economia de piaţă,
eliminată brusc cu o jumătate de secol în urmă, din formele de evoluţie
economică a societăţii româneşti.
Reluarea procesului economic, întrerupt în 1947, desigur în alte
condiţii economico-sociale interne şi internaţionale, impune studiul
istoriei economiei spaţiului românesc, îndeosebi pentru fazele sale
moderne, pentru latura sa documentară şi pentru analiza comparativă a
fenemenelor economice trecute, cu cele de astăzi, în plină afirmare şi
expansiune.
Pornind de la aceste determinări conceptuale am întocmit schiţa
prezentului curs de istorie economică, trecând în revistă succint
elementele de referinţă ale civilizaţiei materiale din spaţiul românesc,
începând cu epocile străvechi până în perioada istoriei moderne având ca
finalitate anul 1938, când, după statisticile vremii, România Mare a
înregistrat apogeul dezvoltării sale economice.
Am socotit că fazele şi epocile ulterioare de evoluţie politică şi
economică s-au desfăşurat în condiţii atipice pentru economia de piaţă,
societatea românescă fiind supusă unor forme politice de regim autoritar,
dictatorial şi totalitar comunist, în condiţii internaţionale dramatice
determinate de influenţele nefaste ale celui de al doilea război mondial şi
apoi ale instaurării regimului socialist. Indiscutabil şi aceste faze de
istorie care au impus, după 1938, treptat caracterele unei “economii de
război” şi apoi a unei economii etatist-socialiste sunt interesante şi pot
oferi învăţăminte, în sensul dezvăluirii unor mecanisme social-economice
şi politice condamnate de procesualitatea istorică firescă. Dar, acestea,
credem că nu sunt relevante pentru evoluţia ascendentă a economiei
româneşti din epoca modernă, care poate oferi şi astăzi modele
economice susceptibile de a fi preluate şi dezvoltate, în consens cu
spiritul vremii noului mileniu pus sub semnul intercondiţionării relaţiilor
economice la nivel regional şi mondial.

4
CAPITOLUL 1

Vechimea, continuitatea şi trăsăturile vieţii economice în


epocile străveche şi veche

1.Economia în epoca străveche (epoca pietrei, metalelor,


civilizaţia daco-geţilor şi civilizaţia în Dacia romană).
Mediul geografic divers şi proporţional echilibrat, al teritoriului
României, sub raportul principalelor forme de relief (geografii apreciază
că acestea reprezintă, fiecare câte o treime din suprafaţa ţării) de climă,
bogăţii ale subsolului au creat condiţii propice dezvoltării unei activităţi
economice dinamice pentru comunităţile umane în evoluţia şi succesiunea
lor istorică. Primele descoperiri privind prezenţa activităţii umane au
încercat a fi stabilite acum aproximativ un milion de ani la Ciuperceni,
civilizaţia pietrei neşlefuite fiind atestată în fazele primare ale aşa-numitei
“culturi de prund” pe valea apei Dîrjovului. Cele mai vechi urme
osteologice umanoide pe teritoriul ţării noastre s-a găsit în peştera Ohaba-
Ponor. Sfârşitul paleoliticului aduce o diversitate în confecţionarea
uneltelor de piatră neşlefuită încă prin apariţia tipurilor de lame de
obsidiană sau silex alături de topoarele de mână, înregistrându-se în faza
mezolitică prezenţa microlitelor, aşchiei şi lame foarte minuscule folosite
la răzuit şi la tăiatul produselor animaliere procurate prin vânătoare. Este
atestată şi prezenţa uneltelor de os şi corn de cerb sau bovină
(străpungătoare, ace, piepteni, vârfuri de lance).
a) Epoca neolitică (6000-2200 î.e.n.)
Arta prelucrării uneltelor din piatră va înregistra un salt
spectaculos în neolitic ce e atestat pe teritoriul ţării noastre începând cu
anii 6000-5500 î.e.n. Uneltele de piatră sunt şlefuite, ne referim la cele
care păstrează şi se constitue din nucleul propriu-zis de obsidiană (silex),
performanţa fiind aceea a perforării topoarelor şi a înmănuşării lor.
Efectele în planul activităţii umane a unei productivităţi mai mari
au sporit, dacă adăugăm că, în paleoliticul superior se descoperise deja
arcul şi săgeata, ce împreună cu toporul înmănuşat devin arme pentru
vânat; topoarele având şi o nouă întrebuinţare în procesul defrişării
zonelor pentru practicarea agriculturii.
Societatea umană care a dezvoltat civilizaţia neolitică pe
teritoriul ţării noastre a înregistrat la aceeaşi amplitudine şi calitate
efectele “revoluţiei” neolitice. “Revoluţia” neolitică a constat în:

5
- cunoaşterea şi practicarea cultivării plantelor (cerealiere: grâu,
orez, mei);
- creşterea animalelor prin domesticirea bovinelor sălbatice, a
caprinelor şi porcinelor.
Efectul acestor ocupaţii care devin predominante, în raport cu
ocupaţiile anterioare (cules, vânat), s-a transpus în stabilitatea sau
semistabilitatea comunităţilor umane prin constituirea aşezărilor, prin
dezvoltarea locuinţelor permanente sub forma bordeelor, semibordeelor şi
chiar a unor locuinţe de suprafaţă clădite din materiale rezistente (trunchi
de arbori, piatră).
Apariţia şi practicarea unor meşteşuguri reprezentative a
constituit un alt element al revoluţiei neolitice. În principal, pentru
această fază, olăritul a fost meşteşugul care a dat nota caracteristică,
specifică civilizaţiei neolitice. Prin formele ceramice, modalităţile de
decorare a vaselor de ceramică s-au conturat, în perioada neolitică, aşa-
numitele culturi arheologice: Cîrcea Ocna Sibiu-Gura Baciului; Criş –
Starcevo; Boian; Hamangia; Petreşti; Cucuteni etc.
Ceramica prelucrată sub forma diferitelor recipiente cu
dimensiuni şi destinaţii diverse de ordin casnic până la marile vase pentru
păstrarea cerealelor a fost lucrată în 2 variante : o ceramică dominantă, cu
o pastă care conţine multe ingrediente (pietricele, pleavă), de culoare
cenuşie, arsă înăbuşit în cuptoarele pregătite de meşteşugari; al doilea tip,
cel de lux, care foloseşte o pastă fină, aleasă cu grijă, arsă în condiţii
deosebite, cu o puternică aerisire ce i-a dat o culoare predominant roşie.
Aceasta a fost, de regulă, decorată cu forme geometrice: meandrice,
spiralice şi deasemenea, pictată. Pictarea ceramicii o înregistrăm încă din
primele faze ale neoliticului. În mod deosebit, în arealul geografic din
centrul şi sud-estul Europei, s-a impus ceramica culturii Cucuteni prin
calităţile sale intrinseci, prin decoraţia şi culorile practicate de
meşteşugarii acestei culturi. Creiaţiile culturii Cucuteni sunt la nivelul
celor mai frumoase forme pe care le-au realizat meşterii olari, din aceeaşi
perioadă istorică, în Creta minoică sau Orientul Apropiat. E semnificativ,
faptul că, meşteşugarii olari din neolitic s-au grupat în centre
meşteşugăreşti, de regulă, fixate, în zonele centrale ale unor uniuni de
triburi, lucrând pentru întreaga comunitate a acelor indivizi.
Olăritul se adaugă altor meşteşuguri casnice: tors şi ţesut.
Greutăţile de fus (fusaiole) sau greutăţile ce întindeau urzitura la războiul
de ţesut vertical, întâlnite într-un număr însemnat relevă nu numai
practicarea, dar şi amplitudinea creşterii animalelor. Cultura neolitică de

6
la noi are corespondente similare pe arealul geografic cuprins în zonele
actuale ale Ucrainei răsăritene, Poloniei centrale şi de sud, Ungariei şi
Slovaciei, Iugoslaviei, Bulgariei, nordului Greciei, părţilor de vest ale
Asiei Mici.
Organizarea socială a comunităţilor umane în neolitic
înregistrează prezenţa dominantă a ginţilor matriarhale grupate în triburi,
la rândul lor în uniuni de triburi zonale. Organizarea gentilică se
fundamenta pe înrudirea membrilor gintei şi pe proprietatea comună
asupra principalelor bunuri şi mijloace de producţie ( cu excepţia
uneltelor personale), definind trăsăturile unei societăţi din care n-au lipsit
elementele aristrocratice ale şefilor de ginţi, trib sau ale unor preoţi şi
şamani ce practică principalele culte ale fertilităţii şi fecundităţii,
reprezentate, sugestiv, în plastica ceramică în numeroşi idoli feminini.
b) Epoca bronzului – (2200-1200 î.e.n)
Trecerea de la neolitic, între 2500-2200 î.e.n. este apreciată de
specialişti ca perioada de indoeuropenizare la întreg areal european, prin
pătrunderi violente ale unor populaţii noi, printre care şi PROTOTRACII.
Reprezentantivă pentru interferenţa civilizaţiilor neolitice şi cea a
vechilor traci care aveau preocupări predominant pastorale a fost cultura
Coţofeni. Acum se înregistrează, ca efecte secundare, unele distrugeri ale
aşezărilor neolitice, o anume decadenţă în tehnica prelucrării ceramice,
care-şi reduce decorarea la forme geometrice, realizate în exclusivitate
prin incizia vaselor de lut. Pictarea lor este exclusă. În schimb, se
descoperă prelucrarea nativă a resurselor de aramă şi aur. Obiectele
reprezentative realizate din aceste metale sunt de natură cultică sau sub
forma podoabelor destinate şefilor de trib.
Metalurgia bronzului având ca bază de iradiere zona anatoliană şi
caucaziană se răspândeşte, treptat, şi în arealul spaţiului carpato-
danubian. Aliajul realizat între aramă şi cositor (uneori zinc ) avea, ca
bază primară substanţială, arama găsită în zona Transilvaniei. Cositorul
însă e important, pe baza schimburilor comerciale ce au atins zonele
Elbei sau chiar ale Irlandei.
Metalurgia bronzului e foarte bine structurată în centrele
transilvane, grupate în mari ateliere meşteşugăreşti care, prin produsele
lor, sunt prezente în zonele centrale şi de sud ale Poloniei şi Germaniei,
pe Vistula şi Elba. Tipologia uneltelor şi armelor s-a diversificat faţă de
epoca pietrei fără a elimina unelte, armele de piatră. Astfel, sunt
cunoscute topoarele executate în mai multe tipuri:topoare simple cu dublu

7
tăiş, topoare ciocan, apoi diferite feluri de pumnale, săbii, seceri şi
podoabe (brăţări, pandative, agrafe,cercei, etc).
Agricultura primitivă înregistrează un salt prin introducerea
plugului cu brăzdar, din corn de cerb sau de piatră, sau prin folosirea
carului care, implică folosirea animalelor de tracţiune.
De metalurgia metalelor neferoase se leagă tezaurele de aur ( mai
ales cu caracter cultic sau aristrocratic de la Ţufalău, Slimnic, Rovine,
Hinova, etc). Metalurgia bronzului înregistrează un avânt maxim în
perioada de interferenţă cu epoca fierului când sunt datate marile depozite
de bronzeri de la Drajna, Uioara, Band etc. Societatea bronzului înscrie,
odată cu schimbarea caracterului etnic şi o nouă structură în planul
civilizaţiei şi evoluţiei în organizarea comunităţii pe principiul
predominaţiei rolului bărbatului în activitatea comunităţilor. Elementul
pastoral iniţial al triburilor tracice, conflictele militare dese au impus
războinicul în societatea tracică, reconstituirea familiilor se realizează în
funcţie de prezenţa sa, determinând gruparea familiilor patriarhale în ginţi
patriarhale, în triburi şi apoi în uniuni de triburi.
Practic războiul determină dezvoltarea sistemului de apărare cunoscut,
doar sporadic în neolitic. Îndeosebi, în cadrul culturilor Otomani,
Monteoru, Sighişoara au fost dezvoltate impresionante sisteme de
apărare, care au constat în şanţuri şi valuri de pământ întărite cu palisade.
Tracii, cunoscuţi şi prezenţi în viaţa lumii antichităţii în relaţie cu
celelalte civilizaţii indo-europene, sunt atestaţi de timpuriu, în izvoarele
antichităţii, fiind menţionaţi în conflictele cu ahei - troieni, prezenţa lor
fiind prinsă în “Iliada” lui Homer, definind una din laturile prezenţei lor
în vecinătatea lumii greceşti. Este adevărat că, în maxima lor expansiune,
tracii au depăşit zona balcanică fiind prezenţi în Asia Mică în zona
Troadei şi Frigiei.
c) Epoca fierului (1200 î.e.n. – 106 e.n.)
Tracii îşi restrâng spaţiul geografic de existenţă independentă a
marilor uniuni de trib sub impactul expansiunii elenistice în zonele de sud
şi, apoi, al celei scitice, în zonele sale de răsărit.
Începând din sec VIII îen se înregistrează o fagmentare în lumea
tracilor şi sub influenţa factorilor de civilizaţie externi:
- tracii de sud care cunosc impactul mai mare al culturii elenistice
şi ilire;
- tracii de nord – geto dacii mai mult influenţaţi de civilizaţiile
scitică, celtică, germano- bastarnică, sarmatică şi, parţial, de cea
elenistică în zonele Dunării de Jos şi Mării Negre.

8
2. Epoca veche

a) Civilizaţia geto-dacă
Faza Latenului care e consemnată, evolutiv, dinspre 450 î.e.n.
spre 106 e.n. împune civilizaţia geto-dacă în amplitudinea dezvoltării
sale materiale cu ultimele determinări de ordin tehnic în metalurgia
fierului, puternic înfluenţată de relaţiile cu celţii din perioada sec. III î.e. n
.Astfel, în marile centre de locuire ale geto-dacilor ( dave sau aşezări
deschise) sunt prezente ateliere de prelucrare a fierului Sarmisegetuza se
remarcă prin existenţa mai multor grupări de ateliere ce au făcut, din acest
centru, unul din cele mai importante puncte de referinţă în sud-estul
Europei prin cantitatea lupelor (bare) de fier, armelor şi uneltelor
descoperite. Într-unul din cele mai mari ateliere s-au găsit cantităţi de
lupe de dimensiuni neobişnuit de mari (50 kg) ce ar fi necesitat cantităţi
importante de minereu de fier.
Puritatea metalului era 99%.
Cuptoarele de redus minereul de fier erau de 2 tipuri:
- plane – pentru o singură şarjă;
- înalte –pentru mai multe operaţiuni metalurgice.
Ateliere similare au fost descoperite în cetăţile din imediata vecinătate de
la: Costeşti, Blidaru, Baniţa, Tilişca, Piatra Craivi.
Prelucrarea fierului se realiza prin martelare, adică, după ce
metalul era încălzit era întins prin batere spre a da forma pieselor dorite
de meşteri şi solicitate de către societate. Erau, astfel, făurite unelte
agricole (coase, sape, seceri, săpăligi, brăzdare de plug, foarfeci) arme
(săbii curbe – celebrele “sica” dacice – sau spade drepte, vârfuri de lance
sau de săgeţi, coifuri, pumnale) unelte de dulgherit (barde, topoare,
sfredele, fierăstraie etc.), unele dintre ele găsite în cantităţi şi număr mare
în adevărate depozite, ilustrative pentru măiestria şi cunoştinţele tehnice
deosebite ale meşteşugarilor geto-daci.
Practicarea dulgheritul e consemnată prin ridicarea construcţiilor
de suprafaţă de lemn, iar a zidarilor prin realizarea construcţiilor de piatră
impresionante, civile şi militare. Numai la Sarmisegetuza – pentru
zidurile de apărare şi temple sacre, au fost dislocate circa 30.000 m 3 de
piatră ecarisată, material adus de la distanţe de 40-90 km.
Olăritul se manifestă prin formele ceramice rafinate, realizate
prin folosirea roatei olarului, într-un număr mare de vase de calitate
artistică deosebită. Aşa cum există şi se dezvoltă prelucrarea ceramicii

9
Tipurile ceramice specifice culturii geto-dacice au fost : ceştile dacice sau
căţuile, vasele bitronconice fără torţi ( tip borcan ) decorate cu brâuri
alveolare, meandre sau cu aşa numitele crenguţe de brad.
Orfrevrăria ( prelucrarea Au, Ag) la nivel înalt preia în practică
multe din modelele lumii scitice sau elenistice. Existenţa tezaurelor de
argint şi aur de la Peretu, Agighiol, Băiceni, Poiana Coţofeneşti (coif de
aur), Craiova, Sîncrăieni etc au evidenţiat rafinamentul meşteşugarilor
geto-daci. Începând cu sec IV î.e.n., meşteşugarii au produs obiecte de
podoabă şi cult şi pentru civilizaţiile vecine; obiectele orfevrăriei geto-
dace ajungând până în zonele Caucazului şi Asiei de mijloc. Elementele
caracteristice podoabelor geto-dacice erau capetele de şarpe, pentru
brăţări sau coliere, figurile animaliere pentru pandativi sau vasele cultice.
În această fază, grupările uniunilor de triburi, din anumite zone
geografice, devin tot mai stabile, prefigurând elementele incipiente ale
existenţei statului. În uniunile de trib aristocraţia îşi permanentizează
funcţiile, devenind o castă conducătoare a acestora, uzurpând elementele
de funcţionare ale democraţiei militare, adică ale adunării poporului, care,
mai înainte decidea asupra principalelor aspecte ale vieţii uniunii tribale.
Evolutiv, se înregistrează, astfel, constituirea treptată a unor formaţiuni
politice stabile care se vor constitui, apoi, în forme statale închegate,
înregistrate de istoricii antici. Conducătătorii de la Dromichaites la
Decebal fiind cunoscuţi ca bazilei, cu funcţia regalităţii, chiar dacă
principiul eredităţii în perpetuarea şi dezvoltarea funcţiilor politice nu a
fost o regulă.
Produsele meşteşugăreşti ale metalurgiei sau agriculturii au
impus un comerţ intens la nivel statelor geto-dace sau înafara spaţiului
tracic, aşa cum, geto-dacii au importat produse de lux, podoabe (de la
greci sau romani), produse agricole de rafinament (vinuri, ulei măsline),
arme, unelte, având contacte permanente cu civilizaţia şi spaţiul greco-
roman. Pentru amplificarea acestui circuit de bunuri s-a inventat şi bătut
moneda.
Mai întâi, au fost preluate, de către tracii geto-daci, monedele greceşti
emise de coloniile de pe malul Mării Negre, de metropole greceşti, din
Elada sau de oraşele de pe ţărmul Asiei Mici. Prin contactele marilor
confederaţii de uniuni de triburi geto-dace cu lumea greco-macedoniană
pătrund tetradrahmele.
Începând, cu sec. I î.e.n., în zonele nord Dunărene se răspândesc
şi denari romani. Monedele preluate de la statele vecine sau de la
coloniile greceşti nu au fost suficiente celor ce au efectuat schimburi mult

10
mai ample decât cantitatea de monedă străină existentă la lumea dacică.
Astfel, se vor emite monede în regie proprie; regatele tracilor de sud încă
din sec. V î.e.n. iar geto-dacii de la sfârşitul sec. IV î.e.n. Emisiunile
monetare, înmulţindu-se în contextul structurării politico statale a geto-
dacilor în mai multe formaţiuni politice sau într-una unitară, începând cu
Burebista. Monedele geto-dace vor copia monedele greceşti, romane
(matriţele nu au respectat perfect calitatea formelor iniţiale, observându-
se o schematizare a reprezentărilor). Schematizarea a fost determinată de
lipsa de interes a geto-dacilor faţă de însemnele străine. În sec II î.e.n., a
fost stabilită existenţa a 4 centre de emisiuni monetare, cu siguranţă
centre politico-militare. Baterea monedei era un drept special ce ţinea de
suveranitatea unor conducători politici sau de forţa economică a oraşelor
colonii greceşti. Emisiunile monetare geto-dace în cantităţi mari,
evidenţiau, pe de o parte, amploarea schimburilor comerciale, pe de altă
parte, capacitatea de integrare a lumii geto-dace în circulaţia monetară
sud-est europeană. Emisiunile monetare au fost făcute în marea lor
majoritate din argint şi din bronz. De asemenea,acestea aveau o formă
pronunţat convex-concavă (schifate). Din sec.I. î.e.n.monedele romane
sunt perfect imitate uşurând schimburile comerciale. Numărul monedelor
descoperite până în 1988 depăşea cifra de 40.000 . Paradoxal, pe măsura
dezvoltării statului geto-dac se va adopta, tot mai mult monedele romane
republicane pentru realizarea mai uşoară a legăturilor comerciale, dar şi
pentru că acestea aveau o circulaţie largă, cvasieuropeană.
b. Viaţa economică în Dacia romană
În această perioadă trăsăturile vieţii economice geto-dace din
faza apogeului său sunt accentuate, în sensul amplificării cantităţii şi
calităţii produselor, productivităţii în ramurile economice anterior
existente. Se realizează progrese în planul organizării vieţii propriu-zis
urbane. Efectele cuceririlor romane erau benefice pentru viaţa citadină.
- Structurile sociale ale societăţii anterioare suferă reale
transformări după specificul valorilor romane. Astfel societatea va fi
împărţită în:
- oameni liberi din punct de vedere juridic – cetăţeni romani,
provinciali autohtoni sau din provinciile învecinate (peregrini);
- sclavi – publici şi sclavi privaţi;
- liberţi.
Cetăţenii romani au drepturi depline în sfera dreptului public şi
privat. Peregrinii au drepturi restrânse în viaţa publică şi parţial privată,
uneori până la interzicerea dreptului de a avea proprietate funciară.

11
Cetăţenii romani sunt în primul rând, săpânii de sclavi, proprietarii de
latifundii, membrii administraţiei romane, ofiţerii, subofiţerii, veterani,
înalţi funcţionari etc.
Uneori, din sclavii publici s-au ales funcţionari de rang inferior ce aveau
o putere administrativă însemnată în raport cu oamenii simpli. În acest
fel, au acaparat averi mari, reuşind să se căsătorească cu femei libere (să
aibă copii liberi). Căsătoriile între sclavi nu erau legitimate, dar admise,
copiii rezultaţi moştenind starea de sclavie.
Întregul pământ din Dacia, socotit - ager publicus a fost împărţit
de importanţii funcţionari publici romani coloniştilor pentru serviciile
deosebite ale acestora faţă de stat. Astfel, pământurile cele mai fertile
ajung în mâna cetăţenilor romani. Terenurile nefertile vor intra în posesia
autohtonilor grupaţi în obşti săteşti; aceştia, fiind obligaţi, să achite
impozite funciare şi alte obligaţii, constând în produse necesare pentru
susţinerea administraţiei şi armatei. De impozite funciare erau scutite
doar unele oraşe şi cetăţenii romani ce aveau aşa numitul “drept al
italicilor” (în Dacia, 5 oraşe aveau “ jus italicum”).
Procesul de urbanizare propriu-zis este înfăptuit sub stăpânirea
romană în formele sale tipice, cu rangul de municipia sau colonia. În
Dacia romană s-au constituit 11 oraşe de tip municipia, din care patru vor
fi ridicate la rangul de colonia, alături de Sarmizegetuza Ulpia, care îl
avea încă de la înfiinţarea sa. În oraşele romane s-au construit edificii
publice specifice civilizaţiei urbane de tip italic, precum forumul,
templele, termele, uneori amfiteatre, în afara clădirilor administraţiei
provinciale sau locale, ale cetăţenilor romani sau peregrinilor prezenţi în
Dacia în calitate de proprietari funciari, arendaşi, negustori sau
comercianţi. Se apreciază că populaţia urbană a fiecăreia din marile oraşe
din Dacia romană varia între 25-35.000 de locuitori, fiind, în această
privinţă, de valoare demografică mijlocie în comparaţie cu aglomerările
urbane din imperiu.
În spaţiul lor se va desfăşura o bogată activitate economică,
administrativă şi spirituală ilustrată de dovezile civilizaţiei materiale, cât
şi de numeroasele inscripţii din care se desprind informaţii certe despre
viaţă şi lumea urbană de cultură şi civilizaţie romanică.
În agricultură se cultivă aceleaşi cereale, productivitatea
terenurilor agricole sporind în condiţiile introducerii plugului cu brăzdar
greu de tip roman, a înmulţirii uneltelor agricole, care permit, desţeleniri
masive şi extinderea terenurilor arabile.

12
Exploatarea pădurilor e constatată în numeroasele inscripţii
rămase pe teritoriul Daciei, care evidenţiază folosirea lemnului pentru foc
dar şi pentru construcţia de nave militare şi civile. De asemenea, cantităţi
mari de lemn sunt trimise spre alte provincii, ale zonei mediteraniene. Se
exinde cultura viţei de vie, iar creşterea animalelor în turme mari pe
păşuni se face în baza unor contracte de arendare cu indivizi specializaţi
pentru astfel de afaceri (conductores).
- Minele declarate în proprietatea statului, îndeosebi minele de
aur şi argint sunt exploatate în regie proprie. De buna lor exploatare
răspunde un administrator imperial special desemnat de împăraţii romani.
Deasemenea, se extrag, fierul, la Teliuc şi Dognecea, marmura în cariere
speciale, sarea din ocne. Majoritatea exploataţiilor de acest fel, erau
arendate de stat, în baza unor contribuţii băneşti sau chiar în natură (sare,
lupe de fier etc ) sau erau controlate şi administrate de administratorul
imperial.
Meşteşugurile cunosc o mare amploare în mediul urban,în
oraşele cu rang de colonia şi municipiu. Pentru apărare şi lărgirea sferei
de influenţă economică, meşteşugarii se grupează în asociaţii numite
colegii. Rolul acestora este de ordin economic, dar şi civil şi religios. În
Dacia sunt cunoscute colegii de fierari (fabri), lemnari- dulgheri,
postăvari etc. I-au avânt meşteşugurile legate de construcţiile civile sau
militare. Astfel, constructorii, pietrarii, zugravii sunt amintiţi adeseori în
inscripţiile epigrafice. Acestora li se adaugă meşteşugarii olari, ţesători,
frânghierii.
Comerţul – se amplifică prin integrarea spaţiului ocupat de
romani în Dacia între graniţele imperiului, prin construcţia unor drumuri
de piatră de către unităţile militare, căi de comunicaţie, foarte rezistente
ce au fost folosite, intens, şi de către negustori. Moneda romană
suficientă, (denari, sexterţii, aurelii) înlesneşte circulaţia mărfurilor. Mai
mult, Dacia primeşte dreptul de a bate monedă în vremea lui Filip Arabul,
prin 240 e.n. se bat monede de bronz ( figura împăratului + figura Daciei
sub înfăţişarea unei femei) . Monetăria statului era la Sarmisegetuza -
Ulpia.

CAPITOLUL 2

Societatea în epoca prefeudală


sec. IV – VIII e.n.
13
1. Migratorii şi autohtonii străromâni
Perioada de formare a feudalismului înregistrează şi primul val al
migrării populaţiilor germanice şi călăreţe mongole-turanice, culminând
cu prezenţa slavilor.
La începutul sec.IV pe teritoriul ţării, prezenţa vechilor goţi
vizigoţi, e atestată printr-o cultură de simbioză cu preponderenţă
romanică, cunoscută sub numele de cultura Sântana de Mureş. Prezenţa şi
dominaţia hunilor, înregistrată după 376, în centrul şi sud-estul Europei,
se extinde până în 454 e.n. Învoluţia e determinată de luptele dintre
urmaşii lui Atila şi al răscoalei altor neamuri subordonate acestora
precum : gepizii, ostrogoţii, etc.
Gepizii vor fi cei care îşi vor păstra întâietatea în zonele central
europene şi de vest ale ţării, deoarece ostogoţii sunt alungaţi de gepizi în
zona balcanică. Gepizii la rândul lor sunt învinşi şi chiar obligaţi să se
subordoneze unei populaţii călăreţe a avarilor venită din stepele asiatice
(567). După o perioadă de stăpânire necontestată de alte neamuri, avarii,
în faţa invaziei slave, se vor ralia dominaţiei acestora. Prezenţa slavilor,
constatată, începând cu sec.VI, pregăteşte o simbioză avaro-slavă sub
raport politic. Ulterior avarii vor fi înfrânţi, decisiv, de francii conduşi de
Carol cel Mare.
Prezenţa slavilor pe teritoriul ţării e atestată din sec.VI,
elementele slave fiind însă disparate în această fază istorică pentru a
deveni, majoritare, la începutul sec.VIII, presând limesul (graniţa)
Împeriului romano-bizantin din zona Dunării Inferioare. Pe fondul unei
crize politice a Împeriului bizantin determinată de răscularea trupelor de
la Dunăre conduse de generalul Focas, slavii profită şi pătrund adânc în
Peninsula Balcanică până în Peloponez. Are loc o slavizare a părţii
eurupene a Împeriului bizantin. Cu multă greutate împăraţii Bizanţului, ce
au păstrat Constantinopolul şi zona limitrofă, vor reuşi să limiteze
prezenţele politico-militare ale triburilor slave, recucerind teritoriile
europene din fostele zone ale Greciei continentale şi ale Epirului. Au
rămas, însă, la nord de aceste graniţe militare,prezenţele politice ale
slavilor, întărite, după 678, de venirea bulgarilor turanici. Se va constitui
un stat slavo-bulgar ce îşi va disputa hegemonia, în sud-estul Europei, cu
bizantinii.
Relaţiile autohtonilor cu migratorii sunt dimensionate de
existenţa slabelor forţe militare pe care le puteau concentra uniunile de
obşti daco-romane şi străromâneşti în raport cu efectivele militare de elită
ale migratorilor. În această privinţă, rezistenţele romanicilor sunt

14
sporadice. Statele politico-militare ale migratorilor, având centrele în
zona Câmpiei Panonice, vor desfăşura acţiuni războinice înspre teritoriul
Imperiului roman de apus sau Imperiul romano-bizantin.
Lipsa unei administraţii unice, şi de durată, pe care migratorii n-
au reuşit să o suplinescă a împiedicat evoluţia coerentă şi ascendentă a
vieţii economice, fapt ce a contribuit la schimbarea trăsăturilor relaţiilor
economice, de la nordul fluviului, în sensul ruralizării structurilor
economice. Distrugerea oraşelor provocată de invazia hunilor a deplasat
spaţiul lumii economice urbane definitiv în mediul sătesc. Astfel,
principala ocupaţie va deveni creşterea animalelor, practicarea agriculturii
fiind dublată de prezenţa meşteşugurilor săteşti în cadrul obştilor libere.
Relaţiile economice dintre migratori şi autohtoni au fost de
complementaritate, în speţă, migratorii erau cunoscuţi în calitate de
crescători de animale (hunii, avarii, creşteau animale mari – cabaline), pe
când autohtonii erau principalii producători în sfera agricolă, furnizând
cerealele şi furajele necesare cetelor militare ale migratorilor. Din
informaţiile istoricilor vremii se cunoaşte că, în zonele Panoniei, hunii,
respectiv, avarii percepeau circa o jumătate din producţiile agricole ale
autohtonilor. De asemenea conducătorii militari ai hunilor au intervenit
pe lângă împăraţi Bizanţului pentru a permite revenirea populaţiei
autohtone din Panonia, deplasată, în primele momente ale impactului
migrator, la sudul Dunării.
Pe teritoriul ţării noastre una din preocupările migratorilor a fost
să-şi asigure cantităţile de sare necesare creşterii animalelor. Practic
agricultura va fi realizată de autohtoni dovadă fiind perpetuarea
terminologiei agricole de origine latină, aşa cum, extragerea păcurii din
zonele cu prezenţe şi zăcământe petroliere a perpetuat termenul latinesc
iniţial de “ picula”.
2. Particularităţi ale începutului feudalismului românesc
Organizarea socială a societăţii străromânilor a fost caracterizată
de existenţa obştilor săteşti libere, care aveau, la bază, relaţiile economice
intercomunitare. Izvoarele antice ne arată că majoritatea populaţiei
migratoare a avut ca fundament obştea gentilică influenţată de contactele
cu Imperiile Romane de Răsărit sau Apus. Obştea gentilică se
fundamentează pe relaţiile de rudenie între membrii săi şi a reprezentat
componente şi în organizarea militară a acestor populaţii. În contact cu
romanicii obştile gentilice ale migratorilor se vor destrăma relativ lent.
Slavii îndeosebi vor prelua elemente de viaţă economică sedentară în

15
domeniul agricol, în general sau de natură tehnică, în special. Pe teritoriul
ţării noastre slavii vor folosi roata olarului.
În cadrul obştei săteşti romanice proprietatea pământului a fost,
pe de o parte, personală, în privinţa suprafeţelor de teren arabil. Acestea
erau împărţite familiilor comunităţii prin tragere la sorţi la anumite
perioade de timp anual, sau din 3 în 3 ani. Rămâneau în proprietatea
comună pădurile, păşunile, apele, exploatate de întreaga comunitate.
Transferul de proprietate arabilă în cadrul familiilor se realizează
în virtutea principiului ereditar şi al supremaţiei bărbatului. Termenii de
moş, moşie, moşneag reflectă practica în cadrul familiilor obştilor săteşti,
de a transfera, prin moştenire, proprietăţile arabile. De asemenea familiile
erau proprietare ale inventarului agricol şi ale unui număr de vite crescute
pe teritoriul obştii săteşti.
Prin posibilitatea de a creşte un număr nelimitat de animale, de a-
şi mări astfel avuţia proprie, unele familii (conducătoare ale obştilor) au
reuşit să se impună pe plan economico-social, respectiv instituţional.
Obştile săteşti erau conduse de un sfat al principalelor familii şi
reprezentanţi cu autoritate morală, respectiv cu o deosebită capacitate
militară şi de organizare. Nu întâmplător, în primele documente emise de
statele feudale se precizează existenţa acestor oameni “buni şi bătrâni” ce
constituiau, şi în sec XIV – XV, conducătorii obştilor săteşti respective.

CAPITOLUL 3

Economia feudală în Ţările Române

1. Consideraţii generale
O caracteristică dominantă a economiei feudale europene a fost
predominanţa economiei naturale agrare. Invaziile migratorilor, criza
internă a Imperiului roman, apoi a celor două imperii după 395, au
determinat, nu numai destrămarea unor structuri economice fundamentate
pe sclavagism ca valoare socială, ci şi cvasitotala dispariţie a economiei
urbane. Pentru o îndelungată perioadă de timp, de la un secol până la un
mileniu, în diferite zone ale Europei, viaţa orăşenească s-a aflat într-un
declin evident ilustrat de dispariţia unor vechi centre urbane, sau prin
transformarea altora în simple reşedinţe politico-militare de însemnătate
minoră pentru un sistem economic citadin.

16
Formele apariţiei structurilor feudalismului ( de ordin social,
economic, politic) au fost neuniforme şi au îmbrăcat caractere specifice,
determinate în principal, de anterioarele forme de activitate economico-
socială manifestată în diferite zone ale Europei. Astfel, în zonele
Imperiului roman de apus şi al celui bizantin aparţia structurilor feudale
are ca sursă de pornire elementele în descompunere ale structurilor
sclavagiste. În restul Europei, în bună măsură şi pe teritoriul actual al ţării
noastre, relaţiile feudale se structurează pornind de la sistemele de
organizare socio-economice ale popoarelor în formare ( sec VIII-XI) .
Dar, şi în această privinţă, sunt sesizate deosebiri; societatea românescă
porneşte, în definirea relaţiilor feudale de la structurile social-economice
ale obştilor săteşti, pe când în zonele dominate de germanici, slavi, anglo-
saxoni, evoluţia feudală îşi are originea în structurile obştilor gentilice în
destrămarea, şi, în caracterul predominant, militar, al formaţiunilor
politice dezvoltate de germanici şi slavi.
În aprecierea evoluţiei relaţiilor feudale trebuie să luăm în
considerare pentru anumite zone ale Europei şi relaţiile dintre statele
feudale în formare şi între interesele hegemonice ale unor imperii. Spre
deosebire de Europa răsăriteană marcată de prelungirea, în timp, a
relaţiilor feudale, Europa apuseană va cunoaşte evoluţia economiei
urbane într-un ritm ascendent începând cu secolul al XIII, cu urmări
decisive în destrămarea relaţiilor tipic feudale. În Europa de răsărit
asistăm însă la extinderea relaţiilor sociale tipic feudale, la întărirea
proprietăţi feudale, la mărirea rezervei senioriale şi la dezvoltarea unei
legislaturi menită să apere aceste structuri. În schimb, în zonele Europei
apusene şi parţial ale Europei centrale (Austria), sub impactul activităţii
urbane şi al afirmării primelor relaţii de tip capitalist proprietatea
feududală cunoaşte un fenomen de erodare concretizat, în plan socio-
economic, de sporirea elementului liber sătesc sau de degravarea acestui
factor social de obligaţii tipic feudale precum: renta în muncă şi în
produse.
Începuturile feudalismului în zona teritoriului naţional şi în
arealul învecinat au fost marcate de invaziile ultimilor migrări (unguri,
pecenegi, tătari), de luptele pentru întâietate între regatele feudale ale
Ungariei şi Poloniei asupra ţărilor române şi apoi de impactul militar şi
politic agresiv al Imperiului Otoman. Pe de altă parte, zonele
Transilvaniei au făcut obiectul cuceririi regalităţii maghiare,
înregistrându-se din sec.XII – existenţa voievodatului sau voievozilor

17
până în sec.XVI, iar între 1541-1699, consemnându-se prezenţa sa ca
principat, cu largă autonomie, sub suzeranitatea otomană.
Ţările Române extracarpatice s-au afirmat într-o strânsă
confruntare cu formaţiunea politică a Hoardei de Aur, a regatelor
Ungariei şi Poloniei, iar de la sfârşitul sec. XIV, cu expansiunea otomană.
Până în sec.XVI, Ţara Românescă şi Moldova şi-au menţinut
independenţa acceptând formal suzeranitatea otomană. Din sec XVI cele
două principate înregistrează, în forme fluctuante, efectele accentuate ale
suzeranităţii otomane ( numirea domitorului, sporirea haraciului,
ocuparea unor zone din teritoriul Ţărilor Române, formarea raialelor).
Conjunctură internaţională nefavorabilă, exercitată în zonele Ţărilor
Române a influenţat sistemul relaţiilor feudale şi organizarea vieţii
economice, de regulă în sens negativ. Astfel apreciază că expansiunea
maghiară în spaţiul românesc transilvan a accentuat procesul de
feudalizare prin aservirea mai rapidă şi în masă a obştilor săteşti libere.
a) Situaţia demografică
Evoluţia demografică a Ţărilor Române se poate aprecia, cu
oarecare aproximaţie, începând cu sec.XIV-XV, ca fiind foarte lentă până
în sec.XVIII.
Cauzele stagnării demografice au fost:
- frecvenţa conflictelor militare desfăşurate pe teritoriul
Ţărilor Române;
- epidemiile;
- starea economică precară a majorităţii populaţiei aflată
în stare de servitute feudală.
În sec.XV, Ţara Românescă avea o populaţie de aprox. 600.000
oameni, Moldova o populaţie de cel mult 500.000, iar Transilvania
( incluzând teritoriul voievodatului, dar şi Crişana, Maramureş şi Banatul)
avea în sec.XVI, aproximativ 1 milion de locuitori.
Evoluţia centrelor urbane în Europa răsăriteană a fost
înregistrată, mult mai târziu, în raport cu părţile occidentale ale Europei
unde densitatea urbană era un element de referinţă în sec.XIV-XV.
Centrele urbane pe teritoriul ţării s-au dezvoltat în funcţie de traseul
principalelor drumuri economice europene care au traversat Ţările
Române sau zonele acestora spre zonele orientale. Astfel, avem
consemnată prezenţa, de timpuriu, a Cetăţii Albe la gurile Nistrului, iar pe
Dunărea Inferioară, a Chiliei. Numărul locuitorilor în Cetatea Albă în sec.
XIV era de aproximativ 15.000, fiind cel mai populat oraş din zona Mării
Negre.

