TEORII ªI DOCTRINE ECONOMICE

DE LA ARISTOTEL LA SAMUELSON
2
 VIOREL CRÃCIUNEANU

TEORII ªI DOCTRINE ECONOMICE

DE LA ARISTOTEL LA SAMUELSON

EDITURA UNIVERSITARÃ
Bucureºti, 2013

3
Colecþia ªTIINÞE ECONOMICE

Referent ºtiinþific: Prof. univ. dr. Toma Roman, A.S.E. Bucureºti

Lect. univ. dr. Lucia Ovidia Vreja, A.S.E. Bucureºti

Redactor: Gheorghe Iovan

Tehnoredactor: Ameluþa Viºan
Coperta: Angelica Mãlãescu

Editurã recunoscutã de Consiliul Naþional al Cercetãrii ªtiinþifice (C.N.C.S.)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României

CRÃCIUNEANU, VIOREL
Teorii ºi doctrine economice de la Aristotel la Samuleson /
Vorel Crãciuneanu. - Bucureºti : Editura Universitarã, 2013
ISBN 978-606-591-779-8

330.8

DOI: (Digital Object Identifier): 10.5682/9786065917798

© Toate drepturile asupra acestei lucrãri sunt rezervate, nicio parte din aceastã lucrare nu poate
fi copiatã fãrã acordul Editurii Universitare

Copyright © 2013
Editura Universitarã
Director: Vasile Muscalu
B-dul. N. Bãlcescu nr. 27-33, Sector 1, Bucureºti
Tel.: 021 – 315.32.47 / 319.67.27
www.editurauniversitara.ro
e-mail: redactia@editurauniversitara.ro

Distribuþie: tel.: 021-315.32.47 /319.67.27 / 0744 EDITOR / 07217 CARTE

comenzi@editurauniversitara.ro
O.P. 15, C.P. 35, Bucureºti
www.editurauniversitara.ro

4
 CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE ............................................................................. 11

PREFAÞÃ ............................................................................................. 13

I. NOÞIUNI INTRODUCTIVE ......................................................... 21

II. ASPECTE ALE GÂNDIRII ECONOMICE DIN ANTICHITATE

ªI DIN EVUL MEDIU .................................................................... 26
II.1. Gândirea economicã din Orientul antic ........................................ 26
II.2. Gândirea economicã din Grecia anticã ......................................... 34
II.2.1. Platon ................................................................................. 34
II.2.2. Aristotel ............................................................................. 37
II.3. Gândirea economicã din Roma anticã .......................................... 41
II.4. Gândirea economicã din Evul Mediu ........................................... 45

III. MERCANTILISMUL ................................................................... 52

III.1. Probleme metodologice generale .................................................. 52
III.2. Conþinutul ºi evoluþia mercantilismului ....................................... 54
III.2.1. Mercantilismul timpuriu................................................... 56
III.2.2. Mercantilismul matur ....................................................... 57
III.2.3. Mercantilismul târziu ....................................................... 59
III.3. Experienþe naþionale ale mercantilismului..................................... 60

IV. LIBERALISMUL ECONOMIC ................................................... 66

IV.1. Principiile de bazã ale Liberalismului economic .......................... 66
IV.2. ªcoala fiziocratã............................................................................ 67
IV.2.1. Situaþia economicã a Franþei la mijlocul secolului al
XVIII-lea .......................................................................... 67
IV.2.2. Gruparea fiziocratã ºi François Quesnay .......................... 69
IV.2.3. Principalele idei economice ale fiziocraþilor .................... 75
IV.2.4. Locul ºi rolul fiziocraþilor în gândirea economicã ........... 78
IV.2.5. Adversarii fiziocraþilor ..................................................... 79

5
IV.3. ªcoala clasicã englezã ................................................................... 80
IV.3.1. Trecerea de la mercantilism la liberalism în Anglia ......... 82
IV.3.2. Adam Smith ...................................................................... 87
IV.3.3. Thomas Robert Malthus ................................................... 96
IV.3.4. David Ricardo ................................................................... 99
IV.4. ªcoala clasicã francezã .................................................................. 104
IV.4.1. Jean Baptiste Say .............................................................. 105
IV.4.2. Claude Frederic Bastiat .................................................... 107
IV.5. John Stuart Mill ºi sfârºitul ªcoli clasice de Economie politicã... 109

V. ÎNCEPUTURILE DESTRÃMÃRII LIBERALISMULUI CLASIC

ªI APARIÞIA TEORIEI PROTECÞIONISTE .......................... 116
V.1. Friedrich List despre economia politicã cosmopolitã ºi economia
politicã naþionalã........................................................................... 118
V.2. List despre forþele productive ale naþiunii .................................... 121
V.3. List despre rolul industriei în economia naþionalã ........................ 124
V.4. List unul din întemeietorii teoriei despre „misiunea civilizatoare”
a Occidentului ............................................................................... 126

VI. NEOCLASICISMUL ..................................................................... 129

VI.1. Precursorii neoclasicilor ................................................................ 131
VI.1.1. Hermann Heinrich Gossen ............................................... 131
VI.1.2. Arsène Jules Dupuit.......................................................... 133
VI.1.3. Antoine Augustin Cournot ............................................... 136
VI.2. Pionierii neoclasicismului ............................................................. 138
VI.2.1. William Stanley Jevons .................................................... 138
VI.2.2. Carl Menger ...................................................................... 142
VI.2.3. Léon Walras...................................................................... 148
VI.3. ªcoala marginalistã austriacã ........................................................ 150
VI.3.1. Eugen Böhm-Bawerk ....................................................... 150
VI.3.2. Friedrich von Wieser ........................................................ 155
VI.4. Marginalismul american ................................................................ 158
VI.5. Alfred Marshall ............................................................................. 162

VII. DIRIGISMUL ECONOMIC ....................................................... 173

VII.1. Evoluþia economiei europene în perioada interbelicã .................. 173
VII.2. Keynesismul ................................................................................. 178
VII.3. Neokeynesismul ........................................................................... 189
VII.4. Postkeynesismul ........................................................................... 191

6
VIII. NEOLIBERALISMUL ............................................................... 194
VIII.1. Conþinutul principal al doctrinei neoliberalismului ................... 194
VIII.2. Neoliberalismul german ............................................................. 196
VIII.3 Monetarismul ............................................................................. 199
VIII.4. Teoria capitalului uman ............................................................. 201
VIII.5. Teoria economiei ofertei ............................................................ 205
VIII.6. Miºcarea drepturilor de proprietate ............................................ 207
VIII.7. ªcoala „Public Choice” .............................................................. 209

IX. TEORII ªI MODELE ALE CREªTERII ECONOMICE ......... 212

IX.1. Creºterea ºi dezvoltarea economicã. Factorii creºterii economice 212
IX.2. Noþiuni specifice ale teoriilor ºi modelelor creºterii economice ... 215
IX.3. Teorii ºi modele ale creºterii economice ....................................... 217
IX.3.1. Modelul Harrod-Domar .................................................... 217
IX.3.2. Modelul dinamicii globale ºi teoria creºterii zero ............ 220
IX.3.3. Modelul mondial structurat ºi teoria creºterii organice .... 222

X. GÂNDIREA ECONOMICÃ DIN ROMÂNIA INTERBELICÃ 225

X.1. Curentul naþionalismului economic .............................................. 226
X.2 Curentul economic þãrãnist ........................................................... 231
X.3 Curentul economic corporatist ...................................................... 235
X.4. Curentul economic marxist ........................................................... 240

XI. SITEZA NEOCLASICÃ A LUI PAUL ANTHONY SAMUELSON 244

XI.1. Obiectul „Economics”-ului în gândirea lui Paul Samuelson ........ 244
XI.2. „Economia mixtã” în viziunea lui Paul Samuelson ...................... 247
XI.3. Teoria echilibrului la Paul Anthony Samuelson ........................... 250

BIBLIOGRAFIE .................................................................................. 255

7
 CONTENTS

FOREWORD ........................................................................................ 12

PREFACE .......................................................................................... 17

I. INTRODUCTION ............................................................................. 21

II. ASPECTS OF ECONOMIC THOUGHT IN THE ANCIENT

TIMES AND THE MIDDLE AGES ........................................... 26
II.1. Economic thought in the ancient times and the Middle Ages ...... 26
II.2. Economic thought in ancient Greece ............................................ 34
II.2.1. Plato ................................................................................... 34
II.2.2. Aristotle .............................................................................. 37
II.3. Economic thought in ancient Rome .............................................. 41
II.4. Economic thought in the Middle Ages ......................................... 45

III. MERCANTILISM ...................................................................... 52

III.1. General methodological issues ..................................................... 52
III.2. Content and evolution of mercantilism ........................................ 54
III.2.1. Early mercantilism ........................................................... 56
III.2.2. Mature mercantilism ........................................................ 57
III.2.3. Late commercialism ......................................................... 59
III.3. National experiences of mercantilism .......................................... 60

IV. ECONOMIC LIBERALISM ....................................................... 66

IV.1. Basic principles of economic liberalism ....................................... 66
IV.2. The Physiocratic school ................................................................. 67
IV.2.1. The economic situation of France in the mid-eighteenth
century .............................................................................. 67
IV.2.2. The physiocrats’ group and François Quesnay ................ 69
IV.2.3. The main economic ideas of the physiocrats .................... 75
IV.2.4. The place and role of the physiocrats’ in economic
thinking ............................................................................ 78
IV.2.5. The Opponents of the physiocrats’ ................................... 79

8
IV.3. The English Classical School ........................................................ 80
IV.3.1. The transition from mercantilism to liberalism in England 82
IV.3.2. Adam Smith ...................................................................... 87
IV.3.3. Thomas Robert Malthus ................................................... 96
IV.3.4. David Ricardo .................................................................. 99
IV.4. The French classical school ........................................................... 104
IV.4.1. Jean Baptiste Say .............................................................. 105
IV.4.2. Claude Frédéric Bastiat .................................................... 107
IV.5. John Stuart Mill and the end of the classical school of political
economics ..................................................................................... 109

V. BEGINNINGS OF THE COLLAPSE OF CLASSICAL

LIBERALISM AND THE EMERGENCE OF THE
PROTECTIONIST THEORY ..................................................... 116
V.1. Friedrich List on cosmopolitan political economics and national
political economics ....................................................................... 118
V.2. List on the nation’s productive forces .......................................... 121
V.3. List on the role of industry in the national economy .................... 124
V.4. List one of the founders of the theory of “civilizing mission”
of the West .................................................................................... 126

VI. NEOCLASSICISM ....................................................................... 129

VI.1. Forerunners of neoclassical thought .............................................. 131
VI.1.1. Hermann Heinrich Gossen ............................................... 131
VI.1.2. Arsène Jules Dupuit.......................................................... 133
VI.1.3. Antoine Augustin Cournot ............................................... 136
VI.2. Pioneers of neoclassicism ............................................................. 138
VI.2.1. William Stanley Jevons .................................................... 138
VI.2.2. Carl Menger ..................................................................... 142
VI.2.3. Léon Walras ..................................................................... 148
VI.3. The Marginal Austrian School ..................................................... 150
VI.3.1. Eugen Böhm-Bawerk ....................................................... 150
VI.3.2. Friedrich von Wieser ........................................................ 155
VI.4. American Marginalism ................................................................. 158
VI.5. Alfred Marshall ............................................................................. 162

VII. ECONOMIC DIRIGISME.......................................................... 173

VII.1. The evolution of the European economy between the wars ........ 173
VII.2. Keynesianism ............................................................................... 178
VII.3. Neokeynesism .............................................................................. 189
VII.4. Postkeynesism .............................................................................. 191

9
VIII. NEOLIBERALISM .................................................................... 194
VIII.1. The main content of the doctrine of neoliberalism ..................... 194
VIII.2. German neoliberalism ................................................................. 196
VIII.3. Monetarism ................................................................................. 199
VIII.4. The human capital theory ........................................................... 201
VIII.5. The supply economic theory ....................................................... 205
VIII.6. The Property Rights Movement.................................................. 207
VIII.7. School “Public Choice” .............................................................. 209

IX. THEORIES AND MODELS OF GROWTH .............................. 212

IX.1. Economic growth and development. Growth factors .................... 212
IX.2. Specific concepts of the theories and models of economic growth 215
IX.3. Theories and models of economic growth .................................... 217
IX.3.1. The Harrod-Domar model ................................................ 217
IX.3.2. The global dynamics and zero growth theory .................. 220
IX.3.3. The world structured organic growth theory .................... 222

X. ECONOMIC THINKING OF INTERWAR ROMANIA ........... 225

X.1. The trend of nationalist economics ................................................. 226
X.2. The trend of peasant economics ..................................................... 231
X.3. The trend of corporate economics .................................................. 235
X.4. Marxist economics .......................................................................... 240

XI. ANTHONY PAUL SAMUELSON’S NEOCLASSICAL

SYNTHESIS . ................................................................................ 244
XI.1. The matter of “Economics” in Paul Samuelson’s thought ............ 244
XI.2. „Mixed economy” in the vision of Paul Samuelson...................... 247
XI.3. Paul Anthony Samuelson’s equilibrium theory............................. 250

REFERENCES ..................................................................................... 255

10
 CUVÂNT ÎNAINTE

Actuala criză financiară are un impact socio-economic major asupra

populaţiei autohtone şi parcă nu se vede nici o soluţie de atenuare a
flagelului ciclic. Situaţia ne duce – alături, desigur, de alţi cercetători – la
concluzia că este necesară o schimbare de paradigmă, o schimbare de
mentalitate, care implică promovarea valorilor specifice elitelor în societatea
românească.
Pornind de la acest aspect, lucrarea de faţă încearcă o punere în scenă,
în formă proprie, a disciplinei „Teorii şi doctrine economice. De la Aristotel
la Samuelson”, adunând idei formulate de gânditorii din domeniu de-a
lungul timpului şi care au influenţat epocile respective.
Acest demers editorial se adresează în primul rând studenţilor, dar şi
specialiştilor şi poate fi utilizat ca un ghid generator de idei, teorii, doctrine
şi gândiri economice aplicabile în sistemul economic şi financiar modern.
Alegerea momentului apariţiei lucrării a fost influenţată de condiţiile
economice, sociale şi politice actuale, în care solidaritatea trebuie să
primeze pentru un viitor mai sigur pentru toţi.

Autorul

11
 FOREWORD

The current financial crisis has a major socio-economic impact on

the local population, and it seems no solution to mitigate this cyclical
scourge is yet in sight. This situation leads us, of course alongside of other
researchers, to the conclusion that a paradigm shift, a change of mentality is
needed, which must involve promotion of values specific of the elites in
Romanian society.
Setting out from this aspect, the present paper attempts to give a new
shape to the field of research titled “Economic theories and doctrines. From
Aristotle to Samuelson”, selecting ideas formulated by thinkers in the field
over time, which influenced the respective periods.
This editorial approach is aimed primarily at students and specialists,
and can be used as a general guide generating ideas, theories, doctrines and
economic thinking applicable to modern economic and financial system.
The timing of publication was influenced by the current economic,
social and political circumstances, when solidarity must prevail in order to
make possible a better and safer future for all.

The Author

12
 PREFAŢĂ

Analiza reflecţiilor asupra activităţii economice, prezentate în lucrarea

„Teorii şi doctrine economice. De la Aristotel la Samuelson”, este utilă atât în
mediul universitar, cât şi în scopul sintetizării evoluţiei gândirii economice în
contextul dezvoltării economice, sociale, politice, instituţionale, culturale şi
spirituale a societăţii.
Orientul antic ne poate oferi modele de studiu în sectorul economice. În
contextul specific al acelei perioade, meseriaşii, organizaţi în ateliere, lucrau în
locaţii de unde se aprovizionau atât curtea regală, cât şi clasele avute.
Tăbliţele de ceramică descoperite în valea Eufratului, datând din perioada
anilor 2200 - 2100 î.Hr., oferă o imagine a practicilor statului sumerian. Ele oferă
un set de înregistrări a producţiei pe o perioadă de timp limitată. Nerealizarea
parametrilor de eficienţă într-un an era reportată ca deficit pentru anul următor. Se
arată, astfel, înregistrarea cantităţii producţiei recoltate şi depozitate, ceea ce
dovedeşte o organizare administrativă precisă şi sigură.
Cercetarea succintă făcută de autor Antichităţii, prima din marile perioade
de istorie universale, încheiată conventional în anul 476 d.Hr, arată că, la toate
popoarele din lumea orientală, gândirea economică a avut un loc secundar faţă de
alte sfere de activitate, cum ar fi religia, filosofia, morala, ştiinţele naturii. Cu
mici excepţii, toate ideile economice vehiculate în perioada menţionată s-au
limitat la descrierea unor fenomene economice punctuale sau au reflectat
preocuparea oamenilor pentru reglementarea juridică a activităţilor economice.
Secolul al XVII-lea este cel în care ştiinţele naturale s-au eliberat definitiv
de credinţa în diverse forme de magie, iar economia s-a dezlegat de etică şi
filosofia politică, dând naştere economiei politice. Încă din 1615 economistul
francez Antoine de Montchrestien, prin publicarea lucrării sale „Traité de
l’oeconomie politique”, anunţa apariţia ştiinţei economice, văzută ca ştiinţă a
acumulării, parte importantă a politicii în general, care nu trebuia să se preocupe
doar de gospodărire, ci şi de stat.
Interesele statului – sau principiile sale – au urmărit organizarea şi crearea
unui aparat fiscal, s-a format un corp de funcţionari cu rolul să administreze cât
mai bine averea principelui şi a statului. A luat naştere o categorie specială de
funcţionari publici, care de-a lungul secolelor ce au urmat aveau menirea să educe
şi să disciplineze întreaga populaţie, să creeze cadrul instituţional adecvat pentru
valorificarea, cu rezultate bune, a resurselor societăţii şi a iniţiativelor creatoare.

13
 Un secol de explorări, comerţul mondial cu sclavi şi cu mărfuri de
consum, ca si cuceririle teritoriale au făcut din Marea Britanie cea mai bogată
naţiune a lumii în jurul anului 1750. Deşi o mare parte a acestei bogăţii a ajuns la
rege şi nobilime, cealaltă parte a ajuns în mâinile clasei de mijloc. Această
schimbare a distribuţiei veniturilor a dus la extinderea pieţei de mărfuri. Sporirea
cererii consumatorilor a confirmat nevoia dezvoltării şi îmbunătăţirii producţiei, a
metodelor de prelucrare industrială. În acest context, teoreticienii încep să
regândească viaţa economică pe baze noi, plecând de la premisa că, aşa cum
demonstra realitatea, comerţul nu era singura sursă de bogăţie a unei naţiuni. Este
perioada în care se afirmă doctrina liberalismului economic, bazat pe ideea
existenţei unei ordini naturale, contrară celei de origine divină, şi pe conceptul
promovării interesului personal.
În pofida deosebirilor de nuanţe apărute, autorul lucrării a observat în mod
adecvat că, numeroşii reprezentanţi ai şcoli clasice de economie politică din
perioada 1750–1850 au promovat o serie de judecăţi comune, care vor marca
parcursul economiei politice în perioada următoare. Astfel, s-a impus concluzia că
activitatea economică este guvernată de legi obiective, care formează ordinea
firească, ce se impune peste voinţa şi conştiinţa oamenilor. Liberalismul
economic corespunde cel mai bine ordinii economice, şi lipsa de artificialitate, o
piaţă liberă şi o concurenţă perfectă reprezintă mecanismele necesare şi suficiente
pentru atingerea echilibrului economic, folosirea resurselor societăţii, care să
armonizeze interesele individuale cu cele colective. Unul dintre marile sale merite
este acela de a fi separat ştiinţa economică de filosofie şi de orice alte influenţe
conceptuale: morala, dreptul, politica. În viziunea acestora, „homo oeconomicus”
era perfect raţional, urmărind maximum de rezultate cu minimum de efort, idee
care a devenit unul dintre cele mai controversate concepte în prezent.
Ideea liberalismului economic pur va fi însă înlocuită, în perioada
următoare, de cea a economiei cosmopolite. Friedrich List îl consideră pe
François Quesnay întemeietorul economiei cosmopolite, el fiind primul care a
vorbit despre ideea comerţului mondial liber şi care şi-a extins investigaţiile la
întreaga omenire, fără a lua în considerare ideea naţiunii. Prin urmare, economia
cosmopolită ne învaţă cum poate întreaga omenire să ajungă la bunăstare, în
opoziţie cu economia politică, ştiinţă care îşi limitează preocupările la modul în
care o anumită naţiune poate obţine prosperitatea, în actualele condiţii globale, de
civilizaţie şi putere economică. În locul lui „homo oeconomicus”, Friedrich List îl
propune pe „homo socialis”, individul social care îşi uneşte eforturile cu ceilalţi
indivizi spre atingerea unui obiectiv care aparţine tuturor.
Pentru perioada interbelică, autorul a analizat economia, europeană care a
suferit cele mai mari prefaceri şi a asigurat terenul perfect pentru testarea teoriilor
reprezentanţilor Şcolii clasice sau Şcolii neoclasice de Economie politică. Multe
dintre acestea au fost infirmate, total sau parţial, de realitatea economică. Marea