18
Cetatea Albă se afla la capătul drumului comercial ce traversa
dinspre Marea Baltică spre Marea Neagră statul polono-lituanian şi
Moldova. În secolul XV, Clujul şi Sibiul aveau cca. 8000-8300 de
locuitori, pe când, Braşovul strângea cca. 9000 de persoane în majoritate
negustori, meşteşugari, dar şi agricultori. Suceava, Curtea de Argeş,
Târgovişte aveau un număr redus de locuitori în comparaţie cu centrele
amintite, aproximativ 4500-3000 de locuitori.
Sporul demografic, în capitalele Ţărilor Române, va fi
înregistrat în forme concludente, de aproximativ 50-65.000 locuitori,
deabia la sfârşitul secolului al XVII lea.
2. Proprietatea asupra pământului
În structura proprietăţii feudalismului românesc întâlnim diverse
forme.
Proprietatea obştilor săteşti libere, perpetuată din faza anterioară,
care se subâmparte în proprietatea devălmaşe arabilă şi proprietatea
comună asupra pădurilor, păşunilo, apelor etc. Se adaugă acestor forme
de proprietate comună, unele amenajări ca: morile, dârstele, pivele
acţionate prin forţă hidraulică. Obştea şi-a menţinut proprietatea şi
valoarea sa liberă, predominant, în sistemul social al Ţărilor Române
până în sec. XVI. Dar, fiscalitatea impusă de stat şi domnie a fost
elementul ce a subminat proprietatea obştilor libere, aşa cum creşterea
numărului impozitelor a determinat incapacitatea unor comunităţi obşteşti
de a-şi achita datoriile, obştile săteşti în cauză făcând apel la elementele
feudale pentru a-şi plătii dările,în schimbul garanţiilor propriilor
proprietăţi. În acest mod, boierii au devenit treptat proprietari ai spaţiului
agricol al obştelor săteşti libere.
Proprietatea feudală include 3 subsisteme:
- proprietatea domeniului domnesc;
- proprietatea domeniului boieresc sau nobiliar;
- proprietatea domeniului mănăstiresc sau bisericesc.
Din funcţiile şi caracterul domniei ca instituţie feudală, în strânsă
legătură cu dezvoltarea dreptului feudal, rezultă că domnul era considerat
ca stăpân absolut asupra întregului teritoriu al ţării. În această privinţă,
autoritatea domnului se suprapunea şi asupra proprietăţilor săteşti libere.
La început dreptul exercitat de domnie asupra proprietăţii obşteşti libere e
nominal şi formal. În feudalismul matur în Ţările Române autoritatea
domului devine efectivă, dispoziţiile acestuia având însemnătate şi în
privinţa proprietăţilor obştilor. Adeseori, domnii, întăresc drepturile

19
obştilor săteşti libere sau acceptă şi autentifică trecerea acestora sub
autoritatea domeniilor boiereşti sau nobiliare.
Dreptul domnului şi principelui transilvan în privinţa dispunerii
nelimitate privind posesia unei sau alteia din suprafeţele teritoriului ţării,
a unuia sau altuia din satele, de regulă, aservite va fi înscris, în legiuirile
şi codurile de legi ce apar începând cu sec. XVI. Dreptul feudal intră,
astfel, în contradicţie cu dreptul cutumiar, tradiţional al obştii libere, fără
însă a se elimina, din practica jurisdicţională a statului feudal, procedeele
de succesiune, de moştenire sau de sancţionare existente anterior în legea
nescrisă a obştilor săteşti libere, practică cunoscută sub numele de jus
valachicum sau lex olahorum.
Domnul, în virtutea dreptului de dispunere neîngrădită asupra
teritoriului ţării, acorda boierilor sate sau fracţiuni din proprietăţile satelor
libere. De asemenea, domnul putea lua moşiile acordate în cazul, în care,
boierii sau nobilii se dovedeau necredincioşi faţă de puterea centrală sau
atunci, când se stingea moştenirea prin lipsa urmaşilor direcţi.
Boierimea, respectiv nobilimea în schimbul proprietăţilor
acordate de către puterea centrală trebuia să presteze serviciul militar, să
participe la campaniile militare organizate de puterea centrală, să-l
sprijine pe şeful statului în conducerea statului şi păstrarea autorităţii sale.
Domeniul feudal boieresc sau nobiliar s-a constituit din părţi ale
teritoriului proprietăţilor obştilor săteşti libere, întrucât majoritatea
elementelor feudale s-au ridicat la începutul Evului Mediu din elementele
sociale cele mai înstărite din fruntea obştilor săteşti. Acestea, acaparând
prin abuzuri, de regulă, zone ale proprietăţii comune pe care le deţinea
obştea sătească liberă. Pe măsura structurării statului feudal, a instituţiilor
acestuia, feudalitatea, în afirmare şi formare a primit din partea domniei,
în plus, danii domneşti sau feude în zone nelocuite ce nu aparţineau
obştilor săteşti libere,dar şi obşti săteşti libere şi sate aservite. Puterea
boierimii şi nobilimii asupra teritoriilor primite iniţial a fost redusă. S-a
considerat că, în practică, boierimea şi nobilimea au numai drept de
posesie asupra satelor aservite sau proprietăţilor acordate de puterea
centrală.
De regulă, acest drept de posesiune a fost moştenit de urmaşi,
prin reînoirea angajamentelor acestora faţă de domnie, astfel că treptat,
puterea boierimii şi nobilimii va spori, pe de o parte prin transmiterea
proprietăţii funciare pe baze ereditare, pe de altă parte prin acordarea de
către puterea centrală a aşa-numitului drept de imunitate. Se consideră că
prin acest drept autoritatea boierimii devine nelimitată asupra moşiilor

20
primite, întru-cât respectivii boieri sau nobili, în numele puterii centrale,
preluau, în folos propriu, toate dările, inclusiv cele ce se dădeau de obicei
statului, aplicând legile în numele domnitorului sau exercitând dreptul de
judecată. Pe domeniile feudale imunitare reprezentanţii puterii centrale nu
mai aveau nici un fel de atribuţii şi influenţă. În baza dreptului de
imunitate, boierimea şi nobilimea, începând cu secolul XVI, va încerca
să-şi subordoneze puterea centrală ca instituţie, influenţând decisiv
numirea domnitorilor şi principilor.
Atunci, când puterea centrală şi unii din reprezentanţii acesteia s-
au dovedit deosebit de energici, au recurs la reducerea proprietăţilor cu
drept de imunitate şi prin aceasta la reducerea capacităţii economice şi
politice de rezistenţă a marii feudalităţi faţă de domni. Uneori, domnitorii
au preluat proprietăţile marii boierimi şi nobilimii neloiale şi le-au
redistribuit unor noi beneficiari, de regulă, unor elemente provenite din
rândul boierimi mici şi mijlociu, participante direct la acţiunile militare
sau de organizare administrativă a ţării iniţiate de domni. Aşa vor acţiona
în Ţara Românescă, Vlad Ţepeş, în Transilvania – Iancu de Hunedoara şi
în Moldova – Ştefan cel Mare, ridicând la rang de boieri şi nobili cnezi,
voievozi locali, aşa-numiţii “viteji” cu rol însemnat în armata ţării sau a
domnitorilor şi voievozilor.
Domeniul mănăstiresc s-a format din daniile domneşti, boiereşti
sau chiar a unor ţărani liberi înstăriţi ( răzeşi şi moşoreni). Pe de altă
parte, aceste domenii au sporit şi pe seama unor sate libere care nu au mai
reuşit să facă faţă sarcinilor fiscale faţă de stat şi domnie. Preluarea
acestor sarcini fiscale de către mănăstiri sau elementele boiereşti se
realizeaza prin angajamentul satelor respective să plătescă datoria faţă de
garant (mănăstire sau boier) şi în plus, să presteze anumite servicii, ce
constau în achitarea unor cantităţi de produse agricole sau în efectuarea
unor slujbe pe domeniile mănăstirilor. În acest fel, s-au constituit bogate
mănăstiri ce au ajuns proprietare a zeci de sate precum: Tismana, Putna,
Govora, Bistriţa etc.
Veniturile domniei au fost realizate din impozitele directe pe care
trebuiau să le plătească toţi locuitorii ţării înafara celor de rang boieresc şi
nobiliar, precum şi veniturile din monopolurile domneşti impuse pe
măcinatul produselor cerealiere, teascuri, pive şi pe băuturi.
Veniturile feudalilor proveneau de la elementele aservite (ţărani,
sate) şi se compuneau din: dijme (dări) din toate produsele obţinute de
acei ţărani. Ţăranii liberi plăteau aceste dijme domnitorului, de asemenea
din toate produsele. Astfel, se cunosc dijmele: grâului “modius”( în

21
Transilvania); din porci – goştină;din oi - vama oilor; găletăritul, dijmele
pe miere, vin, ceară, peşte etc.
În Ţările Române extracarpatice dijma consta în a zecea parte din
produse, în Transilvania a noua parte din produsele respective. Slujbele
constau în transporturile efectuate în contul domniei sau feudalilor în
cazul ridicării castelului, cetăţilor, transporturi de piatră din cariere spre
locul construcţiei, transportul arborilor tăiaţi pentru lemne de foc, al
fânului, nutreţurilor, etc. Ca obligaţie se va impune, apoi, lucrul pe
rezerva feudală sau robota. Obligaţiile în muncă datorate de către ţărani
vor spori pe măsura creşterii rezervei feudale. Fenomenul se va generaliza
în sec. XVI când zilele de lucru sau de robotă pe domeniile feudale vor fi
riguros calculate şi stabilite de legislaţia Ţărilor Române. De regulă,
domnia nu a renunţat la principala obligaţie datorată de supuşi şi anume
birul ( impozitul) stabilit de obicei pe casă sau pe poartă iobăgească. În
cazul ţăranilor liberi obligaţia faţă de domnie includea pe lângă, impozit
şi serviciul militar.
3. Ramurile economiei feudale
a) Agricultura – creşterea şi cultivarea plantelor, în special a
cerealelor. Principalele plante cultivate au fost: meiul, grâul, orzul,
secara, ovăzul şi spre sfârşitul epocii feudale (XVIII) porumbul şi apoi
cartoful. Li se adaugă plantele industriei casnice, inul şi cânepa.
Cultivarea suprafeţelor de teren arabile s-a realizat în forma
extensivă, în prima parte a feudalismului, nepracticându-se îngrăşarea
loturilor cultivate. Acest mod de exploatare a pământului arabil provoca
secătuirea sa rapidă şi impunere, la un număr de ani, schimbarea
suprafeţelor cultivate. Defrişările s-au realizat prin foc, incendierea
pădurilor şi arborentului s-a efectuat, mai puţin, prin tăieri. S-au făcut şi
desţeleniri pe seama păşunilor şi fânaţelor existente. Productivitatea în
agricultură a fost redusă în aceste condiţii. Printre uneltele tehnice folosite
ca element esenţial – plugul de lemn cu puţine piese de fier, eventual cu
brăzdar de fier. Începând, din sec.XVI, în condiţiile unui spor demografic
ce a redus posibilitatea cultivării extensive a plantelor, dar şi pe măsura
sporirii experienţei în practica agricolă, se va introduce, treptat, mai întâi
asolamentul bienal, al cultivării în două câmpuri, apoi asolamentul
trienal. Se consideră că prin introducerea cultivării porumbului din sec.
XVII s-a generalizat şi asolamentul trienal. De regulă, se cultiva terenul
doi ani cu grâu, un an cu porumb. Introducerea porumbului a cărei
productivitate sporită, de până la 10 ori mai crescută decât a meiului, a

22
grăbit cultivarea şi extinderea sa pe suprafeţe însemnate. Adăugăm că
porumbul nu a fost supus monopolului comercial otoman.
Grâul - cultivat pe suprafeţe întinse s-a aflat, totuşi pe locul al
doilea după mei, şi apoi, după porumb. Cantităţi mari de grâu vor fi
exportate spre capitala Imperiului otoman începând cu sfârşitul secolului
XVI în contul obligaţiei datorate de Ţările Române.
b) Creşterea animalelor ca străveche ocupaţie rămâne una din
ramuri însemnate ale vieţii economice. Nu întâmplător, veniturile
domniei sau ale principelui Transilvaniei provin din dijmele realizate pe
seama turmelor de animale mari sau mici. În Ţara Românescă şi Moldova
pe marile domenii ale boierimii şi domiei s-au ameliorat rasele de cai şi
bovine exportate în Transilvania, dar mai ales în zonele Europei centrale.
Creşterea oilor în zonele carpatice şi subcarpatice a impus elementul
pastoral pendulant determinat de furajarea acestora în anotimpurile
primăvară-vară, respectiv toamnă-iarnă. Pentru anotimpul rece de regulă
turmele de oi au fost deplasate în zonele Dunării inferioare şi spre bălţile
dunărene. Cca 300.000 oi din zonele Transilvaniei şi Banatului treceau,
anual în sec. XVII din Transilvania spre Ţara Românescă şi Moldova de
sus. S-au stabilit adevărate convenţii şi tratate între domitorii Ţăriilor
Române şi Transilvania care reglementa pendularea turmelor de oi, în
baza cărora domnitorii din Ţara Românescă şi Moldova au obţinut
însemnate venituri.
Viticultura s-a extins şi practicat intensiv în zone compacte
precum: Cotnari, Odobeşti – Moldova; Drăgăşani, - Ţara Românescă ; –
Valea Târnavelor- Transilvania;
Apicultura producătoare de miere şi ceară pentru lumânări.
Dezvoltarea acestei subramuri economice este atestată şi de dările impuse
de domnie pe produsele de ceară şi miere, de exportul acestora în zonele
de vest ale Europei şi în Imperiul Otoman.
Pescuitul a fost practicat şi realizat la formele sale ample în
bălţile Dunării, principalele râuri sau în heleşteele special dezvoltate pe
domeniile boiereşti şi domneşti. Peştele din zonele Moldovei şi Ţării
Româneşti, fiind adeseori, exportat în teritoriile unde producţia a fost
deficitară, îndeosebi pe pieţele Transilvaniei.
c) Apariţia şi evoluţia meşteşugurilor
Prezenţa meşteşugarilor e relevată în satele şi aşezările, cercetate
arheologic, încă din epoca de afirmare a lumii feudale. În spaţiul
românesc producţia meşteşugărescă şi organizarea meşteşugarilor a fost
împiedicată, nu numai de ciocnirile militare frecvente din faza migraţiilor

23
până în sec.XIII, ci şi de dorinţa feudalilor de a controla, efectiv,
producţia meşteşugărescă, de a o orienta numai spre nevoile proprii ale
domeniului nobiliar sau boieresc. De aceea, o parte a meşteşugarilor s-au
aşezat în zonele controlate de puterea centrală, cetăţi regale
(Transilvania), curţi domneşti (Ţara Românească şi Moldova) sau spre
locurile de la încrucişarea drumurilor comerciale, propice pentru
desfacerea produselor manufacturate.
Organizarea activităţii economice desfăşurată de meşteşugari va
fi stimulată şi de privilegiile sau actele puterii centrale care au garantat
statutul social al meşteşugarilor, ca oameni liberi, nesubordonaţi
autorităţii nobiliare sau boiereşti. Începând cu a doua jumătate a sec.XIV
în centrele mari, orăşeneşti, îndeosebi din Transilvania, meşteşugarii vor
deveni o categorie socială şi profesională cu un statut propriu şi cu
organizare specifică în bresle. Organizarea în bresle a meşteşugarilor s-a
făcut în funcţie de specialitatea şi domeniul distinct de practicare a
meşteşugurilor,grupându-se în corpuri distincte, pentru a-şi apăra
interesele economice, în principal pentru a-şi procura materia primă şi a
vinde avantajos produsele finite. La nivel sătesc au rămas meşteşugari şi
în condiţiile dezvoltării centrelor urbane; aceştia fiind însă tutelaţi de
autoritatea directă a feudalilor, lucrând la curţile boiereşti, nobiliare sau,
existând ca etităţi distincte, dar cu o serie de obligaţii faţă de stăpânii
feudali. Pe lângă curţile feudale în funcţie de meşteşuguri într-o primă
fază, vor fi integraţi şi robii fierari.
Organizarea meşteşugarilor în bresle în Ţara Românescă şi
Moldova e atestată mai târziu pe la începutul sec.XVII, dar gruparea lor e
posibilă, a se fi realizat, încă din sec. XVI. Între Ţările Române apar
diferenţe în privinţa primirii şi evoluţiei ca meşteşugari în bresle; spre
exemplu din Transilvania, organizarea e mai rigidă şi intrarea calfelor e
acceptată pe baza unor cheltuieli ce, deseori , depăşeau potenţial
economic al acestora.
În Ţara Românescă şi Moldova primirea în noile bresle erau destul de
lejeră, calfele sau meşteşugarii proveniţi din sate sau de pe domeniile
boiereşti aveau asigurat accesul în schimbul unei sume modice de bani.
Breslele vor deveni cu timpul corporaţii închise, deoarece meşteşugarii
erau dornici să stabilească preţuri de monopol şi să-şi asigure însemnate
venituri. Efectul a fost negativ în planul producţiei, care a evoluat destul
de lent şi sub nevoile necesităţilor din cele trei principate. Gruparea
meşteşugarilor în ateliere mari dominate şi organizate de un patron, care
avea un capital mai mare şi capacitate economică corespunzătoare

24
întreţinerii grupurilor de meşteşugari angajaţi, va crea premisa organizării
cooperaţiei simple şi apariţiei manufacturilor.
d) Manufacturile - sunt înregistrate ca prezenţe economice în
Ţările Române începând cu sec.XVII-XVIII, ele, împunând diviziunea
muncii, specializarea lucrărilor pe faze şi subfaze de producţie, necesare
pregătirii produsului finit. Manufacturile au impus 2 condiţii:
a)existenţa capitalului lichid; b) prezenţa forţei de muncă libere
şi calificate. Existenţa capitalului care permite organizarea manufacturilor
în Ţările Române a fost determinată, în principal de veniturile provenite
din exploatarea moşiilor, atât de către boieri, nobili, cât şi de către stat.
Acumulării însemnate de capital realizează şi negustorii sau meşteşugari
înstăriţi, toţi având posibilitatea să-şi lărgească atelierele meşteşugăreşti
sau să investeasă în producţia de mărfuri.
În raport cu proprietarul şi forţa de muncă folosită manufacturile au fost
de mai multe categorii:
Manufacturi feudale (boiereşti, mănăstireşti) – majoritatea
dezvoltate din atelierele domeniale înfiinţate anterior. Astfel amintim
manufacturile de fier de la Remetea (lângă Turda); de unelte agricole a
familiei Thoroczkai; manufactura de sticlă de Beliuc (Bihor) a familiei
Karoly; manufactura de hârtie a ordinului ieziuţilor de la Cluj.
În prima jumătate a sec.XVIII în Transilvania au fost înregistrate
29 de manufacturi nobiliare. În Ţara Românescă, amintim manufacturile
de la Afumaţi, Pociovalişte şi Fundeni. De obicei, manufacturile nobiliare
şi boiereşti prelucrau produsele domeniului feudal respectiv. Numărul
manufacturilor în Moldova şi Ţara Românescă (feudale) a fost mai redus
ca în Transilvania în condiţiile, în care, pe teritoriul acestor ţări s-au
desfăşurat conflicte militare, şi prin aceasta, nu s-au asigurat investiţiile;
instabilitatea fiind agravată şi de abuzurile dregătorilor. Fiscalitatea
excesivă a domniilor fanariote a contribuit suplimentar la reducerea
posibilităţii înfiinţării manufacturilor. În manufacturile feudale forţa de
muncă era precumpănitor aservită. În cadrul lor lucrau iobagii sau clăcaşii
în contul obligaţiilor datorate feudalului. De regulă manufacturilor
feudale le erau repartizate o serie de sate cu obligaţia specială de a presta
activitatea cerută de prelucrarea produselor în manufacturi.
Manufacturile de stat (domneşti, în Ţara Românescă şi
Moldova; ale principilor şi habsburgilor în Transilvania).
S-au dezvoltat în spaţiul românesc în zone bogate în resurse minerale.
Astfel, la Bocşa sau Reşiţa s-au ridicat manufacturi care au prelucrat
minereul de fier, respectiv produsele primare (bare de fier), oferind pentru

25
necesităţile statului arme şi, în subsidiar, unelte agricole. Pe domeniul
Hunedoarei existau la începutul sec.XVIII, 13 ateliere-manufacturi de stat
ce exploatau şi prelucrau zăcăminte de fier.
În Ţara Românescă, resursele principale de metale, respectiv
producţia sub formă manufacturată s-a realizat la Baia de Aramă.
Manufacturile pentru prelucrarea aurului armei( în Transilvania
îndeosebi) sunt grupate în Munţii Apuseni şi Maramureş.
Întreţinute şi dezvoltate de stat sunt manufacturile de armament, de
hârtie, încălţăminte, îmbrăcăminte din sec.XVII-XVIII. În manufacturile
statului, pe lângă forţa de muncă aservită s-a folosit forţa de muncă
salariată. Specialiştii autohtoni sau străini chemaţi să conducă sau să
organizeze producţia au fost salariaţi. De asemenea, o parte a ţăranilor
aserviţi care au contribuit la realizarea producţiei peste cuantumul
obligaţiilor feudale vor fi plătiţi. Nivelul tehnic al manufacturilor statului
va impune în proporţii tot mai mari folosirea muncii salariate.
Manufacturile orăşeneşti. La sfârşitul epocii feudale numărul lor
e relativ restrâns în comparaţie cu manufacturile de stat. Forţa de muncă
folosită e cea salariată. Nivelul tehnic al uneltelor folosite a fost superior
celor din manufacturile feudale,iar productivitatea muncii e mai mare şi
deci, capacitatea lor de a concura cu rezultate bune manufacturile
nobiliare şi boiereşti. Manufacturile orăşeneşti au prelucrat produsele în
mod tradiţional, pornind de la specializarea pe grupuri şi bresle
meşteşugăreşti, produse finite precum: postavul de calitate superioară,
hârtia, produsele finite legate de practicarea agriculturii, chiar arme şi
unele produse coloniale precum ţesăturile de bumbac (manufactura de la
Sighişoara – XVIII).
e) Mineritul. Exploatarea bogăţiilor subsolului bogat în minerale,
îndeosebi în Transilvania, a creat o adevărată ramură economică,
susţinută şi controlată de stat. În epoca voievodatului, a principatului şi,
apoi în epoca habsburgilor, exploatarea mineralelor, îndeosebi a
mineralelor de Au şi Ag au fost controlate de stat, iar exploatarea
efectivă, în cazul minelor de fier, de către arendaşi. Habsburgii,
îndeosebi, vor organiza un sistem special de exploatare şi punere în
valoare a zăcămintelor din Apuseni, folosind forţa de muncă aservită a
moţilor dar şi a numeroşilor specialişti străini.
Pentru a organiza şi rentabiliza exploataţiile miniere în
Transilvania s-au organizat şcoli speciale pentru pregătirea minerilor
(Oraviţa, Zlatna).

26
Exploatarea aurului şi argintului s-a dezvoltat, nu numai la
Abrud, Zlatna, Roşia Montană, ci şi la Rodna unde s-a exploatat argintul
şi plumbul. Producţia de aramă e realizată în principal în centrele de la
Dognecea şi Oraviţa în Transilvania sau Baia de Aramă în Ţara
Românescă. Sarea s-a exploatat intens aducând venituri însemnate
statului. Salinele sau ocnele au fost date în arendă; arendaşii fiind
constituiţi uneori în consorţii. Sunt cunoscute exploatările de la: Ocna-
Sibiu, Telega, Ocna Mare, Uioara, Slănic etc. Păcura e exploatată în
principalele zone de sud-vest ale Moldovei (Trotuş) prin metoda
puţurilor. Păcura a constituit o marfă la exportul realizat de Ţările
Române şi în Imperiul otoman.
f) Comerţul în epoca feudală
Comerţul intern realizat la nivelul fiecărei ţări în parte a avut, ca
puncte centrale, oraşele, târgurile şi iarmaroacele. Se cunosc târgurile
organizate săptămânal sau târgurile tradiţionale legate de sărbători
religioase sau evenimentele locale mai deosebite. Braşovul – organiza
anual de 6 ori un târg tradiţional de mărfuri, la care participau numeroşi
negustori din alte ţări. Târgurile au impus organizarea pieţelor,
depozitelor sau antreprizelor de mărfuri. În acest proces economic unele
pieţe s-au specializat spre exemplu la Braşov exista: o piaţă sau târg de
peşte, târg al vitelor, târgul cailor. Aceste specializări pe pieţe sunt
întâlnite şi la Sibiu, Timişoara, Bucureşti sau Iaşi.
Comerţul între Ţările Române a fost înlesnit şi de relieful
geografic, chiar şi când ne referim la Carpaţi care, străbătuţi de
numeroase trecători sau pasuri cu înălţimi medii au înlesnit căile
comerciale. Comerţul între Ţările Române a fost stimulat şi de
dezvoltarea specifică a vieţii economice a celor trei principate,
Transilvania, oferind Ţării Româneşti şi Moldovei un surplus de mărfuri
manufacturate . La rândul lor, Ţara Românescă şi Moldova au oferit
pieţelor oraşelor din Transilvania mari cantităţi de produse agricole.
Complementaritatea vieţii economice a stimulat schimburile comerciale
între cele 3 ţări. E semnificativ faptul că, la limita graniţelor dintre
principatele române au prosperat şi s-au dezvoltat oraşele. Astfel, Bistriţa,
Braşov, Sibiu, Caransebeş şi Timişoara, în Transilvania; Siret, Baia,
Suceava, Roman, în Moldova; Câmpulung, Curtea de Argeş, Târgovişte,
Turnu- Severin în Ţara Românescă evoluează, în strânsă legătură, cu
schimburile comerciale interne. O parte dintre oraşele Ţărilor Române au
fost stimulate, în evoluţia lor, de orientarea drumurilor comerciale
europene, ce străbăteau spaţiul românesc cu prelungiri înspre Marea

27
Neagră şi spre Orient. În acestă categorie de centre urbane se înscrie:
Chilia, Cetatea Albă, Giurgiu, Brăila, Galaţi, Oradea, Cluj, Timişoara.
Relaţiile economice au fost stimulate şi protejate, pe de o parte de
alianţele politice realizate între conducătorii acestor state şi, mai ales, de
tratate comerciale speciale. Privilegii comerciale legate de practicarea
comerţului, dar şi de garantarea acestuia au fost emise în Ţara Românescă
de Vlaicu Vladislav I, Mircea cel Bătrân, Mihail I, Vlad Dracul, Vlad
Ţepeş; în Moldova de Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş.
g) Structura import-exportului
Din Ţara Românescă şi Moldova se exportă spre Transilvania:
vite, blănuri, cai, lână, cereale, peşte, vin. Dinspre Transilvania spre
Principatele dunărene erau trimise metale (bare de Fe, Aramă), dar mai
ales produse finite precum: arme; unelte agricole; podoabe; argintării din
Bistriţa, Cluj sau Sibiu; încălţăminte, îmbrăcăminte, salpetru etc.
Circulaţia mărfurilor a fost uşurată de baterea monedelor de către
domnitorii Ţărilor Române sau de către unele oraşe precum Sibiul .
Dintre acestea, marca de Sibiu a avut o circulaţie mai mare şi acoperire în
raport cu marca de Buda. Monede în Ţara Românescă a început să bată
Vlaicu I Vladislav şi domitorul Radu cel Frumos (1475). În Moldova se
cunosc emisiunile monetare ale lui Petru Muşat, Ştefăniţă Vodă (1524).
Au circulat, concomitent, monedele statelor feudale polonez, ungar, cele
emise de Imperiul otoman sau statele germane şi mai târziu, cele
olandeze. Schimburile comerciale vor fi facilitate, începând cu sec.XVII,
în cantităţi şi valori mari de către companiile comerciale, de asociaţii ale
negustorilor, care îşi garantau capitalurile, siguranţa mărfurilor şi
eficacitatea şi eficienţa schimburilor pe pieţele interne şi înafara lor. Spre
exemplu: companiile negustorilor”greci” de la Sibiu (1636) apoi cele de
la Braşov, ale negustorilor din Alba Iulia şi Cluj, iar din 1672, până la
începutul secolului al XVIII-lea ale Companiei Orientale. În secolul al
XVIII-lea numărul companiilor comerciale se vor înmulţi în condiţiile
prezenţei unor negustori aromâni şi greci aşezaţi în provinciile Imperiului
habsburgic, între care şi în Transilvania.
Monopolul comercial otoman a avut efect negativ asupra
evoluţiei economice a Ţăriilor Române. În practică, prin intervenţia unor
negustori levanini care primeau aprobări, respectiv delegaţii speciale
comerciale din partea autorităţilor otomane în Ţările Române cumpărau,
la preţuri preferenţiale, o serie de produse necesare susţinerii economice a
Porţii. Preţurile erau stabilite sub nivelul preţurilor de la bursele europene
de mărfuri din centrul sau apusul Europei. Astfel, negustorii prin

28
revinderea produselor cumpărate în Principate obţineau venituri de 2-5
ori mai mari decât în cazul unor schimburi comerciale normale. Produsele
supuse monopolului erau: cereale(grâu), oile, caii, ceara, lemnul de
construcţii. Dominaţia otomană a fost resimţită negativ şi sub raportul
obligaţiilor de ordin fiscal sau al prestaţiilor în muncă şi în natură ce
trebuiau să le achite Ţările Române. Acestea au redus drastic, până la
anulare, posibilităţile de acumulare a capitalului în Ţările Române.
Spre exemplu haraciul la sfârşitul sec. XVI era:
- Ţara Românească - 150000 galbeni;
- Moldova – 60000 galbeni;
dar la începutul sec. XVII după domnia lui Mihai Viteazul tributul scade
în:
- Ţara Românescă la - 75000 galbeni;
- Moldova la - 35000 galbeni;
- Transilvania la - 15000 florini sau taleri;
Se adăugau acestor obligaţii peşcheşurile sau darurile anuale sau
ocazionale adeseori, mai mari decât tributul. Astfel, cumpărarea scaunului
domniei se realizează, cu sume foarte mari (ex. Matei Basarab- pentru
recunoaşterea domniei plăteşte – 40000 galbeni) .
Prestaţiile în muncă sunt determinate de construcţiile strategice
iniţiate de Imperiul otoman în raialele vecine cu teritoriul românesc,
respectiv de campaniile militare intreprinse de otomani în zonele limitrofe
acestuia.
Obligaţiile în natură au fost strâns legate de acţiunile militare ale
Imperiului otoman în zonă şi, s-au reflectat prin exercitarea monopolului
comercial. Chiar Transilvania, supusă unei presiuni fiscale mai reduse de
către Imperiul otoman va fi extorcată, de sume însemnate de bani, indirect
prin cererile repetate ale Porţii adresate principilor în condiţiile unor
permanente conflicte dintre otomani şi habsburgi în nordul Ungariei sau
estul Croaţiei. Habsburgii la rândul lor, vor impune un regim riguros de
impozitare asupra întregii populaţiei a Transilvaniei cu excepţia
elementelor nobiliare. În Ţara Românescă şi Moldova sistemul fanariot
va exacerba fiscalitatea, pe de o parte datorită cererilor Porţii, pe de altă
parte, în urma dorinţei de înavuţire a domnitorilor fanarioţi, a dregătorilor
ce-şi cumpărau slujbele şi a creditorilor levantini care îi împrumutau pe
domnii fanarioţi să-şi cumpere tronul sau prelungi domnia.

CAPITOLUL 4

29
Societatea românescă în epoca premodernă şi modernă până la
1848

Din veacul XVIII societatea românească, divizată în cele trei


provincii istorice şi dominată de Imperiul Otoman, Habsburgic şi apoi
ţarist, înregistrează sub impactul influenţelor ideologice şi economice
înnoitoare ale lumii occidentale, schimbării ce afectează vechile structuri
feudale într-un proces lent, neliniar, dar sigur de afirmare a germenilor
societăţii moderne capitaliste.
În raport cu statele din vestul şi centrul Europei unde structurile
societăţii capitaliste s-au definit mai rapid, adeseori în cadrul statelor
naţionale, spaţiul românesc înregistrează întârzieri temporale, de peste un
secol, dezvoltând particularităţi şi trăsături specifice faţă de modelul
clasic. Cauza principală a constituit-o dominaţia străini şi desele conflicte
militare determinate de lupta monarho imperic pentru extinderea
influenţei geo-politice în sud estul Europei.
Suveranitatea otomană asupra Ţării Româneşti şi Moldovei în
forma cea mai agravantă a regimului fanariot (1714/1716-1821) la care s-
a adăugat exercitarea protectoratului Rusiei ţariste (1829-1853), cucerirea
şi administrarea Transilvaniei de către habsburgi, împărţirea unor părţi ale
Moldovei între habsburgi şi Rusia ţaristă, respectiv în 1775, ocuparea
Bucovinei, iar în 1812, a Basarabiei, timp, în care Ţările Române au fost
teatrul desfăşurării a unor mari conflicte şi ocupaţii militare s-a soldat cu
imense prejudicii de ordin demografic, social şi economic, care au afectat
măsurile reformatoare luate în spiritul absolutismului lumitat şi al
reformismului moderat. La acestea s-au adăugat sistemul fiscal al
regimurilor spolitare fanariot şi habsburgic interesate de sporire, uneori,
necontrolată a dărilor şi contribuţiilor impuse pe masa producătorilor
aserviţi din mediul rural sau liberi, din punct de vedere juridic, din mediul
urban.
Tratatele de pace parafate la Kucinek-Kainargé (1774) Iaşi
(1792), Bucureşti (1812), Adrianopol (1829) au introdus, în sistemul
relaţiilor internaţionale, ca subiect şi obiect de referinţă spaţiul românesc,
prefigurând, în etape distincte, modificarea statului juridic al provinciilor
româneşti, îndeosebi al Principatelor Române Dunăre. Înfiinţarea
consulatelor puterilor europene la Iaşi şi Bucureşti, eliminarea
monopolului comercial otoman după 1829 va înscrie, în mai mare
măsură, în circuitul de valori europene aceste provincii, determinând

30
schimbări în structurile lor politice, dar şi în domeniile vieţii sociale şi
economice.
Conceperea şi aplicarea Regulamentelor Organice (1821/1832-
1848) cu prevederi similare în Principatele Române, deşi au asigurat
protectoratul Rusiei ţariste în zonă, au contribuit prin unele măsuri
reformiste la ascensiunea capitalismului impulsionând dezvoltarea
naţiunii şi a conştiinţei naţionale, pregătind dezideratele revoluţiei
burgheze de la 1848.
Teritoriile româneşti din Imperiul habsburgic, Transilvania şi
Bucovina cunosc impactul acţiunilor reformiste specifice absolutismului
luminat, propice deschiderilor economiei de mărfuri capitaliste, fără a
soluţiona efectiv condiţiile cerute de economia de piaţă modernă, ajustând
doar mecanismul sistemului feudal în plan politic şi instituţional unde
români rămân consideraţi ca naţiune tolerată.
1. Agricultura şi spaţiul rural
Agricultura rămâne ca principal domeniu al economiei societăţii,
înregistrând evoluţii în planul producţiei în principal, ca urmare a
extinderii suprafeţelor agricole, a sporirii obligaţiilor ţăranului aservit faţă
de marii proprietari şi stat şi, în mod încă nesemnificativ ca efect al unor
procese de înnoire în planul agrotehnicii agricole.
Firavele iniţiative de modernizare a tehnicii agricole prin
promovarea unor unelte perfecţionate, a primelor maşini de secerat sau
semănat prin practicarea unor noi procedee de cultivare a terenurilor
agricole cu soiuri noi de plante sunt înregistrate, doar sporadic, pe unele
din marile proprietăţi şi în activitatea unor puţini moşieri care îşi propun
să practice şi să extindă comerţul cu produsele agrare.
Încercările privind organizarea unui sistem de instruire special
pentru formarea unor specialişti în domeniul agriculturii sunt remarcate,
mai întâi în Transilvania iar apoi în Principate în timpul domniilor
regulamentare, când se iniţiază şcoli speciale la Pantelimon, Dărăbani şi
Craiova sau se introduc cursuri de agronomie în Şcoala naţională de la
Sfântul Sava (Bucureşti) şi Academia Mihăileană (Iaşi) cu scopul
pregătirii unor specialişti agronomi cu studii medii. De asemenea, din
iniţiativa privată a unor mari proprietari sau cu sprijinul statului se
constituie societăţi de agricultură sau ferme model pentru a răspândi
cunoştinţele agrotehnice moderne şi a introduce utilaje noi experimentate
în ţările din apusul Europei.

31
Cultivarea plantelor cerealiere, destinate consumului intern, dar
mai ales comerţului exterior, reprezintă trăsătura dominantă a producţiei
agricole.
Sporul de producţie este realizat, precumpănitor, prin extinderea
suprafeţelor agricole rezultate prin desţeleniri sau defrişări, în puţine
cazuri şi zone prin reducerea ogorului sau pârlogei.
Principalele plante cerealiere cultivate sunt grâul, porumbul şi
meiul. Porumbul devenind prin randamentul producţiei sale de 15-20 de
ori sămânţa, în zonele cu cernoziom chiar de până la 50 de ori sămânţa,
cultura preferată în locul meiului, el fiind cultivat cu precădere în
gospodăriile ţărăneşti.
Grâul cu o productivitate de 2,5-6 ori sămânţa va fi cultivată,
predominant, pe marile proprietăţi cu scopul comercializării sale, iar de
către gospodăriile ţărăniste de regulă pentru a-şi achita datoriile, ocupând,
după porumb, însemnate suprafeţe de teren.
Încă din prima jumătate a secolului XIX spaţiul agricol românesc
se profilează spre o producţie predominant cerealieră. Cu toate acestea, în
jurul oraşelor se practică, pe suprafeţe relativ modeste legumicultură.
Unele sate se profilează pe producţia legumicolă, înregistrându-se
introducerea unor noi soiuri, precum: vinetele, ardeii, bamele, roşiile,
conopida sau noi varietăţi de varză.
De menţionat, este încercarea izbutită de introducere a culturii
cartofului, încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, mai întâi, în
Transilvania, cu extinderi notabile ca suprafaţă cultivabilă şi producţie în
tot spaţiul românesc. Cartoful va deveni pricipala plantă legumicolă
folosită în alimentaţie dar şi în industria alcoolului.
Cultura plantelor tehnice a inului şi a cânepei, străveche
ocupaţie, furnizează fibrele vegetale necesare ţesăturilor gospodăriilor
ţărăneşti, a frânghiilor şi funiilor sau uleiului vegetal, produse destinate,
în mare măsură, exportului spre Imperiul Otoman. Acestora, li se adaugă
tutunul cultivat, încă pe suprafeţe restrânse, deoarece producţia sa era
concurată de produsele similare, mai ieftine şi de calitate din Turcia sau
Austria.
Pomicultura se remarcă prin plantaţiile de meri şi îndeosebi de
pruni care furnizau materie primă pentru distileriile de alcool. Alături de
speciile de “măr domnesc” se extind plantaţiilor de cireşi, meri, gutui,
caişi etc. concomitent cu existenţa unor adevărate păduri de pomi
fructiferi aflaţi în stare sălbatică.

32
Viticultura ocupă un loc însemnat în economia Ţărilor Române,
prin extinderea plantaţiilor de viţă de vie, precum şi prin producţia şi
calitatea vinurilor. Vinurile obţinute în podgoriile de la Cotnari, Huşi,
Nicoreşti, Odobeşti, Drăgăşani, Râmnic, în zona Târnavelor se puteau
compara cu cele mai bune produse din Europa, fiind astfel solicitate la
export în zonele Europei centrale sau în Rusia.
Întrucât cultivarea viţei de vie cerea cunoştinţe speciale, în marile
podgorii, stăpânii feudali sunt obligaţi să folosească munca salariaţilor a
aşa numiţilor vieri sau pogonari. Extinderea plantaţiilor de vie este
încurajată de stat prin ? importurilor de vin sau rachiu, măsură ce aducea
venituri însemnate proprietarilor mari de podgorii, dar şi puterii centrale.
Creşterea animalelor rămâne una din subramurile agriculturii cu
o mare pondere în economia spaţiului românesc, fiind favorizată de
condiţiile naturale excelente de păşunat şi fâneţe pentru animalele mici
(oi, capre), sau bovine şi cabaline. Creşterea vitelor este impusă şi de
necesitatea practicării agriculturii, asigurării transporturilor, pe lângă
asigurarea hranei şi a îmbrăcămintei. Animalele constituiau surse
însemnate de venituri pentru marii proprietari şi, adeseori singurele
posibilităţi ale ţăranilor de a obţine banii necesari achitării numeroaselor
obligaţii ale acestora faţă de stat sau feudali.
Este semnificativ faptul că numărul animalelor, îndeosebi al
celor de tracţiune, reprezenta criteriul de bază al aprecierii puterii
economice a ţăranilor clăcaşi şi chiar al marilor boieri sau nobili.
După aprecierile unor specialişti, o familie de ţărani clăcaşi
poseda în medie 3-5 boi, 2-3 cai, 14-15 oi, înregistrându-şi însă şi ţăranii
aserviţi care aveau numai animale mici (oi, capre), dar şi familii înstărite
cu 30-40 de vite mari şi câteva sute de oi, depăşindu-şi condiţia socială şi
economică de clăcaşi.
Creşterea vitelor a fost impulsionată de cererile la export în
spaţiul Austiei, Boemiei, Statelor germane, boii, dar şi cai fiind apreciaţi
pentru calitatea raselor.
Creşterea oilor impune spaţiul românesc printre zonele cele mai
productive. Turmele de oi erau apreciate la câte patru milioane de capete
pentru fiecare principat dunărean, la care se adăugau turmele pentru
iernat, de circa două milioane de oi aduse de păstorii transilvăneni.
Creşterea oilor rezolva o parte din obligaţiile Ţărilor Române
faţă de Imperiul Otoman, dar satisfăcea şi cerinţele gospodăriilor
ţărăneşti, atelierelor meşteşugăreşti şi apoi ale manufacturilor de postav

33
înfiinţate în număr apreciabil pe domeniile statului, boierimii sau în
mediul urban.
Activităţile economice din agricultură înscrise în sfera relaţiilor
feudale menţinute până la mijlocul secolului XIX vor fi marcate de
suprasolicitarea obligaţiilor în muncă ale clăcaşilor sau iobagilor în
contul general al serviciilor de servitute.
Legislaţia adoptată în epocă reliefează această tendinţă, puterea
centrală, dorind să stăpânească aceste fenomene social-economice, să
evite tensiunile sociale şi mai ales să-şi asigure propriile venituri.
În Transilvania, reglementările Mariei Tereza din 1769 în “Certa
Puncta” precizau obligaţiile în muncă ale ţăranilor aserviţi la 3
zile/săptămână cu vitele şi 4 zile cu braţele. În Ţara Românească şi
Moldova reglementările lui Constantin Mavrocordat (1746-Ţara
Românească, 1749 – Moldova) au fost completate de prevederile din
1780 din Pravelniceasca Condică (Al. Ipsilanti) şi, apoi de cele cuprinse
în Legiuirea lui Ion Caragea din 1818 şi în Regulamentele Organice.
Ţăranul clăcaş în schimbul pământului pe care-l primea, trebuia
să execute un număr de zile de clacă, la început, 12 zile/an. Pentru a spori
cuantumul zilelor de muncă marii proprietari, având sprijinul
domnitorilor, au stabilit pentru ziua de muncă o unitate de suprafaţă de
teren arabil, care nu se putea în nici un fel realiza într-o zi normală de
activitate. Procedeul numit – NART – a dus la dublarea sau triplarea
zilelor de muncă. Prin Regulamentele Organice boierii trebuiau să asigure
ţăranilor clăcaşi loc de casă, teren arabil, de păşune până la întreţinerea a
5 vite. Se preciza că 1/3 din moşiile boierilor intrau în exploatarea proprie
şi deci în proprietate privată, iar 2/3 din suprafeţele cultivabile trebuie să
fie date în folosinţă ţăranilor clăcaşi. Ţăranul, în schimb, trebuia să
îndeplinească zilele de clacă prevăzute de lege. Pentru pământul cerut
suplimentar, ţăranul era obligat la zile în plus. N. Bălcescu aprecia că în
Ţara Românească se ajunsese, în anii ’40 ai secolului XIX la 56 zile de
clacă, în Muntenia, iar în Moldova la 84, pe când robota în Transilvania
ajungea la aproximativ 150-200 zile de lucru pe an.
Prin efortul ţăranilor care participau, cu inventarul agrar viu sau
uneltele personale, la lucrarea şi pregătirea exploatării rezervei feudale a
marilor proprietari, producţia de cereale, în principal, a sporit. În paralel,
boierii şi nobilii au căutat să acapareze terenurile agricole aflate în
posesia ţărănimii pentru a le exploata în regie proprie. De asemenea,
extinderea fenomenului arendăriei (în Ţara Romănească în 1833, peste 75
% din marile moşii erau arendate), contribuia la amplificarea relaţiilor

34
comerciale în mediul rural pe fondul menţinerii structurilor şi obligaţiilor
sociale specifice lumii feudale agravând starea economică şi aşa precară a
gospodăriilor ţărănimii. Efectul acestor practici ale marilor proprietari s-a
reflectat în scăderea suprafeţei agrare pe care ţărănimea aservită o va
poseda până la revoluţia din 1848. Astfel că, nu întâmplător,
printre punctele centrale ale revoluţei de la 1848 s-a aflat emaniciparea
din servitutea personală şi împroprietărirea ţărănimii. Enumţul s-a făcut
cu anumite nuanţări. În Transilvania acest proces a fost cerut de
revoluţionari fără despăgubire faţă de nobili; în Ţara Românească şi
Moldova eliberarea în clăcăşie a fost condiţionată de cuantumul
răscumpărării. În practică, aceste hotărâri au fost tărăgănate de către
opoziţia boierimii, respectiv nobilimii şi apoi de marile imperii străine ce
ocupau spaţiul românesc.
2. Meşteşuguri, manufacturi, fabrici
În domeniul activităţilor industriale pe lângă formele de
producţie organizate în mediul rural sau în bresle, specifice lumii
medievale, se afirmă şi se dezvoltă activităţile productive prin
manufacturi - numărul lor, sporind faţă de perioada anterioară,
concomitent cu creşterea lucrătorilor salariaţi în calitate de specialişti sau
de muncitori productivi –, iar spre sfârşitul perioadei prin producţia
primelor unităţi economice maşiniste, care folosesc forţa aburului.
Astfel, în domeniul activităţilor de prelucrare se întâlnesc în
proporţii diferite industria casnică, meşteşugărească, manufacturieră şi
cea de fabrică.
Industria casnică, practicată, de regulă, pentru nevoile fami-
liei, prelucrează materia primă oferită de cultivarea plantelor, de creşterea
animalelor sau de exploatarea lemnului. Astfel, se realizează ţesături de
in, cânepă şi lână, se confecţionează îmbrăcămintea ţărănească, se produc
brânzeturile, carnea sărată sau afumată, se execută numeroase obiecte
casnice din lemn, uneori chiar uneltele agricole simple.
Produsele realizate de industria casnică, îndeosebi, textile şi cele
de îmbrăcăminte, specifice portului popular, realizate peste necesităţile
gospodăriei ţărăneşti şi erau, adeseori, destinate schimburilor comerciale,
producătorii respectivi, obţinând surse financiare suplimentare necesare
achitării dărilor faţă de stat sau stăpânii feudali şi, mai rar, pentru
achiziţionarea unor unelte agricole sau rase noi de animale. Specializarea
unor producători rurali în producţia de postav ţărănesc, vase de lemn sau
de ceramică, în confecţionarea cojoacelor, îmbrăcămintei sau
încălţămintei le-au conferit acestora, condiţia social-economică de

35
meşteşugari rurali, implicaţi direct în producţia pentru piaţa rurală sau,
uneori, a micilor centre urbane.
Meşteşugurile orăşeşti organizate în bresle sau corporaţii îşi
diversifică şi schimbă sortimentele produselor în raport cu cerinţele
crescânde ale populaţiei urbane şi adeseori rurale. Sub presiunea nevoilor
pieţii şi a intereselor economice ale puterii centrale de stat sunt înlăturate
o serie de restricţii şi privilegii ale breslelor, sunt modificate
regulamentele de organizare ale acestora, în sesnul limitării monopolului
producţiei în diferite ramuri meşteşugăreşti, proclamându-se, pentru
anumite perioade de timp, chiar libertatea practicării industriei şi
comerţului.
Menţinerea unor privilegii ce vizează prelucrarea şi desfacerea
unor produse meşteşugăreşti în mediul urban, iar în cel rural a drepturilor
de crâşmărit sau morărit, pentru boierime şi nobilime reprezintă, încă
frâne însemnate, ce afectează producţia şi circulaţia neîngrădită a
mărfurilor, creşterea numărului de proprietari de ateliere meşteşugăreşti,
determină stratificarea social-economică artificială a acestora.
Constituirea unor mari ateliere meşteşugăreşti care grupează un
număr apreciabil de angajaţi salariaţi reprezintă una din caracteristicile
organizării şi producţiei meşteşugăreşti profilată spre cerinţele pieţii sau
ale comenzilor statului.
Manufacturile întemeiate în această perioadă au o durată mai
îndelungată de funcţionare, folosesc, în proporţii mai mari, forţa de
muncă salariată a specialiştilor, plătesc, adeseori, prestaţiile muncii
aservite pentru a mări randamentul şi calitatea producţiei. Astfel, în
manufacturile statului din Transilvania (zona Banatului, Munţilor
Apuseni şi Hunedoara) cu precădere, din domeniile extracţiei şi
prelucrării metalelor fieroase şi neferoase ţăranii aserviţi sunt plătiţi
pentru activităţile suplimentare efectuate în afara zilelor de robotă, cu atât
mai mult, cu cât aceste manufacturi îşi înnoiesc permanent utilajele
industriale, pregătind din punct de vedere tehnic industria de fabrică.
Manufacturile statului susţin nevoile armatei şi administraţiei
producând textile, hârtie, produse alimentare (făină, ulei, spirt etc.). În
această categorie se înscriu manufacturile de hârtie de la Deva (1836)
de postav de la Chipereşti (Moldova), morile de la Timişoara.
La rândul lor, manufacturile nobiliare şi boiereşti vor prelucra pe
lângă produsele agrare obţinute pe propriile domenii, mărfuri cerute de
societatea urbană sau necesităţile sporite de confort ale aristocraţiei
feudale. În această ultimă categorie se înscriu manufacturile de sticlă de

36
la Porumbacu, Glăjărie – Gurghiu, Bicsad, Zălan (Transilvania) Dolheşti,
Comăneşti (Moldova), Dâmboviţa şi Poiana de Argeş (Muntenia), care
foloseau munca lucrătorilor salariaţi autohtoni, dar şi specialişti aduşi din
străinătate. Lor, li se adaugă morile de hârtie din Cârţişoara sau Batiştei,
manufacturile de postav de la Ruginoasa sau Fundeni, producţia
manufacturilor de ulei, zahăr, alcool.
Manufacturile orăşeneşti îşi menţin performanţele productive
prin randamentul şi calitatea deosebită a mărfurilor cerute pe piaţa internă
sau externă. Ele vizează, de regulă, alte domenii industriale decât cele
acoperite de manufacturile de stat sau boiereşti şi nobiliare.
Astfel, sunt dezvoltate ţesătoriile de bumbac sau mătase
(Chişinău, Zărneşti, Sighişoara), manufacturile de pielărie (Gherla,
Timişoara), morile de hârtie şi tipografiile (Braşov, Bucureşti),
manufacturile de cherestea şi producerea butoaielor etc. Sunt încurajate
exploatările de petrol şi se construiesc primele rafinării primitive la
Lucăceşti, în anul 1844.
Fabricile, în parte, se dezvoltă din manufacturile ce urmăreau
extragerea şi prelucrarea metalelor unde se introduc, de timpuriu,
maşinile cu aburi; la Zlatna în 1838 şi Baia Mare în 1839. În Reşiţa, din
1840, se ridică furnale ce folosesc pudlajul, se instalează ciocane
mecanice acţionate de forţa aburului, se pun, din 1846, în funcţiune
laminoare moderne; maşini cu abur se introduc şi la Anina după 1846.
La Cluj, în 1840, se înfiinţează o fabrică de maşini şi unelte
agricole, iar la Iaşi, în 1841, Gh. Asachi instalează o fabrică de hârtie
cu maşini aduse din Austria. În 1844 la Galaţi se înfiinţează o fabrică
de conserve a cărei produse se exportau în Anglia, Franţa şi Austria.
În 1845 la Orlat se instalează o fabrică de hârtie, iar la Braşov,
întreprinzătorul Czell înfiinţează o fabrică de postav. De asemenea, la Iaşi
şi Bucureşti se construiesc mori cu aburi şi tehnologie străină adusă din
Franţa şi Austria.
Industria manufacturieră şi de fabrică contribuie substanţial la
sporirea numărului de lucrători salariaţi, cei mai mulţi în industria
extractivă, dar, în număr mare şi în sfera industriei prelucrătoare. După
estimări foarte aproximative, în lipsa datelor statistice, numărul
lucrătorilor angajaţi era în jurul a 30.000-32.000 de persoane.
3.Transporturile.
Se realizează pe drumurile amenajate prin contribuţia iobagilor şi
clăcaşilor, dar şi pe drumurile de pământ practicabile, doar sezonier, în
funcţie de condiţiile climaterice. Principalele mijloace de transport pentru

37
mărfuri erau carele şi căruţele, care se deplasau în convoaie compacte
pentru a realiza cu succes parcurgerea traseelor de călătorie, dar şi pentru
siguranţa mărfurilor şi negustorilor. În condiţiile amplificării circulaţiei
mărfurilor la nivelul Ţărilor Române, pe lângă convoaiele specializate ale
negustorilor, s-au organizat corporaţii speciale de ţărani-cărăuşi care
primeau privilegii sau patente din partea puterii centrale pentru garantarea
practicării acestei ocupaţii.
Corespondenţa şi călătorii erau transportaţi cu mijloace mai
rapide, cu trăsuri speciale, aşa numitele poştalioane care aveau organizate
pe trasee la anumite distanţe servicii ce asigurau caii şi surugii de schimb
sau execuţia unor reparaţii a vehiculelor afectate de slaba întreţinere a
căilor rutiere.
Transporturi apreciabile de mărfuri se realizau pe Dunăre şi
marile râuri interioare. Dunărea oferea în această perioadă cea mai
lesnicioasă cale de transport; schimburile comerciale contribuind la
dezvoltarea oraşelor porturi Brăila, Galaţi sau influenţând la întemeierea
altora, ca Alexandria, Turnu-Măgurele, Turnu-Severin. Pe lângă corăbiile
şi apoi vasele cu aburi străine vor naviga, pe Dunăre şi vase româneşti
construite în şantierele navale din Principate. Bunăoară numai în anii
1839-1840, la Galaţi, s-au construit 17 vase de transport de mărfuri. Prin
porturile Brăila şi Galaţi se exportau cantităţi mari de cereale şi un număr
apreciabil de animale vii spre Imperiul Otoman sau ţările din Occident.
De asemenea, pe marile râuri Mureş, Criş, Bistriţa, Siret, Olt se
practica plutăritul, transportându-se cantităţi mari de lemn brut sau
cherestea spre zona porturilor dunărene.
Încă, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, marile puteri europene
determină Imperiul Otoman să se acorde libertatea de navigaţie pe
Dunăre şi Marea Neagră. Astfel, vasele maritime şi fluviale ale Angliei,
Franţei, Rusiei şi Austriei fac, regulat, curse spre Principatele Române,
aducând mărfuri industriale manufacturate spre a prelua cantităţi mari de
cereale, vite, sare, lemn.
4. Comerţul. Realizarea comerţului
Realizat în spaţiul românesc se efectuează sub incidenţa
legislaţiei impuse de Imperiul otoman, habsburgic şi ţarist, fiind,
influenţat, de politicile economice şi comerciale ale acestor puteri. Astfel,
tranzacţiile comerciale definite de tratate sau convenţii comerciale vor
defini orientarea şi profilul comercial al Principatelor Române şi apoi al
României, până în 1877, în ciuda statutului internaţional deosebit al
acestora, în comparaţie cu cel al provinciilor româneşti Transilvania,

38
Bucovina sau Basarabia, aflate, în grade diferite de integrare politică şi
administrativă în Imperiul habsburgic sau ţarist şi, deci, ca atare sub
controlul regimului politic, economic al acestor state.
Cu toate acestea, relaţiile economico-comerciale între diferitele
provincii ale spaţiului românesc cunosc, în această perioadă, o evoluţie
ascendentă, în sensul amplificării schimbului de mărfuri. Negustorii
români, îndeosebi cei transivăneni, grupaţi în companii comerciale,
deosebit de activi, realizează un important trafic de mărfuri în funcţie de
complementaritatea structurilor economiei fiecărei provincii.
Din Moldova şi Muntenia se exportă cereale, lână, animale mari
şi mici, lemn, peşte, vinuri, păcură şi se importă din Transilvania de
regulă, produse manufacturate (textile, unelte agricole, diferite produse
casnice etc.).
Amploarea schimburilor comerciale dintre Transilvania şi
Principatele Române îngrijorează autorităţile habsburgice, deoarece, după
o statistică din anii 1837-1838, această provincie românească îşi orientase
comerţul în proporţie de peste 95% spre zonele extracarpatice şi
provinciile turceşti şi doar de cca 4-5% spre provinciile austriace. Astfel,
marii negustori transilvăneni de la Braşov şi Sibiu aveau numeroase
magazine în centrele urbane din Principate sau în oraşele europene ale
Imperiului otoman, efectuând, concomitent, un amplu comerţ de tranzit.
Exportul Ţărilor Române spre Transilvania, Austria şi Imperiul
otoman, şi apoi spre Occident, după înlăturarea monopolului comercial
otoman în 1829, aproape se dublează, în perioada anilor 1832-1850,
balanţa comercială a acestora fiind, cu mici excepţii, puternic
excedentară. Spre exemplu, în 1850, Principatele Dunărene exportau
mărfuri în valoare de peste 47 milioane lei (echivalentul anului 1867) şi
importau produse, în valoare de numai 28,2 milioane lei.
Pe plan intern, comerţul se practică, permanent, îndeosebi, în
oraşe şi târguri prin prăvălii sau dughene, al căror număr se află într-o
continuă creştere. În mediul rural desfacerea produselor manufacturate se
efectua, îndeosebi cu prilejul desfăşurării târgurilor sau
iarmacoacelorocazionale sau prin dughenele marilor boieri şi nobili în
cazul băuturilor sau produselor de carne şi morărit, în virtutea
privilegiilor acordate de puterea centrală şi consacrate în legislaţia
feudală.
Avântul comerţului intern este marcat de înlăturarea vămilor
interioare, anularea unor interdicţii privind comerţul cu sare sau a taxelor
percepute pe cerealele ţăranilor destinate comerţului în centrele urbane.

39
Extinderea comerţului exterior, amploarea schimburilor
comerciale în interiorul spaţiului românesc va contribui la creşterea
numărului negustorilor şi a corporaţiilor acestora la dezvoltarea
companiilor comerciale specializate în comerţul de tranzit, cu rezultate
benefice pentru acumulările de capital.
5. Circulaţia monetară şi creditul
Circulaţia monetară în Principatele dunărene se caracteriza
printr-o mare varietate de monede străine, pe lângă cele ale puterii
suzerane, populaţia dar şi puterea centrală, fiind nevoite să le transforme
într-un etalon comun-leul.
Leul ca monedă reală, bătut în Ţările de Jos, devenise, din a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea, doar un etalon nominal, care
funcţiona ca măsurător al valorii celorlalte monede aflate pe piaţă sau
în calcularea cheltuielilor şi veniturilor statului. Obligaţia statului în
baza Regulamentelor Organice, de a-şi realiza bugetele anuale, folosind
leul ca monedă nominală, a generalizat, folosirea sa în practica financiară
a instituţiilor statului, pe pieţe, rămânând, în circulaţie monedele
turceşti, la care, se adaugau în cantităţi mari monedele austriece,
ruseşti, ale statelor germane etc.
Schimburile monetare efectuate de negustori, dar îndeosebi de
zarafii-cămătari au adus acestora din urmă însemnate venituri, dar au
îngreunat, fluiditatea relaţiilor comerciale.
Pentru a se realiza stabilitatea schimburilor monetare şi a defini
raportul valoric între leu şi celelalte monede, prin Regulamentul Organic
s-a dispus echivalarea acestuia cu monedele turceşti piastrul, şi paraua.
Astfel, dacă piastrul era împărţit în 40 de parale şi paraua turcească avea
3 asprii, un piastru era echivalent cu 120 de aspri; leul-nominal era
subdivizat tot în 40 de parale, iar paraua în 3 bani, deci un leu era egal
cu 120 de bani. Echivalarea leului cu piastrul era realizată forţat,
deoarece piastrul avea putere de cumpărare mai mare.
Tot, prin Regulamentele Organice s-a stabilit ca în practica
circulaţiei monetare să fie recunoscute două monede etalon; una de
aur – galbenul olandez sau împărătesc şi cealaltă de argint, sfantihul
austriac în Muntenia şi sorcovăţul rusesc în Moldova. Raportul dintre
aceste monede era de un galben = 14 sfanţihi sau 14 sorcoveţi. Cursul
monedelor reale în raport cu leul era de un galben olandez = 31,5 lei, iar
a unui sfanţih sau sorcoveţ = 2,25 lei.Celelalte monede în circulaţie se
raportau la valoare etalon a monedelor reale, iar la fisc în raport cu leul
nominal.

40
Inconvenientele lipsei unei monede naţioanle etalon reale a
Principatelor Române proveneau din fluctuaţia valorii reale a unităţilor
monetare etalon în raport cu valoarea stabilită de Regulamentele
Organice. La aceasta, se adăugau procesul deprecierii monedelor
otomane, operaţiune efectuată chiar de către statul otoman, precum şi
procesul de uzură normală sau de deteriorare intenţionată (prin pilire a
pieselor de aur) de către zarafi sau negustori.
În Transilvania şi Bucovina circulau numeroase specii de piese
de aur, argint sau mărunte, de aramă, dar cele care se bucurau de aprecieri
deosebite erau monedele de aur: galbenul imperial (un galben = 250
creiţari = 500 dinari), galbenul olandez, francez, belgian, ţechinul
veneţian; iar ca monede de argint florinul imperial (1 florin = 50 creiţari
= 100 dinari) florinul renan, talerul imperial (1 taler = 2 florini renani).
Ca monedă măruntă circula zwanzigul de argint de 20 creiţari, cunoscut
în Principate sub numele de “sfanţih”. Bancnotele de hârtie vor fi emise
din 1762 de Wienerstadtbank, valoarea lor suferind mari deprecieri în
perioada războaielor napoleoniene. Doar, după 1842, banca Austriei
(înfiinţată în 1817) va emite bancnote convertibile.
Cererea crescândă de capital financiar, în monedă, va fi
satisfăcută, în epocă, de marii negustori, dar îndeosebi de zarafii-
cămătari care împrumutau, cu precădere marii proprietari de pământ,
uneori domnitorii din Principatele Române, percepând dobânzi foarte
mari, ce variau între 30-50 % din valoarea sumei creditate. Pentru a
limita nivelul dobânzilor, în Principate, domnitorii, precum I. Caragea
stabileau dobânda legală la 18%, în timp ce în Franţa sau Austria se
percepeau dobânzi de doar 4-5%. Efectul cămătăriei pentru proprietarii
funciari care, de regulă se împrumutau pentru nevoile de consum, şi de
lux, a fost dezastruos provocând ruinarea lor economică sau pierderea
unor părţi însemnate din moşiile ipotecate.
Din dorinţa de a sprijini creditarea negustorilor sau a
proprietarilor funciari implicaţi în comerţ sau în industria manufacturieră
s-au conturat, numeroase proiecte, pentru înfiinţarea unor instituţii de
credit moderne. Dintre acestea, s-au definitivat, până la 1848, doar casele
de economii înfiinţate în Transilvania, de elita saşilor, la Braşov,
Sibiu, Timişoara, şi de elita economică a maghiarilor la Arad, Oradea
şi Satu-Mare.
Criza regimului feudal, la mijlocul secolului al XIX-lea trebuia
rezolvată prin abolirea privilegiilor şi reformarea radicală a vechiului
sistem politic-instituţional şi de relaţii economice. Această transformare

41
se va împlini prin revoluţiile de la 1848 care au sintetizat, în programele
menţionate, pe lângă dezideratele politice ce ţinteau spre modernizarea
structurilor instituţionale ce vizau înlăturarea vechiului regim şi obiective
de natură social-economică menite să fundamenteze realităţi specifice
economiei capitaliste printre care: emaniciparea ţăranilor din servitutea
feudală concomitent cu împroprietărirea acestora; eliminarea barierelor
vamale între provinciile româneşti şi declararea libertăţii comerciale;
constituirea unor instituţii de credit cu drept de emisiune monetară fapt ce
presupunea instituirea sistemului monetar naţional; abolirea privilegiilor
breslelor meşteşugăreşti şi instituirea libertăţii iniţiativelor industriale etc.

CAPITOLUL 5

Modernizarea economică a României


între 1848-1914

1. Consideraţii generale
Procesul de modernizare a României, cu antecedente înainte de
1848, cunoaşte o perioadă ascendentă, după impactul social-politic
declanşat de evenimentele revoluţionare din timpul revoluţiei de la 1848-
1849, deşi în anii imediat următori sistemul politic instituit de imperiile
otoman, ţarist şi habsburgic, de esenţa neabsolutistă, era, departe, de a
constitui cadrul adecvat pentru reforme instituţionale radicale. Cu toate
acestea, puterilor imperiale, precum şi domniile post-paşoptiste se văd
nevoite să admită unele reforme, ce afectau Vechiul Regim, fie în planul
instituţiilor politico-administrative, fie în domeniile social-economic. Aşa
se explică acceptarea de către habsburgi, în plin regim autoritar, a
emanicipării şi împroprietăririi iobagilor în transilvania, Banat şi
Bucovina sau redefinirea relaţiilor dintre clăcaşi şi boierii prin noi
“aşezăminte”, concomitent, cu preocupările domnitorilor din Principate
de a reorganiza administraţia, instituţiile de învăţământ, de a dezvolta şi
moderniza chiar şi parţial, comunicaţiile, de a înfiinţa instituţii de credit
etc.
Principatele Române vor face obiectul preocupărilor puterilor
europene după criza orientsală din 1853-1856, oferind soluţii, ce au
avantajat, în perspectivă, imediată, unificarea acestora şi constituirea
nucleului statului naţional modern (1859), precum şi condiţii favorabile,
forţelor politice româneşti pentru realizarea unor modificări substanţiale
pe linia modernizării structurilor social-politice şi economice ale noului

42
2stat, înscris ca factor activ în viaţa internaţională, şi, deopotrivă, în
domeniile relaţiilor politice, economice şi comerciale pe plan intern.
Reformele din timpul lui Alexandru Ioan Cuza şi de la începutul
domniei lui Carol I, au definit instituţiile statului modern, pregătind
independenţa acestuia (1877), au creat condiţiile favorabile constituirii
sistemului legislativ-instituţional necesar afirmării economiei de piaţă,
capitaliste.
Aplicarea principiilor Convenţiei de la Paris (1858), ale Statului
Dezvoltător (1864), adoptarea Constituţiei din 1866, concomitent cu
introducerea Codurilor civil şi penal, au impus regimul politic
reprezentativ al României moderne, asigurându-se cadrul propice pentru
dezvoltarea unei legislaţii şi unor instituţii economice moderne. Astfel, se
va reglementa statutul economic şi juridic al ţărănimii prin reforma
agrară din 1864, se vor statua principiile libertăţilor industriale şi
comerciale sintetizate şi concretizate prin noul Cod comercial adoptat în
1875, se va proclama sistemul naţional monetar (1867), se va defini
dreptul de proprietate industrială, se va reglementa şi dezvolta sistemul
de evidenţă contabilă (1884) etc.
Instituţionalizarea vieţii economice pe principii moderne va
determina constituirea unor ministere sau organisme ale puterii centrale
şi locale specializate, menite, să îndrume, controleze şi să vegheze la
aplicarea legilor cu specific economic. Astfel, apar ministerele Lucrărilor
Publice, de Finanţe, Agricultură şi Domeniilor Statului, Industriei şi
Comerţului la care li se adaugă, Camerele de Comerţ şi Industrie,
asociaţiile profesionale ale industriaşilor, comercianţilor sau băncilor,
Bursele de mărfuri şi de valori etc.
Procesul de modernizare economică în România a implicat
politica şi instituţiile ale statului în sensul susţinerii iniţiativelor şi
oportunităţilor menite să stimuleze spiritul întreprinzătorilor, în domeniile
industriei şi comerţului, sectoare de activitate, protejate prin măsuri
legislative speciale (a se vedea tarifele vamale şi legile de încurajare a
industiriei). Ataşată procesului de modernizare, burghezia liberală a
promovat o politică economică specială, menită să sprijine, cu prioritate,
capitalul naţional, nerefuzând prezenţa capitalului străin solicitat sub
forma investiţiilor industriale sau financiar-bancare, în consens, cu
proiecţiile proprii ale procesului de modernizare a societăţii româneşti.

2. Reformele agrare de la mijlocul secolului XIX

43
În anii 1853, pentru Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina şi în
1854, pentru Transilvania istorică, Curtea de la Viena a emis Patentele de
emanicipare din iobagie şi de împroprietărire a ţăranilor aserviţi,
urmărind reglementarea raporturilor social-economice şi juridice dintre
mica proprietate şi marea proprietate moşierească, în sensul modern al
statuării proprietăţii private. Au fost eliberate din iobăgie, în Principatul
istoric al Transilvaniei, 173781 familii de iobagi, care au primit o
suprafaţă de pământ în proprietatea privată de 1.615.544 iugăre ( 1 iugăr
= 0,57 ha). Aproximativ, tot atâţia ţărani aserviţi au fost emanicipaţi şi
declaraţi proprietari în părţile vestice ale Transilvaniei, aceştia, primind
un total de cca. 1,6 milioane de iugere. Marea proprietate reprezentată de
un grup restrâns de peste 5700 de familii şi-a păstrat preponderenţa
funciară, deţinând după expropriere încă 5,6 milioane de iugere de teren
arabil.
Hotărârile Patentelor fixau condiţiile emanicipării şi ale
împroprietăririi foştilor ţărani aserviţi, precizând că aceştia deveneau
proprietari, pe fostele terenuri aflate în folosinţă, până la 1 ianuarie 1848,
la care, se adaugau, loturile de teren cu regim juridic şi economic
neclarificat după 1821, dar pentru care ţăranii aserviţi plătiseră impozite
statului.
Despăgubirile pentru terenurile pe care le primeau foştii iobagi,
trebuiau să fie achitate foştilor nobili în bani, natură, muncă sau chiar prin
renunţarea la unele terenuri pe care aceştia le aveau în posesie, existând
pasibilitatea reducerii suprafeţelor de teren ce le-ar fi revenit prin
dispoziţiile legii. Despăgubirea obligaţiilor feudale datorată de ţăranii
aserviţi marilor proprietari era preluată de stat, fiind cuantificată valoric
în funcţie de numărul foştilor iobagi şi cuantumul obligaţiilor anterior
prestate de către aceştia până la 1848. Prin declaraţii exagerate,
moşierimea şi-a asigurat venturi însemnate, ea, fiind despăgubită prin
bonuri valorice emise de stat, cu o sumă deosebit de mare, apreciată de
specialişti, la peste 72 milioane de florini.
Patentele au stabilit, în mod arbitrar, că ţăranilor le revenea doar
1/3 din suprafaţa pădurilor şi păşunilor aflate în folosinţă comună până la
1848, terenuri, transformate, ulterior, prin departajare şi comasare, în
islazuri şi păduri comunale. Restul de 2/3, din terenurile silvice şi de
păşune rotunjeau marea proprietate a moşierilor.
În cazul ţăranilor jeleri patentele specificau doar emaniciparea
juridică, acordându-le doar loturile de casă şi locurile de grădină aflat în
posesie până la data aplicării legii; situaţia lor social-economică, fiind,

44
definitiv reglementată, după îndelungate dezbateri în parlamentul de la
Budapesta, în anul 1895, printr-o lege specială.
Reforma agrară din 15 august 1864. Prin legiuirea susţinută de
Al. Ioan Cuza se împroprietăreau ţăranii clăcaşi şi se desfiinţau dările şi
toate obligaţiile de tip feudal. Despăgubirile se făceau, numai pentru clacă
şi celelalte obligaţii, în rate anuale, timp de 15 ani. Suma despăgubirilor
pe care ţăranii trebuiau să o plătească marilor proprietari, era garantată de
stat şi a fost plătită în proporţie de 1/3 de stat restul de 2/3 de ţărani şi
aceasta ridicându-se la o valoare de aproximativ 200 milioane lei aur.
Împroprietărirea ţăranilor s-a efectuat luând în considerare puterea
economică a foştilor clăcaşi, care erau grupaţi astfel în: ţărani săraci
(pălmaşi); mijlocaşi; fruntaşi.
Suprafeţele de pământ acordate ţăranilor, sub raportul întinderii
lor au corespuns, în ordine crescătoare, de la pălmaşi, la mijlocaşi şi
fruntaşi. Au fost împroprietărite 408.109 familii de ţărani şi au primit
locuri de casă şi grădini suplimentar, cca. 60.000 familii. Suprafaţa de
teren expropriată s-a ridicat la 1.765.000 ha, din care, majoritatea,
provenea de la marii proprietari, cca 1.200.000 ha, restul fiind completat
din domeniile statului. Media lotului de teren primit a fost de 3,77 ha, în
majoritatea cazurilor, suprafeţele ţăranilor împroprietăriţi fiind sub acest
nivel şi, deci, insuficiente pentru a asigura subzistenţa unei familii. Apoi,
ţăranii emanicipaţi n-au primit suprafeţe de păşune şi pădure, acestea,
rămânând în proprietatea moşierilor sau a statului. Din aceste motive, un
număr foarte mare de familii ţărăneşti vor fi obligate să arendeze
suprafeţele de teren arabil în cel mai bun caz, numai terenuri de fânaţ,
păşune sau pădure. Per ansamblu, ţăranii clăcaşi au primit în urma
aplicării reformei, în jur de 25% din suprafaţa ţării. Ca şi în cazul
ţăranilor din Transilvania, ţăranii clăcaşi împroprietăriţi în România au
primit mai puţin pământ decât cel lucrat înaintea reformei. Marii moşieri
au rămas cu întinse terenuri arabile, silvice şi de păşune, revenindu-le cca
63% din suprafaţa agricolă a ţării.
Prin împroprietărirea realizată de reforma agrară s-a constituit o
puternică proprietate ţărănească, fiind eliminate raporturilr de esenţă
feudală şi de constrângeri extraeconomice. Ţărănimea eliberată din
servitute, care nu va avea pământ suficient, îşi va putea vinde forţa de
muncă în sfera industriei sau agriculturii fie prin arendarea unor suprafeţe
de teren, fie în calitate de muncitori agricoli zilieri.
Sumele rezultate din despăgubiri, preluate de marii proprietari au
fost folosite în dezvoltarea intreprinderilor industriale şi activităţilor cu

45
caracter comercial, împulsionând evoluţia economiei de piaţă, dar o parte
din venituri au fost folosite şi în scopuri de consum, neproductive,
diminuând sursele interne de capitaluri financiare.
În Basarabia, aflată sub stăpânirea ţaristă, eliberarea din
servituţie şi împroprietărirea s-a efectuat în baza ucazului ţarului
Alexandru al II-lea, din 1861 şi a unui decret special aplicat din 1868.
Suprafeţele primite de familiile de ţărani, având în vedere mai slaba
densitate demografică, au fost mai mari decât în România şi Transilvania,
între 3-14 deseatine (1 deseatină = 1,10 ha) în funcţie de categoria fiscală,
economică şi juridică a celor îndreptăţiţi la împroprietărire. Astfel că
media lotului primit de o familie de foşti clăcaşi sau colonişţi de pe
domeniile statului era de 7 ha. Loturile primite de familiile ţărăneşti se
constituiau în aşa numitul pământ obştesc, ieşirea din indiviziunea obştii
şi transformarea loturilor ţărăneşti în proprietate particulară absolută,
fiind dispusă numai prin ucazul din anul 1906.
3. Modernizarea infrastructurilor. Construirea căilor ferate.
Comunicaţiile rutiere, navale şi telecomunicaţiile
Evoluţia şi regimul transporturilor şi telecomunicaţiilor după
1848 va fi puternic infuenţată de dezvoltarea producţiei industriale şi
agrare, de amplificarea circulaţiei de mărfuri care impuneau modernizarea
infrastructurilor prin extinderea şi îmbunătăţirea reţelei de căi rutiere,
înfiinţarea şi construirea unui sistem naţional unitar de căi ferate, prin
introducerea telegrafului şi telefonului, organizarea transporturilor
fluviale şi maritime.
Înfiinţarea şi dezvoltarea căilor ferate
Înfiinţarea căilor ferate în spaţiul românesc era impusă de
amploarea comerţului cu mărfuri agrare apoi de necesităţile extinderii
procesului de industrializare prin sistemele de manufacturi şi fabrică.
Proiectele construirii de cale ferată preocupă elita politică şi
economică românească încă înainte de 1848, Eufrasin Poteca, George
Bariţiu, N. Suţu, Mihail Kogălniceanu deschid seria dezbaterilor asupra
necesităţii făuririi căilor ferate ca mijlocul cel mai potrivit, mai eficient şi
productiv de transport. Încă din 1842 se imagina un proiect de cale ferată,
care ar fi traversat Moldova dinspre nord spre sud pe valea Siretului, spre
Dunăre proiect, aprobat de domnitorul Mihail Sturza, dar neconcretizat
din lipsa mijloacelor financiare şi a specialiştilor în domeniu.
Numărul iniţiativelor pentru construirea căilor ferate au sporit în
anii următori, ele, fiind concepute a fi realizate şi cu implicarea
capitalului străin. Prima cale ferată este realizată în Transilvania, în 1856,

46
între Oraviţa şi Baziaş, prin implicarea societăţii austriece S.T.E.G.
pentru a efectua transporturile de minereu şi cărbune din Banat spre
mijloacele de comunicaţii fluviale de pe Dunăre. Între, 1856-1866, la
nivelul autorităţilor imperiale centrale şi a celor provinciale vor apare,
adevărate dispute, asupra stabilirii celor mai optime, trasee de cale ferată
în Transilvania; unele din ele, vizând dezvoltarea reţelei de cale ferată
dinspre Banat spre centrul şi sudul provinciei, altele, încurajând opiniile
evoluţiei reţelei de cale ferată dinspre nord-vest spre sud-est pe un traseu
ce trebuia să urmeze liniile de legătură dintre Oradea-Cluj-Braşov. În
parte, fiecare dintre opţiuni va avea câştig de cauză, întrucât, până în
1868, se va realiza legătura dintre Arad-Deva-Alba Iulia, iar între anii
1868-1879 statul austro-ungar va finaliza tronsonul de cale ferată între
Oradea-Braşov, în lungime de 484 Km.
În România, guvernele lui Alexandru Ioan Cuza vor fi interesate
în sprijinirea şi concretizarea unor proiecte avansate de societăţi cu
capital austiac şi german. Concretizarea concesiunilor de construcţie a
căilor ferate se va realiza, însă, după 1867, când statul român angajează
lucrări menite să realizeze, coerent, o reţea feroviară la scară naţională.
Prima concesiune este încheiată, de România, în anul 1867, cu
societatea engleză Thomas Barkley-Staniforth pentru ruta Bucureşti-
Giurgiu, în lungimea de cca. 70 km, realizată la sfârşitul anului 1869, şi
înzestrată cu material rulant (locomotive şi vagoane) adus din Anglia.
Costul acestei construcţii s-a ridicat la circa 13.650.000 de lei aur,
întrucât cheltuielile pentru o lungime de un km erau angajate la suma de
195.000 franci aur.
Au urmat concesiunea Ofenheim pentru liniile din nordul şi
centrul Moldovei ce trebuia să lege oraşele Suceava şi Roman cu
ramificaţiile spre Botoşani şi Iaşi. Concesiunea, garantată de stat, pentru o
perioadă de 90 de ani, va solicita statului 51,5 milioane lei aur (bugetul
naţional anual, în epocă, oscilază în jurul a 80 milioane de lei), stimulând
societatea constructoare cu capital austriac, să încheie construcţia liniei de
cale ferată, între anii 1868-1871, pe o lungime de 244 km şi să o utilizeze
cu materialul rulant necesar. Aproape, în paralel, statul român a derulat şi
încheiat tratativele cu societatea germană Stroussberg în vederea
completării reţelei de cale ferată la nivel naţional, în sesnul că, se
concepea realizarea unei artere feroviare dinspre Roman-Mărăşeşti-
Tecuci, Galaţi-Buzău-Ploieşti-Bucureşti-Slatina-Craiova-Turnu-Severin -
Vârciorova cu ramificaţiile Galaţi-Brăila, pe o lungime de 919 km.
Acordul va avea aprobarea domnitorului Carol I, sub influenţa cercurilor

47
industriale şi politice germane şi mai ales, a tatălui acestuia, Anton de
Hohenzolern, implicat în această afacere în mod indirect. Tranzacţia va
scandaliza lumea politică românească şi va tensiona relaţiile României cu
Germania, deoarece, în 1871, societatea Stroussberg, implicată în alte
afaceri dubioase, a dat faliment, după ce, anterior lansase pe piaţa
financiară a statului german obligaţii financiare purtâtoare de dobânzi de
7%, în numele statului român, fără a exista în această privinţă un acord
între părţile contractante. Afacerea va fi definitivă clarificată, după
preluarea şi continuarea lucrărilor de o Societate anonimă a acţionarilor
căilor ferate cu sediul la Berlin, girată de bancherii germani în contul
statului român până la încheierea construcţiei sale. Disputele între
România şi Germania fiind definitiv încheiate în 1880, prin angajamentul
statului român de a răscumpăra toate obligaţiile emise de foştii
concesionari, precum şi noile cheltuieli înregistrate după 1871 până în
1875 când s-au încheiat lucrările aceste magistrale de cale ferată. Din
aceste cauze costul construcţiei unui km de cale ferată, pe aceste
tronsoane s-a ridicat la 270.000 franci aur.
Legăturile cu liniile de cale ferate austrece s-au realizat, mai
întâi, prin nordul ţării prin Suceava-Cernăuţi-Lemberg (Liov) - Praga, iar
după 1879 pe tronsoanele Braşov-Predeal (1883) şi prin Vârciorova-
Orşova (1879). Apoi, au fost realizate joncţiunile pe Valea Oltului între
Râmnicu Vâlcea-Rîul Vadului şi în zona Carpaţilor Orientali între
Comăneşti-Ghimeş-Palancea-Miercurea Ciuc.
Linia de legătură între România şi Rusia (Basarabia) a fost
concesionată unei societăţi româneşti condusă de Grigore Eliade care
între 1872-1874 a realizat tronsonul de cale ferată cu ecortament larg între
Iaşi-Ungheni, pe o lungime de 21,4 km. Construcţia liniei Ploieşti-
Predeal, a fost iniţial, concesionată unei companii engleze condusă de
Crawley, în 1875, iar, din 1878, inginerului francez Leon Guillaux, care a
definitivat, în ansamblu lucrarea, ce va fi, ulterior, consolidată prin
construcţii efectuate de statul român, până la începutul secolului XX.
Legăturile feroviare spre Dobrogea sunt realizate în două etape
pe tronsoanele Bucureşti-Feteşti între anii 1886-1887 şi, apoi, Feteşti-
Cernavodă; podul de peste Dunăre fiind construit de către inginerul
român Anghel Saligny între anii 1890-1895, la aceea dată, cel mai lung şi
mai solid pod din Europa. Se realiza, în acest mod, legătura cu linia de
cale ferată Cernavodă-Constanţa (constuită între anii 1860-1862 de
societatea engleză Barkley), refăcută şi modernizată concomitent cu
fazele de construcţie a podului de la Dunăre.