14
Britanie a devenit un laborator experimental pentru teoria economică, pentru că în
acest timp şi în acest loc special interacţiunea dintre teorie şi problemele practice
a fost foarte solidă. Dezbaterile publice frecvente care au avut loc au fost
concentrate asupra a două aspecte principale: problema şomajului şi revenirea la
etalonul-aur. Criza a dus şi la o regândire a întregii teorii economice şi a
politicilor guvernamentale. Răspunsul iniţial al tuturor guvernelor a fost reducerea
cheltuielilor bugetare, pentru a stopa deflaţia, de aici rezultând o scădere a cererii
de consum. Prin urmare, cele mai multe dintre state şi-au intensificat măsurile
restricţioniste în calea schimburilor comerciale şi au abandonat, treptat, etalonul
aur, promovând o politică de depreciere monetară ca mijloc de încurajare a
exporturilor.
Toate ţările europene aflate în curs de industrializare au încercat să
constituie un front comun pentru a se opune concurenţei cu produse agricole din
ţările de peste ocean şi măsurilor restrictive luate de statele industrializate. Astfel,
la iniţiativa României, în 1930, cu ocazia unei conferinţe desfăşurate la Varşovia,
a fost înfiinţat aşa-numitul „bloc agrar“ din care făceau parte Bulgaria,
Cehoslovacia, Estonia, Letonia, Ungaria, Polonia, Iugoslavia şi România. Măsu-
rile gândite vizau: limitarea taxelor vamale, suprimarea restricţiilor cantitative,
libertatea schimburilor pentru produsele agricole şi instituirea unui tratament
preferenţial pentru produsele agricole europene în raport cu cele americane.
În perioada de după mijlocul anului 1970, aria preocupărilor în domenii de
interes s-a extins la nivel global, problema creşterii economice fiind abordată prin
raportare la o serie de probleme de tipul: subdezvoltarea, ordinea economică
internaţională, globalizarea economiei mondiale, criza energetică şi a resurselor
primare, alimentaţia limitată, poluarea mediului ambiant, etc.
Autorul a sintetizat unele preocupări din domeniul economic, deosebit de
diverse şi complexe faţă de perioadele anterioare; acum, conceptele teoreticienilor
urmăreau să scoată în evidenţă latura practică a oricărei idei economice. Potrivit
economistului britanic Mark Blaug, probleme importante cunoscute, ca sănătatea,
educaţia, căutarea unui loc de muncă, accesul la informaţie, migraţia şi calificarea
la locul de muncă, pot fi văzute mai degrabă ca o investiţie decât ca o cheltuială,
fie că sunt făcute de indivizi în nume propriu, fie că sunt întreprinse de societate
în numele membrilor săi.
Pornind de la aceste considerente, reprezentanţii teoriei capitalului uman
susţin că economistul trebuie să abordeze şi subiecte care, în mod tradiţional, nu
făceau parte din obiectul de studiu al economiei şi să vină cu explicaţii privind
evoluţia nevoilor, luând în considerare ciclul vieţii.
Prin urmare, lucrarea “Teorii şi doctrine economice. De la Aristotel la
Samuelson” merită citită chiar şi numai pornind de la concluzia că ţările
democratice nu trebuie să se mulţumească doar cu răspunsul la unele întrebări
fundamentale – ce, cum şi pentru cine să producă – ci trebuie să prevină şi să

15
corecteze prompt fenomenele care pot să conducă la situaţii de criză sau
depresiune. Soluţia ar fi, potrivit lui Paul Anthony Samuelson, ca, prin
intermediul unei politici raţionale de stat, să se asigure un echilibru între economii
şi investiţii şi, prin urmare, un echilibru între producerea, distribuirea şi consumul
bunurilor materiale, precum şi nivelul investirii lor aferente acestora în
menţinerea unui nivel constant între cerere şi ofertă, care în final să permită
înfăptuirea întregului produs social.

Conf. univ. dr. Octavian Mihail SACHELARIE,

Directorul Bibliotecii Judeţene “Dinicu Golescu” Argeş

16
 PREFACE

The analysis of the debate on economic activity, presented in “Economic

theories and doctrines. From Aristotle to Samuelson” is useful in both academia
and in integrating the evolution of economic thought in the context of economic,
social, political, institutional, cultural and spiritual development of society.
The ancient Orient can give us models of study in the field of economy. In
the specific context of that period, craftsmen, organized in workshops, were
working in locations whence they were supplying the royal court and the upper
classes.
The ceramic tablets discovered in the Euphrates valley, dating from the
period of 2200 - 2100 BC, give an image of the practices in the Sumerian state.
They provide a set of records of production over a limited period of time. Failure
to reach the efficiency parameters in a year counted as deficit and0 was carried
over for next year. Thus, this is a record of the amounts of production harvested
and stored, which proves accurate and reliable organization.
The brief research that the author conducted for the antiquity, the first of
the great periods of world history, which ended in 476 A.D., shows that economic
thinking was a secondary activity with all the peoples of the eastern world,
preceded by other domains and pursuits such as religion, philosophy, ethic,
natural sciences. With few exceptions, all the economic ideas circulated during
that period were limited to describing a number of specific economic phenomena,
or reflected the people’s concern for the legal regulation of economic activities.
It is in the eighteenth century that natural sciences were freed from beliefs
in various forms of magic, and economics came free from its former bounds with
ethics and political philosophy, generating political economy. As early as 1615
the French economist Antoine de Montchrestien, by publishing his work “Traité
de l'oeconomie politique”, announced the advent of economics, seen as a science
of accumulation, and an important part of politics in general, which should be
concerned not only with management, but also the state.
The interests of the state, its principles were meant to create and organize
a fiscal apparatus, generating a body of officials whose role was to better manage
the wealth of the Prince wealth and of the state. A special class of civil servants
was born, who, over the centuries that followed, were meant to educate and
discipline the whole population, to create an appropriate institutional framework
for the efficient recovery of the resources of society and of creative initiatives.

17
 A century of exploration, global trade in slaves and consumer goods, and
territorial gains made great Britain the world’s richest nation in 1750. Although
much of this wealth accrued to the king and the nobility, the other part ended in
the hands of the middle class. This shift in the income distribution led to the
extension of the commodity market. Increased consumer demand confirmed the
need to develop and improve production, of the industrial processing methods. In
that context, scholars began to rethink the economic life on a new basis, on the
assumption that, as the reality showed, trade was not the only source of wealth of
a nation. It is the period when the doctrine of economic liberalism asserts itself,
which was based on the idea that there is a natural order, contrary to order of a
divine origin, and the concept of promoting personal interest.
Despite the differences in nuances that appeared, the author of the book
correctly noticed that the numerous representatives of the classical school of
political economy in the period 1750-1850 promoted a number of common
judgments, which would mark the course of political economy during the next
period. Thus it was concluded that economic activity is governed by objective
laws, which form the natural order, which imposes its dictate over the will and
consciousness of people. Economic liberalism corresponds best corresponds to
economic order, and is opposed to artificiality: a free market and perfect
competition represent the necessary and sufficient mechanisms to achieve
economic balance, using the resources of society, which should harmonize
individual and collective interests. One of their great merits is to have separated
economics from philosophy and any other conceptual influences: ethics, law and
politics. In their view, "homo economicus" was perfectly rational, aiming at
maximum results with minimum effort, an idea which became one of the most
controversial concepts today.
Pure economic liberalism would, however, be replaced in the future by
the idea of cosmopolitan economics. Friedrich List thinks François Quesnay the
founder of cosmopolitan economics, being the first to talk about the idea of global
free trade, which expanded its investigations to all mankind, without taking into
consideration the idea of nation. Therefore, cosmopolitan economics teaches us
how the whole mankind can reach welfare, in opposition to political economics, a
science that limits its concerns to how a particular nation can achieve prosperity,
mainly in the current global civilization and economic power. Instead of “homo
economicus”, Friedrich List proposes “homo socialis”, the social individual who
joins forces with the other individuals to achieve an objective that belongs to
everyone.
For the interwar period, the author analyzed the European economy,
which suffered the greatest changes, providing the perfect ground for testing the
theories of the representatives of the classical or neoclassical schools of
economics, many of which were denied, in whole or in part, by economic reality.