48
Prin răscumpărarea principalelor trasee de cale ferată de către
stat s-a constituit, ca regie autonomă, în 1883, Direcţia Generală a Căilor
Ferate Române ce va exploata liniile existente, asigurând, pe viitor şi
extinderile reţelei feroviare la nivel naţional. Costul liniilor feroviare
construite în România până în anul 1911, s-au ridicat la valoarea de 967
milioane lei aur, lungimea acestora fiind în 1914 de peste 3500 km, la
care, se adăugau reţelele din Transilvania, în lungime de cca. 5000 km şi,
cele din Basarabia de circa 1000 km. Transporturile în România erau
asigurate de 24138 vagoane de marfă, 1499 vagoane de călători, 4027
vagoane-cisterne, 153 vagoane de poştă, tractate de 932 de locomotive de
diferite tipuri şi capacităţi. CFR efectua, la începutul primului război
mondial, transportul a 11,6 milioane călători 10,9 milioane tone de
mărfuri, adică 4/5 din întregul transport de mărfuri pe plan intern.
Serviciile căilor ferate române erau completate de un număr apreciabil de
ateliere de reparaţii a materialului rulant, de unităţi de întreţinere şi
construcţii şi de un sistem de gări şi halte în care funcţionau un număr
foarte mare de angajaţi, fapt ce situa Direcţia CFR ca cea mai mare
intreprindere din România.
Transporturile terestre erau susţinute şi de infrastructura şoselelor
naţionale şi judeţe pietruite sau a drumurilor comunale, mai puţin
amenajate. Lungimea reţelei drumurilor şoseluite de 967 km înregistrată
în epoca lui Al. Ioan Cuza va fi considerabil, extinsă, aceasta, ajungând,
în anul 1905 la 26.426 km întreţinerea sa fiind asigurată prin sistemul
cantoanelor, dispune, la distanţe de 5-6 km.
Navigaţia fluvială – pe Dunăre a fost realizată, până, spre sfîrşitul
sec.XIX , în principal, de societăţile străine. Printre acestea societatea
austriacă D.D.S.G. care a dominat, până în 1890, navigaţia pe cursul
inferior al Dunării. Au mai acţionat societăţile fluviale cu capital britanic,
francez, rusesc, otoman, care sunt înregistrate, alături de societăţile
austriece, profitând de faptul că partea înferioară a Dunării avea un regim
vamal favorabil comerţului în urma dispoziţiilor adoptate, încă în 1856, la
Congresul de pace de la Paris referitoare la constiuirea Comisiei Dunării
cu sediul la Galaţi.
Prima societate românescă de navigaţie pe Dunăre s-a înfiinţat în
1890 cu o modestă înzestrare (1 remorcher şi 4 şlepuri). Această societate
va prelua de la DDSG atelierele navale de la Turnu-Severin. Navigaţia pe
Dunăre a fost înlesnită şi s-a amplificat în urma lucrărilor efectuate, în
principal, de austrieci la Porţile de Fier, prin care s-au efectuat un canal în
pragurile de rocă din acea zonă (1899). Ca o completare a serviciilor de

49
navigaţie dezvoltate de statul român a fost înfiinţarea în, anul 1895 a
Serviciul Maritim Român, iniţial cu 5 vase de călători care efectuau curse
la Constantinopol şi în porturile din Marea Mediterană.
Serviciile de poştă, telegraf şi telefon au fost temeinic organizate
în corelaţie cu evoluţia ascendentă a relaţiilor comerciale şi industriale.
Astfel, încă din 1854, cu sprijin francez se realizează prima linie de
telegraf Giurgiu şi Bucureşti evoluţia reţelei fiind susţinută şi de
extinderea reţelei de cale ferată de modernizarea căilor rutiere. Înfiinţarea,
în anul 1862, a Direcţiei generale a poştei va stimula organizarea oficiilor
poştale, de telegraf şi apoi, de telefonie, numărul lor, cunoscând o
spectaculoasă creştere. Astfel, dacă în anul 1877 funcţionau, 101 oficii
poştale, în anul 1915, numărul acestora depăşea cifra de 400, personalul
angajat fiind de aproximativ 3000 de salariaţi.
Introducerea posturilor telefonice, din 1892, mai întâi, la Galaţi şi
Brăila, apoi la Bucureşti va înregistra o creştere spectaculoasă, fiind
utilizate de instituţii, intreprinderi dar şi de către particulari (numărul
posturilor telefonice în 1913 în România era de aproximativ 18.000
posturi, iar în Transilvania de peste 14.600).
4. Industria
a) Consideraţii generale
Evoluţia economiei industriale spre marea producţie maşinistă,
fără a fi diminuate prezenţele încă substanţiale ale producţiei
meşteşugăreşti, a fost marcată, evident, de evenimentele politico-
naţionale ce au consacrat unirea Principatelor Române în 1859 şi
Independenţa României, în 1877; statul naţional, înregistrând
substanţiale, şi radicale reforme, ce au statuat modernizarea structurilor
instituţionale, asigurând condiţiile pentru elaborarea şi definirea, unei
strategii a dezvoltării economiei naţionale, structurând într-un sistem
legislativ şi instituţional, coerent, menit să promoveze iniţiativele
întreprinzătorilor autohtoni, să stimuleze şi dirijeze capitalul străin spre
scopuri şi interese subsumate cerinţelor societăţii româneşti.
Într-un context în care pe plan internaţional se manifestă puterea
curentului liber-schimbist, politica economică a statului român şi a elitei
româneşti, implicată în procesul industrializării, se defineşte, treptat, spre
doctrine şi practici ce vor susţine, cu vigoare, curentul liberal
protecţionist. Aplicarea politicii protecţioniste şi de încurajare a industriei
s-a efectuat însă, în funcţie de proiecţiile economice ale partidelor aflate
la guvernarea ţării, cât şi sub semnul insuficienţei surselor interne de
capital financiar. Paradoxal, politica protecţionistă a fost susţinută de

50
cercurile liberale, promotoare ale unei legislaţii speciale, având ca scop
stimularea şi menajarea intereselor capitalului autohton aflat, încă, în
primele faze ale afirmării şi dezvoltării sale prin stimularea formelor de
producţie maşiniste.
Este semnificativă situaţia oferită de 12867, „stabilimente
industriale”, înregistrate în România, în anul 1860, marea majoritate
ateliere meşteşugăreşti, 200-300 de manufacturi, ce folosesc forţa motrice
umană sau a căderilor de apă, la care se adaugă 45 de întreprinderi
maşiniste, care foloseau forţa mecanică a aburului. Sub impactul
reformelor modernizatoare din anii 1860-1877, evoluţia industriei mari,
de fabrică cucereşte un anume ascendent prin creşterea numărului de
intreprinderi mari de la 51, înregistrate în 1864, la 136 în anul 1878,
insuficiente pentru necesităţile economice interne, suplinite doar de
masive importuri de mărfuri manufacturiate din ţările industrializate. În
plus, dependenţa faţă de imperiul Otoman, insuficienţa de capital, de
muncitori calificaţi, lipsa de experienţă a întreprinzătorilor autohtoni,
concurenţa produselor străine au reprezentat impedimente, care au afectat
iniţiativele capitalului autohton.
Până în anul 1877, producţia meşteşugărească a dominat
producţia industrială realizată în România, aceasta, producând o gamă
diversificată de produse la comandă sau o serie mică de produse în
funcţie de cerinţele pieţei şi pretenţiile sporite de confort şi de calitate ale
consumatorilor.
b) Industria meşteşugărească şi manufacturieră
Asemenea exigenţe au determinat dispariţia unor tipuri de
meşteşuguri şi meşteşugari şi formarea şi dezvoltarea unor noi meserii
(spre exemplu de instalatori, electricieni, mecanici, tapiţeri etc.)
Deşi, majoritatea atelierelor existente se constituia pe munca
meşterului-patron, producţia meşteşugărească, cantitativ şi calitativ, era
asigurată de marile ateliere, cu 6-10 şi uneori chiar mai mulţi lucrători,
care foloseau, la începutul secolului XX, unelte perfecţionate sau o
tehnologie mecanică performantă. Astfel, în datele anchetei industriale
din anii 1901-1902, din cei 22517 meseriaşi urbani peste 14.000 (62,5%)
lucrau singuri, 7701 (34,2%) aveau 1-5 lucrători şi, doar, 743 (3,30%)
aveau între 6-10 şi chiar peste 10 lucrători.
Acelaşi fenomen este înregistrat în Transilvania, deoarece, în
anul 1900, numărul unităţilor meşteşugăreşti fără salariaţi, apreciat la
peste 73.000, reprezintă aproximativ 67% din numărul total al
stabilimentelor industriale, iar atelierele cu 1-5 lucrători cu 32621 unităţi

51
au o pondere de cca 31%; unităţile industriale cu peste 10 lucrători, marea
majoritate din categoria fabricilor în număr 851 reprezentând cel mult,
0,7%, deşi acestea produc majoritatea bunurilor industriale ale provinciei.
Evoluţia producţiei manufacturiere şi a manufacturilor este
însemnată, până în anii 1880, când o parte din manufacturi aflate, în
proprietate privată sau a statului, realizează o însemnată producţie ca serie
şi tonaj în industria prelucrătoare. Mai mult, într-o serie de ramuri şi
subramuri industriale precum industria alimentară, textilă, tăbăcărie etc.
în condiţiile lipsei de forţă de muncă calificată, dar ieftină, necalificată,
manufacturile centralizate sau descentralizate funcţionează, cu succes, şi
la sfârşitul secolului XIX. Astfel, activează manufacturile de postav şi de
textile de tipul societăţii “Furnica” care foloseşte munca la domiciliu a
ţăranilor, dar şi a multor orăşence din zona subcarpatică a Munteniei de
pe cuprinsul a 5 judeţe. De asemenea, cu rezultatele deosebire, activează
societatea manufacturieră “Munca” care folosea, în anul 1897, un număr
de 1200 de lucrători la domiciliu şi alte 20 persoane, la centru,
specializate în dantelărie şi lenjerie fină. Înregistrările oficiale care vizau
numai manufacturile centralizate din cauza unor vicii de apreciere
statistică, semnalăm că la sfârşitul secolului XIX, funcţionarea încă a 279
de unităţi industriale de acest tip, caracteristice cooperaţiei capitaliste
simple.
c) Industria maşinistă
Dezvoltarea industrială a României a fost marcată, negativ, în
deceniile 7-8 ale secolului XIX, de încheiere, în anul 1875 a Convenţiei
comerciale cu Austro-Ungaria, deşi în planul relaţiilor internaţionale
această înţelegere sublinia deplina suveranitate a statului român înainte de
cucerirea Independenţei. În sfera economică însă Convenţia, deşi se
încheia conform principiilor clauzei naţiunii celei mai favorizate care, ar
fi creat, cel puţin teoretic, avantaje reciproce părţilor contractante, era
produsul politicii liberului-schimb prin scutirea reciprocă de taxe vamale
la o serie de produse importate, respectiv exportate, prevăzând fixarea
unor tarife fixe minime pentru produsele industriei uşoare, prelucrătoare
(zahăr, ulei, articole de pielărie, textile de lână şi bumbac, sticlărie,
mobilă) aduse de Austro-Ungaria pe piaţa României. De asemenea, se
stipula aplicarea unei taxe minime, de cel mult 7,5%, “ad valorem”,
pentru mărfurile nenominalizate în anexele convenţiei. În schimbul
importurilor din Austro-Ungaria de maşini, oţel, cărbuni, produse chimice
etc. scutite de taxe, România, putea desface, liber, cerealele şi produsele
agrare cu excepţia vitelor cărora li se impunea taxe minime, dar şi

52
controlul sanitar obligatoriu în statul vecin, fiind scutită de taxele de
tranzitare a mărfurilor industriale impozitate de celelalte state occidentale.
Concurenţa produselor industriale austriece asupra industriei naţionale ce
prelucra produse similare a fost devastatoare, unele intreprinderi de
textile, zahăr, pielărie, fiind obliagte să-şi sisteze sau să-şi reducă drastic
producţia. Dezechilibrele din balanţa comercială înregistrate în comerţul
cu Austro-Ungaria în perioada de aplicare a convenţiei (1876-1886), au
stârnit reacţiile negative, ale grupurilor industriale naţionale, care îşi vor
defini, în urma unor aprige dispute cu adepţii liberului schimb, politica
industrială protecţionistă.
După adoptarea legislaţiei protecţioniste şi de încurajare a
industriei capitalul autohton a reuşit să dezvolte, în baza importului de
maşini şi tehnologie modernă, întreprinderi mari cu rezultate performante
în planul producţiei şi al randamentului orientate, cu precădere spre
ramurile industriei uşoare, care prelucra, de regulă, materiile prime oferite
de economia naţională. Astfel, industriile, alimentară, textilă, de sticlărie,
pielărie, de prelucrare a lemnului deţin ponderea majoritară, conturând
specificul economiei româneşti în perioada de până la primul război
mondial.
Preponderenţa capitalului străin este sesizată în industria
extractivă metalurgică şi de prelucrare a metalelor, deşi investiţii, uneori
apreciabile, se fac şi în celelalte ramuri industriale. În acest mod,
exploataţiile miniere de minereuri de fier şi întreprinderile moderne
siderurgice, de nivel european, sunt dezvoltaţe de către capitalul austriac
în zona Reşiţei prin societatea STEG şi în zonele Hunedoarei şi
Braşovului de către “Societatea de mine şi furnale Braşov”; acestea
realizând şi cele mai mari exploataţii de cărbune, în zona Banatului şi
Văii Jiului în proporţie de 90% din totalul producţiei acestui combustibil.
Exploatarea modernă a zăcămintelor de petrol, începută de
întreprinzătorii autohtoni prin Teodor Mehedinţeanu, care înfiinţase, încă
în 1857, la Ploieşti, o rafinărie modernă, din lipsa capitalurilor necesare
va fi preluată, aproape în totalitate (90%), din totalul investiţiilor) de
societăţile străine, engleze, austro-ungare, olandeze, americane, franceze,
belgiene. Marile societăţi “Astra Română”, “Steaua Română”, “Româno-
Americană”, care exploatau şi prelucrau zăcămintele de petrol, în urma
cererii crescânde pe piaţa mondială au sporit producţia de petrol care au
înregistrat spectaculoase evoluţii. Astfel, în 1900 se extrăgeau 227.000
tone, pentru ca, în anul 1913 să se realizeze 1.848.000 tone de petrol,
situând România pe locul cinci în lume.

53
Aprecierile de ansamblu ale evoluţiei industriale în România se
pot raporta la investiţiile de capital şi la personalul angajat. În 1914
investiţiile de capital depăşeau 1,5 miliarde lei, iar numărul de lucrători se
ridica la 200.000 de angajaţi, 80% din ei, salariaţi în industria extractivă
şi prelucratoare.
5. Politica legislativă în domeniul industriei
A sprijinit şi a încurajat industria naţională a statului după 1878
stă sub semnul protecţionismului, respectiv a unor puternice controverse
privind efectele Convenţiei comerciale încheiată cu Austro-Ungaria,
privind necesitatea prelungirii sau anulării acesteia.
Prima lege pentru încurajarea industriei o consemnăm, în 1881
pentru industria hârtiei. În anul 1882, se promulgă o lege asemănătoare
pentru industria zahărului; în 1884 pentru industria ţesăturilor de in,
cânepă şi iută; iar în 1885 pentru industria pielăriei. Aceste legi căutau să
protejeze produsele autohtone, acordându-se scutiri de vamă importurilor
de maşini sau de materii prime care nu se produceau în ţară sau se aflau în
cantităţi insuficiente.
Pentru protejarea generală a industriei naţionale şi în condiţiile în
care curentul protecţionist a învins pe tema anulării Convenţiei
comerciale cu Austro-Ungaria (1886), statul român va emite un tarif
vamal protecţionist. Acest tarif apăra, prin politica scutirilor sau măririi
taxelor vamele, produsele industriei autohtone. Totodată, pentru a realiza
exporturi rentabile şi în cantităţi valorice mai mari, statul a acordat scutiri
de vamă la exportul produselor fabricate. Scutiri de vamă se aprobă şi
pentru importul maşinilor necesare dezvoltării tehnice, a îmbunătăţirii
tehnologiei industriei autohtone.
Influenţa tarifului vamal asupra industriei a fost completată, în
anul 1887 de adoptarea unei legi de încurajare a industriei mari . Printre
măsurile iniţiate se specifică că, statul avantajează pe timp de 15 ani
următoarele întreprinderi industriale:
- întreprinderi cu un capital de cel puţin 50000 lei sau care
folosesc un număr de 25 lucrători (ulterior numărul e redus la 20
lucrători), maşini şi muncitori calificaţi, dintre care 2/3 – cetăţeni
români.
Avantajele acestor întreprinderi erau acordate, pe 15 ani şi vizau:
a) recunoaşterea titlului de proprietate sau concesiune pentru străini, pe
timp de 90 de ani, pentru o suprafaţă de teren de până la 5 ha;
b) scutirea de impozite directe faţă de stat, judeţ, comună;

54
c) scutire de taxe pentru importul de maşini şi materii prime necesare
întreprinderilor;
d) reducerea tarifelor pe căile ferate pentru transportul de maşini în
proporţie de 35% - 45%;
e) prioritate la furniturile (comenzile) statului.
În anul 1895 adoptarea Legii minelor se înscrie în seria actelor
legislative protecţioniste. În baza acestei legi, bogăţiile subsolului
deveneau proprietate de stat cu excepţia concesiunilor acordate în
domeniul petrolier. Exploatarea subsolului se putea efectua de proprietarii
terenurilor aferente sau era concesionată de stat pe 75 ani unor
întreprinderi interesate, care plăteau statului arenda terenului plus 3% din
venitul net. Despăgubirea proprietarilor solului se făcea pe baza unor
contracte, stipulaţii sau clauze avantajoase. În cazul în care proprietarii
solului nu deveneau copărtaşi la exploatarea zăcămintelor, aceştia,
primeau 4% din venitul net al exploatării zăcământului.
În urma expirării termenului de valabilitate al tarifului vamal,
adoptat în 1886, la începutul sec. XX, elementele burgheziei naţionale au
conceput un nou tarif vamal cu caracter protecţionist, în anul 1904, care a
intrat în vigoare, doar, în 1906. Prin acest tarif vamal s-au reluat în esenţă
dispoziţiile din precedentul act de reglementare a vămilor (1886),
prevăzându-se scutiri de taxe vamale la importul de tehnologie şi la
materia semifabricată ce nu exista în ţară şi taxe prohibitive, pentru
produsele importate ce făceau concurenţă produselor industriale
naţionale.
În anul 1912 s-a adoptat o nouă lege pentru încurajarea industriei. Ea
va lărgi cadrul de participare al întreprinderilor autohtone la avantajele
oferite de stat. Se vor bucura de prevederile acestei legi :
- întreprinderile cu 20 lucrători sau care aveau instalate maşini cu
o putere minimă de 5 CP; meşteşugarii cu cel puţin 4 calfe;
- societăţile cooperative industriale cu minim 10 lucrători sau
asociaţiile cu un capital de cel puţin 2000 lei;
- întreprinderile din industria meşteşugărească şi manufacturieră
care foloseau la centru şi la domiciliu peste 20 lucrători, pentru
cele ce foloseau materia primă autohtonă iar pentru celelalte de la
21 de lucrători în sus;
- avantajele acordate de stat erau pe o perioadă diferenţiată de la
21 ani până la 30 ani.

55
Aceste unităţi industriale beneficiau de :
- dreptul de a cumpăra sau concesiona, la cerere loturi până la 5 ha
în vederea desfăşurării activităţii industriale;
- folosirea gratuită, în perimetrul de 5 ha a cursurilor şi căderilor
de apă;
- scutirea de taxe vamale la importul de maşini;
- reducerea tarifelor pe căile ferate pentru transportul de maşini şi
produse fabricate;
- scutirea de taxe datorate statului, judeţului, comunei;
- reduceri la plata de impozitului pe beneficiu net;
- prioritate la comenzile statului.
În schimb, întreprinderile avantajate erau obligate, să angajeze
2/3 din personalul productiv, şi 1/3 din personalul tehnic cetăţeni români.
În baza legii de încurajare s-a acordat protecţie şi proprietarilor de
întreprinderi mici, precum şi cooperativelor, de producţie
meşteşugărească, întreprinderilor care foloseau materiile prime autohtone.
Legile protecţioniste şi de încurajare, precum şi tarifele vamale
au avut efecte favorabile asupra evoluţiei industriei, sporind numărul
întreprinderilor, capacitatea lor industrială, dar şi numărul lucrătorilor
industriali. Astfel, ritmul de creştere al întreprinderilor mecanizate între
1860-1877 a fost de 8,2 întreprinderi / an; între 1887-1893 s-au înfiinţat
câte 14 fabrici/an; iar între 1894-1902 câte 19 fabrici/an. Întreprinderile
ce au beneficiat de legislaţia protecţionistă şi de încurajare a industriei
naţionale s-au ridicat, la începutul sec.XX, la 182 de unităţi din cele 625
înregistrate la acea dată, folosind aproximativ 38000 muncitori. Forţa
motrice a acestora era de cca. 45000 CP, ele, având împreună, un capital
de peste 247 milioane lei. Alături de aceste unităţi industriale au existat
un număr mult mai mare de întreprinderi mijloci şi mici (peste 54000 la
începutul sec.XX) cu un număr de cca. 105000 lucrători, cu înzestrare
tehnică precară.
În anul 1915, întreprinderile care au fost încurajate de stat, au
sporit ca număr şi ca proporţie din totalul marilor unităţi industriale.
Astfel, din cele 1147 de întreprinderi mari, (adică cu peste 20 de
lucrători) care foloseau o tehnologie modernă, 837 intrau în categoria
unităţilor încurajate, ele, realizând o producţie de 585 milioane de lei cu
un număr de aproape 61 mii de angajaţi.
6. Dezvoltarea industriei în Transilvania, Bucovina şi
Basarabia
56
Evoluţia industriei are loc în strânsă legătură cu politica
economică a Monarhiei austro-ungare care a avantajat, în principal,
elementele burgheziei austriece şi parţial ale celei maghiare. Nu s-a
adoptat o politică protecţionistă propriu-zisă pentru zona Transilvaniei ci
una de încurajare a industriei mari. Întreprinderile burgheziei autohtone
( maghiare, germane, româneşti) vor fi, puternic, concurate de marile
întreprinderi austriece, care aveau o tehnică mai bună şi productivitate
mult mai mare decât întreprinderile transilvănene. Anularea Convenţiei
comerciale de către România, în 1886 şi declararea unui adevărat război
vamal de către Austro-Ungaria, României, a avut un efect, negativ,
contribuind la falimentul unor întreprinderi din Transilvania sau la
reducerea drastică a producţiei celor rămase în funcţiune. Pentru România
efectul acestui act s-a repercutat în reducerea volumului de produse
agricole prezente, până la 1886, pe pieţele austro-ungare, care însă, şi-au
găsit plasamente în Anglia, Belgia şi Franţa. Războiul vamal va fi anulat
doar de reglementările ulterioare dintre România şi Austria, începând cu
anul 1893.
Promovarea industriei în Transilvania a fost stimulată de
activitatea Camerelor de comerţ şi industrii, care au căutat o mai bună
valorificare a resurselor de materii prime prin înfiinţarea de întreprinderi
industriale noi, lărgirea pieţii interne, extinderea reţelei de cale ferată şi
îmbunătăţirea generală a relaţiilor economice cu România ( cu excepţia
anilor 1886-1893). Măsurile cu caracter stimulativ, parţial protecţionist,
vor fi aplicate, din anul 1881 în urma lor beneficiind întreprinderile care
dispuneau deja de o înzestrare tehnică bună. Astfel, în 1888 s-a acordat
sprijin unui număr de 17 întreprinderi din Braşov, Lugoj, Sibiu,
Timişoara, Carei, etc. Pentru ca, în perioada anilor 1892-1893 să
beneficieze de avantajele măsurilor de încurajare cca.202 întreprinderi.
Politica liberală promovată de cercurile politice ale monarhiei
dualiste a stimulat investiţiile mari de capital. Astfel că, în anul 1900,
existau în Transilvania 379 întreprinderi mari, cu peste 20 salariaţi, între
care: Uzinele de la Reşiţa – cu peste 3700 de salariaţi; Întreprinderea de
vagoane de la Arad (1891); Societatea de mine şi turnătorie de fier, de la
Călan (1898); Societatea anonimă de exploatat cărbune de la Uricani pe
Jiu (1891) capital preponderent maghiar, de peste 6 mil. coroane;
Rafinăria de la Oradea (1882); Rafinăria de la Orşova (1883); Fabrica de
zahăr de la Bod (Braşov – 1889) cu un capital de 6 mil. coroane.
Prin măsurile de încurajare a industriei numărul marilor întreprinderi, cu
capital străin sau autohton a sporit ca şi numărul lucrătorilor. Astfel, la

57
Arad existau la sfârşitul sec.XIX un număr de 19 întreprinderi mari, iar
industria extractivă şi prelucrătoare din Transilvania folosea ca forţă de
muncă aproximativ 140000 salariaţi.
După aprecieri şi estimări cu grad de probabilitate destul de
mare, în Bucovina, întreprinderile mari sunt preponderente în industria
lemnului şi industria alimentară, numărul lor ridicându-se la 210 unităţi,
cu peste 7200 de lucrători salariaţi. Acestora, li se adăugau fabricile de
zahăr de la Jucica şi Lujeni, fabricile de bere de la Cernăuţi, Suceava,
Solca, Siret şi Rădăuţi, fabrica de sticlă de la Putna, exploatţiile de sare de
la Cacica, fabrica de ciment de la Straja, etc.
În Basarabia, industria mare, în sensul stabilit de legile din
România din anii 1887 şi 1912, se concretiza prin existenţa, în anul 1900
a 175 de unităţi industriale cu un număr 1873 muncitori, profilate, în
marea lor majoritate pe industrie alimentară (145); pentru ca în anul 1919,
numărul unităţilor industriale să crească la 262, respectiv pentru industria
alimentară la 222. Producţia industrială pentru nevoile pieţii din
Basarabia a fost suplinită de mărfurile manufacturate realizate în centrele
industriale ale Rusiei sau din import şi, într-o măsură modestă, îndeosebi
în mediul rural, de producţia meşteşugărească autohtonă.
7. Caracteristicile desfăşurării revoluţiei industriale în
spaţiul românesc
Evoluţia industriei în planul economiei naţionale dinaintea anului
1877 a fost marcată, puternic şi negativ, de dominaţia străină, iar, după
anul 1877 de influenţa şi presiunile marelui capital străin.
Predominarea pe teritoriul naţional a unor relaţii de servitute
existente şi persistente în economia agrară şi după 1848, în România până
la 1864, la care se adaugă greutăţile privind acumularea, incipientă, a
capitalului autohton precum şi prezenţa dominantă a capitalului străin în
unele ramuri ale industriei naţionale sau în domeniul bancar.
Revoluţia industrială în România este sesizabilă abia de la
jumătatea sec. XIX. Ramurile industriale mai însemnate care s-au
implicat în valorificarea revoluţiei industriale au fost cele din: industria
alimentaţiei; industria lemnului; industria materialelor de construcţii;
industria metalurgică care au fost stimulate energic şi consistent, atât în
România cât şi în Transilvania de către stat prin mijloacele legislaţiei, sau
prin acordarea unor subvenţii şi, mai ales, prin comenzile efectuate de stat
îndeosebi întreprinderilor siderurgice, metalurgice de armament. Cu
excepţia întreprinderilor de la Reşiţa şi Arad, industria constructoare de

58
maşini a rămas la faza de deziderat economic, reuşitele sale practice, fiind
consemnate doar după primul război.
Industria extractivă a petrolului este marcată de insuficienţa
surselor financiare ale capitalului autohton, care ar fi încurajat înfiinţarea
unor societăţi naţionale, iar pe de altă parte, de prezenţa masivă a
capitalului străin, care a contribuit la formarea şi afirmarea unor societăţi
economice puternice, cu tehnologie la nivelul celor mai bune performanţe
mondiale.
Insuficienţa capitalului pe plan naţional a determinat penetrarea
capitalului străin care şi-a orientat activitatea spre sistemul bancar,
exploatările petrolifere, industria textilă şi industria lemnului (în
producţia de semifabricate în special). Totodată, dezvoltarea industriei
extractive prelucrătoare, în domeniul siderurgiei este concentrată în zona
Banatului fiind dominată de capitalul austro-german.
Industria mare, maşinistă va avea o pondere relativ redusă la
începutul secolului XX, în comparaţie cu situaţia similară existentă pe
teritoriul marilor puteri occidentale. De aici şi productivitatea muncii
industriale foarte scăzută. În schimb venitul naţional a crescut într-un
ritm apreciabil, dar nu suficient, aproximativ între 5- 6%, annual iar
produsul social în medie cu 7,1%. Economistul Ion N. Angelescu aprecia
că avuţia naţională se ridica, în 1914, la cca.23, 9 mld lei aur, revenind pe
cap de locuitor 3714 lei, în timp ce în Anglia avuţia naţională pe locuitor
era 8000 lei sau în Franţa de peste 7600 lei.
În ciuda unei dezvoltări modeste, ponderea industriei, în
economia naţională a sporit, înregistrându-se creşteri ale ponderii sale cu
produsul social şi venitul naţional. Dacă, în 1901, industria reprezenta
20% din produsul social şi 15% din venitul naţional, în preajma
războiului mondial, în 1913, aceasta, ea participa, cu 25% la produsul
social, şi 19% la venitul naţional.
Contribuţia ramurilor şi subramurilor industriale în producţia
industrială totală era, în anii 1900, următoarea:
- ramura industriei alimentare şi uşoare 49-50%, din producţia
industrială totală;
- ramura industriei petroliere (cuprinde şi rafinarea ţiţeiului) 29%;
- ramura industriei lemnului şi materialelor de construcţii
prelucrate - 14%;
- ramura industriei metalurgice (şi aceea din atelierele C.F.R.) 8%.
Se constată însă, valorificarea incompletă a resurselor naţionale
ale ţării. Deşi, România se afla între primele 5 ţări producătoare de petrol,

59
importanţa uleiurilor minerale era neglijată. Ca mare producătoare de
cherestea, România împorta hârtie, dar şi produse textile, de pielărie şi
chiar produse alimentare. Productivitate era mai scăzută, de 5-6 ori faţă
de Anglia şi Franţa. Diferenţierile în domeniul industrial, la forţa motrice
pe locuitor sunt şi mai mari. Spre exemplu, în raport cu situaţia din
Anglia, România avea de 15 ori mai puţine maşini înzestrate cu forţa
motrică produsă de abur, motoare electrice cu combustie internă. De
asemenea, se constată o distribuţie inegală a industriei maşiniste, Oltenia,
Maramureş, Dobrogea, fiind lipsite aproape complet de industria
maşinistă mare. Din cadrul populaţiei active a ţării apreciată în anul 1900,
la cca. 4 mil de muncitori, în industrie şi transporturi erau cuprinşi, doar
6, 4%, din totalul numărului lor. Forţa calificată în industria maşinistă s-a
ridicat la un procent maxim de cca.70% din totalul lucrătorilor angajaţi.
România nu avea suficiente şcoli tehnice şi profesionale pentru a
pregăti forţa de muncă solicitată chiar de evoluţia lentă a industriei.
Astfel, ca o pondere însemnată în economia industriei au avut-o în toată
perioada modernă, atelierele meşteşugăreşti şi manufacturile.
În corelaţie cu evoluţia industriei s-au structurat şi clasele şi
categoriile socio-profesionale, caracteristice mediului economic urban pe
de o parte burghezia ca o clasă eterogenă formată din elementele sociale
cu preocupări preponderente în comerţ, meserii, societăţi industriale şi
bancare. Acestora li se adăugau, o parte din moşierii ce au investit în
societăţile industriale şi bancare, în calitate de acţionari. Politic şi
economic, interesele burgheziei industriale şi parţiale ale celei mici şi
mijlocii din mediul rural au fost promovate de partidul liberal.
La polul opus al societăţii, sub raportul deţinerii unor proprietăţi
private s-au aflat lucrătorii industriali care au activat în întreprinderile
mari, mijlocii sau mici numărul acestora în preajma războiului, în Regatul
României, fiind de peste 263.000, iar în Transilvania de peste 168.000.
Elementelor autohtone ale lucrătorilor industriali li s-au adăugat
specialiştii şi lucrătorii străini. Constatăm, ca o trăsătură generală, faptul
că o parte însemnată dintre muncitorii industriali rămân legaţi de mediul
rural şi economia agrară, în special, prin membrii familiilor lor rezidenţi
în mediul rural.
Masa mare a meşteşugarilor din România a dat o notă specifică
evoluţiei industriale. În anul 1908, în Regatul României, erau înregistraţi
peste 166.000 mii meşteşugari; producţia meşteşugărescă menţinându-şi o
pondere însemnată în economia românescă.

60
În structurile societăţii se disting ca şi grupuri sociale cu o putere
economică medie sau mai modestă, comercianţii, în număr de cca.
100.000 şi funcţionarii din administraţia publică a statului de peste
102.000 de persoane.
Pentru a demonstra că România se afla într-o fază primă privind
evoluţia relaţiilor capitaliste şi la începutul revoluţiei industriale,
precizăm că, dintre 62.000 de stabilimente industriale înregistrate în
statistica economică, din anii 1901-1902, doar 625 erau specifice
industrei mari, acestea folosind peste 23% din forţa de muncă din întreaga
industrie. Din cele 625 intreprinderi mari maşiniste, numai 25 erau
societăţi anonime industriale, iar dintre ele numai 9 aveau capital de peste
2 milioane lei.
Aşa-numitele carteluri sau înţelegeri monopoliste între societăţile
anonime vizau doar aspecte fragmentare din procesul de producţie al
produselor finite, şi arareori, fixau preţurile de monopol. Societăţile
industriale care au acţionat prin înţelegeri pentru a-şi asigura profituri
substanţiale au fost îndeosebi în subramurile economiei zahărului,
morăritului şi rafinării petrolului. Nu s-au manifestat contopiri ale
capitalului bancar cu cel industrial (băncile au avut plasamente, la
societăţile industriale mai mult, în calitate de creditori, nu şi de acţionari).
Sistemul bancar se afla în faza de afirmare, iar capitalurile sale erau
completate cu infuzia capitalului străin, care au dominat capitalurile
marilor bănci comerciale (în proporţie de 60%). România, a fost obiectul
importurilor de capital străin care şi-a disputat întâietatea în ramurile ce
au asigurat profituri însemnate precum: industria uşoară sau petrolieră.
Prezenţa capitalului străin în lipsa, altor mijloace financiare interne a fost
în ansamblu pozitivă cel puţin pentru dezvoltarea unor domenii şi
subramuri economice vitale pentru modernizarea structurilor economiei
naţionale.
8. Capitalul străin în România
Prezenţa sa e determinată de lipsa surselor lichide, financiare pe
care le putea acumula şi disponibiliza societatea românească prin factorii
săi economici. Ori, în secolul al XIX- lea societatea românescă din
Principatele Române, Transilvania, Bucovina, apoi din România
independentă nu a reuşit, să ofere surse financiare suficiente pentru o
dezvoltare economică susţinută, în ritm egal sau aproximativ egal cu
procesele economice de tip capitalist din Europa occidentală. Iniţiativele
şi proiectele de înfiinţare a unor intreprinderi industriale şi comerciale

61
mari, n-au avut suficiente resurse financiare interne, impunându-se cu
necesitate importul de capital.
Prezenţa capitalului străin în România este sesizată sub diverse
ipostaze: a) prezenţa mărfurilor, mai ales, industriale (maşini) pentru toată
perioada modernă; b) împrumuturile acordate statului în schimbul
concesiunilor făcute de stat pentru dezvoltarea unor activităţi economice
de necesitate naţională (căi ferate, porturi, antrepozite); c) acţiunile
majoritare de capital, întreprinderile, societăţile comerciale şi bancare
înfiinţate pe teritoriul românesc.
Capitalul străin a fost atras în Romnânia de numeroasele avantaje
economice oferite de sursele bogate ale solului şi subsolului ţării: - petrol,
cărbune, sare, păduri, etc, precum şi de forţa de muncă ieftină –
(necalificată în majoritatea sa ).
De asemenea, capitalul străin a fost sensibil, la obţinerea unor profituri
însemnate determinate de o legislaţie, care nu a stăvilit, ci a stimulat
prezenţa acestuia, pe teritoriul naţional, sub forma investiţiilor directe, în
special, după anul 1887.
Fazele penetrării capitalului străin sunt înscrise în perioadele:
I. 1829-1859 – capitalul străin pătrunde, cu precădere prin
mărfuri industriale importate;
II. 1859-1887 – până se aplică tariful vamal din 1886. În
această fază, capitalul străin pătrunde prin împrumuturile
efectuate de stat sau concesiunile aferente unor mari grupuri
financiare şi industriale;
III. 1887-1916 – prezenţa sa se manifestă prin investiţii
industriale şi financiare directe.
Împrumuturile de stat, până la obţinerea Independenţei au fost
acordate cu deosebită greutate. Băncile străine au impus dobânzi mai mari
decât cele practicate de pe piaţa financiară internaţională. Împrumuturile
garantate de stat efectuate pentru dezvoltarea căilor ferate, fie pentru
echilibrul bugetului sau înfiinţarea sistemului monetar naţional au adus
marilor grupuri financiare venituri deosebite. Astfel, în 1864, Banca
Stern – Brothers prin Banca Imperială Otomană a acordat, României,
împrumuturi de 916.000 lire sterline cu dobândă de 11%. Suma încasată
de statul român fiind de 670.000 lire. Contravaloarea împrumutului
rambursat în 24 ani, s-a ridicat la 1.864.000 lire, adică de 2,78 ori faţă de
suma reală folosită de statul român.
După cucerirea Independenţei, împrumuturile în străinătate, s-au
obţinut mai uşor, cu dobânzi mai mici,(5-6%) la care, se adăugau, diverse

62
comisioane; credite eşalonate, pe perioade mai îndelungate, unele dintre
ele, până în anii 1940-1950. Împrumuturile erau garantate de veniturile
stat de primă categorie. Cu toate înlesnirile financiare, statul a trebuit, să
plătescă pentru creditele solicitate în epoca modernă în valoare de 2,161
miliarde lei, dobânzi şi amortizări în valoare de 5,3 miliarde de lei.
Concesiunile s-au acordat marilor trusturi industriale şi
financiare pentru edificarea, spre exemplu, a căilor ferate,între anii 1869 –
1875. În baza concesiunilor, firmele industriale, constructoare şi băncile
ce creditau activitatea lor erau, practic, subvenţionate de statul român prin
plata unor rate la termene precise şi cu dobânzi substanţiale. Concesiunile
au procurat marilor grupuri industriale şi financiare europene (germane,
engleze, austriece), nu numai importante surse de beneficii, dar le-au
permis operaţiuni financiare, ce au provocat, uneori,cu bună ştiinţă, daune
statului român ( afacerea Stroussberg).
Concesiunile, după 1895, s-au orientat spre domeniul petrolier, al
modernizării porturilor fluviale, (Galaţi, Brăila, Turnu-Severin) şi
maritime (Sulina şi Constanţa).
Între anii 1887-1918 s-au intensificat importurile de capital
străine. Transferurile externe de capital au fost monopolizate de consorţii
germane, care dirijau majoritatea operaţiilor financiar-bancare în
România modernă. Între acestea se impuneau Grupul “Rottschield şi fii”
din Frankfurt, Banca “Disconto Gesselschaft”, a marelui bancher
Bleichröder. Pe lângă acestea, au mai avut acces grupurile financiare
franceze, belgiene şi engleze.
România a folosit împrumuturile pentru dezvoltarea reţelei de
cale ferată dar şi pentru înzestrarea armatei prin procurarea de armament
şi muniţie. Statul a contractat majoritatea împrumuturilor la marile
grupuri financiare străine (89 %) şi numai în proporţie de 11% din sursele
capitalului financiar naţional. O statistică a împrumuturilor externe ale
statului după provenienţa lor ne arată că din Germania se realizau peste
62% dintre acestea; apoi din Franţa în proporţie de peste 33%; pe când
din Anglia, Belgia, Olanda, Elveţia proveneau doar 4,5% din resursele
financiare împrumutate.
Investiţiile directe de capital străin sunt înregistrate masiv în
instituţiile bancare. Primele 5 mari bănci, din România aveau capital
străin în proporţie de 60-100%. Societăţile industriale din domeniul
petrolului sau extracţiei zahărului au capital străin între 60-90% din
totalul capitalului acestor societăţi. În schimb investiţiile în metalurgie

63
erau foarte mici, aproximativ 1,7 % iar în chimie 0,44% din valoarea lor
totală; ponderea principală având-o capitalul german .
9. Comerţul
a) intern
Dezvoltarea sa e determinată de modernizarea comunicaţiilor
prin lărgirea sistemului reţelei de cale ferată, şoselelor pietruite şi
modernizarea, porturilor (Galaţi, Brăila,Giurgiu, Turnu-Severin,
Constanţa). Formele de comerţ se diversifică în sensul comerţului cu
ridicata şi cu amănuntul şi se manifestă prin deschiderea unor magazine
universale sau specializate pe grupuri dinstincte de produse (alimentare,
industriale, chimice, de mobilă etc).
În epoca modernă apare şi se dezvoltă comerţul de bursă. Burse de
mărfuri sunt organizate la: Constanţa, Brăila, Galaţi, în special pentru
cereale sau alte produse agricole. Din anul 1881, la Bucureşti şi, din
1882, la Iaşi se organizează burse de valori şi acţiuni. Comerţul interior a
fost stimulat de expoziţiile comerciale organizate la nivel naţional în
1865, 1873 şi 1904 sau la nivelul judeţelor. România participă la
expoziţiile universale de la Paris, Liege, Milano, Roma. Ele, au prilejuit
nu numai masive vânzări de produse, dar şi încheierea unor tranzacţii
comerciale în valori mari şi pentru perioade de timp îndelungate.
Legăturile comerciale ale României cu Transilvania până la
1914, au fost foarte strânse, acestea, realizându-se prin conectarea
reţelelor de cale ferată, pe mai multe direcţii şi, prin mai multe puncte
vamale. Stimularea comerţului României cu provinciile Bucovina şi
Transilvania a fost stimulată prin Convenţia comercială din 1875 cu
Austro-Ungaria, cu o valabilitate de un deceniu, până în 1886, când, în
urma protestelor burgheziei industriale româneşti s-a anulat prelungirea
acesteia, iar tariful vamal, din 1886, va marca începutul epocii
protecţioniste. Austro-Ungaria va declara, în consecinţă, un veritabil
război vamal, impunând o suprataxă de 30% pe toate mărfurile provenite
din România, interzicând importurile de vite sau cereale.
b) extern
Politica comercială externă dinainte de anul 1886, bazată pe
liberul schimb, a favorizat elementele burgheziei comerciale şi ale
marilor proprietari funciari, care aveau o piaţă bună în statele vecine.
Convenţia din 1875, este o mostră pentru politica liberului schimb
promovată de România în aceea perioadă. Convenţia s-a fundamentat pe
recunoaşterea clauzei naţiunii celei mai favorizate şi pe principiile
liberului schimb. Condiţiile concrete au avantajat economic însă, mai

64
mult imperiul austro-ungar, îndeosebi, întreprinderile sale industriale,
care au concurat prin produsele lor, până la ruină, întreprinderile similare
industriale sau atelierele meşteşugăreşti româneşti. Nu întâmplător,
grupurile liberale au cerut denunţarea convenţiei. Introducerea tarifului
vamal (1886) cu taxe vamale de 10-15% din valoare mărfurilor pentru
590 articole de mărfuri importante apreciate a concura producţia
naţională, va stimula industria şi capitalul naţional. Pentru mărfurile ce
concurau neloial, producţia naţională, guvernul putea adăuga o taxă
suplimentară de până la 30%. Statele ce favorizau exporturile româneşti
erau însă exceptate de la impunerea taxelor maximale. În anul 1891,
tariful vamal este modificat pentru consumurile de materii prime, care nu
se găseau pe teritoriul naţional.
Între anii 1904-1906 noul tarif vamal a impus taxe între 10-25%,
din valoarea mărfurilor importate, care concurau produsele autohtone. De
asemenea, cu statele ce aveau o politică comercială rezonabilă cu
România, stipulată prin convenţii speciale, tariful prevedea, pe principiul
clauzei naţiunii celei mai favorizate, reduceri sau scutiri reciproce de taxe
vamale.
Tariful din anul 1906 a stimulat dezvoltarea industriei naţionale,
acceptând intrarea capitalului străin, prin investiţii directe, în societăţile
industriale, comerciale sau instituţii bancare, mai ales că, prezenţa sa, era
strict necesară pentru înfiinţarea şi dezvoltarea unor asemenea instituţii
economice moderne.
Evoluţia comerţului exterior este dimensionată de valoare
mărfurilor exportate care, faţă de media anilor 1872-1875 de 100%, era,
în anul 1900, de 220%, iar în anul 1912 ajunsese la 439%.
Cu toate acestea, valoarea importului a fost mai mare decât a exportului
în anii ’70-90 ai secolului XIX. Astfel, până, în anul 1877, balanţa de
plăţi a României a fost excedentară. După, 1879 până în 1899, balanţa de
plăţii a fost deficitară, iar în cele 2 decenii ale secolului XX –lea aceasta
s-a echilibrat, devenind uşor excedentară cu excepţia anilor 1904 şi 1908.
Cauza deficitului până la 1899, e determinată de scăderea preţului la
cereale, principalul produs al exporturilor româneşti, de avântul înfiinţării
şi dezvoltării intreprinderilor industriale care solicitau importuri masive
de maşini.
Structura produselor exportate s-a diversificat foarte lent,
majoritatea exportului fiind realizată de produsele agrare. Astfel,
cerealele şi animalele, în anul 1914, reprezentau 80% în valoarea totală a

65
exportului, urma petrolul care şi-a sporit ponderea de la 0,7% în 1880, la
10,2 % în 1914 şi, apoi, cheresteaua.
Structurarea importului era dominat de produsele textile, în
proporţie de 33-34% din valoarea totală a mărfurilor importate. Urmau,
produsele metalice (maşini, unelte, sârmă etc) în proporţie de 20%, din
valoarea importului, produsele alimentare rafinate, colonialele, obiectele
de lux etc.

CAPITOLUL 6

Înfiinţarea sistemului monetar naţional şi organizarea


creditului bancar modern

Structurarea sistemului economiei naţionale în concordanţă cu


cerinţele economie de piaţă a impus înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea unui sistem monetar şi de credit modern, menit să faciliteze
şi să stimuleze desfăşurarea producţiei şi circulaţiei mărfurilor, să înscrie
economia românească în circuitul de valori internaţionale, urmărind să
realizeze cu succes modelele oferite de statele industrializate.
1. Circulaţia monetară. Sistemul monetar naţional
În perioada, de până la 1867 în societatea românească au circulat
până la 80 de monede de provenienţă străină, provenite din: Imperile
otoman, austriac, ţarist, statele germane, Olanda, Franţa, Anglia. La
mijlocul veacului al XIX –lea, moneda de referinţă era “galbenul”
olandez dar, nominal, la alcătuirea bugetelor Principatelor calculul
cheltuielilor şi veniturilor statului se aprecia în lei (un leu = 40 parale
turceşti).
Organizarea unui sistem de credit naţional s-a derulat în
contextul acţiunilor politice ce vroiau să sublinieze suveranitatea statului
român nou format în 1859. În consecinţă personalităţile politice au recurs
la adoptarea unor reforme instituţionale radicale, fundamentându-se pe
enunţul Convenţiei de la Paris din 1858, care stabilea liniile esenţiale de
evoluţie a noului stat românesc într-un proces de modernizare sub
tutelajul marilor puteri. Printre acestea, una dintre iniţiativele lui Al.I.
Cuza viza emiterea unei unităţi monetare numită romanat pe care să se
înscrie însemnele noului stat. Acţiunea însă a fost blocată de opoziţia
Imperiului Otoman şi de lipsa resurselor financiare. A mai existat o astfel
de iniţiativă cuprinsă în proiectul de înfiinţare a Băncii Moldovei (ca

66
bancă de emisiune), deşi matriţele de 100 lei erau gata, emisiunea nu s-a
efectuat.
Baterea unei monede naţionale era cerută de necesităţile
economice mai mult decât de orgoliile politice. Pe piaţa economică rulau
numeroase tipuri de monede, care în bună parte, erau depreciate valoric,
prin scăderea cantităţii metalului preţios de către zarafi şi negustori.
Totodată emisiunile monetare se realizau de statul otoman prin succesive
deprecieri de metal preţios, sporeau pericolul de falsificare a monedei
originale.
Condiţiile menţinerii în circulaţie a unui număr mare de monede
a creat situaţii profitabile pentru zarafi, fără a se garanta calitatea monedei
în circulaţie. Leul era unitate nominală şi se raporta la o unitate olandeză
(gulden), dar reprezenta valoarea a 40 de parale turceşti în prima jumătate
a secolului al XIX-lea.
Legea pentru înfiinţarea unui sistem monetar s-a adoptat în 1867,
ea, fiind impusă de necesităţi economice stringente. Adoptarea leului ca
monedă naţională a întâmpinat opoziţia puterii suzerane, Imperiul otoman
dorind să impună însemnele sale pe moneda românească pentru a
demonstra că Principatele Unite se află, încă în cadrul sistemului politic
turcesc.
Este semnificativ faptul că în 1867 s-a executat la Berlin o
emisiune monetară foarte restrânsă cu însemnele Principatelor şi efigia
domnitorului Carol I cu inscripţia “domnitorul tuturor românilor”,
emisiune contestată, deopotrivă, de Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul
Otoman.
Legea din 1867 a adoptat sistemul monetar al Franţei şi al
Uniunii Monetare Latine din care mai făceau parte Belgia, Elveţia şi
Italia. Leul era divizat în 100 unităţi - bani, adoptându-se principiul
bimetalismului. Valorile monetare mari erau din aur şi argint, iar cele
mici din aramă. Etalonul metalic al unui leul era apreciat la 5 grame Ag
cu puritatea de 835g/1000 sau cu 322,6 mg Au, cu puritatea de 900/1000.
Legea prevedea ca emisiunile monetare de 5- 10- 20 lei să fie din aur; 50
bani – 1 leu – 2 lei din argint; 1ban, 2 bani, 5 bani şi 10 bani din aramă.
Pentru a evita obligativitatea aplicării însemnelor otomane cerută pentru
monedele mari, statul român a efectuat primele emisiuni în monedă
măruntă, de aramă. În anul 1868 s-au pus în circulaţie monede de 1, 2, 5
şi 10 bani în valoare de 4 milioane de lei.
Leul nou se calcula la 2 lei vechi şi 24 de parale. Emisiunile
mărunte s-au bătut la Birmingham, Londra şi apoi la Bucureşti. Valoarea

67
de circulaţie bănească a leului a fost deosebit de apreciată, fiind
echivalentă cu o monedele ce aveau circulaţie în cadrul Uniunii Latine. În
mod excepţional, de la litera legii, au fost emise monede de Ag în valoare
de 5 lei pentru avea corespondent cu emisiunile monetare franceze de 5
franci. Efectele baterii monedei româneşti au fost însemnate deoarece au
fluidizat tranzacţiile economice, au eliminat specula, au uşurat
schimburile cu celelalte state europene, au eliminat dependenţa de
capitalul otoman, au orientat economia spre piaţa monetară occidentală.
Sistemul monetar avea un caracter de stat şi se va desfăşura sub controlul
statului iar după 1880 sub controlul Băncii Naţionale Române. Prin
corelaţiile sistemului monetar naţional cu cel european realizate din anul
1867 s-au pus bazele unei situaţii financiare stabile, leul devenind una
dintre monedele europene cele mai bine cotate. Aprecierea valorii
argintului la un curs forţat în raport cu aurul a creat diferenţe valorice ce
au avantajat speculaţiile şi pe speculanţi. De aceea, România va renunţa la
bimetalism, adoptând monometalismul din anul 1892 în baza echivalării
monedei numai la etalonul aur, monedele de argint figurând ca şi cele de
aramă, doar ca piese divizionare.
Evoluţia cursului monetar după 1880 nu a înregistrat variaţii, leul
fiind egal cu un franc francez, belgian, elveţian şi o liră italiană, marca
=1,48 lei; dolarul = 5,18 lei, iar lira sterlină = 25,25 lei. În anii 1867-1914
circulaţia monetară s-a dovedit eficientă, înscriindu-se ca cea mai lungă
perioadă de stabilitate monetară din istoria monedei naţionale.
Bancnotele au fost puse în circulaţie, pentru prima dată în
România, sub forma „biletelor ipotecare” emise de stat, în iunie 1877, în
valoare totală de 26,26 milioane de lei. Acţiunea s-a derulat sub controlul
şi supravegherea Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni, biletele ipotecare
având curs obligatoriu de plată până la retragerea din circulaţie,
preconizată a fi realizată de către viitoarea Bancă Naţională a României,
care într-o primă fază le-a ştampilat garantându-le valoarea nominală.
2. Sistemul de credit – bancar. Înfiinţarea şi rolul Băncii
Naţionale.
La nivel european sistemul de credit s-a dezvoltat însă din epoca
Renaşterii. Condiţiile economice din vestul Europei au permis
constituirea unor instituţii de credit. Primele bănci s-au dezvoltat în
nordul Italiei, în marile centre comerciale, unde erau necesare mijloacele
financiare, remarcându-se în organizarea lor familiile Bardi, Peruzzi,
interesate de comerţ. În zonele centrale şi orientale ale Europei
constituirea unor astfel de instituţii s-a realizat ceva mai târziu. Este

68
semnificativ, faptul că predominanţa sistemului funciar rural a climatului
economic închis nu au reuşit să stimuleze evoluţia unor instituţii
financiare şi de credit care vor apare doar pe fondul apariţiei unei
producţii manufacturiere.
În Principate, circulaţia monetară, în Evul Mediu şi epoca
premodernă, nu a consemnat instituirea unor instituţii de credit modern şi
din cauza fanarioţilor (care au transferat valori importante în exterior),
precum şi din cauza acţiunilor de tezaurizare a marilor familii feudale. La
începutul secolului XIX, activitatea comercial-bancară s-a reglementat
prin case-comerciale care însă au acumulat surse firave de capital.
Exemplu; casele comerciale- cămătăreşti ale lui Hagi Prodan Polizu,
Moscu, Meitani, Hillel, Iacob Marmorosch, Adamachi, Spiro Acatu, etc.
Cămătăria a fost însă deseori contestată deoarece impunea dobânzi
extrem de mari debitorilor, de aceea o serie de însoţitori propun
înfiinţarea unei bănci naţionale cu dreptul emisiunii monetare naţionale
unice.
Încă din 1832, un grup de boieri înmânează un memoriu gen.
Kiseleff pentru înfiinţarea unei bănci naţionale. Marii proprietari implicaţi
în exportul cerealelor aveau nevoie de astfel de bancă. Paradoxal marii
proprietari sunt cei care solicită instituţii moderne de credit, deşi acestea
nu sunt purtătorii unei noi vectori ai vieţii economice, rămânând tributari
vechiului sistem.
După 1832 proiectele constituirii unor instituţii de credit sunt
urmărite, din 1834 de economistul Nicolae Suţu. Altă încercare se
efectuează la Brăila în 1838, dar negustorii nu reuşesc să pună bazele
unor instituţii viabile cu o existenţă îndelungată. De regulă cei ce
avansează astfel de proiecte, nu aveau lichidităţile necesare a se vedea
proiectele lui Nicolae Herescu şi Costache Bălcescu.
În Transilvania primele bănci sunt realizate de saşi în formula
cooperaţiei la Braşov în 1835 şi Sibiu în 1841. Burghezia maghiară
iniţiază primele sale bănci sub influenţa germană la Arad în 1840 şi apoi
după 1848, în principalele centre transilvane sun influenţa instituţiilor de
credit de la Viena şi Budapesta.
La 1848, Nicolae Bălcescu se gândeşte ca Banca Naţională
menită să emită scrisuri funciare, hârtii de valoare cu amplă circulaţie,
Banca trebuia să acorde împrumuturi industriaşilor şi comercianţilor, să
asigure succesul unei reforme agrare. În 1850, negustorii din Braşov,
avansează Curţii de la Viena, dorinţa lor de a se întemeia o sucursală a
Băncii de la Viena. Prusia s-a agitat prin anii 1850-1856 pentru a

69
deschide debuşee economice în Principate. Friedrich Nulandt, bancher
din Dessau, sprijinit de consulul prusac acţionează pe lângă domnitorii
Ţării Româneşti şi Moldovei, să realizeze bănci de credit şi emisiune în
Principate. Domnului Barbu Ştirbei îi propune înfiinţarea „Băncii
Valahiei” cu 3 milioane de florini, controlată de consulatul prusac de la
Bucureşti, propunere care a fost refuzată. Aceleaşi demersuri se fac şi pe
lângă Grigore Al. Ghica, încununate cu aprobarea înfiinţării Băncii
Moldovei, în 1856, care s-a înfiinţat în anul următor, pentru a falimenta în
anul 1858.
În aprilie 1859, Kogălniceanu, Mavrogheni, Moruzi şi alte
personalităţi interesate solicită înfiinţarea unei instituţii denumite “Banca
Română” această operaţiune presupunând deschiderea unui împrumut, la
Paris, de 25 milioane franci. O asemenea bancă trebuia să se limiteze la
operaţiuni de scont şi împrumuturi cambiale. Alexandru Ioan Cuza
acceptă în 1865 concesiunea unei bănci de scont şi emisiune care se va
numi “Banca României”, cu participarea capitalului englez, provenit de la
Banca Imperială Otomană ce se angajase, să susţină proiectul cu 1,6
milioane lire sterline.
Un rol, aparte, mai ales pentru micii deponenţi, cât şi pentru
instituţiile administrative comunale şi judeţene, l-a avut Casa de
Consemnaţiuni şi Depuneri, înfiinţată în 1864. Ea colecta depunerile
fondurilor comunale şi judeţene, cele administrative şi juridice, ale
proprietarilor urbani sau rurali, credibilitatea sa fiind deosebită deoarece
bonitatea sa era susţinută de stat. În anul 1880 îşi va schimba denumirea
în Casa de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economii.
Problema constituirii Băncii centrale de emisiune a preocupat
iniţiatorii şi în timpul Războiului de Independenţă în ideea soluţionării
resurselor financiare pentru cumpărarea armamentului, în lipsa acestora
recurgându-se la emiterea de bilete ipotecare ce aveau ca şi garanţie
domeniile statului. Legea de constituire a Băncii Naţionale s-a adoptat, de
abia, în aprilie 1880, stabilindu-i-se un capital de 30 milioane lei din care
o treime subscrisă de stat, restul de persoane private în marea lor
majoritate din cercurile liberalilor. În prima fază de subscriere a
capitalului social au fost emise 24 mii de acţiuni, fiecare în valoare de
500 lei. Participarea statului era acceptată pentru a da siguranţă şi
credibilitate noii instituţii bancare de emisiune. Banca Naţională a intrat
în funcţiune, în acelaşi an şi a reuşit să impulsioneze sistemul de credit
românesc. Astfel, dacă în 1880 existau 2 bănci comerciale, în 1913
funcţionau 196 instituţii de credit, cu menţiunea că cele mai mari bănci

70
erau dominate de prezenţa capitalului străin, care, în total aveau un capital
social fix de 228 milioane lei aur.
Principalele operaţiuni pe care BNR urma să le efectueze erau:
a) emisiunea monetară în piese metalice sau bancnote;
b) stabilirea dobânzii oficiale;
c) reglementarea circulaţiei băneşti;
d) acordarea de credite pe termen scurt (poliţe, cambii, operaţiuni
lombard), de regulă, personalităţilor juridice;
e) stabilirea cursului monedelor străine;
f) comerţul cu metale preţioase;
g) constituirea depozitului de metale şi devize, etc.
Banca Naţională devenea centru comerţului bancar, cea mai
puternică instituţie de credit, care avea şi mandatul de control al
sistemului bancar românesc. Emisiunea monetară era garantată de
rezervele de aur şi argint sau devize convertibile (dolari, mărci, franci,
lire, ruble). Garanţia pentru emisiunea monetară trebuia să reprezinte o
treime din valoarea emisiunilor monetare, aceasta variind în practică între
40-65% din valoarea totală a masei monetare puse în circulaţie. În 1914,
devizele în aur ale Băncii Naţionale Române erau de 71 t, marea
majoritate au dispărut în Rusia în anul 1918. Moneda emisă era pe deplin
convertibilă, încât orice persoană avea posibilitatea de a schimba
moneda-hârtie contra aur sau valută.
Circulaţia monetară şi stabilitatea bancară au fost asigurate de
convertibilitatea neîngrădită a monedei naţionale. Astfel, cetăţenii români
şi chiar străini nu erau tentaţi să schimbe decât în cazul unor activităţi
industriale de import-export sau datorită deplasărilor în străinătate.
Surplusul de monedă a fost tezaurizat astfel, încât a fost exclusă prezenţa
unor emisiuni excedentare care să afecteze esenţial evoluţia cursului de
schimb a monedei naţionale în comparaţie cu celelalte monede şi prin
aceasta se excludea inflaţia şi a se asigura o stabilitate a preţurilor.
Valoarea leului a rămas până la primul război mondial de 322,6
miligrame lei/aur. Între 1881 şi 1894 emisiunea monetară aflată în
circulaţie a sporit de 8 ori de la 59 milioane la 480 milioane de lei, iar
operaţiunile de reescont au crescut de la 27 milioane la 346 milioane,
consecinţele activităţii financiar-bancare desfăşurată de B.N.R fiind
benefice, ele manifestându-se prin ordinea şi stabilitatea circulaţiei
băneşti.
Banca Naţională Română, a asigurat piaţa cu cel mai mare volum
de credinţe autohtone, a sprijinit industrializarea României până la primul

71
război mondial, ieftinind creditul, deoarece dobânda stabilită de Banca
Naţională a României nu a depăşit, decât în mod excepţional şi pentru
perioade scurte de timp rata de 6%. Băncile mijlocii care efectuau
reescont la B.N.R. aveau dobânda de 8-10%, iar cele mici între 12-18%.
B.N.R. a stimulat activitatea de îndrumare financiară şi a
contribuit la dezvoltarea unei reţele bancare sănătoase, eliminând
posibilitatea falimentelor instituţiilor de credit. BNR a stabilit relaţii de
credit cu bănci similare din statele europene şi extraeuropene, de
asemenea a acordat cu preferinţă credite debitorilor autohtoni, a stopat
prezenţa marii cămătării în domeniul industrial, care se va regăsi doar în
sfera micilor afaceri cu negustorii, meşteşugarii şi ţăranii, pe care, prin
dobânzi exagerate, nu rareori, i-a ruinat. B.N.R. , prin reglementarea
creditelor, a creat un climat de încredere şi o solidă piaţă de capital.
Sistemul de credit special agrar era reprezentat de Creditul
funciar rural (1873), iar din 1881, şi de casele de credit agricol, iar din
1893 de filialele judeţene ale Creditului agricol, capitalul social al acestor
două instituţii fiind subscris în proporţie de 50%, respectiv în totalitate de
către stat. Creditele acordate de aceste instituţii i-au vizat pe proprietarii
mari şi mijlocii şi în mai mică măsură pe proprietarii ţărani. Pentru
activitatea viticolă s-a înfiinţat, special în 1906, ca instituţie bancară Casa
viticolă ce acorda credite avantajoase proprietarilor de podgorii în
vederea întreţinerii şi modernizării exploataţiilor şi a încurajării
producţiei de vinuri de calitate superioară.
Cea de-a treia categorie de bănci cu profil agrar, cuprinde
activitatea aşanumitelor bănci populare. Încurajate de stat, aceste
instituţii, în fapt cooperative de credit, s-au extins la nivelul tuturor
comunelor rurale, definind, structurându-se până în 1914 într-o adevărată
reţea a băncilor populare de credit (2935), cu un capital de 234,3 milioane
lei. Casa Rurală (1908) completa şi ea sistemul de credit din mediul rural
având ca obiective creditarea ţăranilor care doreau să cumpere sau să
arendeze suprafeţe de teren agricol.
Creditului comercial
Prin acest sistem se efectuau marile operaţiuni financiare pentru
investiţiile din industrie, comerţ şi uneori din agricultură. Nouă bănci
mari gestionau în principal majoritatea operaţiunilor financiare ale
băncilor comerciale, dintre care cinci mari instituţii erau cu capital străin
sau mixt (Banca Generală Română, Banca Marmorosch Blank, Banca de
Credit Română, Banca Comercială Română, Bank of Romania); celelalte
patru erau cu capital românesc (Banca Românească, Banca Agricolă,

72
Banca de Scont, Banca Comerţului din Craiova). Băncile mari cu capital
străin şi românesc totalizau afaceri financiare în anul 1913 de cca. 643
milioane de lei, deţinând cca. 70% din totalul fondurilor bancare din
România.
În sistemul general de credit naţional s-au mai înfiinţat societăţile
de asigurări pentru recolte, incendii şi asigurări de viaţă, precum “Dacia”
sau” România”.
În dezvoltarea creditului modern a fost influenţată de sprijinul
substanţial al statului, care fie a subscris un număr însemnat de acţiuni
îndeosebi la B.N.R., fie că a garantat o parte din angajamentele bancare
ale societăţilor şi instituţiilor statului în acţiunile de modernizare ale
infrastructurii. Băncile însă nu au rezolvat, în întregime, necesităţile
cerute de investiţiile întreprinzătorilor industriali sau de către exploataţiile
agricole. Spre exemplu, proprietatea agrară ţărănească nu a reuşit să
beneficieze decât în mică măsură de creditele necesare activităţilor
curente din sfera rurală. Astfel că, în continuare micii întreprinzători
rurali sau urbani vor fi nevoiţi să apeleze şi la serviciile cămătarilor care
ofereau împrumuturi cu dobânzi exorbitante. De asemenea, industria
mecanizată, deşi s-a impus în viaţa economică a României nu a fost
susţinută în suficientă măsură de un credit industrial specializat. Chiar
societăţile industriale străine mari n-au apelat la creditele din ţară,
preferând aprovizionarea cu credite de la băncile străine sau de la centrala
industrială mamă.
3. Sistemul de credit din Transilvania
Sostemul bancar transilvănean s-a constituit, în forme şi structuri
relativ asemănătoare, celui organizat în statul român independent, cu
menţiunea că, băncile centrale de emisiune de la Viena şi apoi de la
Budapesta vor dezvolta o activitate financiară în strânsă dependenţă cu
orientarea politică a sistemului dualist, care şi-a propus să avantajeze
elitele economice germane şi maghiare. Sucursalele zonale şi regionale
ale acestor bănci au subvenţionat, în principal, activităţile economice ale
alogenilor, fapt ce implica capitaluri apreciabile de stat şi cu participare
privată de provenienţă austro-germană.
În afara reţelei instituţiilor bancare de stat, în Imperiul austro-
ungar, s-a dezvoltat creditul modern prin băncile comerciale, industriale
specializate sau prin sistemul de credit cooperatist, destinat exploataţiilor
agricole ţărăneşti. În privinţa sistemului de credit comercial şi cooperatist,
creditul naţionalităţilor a devenit precumpănitor, deoarece naţiunile
asuprite au căutat prin elita economică şi politică să-şi contureze o bază

73
materială financiară menită să susţină mişcarea pentru drepturi politice şi
naţionale, pentru identitate etnolingvistică. Astfel, s-au întemeiat pe
criterii naţionale instituţiile bancare româneşti, cehe, slovace, sârbeşti,
croate şi săseşti.
Sistemul bancar din Transilvania a fost influenţat de politica
generală a Imperiului austro-ungar, fiind expresia concentrată a politicii
sale în problemele naţionale. Evoluţia băncilor private din Transilvania a
fost mai lentă decât în restul Imperiului, iar capacitatea acestora, cu mici
excepţii, s-a dovedit a fi mult mai mică decât a instituţiilor bancar-
financiare din zonele Austriei şi Boemiei. Băncile româneşti s-au
dezvoltat sub influenţa reţelei financiare săseşti respectând legislaţia
comercială imperială.
Institutele bancare ale elitei săseşti, care au deschis seria
institutelor de credit modern, s-au realizat printr-o reţea de credit ce a
cuprins zonele locuite de saşi şi şvabi, într-un sistem relativ închis.
Instituţiile de credit maghiare din Transilvania au înregistrat un
avânt sub raport numeric şi capital financiar după 1867, fiind puternic
încurajate de stat, prin Banca de emisiune de la Budapesta. Pentru a
contracara influenţa băncilor româneşti, slovace şi sârbeşti, statul maghiar
a dezvoltat un sistem preferenţial la nivelul bancar şi al cooperaţiei de
credit ţărăneşti.
Băncile româneşti se constituie din dorinţa burgheziei române de
a realiza, prin mijloace proprii, un sistem economic care trebuia să-i
faciliteze nu numai ascensiunea materială dar şi politică. Elita română
socotea că independenţa economică poate să reprezinte factorul esenţial
pentru susţinerea autonomiei naţional-politice în structurile statului
dualist austro-ungar.
O întreagă literatură economică, după 1848 a pregătit, timp de
două decenii, înfiinţarea instituţiilor financiare ale românilor cu capital
naţional ( Pavel Vasici, Visarion Roman, George Bariţiu).
Banca “Albina” întemeiată în anul 1871 (intră în funcţiune în
anul 1872), s-a constituit prin emiterea a 3000 de acţiuni a câte 100 florini
fiecare, acţiuni subscrise de reprezentanţii vieţii politice, economice şi
religioase româneşti. Astfel, 1098 acţionari, răspândiţi pe întreg teritoriul
Transilvaniei, provenind din medii diverse: avocaţi, clerici, medicii,
învăţători, ţărani înstăriţi, proprietari mijlocii, au contribuit la constituirea
primei bănci cu capital naţional.
Evoluţia sistemului de credit românesc s-a lovit, timp de un
deceniu, de impedimentele legii comerciale care, până la 1875 a îngrădit

74
posibilităţile de înfiinţare a unor instituţii financiare, fie pe cale
administrativă, fie prin condiţionarea unor cote de capital social minime
de cel puţin 300.000 de florini. Din punct de vedere administrativ,
iniţiatorii instituţiilor de credit trebuiau să aibă aprobarea Ministerului de
Interne şi certificarea statutelor de funcţionare din partea guvernului de la
Budapesta. O asemenea operaţiune birocratică împiedica operaţiunile de
înfiinţare a unor noi instituţii bancare româneşti.
În 1875, o nouă lege comercială a uşurat constituirea băncilor
româneşti, înregistrându-se un reviriment bancar, prin înfiinţarea după
1883 a băncii “Furnica” de la Făgăraş, a băncilor „Ardeleana”(Orăştie),
„Timişana” (Timişoara), „Victoria” (Arad), „Mureşana” (Reghin),
„Economul”(Cluj), „Silvania” (Şimleul Silvaniei), între anii 1886-1887.
Evoluţia sistemului bancar românesc, a înregistrat un ritm alert
până la 1914. Aprecierile privind numărul instituţiilor româneşti au stârnit
controverse deoarece, o parte din acestea nu au prezentat, periodic,
bilanţurile “Anuarului băncilor” sau “Revistei economice” – publicaţii
specializate pentru acest fel de publicitate. În preajma primului război
mondial, existau 272 bănci româneşti, din care 168 bănci comerciale, 104
cooperative de credit (Schultze, Raiffeisen).
De asemenea, numărul acţionarilor la băncile române este dificil
de apreciat, întru-cât, o bună parte dintre ei sunt prezenţi, ca membrii
fondatori sau ca acţionari obişnuiţi la mai multe societăţi financiare.
Apreciind valoarea acţiunilor băncilor între 50 până la 200 coroane, se
crede că au existat între 11.000-12.000 acţionari. O treime dintre acţionari
constituiau, prin numărul acţiunilor deţinute, principala forţă economică a
elitei româneşti transilvane. Restul de 2/3 constituiau masa acţionarilor
mărunţi.
În procesul economico-financiar al băncilor române au apărut
unele dereglări determinate de concurenţa neloială, tendinţele de
proliferare nejustificată a societăţilor bancare în anumite zone.
Conducerile instituţiilor financiare române au ajuns la concluzia că
sistemul de credit românesc trebuie organizat pe principii programatice,
care să-i asigure viabilitatea economică. Astfel, la sfârşitul sec. XIX,
principalii conducători ai băncilor româneşti Ardeleana, Timişana,
Albina, Silvania, Economul, Victoria, Bihoreana etc, s-au întrunit într-o
conferinţă care a luat în discuţie problema reorganizării şi sistematizării
sistemului financiar naţional prin realizarea unor operaţiuni financiare
corecte în concordanţă cu legislaţia comercială şi normelor de
contabilitate financiară. Hotărârile acestei conferinţe au fost determinante

75
în constituirea, în anul 1907, unui organism al băncilor denumit
“Solidaritatea”. Preşedintele ei a fost ales Partenie Cosma, secondat de
Nicolae Oncu, Ion Lapedatu, Andrei Cosma. Solidaritatea şi-a propus să
realizeze un control asupra activităţii băncilor membre prin revizorii
contabili special desemnaţi. Rolul acestora era de a controla şi a oferi
soluţii sau de a da instrucţiuni generale pentru buna funcţionare a
băncilor; prezenţa lor neimplicând dirijarea şi influenţarea activităţilor
interne ale instituţiilor de credit naţionale.
Creditele efectuate de băncile româneşti din Transilvania au
vizat: scontul de cambii, împrumuturile ipotecare, împrumuturile
cambiale cu acoperire ipotecară, creditele “ţărăneşti”, credite în cont
curent etc.
a) Împrumuturile pe cambii – hârtii de valoare care implicau
angajamentul celui ce solicita împrumutul de a plăti, la un termen fix (de
obicei la 6 luni), suma împrumutată. Cambia (poliţa) era de regulă
contrasemnată de 2 giranţi (cavenţi) care îşi ofereau garanţia alături de
datornic. În cazul neefectuării la timp a datoriei, banca putea să preia prin
execuţie juridică bunurile datornicului, iar în cazul neacoperirii creditului,
execuţia se extindea şi asupra bunurilor giranţilor până la acoperirea
sumei datorate;
b) Împrumutul ipotecar se acorda în baza unei garanţii de
proprietate funciară a celui ce îl solicita, pe termen îndelungat (5-10-20
ani). Dobânda în acest caz era moderată, de regulă, între 6-7%, dar
băncile pentru a avea un profit asigurat adăugau o proviziune
(supradobândă) de 1-2 % din împrumut, care era retrasă din valoarea
creditului în momentul acordării sale. Împrumutul ipotecar impunea o
complicată operaţie birocratică determinată de procedura garanţiei sale.
Debitorul trebuia să dovedească, că proprietatea respectivă, pusă ca
ipotecă nu e grevată de alte datorii, solicitându-se suplimentar asigurarea
faţă de intemperiile naturale (secetă, grindină). Proprietarul trebuia să
întăbuleze, la Cartea Funciară, proprietatea ipotecată pe numele băncii,
plătind cu această ocazie taxele aferente. Banca, având hârtia de ipotecă
cu garanţia semnăturilor financiare ale notariatelor putea folosi ipoteca
pe piaţa financiară ca efect public.Ipotecile au reprezentat o sursă
însemnată pentru băncile din Transilvania, în special pentru cele
româneşti în vederea procurării unor mijloace suplimentare de capital prin
operaţiunile de reescontare la băncile mari din Imperiu.

76
Astfel, Banca Albina, în baza valorii ipotecilor deţinute, pe lângă
scrisurile funciare, reesconta valori însemnate la Banca Austro-Ungariei
sau la marile bănci private din imperiu.
Creditele ipotecare au avantajat proprietăţile agricole, fiind cele
mai adecvate pentru mediul rural, deoarece restituirea lor se realiza
eşalonat, pe o perioadă îndelungată, rambursându-se în rate anuale, în
urma rezultatelor obţinute din vânzarea produselor agricole, pe când
investiţiile de modernizare în agricultură, a căror eficacitate se puteau
vedea după 3-5 ani, aveau şanse să acopere nu numai valoarea
împrumutului ci şi să determine un profit suplimentar în contul
debitorului.
Băncile româneşti au acordat şi împrumuturi mici pentru
producţia agricolă, de obicei, între 100-200 coroane care satisfăceau
nevoile curente ale ţărănimii, acestea figurând sub denumirea de
împrumuturi ţărăneşti.

CAPITOLUL 7.