18
Britain became an experimental laboratory for economic theory, because in that
period of time and in that particular place, the interaction between theory and
practical problems was very solid. The public debates that took place were
focused on two main issues: unemployment and returning to the gold standard.
The crisis also led to a rethinking of the whole economic theory and of
government policies. The initial response of all governments was to reduce
budget spending in order to stop deflation, which resulted in a decrease in
consumer demand. Therefore, most countries stepped up restrictive measures to
trade and gradually gave up the gold standard, promoting a policy of currency
depreciation as a means of encouraging exports.
All European countries undergoing industrialization tried to establish a
common front to oppose competition with agricultural products from across the
Atlantic and the restrictive measures taken by industrialized countries. Thus,
following Romania’s initiative in 1930, at a conference in Warsaw, the so-called
“agrarian bloc” was established, which included Bulgaria, Czechoslovakia,
Estonia, Latvia, Hungary, Poland, Yugoslavia and Romania. The measures
included aimed at: limiting customs duties, suppressing quantitative restrictions,
freedom of trade in agricultural products, and establishing a preferential treatment
for European agricultural products in relation to U.S. products.
In the period subsequent to the mid-1970s, the area of concerns in
domains of topical expanded globally; the issue of economic growth was
addressed by reference to a series of problems such as underdevelopment, the
international economic order, the globalization of the world economy, the energy
crisis and primary resources, limited food resources, environmental pollution, etc.
The author has summarized some of the concerns in the economic field,
particularly diverse and complex as compared to prior periods: the concepts of the
theorists sought to emphasize the practical side of any economic idea. According
to British economist Mark Blaug, significant general problems such as health,
education, seeking employment, access to information, migration and
qualification in the workplace can be seen as an investment rather than an
expense, whether made by the individuals on their own, or undertaken by society
on behalf of its members.
Based on these considerations, the representatives of human capital theory
argue that the economist should also address topics that traditionally were not part
of the subject matter of economics, and come up with explanations concerning the
changing needs, taking into account life cycle.
Therefore, the book “Economic theories and doctrines. From Aristotle to
Samuelson” is worth reading starting from the mere conclusion that democratic
countries should not be satisfied with the answer to some fundamental questions –
what, how and for whom to produce – but should also prevent and correct
promptly those phenomena that can lead to crisis or depression. The solution

19
could be, according to Paul Anthony Samuelson, to ensure a balance between
savings and investment, through a rational state policy, and therefore ensuring a
balance between production, distribution and consumption of material goods, and
the level of their related investment, to maintain a constant level of comparison
between supply and demand, which should ultimately allow the making of the
entire social product.

Associate professor Octavian Mihail SACHELARIE, PhD,

Head of the County Library “Dinicu Golescu”, Argeş

20
 CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Necesitatea studierii gândirii, teoriilor şi doctrinelor economice

Studierea reflecţiilor cu privire la activitatea economică este

necesară pentru a înţelege formarea şi evoluţia gândirii economice în
contextul dezvoltării economice, sociale, politice, instituţionale, culturale şi
spirituale a societăţii.
Din punctul de vedere al procesului evolutiv, doctrina reprezintă
rezultatul devenirii de la idee, la gândire şi la teorie economică.
Ideea economică face referire la reflectarea pasivă, reprezentarea în
mintea individului a realităţii economice (proces sau fenomen economic)
prin intermediul unei noţiuni sau judecăţi simple. Încă de la începutul
existenţei sale, individul a fost pus în faţa situaţiei dificile de a rezolva
problema complexă a nevoilor nelimitate cu resursele limitate avute la
dispoziţie.
Gândirea economică reprezintă reflectarea activă şi raţională în
mintea individului a realităţii economice, precum şi produsul acestei
reflectări. Schiţarea şi promovarea unui curent de gândire economică
depinde, prin urmare, de modul în care diverşi autori percep procesele sau
fenomenele economice de interes, dar şi de capacitatea acestora de a
explica realitatea şi a transforma explicaţiile în propuneri de politică
economică.
Teoria economică se constituie ca un rezultat superior al procesului
de gândire economică, ce conţine un ansamblu coerent de idei, organizate
într-un sistem logic, prin care se expune şi se explică un domeniu al
realităţii economice. Teoria economică este absolut necesară pentru
existenţa unei ştiinţe economice, aceasta fiind „cea care conferă ştiinţelor
economice aproape toata puterea lor de anticipaţie sau de clarificare. Fără
teorie ar trebui să ne căutăm, pe dibuite, ca orbul, calea printre problemele
economice, opinii conflictuale şi propuneri politice, opuse”1.

1
Heyne P. Modelul economic de gândire, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1991,
p. 12.

21
 Doctrina economică este un ansamblu de teorii (reprezintă
totalitatea ideilor, principiilor şi tezelor fundamentale referitoare la sistemul
ştiinţific al economiei), care nu se limitează la prezentarea abstractă,
descriptivă a realităţii, ci include o parte activă materializată prin:
- emiterea de aprecieri sau judecăţi de valoare asupra proceselor sau
fenomenelor studiate, pentru a sugera posibile măsuri de reformă;
- analizarea obiectivă a situaţiei existente la un moment dat (în
trecut sau în prezent), identificând aspectele pozitive sau, dimpotrivă, cele
negative;
- oferirea unor modele de acţiuni, indicând ce trebuie făcut prin
intermediul politicilor economice.
Obiectul doctrinelor economice este reprezentat de „studierea
ideilor, teoriilor şi doctrinelor economice, ale principalelor curente,
orientări şi şcoli din punctul de vedere al conţinutului economic, social şi
naţional, al metodei şi, totodată, al funcţiunii lor asupra vieţii economice şi
al confruntărilor de idei. Aşadar, „Doctrinele economice” au ca obiect
principal de preocupări, în primul rând, stabilirea tezelor economice
conţinute într-o idee sau concepţie economică şi, apoi, dezvăluirea
apartenenţei sale de clasă sau naţionale, încheind cu funcţia ei asupra vieţii
economice”2.
În ceea ce priveşte metoda utilizată, dacă teoria economică
utilizează metode empirice şi descriptive, doctrina este, în principal, o
gândire normativă, indicând calea ce trebuie urmată pentru atingerea
binelui individual şi colectiv.
Prin urmare, cunoaşterea doctrinei economice presupune atât
înţelegerea teoriei sau teoriilor pe care este fundamentată, cât şi perceperea
politicilor economice prin care se verifică.
Denumirea doctrinei poate fi stabilită, de regulă, în funcţie de trei
criterii:
- numele autorului care şi-a adus în mod substanţial contribuţia la
elaborarea acesteia (doctrina ricardiană, keynesistă, marxistă etc.);
- numele persoanei (personalităţii politice) care a pus în aplicare sau
sub conducerea căreia a fost implementată doctrina respectivă (doctrina
Ronald Reagan, Konrad Adenauer, Margaret Thatcher, Leonid Brejnev
etc.), chiar şi în situaţia în care respectiva persoană nu a avut nicio
contribuţie ştiinţifică la elaborarea doctrinei;
- tipul de măsuri pe care îl preconizează (doctrina liberală, dirijistă,
protecţionistă, social-democrată etc.).

2
Ciulbea T., Doctrine economice, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995,
pp. 3-4.

22
 Şcoala de gândire economică reprezintă gruparea, din raţiuni
ştiinţifice, a unor experţi sau specialişti pe anumite probleme, prin propria
voinţă, de regulă în jurul unui mentor sau în jurul unei idei directoare. De
obicei, obiectivul principal al unei şcoli de gândire este acela de a analiza şi
cerceta, în manieră proprie şi prin intermediul unor metode specifice
agreate, un anumit domeniu al realităţii economice, de interes naţional (de
pildă, şcoala fiziocrată a lui Francois Quesnay a fost prin excelenţă
franceză, şcoala clasică a fost preponderent engleză). Exemple de astfel de
şcoli pot fi: şcoala engleză de la Cambridge avându-l ca mentor spiritual pe
John Maynard Keynes sau şcoala de la Chicago, având ca lider şi mentor
spiritual pe Milton Friedman, promotoare a monetarismului.
Curentul de gândire economică reprezintă un ansamblu de teorii şi
doctrine economice, care explică şi susţin un anumit tip de dezvoltare. Un
astfel de curent poate fi rezultatul unei singure şcoli, de mari dimensiuni
(marxismul, keynesismul etc.) sau, dimpotrivă, a mai multor şcoli:
liberalismul, neoliberalismul, dirijismul etc.

Criterii de analiză şi apreciere a teoriilor şi doctrinelor

economice

Studiul doctrinelor economice urmăreşte identificarea de

învăţăminte, concluzii, sfaturi practice etc., care să fie transpuse în planul
acţiunii în vederea atingerea unui obiectiv economic. Această analiză este,
însă, un demers complex şi dificil, fiind absolut necesar un sistem de
criterii pentru asigurarea unei bune şi drepte judecăţi în evaluarea
diferitelor doctrine. Cele mai reprezentative dintre aceste criterii sunt
următoarele3:
 Criteriul epocii sau al timpului – arată că orice teorie sau
doctrină este produsul unui timp istoric dat, al unui „segment” din evoluţia
omenirii, căruia îi este specifică:
- o anumită filosofie economică, socială, politică, religioasă;
- o anumită concepţie despre progres;
- anumite realizări sau lipsa unor astfel de realizări;
- un anumit sistem de valori însuşit de generaţia timpului respectiv,
prin prisma căruia percepe realitatea, judecă şi „construieşte”;
- un sistem de valori surprins sintetic prin noţiunea de paradigmă
(totalitatea formelor flexibile ale unui cuvânt).

3
Ibidem, pp. 9-11; Mureşan D., Taşnadi A., Văleanu I.N., Rogojanu A., Sută-Selejan S.,
Ciulbea G., Păiuşan R., Hristache D., Creţu A., Dobrescu M., Bălănică S., Şchiopu G.,
Doctrine economice, Biblioteca digitală ASE, varianta online, http://www.biblioteca-
digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=66&idb=, pp. 9-11.