Structuri şi fenomene social-economice în mediul rural în


perioada 1864-1914

1. Structuri sociale şi realităţi economice în lumea satului


După înfăptuirea reformelor agrare, în mediul rural, se manifestă
procesul de stratificare şi de polarizare social-economică a micilor
proprietari în interiorul propriului grup socio profesional, determinând, în
perspectivă, cumularea unor tensiuni sociale explozive amorsate şi de
interrelaţiile acestora cu interesele marilor proprietari de latifundii. Astfel,
se constată accentuarea procesului de subdivizare a proprietăţilor ţărăneşti
primite de la reformă prin moşteniri succesive
Împărţirea terenurilor şi stratificarea economică a ţărănimii e
determinată şi de procesul de vânzare cumpărare ce a urmat după
perioada restricţiilor impuse de reformă.
Reformele agrare din 1853-1854 din Transilvania, Banat şi din
1864, din România au rezolvat, parţial, aşa-numita problemă agrară în
sensul că nu a reuşit să împroprietărească în întregime şi în măsură
suficientă clasa ţărănească, menţinând, până după primul război mondial,
marea proprietate cu o influenţă majoră în viaţa satelor şi în domeniul
agricol. Astfel, se constată repartiţia inegală a proprietăţii care, releva la
începutul sec.XX, prezenţa a cca. 7790 moşieri cu peste 50 ha, ce

77
deţineau peste jumătate din suprafaţa pământului şi a cca 920000 familii
de ţărani cu proprietate mai mică de 10 ha ce deţineau în jur de 34% din
totalul suprafeţei agro-silvice. De asemenea se înregistrează numărul
scăzut de ţărani înstăriţi, care n-au reuşit să schimbe, per ansamblu,
caracterul sistemului de exploatare a pământului, fundamentat pe marile
proprietăţi şi pe folosirea forţei de muncă a ţăranilor cu pământ puţin sau
a lucrătorilor fără pământ. În Transilvania, raportul dintre marea
proprietate şi mica proprietate înregistrează nuanţări pozitive pe seama
proprietăţii mici şi mijlocii, fără a anula prezenţa încă, masivă, a marii
proprietăţi reprezentate de cca. 6700 proprietari care stăpâneau aproape 5
milioane de iugăre, adică 40% din suprafaţă agricolă totală arabilă a
teritoriului Transilvaniei.
Parţialele împroprietăriri realizate pe baza legislaţiei, adoptate, la sfârşitul
sec.XIX şi începutul sec.XX, de către stat.
Mari suprafeţe de teren arabil, de păşuni, păduri erau deţinute înafara
proprietăţilor marilor moşieri, de către comune, judeţe, organizaţii
religioase (episcopii, mănăstiri), şcolare sau composesorate. Respectivele
suprafeţe cu un regim special în privinţa exploatărilor, dar, mai ales al
restricţiilor de vânzare-cumpărare au redus posibilitatea micilor
proprietari de achiziţionare a unor noi suprafeţe de teren. Această
proprietate de regim restrictiv, răspândită în Transilvania (peste 7,6 mil
iugăre, reprezintând mai bine de 35% din suprafaţa agro-silvică). În ciuda
împroprietăririlor parţiale efectuate de stat până la sfârşitul sec.XIX
( amintim că în 1889, peste 105.000 familii au primit o suprafaţă de cca
526.000ha) lipsa de terenuri agricole e resimţită la nivelul masei ţărăneşti.
Pentru a suplini necesităţile economice, de subzistenţă, ţăranii au fost
nevoiţi să arendeze loturi de teren de la marii proprietari sau de la marii
arendaşi. Aceştia se constituie într-un grup de speculanţi întreprinzători,
în marea lor majoritate proveniţi din mediul urban, dar cu mijloace
financiare şi de credit bune cu posibilităţi de arendare a marilor moşii,
căutând să institue un monopol în sistemul economic al arendăşiei
dezvoltate în România. La începutul sec.XX cca.57% din marile moşii
erau arendate. Între marii arendaşi numărându-se şi fraţii Fischer ce
reuşiseră să acumuleze, în preajma războiului din 1907, peste 237.000ha
în nordul Moldovei. Efectul acestui sistem de arendare masivă a marii
proprietăţi de un grup restrâns de oameni de afaceri în dorinţa lor de a
obţine beneficii însemnate şi nu de a exploata, direct, unităţile de
suprafaţă arendate, au generat, prin rearendarea lor în loturi mai mici şi cu
preţuri mari ţăranilor, efecte economice agravante pentru mica

78
proprietate. Arendarea s-a bazat pe aşa-numitul sistem al învoielilor
agrare, speculat în interes propriu de marii arendaşi. În baza învoielilor
agrare, micii proprietari trebuiau să achite prin dijmă valoarea pământului
arendat. Dijma cunoscută avea 3 categorii, după formele şi mijloacele
economice de realizare de către micii proprietari. Ţăranii trebuiau să
plătească în bani, de regulă, valoarea suprafeţei arendate într-un număr
finit de ani. Micii proprietari însă nu aveau capital suficient pentru a-şi
achita angajamentele. Astfel, sumele datorate erau transformate în
produse agricole sau în obligaţii în muncă, aşa-numita dijmă la tarla. Se
lucra în contul arendaşului, pe moşia acestuia suprafeţe echivalente cu
valoarea datoriei pentru pământul arendat. Contractele de arendare se
efectuau deobicei, în condiţii critice pentru ţărani. Primăvara, când aceştia
nu mai aveau rezerve suficiente de produse agricole pentru întreţinerea
familiei sau semănat. S-au adăugat obligaţiilor exagerate de dijmă în baza
unui preţ de monopol deosebit de ridicat darurile în produse agricole în
cantităţi suplimentare, faţă de acelea trecute în contracte. De fapt, se
încălca o lege, din 1893, ce anula orice cerere suplimentară din partea
marilor proprietari în cazul arendării moşiilor proprii. Astfel de relaţii
impuse de marea proprietate şi marii arendaşi pe fondul unor schimbări
climaterice defavorabile agriculturii (secetă, inundaţiile) au creat o
situaţie economică tensionată ce au determinat izbucnirea unor răscoale
ţărăneşti violente în anii 1888, 1894, 1907.
2. Legislaţia agrar-ţărănescă
În vederea dezamorsării conflictuale şi eliminarea unor situaţii
subiective, statul român a intervenit prin legi special concepute în
favoarea ţărănimii şi a micii proprietăţi De regulă, elementele elitei
liberale au fost cele ce au încurajat şi susţinut o legislaţie proprice
dezvoltării proprietăţii ţărăneşti, stimulând, în ansamblu, evoluţiei agrare
proprietăţile mijlocii ale burgheziei săteşti sau ale ţărănimii înstărite care
s-au orientat spre economia de piaţă.
După evenimentele din 1907, au fost aprobate de către
guvernarea liberală un sistem de legi favorabile tendinţelor de
modernizare a agriculturii româneşti şi de apărare a intereselor ţărănimii.
Astfel s-a modificat Legea învoielilor agrare, interzicându-se munca în
dijmă la tarla pe lângă moşiile marilor proprietari. De asemenea, se
impunea un plafon maxim al preţului de arendare pe baza unei medii
valorice a arendăriilor efectuate la nivel regional. Se constituiau izlazurile
comunale.

79
Prin legea din 1908, pentru înfiinţarea Casei Rurale, se urmărea, ca prin
constituirea unei societăţii comerciale la nivel naţional şi regional,
achiziţionarea unor terenuri agricole pentru a fi vândute ţăranilor. Fiecare
familie ce solicita pământ arabil putea primi până la 5 ha, cu obligaţia
achitării valorii acestuia în rate eşalonate annual. A urmat legea din 1909
pentru constituirea obştilor de arendare sau ţărăneşti. Obştile ţărăneşti
puteau prelua în arendă moşii ale statului şi ale comunelor, pe termen
lung şi cu preţuri mici. Până la izbucnirea războiului 1916 s-au constituit
în vechiul regat peste 800 de obşti de care au arendat aprox. 650.000 ha.
Tot în anul 1908, statul a adoptat legea împotriva trusturilor arendăşeşti
care prevedea limitarea suprafeţei pe care o puteau arenda indivizii
particulari sau asociaţi. Limita maximă erastabilită la 4000ha.
Legea din 1912, legea vânzării pământurilor de utilitate publică (viza
proprietăţile fundaţiilor culturale, şcolare, spitalelor etc). Prin legea
pământului, acesta se vindeau statului, iar statul, ca intermediar, vindea
ţăranilor suprafeţe de teren ce nu puteau depăşi 25 ha/familie. Se
prevedeau a fi vândute aprox.250.000ha ele avantajând elementele
burgheziei şi ţărănimii înstărite.
3. Înzestrarea cu inventar agricol
Distribuirea suprafeţelor de teren agrar, în mod defavorabil
pentru mica proprietate a avut efect negativ şi asupra modernizării
mijloacelor de producţie, în esenţă, a inventarului agricol şi agrotehnicii
aplicate de majoritatea producătorilor. Sistemul de arendare din România
nu a avantajat progresul tehnic, economic şi randamentul exploatării
agricole pe unitatea de suprafaţă. Producţia va spori, în continuare, având
la bază supralicitarea forţei de muncă ţărănimii, a inventarului rudimentar
şi, în mai mică măsură, a mijloacelor moderne; a maşinilor agricole.
Înzestrarea agriculturii cu inventar modern se desfăşura lent întrucât
marea proprietate şi marii proprietari în marea lor majoritate nu erau
interesaţi, nelucrându-şi direct suprafeţele de teren propriu. Apar
plugurile cu aburi, care la sfârşitul sec.XIX erau 50, iar în 1915 depăşeau
cifra de 300. A sporit numărul maşinilor de semănat şi secerat cu
tracţiune animală, ale batozelor (de treierat), cca. 20.000 de bucăţi.
Inventarul agricol general a fost modest: pluguri, grape, tăvăluguri –
cca.1.975.000. S-au înregistrat în 1914, ca mijloace principale de
transport agricol care, căruţe în număr de 614.000 utilaje.
4. Evoluţia producţiei agrare
a) Creşterea animalelor

80
În procesul transformării economiei rurale de la caracterul pastoral-agrar
la exploataţiile agricole moderne se înregistrează fenomenul, descreşterii
numărului de animale, îndeosebi de bovine.
Cauza acestui proces de involuţie constă în desţelenirile masive efectuate
pe marile proprietăţi pentru producerea unor cantităţi mai mari de cereale
cerute la export Astfel, până în 1916, susele principale de hrană ale
animalelor s-au diminuat cu aproape 1/3 din suprafaţa iniţială, iar
suprafaţa de lucru a animalelor de povară a crecut de 3 ori.
Pentru ţărani, după reforma din 1864, creşterea de animale era
dificilă din lipsa păşunilor şi islazurilor. Obligaţia preluării în arendă a
suprafeţelor de izlaz sau păşune, precum şi mijloacele economice de
constrângere ale ţărănimii, prin învoieli agricole, au avut efecte negative.
Preţurile arendărilor fiind ridicate, ţăranii au realizat angajamente
parcimonioase de suprafeţe de păşunat şi fânaţe, neavând posibilitatea
găsirii surselor materiale de furajare a unui număr sporit de animale în
gospodăria proprie.
Între anii 1860-1914, creşterea animalelor a rămas în urmă, în comparaţie
cu sporul numărului de gospodării şi cu întinderea exploataţiilor arabile.
Se constată doar dublarea numărului de cabaline, de la 500.000 în 1860 la
1,2 milioane în 1914. În schimb, numărul bovinelor scade pentru aceiaşi
perioadă de la 2,7 la 2,5 milioane exemplare; creşteri nesemnificative se
înregistrează la ovine şi porcine.
Constatăm scăderea dramatică a numărului de animale de muncă în raport
cu suprafaţa de lucru, de 2,5 ori. Concomitent cu diminuarea relativă a
numărului de animale, se înregistrează deteriorarea calităţii animalelor şi
produselor acestora, cu urmări grave, pentru exportul românesc.
În perioada analizată, 1860-1914, înregistrăm implicarea
exploataţiilor agricole într-un proces de modernizare destul de accentuat
dar încă, insuficient pentru a cuprinde marea majoritate a gospodăriilor
rurale mari, şi mai ales a exploataţiilor ţărăneşti.
Prezenţa maşinilor agricole este atestată numai pe suprafeţele extinse,
unde se obţine un randament superior pentru producţia agricolă. Creşterea
vitelor, şi în general a animalelor, înregistrează un fenomen de stagnare,
cu efecte economice agravante pentru ţărănime şi pentru randamentul
exploataţiilor agricole.
b) Producţia cerealieră
Menţinerea inventarului agricol tradiţional, rudimentar,
exploatarea extensivă a suprafeţelor de teren agricol, cerinţele
suplimentare de produse agricole cerealiere pentru piaţa externă au

81
determinat extinderea terenurilor arabile şi orientarea agriculturii spre
producţii cerealiere. Dacă luăm ca date perioada anilor 1862-1865 şi cea
maximă a anilor 1911-1915 constatăm că, suprafaţa terenurilor agricole şi
neagricole în România a crescut nesemnificativ de la 12,530 miilioane ha
la 13,700 milioane ha. Dar, pe cap de locuitor, datorită sporului
demografic, suprafaţa agricolă s-a diminuat de la peste 3 ha la 1,80 ha .
De asemeena, suprafaţa arabilă, aproape s-a dublat, de la 3 milioane ha la
peste 6,1 milioane ha scăzând suprafaţa păşunilor şi fâneţelor de la 3,650
milioane ha la 1,5 milioane ha. Totodată asistăm la diminuarea suprafeţei
pădurilor de la 3, 3 milioane ha la 2,9 milioane ha.
Sporul de suprafaţă agricolă s-a reflectat în extinderea culturilor
cerealiere, ce cuprindeau între 80-85% din suprafaţa totală cultivată.
Astfel, dacă în 1862, din 2,8 milioane ha circa 2,2 milioane ha se
cultivau cu cereale, în anul 1914 suprafaţa cultivată cu cereale creşte, la
5,3 milioane ha, precum şi suprafeţele arondate plantelor industriale şi
podgoriilor de viţă de vie.
Dintre plantele cerealiere cele mai cultivate sunt grâul şi porumbul pentru
necesităţi interne cât şi pentru export. Meiul şi hrişca se menţine pe
suprafeţe restrânse.
Remarcăm, faptul că produsele agricole cerealiere înregistrează
nu numai o creştere la nivelul suprafeţei cultivate, ci şi un randament mai
bun la ha, aceste sporuri fiind sesizabile îndeosebi pe marile proprietăţi
lucrate în regie proprie. Astfel, în anii 1862-1866 media producţiei de
grâu şi porumb la ha era de 7,5 q respectiv, 8q, pentru ca, în anii 1911-
1915, media producţiei de grâu şi porumb la ha să fie, de 11,5 q respectiv
13,6q.
Sporurile medii sunt datorate în principal aplicării unor
asolamente moderne, îngrăşării pământului, folosirii maşinilor şi
extinderii cultivării pământurilor mai fertile din Bărăgan. Ci toate acestea,
agricultura României se afla în urma culturilor intensive din ţările
europene. Astfel, în anii 1911 – 1915, Belgia obţinea grâu în cantităţi de
25q/ha; Danemarca – 31q ; Anglia – 21q.
Sub randamentul României se aflau doar SUA, Argentina sau Australia -
cu 6,6q sau 8,5q/ha . Aceste state însă produc cantităţi impresionante de
cereale – pe mari suprafeţe cultivate extensiv, reuşind să obţină preţuri de
cost reduse şi să facă concurenţă produselor agricole, cu excepţia celor
realizate în ţările din estul Europei.
Producţia totală cerealieră a României a crescut din anii 1862-66,
de la 1,6 milioane tone, la 6,2 milioane tone, în anii 1911-1915. Aceleaşi

82
tendinţe le sesizăm şi în celelalte provincii româneşti. În Transilvania,
cantitatea de cereale recoltată sporeşte, în aceeaşi perioadă de timp, de la
1,3 milioane tone la 3 milioane. În Basarabia se recoltează în anul 1912,
cca. 2,6 milioane tone cereale.
Agricultura din spaţiului românesc, şi ca cea din centrul Europei
a fost afectată de extinderea unor boli specifice plantelor cerealiere sau
viţei de vie, precum: filoxera care a distrus cultura viţei de vie la sfârşitul
sec.XIX, necesitând reînoirea plantaţiilor cu viţe altoite şi hibride.
Criza agricolă românescă a fost determinată de fenomenele
propriu-zise ale raportării preţurilor agricole din România cu cele pe plan
mondial. Pe măsură ce au sporit producţiile de cereale de peste Ocean pe
piaţa Europei, produsele agricole româneşti au fost concurate, tot mai
mult, înregistrând scăderi drastice la preţul pe unitatea de produs.
Consecinţele au fost dramatice pentru producţia agricolă din Imperiul
Austro-Ungar, România şi Rusia mari producătoare de cereale. Cei care
au suportat realmente scăderea preţurilor au fost însă micii producători.
Dar, efectele prezenţei masive a producţiei cerealiere americane pe pieţele
europene a avut şi consecinţe pozitive pentru marile exploataţii agricole,
ai căror proprietari au fost obligaţi, să-şi modernizeze inventarul agricol
prin cumpărarea de maşini şi unelte moderne. Deasemenea, acest
fenomen a determinat, o schimbare a politicilor agrare prin redistribuirea
suprafeţelor cultivate cu alte plante decât cele cerealiere, în primul rând,
cele industriale ca: sfecla de zahăr, floarea soarelui, rapiţa etc.
5. Cooperaţia agricolă
Cooperaţia se va număra printre formele de organizare social-
economice a micilor producători agricoli răspândită în a doua jumătate a
veacului al XIX-lea, în vederea găsirii unor surse de capital mai
însemnate pentru îmbunătăţirea sistemului exploataţiilor agricole, a
comercializării şi prelucrării produselor agrare obţinute de membrii
acestor asociaţii.
Cooperaţia s-a constituit ca o a treia cale de dezvoltare
economică faţă de evoluţia sistemul clasic al capitalismului şi în raport cu
proiecţiile teoriilor socialiste. Curentul cooperatist a reuşit să satisfacă,
deopotrivă, interesele individuale ale micilor producători cu cele generale
ale comunităţilor locale sau regionale.
Doctrinele cooperatiste îşi centrau obiectivele înspre valorificarea
potenţialului economic al grupurilor de participanţi în asociaţiile
cooperatiste, căutând să realizeze prin mijloacele financiar-economice

83
acumulate, deopotrivă, efecte economice benefice, cât şi morale şi
sociale.
În spaţiul românesc mişcarea cooperatistă s-a dezvoltat în planul
creditului şi mai puţin al sistemelor de producţie propriu-zis sau de
valorificare a producţiei. Evoluţia spre cooperaţia de credit e determinată
de lipsa capitalurilor pentru organizarea economică eficientă a
gospodăriilor mici şi mijlocii, această tendinţă fiind determinată de
dorinţa de a valorifica direct, în condiţii mai avantajoase, producţia agrară
obţinută de micii producători. În Occident, în ţări ca Danemarca, Belgia,
Olanda, Franţa, Germania, cooperaţia a avut ca obiective nu numai la
nivelul sistemului de credit, ci şi organizarea sistemului de exploatare
agricolă sau de dezvoltare a micii industrii şi a serviciilor în mediul rural.
Mişcarea cooperatistă din România s-a realizat sub influenţa
mişcării cooperatiste europene din care s-au preluat chiar modelele
organizaţiei cooperatiste de credit central -europene.
Prezenţa cooperaţiei în spaţiul românesc, în forme bine conturate, este de
datată, relativ târziu, în ultimul deceniu a secolului XIX, chiar dacă
încercările de a constitui unităţi cooperativiste au fost mai timpuriu.
Primele cooperative au apărut în Transilvania, dar au avut o evoluţie
lentă, numărul lor, fiind restrâns în raport cu nevoile economice ale
micilor producători rurali.
Evoluţia cooperaţiei de credit în România va fi marcată de
tendinţele de aplicare a programului liberal de dezvoltare economică în
sfera rurală şi, nu întâmplător, aceasta se realizează în timpul
ministeriatului liberalului Spiru Haret – ministrul educaţiei şi cultelor,
care a încurajat organizarea acestui model economic, folosind învăţătorii
şi preoţii din mediul rural. Primele bănci populare apar în anul 1891.
Bazele activităţii cooperatiste se realizează însă prin adoptarea Legii
băncilor populare săteşti şi a Casei Centrale a cooperaţiei de credit în anul
1903.
În România nu numai cooperaţia de credit înregistrează un avans
considerabil, ci şi obştile de arendare, în condiţiile în care se punea
chestiunea arendării eficiente a marilor proprietăţi agricole şi posibilitatea
cumpărării terenurilor arendate de către ţărani. Astfel în anul 1907,
existau: 2401 cooperative din care:
- 2233 - cooperative de credit;
- 91 - cooperative consum şi desfacere;
- 9 - cooperative forestiere;
- 65 - obşti de arendare;

84
În anul 1912 funcţionau 3113 cooperative, din care:
– 2862 – de credit;
- 294 – de consum de desfacere;
- 143 - forestiere;
- 404 – obşti de arendare etc..
Numărul membrilor ce susţineau băncile populare a sporit de la
începutul secolului, de la 20.000 membri, la 563.000 membrii în 1912.
Numărul membrilor obştilor de arendare a crescut de la 6.400 membri la
57.000 membri. Prin intermediul acestor obşti s-au arendat cca. 40% din
totalul proprietăţilor arendate de ţărani din marile proprietăţi latifundiare.
În aceeaşi măsură, membrii obştilor de arendare reuşeau, să scape de sub
regimul împovărător al învoirilor agricole, implicându-se în raporturile de
arendare caracteristice pieţii libere.
Băncile populare au primit un sprijin important prin instituţiile de
credit, reuşind evitarea efectelor negative ale cămătăriei. Remarcăm că,
băncile populare au acordat credit cu o dobândă relativ mică, cca 10%-
12%, în comparaţie cu dobânda Băncii Naţionale care împrumuta cu 4-
6% sau a băncilor comerciale mari de cca. 8-10%.
Astfel, în 1913, băncile populare din România aveau fonduri proprii de
peste 126 mil lei aur şi acordau împrumuturi în valoare de 149 mil.lei
repartizate după cum urmează:
- pentru hrană şi nutreţ – peste 14%.
- pentru cumpărarea de vite şi unelte – 30 %.
- pentru arendarea pământului - 14, 7 %.
- pentru cumpărarea de pământ – peste 23 %.
Rolul pozitiv, al cooperaţiei pentru membrii săi s-a reprezentat
asupra sporirii şi modernizării suprafeţelor cultivate, în achiziţionarea de
terenuri agricole de la marea proprietate sau din domeniile statului.
Cooperaţia agrară de credit s-a realizat la nivelul spaţiului
românesc ca o formulă intermediară între sistemul clasic de organizare a
creditului şi sistemul cămătăriei care s-a mai menţinut în lumea rurală;
cooperaţia de credit având rolul eliminării formelor de creditare
cămătăreşti, a limitării efectelor deplorabileale acesteia asupra existenţei
gospodăriilor ţărăneşti. Chiar dacă nu a putut acoperi nevoile de capital
ale micilor intreprinzători, cooperaţia a contribuit la revitalizarea
gospodăriilor ţărăneşti şi a determinat stratificarea economică a ţărănimii.
Cooperaţia de credit şi formele adiacente se vor extinde şi se vor
generaliza, în anii de după război, determinând forme organizatorice
specifice la nivel naţional şi regional, menite să creeze condiţii optime

85
pentru împlinirea scopurilor ce vizau prosperitatea economică a
membrilor cooperatori.
6. Consecinţele modernizării în lumea satului
Implicarea statului în procesul de modernizare a fost reală, la
sfârşitul secolului al XIX lea, şi aceasta, s-a contabilizat într-o serie de
măsuri legislative ce au corespuns momentului istoric dat, definind
instituţiile moderne, care trebuiau să impună o bună funcţionare a
relaţiilor sociale şi economice la nivelul comunelor rurale. Legile rurale
şi legea organizării comunelor au impus în vechea Românie şi în
Transilvania un sistem instituţional coerent la nivelul comunităţilor rurale
un cadru de valori juridice şi economice apropiat de cele existente în
ţările europene. Comunele au dobândit, treptat, o anumită autonomie, au
fost înzestrate cu instituţii proprii ca: primăria, şcoala, posturile de
jandarmi etc., implicând astfel lumea rurală în relaţii tot mai strânse cu
mediul urban. Extinderea drumurilor publice, construirea căilor ferate, sai
extinderea reţelei de telegraf au scos viaţa rurală din mediul izolant,
racordând-o la circuitele sociale ale ţării. Satul a fost atras în schimbul de
produse agricole cu cele industriale. În comune au fost deschise
magazine, băcănii, cârciumi cooperative, ateliere prin care s-a reuşit, să se
atragă resursele băneşti ale ţărănimii în circuitul economic general.
Efectele acestor activităţi au fost notabile şi sub aspectul
revoluţiei culturale, realizată prin extinderea sistemului educaţional
reflectat în procesul de alfabetizare, în aşa fel, încât, în 1912, populaţia cu
ştiinţă de carte era de aprox.40% din totalul locuitorilor ţării. Totuşi,
şcoala era frecventată, într-o proporţie, relativ redusă, de aprox.50% -
60% din populaţia tânără ce-şi urma studiile primare, majoritatea fiind
compusă din băieţi, mai puţin fete. Accesul pentru fii de ţărani la şcoli s-a
realizat, cu puţine excepţii, cu sprijinul învăţătorilor şi preoţilor, care au
fost adevăraţi apostoli ai satelor, ce au reuşit, să realizeze o operă
culturală şi de educaţie de excepţie. Învăţătorii şi preoţii au avut iniţiative
nu numai politice şi culturale, influenţa lor fiind sesizată la nivel
economic prin răspândirea cunoştinţelor agrotehnice sau prin aplicarea
acestora în propriile gospodării.
Dezvoltarea comunelor, în timp, va constitui un stimulent pentru
participarea efectivă a ţăranilor la viaţa economică, având ca suport
procesul de achiziţionare a unor proprietăţi funciare pe seama marii
proprietăţi. Modernizarea sistemului economic la sate se reflectă si-n
îmbunătăţirea construcţiilor, materialele perisabile fiind înlocuite cu cele
de lemn, cărămidă, piatră. Sporeşte numărul de încăperi al locuinţelor,

86
opaiţele sunt înlocuite cu lămpi de petrol, acoperişurile sunt acoperite cu
tablă şi ţiglă. Schimbările nu au fost radicale, rămânând încă 270.000
locuinţe cu o încăpere şi cca. 40.000 bordeie.
De asemenea, s-a produs o stratificare social-economică între
locuitori din mediul rural. Existau deosebiri regionale la nivelul
comunităţilor rurale, care nu au putut fi eliminate de noile condiţii
economice. Astfel, au rămas comunele sărace din zona de câmpie, foste
comune clăcaşe, lipsite de păşuni şi izlazuri în care locuitorii erau legaţi
de învoielile agricole. În aceste comune, spiritul de economie a fost mai
slab, alcoolismul şi bolile influenţând starea generală a cetăţenilor, aşa
cum, analfabetismul a fost răspândit în procente mai mari decât media pe
ţară. Zonele de deal şi de munte din vechiul regat al României au avut o
situaţie economică mai înfloritoare, bazându-se pe existenţa unei
proprietăţi comune asupra pământurilor şi izlazurilor, ceea ce le-a permis
surse suplimentare de venituri.
Locul agriculturii în economia naţională a fost dominant, aceasta
fiind sursa de bază a veniturilor naţionale, oferind resurse pentru export
ca şi pentru industria în dezvoltare sau cea meşteşugărească. În perioada
anilor 1860-1916 agricultura din România a furnizat resurse ce au
acoperit cca. 80% din importul industrial al ţării. Practic produsele
agricole au realizat procesul de industrializare al României. De asemenea,
prin resursele financiare date ţării, agricultura a furnizat principala forţă
de muncă, care a participat la construirea căilor ferate, porturilor
lucrărilor de urbanizare; a permis acumulări de capital pentru elita
economică românească. De această sursă au profitat arendaşii, cămătarii
şi bancherii şi într-o măsură mai redusă, meşteşugarii şi industriaşii. Prin
producţia agricolă România a intrat în circuitul european, cerealele fiind
garanţia împrumuturilor externe. Resursele furnizate de agricultură nu au
fost însă pe măsură, întoarse la nivelul exploataţiilor agricole, spre
necesităţile, adânc resimţite de modernirare ale exploataţiilor agricole,
deşi populaţia rurală cumpăra mărfuri industriale în proporţie de 80% din
totalul producţiei industriale.
Creangă G.D. – Proprietatea rurală în România, Bucureşti, 1907.
Cristea Gh. – Contribuţii la istoria problemei agrare în România. Învoieli
agricole (1866-1882), Bucureşti, 1977.
Dragoş Gh. – Cooperaţia în Ardeal. Istoric, situaţia actuală şi perspectiva,
Bucureşti, 1933.
Enescu Iuliu şi Ioan - Ardealul, Banatul, Crişana şi Maramureşul din
punct de vedere agricol cultural şi economic, Bucureşti, 1915.

87
CAPITOLUL 8

Economia României în perioada războiului


1914-1918

1. Economia în perioada neutralităţii


În condiţiile desfăşurării conflagraţiei mondiale (august 1914 –
august 1916) – în perioada neutralităţii (august 1914- august 1916)
România s-a aflat izolată prin neimplicarea în operaţiile militare, dar mai
ales datorită blocării căilor de transport maritime prin strâmtori şi parţial a
celor terestre prin trecătorile Carpaţilor. Această situaţie a influenţat
evoluţia producţiei industriale, care a înregistrat un puternic recul
îndeosebi în domeniile morăritului, a exploatărilor forestiere şi prelucrării
lemnului,, a extracţiei petrolului.
Industria de război a României a fost slab dezvoltată, existând
doar trei mari intreprinderi: Arsenalul Armatei şi Pulberăriile de la
Cotroceni şi Ploieşti. Astfel, înzestrarea armatei române a fost
defectuoasă nu numai în privinţa înzestrării cu artilerie modernă, ci şi a
armelor clasice de infanterie. Procurarea din străinătate a acestora era
limitată, deoarece marile puteri industriale aflate în conflictul mondial
aveau nevoie, ele însele, de sporite cantităţi de arme şi muniţii. În anii
1914-1916, România, dorită, ca partener şi aliat, de cele două mari tabere
beligerante este suspectată de partizanat sau de intenţii belicioase, datorită
încercărilor firave de pregătire a unei minime industrii de război, sai
datorită efectuării unor importuri de armament, contractat pe pieţele
ţărilor europene aflate în conflict. Pentru a suplini, măcar parţial,
reducerea importurilor de armament s-a constituit în anul 1915, Direcţia
generală a muniţiilor, în frunte cu inginerul Anghel Saligny instituţie ce
trebuia să coordoneze industria naţională capabilă să furnizeze armatei în
proporţie, de cel puţin 30%, materialul militar pentru înzestrarea acesteia.
Agricultura a fost puternic afectată de blocarea comerţului
exterior, deşi în această perioadă s-au încheiat trei mari contracte de
vânzări a unor produse cerealiere, două cu Puterile Centrale, unul cu
Anglia. Marea Britanie perfectând acest contract pentru a contracara
cererile de aprovizionarea ale Puterilor Centrale, deoarece cantitatea de
cereale contractate de britanici a fost blocată, în, depozitele româneşti,
ulterior distruse, în timpul retragerii armatei române în Moldova. De
asemenea, exportul de petrol cunoaşte o reducere substanţială, deşi

88
Germania oferea pentru un vagon de petrol, un vagon de muniţii sau de
medicamente. Astfel, volumul fizic al importului şi exportului în
România a scăzut de 3, respectiv de 5 ori, dar valoric, acestea, au sporit
datorită creşterii preţurilor, ca urmare a declanşării inflaţiei şi a cererilor
crescânde de produse agrare, petrol, materii prime pentru industria
prelucrătoare.
2. Economia românescă în timpul războiului
A fost puternic afectată de opraţiunile militare şi mai ales de
ocuparea a cca. 2/3 din teritoriul Regatului român de către armatele
Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia) în
timpul ocupaţiei vremelnice (decembrie 1916-decembrie 1918).
Reprezentanţii Puterilor Centrale au demontat o parte din utilajele şi
maşinile din marile intreprinderi româneşti şi le-au transportat pe
teritoriile proprii. Astfel, cca. 60.000 tone de maşini au fost transferate
spre industriile statelor ocupante. De asemenea, vor fi preluate şi
rechiziţionate metalele neferoase chiar şi clopotele de la biserici vor fi
folosite, precum şi aproape toate resursele de petrol, în ciuda faptului că,
la retragerea unităţilor armatei române, geniştii străini şi români au
aruncat majoritatea sondelor în aer. Austro-germanii vor repune însă,
rapid, în funcţiune puţurile petroliere şi vor preleva cca.1,2 milioane tone
de petrol. Totodată, au fost preluate importante cantităţi însemnate de
cereale, vite, cherestea, sare, chiar sute de vagoane de cernoziom.
Agricultura a fost militarizată de ocupanţi. Iniţial, toate stocurile
de cereale au fost preluate şi împărţite între ocupanţi. Lucrarea
pământului s-a efectuat prin munca forţată depusă de prizonierii de război
şi prin mobilizarea forţată a întregii populaţii din mediul rural cu vârsta
cuprinsă între 18-60 ani. Puterile Centrale au preluat, în baza unor
contracte oneroase, cu preţuri foarte mici, cantităţi importante de cereale
între anii 1916-1918, echivalente cu peste 2,2 milioane tone de cereale şi
furaje, zeci de mii animale, plante tehnice, produse de carne, brânzeturi
etc.
Circulaţia monetară a fost grav perturbată de operaţiunile
financiare efectuate de Germania, care a emis peste 2,1 miliarde de “lei
noi”, fără nici un fel de acoperire, prin banca Generală Română,
deteriorând grav circulaţia monetară, cu efecte directe asupra creşterii
inflaţiei şi devalorizării monedei naţionale.
În teritoriul neocupat (Moldova), unde s-au refugiat numeroase
persoane civile alături de unităţile militare, lipsurile economice au fost
foarte mari, deoarece această zonă nu avea o infrastructură industrială

89
dezvoltată în raport, cu celelalte părţi ale României. Astfel, s-a resimţit
puternic lipsa combustibililor, şi alimentelor de strictă necesitate. Se
aprecia că, zilnic, pentru populaţie ar fi fost necesar echivalentul de făină
şi mălai de cca. 360 de vagoane, dar disponibile erau doar cca.250 de
vagoane maximum. De asemenea, a fost constatată lipsa metalelor pentru
o producţie industrială normală şi pentru reparaţiile destinate înzestrării
armatei, reparaţiilor căilor ferate şi materialului rulant.
Pentru a asigura o aprovizionare, la nivelul minimei existenţe a
populaţiei, din zona liberă a statului român, agricultura a fost organizată
pe principii militare, atât în privinţa desfăşurării activităţilor agricole, cât
şi prelucrării şi distribuirii produselor agrare, îndeosebi a celor
alimentare. Sub presiunea cheltuielilor militare statul va mări datoria
publică, făcând împrumuturi la Banca Naţională de 1,2 miliarde de lei
aur. Dar, mai grav, guvernul naţional, având încredere în guvernul Rusiei
ţariste, v-a preda tezaurul Băncii Naţionale Române şi cele mai
importante piese de tezaur ale Coroanei. Acestea, au fost blocate la 26
ianuarie 1918 de către guvernul bolşevic condus de Lenin, şi practic,
pierdute pentru totdeauna de statul român. Prin pacea de la Buftea-
Bucureşti (mai, 1918) Puterile Centrale au căutat să-şi subordoneze total
economia naţională, prin obligarea României de a contracta, preferenţial,
cu Germania, întregul surplus al producţiei de cereale. De asemenea, s-a
încervcat acapararea producţiei de petrol şi a întregului sistem de
transport şi comunicaţii care servea exploatările petroliere pe o perioadă
de 90 de ani. Pacea fără ”anexiuni teritoriale” şi în “condiţii echitabile”
declarată de Puterile Centrale transforma, practic, România într-o
semicolonie, subordonată, intereselor economice ale Germaniei şi Austro-
Ungariei învingătoare, pentru moment.

CAPITOLUL 9

Evoluţia economiei naţionale în perioada interbelică


( 1919 – 1923 )

1.Consideraţii generale
Caracterizarea şi evidenţierea principalelor trăsături ale
economiei naţionale în această perioadă, se poate realiza în contextul
interdependenţelor relaţiilor de ordin social-economic şi politic conturate
după primul război mondial de rezultatele Conferinţei de pace de la Paris
şi tratatele încheiate cu acest prilej. Constituirea statelor naţionale în

90
centrul Europei, încă din 1918, chiar înainte de sfârşitul războiului a
reprezentat, în planul relaţiilor politice interne şi internaţionale,
evenimente cu semnificaţii majore. Statele naţionale nou întemeiate vor
stimula resursele umane şi factorii economici, contribuind la dezvoltarea
teritoriilor nou eliberate în forme şi proporţii concludente.
În aprecierile generale de factură economică trebuiesc luate în
considerare şi distrugerile de război, mai agravante în Franţa, Serbia,
Belgia, România şi Rusia, decât pe teritoriul Imperiilor, care cu mici
excepţii nu a fost afectat de conflictele militare. Despăgubirile concepute
a fi efectuate de statele învinse pentru o eventuală reparaţie, parţială, a
distrugerilor, nu vor fi, în practică, rambursate de către Germania, Austria
şi Ungaria, decât în proporţii modeste. Statele mici precum România vor
fi defavorizate chiar la stabilirea cuantumului reparaţiilor de marile
puteri. La conferinţa de la Spa, României îi vor reveni, din datoria de
război a Germaniei, doar 3,2 milioane de mărci. I se va acorda un procent
mai mare din despăgubirile datorate de Austria şi Ungaria, în valoare de
peste 10%. România a solicitat la Conferinţa de Pace despăgubiri de 72
miliarde lei aur, aliaţii reducându-le la 31 miliarde lei aur. Din această
sumă România va primi, practic, până în 1932, doar 1,5 miliarde lei aur,
restul transformându-se în compensaţii la datoriile reciproce cu ţările
vecine şi în compensării ale datoriilor de război ale României faţă de
Puterile Antantei.
Formarea statului naţional unitar român a contribuit la sporirea
teritoriului la 295.049 km pătraţi faţă de 137.000 km pătraţi pe care-i
avea Regatul Român înainte de 1918.
În 1930, populaţia României era de 18 milioane: 71, 9% români,
7, 9% maghiari, 4,1% germani, 4% evrei etc. Puterea motrice în industrie
a crescut cu 235%. Reţeaua de căi ferate de la cca. 3500 km la peste
11.000 km, la care, se adăugau peste 600 km de cale ferată îngustă.
Suprafaţa agricolă arabilă a sporit de la 6,6 milioane ha, la 14 milioane
ha, iar suprafaţa silvică de la 2,5 milioane, la 7,3 milioane ha. Efectele
Unirii au fost pozitive şi în privinţa dezvoltării producţiei agrare care a
ajuns, în 1938, la o dezvoltare de 168,4%, faţă de anul 1921. Numărul
intreprinderilor mari în 1921, de 2747, înzestrate însă cu un utilaj
învechit, creşte în 1938, la 3700, cu o tehnologie modernă. A sporit şi
forţa motrice a industriei mari de la 481.000 CP, în 1921, la 746.000CP,
în 1938.
În Transilvania, efectele Unirii s-au remarcat în dezvoltarea
ascendentă a intreprinderilor industriale. În 1919 erau înregistrate 538

91
unităţi, iar în anul 1938 numărul lor va fi peste 1000. Aradul avea în
1919, 38 intreprinderi, iar la sfârşitul perioadei analizate peste 100.
Braşovul, în 1919, avea 50 de intreprinderi, iar în 1938 peste 300 de
unităţi. Sporirea numărului intreprinderilor, în forme de activitate sau ca
şi număr este aproape similar, în Timişoara, Cluj şi Oradea.
Producţia metalurgică în Transilvania a sporit, în 1927, cu 37%
mai mult decât1916. S-a înregistrat un spor demografic substanţial în
mediul urban. Braşovul cu 41.000 locuitori la sfârşitul războiului, va avea
la sfârşitul perioadei interbelice 85.000 locuitori. Clujul va creşte de la
60.000 la 100.000 locuitori.
2. Refacerea economiei româneşti în perioada 1918-1923
Pentru acestă perioadă, evoluţia economică naţională va avea în
vedere pierderile umane de război de cca.800.000 numai pentru Vechiul
Regat, dar şi pierderile materiale de cca.72 miliarde lei aur. Agricultura
înregistra epuizarea totală a stocului de cereale.
Nu s-au găsit seminţe suficiente pentru însămânţările din anul 1919, încât
cca. 26% din suprafeţele agricole au rămas nelucrate, iar România a
trebuit, pentru prima, dată în epoca modernă, să importe cereale. Industria
naţională avea de surmontat distrugerile de utilaje şi pierderile maşinilor
preluate de ocupanţi (1916-1918) din Regat, iar în zonele Transilvaniei şi
Bucovinei, producţia a fost afectată de uzura fizică şi morală a utilajelor
suprasolicitate de economia de război. În anul 1919, funcţionau doar 1/4
din marile intreprinderi, iar producţia industrială era realizată, în bună
parte, de atelierele meşteşugăreşti şi mici intreprinderi, ridicându-se doar
la 50% din volumul antebelic. Stadiul dezvoltării industriale, pe provincii
româneşti, în anul 1919, raportat la valoarea producţiei şi a numărului de
intreprinderi mari era:

Provincia Valoarea producţiei % Numărul


întreprinderilor mari
%
Vechiul regat 53% 41%
Transilvania 27% 37%
Banat 11% 5%
Bucovina 5% 8%
Basarabia 4% 9%