23
 Transpunere în timpul istoric respectiv poate conduce la o apreciere
corectă şi la identificarea de răspunsuri la o serie de întrebări de interes
pentru demersul ştiinţific. Analiza doctrinele trecutului folosind uneltele şi,
mai ales, realizările prezentului, ca termen de comparaţie, duce, de regulă,
la aprecieri şi evaluări incorecte.
 Criteriul interesului – indică faptul că, în spatele oricărei idei
economice şi, cu atât mai mult în spatele oricărei doctrine, se ascunde un
interes. Interesul poate fi al unui individ, grup social, naţiuni sau chiar un
interes mondoeconomic.
Cunoaşterea poziţiei fracţiunii sociale din direcţia în care vine
doctrina supusă analizei, faţă de valorile recunoscute a ceea ce înseamnă
progres şi evoluţie, este foarte importantă.
 Criteriul relaţiei naţional – internaţional porneşte de la
premisa că:
- cel puţin în limitele actuale ale existenţei umane, naţiunea şi
spaţiul naţional se dovedesc a fi perimetrele optime permisibile progresului;
- fiecare ţară trebuie să dispună de programele şi opţiunile proprii,
bine conturate;
- fiecare ţară trebuie să îşi elaboreze propria sa doctrină.
 Criteriul progresului general – aduce în discuţie conţinutul
unei doctrine economice, fiind apreciate acele doctrine care apără valorile
umane recunoscute, se raportează la adevăr, admit şi întreţin dialogul fertil
şi confruntarea.
 Criteriul finalităţii practice sau criteriul funcţiei sociale a
unei teorii sau doctrine economice – urmăreşte să evidenţieze măsura în
care acestea au fost urmate de opţiuni de politică economică şi rezultatele
care au fost obţinute cu ajutorul lor. Acest criteriu atrage atenţia asupra
faptului că, cea care validează sau infirmă o doctrină, în ultimă instanţă,
rămâne practica.
Independenţa relativă a teoriei faţă de realitatea economică, obligă
la un anumit relativism în raportarea valorilor teoretice ale doctrinei la
realizările practicii economice. Această propoziţie se sprijină, înainte de
toate, pe specificul relaţiei subiectiv – obiectiv în economie. Teoria şi
doctrina nu pot fi decât o reflectare a realităţii. Dar, odată constituite, ele nu
mai joacă un rol pasiv, ci influenţează evoluţia economiei în sensul dorit de
factorul subiectiv. Adesea, însă, aceleaşi realităţi pot să inspire doctrine
diferite, dând naştere unei situaţii în care trebuie făcută o alegere între o
doctrină sau alta. De asemenea, o doctrină poate fi judecată prin prisma
structurii ei interne, prin realismul ipotezelor de lucru, coerenţa construcţiei
şi a concluziilor.

24
  Criteriul echidistanţei – implică analiza doctrinei de pe poziţii
strict ştiinţifice:
- folosind aceleaşi instrumente de analiză, indiferent de doctrină sau
de autorul acesteia;
- plasând, pe cât posibil, efortul de apreciere dincolo de ideologie;
- evitând suprapunerea dihotomiei doctrinei considerate „bune” în
detrimentul celei considerate „rele”;
- judecând obiectiv, renunţând la prejudecăţi.
 Criteriul raportului dintre teorie şi concepţia generală –
subliniază faptul că la unii autori există o legătură imediată şi uşor
sesizabilă între acestea, pe când la alţii nu. De exemplu, la John Maynard
Keynes se întâlneşte ideea cererii agregate despre rolul economic al statului
dirijist, dar şi în filosofia sa idealistă cu privire la legile psihologice
fundamentale, îndeosebi, la legea înclinaţiei indivizilor spre consum.
 Criteriul interdependenţei dintre teoria economică şi politica
economică – subliniază legătura dintre ştiinţa economică teoretică şi ştiinţa
economică normativă, exprimată prin politica economică.
 Criteriul valorii cognitive – urmăreşte să stabilească dacă şi cât
adevăr conţine o teorie sau o doctrină economică, în ce constă contribuţia
lor originală la sporirea cunoaşterii vieţii economice, legătura dintre tradiţie
şi inovaţie, care sunt limitele sau deficienţele acestora, în ce constă
capacitatea lor de prospectare a viitorului etc.
 Criteriul audienţei la public sau criteriul destinului istoric –
se sprijină pe ipoteza că indivizii au capacitatea de a evalua dacă mesajul
doctrinar le aduce sau nu un plus de bine în viaţa lor. Prin urmare, de
interes este audienţa de care s-au bucurat diversele teorii sau doctrine
economice în timpul lansării lor, opinia generaţiilor următoare despre
acestea, măsura în care ele conţin valori durabile sau idei superficiale,
perisabile.
Pentru a se constitui într-o metodă de lucru, criteriile enunţate
trebuie utilizate ca un sistem. Acest sistem de criterii poate să asigure, dacă
este aplicat corect şi raţional, maximum de obiectivitate în aprecierea
adecvată a gândirii economice a unui autor sau a altuia, a unei perioade
istorice sau a alteia.

25
 CAPITOLUL II

ASPECTE ALE GÂNDIRII ECONOMICE DIN

ANTICHITATE ŞI DIN EVUL MEDIU

II.1. Gândirea economică din Orientul antic

Deşi dovezile scrise despre începuturile gândirii economice sunt

puţine şi sumare, primele scrieri care conţin unele informaţii referitoare la
activitatea economică îşi au originea în Orientul Apropiat (Egipt, Babilon,
Israel), Orientul Mijlociu (Persia) şi Orientul Îndepărtat (India, China,
Japonia).
În Antichitate, gândirea economică a fost, într-o mare măsură,
determinată de organizarea economică4. Atât în Orient, cât şi în Occident,
în perioada timpurie a umanităţii (circa 3000 î.Hr. – 500 d.Hr.), sistemul
economic era compus din unităţi autarhice, activitatea economică fiind
bazată pe tradiţie, pe obicei, şi nu pe iniţiativa individuală. Progresul lent în
domeniul tehnologiei şi al acumulării de capital a dus, de asemenea, la o
disponibilitate redusă a bunurilor de consum, prosperitatea materială fiind
determinată de natură, de mediul fizic.
Având la bază considerente externe (condiţiile naturale proble-
matice, dependenţa activităţii economice de fenomene climatice complexe
precum revărsările fluviilor, necesitatea administrării şi apărării unor
suprafeţe întinse de teren etc.), populaţiile Orientului antic (egiptenii, asiro-
babilonienii, palestinienii) s-au organizat, aproape de la început, în state
centralizate. Astfel, în jurul anilor 3200 î.Hr. statele unitare se caracterizau
printr-o structură socială organizată pe clase: puterea politică era centra-
lizată în mâinile unui rege absolut, urmat de o ierarhie de preoţi şi func-
ţionari, iar apoi de oamenii de rând, care munceau pentru întreţinerea
societăţii. Regele era singurul proprietar, iar cei care lucrau pământul erau
obligaţi să predea autorităţilor cea mai mare parte (până la trei pătrimi) din
produsele solului, care erau păstrate în magaziile districtuale, şi din care se

4
Ambirajan S., „The Concepts of Happiness, Ethics, and Economic Values in Ancient
Economic Thought”, în Price B.B. (Ed.), Ancient Economic Thought, Vol. 1, London &
New York, Routledge, 2005, pp. 17-40.

26
întreţineau funcţionarii, muncitorii, templele, armata, ofiţerii şi curtea
regală. Toate activităţile economice (comerţul interior şi exterior, navigaţia,
baterea monedelor) constituiau monopol al regelui. Şi meseriaşii, care erau
organizaţi în ateliere, lucrau pentru magazinele din care se aprovizionau
curtea regală şi clasele suprapuse5.
Administraţia antică pune accent pe rolul de conducere, dar şi pe
deciziile privind munca, bunurile şi organizarea eficientă. Primele dovezi
ale unei organizări economice formale vin de la societăţile stabilite de-a
lungul bazinelor marilor fluvii, unde culturile de cereale erau coordonate cu
evoluţia fluxurilor de apă. În văile Nilului şi Eufratului, la populaţiile
sedentare, recoltele bogate au dus la nevoia identificării unor mijloace de
depozitare, astfel apărând activitatea de măsurare a terenului (geometria) şi
reglementările publice6.
Această formă de agricultură a făcut posibile concentrările de
populaţii şi acumularea culturală, toate acestea fiind reflectate în Vechiul
Testament, Iosif având rolul de sfătuitor în probleme economice, admi-
nistrând depozitarea surplusului de cereale pentru a face faţă viitoarelor
perioade de foamete.
Literatura egipteană documentează, de asemenea, contabilitatea
anuală a păzitorilor grânarelor regale, ale căror stocuri de cereale erau
măsurate cu cântare uriaşe ce semnificau simboluri ale dreptăţii.
În valea Eufratului, tăbliţele de ceramică datând din perioada 2200 -
2100 î.Hr., oferă o imagine clară a practicilor statului sumerian. Tăbliţele
sumeriene oferă un set de înregistrări scrise privind producţia pe o perioadă
de trei ani, reprezentând recolta de pe o suprafaţă de circa 75.000 acri7.
Producţia medie era de aproximativ 12,5 buşei8 per acru, şase procente din
recoltă (aproximativ trei pătrimi dintr-un buşel) fiind reţinute pentru
seminţe. Tăbliţele oferă şi dovezi privind activitatea de măcinare a
cerealelor, înregistrând cantitatea de grâne şi de muncă, produsul fiind
evaluat în „zile de muncă a femeilor”. Neatingerea ţintelor de eficienţă într-
un an era reportată ca deficit pentru anul următor şi era măsurată în 7.420
zile de muncă a femeilor9.

5
Popescu Gh., Evoluţia gândirii economice, Ed. a III-a, Bucureşti, Editura Academiei
Române; Cluj. Editura Cartimpex, 2004, pp. 14. (în continuare, Popescu Gh., op. cit.).
6
Lowry S.T., „Ancient and Medieval Economics”, în Samuels W.J., Biddle J.E, Davis J.B.
(Editori), A Companion to the History of Economic Thought, Blackwell Publishing, 2003,
pp. 11-27.
7
Unitate de măsură pentru suprafeţe de teren cu valori variabile (în jur de 4000 m2).
8
Unitate de măsură pentru capacităţi, engleză şi americană, egală cu aproximativ 36 de litri.
9
Nissen H.J., Damerow P., Englund R.K., Ancient Bookkeeping: Early Writing and
Techniques of Economic Administration in the Ancient Near East, Chicago, The University
of Chicago Press, 1993, pp. 54.

27
 Toate înregistrările arată precizia organizării administrative şi
originile scrierii şi aritmeticii pentru măsurarea cantităţii producţiei
recoltate şi depozitate. Aceste îndemânări au fost transmise şi culturii
babiloniene, al cărui sistem sexagesimal a influenţat sistemul modern de
măsurare în grade, minute şi secunde10. Mai mult, această tradiţie
administrativă a fost adoptată şi în cultura islamică.
Deşi, în perioada de început, la toate populaţiile Orientului antic se
evidenţiază o formă de proprietate comună asupra bunurilor, începând cu
mileniul al III-lea î.Hr. se dezvoltă proprietatea privată şi, implicit, structu-
rarea societăţii în clase sociale. Drept rezultat, are loc o trecere de la
economia naturală la economia de mărfuri, intensificarea circulaţiei băneşti,
schimbul de bunuri în şi între sate, oraşe şi state, şi chiar apariţia primelor
instituţii de credit11. Până spre finele mileniului I î.Hr., proprietatea privată
devine principala formă de proprietate, structura socială a statelor antice,
deşi diferenţiată de la stat la stat, fiind formată din două clase principale, şi
anume sclavi şi stăpâni.
Consolidarea proprietăţii private este specificată şi în Codul lui
Hammurabi12, una dintre cele mai vechi culegeri de legi din lume. Codul
evidenţiază existenţa în Babilonia a unui drept de posesiune şi familial, care
reglementa starea persoanelor, bunurilor, contractelor, delictelor şi
pedepselor, ce variau în funcţie de starea socială. Deşi Codul lui
Hammurabi modifica şi unifica unele coduri de legi mai vechi, acesta este
reprezentativ pentru complexitatea şi întinderea reglementărilor juridice ale
vremii.
Astfel, Codul arată că exista o tarifare a preţurilor bunurilor şi ale
muncii în scopul protejării capacităţii de producţie a celor pasibili de
exploatarea comercianţilor şi cămătarilor. Potrivit Codului, munca salariată
sau angajarea trebuia să se facă pe o perioadă scurtă de timp şi în baza unei
anumite sume, stabilită şi reglementată legal. Prin această tarifare se
urmărea atât soluţionarea situaţiilor în care se cerea o mai mare cantitate de
muncă, ce nu putea fi acoperită exclusiv prin munca sclavilor, dar şi
reglementarea situaţiei clasei sociale a oamenilor liberi, care aveau
posibilitatea de a fi angajaţi.

10
Neugebauer O., The Exact Sciences in Antiquity, 2nd Edition, New York, Dover. 1969.
11
Popescu Gh., op. cit.
12
Hammurabi (Hammurapi), suveran al Regatului vechi babilonean (1793–1750, sau 1728–
1686 î.Hr.), a pus bazele unui stat centralizat care a cuprins întreaga Mesopotamie. Codul
lui Hammurabi sau Codex Hammurapi este considerată a fi cea mai veche culegere de legi,
din timpul regelui babilonian Hammurabi. Codul se prezintă sub forma unei lungi inscripţii
cuneiforme (sistem de scriere cu litere în formă de cui săpate în piatră sau imprimate pe
tăbliţe de argilă), cuprinzând un Prolog, 282 de articole de lege şi un Epilog.

28
 Se poate vorbi, de asemenea, despre o economie incipientă a
creditului cu instituţii care primeau depozite şi efectuau plăţi şi în alte
localităţi, şi chiar despre o valută de hârtie, pe lângă cea veche de argint.
Organizarea socială era stratificată, incluzând stări sociale precum:
sclavii, servii, muncitorii liberi, meseriaşii pe lângă preoţi, nobilii şi ţăranii
liberi. Categoriile defavorizate – de pildă muncitorii, inclusiv cei neliberi
sau sclavii – erau sprijinite prin măsuri de protecţie, pentru asigurarea
produsului muncii lor şi, în unele situaţii, pentru eliberarea de sarcini, dar şi
pentru degrevarea de sarcini a debitorilor.
În Legile lui Manu13 (Dharmasastra sau „doctrina datoriei”), sunt
prezentate în detaliu obligaţiile şi idealurile de comportament ale fiecărei
caste (grupuri sociale închise şi strict delimitate prin originea comună, prin
profesiune şi prin privilegiile membrilor săi) din societatea Indiei antice.
Astfel, castele superioare – preoţii (brahmanii) şi războinicii (ksatriyi) –
deţineau puterea în stat nu doar ca rezultat al dreptului divin, ci şi ca
urmare a deţinerii de mari proprietăţi funciare şi aveau obligaţia de a
conduce şi apăra statul, atât în faţa pericolelor externe, cât şi a celor interne.
Pentru prosperitatea castelor superioare era justificată inclusiv asuprirea
castelor inferioare, în principal a sclavilor, acesta fiind un fenomen de
origine divină. Casta gospodarilor era cea care se ocupa cu activitatea
economică, şi anume agricultura, meşteşugurile, comerţul. Cu toate acestea,
unele excepţii erau admise: de pildă, chiar şi brahmanii se puteau ocupa de
agricultură sau comerţ dacă situaţia o cerea14. Codul de legi prevedea şi
reglementări pentru proprietate, taxare, moştenire sau tranzacţii monetare.
Un alt document important al societăţii indiene antice este
Arthasastra15 (sau „prosperitatea materială”), care face referire la modul de
organizare a economiei, susţinând că statul sau guvernul unei ţări joacă un
rol vital în menţinerea statutului material atât al naţiunii, cât şi al cetăţenilor
săi16.

13
Legile lui Manu reprezintă unul dintre cele mai importante coduri de legi al Indiei antice,
atribuit de tradiţia hindusă lui Manu. Textul, structurat pe 12 capitole, reprezintă
învăţăturile înţeleptului Manu transmise susţinătorilor săi după marile inundaţii din statul
vedic Brahmavarta, în India, acum circa 10.000, prin care cei din urmă erau sfătuiţi cum să
facă faţă unor calamităţi similare pe viitor organizându-se şi ducând o viaţă ordonată,
bazată pe reguli specifice pentru fiecare clasă.
14
Ambirajan S., op. cit., p. 28.
15
Arthasastra este titlul unui tratat scris de către brahmanul Kautilya (cunoscut şi ca
Vishnugupta, consilier al regelui Candragupta, care a domnit în nordul Indiei în perioada
cca. 322 - 298 î.Hr.), cel mai probabil în secolul al IV-lea î.Hr., ce conţine 15 secţiuni care
acoperă o serie de teme, inclusiv un cod de legi şi reglementări privind politica externă.
16
Thanawala K., „Kautilya’s Arthasastra. A neglected work in the history of economic
thought”, în Price B.B. (Editor), Ancient Economic Thought, Vol. 1, London & New York,
Routledge, 2005, pp. 41-57.

29
 Ideile lui Kautilya şi ale învăţăturilor brahmanice pot fi sintetizate
astfel17:
(a) Natura şi scopul bogăţiei materiale. Artha (bogăţia sau
prosperitatea materială) era considerată esenţială pentru stabilitatea şi
menţinerea structurii şi organizării sociale care oferă mijloace de trai pentru
fiecare individ în scopul asigurării unei vieţi decente, auto-realizare şi
salvare. Conceptul de bogăţie era, prin urmare, corelat cu cel de nevoie sau
bunăstare. Astfel, indivizii erau liberi să câştige şi să acumuleze bogăţie
doar în măsura în care aceasta era necesară pentru satisfacerea nevoilor
personale şi ale membrilor familiei.
(b) Varta, care însemna ştiinţa economiei naţionale, includea, în
India antică, agricultura, creşterea vitelor şi comerţul.
(c) Agricultura şi creşterea vitelor erau componente importante ale
economiei naţionale (Varta), fiind considerate surse de bază ale bogăţiei:
„agricultura, creşterea animalelor şi comerţul – acestea constituie activităţi
economice care sunt benefice, aducând câştiguri în grâne, animale, bani,
produse lemnoase şi muncă. Prin acestea, [Regele] îi aduce sub stăpânirea
sa pe duşmanii săi, [utilizând] bogăţia şi armata”18.
(d) Prestigiul muncii era apreciat de învăţaţi, fiecare individ fiind
obligat să ducă o viaţă activă de muncă grea timp de 100 de ani. Kautilya a
formulat un cod de disciplină a muncii, în care prevedea amenzi pentru cei
care refuzau să muncească după ce primeau salarii, condiţiile în care un
muncitor putea să refuze munca, dar şi obligativitatea încheierii de
contracte scrise între angajat şi angajator.
(e) Comerţul, fie intern, fie extern, era aprobat doar atunci când
exista un surplus, după satisfacerea rezonabilă a nevoilor locale sau interne.
(f) Finanţele publice erau asigurate din taxare, care era una dintre
principalele surse de venit ale statului, în acest fel întrevăzându-se primele
dovezi ale unui buget de stat. Potrivit lui Kautilya, veniturile din taxe erau
divizate în trei categorii: veniturile din taxe asupra bunurilor produse în
ţară, veniturile din taxe asupra bunurilor produse în capitală, şi taxe din
importuri şi exporturi.
Principiile impozitării erau următoarele: (1) o taxă trebuia să fie
percepută o singură dată pe an şi nu trebuia să fie o povară pentru plătitor;
(2) persoanele bogate trebuiau taxate potrivit averii sau abilităţii lor de a
plăti. Prin urmare, povara taxării trebuia să fie distribuită astfel încât să nu
slăbească plătitorul şi să nu aducă prejudicii statului. Din moment ce

17
Haney L.H., History of Economic Thought, New York, Macmillan Company, 1913.
18
Kangle K.P. (Editor), The Kautiliya Arthasastra, 3rd Edition, Delhi, Motilal Banarsidass,
1986, p. 9.