92
Procesul de refacere a industriei s-a efectuat lent, dar şi inegal, de
la o ramură economică la alta, producţia de ansamblu antebelică fiind
atinsă în anii 1923-1924.
Extinderea prevederilor legii de încurajare a industriei, adoptată,
în 1912, şi, în noile provincii, a impulsionat dezvoltarea întreprinderilor
industriale, în general, şi în special a celor din categoria marilor unităţi
industriale (adică cu cel puţin 20 de lucrători şi minimum cu o forţă
motrice, instalată de 5 C.P). Astfel, dacă în 1919 erau înregistrate un
număr de 2610 întreprinderi mari, în anul 1924 numărul acestora va spori
la 3840: 870 în domeniul industriei de prelucrare a lemnului; 840 în sfera
industriei alimentare, 557 în sfera industriei metalurgice şi prelucrarea
metalelor; 381 în domeniul industriei materialelor de construcţii.
Transporturile erau afectate de distrugerile liniilor de cale ferată,
podurilor aruncate în aer sau deteriorate de folosirea lor la maxim. La
sfârşitul războiului mai rămăsese doar 1/3 din vagoanele de călători şi 1/5
din vagoanele de marfă; lipseau locomotivele, majoritatea fiind luate de
Ungaria, Austria, Bulgaria sau Germania în anii ocupaţiei sau de trupele
acestora, în retragere.
Din anul 1919 mijloacele de transport feroviare sunt treptat
refăcute. Se realizează, începând din anul 1922 la Reşiţa, primele
locomotive după prototipuri româneşti, iar uzinele Malaxa, Unio şi Astra-
Arad produc vagoane de călători şi de marfă, care înlocuiesc vechiul parc
de vagoane şi completează în mare măsură pierderile efectelor provocate
de război.
Activitatea industrială va fi, în perspectivă, puternic stimulată de
înfiinţarea, prin legea, din iunie 1923, a „Societăţii Naţionale de Credit
Industrial” al cărei capital iniţial, trebuia să fie constituit, în proporţie de
20% cu participarea statului şi a B.N.R. cu încă 30% iar, restul realizat
prin subscripţie publică. Scopul acestei societăţi era de a încuraja
dezvoltarea industriei mari prin acordare de credite avantajoase, pe
termen lung, menite să faciliteze plata creanţelor prin B.N.R. S-au
creditat îndeosebi intreprinderile industriale mari pentru tehnologizarea
sau retehnologizarea acestora în proporţie de 12% din totalul numărului
lor, dar, care reprezentau, sub raport cantitativ cca.31% din volumul
producţiei industriale a României.
Unificarea monetară s-a impus, deopotrivă, ca măsură
economică, dar şi administrativă instituţională, urmărindu-se pe de o
parte, să se reglementeze circulaţia masei monetare, iar pe de alta, să se
extindă sistemul monetar naţional la nivelul tuturor provinciilor româneşti

93
unite cu Vechiul Regat, pentru a facilita circulaţia mărfurilor şi unificarea
economică, generală, a spaţiului românesc.
Măsura de preschimbare în lei a monedelor străine – ruble ruseşti
şi koroane austro-ungare - precum şi a „leilor noi” puşi în circulaţie de
administraţia germană, vremelnic ocupată, în anii de război 1916-1918, în
valoare de peste 2 miliarde a debutat, mai întâi, cu o fază pregătitoare, ce
a constat, în ştampilarea bancnotelor străine. Acţiunea ştampilării a fost
însă neinspirată, deoarece controlul şi supravegherea operaţiunii s-a
realizat defectuos de către organele abilitate.
Faza propriu-zisă, a preschimbării şi, deci a unificării monetare
va fi realizată prin adoptarea legii de retragere a rublelor şi coroanelor, în
iunie 1920, lege, care stabilea un curs fix de schimb pentru koroane (de 2
k = 1 leu) şi unul diferenţiat, în funcţie de valoarea sumelor schimbate în
cazul rublelor ruseşti de tip Romanov sau Lwow.
Neexistând limite la schimbarea sumelor de koroane austro-
ungare, pe piaţa financiară naţională, cât şi în procesul de preschimbare
realizat la un curs forţat (cursul de bursă era de 1 leu = 4-5 k), au fost
încurajate acţiunile speculative, pe fondul unor aprecieri nerealiste asupra
valorii masei monetare străine. Astfel, s-au preschimbat koroane, în
valoare de 8,7 milioane de lei, cu 7 miliarde, mai mult decât se estimase
iniţial, statul, suportând prin intermediul B.N.R., pierderile financiare
respective.
Unificarea monetară, deşi a impus costuri financiare, deosebite,
pe fondul instabilităţii financiare generale a influenţat pozitiv procesul de
integrare cât mai rapidă a provinciilor româneşti unite cu Vechiul Regat
al României, în perspectiva definirii unei pieţi economice unice solide şi
dinamice în anii următori.
Finanţele s-au lovit de puternica inflaţie, statul fiind dator Băncii
Naţionale şi, incapabil, să echilibreze, în primii ani postbelici bugetul
naţional. Inflaţia se datorează crizei economice, emisiunilor monetare ale
Băncii germane în lei noi, pierderii tezaurului naţional, circulaţiei haotice
şi neacoperite a monedelor străine austriece, maghiare, ruseşti sau
germane. Puterea leului s-a depreciat iar soluţiile de stabilizare monetară
şi ridicare a cursului leului nu vor fi realizate prin mijloace proprii,
obligând statul, în anii următori, să încerce, să echilibreze situaţia
financiară prin împrumuturi străine.
Prezenţa capitalului străin s-a împletit, cu interesele capitalului
autohton. Capitalul autohton în raport cu cel străin şi-a întărit poziţiile în
condiţiile afirmării doctrinei neoliberale. Din punct de vedere al

94
provenienţei capitalului sunt sesizate schimbări fundamentale: rolul
capitalului german fiind luat de capitalurile americane, franceze şi
engleze, cărora li se adaugau capitaluri de provenienţă belgiană, italiană.
Au sporit participările capitalului american în industria petrolului, cu
menţiunea că şi capitalul autohton înregistrează un reveriment al
capitalului autohton în acest domeniu, de la 6% la nivelul anului 1914, la
24% în anul 1921.
3. Reforma agrară
Între măsurile legislative deosebit de însemnate se numără şi cele
referitoare la unificarea şi organizarea administraţiei locale.
În agricultură, reforma agrară din 1921 a determinat restructurarea
proprietăţilor agricole în mod radical. Aplicarea reformei agrare s-a făcut
treptat, iniţial prin decrete regale, apoi prin legi, care au realizat aşa-
numitele arendări forţate pe seama micilor producători din proprietatea
statului dar, mai ales, din proprietăţile marilor moşieri. Reforma agrară a
fost legiferată şi aplicată începând cu anul 1921 de către guvernul
generalului Averescu şi Partidul Poporului. În Basarabia, reforma a
început încă din anul 1920. Reforma agrară prevedea exproprierea
marilor proprietăţi până la 100ha la munte şi 150 ha la şes. Moşierii
puteau să menţină proprietăţi de până la 500ha în condiţiile, în care, pe
acestea, se realizează modernizări, în sensul pregătirii terenului pentru
viticultură, plantări cu pomi sau lucrări pentru limitarea eroziunii solului.
Exproprierea se efectua pe moşie şi nu pe proprietar, acesta, având
posibilitatea să îşi menţină suprafeţe însemnate, dacă avea proprietăţi în
mai multe comune. Moşierii îşi puteau alege moşia care să le rămână în
proprietate, de regulă, mai productivă. N-au intrat sub incidenţa legii
exproprierii inventarul marilor proprietăţi, viile, livezile, iazurile
amenajate. S-au expropriat, în Transilvania şi o parte din păduri, sau din
terenurile împădurite, pentru a se completa suprafaţa de teren ce trebuia
să o primescă cei îndreptăţiţi. Din marea proprietate a moşierimii şi a
statului au fost expropriate peste 6.123.000ha, adică, aproximativ 66%
din marea proprietate existentă înainte de război. Au fost împroprietăriţi,
în primul rând, veteranii, invalizii, văduvele, orfanii, ţăranii fără pământ
sau cu pământ puţin, cu loturi, de până la 5 ha. Un număr însemnat de
familii ţărăneşti şi-au completat averea proprie cu suprafaţa de până la 5
ha. Răscumpărarea era garantată de stat şi plătită de ţărani. Ţăranii
plăteau pentru valoarea pământului primit o sumă bănească, ce oscila
între 20-40 ori valoarea arendei anuale pe unitatea de suprafaţă (ha)
expropriată. Plata se făcea în rate anuale de către ţărani în contul statului.

95
Procesul de împroprietărire a durat ani în şir, chiar până la al doilea
război mondial.
Efectele reformei agrare au fost majore în privinţa schimbării
structurii proprietăţii funciare în favoarea proprietăţilor ţărăneşti şi mici
fermiere de până la 100 de ha. Astfel, numărul proprietăţilor de până la
100 ha cu o suprafaţă agricolă de peste 18 milioane ha deţineau 89,56%
din totalul suprafeţei agricole a ţării, iar proprietăţile de peste 100 ha ce
ocupau o întindere de peste 2 milioane ha, deţinând numai 10,44% (în
comparaţie cu situaţia interbelică când aceste proprietăţi în zona vechiului
Regat al României aveau 40,23% din terenurile agricole.
În baza recensământului agricol din 1930 reiese că 74,9% din
numărul exploataţiilor agricole erau deţinute de ţăranii săraci cu loturi de
sub 5 ha, pe când proprietăţile moşiereşti de peste 200 ha erau
reprezentate de 7000 de exploataţi, adică, 0,2% din totalul acestora.
Reforma agrară din 1971 a modificat radical structura social-
economică din mediul rural, reducând numărul marilor latifundii (cele de
peste 5000 ha practic desfiinţându-se) şi al marii arendăşii, eliminând
practica muncii în dijmă şi al altor obligaţii nespecifice economiei
capitaliste.
Pe de altă parte reforma a contribuit şi la creşterea ponderii
proprietăţii mici ţărăneşti între 2-5 ha, care nu se dovedea viabilă
economic din lipsa resurselor necesare impuse de practicarea unei
agrotehnici moderne.
Structura plantelor cultivate în agricultură românească rămâne pe
ansamblu, în formele şi ponderile realizate în perioada de dinainte de
război. Astfel, în perioada anilor 1919-1924, cerealele se cultivă pe o
întindere de 79,1%, plantele industriale pe 1,8%, plante alimentare,
floarea soarelui, soia, legumele pe o întindere de 2,5%, plantele de nutreţ
având o suprafaţă de 4%, rămânând ogor, deci teren necultivat 12,4 din
cauza distrugerilor provocate de război, animalelor de tracţiune,
inventarului agricol, dar şi posibilităţilor reduse de cultivare a surselor
producătoare.
4.Concepţiile şi doctrinele politico-economice din perioada
interbelică
În epoca dintre cele două războaie mondiale, două mari doctrine
economice au influenţat politica economică a statului în mod hotărâtor
doctrina neoliberală şi doctrina ţărănistă, a dirijismului de către stat a
vieţii economice

96
a). Doctrina neoliberală, continuă sistemul doctrinar liberal clasic
al dezvoltării economice din perioada modernă de până la primul război
de către reprezentanţii curentului politic liberal european. Doctrina
liberală clasică susţinea ca principii : a) libertatea economică a individului
fără nici un fel de restricţii;
b). Afirmarea intereselor individuale, respectiv ale factorilor
economici privaţi nu sunt antagonice, ciocnirea de interese generând
progres şi prosperitate;
c). Libertatea economică a întreprinzătorului fără amestecul
statului
Aceste trăsături, tipice liberalismului clasic nu s-au aplicat integral în
sistemul politic şi viaţa economică românescă , liberalii aflaţi la putere,
pentru o perioadă îndelungată înainte de primul război mondial, au
acţionat spre limitarea tendinţelor liberului schimb, înlocuind sistemul
economic şi legislativ cu unul de protecţie şi stimulare a industriei cu
ajutorul pârghiilor economico-administrative ale statului. Folosind
asemenea experienţă, neoliberalismul românesc nu a înlăturat prezenţa
statului ca un factor stimulator pentru dezvoltarea economiei naţionale.
Astfel, statul a fost implicat, de guvernările liberale, prin măsurile
administrative în domeniile: monetar, fiscal, al folosirii eficiente a
resurselor economiei naţionale şi chiar ale redistribuirii şi repartizării
bunurilor naţionale.
Gândirea economică românească neoliberală dezvoltată de
elementele partidul Naţional-Liberal au avut în vedere sprijinul statului
sub raportul următoarelor dimensiuni:
- statul ca îndrumător superior al tuturor ramurilor economiei în
sens naţional;
- statul ca factor stimulator şi de protejare al industriei naţionale cu
capital autohton.
Doctrina neoliberală va avea în vedere susţinerea industrializării
României la cotele sale maxime şi într-un ritm ascendent, sprijinită de
intervenţiile benefice ale statului. De asemenea, s-a avut în vedere
stimularea exporturilor produselor autohtone manufacturate sau
semifabricate şi reducerea importului. Neoliberalii au promovat în
doctrina lor economică şi ideea dezvoltării industriei mici, îndeosebi în
mediul rural. Se va urmării ieftinirea producerii mărfurilor industriale,
eficienţa producţiei industriale, concomitent cu sporirea calităţii
produselor industriale. Dintre reprezentanţii de seamă ai
neoliberalismului s-au remarcat: Vintilă Brătianu, Ştefan Zeletin,

97
I.G.Duca, Mihail Manoilescu, C. I. Băicoianu, Dimitrie Drăghicescu,
dr.I.Angelescu, cărora, li se vor adăuga, Victor Slăvescu şi Mitiţă
Constantinescu adepţi ai opţiunilor doctrinare dirijiste, adică a intervenţiei
active şi efective a statului în viaţa economică.
Neoliberalismul prevăzând intervenţia statului conturează o altă
definiţie sau cel puţin una nuanţată proprietăţii private. Începând cu
prevederile Constituţiei din 1923, proprietatea individuală era admisă şi
sub raportul funcţiei sale sociale, de unde posibilitatea exproprierii
acesteia pentru cauze de utilitate publică. Neoliberalii aflaţi la guvernare
o lungă perioadă din epoca interbelică au intervenit, în problemele
reglementărilor privind: importul şi exportul, moneda naţională, ale
consolidării economiei, şi apărării intereselor capitalului autohton, ale
ameliorării consumului intern etc. Susţinând capitalul autohton şi căutând
să impulsioneze dezvoltarea prin mijloace economice, proprii doctrina
neoliberală, a fost sintetizată în formula simplificată, dar şi emblematică,
“ prin noi înşine”.
La nivelul doctrinei neoliberale s-au manifestat opţiuni nuanţate
în privinţa dezvoltării industriei sau aplicării reformei agrare, a rolului
proprietăţii private în raport cu proprietatea publică; a locului şi rolului
statului în economie.
I.G.Duca, reprezentant de seamă în plan politic, socotea că
doctrina liberală urmărea progresul social în cadrul proprietăţii
individuale prin apărarea democraţiei, ordinii şi armoniei sociale.
Opiniile sociologului Dimitrie Drăghicescu se apropiau de un socialism-
liberal, autorul întrevăzând o posibilă alianţă politică între liberali şi
socialişti, în vederea aplicării unui program de reforme care să corecteze
“imperfecţiunile tehnice ale capitalismului”.
Economistul şi omul politic Mihail Manoilescu a dezvoltat doctrina
intervenţiei statului în economie axată pe 2 mari principii care urmăreau:
a. valorificarea superioară a resurselor energetice şi a
potenţialului de materii prime existent în România;
b. încurajarea directă de către stat a industriei, ramurilor
industriale sau intreprinderilor în funcţie de capacitatea
acestora ele fiind obligate de a valorifica la maxim resursele
aflate în ţară pentru procesele de fabricaţie.
În acest fel, Manoilescu aşeza la baza intervenţiei statului în
economie eficienţa economică pe care trebuiau să o demonstreze ramurile
economiei industriale, respectiv unităţile industriale protejate de acesta.

98
b) Doctrina ţărănistă – a statului ţărănesc sau “a porţilor
deschise”. Sub raportul relaţiilor pe care le concepeau liderii doctrinei
ţărăniste, cu sursele capitalului străin , formulele erau, aproape, diametral,
opuse neoliberalilor. Se considera acceptabil şi necesar să se atragă
sursele de capital străin prin acordarea unor facilităţi economice
suplimentare. Formula “porţilor deschise” a caracterizat sub acest aspect
doar o parte a doctrinei ţănăniste. În principal ţărăniştii şi-au fundamentat
teoria economică pe evoluţia tradiţională a economiei româneşti
îndeosebi a zonelor rurale şi a agriculturii. Se socotea că dezvoltarea
industriei concepută după formulele liberale sau neoliberale este
artificială, modelele preluate din curentele şi doctrinele liberale europene,
fiind în contradicţie cu structura societăţii româneşti. Dacă
neoliberalismul românesc se înscrie în curente general europene, doctrina
ţărănistă, în ciuda eclectismului de idei, promovează un sistem economic
specific, care, se doreşte a fi cât mai apropiat de specificul naţional.
Doctrina ţărănistă a dorit să reprezinte o alternativă la cea
liberală, iar statul ţărănesc o alternativă politică la guvernarea de tip
liberal socotită ca o expresie a intereselor particulare a marii finanţe şi
marilor industriaşi. Concepţia reprezentanţilor doctrinei ţărăniste despre
sistemul de valori economice şi politice înmănunchea elemente din
semănătorism, poporanism, chiar din socialism. Repezentanţi mai
însemnaţi fiind: Constantin Stere, Ion Mihalache, Virgil Madgearu, Ion
Răducanu, Mihail Ralea, Gheorghe Zane.
Ţărăniştii au criticat, adeseori virulent politica şi doctrina
neoliberală. Au promovat, în raport cu guvernările liberale concepute ca
expresie a unei conduceri administrative centralizate, politica
descentralizării administraţiei şi autonomiilor locale. Au mizat, în
conducerea vieţii economice, pe intervenţia mai directă şi amplă a statului
decât liberalii. Socoteau însă, că organizarea centralizată se impune la
nivelul ordinii publice, apărării naţionale, justiţiei, învăţământului
culturii, dirijării economiei naţionale.
Baza doctrinară a ţărănismului era întrevăzută în sistemul
economic cooperatist. Doctrina ţărănistă a mers pe ideea întâietăţii
promovării agriculturii faţă de industrie, aceasta din urmă, fiind socotită
ca o ramură complementară. Ţărăniştii, asemănător junimiştilor , socoteau
opera neoliberalilor ca una a “formelor fără fond”.
Ţărăniştii promovau agricultura ca ramură fundamentală a
economiei naţionale, dorind să-i modernizeze structurile printr-o
agrotehnică înaintată, prin dezvoltarea unei industrii adiacente, care să

99
producă unelte şi maşini agricole perfecţionate. Pentru a crea mijloace
financiare suplimentare necesare modernizării mediului rural, ţărăniştii au
promovat ideea cooperaţiei, care trebuia să vizeze domeniile producţiei
agricole propriu-zise, a înzestrării cu mijloace moderne, a valorificării
superioare a producţiei agricole şi a unei cooperaţii de credit, menite să
furnizeze, promt, cu dobânzi mici, credite pentru reluarea ciclului de
producţie agrară la parametrii superiori în vederea îmbunătăţirii
agrotehnicii gospodăriilor ţărăneşti şi a introducerea unor noi soiuri de
plante şi rase de animale.
Doctrina naţional-ţărănescă va sprijini ideea dezvoltării micii
industrii ţărăneşti sau casnice. Naţional-ţărăniştii, veniţi la guvernare în
perioada crizei economice, nu vor reuşi să-şi rezolve, decât parţial,
programul doctrinar. Prin ideea implicării statului în viaţa economică
chiar mai puternic decât concepeau liberalii, naţional-ţărinişti au
diminuat, efectele crizei economice nu numai în agricultură, ci şi în
industrie. De asemenea, atragerea capitalului străin în momentul crizei
economice nu a fost întru totul dăunătoare. Este adevărat că
împrumuturile contractate anterior de liberali, preluate de ţărănişti după
1928, nu şi-au dovedit eficienţa, nereuşindu-se să echilibreze balanţa de
plăţi externe şi să stabilizeze definitiv cursul monedei naţionale. Efectele
crizei economice au fost, în principal, cele care au împiedicat partidul
naţional-ţărănesc să-şi valideze o parte din ideile programatice în
economie. De asemenea, la nivelul concepţiei economice a ţărănismului,
s-au produs schimbări substanţiale, după 1935, acceptându-se, ca
elemente viabile, în viaţa economică, proprietatea cooperatistă,
proprietate individualizată şi cea de stat, coexistenţa lor fiind socotită ca
un suport al evoluţiei armonice a societăţii româneşti. S-a renunţat,
treptat, şi la ideea politică a “porţilor deschise“ faţă de capitalul străin.
Reprezentanţii ţărănismului au avut concepţii nuanţate faţă de
principiile generale ale doctrinei ţărăniste. În acest sens, Ion Mihalache
socotea statul ţărănesc, un stat al specificului naţional, al valorilor viabile
ale vieţii politice româneşti. Susţinea ideea etatizării, treptate, a industriei
ca mijloc de înlăturare a exploatării muncii salariate în industrie şi
agricultură, iar statul ţărănesc ca o formă specifică instituţională a
economiei din domeniul rural. Mihalache îşi exprima opţiunea economică
predilectă spre cooperaţie, socotită ca o a treia cale de dezvoltare a
societăţii româneşti, faţă de curentele prevalente la nivel mondial:
neoliberal- capitalist şi etatist- socialist sau fascist.

100
Economistul Ion Răducanu aprecia că statul e dator să-şi asume
zone economice întinse pentru a dirija, pe ansamblu, dar şi pe ramuri
economice, viaţa economică a României. În timp ce N.Ghiulea, aprecia că
Ministrul Economiei Naţionale trebuie, să stabilescă un plan economic,
norme de coordonare şi cooperare între intreprinderi individuale.
Intreprinderile statului ar trebui primele implicate în acest sistem.
Virgil Madgearu socotea nefirescă dezvoltarea industriei şi
neglijarea agriculturii. În baza existenţei milioanelor de economii
familiare ţărăneşti, statul trebuie să ofere garanţii pentru dezvoltarea
firescă a economiei ţărăneşti şi mai puţin a celei capitaliste,apreciind ca
viabil pentru acest demers regimul cooperatist.
În viaţa economică a României, în doctrina ţărănistă trebuie să se bazeze
pe 3 sectoare: a) cooperatist; b) etatist (de stat); c) individualist, menite
să coexiste, cu precizarea, că sectorul cooperatist trebuie să prevaleze.
Modelul statului corporatist a fost dezvoltat, după 1930, de
economistul şi omul politic M. Manoilescu, influenţat de corporatismul
italian. În concepţia lui statul avea o triplă misiune: economică, politică şi
socială. Din punct de vedere economic corporatismul trebuia să se fixeze
asupra organizării şi conducerii producţiei materiale. La nivel social,
statul trebuia să impună solidaritatea naţională a societăţii, precum şi
disciplina în producţie, prin corelarea sectoarelor de activitate şi a
subsistemelor economice pe baza eficienţei producţiei.
În perioada interbelică s-a remarcat şi o gruparea tehnocratică de
experţi şi economişti, dar şi de oameni politici, apropiaţi de mediile
financiar-bancare precum: Mitiţă Constantinescu, Victor Slăvescu,
Victor Jinga (ţărănist) sau cu opţiuni liberale ca M.Manoilescu care prin
doctrina sa cuprinsă în “Teoria protecţionismului şi a schimbului
internaţional” – susţinea superioritatea industriei faţă de agricultură şi
necesitatea sprijinirii industriei îndeosebi în ţările agrare pentru creşterea
productivităţii şi rentabilităţii ansamblului economic naţional, dar şi a
ramurii agricole. De asemenea, au fost susţinători, ca Nicolae N.Petra, a
ideilor planificării economiei naţionale, respectându-se proprietatea
privată şi principiul economiei de piaţă. Această orientare va căpăta
preponderenţă în faza dictaturii personale a regelui Carol II, ea, fiind
susţinută şi de Manoilescu şi de Madgearu.

CAPITOLUL 10

Dezvoltarea economiei între anii 1924-1928


101
1. Legislaţia industrială
La începutul anului 1924, producţia economiei naţionale a atins
şi apoi a depăşit parametrii antebelici. Dezvoltarea industriei a fost
influenţată de condiţii favorabile precum: solicitarea crescută, pe plan
mondial, a petrolului, a cerealelor, lemnului care va determina creşterea
volumului cantitativ şi valoric al exporturilor şi, parţial, de menţinerea
nivelului preţurilor la materia primă la o valoare acceptabilă . De
asemenea, producţia industrială a fost stimulată de o legislaţie favorabilă
şi de investiţiile iniţiate şi acordate de către stat producătorilor privaţi.
Legislaţia economică s-a concretizat prin:
a) Legea minelor, adoptată în iulie 1924, controversată în faza de
proiect cât şi după legiferare stipula trecerea tuturor bogăţiilor subsolului
în proprietatea statului (zăcăminte feroase şi neferoase, de combustibili –
petrol, cărbune, gaze naturale, apele minerale etc). La dispoziţia
proprietarilor terenurilor rămâneau carierele materialelor de construcţii,
depozitele de turbă etc, exploatabile în baza legilor anterioare.
Zăcămintele subsolului se puteau exploata direct de către stat sau
de către particulari în baza concesionării exploataţilor. Aveau prioritate
societăţile miniere anonime, care aveau cel puţin 60% capital autohton în
portofoliu lor iar 2/3 din membrii Consiliului de administraţie plus
preşedintele acestuia erau cetăţeni români. Se bucurau de aceleaşi
favoruri acele societăţi anonime, care se angajau ca în timp de 7 ani să
îndeplinească condiţiile precizate mai sus. La reacţia cercurilor financiare
şi a marilor firme străine s-au făcut modificări în lege, în anul 1925, în
privinţa proporţiei dintre capitalul autohton şi cel străin, reducându-se
procentul de coparticipare al capitalului naţional la 50,1%. Legea căuta să
reglementeze exploatarea şi valorificarea eficientă a zăcămintelor de
petrol să încurajeze iniţiativele şi participarea capitalului autohton,
influenţând creşterea producţiei petroliere. Astfel, dacă în anul 1924
producţia de petrol era de 400.000 tone, în anul 1928 aceasta sporeşte la
4,2 milioane tone, din care 2,3 milioane tone erau destinate exportului.
b) Legea comercializării şi controlului întreprinderilor statului
(1924) – prin care se prevedea introducerea principiilor comerciale şi
industriale în conducerea întreprinderilor de stat conform normelor şi
modalităţilor de lucru folosite de întreprinderile particulare. În
conformitate cu dispoziţiile legii, conducerile întreprinderilor de stat
indiferent de cota de participare a privaţilor, 1/3 din membrii Consiliilor
de administraţie erau numiţi de guvern, iar 2/3 aleşi de adunările

102
acţionarilor. De asemenea, 2/3 din membrii Consiliilor de Administraţie,
plus preşedintele, trebuiau să fie cetăţeni români. Legea viza
întreprinderile statului producătoare de diferite surse de energie,
încercând să atragă capitalurile private în dezvoltarea şi activitatea lor
pentru sporirea randamentului producţiei.
c) Legea energiei , adoptată în iunie 1924 şi modificată în 1926,
căuta să cointereseze capitalurile private în exploatarea surselor
energetice hidraulice (energia căderilor de apă). Stipulând condiţii
avantajoase pentru concesiunile din acest domeniu (admise pe un termen
variabil de la 75 la 90 de ani) care trebuiau să dezvolte unităţi productive,
în conformitate cu programul de electrificare al ţării, acordând statului ¼
din totalul energiei produse.
d) Tarifele protecţioniste au format obiectul politicii de
încurajare a industriei autohtone într-un sistem de relaţii compensatorii
reciproc avantajoase cu statele care aplicau tarife normale asemănătoare
cu ale statul român. Astfel, tarifele vamale din anul 1921 şi apoi cel
din1924 – căutau să protejeze industria în condiţiile creşterii inflaţiei,
ultimul stabilind taxele în lei aur, dar încasarea lor selectivă în lei de
hârtie (un leu aur = 30 lei hârtie). Raportul de schimb a fost, ulterior, în
funcţie de fluctuaţia monetară naţională şi internaţională. Tariful cu
asemenea prevederi, se aplica ţărilor ce aveau cu România relaţii în baza
clauzei naţiunii celei mai favorizate. Cu celelalte, state tariful, prevedea
taxe de 3 ori mai mari. Acest tarif n-a asigurat suficient protecţia
industrială la articolele: de textile şi metalurgie. De aceea, în anul 1926 –
un nou tarif vamal – impune taxe de 50% ad valorem asupra mărfurilor
importate din statele care nu avea cu România convenţii speciale în baza
clauzei naţiunii celei mai favorizate. Tariful vamal din 1927, – (a lui
M.Manoilescu) a impus taxe minimale pentru ţările ce acordau facilităţi
României şi cu 50%, mai mari, pentru toate mărfurile aduse din celelalte
state.
Taxele vamale pe importuri au adus venituri însemnate statului în
urma creşterii procentului valoric de aplicare. Astfel, dacă în anul 1922
taxele vamale asigurau 4% din venitul ţării, ele contribuie cu 20,7%, în
1928, la valoarea veniturilor obţinute de statul român.
2. Evoluţia industriei
În anii avântului economic de până la 1928 se constată creşterea
ponderii industriei mari în producţia globală industrială la cca. 80%,
aceasta fiind reprezentată de 3966 de mari întreprinderi cu un număr de
peste 206 mii de angajaţi.

103
De asemenea, producţia ramurii extractive înregistrează un spor
mai mare decât producţia industriei prelucrătoare deşi nu o va depăşi
încă din punct de vedere valoric. În cadrul industriei extractive, locul I
este ocupat detaşat de extracţia petrolului, care reprezenta 2/3 din
producţia ramurii industriei extractive.
Remarcăm, creşterea ponderii industriale grele cu încă 10%, de
la 27% în 1924 la 37% 1928. În industria metalurgică au apărut sau au
fost dezvoltate întreprinderi mari precum: Uzinele Malaxa de material
rulant şi armament de la Bucureşti şi Tohanul vechi, Uzinele de la Copşa
Mică - Cugir, Uzinele Reşiţa, Astra-Arad, acestea, având o tehnologie
modernă, comparativă cu întreprinderile cu profil similar din Occident.
Ramurile industriei uşoare, cele tradiţionale, îşi păstrează locurile
în dezvoltare şi în ponderea în cadrul economiei industriale generale.
Astfel, într-o succesiune, descrescătoare se situează: industria alimentară,
industria de prelucrare a lemnului, industria textilă, a pielăriei.
În cadrul întreprinderilor industriei metalurgice se vor produce,
în cantităţi suficiente pentru economia naţională, material rulant pentru
căile ferate (vagoane, locomotive, cisterne). Dar, calitatea tehnologiei a
unui număr mare de întreprinderi era îndoielnică sau era depăşită, în
raport cu utilarea întreprinderilor similare din Europa.
Industria României, în anii 1924-1928, acoperea în proporţie de
60% necesităţile interne ale economiei naţionale. Consumul de produse
manufacturate rămâne încă redus pe cap de locuitor chiar şi în aceşti ani.
Astfel, un locuitor, consuma 79 mărci în România, în Elveţia, 622 mărci,
în Anglia, 609 mărci în , Germania 550 mărci, în Ungaria 192, în
Iugoslavia, 141 mărci.
Ca o caracteristică a perioadei interbelice şi îndeosebi a acestei faze
îndeosebi este menţinerea predominanţei sectorului agrar. România va
rămâne până la finele celui de al doilea război mondial o ţară agrar-
industrială în care forţa de muncă angajată, în agricultură reprezinta 78%
din totalul său; în industrie 10%, restul în sectorul terţiar. Oglindind
structura contribuţiei economice a celor două ramuri la venitul naţional,
industria contribuia cu cca. 39 miliarde de lei, adică cu cca. 22% din
valoarea sa totală, iar agricultura prin realizarea anual a cca. 84 mld lei,
avea o pondere de peste 55% din valoarea globală a venitului naţional..
3. Dezvoltarea agriculturii
Sub impactul reformei agrare s-au înregistrat evoluţii favorabile
în agricultură până în vara anului 1928. Ponderea producţiei agrare e dată
încă de producţia cerealieră, cerealele constituind între 85-87%din

104
producţia agrară. Ca urmare a dezvoltării numărului proprietarilor mici şi
mijlocii, a necesităţilor familiilor ţărăneşti, au crescut suprafeţele
cultivate - în raport cu perioada antebelică - cu porumb, orz, ovăz;
productivitatea în agricultură înregistrând o curbă descendentă reflectată
în producţia la hectar mai mică, în comparaţie cu producţia obţinută în
statele puternic industrializate, dar şi în raport cu situaţiile similare din
statele vecine. Spre exemplu, producţia medie la cereale în România era
de: 850 kg/ha ; în Ungaria – 1260 kg/ha ; în Bulgaria – 1320 kg/ha.
Evoluţia producţiei agrare şi a nivelului randamentului în exploataţiile
agricole, îndeosebi al celor mici ţărăneşti este marcată de insuficienţa
uneltelor de bază (pluguri, grape), a maşinilor agricole (în special a
tractoarelor) de numărul, încă redus al animalelor mari de tracţiune, deşi
şeptelul în general, a cunoscut un reviriment în comparaţie cu anii
postbelici.
4.Comerţul
a) Comerţul interior a înregistrat o reuşită creştere determinată de
solicitările gospodăriilor mărunte şi mijlocii ale ţărănimii, de cerinţele
suplimentare de mărfuri ale exploataţiilor burgheziei săteşti, de sporul
veniturilor muncitorilor industriali. De altfel, volumul comerţului intern
s-a dublat, iar numărul societăţilor comerciale anonime, a magazinelor ce
vindeau în regim de en gros sau în detaliu a sporit; în oraşe s-a înregistrat
o specializare a magazinelor profilate pe vânzarea diferitelor produse :
magazine alimentare, măcelării, magazine de mobilă, de chimicale, de
obiecte casnice. La sate au rămas şi s-au extins prin număr şi capacitate
magazinele universale.
b) Comerţul exterior s-a dezvoltat în strânsă legătură cu evoluţia
unei conjuncturi internaţionale favorabilă. Statul român, căutând, prin
mijloace directe (tarife vamale) sau prin legi speciale, să avantajeze
exportul de mărfuri autohtone în vederea obţinerii devizelor necesare
echilibrului balanţei de plăţi, în general, şi pentru achitarea annuităţilor la
împrumuturile contractate de statul român înaintea şi în timpul primului
război mondial. Dacă prin aceste măsuri balanţa comercială a fost
excedentară, cu excepţia anului 1925, balanţa de plăţi a statului la datoria
externă a fost deficitară. Schimburile efectuate pe plan extern de către
statul român nu au putut acoperi datoriile contractate sau rezultate din
obligaţiile pe care şi le-a asumat prin tratatele de pace, semnate în anii
1919-1920. A existat o disproporţie, ce a dezavantajat România, în
comerţul exterior, între preţurile produselor brute sau semifabricate,

105
marea lor majoritate exportate de statul român şi preţurile produselor
manufacturate, importate, de regulă, în cantităţi mari în România.
Baza exportului naţional se constituie şi în această perioadă
(1924-1928) din materiile prime şi semiprelucrate precum: cerealele,
lemnul, petrolul care formau, în proporţie de 90%, volumul exportului. În
cadrul mărfurilor exportate petrolul reprezintă, în perioada anilor ’24-28,
cca. 20%, pentru ca în anii următori petrolul să reprezinte 40% din totalul
exporturilor de materii prime naţionale. Exportul de cereale a scăzut
cantitativ, dar mai ales valoric. În exportul general european, ponderea
României era de 1, 33%, iar în comerţul mondial de 0,52%. Principali
parteneri de comerţ ai României erau: Italia, Franţa, Anglia, Iugoslavia,
Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria.
5.Finanţele publice
Bugetele şi veniturile bugetare erau asigurate de impozite directe
şi indirecte structurate în baza legii din 1923 care a unificat sistemul de
impozitare la nivel naţional, introducând un dublu sistem de impozitare .
Impozitele directe, elementare erau împărţite în 6 categorii; acestora, li se
adăuga impozitul pe venitul global. În industrie şi comerţ impozitul
global era înlocuit cu impozitul pe beneficiul net. În plus, legea prevedea
perceperea unor impozite directe în favoarea comunelor, judeţelor şi
camerelor profesionale. Au crescut veniturile pe baza impozitelor
indirecte ce afectau însă ,marea masă a populaţiei, ele fiind cele mai
substanţiale, asigurând 4/5 din veniturile totale ale statului.
Cheltuielile bugetare s-au făcut în ordine descrescătoare în sectorul
armatei şi ordinii publice şi aparatului de stat; învăţământului, culturii şi
sănătăţii; întreprinderilor de stat şi apoi în contul datoriei externe a
statului. Datoria publică a statului a crescut în această perioadă ca urmare
a efectelor inflaţiei, a scăderii puterii de cumpărare a monedei naţionale şi
a împrumuturilor mari efectuate de România în perioada antebelică sau
chiar în această perioadă. Anuitatea datoriei externe a fluctuat între 12% -
16% din bugetul anual al ţării.
6.Circulaţia monetară
Puterea leului din 1924, a fost mai mică de 33,5 ori faţă de aceea
din anul 1914. Leul s-a depreciat în principal datorită inflaţiei, a
imprumuturilor externe şi eforturilor de a achita împrumuturile externe.
Spre exemplu, în anul 1922, 1$ = 136 lei, iar în anul 1926 - 1$ = 282 lei,
revenind, în anul 1928, la cursul de 1$ = 162 lei.
În vederea unei circulaţii monetare sănătoase, şi pentru întărirea
puterii de cumpărare a monedei naţionale, a stabilităţii ei, în raport cu

106
principalele monede europene, statul a căutat să realizeze, prin mijloace
proprii, un curs pozitiv al monedei. În principal, va încerca să controleze
emisiunea monetară prin BNR, să plafoneze masa monetară aflată în
circulaţie, de asemenea, să plătească datoria publică faţă de BNR.
Măsurile nu s-au dovedit însă eficiente, inflaţia şi devalorizarea leului
continuând, astfel că, guvernul liberal, din anul 1928, s-a orientat spre
contractarea unor împrumuturi externe ca mijloc suplimentar pentru
măsurile luate în vederea stabilităţii monetare. Demersurile de natură
financiar-bancară pe lângă marile bănci occidentale realizate de liberali
au fost continuate de ţărănişti, în perioada crizei economice. Aceştia au
hotărât ca stabilizarea monetară să realizeze convertibilitatea leului în aur
sau în devize. În practică, atunci când s-a recurs la operaţiunea de
convertibilitate, acesta s-a realizat, în principal, prin devize. Leul aur va fi
stabilit la un etalon de 10 mg, aducând valoarea acestuia la nivelul real al
aprecierii puterii de cumpărare de la sfârşitul anului 1928, când valoarea
leului era de 32,25 ori mai mică, decât în anul1914. Stabilizarea monetară
efectuată a încercat să fie realizată, la modul optim, prin împrumuturile
externe în valoare de cca. 300 milioane $, angajate la începutul anul 1929
şi garantate de guvernele din perioada anilor 1929 –1931 conduse de către
ţărănişti.
7. Activitatea financiar-bancară
Între anii 1924-1928, se constată creşterea capitalului bancar sub raport
valoric, anual în medie, cu cca. 1 mld lei. În cadrul sistemului de credit
general, capitalul autohton înregistrează creşteri mai mari decât capitalul
străin, ponderea capitalului străin prezent în instituţiile de credit din
România scade de la 33% înainte de primul război la 25% . Numărul şi
puterea financiară a banilor a crescut. Astfel, dacă în anul 1924 erau
înregistrate 844 de unităţi cu un capital social de 2,6 miliarde de lei, în
1929, erau 1097 bănci cu un capital de 11 miliarde lei. În 1928, la
nivel naţional însă, sistemul bancar este dominat de un număr redus de
instituţii de credit ce controlează piaţa financiară. Instituţiile mari de
credit care au o pondere însemnată în susţinerea dezvoltării creditului şi
vieţii economicesunt: Banca de Credit Românesc, Banca Românească,
Banca Marmorosch- Blank, Banca Comercială Română, Banca Agricolă,
Banca de Scont etc. şi evident, Banca Naţională a României care a avut
un rol de coordonare şi îndrumare a vieţii bancare naţionale, exercitându-
şi atribuţiile sale în plan financiar şi prin dreptul de emisiune monetară. În
ciuda consolidării sistemului bancar, circulaţia monetară a fost afectată de
emisiunile monetare suplimentare ale B.N.R., din anii de război până în

107
1924, pentru acoperirea nevoilor financiare ale statului, în condiţiile în
care banca de emisiune nu avea acoperirea necesară a emisiunilor sale în
metale preţioase sau devize (majoritatea lor fiind pierdute cu prilejul
transferării deponentului B.N.R. în Rusia în 1916-1919). În anul 1924
statul intervine pentru stoparea emisiunilor monetare şi chiar retrage de
pe piaţa financiară o parte din excedentul de masă monetară, fără ca
această operaţiune să influenţeze politica de revalorizare a leului şi de
stopare a inflaţiei.

CAPITOLUL 11

Criza economică şi efectele acesteia în România


( 1929 – 1933 )

1.Industria
Consecinţele crizei economice în România au fost determinate şi
de specificul evoluţiei vieţii economice naţionale, de caracterul structurii
economiei naţionale, dominată încă de agrară. Faptul că, sectorul
agrar dovedea o înzestrare tehnică precară, realizând o productivitate
redusă, a sporit efectele negative ale crizei economice la nivel naţional.
Criza economică a afectat, la nivel mondial, dar şi în România, valoarea
preţurilor la produsele agrare. Scăderea puterii de cumpărare a
producătorilor agricoli în general şi, de aici, slaba posibilitate a acestora
de a absorbi produsele manufacturate sau semimanufacturate, va influenţa
direct sectorul industrial. Criza economică în agricultură s-a manifestat, în
România, încă din vara lui 1928, dar va ajunge, la apogeu, în anii 1931-
1932 şi se va manifesta, cu intermitenţe, până în anul 1939. Criza
economică va cuprinde pe lângă sectorul industrial şi sectorul bancar,
manifestările din aceste sectoare vor fi deosebit de acute, în anul 1931,
când se înregistrează falimentul unor bănci.
Criza industrială în România se manifestă prin unele semne
precum şi prin creşterea stocurilor de produse în industria cărbunelui,
lemnului, cimentului, încă de la mijlocul anului 1928. Producţia
industrială, din punct de vedere cantitativ, înregistrează o scădere cu
excepţia producţiei petrolului, care, a avut o evoluţie spectaculoasă. De
asemenea, au stagnat sau au scăzut uşor, sub raport cantitativ, producţiile
din industriile textilă, pielăriei şi energiei electrice. Valoric însă, scăderea
producţiei a fost generalizată în toate ramurile industriale. Astfel,
valoarea producţiei industriale, în 1932, era doar de 42,3% faţă de

108
valoarea din anul 1928. A scăzut producţia ramurilor extractive în
general, îndeosebi sub raport valoric, atât a cărbunelui precum şi a
petrolului, care deşi a înregistrat sporuri mari de producţie de la 4, 7
milioane tone, în 1928, la 7,4 milioane tone în anul 1933, înregistra la
valoarea produselor petroliere un procent de numai 43,5% faţă de indicele
de 100% din anul 1928. Personalul în ramura petrolieră va scădea la mai
puţin de jumătate, în timp ce producţia s-a dublat. S-a înregistrat, contrar
principiilor politicii economice de piaţă, o risipă mare a resurselor
economice naţionale.
Industria prelucrătoare producea, valoric, doar 53% din nivelul
valoric al anului 1928, înregistrând scăderea personalului, şi a salariilor
cu peste 43%. Numărul falimentelor va fi de numai 10% afectând în
majoritate întreprinderile mici şi mijloci. Scăderea preţurilor a fost şi mai
mare în ramuri şi subramuri industriale necartelate sau puţin cartelate. În
aceste condiţii statul a încercat să i-a unele măsuri prin: a) revigorarea
actelor legislative de tip protecţionist; b) încurajarea exporturilor prin
acordarea unor prime de export (subvenţionări).
În plan microeconomic statul a dus o politică de: economii pe
salarii, şomaj, aplicarea unor curbe de sacrificiu pe seama salariaţilor
bugetari şi de la regiile autonome (CFR).
2. Agricultura înregistrează dramatice scăderi de preţuri. Astfel,
la cereale preţurile scad la 1/3 şi chiar sub 1/3 faţă de cele din anul 1929,
sub 1/3 la orz şi ovăz şi la 1/5 la porumb. Producţia vegetală a scăzut
până la 42,3% din valoarea medie a anilor 1924-1928. Efectele negative
sunt şi mari datorită foarfecii preţurilor (scădere mai accentuată la
preţurile agricole faţă de cele industriale), care a redus puterea de
cumpărare a produselor industriale de către producătorii din mediul rural.
Astfel, dacă preţurile la produsele agricole reprezentau, în medie 48% din
valoarea celor din 1929, la produsele industriale preţurile, în medie,
coboară doar până la 8% faţă de 1929.
Măsurile luate de stat pentru limitarea efectelor crizei au vizat
impozitul agricol care a fost redus la jumătate, de la 12% la 6%, dar şi
cămătăria, împotriva practicării şi extinderii sale, votându-se Legea
contra cametei, Legile conversiunii datoriilor, adoptate succesiv în anii
1932, 1933 şi chiar în perioada liberală, în 1934, erau determinate de
datoriile uriaşe care grevau producătorii agricoli mici şi mari, şi care
urcaseră, în anii crizei, peste valoarea proprietăţilor ce garantau aceste
credite. În cazul acestor gospodării, legile prevedeau blocarea execuţiilor
silite, apoi conversiunea datoriilor îndeosebi pentru gospodăriile agricole

109
sub 10 ha, fiindu-le anulate datoriile în proporţie de 50%, restul debitelor
fiind reeşalonate în 34 rate semestriale, cu o dobândă minimă, de 3%.
Degrevările financiare respective erau preluate de stat, provocând
creşterea datoriei publice, cu efecte negative asupra circulaţiei monetare.
Pierderile producătorilor agricoli provocate de efectele crizei la
exportul de produse agrare, în anii 1929-1933, s-au cifrat, anual, între 12-
15 miliarde de lei. Influenţa crizei asupra stării social-economice a
proprietarilor agricoli a fost catastrofală, înregistrându-se uriaşe pierderi
băneşti şi creşterea masivă a datoriilor acestora la bănci sau cămătari;
pierderea vitelor sau unei părţi din inventarul agricol; reducerea
capacităţii economice pentru a face faţă achitării impozitelor faţă de stat
sau comunitate etc.
3.Circulaţia monetară. Reforma monetară din 1929
Reforma monetară sau stabilizarea monetară din 1929, va fi
realizată printr-un complex sistem de normative legislative şi măsuri
economice, şi-a propus normalizarea circulaţiei monetare, naţionale,
convertibilitatea monedei, echilibrarea finanţelor publice, consolidarea
financiară a B.N.R.. În acest sens, prin legile din 6-7 februarie 1929 se
adoptă o nouă lege monetară, se modificau statele de funcţionare ale
B.N.R. prin angajarea unor împrumuturi la băncile din străinătate. Încă
din 1929, B.N.R. a fost autorizată să încheie împrumuturi de la alte bănci
comerciale sau de emisiune. Astfel în august 1928 s-a contractat, la Banca
Comercială din Milano, un prim credit de 12 milioane de dolari garantat
de bănci cu capital francez şi american. Apoi, în noiembrie 1928, un nou
împrumut de 25 milioane de dolari este angajat la un grup de 14 bănci de
emisiune. Încă înainte de angajarea pachetului legislativ al reformei
monetare, la 2 februarie 1929 se încheie o convenţie la Paris cu un
consorţiu de bănci comerciale şi de emisiune (franceze, engleze, germane,
italiene, americane, cehoslovace, suedeze, olandeze, elveţiene) în valoare
de peste 100 milioane de dolari, din care s-au retras dobânda de 7%,
comisioanele şi alte taxe, statul român încasând efectiv numai 87,3
milioane de dolari. Scopul împrumutului viza lichidarea fondului putred
al B.N.R. şi îmbunătăţirea capacităţii financiare a tezaurului său;
convertibilitatea şi stabilitatea monedei naţionale, înzestrarea tehnică şi
reorganizarea C.F.R.. Rambursarea împrumutului de stabilizare trebuia să
se facă în rate anuale de 1,7 miliarde de lei.
Împrumutul a fost garantat de veniturile monopolurilor statului
administrate de Casa Monopolurilor Statului special înfiinţată pentru

110
acest scop. Monopolul chibriturilor fusese concesionat, pe 30 de ani
suedezilor.
Prin legea monetară din februarie 1929, se prevedea ca un leu aur
să aibă un conţinut de 10 mg cu titlul de 900/1000 (adică o cantitate de
aur de 32,258, mai mică decât aceea a leului din 1914). În funcţie de
puterea monedei naţionale era stabilit şi cursul leului cu celelalte valute: 1
dolar = 167 lei, 1 liră sterlină = 813,58 lei; 1 franc elveţian = 32,25 lei; o
marcă germană = 39,82 lei. Un kilogram de aur era echivalat la
111.111,11 lei.
Convertibilitatea leului (reintrodusă, după actul suspendării sale,
în 1917) se putea efectua în monede de aur, lingouri de aur sau devize
străine convertibile în aur. B.N.R va restrânge aceste posibilităţi, optând
pentru convertibilitatea leului în devize şi numai în sume de peste
100.000 lei, operaţiunile efectuate la sediul central al băncii.
Banca Naţională era obligată să garanteze emisiunile monetare
prin acoperirea totalului angajamentelor sale cu aur şi devize în proporţie
de cel puţin 35%. Totodată, B.N.R. şi-a mărit capitalul social de la 100 la
600 milioane de lei, 10% fiind subscris de către stat, care a redevenit
(după 1901) acţionarul principal al băncii de emisiune.
Pentru continuarea procesului de stabilizare monetară statul a
angajat prin B.N.R., în anii 1930 şi 1931 noi împrumuturi. În 1930, a
obţinut un credit de 8 milioane de la marele trust american de
telecomunicaţii I.T.T., căruia i-a concesionat, pe 10 ani, exploatarea
Societăţii Naţionale de Telefoane, iar în 1931, de la un grup de bănci
franceze, belgiene şi chiar româneşti un masiv împrumut de 1,325
miliarde de franci, acestuia adăugându-i-se altul, de 250 milioane franci
acordat de Banca Franţei.
Angajamentele financiare n-au reuşit, în condiţiile crizei
economice, să stopeze definitiv şi pentru o perioadă îndelungată inflaţia şi
stabilitatea monedei naţionale. Procesul devalorizării acesteia va fi însă
controlat, leul înregistrând un declin valoric, apreciat la 37 ori în 1936
faţă de etalonul său în 1914. Se va manifesta o inflaţie mascată prin
prezenţa unei mase monetare incomparabil mai crescute decât capacitatea
de producţie a ramurilor economiei naţionale.
Criza în sistemul bancar a fost receptată cu deosebită violenţă în
anul 1931, prin căderea puterii financiare a instituţiilor bancare şi
îndeosebi prin răsunătoarele falimente ale unor mari bănci ca: Banca
Marmorosch Blank et Co., Banca Berkovitz, Banca Generală a Ţării
Româneşti. Falimentele au fost însă înregistrate de băncile mici,

111
provocând, pe ansamblul sistemului bancar, reducerea numărului
instituţiilor de credit, până la începutul anului 1934, cu 20%.
Concomitent, se înregistrează fenomenul generalizat al retragerii
masive a depunerilor, nivelul valoric al acestora înregistrat în 1928
nemaifiind atins în anii următori, în ciuda revigorării vieţii economice.
Numai Casa de Depuneri si Consemnaţiuni şi Casa de Economii şi Cecuri
Poştale vor reuşi, datorită garanţiilor statului, să-şi păstreze în mare
măsură clienţii, în calitate de depunători sau creditori.
4.Comerţul
Activitatea comercială a fost influenţată de reducerea puterii de
cumpărare a majorităţii populaţiei, şi prin aceasta, de limitare a capacităţii
economice a pieţii interne, “foarfeca preţurilor” dintre preţurile agricole şi
cele industriale afectând, negativ, circulaţia produselor destinate
comerţului.
Deşi, petrolul, cerealele, lemnul erau cotate mai slab, sub nivelul
preţurilor internaţionale, în comparaţie cu preţurile stabilite la produsele
manufacturate, aceste produse vor avea o pondere relativ mare în
importul României.
Astfel, în perioada 1929-1933 în ciuda scăderii importurilor sub
raport cantitativ, valoric, acestea au înregistrat o creştere cu cca. 10% mai
mult decât valoarea exporturilor. Pierderile înregistrate erau determinate
şi de nevoia statului român de a obţine devize pentru plata datoriei
externe contractate între anii 1929-1931.
Statul român, obligat să-şi achite annuităţile la datoria
contractată, în devize şi valută forte, va încerca să obţină aceste valori de
pe piaţa financiară şi bancară. Astfel, cantitativ, exportul României a
crescut în anul 1933 faţă de anul 1928, cu cca. 25%, dar importul a scăzut
sub 50% în comparaţie cu valoarea de la începutul anului 1929. Valoric,
comerţul exterior al României a înregistrat, în perioada crizei, o adevărată
prăbuşire. Căderea se poate exprima prin raportarea efectuată pe unitatea
produselor de import cu cele exportate per tonă. Astfel, dacă, înaintea
declanşării crizei pentru 1 tonă de import se exportau mărfuri în valoare
de 6,5 tone produse româneşti, în anul 1933, pentru aceeaşi unitate
importată în România, trebuia să exporte 15,6 tone produse autohtone.
Deşi balanţa comercială deficitară în 1929 devine excedentară în
1933,balanţa de plăţi a statului român era negativă, excedentul comercial,
de ordin cantitativ şi valoric nu asigura necesarul de devize şi valută
pentru plata annuităţilor datoriei externe. Pentru a-şi procura devizele
necesare, România a căutat să încurajeze exportul în condiţiile în care

112
produsele agricole ale ţării erau puternic concurate de produse similare
provenite din state cu producţii impresionante şi cu o forţă economică
deosebită, precum : SUA, Canada, Australia, Argentina. În
contrapondere, România a redus taxele la export, a trecut la
subvenţionarea exporturilor produselor agricole, cherestea de brad, fag
etc. S-au acordat, din anul 1931 prime de export (pentru fiecare vagon de
grâu de 10 t exportate se primeau 10 mii lei în plus de la stat, pentru făină
13.000 lei). În anul 1932 subvenţia a fost suspendată, deoarece producţia
agricolă a fost slabă, dar a fost reluată în anul 1933. România a acţionat
în vederea ameliorării exportului şi prin creşterea taxelor vamale la
importuri, fie ele produse agricole, dar, mai ales, produse industriale.
Deoarece ţările occidentale au trecut la politica de contingentare
a importurilor, stabilind limite, de nivel maxim, pentru produsele agrare
per ansamblu, sau după provenienţa mărfii. România a ripostat faţă de
aceste măsuri protecţioniste mai întâi prin lichidarea creanţelor României
în străinătate, mai ales în statele ce luaseră măsuri protecţioniste în
comerţul bilateral. În anul 1932, pentru a obţine devize suplimentare şi
pentru a opri scurgerile de devize în străinătate, statul a impus un
monopol asupra comerţului cu devize prin BNR. Devizele obţinute în
străinătate trebuiau cedate BNR, acesta, acoperind valoarea lor în monedă
naţională.
România a căutat să acţioneze solidar cu unele din ţările cu
economie agrară lovite puternic de criză. Astfel, în anul 1930 a iniţiat
înfiinţarea Blocului Agrar, cu participarea a 8 ţări din centrul şi estul
Europei efectul în plan economic al acestei organizaţii fiind însă redus.
De asemenea, în dorinţa stabilirii unor reglementări economice
internaţionale viabile, pentru reducerea efectelor crizei, România s-a
implicat în organizarea unor conferinţe economice internaţionale, cu
rezultate de asemenea minime. Ca ripostă la contingentările produselor
agricole de către unele ţări occidentale, România a trecut la
contingentarea produselor industriale începând din anul 1932. Politica de
contigentare viza un număr însemnat de produse industriale, în special
acelea care concurau produsele similare autohtone. Astfel, în perioada
crizei economice au fost supuse contingentării cca.500 articole
industriale. Această măsură a rămas în vigoare şi după terminarea crizei
în anul 1934, fiind încă contingente 238 de articole industriale.
Un alt element folosit pentru stimularea comerţului exterior au fost taxe vamale. În
anul 1929, adoptarea unui nou tarif vamal dezvoltă impunerea, combinată de taxe vamale
generale şi convenţionale cu tarife vamale maximale, respectiv minimale, în funcţie de

113
conţinutul şi existenţa unor convenţii comerciale ale României cu alte state. Tariful vamal căuta
să protejeze producţia agricolă, interesele consumatorilor mici, interesele particulare şi ale
statului, deopotrivă.
5. Criza în finanţe. Manifestări. Consecinte
Finanţele publice ale României au intrat într-o gravă depresiune
ca urmare a scăderii veniturilor populaţiei şi a capităţii de plată a
agenţilor economici, fapt ce a determinat scăderea veniturilor bugetare şi
capacităţii statului de a acoperi cheltuielile publice. Criza finanţelor
publice a fost accentuată şi de obligaţiile statului de a plăti datoria
externă, substanţial mărită prin împrumuturile necesare politicii de
stabilizare monetară (plăţile la datoria externă se ridica la 1/4 din buget).
Nereuşind să acopere capitolul de cheltuiali, statul a înregistrat,
an, după an, deficite masive (suma totală a acestora în anii 1928-1933, s-a
cifrat la peste 23 miliarde lei). Pentru acoperirea cheltuielilor statul a
sporit impozitele directe şi indirecte. Fiscalitatea a crescut în raport cu
anul, 1929, cu 149% în anul 1933.
Deficitul bugetar a determinat creşterea datoriei publice; statul
fiind obligat să facă împrumuturi pentru echilibrarea bugetelor de la
BNR, băncile private autohtone şi străine sau de la particulari. Tot ca
efect al deteriorării finanţelor publice şi a manifestărilor inflaţiei
constatăm apariţia bugetelor extraordinare pe care le întocmeşte special
Ministerul de Finanţe.
Reducerea veniturilor bugetare va obliga statul să restrângă
cheltuielile publice ale acestuia, în primul rând, prin reducerea salariilor
funcţionarilor publici sau a lucrătorilor din regiile autohtone. Între anii
1931-1933 s-au aplicat trei curbe de sacrificiu cu reduceri salariale de
10-20% fiecare. La acestea s-au adăugat şi concedierile masive.
Pentru echilibrarea bugetului, statul român a fost nevoit, să facă
împrumuturi în străinătate pentru acoperirea deficitelor, fapt ce a provocat
creşterea datoriei publice pe plan extern. Astfel, în anul 1933, datoria
publică externă se ridică la 141,14 miliarde lei, România fiind obligată în
anii următori să facă eforturi deosebite pentru achitarea acesteia
Deficitele bugetare înregistrate în anii crizei, între 1,8 şi 6,9
miliarde de lei vor fi lichidate începând cu anii 1935/1936, deşi statul a
luat măsuri restrictive speciale care au afectat, în anii crizei, situaţia
economică a salariaţilor, bugetele instituţiilor centrale ş locale.

114
CAPITOLUL 12

Dezvoltarea economiei naţionale între 1934-1938

Caracteristici generale
Evoluţia vieţii economiei naţionale a fost puternic influenţată de
evenimentele economice şi politice mondiale. Sporirea agresivităţii ţărilor
revizioniste a împuns o creştere a comenzilor statului pentru furniturile
militare necesare înzestrării armatei. În ciuda legăturilor economice şi
politice tradiţionale cu Anglia şi Franţa, România înregistrează influenţe
şi prezenţe economice noi ca, puternica prezenţă economică a Germaniei,
în volumul comerţului exterior, cât şi în fluxurile de capital industrial şi
bancar.
1. Industria: a fost stimulată în această perioadă de o
conjunctură economică internă favorabilă, înregistrând o dinamică
susţinută ce a contribuit la recuperarea pierderilor din perioada crizei,
înregistrându-se chiar însemnate sporuri. Astfel, producţia industrială din
anul 1938, era cu 32% mai mare decât cea înregistrată în anul 1929. Sub
raport valoric, producţia industrială va consemna însă, o dezvoltare mai
modestă, datorată scăderii generale a preţurilor, fiind, de numai 7% în
raport cu producţia valorică a anului 1929.
Industria a fost stimulată în această perioadă, o serie de măsuri
excepţionale precum : a) protecţia vamală specială; b) finanţarea dirijată
din fondurile statului; c) legislaţia specială pentru impul-sionarea
industriei mari.
a). Protecţia vamală asigurată de stat pentru produsele
industriale, similare celor străine era realizată prin taxe vamale, la cote
crescute ce avantajau substanţial întreprinderile autohtone, pe piaţa
internă. Taxele vamale au fost modificate, pentru produsele industriale
concurente de import, înregistrându-se o creştere medie, pentru anul
1938, cu 84% mai mult decât nivelul acestora din anul 1928. În schimb,
au fost reduse taxele vamale la produsele industriale deficitare, maşini,
instalaţii, utilaje. Protecţia vamală s-a asigurat şi prin menţinerea
sistemului de contingentări la producţia industrială, continuându-se în
această privinţă politica din anii crizei economice.
b). Finanţarea dirijată a industriei de către stat s-a făcut prin
intermediul BNR. Astfel, dacă în 1929, BNR sprijină cu 32% din
totalurile creditelor sale investiţiile industriale, în anul 1938, procentul
creditărilor investiţiilor industriale de către Banca Naţională, ajung la

115
55% din totalul creditelor angajate. Finanţarea industriei s-a efectuat
uneori direct prin bugetul statului, valoarea maximă a unor asemenea
investiţii atingând un prag maxim în anul 1937.
Un alt mijloc de finanţare dirijată la constituit participarea unor
instituţii de credit specializate la finanţarea industriei. Astfel, Societatea
Naţională de Credit Industrial, întemeiată din 1923 prin contribuţiile
statului 20%, ale B.N.R. 30% şi restul din subscripţie publică, cu un
capital, iniţial de 500 milioane de lei, finanţa: industria metalurgică în
proporţie de 45% din totalul creditelor, angajată de această subramură
economică. De asemenea, pentru extinderea exploataţiilor zăcămintelor
de metale neferoase, statul subscrie jumătate din capitalul de 200
milioane de lei ai Băncii Întreprinderilor Aurifere şi Miniere, iar B.N.R.
68,5 milioane.
Statul ca finanţator principal al industriei şi principalul ei client,
va acorda înlesniri unor subramuri industriale sau întreprinderi mari la
importul de maşini şi utilaje, scutiri de vamă la export. În anul 1937,
Institutul Naţional de Credit Aurifer şi Minier cu un capital de 300
milioane (subscrise ale B.N.R. 185 milioane, statul 100 milioane) şi-a
orientat investiţiile spre exploatările miniere, iar parte din ele au fost
dirijate spre industria metalurgică, chimică, sau de armament. În acelaşi
an (1937) s-au constituit pentru sprijinirea producţiei meşteşugăreşti şi
agricole două mari instituţii financiare în care statul şi B.N.R. erau
acţionarii principali. Astfel, capitalul Institutului de Credit Meşteşugăresc
de 300 milioane era subscris 1/3 de către stat şi 2/3 de B.N.R.. De
asemenea, s-a organizat Institutul Naţional de Credit Agricol, orientat
spre creditarea exploataţiilor mari sau a cooperaţiei agricole, cu un capital
de un miliard de lei, din care 50% subscris de stat şi 42% de B.N.R.
c). Legislaţia economică specială a reprezentat un suport
favorabil pentru dezvoltarea economiei naţionale. Încă, din anul 1933, s-a
prelungit legea de încurajare a industriei adoptată în anul 1912. Apoi în
anul 1936, s-a promulgat „Decretul pentru finanţarea de fabrici, pentru
produse nefabricate ţară”, dar solicitate intens de piaţa internă.
Întreprinderile care se înfiinţau în baza acestui act legislativ primeau un
adevărat drept de monopol al producerii produselor industriale în
domeniu, pe timp de 16-32 luni, timp în care, nici o altă societate
industrială sau instituţie de credit nu putea să înfiinţeze o întreprindere cu
profil similar. Astfel, s-a stimulat dezvoltarea industriei producţiei de
cabluri electrice izolate, tablă cositorită, becuri electrice, tuburi de oţel şi
aluminiu, aparate optice, filaturi de bumbac, întreprinderi de cauciuc etc.

116
În anul 1937, s-a adoptat „Legea de organizare şi încurajare a
agriculturii”, prin care se susţineau întreprinderile ce prelucrau produse
agricole autohtone, primind scutiri de impozite de până la 25% faţă de
stat, judeţ şi comună, precum şi dreptul aprovizionării lor la preţuri
minimale, chiar preferenţiale, precizate de comisii de experţi special
constituite pentru a stabili preţurile de cumpărare şi a realiza contracte cu
producătorii agricoli.
De asemenea, intreprinderile textile ce fabricau furnituri militare erau
scutite de taxe pe cifra de afaceri, pe importul de maşini, având un statut
preferenţial la contractarea de produse cerute de stat, oferindu-li-se,
acestora, preţuri mai mari pentru produsele achiziţionate în procent de
până la 7 % în raport cu preţurile similare de pe piaţa liberă.
În anul 1937, s-a adoptat un Regulament de reglementare a
activităţii cartelurilor prin care se stipula ca întreprinderile nou înfiinţate
trebuie să fie avizate şi apoi îndrumate şi controlate de către Ministerul
Industriei şi Comerţului.
Înfiinţat în anul 1938, Ministerul Economiei Naţionale pentru a
coordona activitatea economiei naţionale, adoptând ca o primă măsură
prelungirea legii de încurajare a industriei din anul 1912 până în anul
1942, împărţind întreprinderile beneficiare pe 3 categorii. Primeau
facilităţi, în primul rând, întreprinderile implicate în producţia militară
(precum, Cugir, Reşiţa Malaxa, implicate în producţia de puşti, tunuri,
muniţie etc). În anul 1936, s-a înfiinţat pe lângă Consiliul de Miniştrii,
Consiliul Superior Economic, organism consultativ pentru orientarea şi
fundamentarea politicii şi legislaţiei economice a ţării. În cadrul său au
fost cooptaţi cei mai de seamă economişti şi specialişti din domeniile
industriei, agriculturii şi finanţelor.
În industria naţională în anii 1934-1938 au loc schimbări în
structura a ramurilor economico-naţionale şi a ponderii lor în sistemul
economic. Astfel, industria alimentară, va ceda întâietatea industriei
textile. Din 1937 se va înregistra o creştere a industriei metalurgice şi
chimice datorită prelucrării intensive a minereurilor de fier şi a
produselor din petrol. Industria uşoară, (textilă, pielărie) cunoaşte evoluţii
pozitive datorită comenzilor statului. Industria metalurgică creşte
spectaculos, în raport cu perioada anterioară, datorită comenzilor militare
de stat, printre care şi cele ale ridicării fortificaţiilor pe frontierele de vest
şi de est ale ţării. Industria extractivă carboniferă şi-a revenit după criză,
de abia în anul 1938, producând 2,4 milioane tone de cărbune. Petrolul
cunoaşte o producţie maximă în anul 1936, de 8,7 mil. tone urmată de o

117
uşoară descreştere, deoarece, în anul 1938, se extrăgea numai 6,6
milioane tone.
Nevoile interne au fost acoperite de industria naţională în
proporţie de 80% dar în proporţii inegale, deoarece la producţia de maşini
proporţia era de doar 10% din necesităţile naţionale. Întreprinderile mari
la nivel european cu peste 1000 lucrători erau reprezentate însă de un
număr foarte redus de societăţi, cca. 35-40 de unităţi printre care amintim:
Malaxa, Reşiţa, Cugir, Societatea Petroşani, Steaua Română, Româno-
Americană.
2. Agricultura
Anul 1938, este un an de vârf al producţiei agricole, dar efectele
crizei economice prelungite nu au putut fi pe deplin înlăturate, datorită
menţinerii, încă a unor preţuri scăzute pe plan intern şi european. Statul a
încurajat producţia de maşini şi unelte agricole, dar agricultura
românească a rămas slab înzestrată faţă de ţările din vest. Astfel un
tractor revenea la 3000ha, iar o semănătoare la 185ha. Şeptelul a avut o
evoluţie lentă, multe gospodării mici nereuşind, să-şi asigure necesarul de
animale pentru tracţiune şi cultivare a pământului.
Producţia de cereale rămâne dominantă la aceleaşi nivel,
cuprinzând peste 80% din suprafaţa arabilă cultivată. Dar, statul va
încerca să încurajeze culturile de plante industriale, oleaginoase sau de
fibre vegetale, plantaţiile de viţă de vie. Ponderea cea mai mare între
cerealele cultivate o avea porumbul şi apoi, grâul, producţia la ha a rămas
însă la un nivel foarte scăzut. În România media generală a producţiei de
cereale era de 9,1 chintale, în Iugoslavia – 11q, Bulgaria şi Polonia – 12q.
Efectele crizei economice în domeniul rural au avut grave
consecinţe asupra micilor producători şi s-a manifestat prin pierderea
pământului primit de către unii ţărani prin reforma agrară în proporţii
însemnate. La şes transferul de proprietate mică fiind de 35-45%, iar la
deal 20-35%. Totodată, s-a accentuat procesul fărâmiţării proprietăţilor
ţărăneşti, sporind numărul proprietăţilor pitice. Ruinarea ţărănimii a
promovat extinderea muncii salariate în agricultură cu efecte benefice în
creşterea productivităţii şi randamentului pe exploataţiile agricole mari
sau de întindere medie.
3. Comerţul
Creşterea veniturilor interne, a creat condiţii pentru sporirea
numărului societăţilor comerciale şi magazinelor cu 44% în raport cu
perioada anilor crizei. În comerţul intern, la unele produse, s-a depăşit
media generală înregistrată în anii 1924-1928, atingând la aparate şi

118
maşini casnice creşteri de până la 200%. În comerţul exterior, s-au
menţinut măsurile protecţioniste din anii crizei, contingentările unor
mărfuri industriale, sau acordarea unor prime de export, în special, la
produsele agricole. În anul 1937, s-a reactualizat regimul contingentărilor
fără modificări importante. Balanţa comercială a redevenit pozitivă iar
balanţa de plăţi externe a devenit excedentară, mai ales că preţurile la
produsele industriale autohtone au fost mai scăzute decât cele produse în
exterior.
În ponderea producţiilor exportate petrolul avea cca. 42% din
totalul exportului românesc. Importul de maşini şi motoare creşte la
nivelul total al importurilor cu cca.20% . Comerţul exterior s-a orientat
mai mult spre Germania cca. 32%, Cehoslocacia, Polonia, Italia, Anglia,
Franţa pierzând din 1938, poziţiile avute anterior în comerţul cu
România. Germaniei îi va creşte ponderea economică şi îndeosebi prin
încheierea tratatului economic, preferenţial din martie 1939, încheiat, în
baza clauzei naţiunii celei mai favorizate.
4. Finanţele publice
Bugetele ordinare sunt echilibrate faţă de perioada anterioară,
dar, se întocmesc, în paralel, bugete speciale pentru nevoile înzestrării
armatei. Bugetul statului realizat prin creşterea impozitelor, în special a
celor indirecte, va afecta consumatorii mici a căror putere de cumpărare
se diminuează treptat spre anii 1939. În anul 1934, prin desfiinţarea
impozitului global progresiv se introduce o supracotă de impozitare,
menită să stimuleze producţia mare, industrială. De asemenea se pun taxe
speciale de consumaţie care reprezentau aproape 50% din impozitul
indirect.
Datoria publică externă a scăzut , iar balanţa de plăţii a înregistrat o
puternică ameliorare în anii 1937-1938, iar statul reuşind să-şi plătească,
în mod curent, annuităţile la datoria externă.
5. Circulaţia monetară
Deprecierea monedei n-a fost stopată în ciuda evoluţiei pozitive a
economiei. S-a ajuns indirect la o reevaluare a leului în raport cu
etalonul aur. Astfel, în anul 1936 leul reprezenta 7,24 mg, iar în 1940,
doar 4,8 mg aur fin. Pentru a întări rezervele statului şi ale Băncii
Naţionale s-a recurs la cumpărarea integrală a stocului de aur produs în
România, s-a supralicitat cererile pentru cumpărături aur. Prin creşterea
valorii kilogramului de aur cumpărat de BNR cu cca. 38%, s-a stimulat
creşterea generală a preţurilor. Astfel, valoarea unui kilogram de aur

119
apreciat la 111.111, 11 lei în 1929, a crescut în anul 1938 la 153.333,33
lei.
Sporirea masei monetare emisă de B.N.R., de la 22,3 miliarde lei,
în 1934, la 34,9 miliarde în anul 1938, a mărit, într-o proporţie
„moderată”, inflaţia, dar a amplificat schimburile comerciale, stimulând
îndeosebi producţia industrială.

6. Sistemul bancar
În baza unei legii, din 1934, s-a extins controlul BNR asupra
sistemului bancar, constituindu-se, un Consiliu Superior Bancar ca
organism financiar consultativ de control şi îndrumare a băncilor private.
Acesta a prevăzut creşterea cotei capitalului social societăţile bancare
existente, aprobând avizele pentru noile instituţii bancare. Băncile care n-
au reuşit să facă faţă schimbărilor de organizare financiară, au fost
obligate să fuzioneze. În acest fel numărul băncilor înregistrate în anul
1938, a scăzut la 753 faţă de 1097 din anul 1928, dar capitalul lor social a
devenit mai mare decât în 1933, iar cifra de afaceri le-a sporit
semnificativ. Măsurile luate pe plan financiar de către Banca Naţională a
României, a redus pericolul unor eventuale falimente ale băncilor mai
mici.
* * *
Anul 1938 a înregistrat cei mai înalţi indicatori de dezvoltare ai
economiei naţionale, deşi, au fost consemnate progrese şi, în anul 1939,
îndeosebi în sfera subramurilor economice sau în unităţile industriale
strâns legate de industria înzestrării armatei şi a comenzilor militare
impulsionate de politica generală de apărare a statului. Astfel, în anul
1938, venitul naţional era de 4,5 ori mai mare decât al României din anul
1862, iar venitul pe locuitor de 76 dolari.
În cele 8 decenii de dezvoltare economică capitalistă s-au produs
schimbări deosebite care au marcat structurile sale. Deşi, încă şi în anul
1938 România a rămas, în raport cu statele dezvoltate, o ţară cu economie
agrar-industrială, elementele industriei mecanizate fiind incomplet
dezvoltate, structura şi aportul principalelor ramuri ale economiei la
venitul naţional era substanţial schimbată faţă de situaţia din 1862. Dacă,
în 1862, agricultura avea o pondere de cca.70% iar industria şi
construcţiile de numai 10% din venitul naţional, în 1938, agricultura
participa cu numai 38,5%, iar industria, construcţiile şi transportul cu
42% la valoarea venitului naţional.

120
Cu toate acestea, trebuie să remarcăm, că se înregistrează fenomenul de
suprapopulaţie în mediul rural unde activează încă 76,5% din totalul
populaţiei active în raport cu numărul populaţiei de 11,5 % înregistrat în
industrie sau 12 % în domeniile comerţului, băncilor, finanţe. La rândul
său, industria avea o structură unilateral dezvoltată şi inegal distribuită
chiar pentru domeniile sale de bază; metalurgie, energetică, construcţii de
maşini, petro-chimie.
Ca structură, nivel şi forme de dezvoltare economică România se
situa la nivelul ţărilor vecine, Iugoslavia, Ungaria, Polonia, Grecia şi cu
puţin înaintea Bulgariei, Turciei, Albaniei.
Ca ţară cu o economie agrară însemnată, dar slab înzestrată
tehnic, România producea cantităţi însemnate de produse agricole,
ocupând locul 5 la producţia de grâu în Europa şi primul loc la producţia
de porumb. Totuşi, în ciuda mitului lansat asupra capacităţii de export a
României, care ar fi transformat-o în “grânarul” Europei, consemnăm că
producţia, exportată, în anii 1936-1938, era mult mai mică, decât în
perioada antebelică, ridicându-se doar la 1,8-2 milioane tone.

CUPRINS
Cuvânt înainte
.......................................................................................................................
3

Cap.1 Vechimea, continuitatea şi trăsăturile vieţii economice în


epocile străveche şi veche
.......................................................................................................................
6
1. Economia în epoca străveche
a. Epoca neolitică (6000-2200 î.e.n.)
...................................................................................................
6
b. Epoca bronzului (2200-1200 î.e.n.)
...................................................................................................
8
c. Epoca fierului (1200 î.e.n.-106 e.n)
...................................................................................................
10

121
2. Epoca veche
.......................................................................................................................
10
a. Civilizaţia geto-dacă
.......................................................................................................................
10
b. Viaţa economică în Dacia romană
.......................................................................................................................
13

Cap.2 Societatea în epoca prefeudală sec.IV-VIII e.n


..........................................................................................................
16
1. Migratorii şi autohtonii străromâni
.......................................................................................................................
16
2. Particularităţi ale începutului feudalismului românesc
.......................................................................................................................
18

Cap.3 Economia feudală în Ţările Române


..........................................................................................................
20
1. Consideraţii generale
.......................................................................................................................
20
a. Situaţia demografică
22
2. Proprietatea asupra pământului
.......................................................................................................................
23
3. Ramurile economiei feudale
.......................................................................................................................
26
a. Agricultura
...................................................................................................
26
b. Creşterea animalelor

122
...................................................................................................
27
c. Apariţia şi evoluţia meşteşugurilor
...................................................................................................
28
d. Manufacturile
...................................................................................................
29
e. Mineritul
...................................................................................................
31
f. Comerţul în epoca feudală
...................................................................................................
31
g. Structura import-exportului
...................................................................................................
32

Cap.4 Societatea românescă în epoca premodernă şi modernă


până la 1848.............................................................................................36
1. Agricultura şi spaţiul rural................................................37
2. Meşteşuguri, manufacturi, fabrici....................................41
3. Transporturile...................................................................44
4. Comerţul ..........................................................................45
5. Circulaţia monetară şi creditul..........................................47

Cap.5 Modernizarea economică a României între 1848-1914


.......................................................................................................................
..................................................................................................................51
1. Consideraţii generale............................................................................51
2. Reformele agrare de la mijlocul secolului XIX ..................................52
3. Modernizarea infrastructurilor. Construirea căilor ferate. Comunicaţiile
rutiere, navale şi telecomunicaţiile..........................................................55
4. Industria................................................................................................60
5. Politica legislativa în domeniul industriei...........................................64
6. Dezvoltarea industriei în Transilvania, Bucovina şi Basarabia...........67

123
7. Caracteristicile desfăşurării revoluţiei industriale în spaţiul românesc
..................................................................................................................68
8. Capitalul străin.....................................................................................72
9. Comerţul...............................................................................................74

Cap.6 Înfiinţarea sistemului monetar naţional şi organizarea


creditului bancar, modern........................................................................78
1. Circulaţia monetară. Sistemul monetar naţional..................................78
2. Sistemul de credit bancar. Înfiinţarea şi rolul Băncii Naţionale..........80
3. Sistemul de credit în Transilvania.......................................................86

Cap.7 Structuri şi fenomene social-economice în mediul rural


în perioada 1864-1914.............................................................................91
1. Structuri sociale şi realităţi economice în lumea satului ....................91
2. Legislaţia agrar-ţărănescă....................................................................93
3. Înzestrarea cu inventar agricol.............................................................94
4. Evoluţia producţiei agrare....................................................................95
a. Creşterea animalelor.........................................................95
b. Producţia cerealieră...........................................................96
5. Cooperaţia agricolă..............................................................................98
6. Consecinţele modernizării în lumea satului......................................100

Cap.8 Economia României în perioada războiului. 1914-1918


................................................................................................................104
1. Economia în perioada neutralităţii.................................104
2. Economia românescă în timpul războiului.....................105

Cap.9 Evoluţia economiei naţionale în perioada interbelică


(1919-1939)............................................................................................108
1. Considerente generale........................................................................108
2. Refacerea economiei româneşti în perioada 1918-1923...................109
3. Reforma agrară...................................................................................112
4. Concepţiile şi doctrinele politico-economice din perioada interbelică
................................................................................................................114
a. Doctrina neoliberală.......................................................114
b. Doctrina ţărănistă............................................................117

Cap.10 Dezvoltarea economiei între anii 1924-1928...........121


1. Legislaţia industrială..........................................................................121

124
2. Evoluţia industriei..............................................................................123
3. Dezvoltarea agriculturii.....................................................................124
4. Comerţul.............................................................................................125
5. Finanţele publice................................................................................126
6. Circulaţia monetară............................................................................126
7. Activitatea financiar-bancară.............................................................127

Cap.11 Criza economică şi efectele acesteia în România (1929-


1933)......................................................................................................129
1. Industria.............................................................................................129
2. Agricultura.........................................................................................130
3.Circulaţia monetară. Reforma monetară din 1929.............................131
4. Comerţul.............................................................................................133
5.Criza în finanţe. Manifestări. Consecinţe...........................................135

Cap.12 Dezvoltarea economiei naţionale între 1934-1938


...............................................................................................137
1. Industria.............................................................................................137
2. Agricultura.........................................................................................140
3. Comerţul.............................................................................................141
4. Finanţele publice................................................................................142
5. Circulaţia monetară............................................................................142
7. Sistemul bancar..................................................................................142

Bibliografie generală..............................................................145

125