30
persoanele bogate erau obligate să contribuie mai mult la veniturile statului,
acestea trebuiau să ocupe un loc mai important în societate.
În ceea ce priveşte cheltuielile statului, Kautilya includea urmă-
toarele tipuri de cheltuieli publice: apărare naţională, administraţie publică,
salarii ale miniştrilor şi cheltuieli ale departamentelor guvernamentale,
cheltuieli cu depozitele guvernamentale, cheltuieli generate de întreţinerea
depozitelor şi grânarelor naţionale, cheltuieli generate de menţinerea
armatelor, cheltuieli generate de achiziţia de bijuterii, pietre preţioase şi
ornamente.
(g) Populaţia. O populaţie numeroasă nu constituia o problemă
pentru gânditorii antici ai Indiei. Dimpotrivă, aceasta era văzută ca o sursă
de putere, considerându-se că populaţia nu putea să crească peste limita
rezonabilă din cauza ratei înalte a mortalităţii generate de războaiele
permanente între state şi de condiţiile medicale inadecvate.
(h) Sclavia. În India antică, sclavul era considerat un membru al
familiei şi nu era obligat să presteze activităţi înjositoare. Sclavii erau
servitori domestici fără niciun drept de acumulare de bogăţie şi proprietăţi
private, care erau „moşteniţi” pe linie ereditară.
(i) Statul bunăstării. Veniturile erau determinate având la bază
principiile egalităţii şi dreptăţii. Exploatarea muncitorilor de către anga-
jatori sau a cultivatorilor de către proprietarii de terenuri erau interzise.
Mai mult, atât Manu, cât şi Kautilya erau împotriva unor rate ridi-
cate ale dobânzii. În opinia lui Manu, dobânda excesivă pentru împrumuturi
era interzisă: „dobânda din împrumuturi monetare nu trebuie să depăşească
dublul [principalului], dar la cereale, produse, lână sau animale de tracţiune
nu trebuie să depăşească de cinci ori [principalul]. Dobânda excesivă, care
depăşeşte rata uzuală, nu este legală [...], o persoană are dreptul la cinci
procente. Aceasta nu trebuie să ia dobândă pe o perioadă mai mare de un an
sau care nu este recunoscută, şi nici dobândă combinată, dobândă periodică,
dobândă forţată sau dobândă corporală”19. Potrivit lui Kautilya, profitul era
o răsplată pentru activitatea antreprenorială corectă şi nu pentru acordarea
de împrumuturi cu dobândă.
Deşi ideile lui Kautilya sugerau dominaţia totală a statului asupra
cetăţenilor, aceasta trebuia să urmărească exclusiv bunăstarea statului şi,
implicit, a cetăţenilor săi. În acest scop activitatea economică a statului
trebuia direcţionată către întreprinderea de activităţi care îi asigurau în mod
direct auto-suficienţa şi bunăstarea (de pildă, aur, argint, diamante şi fier;
agricultura, ţesătoriile şi confecţiile, creşterea animalelor, meşteşugurile,
etc.). De asemenea, statul trebuia să se asigure că activităţile economice

19
The Laws of Manu (Doniger W. trad.), New Delhi, Penguin Books, 1991, pp. 168-169.

31
legate de producţie, distribuţie şi consum erau desfăşurate în mod eficient şi
cu respectarea regulilor impuse de acesta.
(j) Controlul preţurilor urmărea protejarea consumatorilor
împotriva abuzurilor comercianţilor veroşi.
(k) Instituţiile socio-economice aveau la bază preceptele religioase,
care guvernau fiecare aspect al vieţii sociale, activităţile economice şi viaţa
spirituală.
Un alt document care oferă indicii despre activitatea economică şi
modul de organizare şi funcţionare a societăţii antice este Vechiul
Testament, care reglementează raporturile economice, morale şi sociale în
ansamblul societăţii evreieşti20. De altfel, principala sursă a ideilor vehicu-
late în societatea evreiască este aceea a scrierilor profeţilor, care includeau
reguli de comportament, legi şi porunci ce priveau fiecare aspect al vieţii
sociale, inclusiv activitatea economică. Vechiul Testament este cea mai
importantă sursă de informaţii privind gândirea economică în societatea
evreiască şi acoperă probleme economice importante precum: agricultura,
industria, cămătăria, monopolul, moştenirea, drepturile de proprietate,
taxarea, sărăcia, munca şi veniturile.
Caracteristici ale gândirii economice evreieşti21:
(a) Bani şi dobândă. O primă măsură importantă prevăzută în
Vechiul Testament era aceea a interzicerii cametei, văzută ca o exploatare a
celor nevoiaşi atunci când împrumutul era contractat din cauza lipsei de
bani şi nu în scopul producţiei şi câştigului. Cu toate acestea, împrumuturi
cu dobândă puteau fi acordate străinilor, aşa cum şi străinii – mai ales
fenicienii – acordau împrumuturi cu dobândă evreilor. O altă măsură era
aceea de uşurare a situaţiei debitorilor, fiind exceptate de la dreptul de
ipotecă obiectele necesare întreţinerii vieţii.
(b) Proprietatea. Normele existente urmăreau împiedicarea în-
străinării proprietăţi, cumpărarea de teren fiind încurajată. Potrivit anului
jubiliar, din 50 în 50 de ani se restituiau vechilor proprietari pământurile
luate pentru neplata datoriilor. De asemenea, existau şi măsuri privind
prevenirea înstrăinării proprietăţii, astfel că din 7 în 7 ani se instituia un an
al eliberării, în care se iertau toate datoriile.
(c) Protecţia socială. Vechiul Testament prevedea şi măsuri pentru
ajutarea săracilor, printre care se specifica faptul că aceştia puteau culege,
cu mâna, resturile de recoltă rămase după cules (spice, măsline, struguri,
etc.).
(d) Munca. Vechiul Testament include şi prima reglementare
privind durata muncii şi repausul săptămânal, prevăzând obligativitatea
20
Popescu Gh., op. cit.
21
Haney L.H., op. cit.

32
sabatului, adică a unei zile de odihnă pe săptămână. Reglementări speciale
priveau încurajarea unui tratament echitabil acordat muncitorilor, fiind
specificată plata zilnică a salariului pentru munca prestată.
Concepţia despre muncă a evreilor este una superioară în
comparaţie cu a celorlalte popoare ale Antichităţii, munca nefiind o
necesitate fatală (aşa cum apare ea la diverse populaţii antice), socială, ci o
pedeapsă, graţie căreia omul îşi poate redobândi demnitatea morală şi
spirituală, pierdută în urma săvârşirii păcatului originar de către strămoşi, în
Paradis22.
(e) Reglementările comerciale urmăreau asigurarea unui preţ corect
al mărfurilor şi a echităţii în activitatea de vânzare şi cumpărare. Ca şi în
cazul Indiei antice, şi evreii aveau măsuri dure pentru cei care foloseau
greutăţi şi măsuri false, dar şi împotriva speculei sau monopolului.
Creşterea preţurilor prin mijloace speculative era dezaprobată, iar samsarii
nu erau toleraţi.
De asemenea, era interzis exportul alimentelor vitale, iar în caz de
foamete nu era permisă depozitarea alimentelor. Profitul celor care vindeau
mărfuri en detail era limitat la 6%.
(f) Agricultura şi creşterea animalelor erau considerate mult mai
importante şi mai demne decât activităţile comerciale sau cele
meşteşugăreşti, deşi acestea din urmă puteau asigura profituri mai mari.
Tot în perioada Antichităţii se impune a fi amintită şi gândirea
filosofică a lui Confucius23 în perioada de dezvoltare a ideilor economice
chineze (secolele VI-III î.Hr.). Susţinătorii acestuia considerau că datoria
statului era aceea de a-şi iubi şi proteja poporul, iar ideea acumulării de
bogăţie era promovată cu condiţia ca această acumulare să nu aducă
prejudicii nivelului de trai al indivizilor. Moderaţia era un termen de bază
în orice activitate, printre care în cheltuirea veniturilor din partea statului, în
tratarea sclavilor de către stăpânii de sclavi, în satisfacerea nevoilor umane.
Izvorul bogăţiei era virtutea, iar statul ideal era acela în care se muncea
mult şi se consuma puţin pentru asigurarea stabilităţii în societate.
O analiză succintă a perioadei Antichităţii arată că, la toate
popoarele din lumea orientală, gândirea economică a avut un loc secundar
faţă de alte domenii ale cunoaşterii umane, cele mai importante dintre
acestea fiind religia, filosofia, morala, ştiinţele naturii, etc. Cu mici
excepţii, toate ideile economice vehiculate în perioada menţionată fie s-au
limitat la descrierea unor fenomene economice punctuale, fie au reflectat

22
Ibidem.
23
Confucius (551-479 î.Hr.) a fost un învăţat, om politic şi filosof chinez, al cărui idei
subliniau necesitatea moralităţii indivizilor şi guvernului, a corectitudinii relaţiilor sociale, a
dreptăţii şi sincerităţii. Pentru detalii, Riegel J., Confucius, The Stanford Encyclopedia of
Philosophy, Stanford University, 2012.

33
preocuparea oamenilor pentru reglementarea juridică a activităţilor
economice.

II.2. Gândirea economică din Grecia antică

Ca şi în alte părţi ale lumii, în Grecia antică economia nu a fost

tratată ca subiect separat, ci ca parte integrantă a ştiinţelor politice şi eticii.
Cu toate acestea, preocupările economice ale gânditorilor greci au fost
diferite ca urmare a apariţiei banilor, a intensificării schimbului şi dezvol-
tării comerţului.
În Grecia antică, democraţia sclavagistă va favoriza dezvoltarea
comerţului şi a creditului dar, în acelaşi timp, va duce la apariţia unor
interese divergente ale diferitelor clase sociale: aristocraţia deţinătoare de
proprietăţi, comercianţii, ţărănimea sau sclavii.
Ideile economice ale Greciei antice sunt conţinute, în principal, în
scrierile filosofilor greci Platon şi Aristotel, care au încercat o unificare a
ştiinţelor societăţii.

II.2.1. Platon

Două dintre principalele dialoguri filosofice ale lui Platon (427- 347
î.e.n.) – Republica şi Legile – sunt reprezentative pentru ideile sale privind
originea statului, diviziunea muncii etc.
Originea statului. Forma de organizare a polis-ului (stat-cetate)
grecesc poate fi considerată echivalentă a statului modern. Potrivit lui
Platon, originea polisului avea la bază considerente economice, şi anume
nevoile indivizilor. Cum oamenii au multe nevoi, este necesar un număr
mare de persoane pentru satisfacerea acestora, iar atunci când cei care au
nevoi şi cei care satisfac aceste nevoi locuiesc laolaltă, corpul de locuitori
este considerat a fi un stat.
Un stat – „cetate” – se naşte, în opinia lui Platon, „deoarece fiecare
dintre noi nu este autonom, ci duce lipsă de multe. [...] Astfel, fiecare îl
acceptă pe un al doilea, avându-l în vedere pe un al treilea şi având nevoie
de un al patrulea, iar strângându-se mulţi într-un singur loc spre a fi părtaşi
şi a se întrajutora, ne fac să dăm sălaşului comun numele de cetate [...]. Dar
prima şi cea mai mare dintre nevoi este asigurarea hranei în vederea
existenţei şi a vieţii. [...] A doua este nevoia de locuinţă, a treia cea de
îmbrăcăminte şi cele asemănătoare”24.
Populaţia. Dimensiunea ideală a statului-cetate era aceea care
asigura o administrare eficientă a acestuia, iar numărul optim de cetăţeni

24
Platon, Republica, 369 b-e, trad. rom. de Andrei Cornea, în Platon, Opere V, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, pp. 135-136.

34
era de 5.040: „Cetăţenii de împroprietărit, şi care vor fi obligaţi să păstreze
împroprietărirea, să fie în număr de 5.040. [...] Pământul şi locuinţele să se
împartă tot în atâtea loturi, aşa ca să fie câte unul de fiecare cap. Numărul
acesta e deosebit prin proprietatea că e divizibil cu doi, cu trei, cu patru,
cinci şi aşa până la zece”25. Dacă acest număr arăta o tendinţă
descrescătoare, trebuiau oferite stimulente pentru încurajarea creşterii
populaţiei, iar dacă populaţia creştea peste nivelul ideal, puteau fi înfiinţate
noi colonii.
Diviziunea societăţii. Statul ideal, care trebuia să fie condus de un
guvern inteligent, era divizat în clase sociale. Între cei care aparţineau
clasei conducătoare, care erau şi deţinătorii de proprietăţi, se numărau
filosofii, a căror virtute era înţelepciunea, aristocraţii, care erau oameni de
cultură şi de familie bună şi apărătorii polisului, a căror virtute era curajul.
Printre clasele conduse se numărau servitorii, muncitorii, agricultorii şi
meşteşugarii, care aveau drept virtute cumpătarea, însă nu aveau drept de
proprietate. Principala funcţie a statului ideal era aceea de a asigura
fericirea tuturor cetăţenilor, fericire ce putea fi atinsă doar prin virtute şi
justiţie.
Proprietatea şi guvernarea. Platon a identificat o structură a
proprietăţii specifică pentru fiecare clasă socială. Astfel, doar agricultorii şi
meşteşugarii puteau desfăşura activităţi economice pentru profit şi acumula
avere, în vreme ce conducătorii şi personalul auxiliar nu se bucurau de
drepturi de proprietate. De altfel, acumularea de avere nu trebuia să
constituie un scop în sine, ci doar un mijloc spre atingerea binelui comun şi
a celui individual, statul fiind cel responsabil pentru fericirea cetăţenilor şi
pentru armonizarea intereselor acestora cu cele ale comunităţii, şi aceasta
pentru că „posesorii de avuţii enorme nu sunt oameni virtuoşi (buni), aşa
că, dacă nu sunt oameni buni, nu sunt fericiţi”26. Mai mult, proprietatea
comună era un ideal: „Statul, guvernământul şi legile ce trebuie socotite pe
treapta cea mai de sus sunt acelea unde se realizează, cât mai strict, în toate
părţile statului, vechiul proverb care zice că de fapt toate bunurile să fie
comune între amici”27.
Acumularea de bogăţie putea duce la inegalităţi sociale şi
nedreptăţi, punând, astfel, în pericol unitatea statului: „niciodată cetăţenii
nu se vor uni acolo unde vor fi prea mari inegalităţi sociale, multe asupriri
şi procese, şi deci unirea aceasta va putea avea loc numai acolo unde
nedreptăţile şi procesele sunt rare şi cu obiecte neînsemnate. Tocmai din

25
Platon, Legile, Cartea a III-a, 8, în trad. rom. de E. Bezdechi, Bucureşti, Editura IRI,
1995, p. 154.
26
Platon, Legile, Cartea a III-a, 12, în ed. cit., p. 159.
27
Platon, Legile, Cartea a III-a, 10, în ed. cit., p. 155.

35
acest motiv vrem ca la noi să nu se adune nici aur, nici argint, pentru că
lumea să nu se străduiască a se înavuţi prin meserii umilitoare, cu camătă,
cu negustoria ruşinoasă de vite, ci numai cu comerţul bunurilor produse din
munca pământului şi încă în aşa mod ca grija de a strânge avuţie să nu ne
absoarbă, încât să ne neglijăm sufletul şi corpul pentru care avuţiile se
strâng şi care nu vor preţui nimic fără sprijinul exerciţiilor de luptă şi al
celorlalte părţi ale educaţiei”28.
În acelaşi timp, însă, nici sărăcia nu era încurajată, deoarece aceasta
era sursa multor probleme: „Dar şi cel care nu are unelte ori altceva dintre
cele trebuincioase meseriei, din pricina sărăciei, va lucra mai rău şi, de
asemenea, îi va face pe fiii săi sau pe alţii, pe care i-ar învăţa meseria, răi
meşteri. [...] Aşadar, atât produsele meşteşugarilor, cât şi meşterii înşişi vor
fi mai răi din pricina acestora amândurora – sărăcia şi bogăţia”29. Bogăţia
„aduce după sine moliciunea şi trândăvia”, în vreme ce sărăcia aduce după
sine „meschinăria şi incapacitatea de a munci bine”30.
Reglementările comerciale priveau desfăşurarea în bune şi juste
condiţii a oricărui act de comerţ, fiind prevăzute locuri speciale – piaţa –
pentru această activitate: „Toate faptele de vânzare sau cumpărare să se
facă în piaţă, în locurile hotărâte pentru fiecare fel de mărfuri, vânzătorul să
predea marfa şi să primească pe loc preţul. Să nu se vândă sau să se
cumpere într-alt loc şi nici pe datorie”. De asemenea, Platon specifică şi
motivele sau situaţiile în care un cumpărător se poate răzgândi şi cere
anularea vânzării. Falsificarea mărfurilor şi înşelarea cumpărătorului erau
strict interzise, fiind prevăzute pedepse atât pentru cel ce falsifică mărfurile,
cât şi pentru cel ce cumpără mărfuri falsificate şi, dacă descoperă acest
lucru, nu îl denunţă pe falsificator: „În orice schimb de bani pentru bani,
sau de animale, sau de orice alte lucruri, să se dea şi să se primească obiecte
nefalsificate (nestricate), conform legii. [...] Dacă e cetăţean şi nu denunţă
pe vinovat, să fie lovit de infamie, ca unul ce tolerează ca zeii să fie
înşelaţi. [...] Cât despre cel ce se va dovedi că a vândut asemenea marfă, pe
lângă confiscarea mărfii, să i se dea atâtea lovituri, câte drahme este
preţuită, în timp ce pristavul31 înştiinţează cu voce tare poporul despre
pricina pentru care este pedepsit în chipul acesta”32.
Diviziunea muncii. Potrivit lui Platon, indivizii au o serie de nevoi
ce nu pot fi satisfăcute exclusiv prin eforturile proprii, ci doar prin schimbul
reciproc între aceştia. Specializarea şi schimbul depind, însă, de diversitatea

28
Platon, Legile, Cartea a III-a, 13, în ed. cit., pp. 159-160.
29
Platon, Republica, 421 e, în ed. cit., p. 200.
30
Platon, Republica, 422 a, în ed. cit., p. 136.
31
Persoană care anunţa populaţiei ştirile oficiale.
32
Platon, Legile, Cartea a XI-a, 2-3, în ed. cit., pp. 323-326.

36
caracterului şi aptitudinilor fiecăruia. În acest context, toate bunurile sunt
produse mai uşor şi mai bine de o persoană care face aceste lucruri cu
plăcere şi la timpul potrivit: „...produsele muncii sunt mai numeroase, mai
bune şi făcute mai repede, atunci când fiecare face un singur lucru, potrivit
cu firea sa, în timpul pe care îl are şi fără să se preocupe de alte
activităţi”33.
Ideea de diviziune a muncii este una simplă, bazată mai degrabă pe
nevoile umane. În baza celor mai importante nevoi ale individului – hrană,
locuinţă şi îmbrăcăminte – într-o societate trebuie să existe cel puţin trei
categorii de persoane: agricultori, ţesători şi cizmari şi constructori. Cu
toate acestea, pentru a-şi desfăşura activitatea, un agricultor are nevoie de
ajutorul fierarului şi dulgherului. Mai mult, schimbul dintre aceştia face
necesară apariţia unei clase a neguţătorilor. Cum nimeni nu se poate
descurca singur în satisfacerea propriilor nevoi, este nevoie şi de
comercianţi şi navigatori pentru comerţ extern. Iar pentru ca bunurile celor
ce le produc să ajungă la cei care au nevoie de ele, este necesară apariţia
intermediarilor sau a precupeţilor care cumpără de la cei care au nevoie să
vândă şi vând celor care au nevoie să cumpere. O cetate nu ar putea, însă,
funcţiona pentru asigurarea bunăstării cetăţenilor săi dacă nu ar exista şi o
categorie a războinicilor care să o apere împotriva pericolelor. Prin urmare,
pentru satisfacerea tuturor nevoilor indivizilor, fiecare – agricultor,
constructor, ţesător, cizmar, dulgher, fierar, meşteşugar, neguţător, etc. –
trebuie să-şi pună munca în comun cu ceilalţi.

II.2.2. Aristotel

Deşi nu a scris o carte separată despre economie, lucrările sale

conţin o serie de idei economice care au exercitat o influenţă considerabilă
asupra gândirii economice.
Originea statului. Considerând individul un „animal politic”,
Aristotel (384 - 322 î.e.n.) afirmă că există un impuls natural al acestuia de
a se asocia. La originea statului se află gospodăria, care are drept bază
neputinţa bărbaţilor şi femeilor de a trăi independent şi inegalităţile dintre
oameni, care duc la sclavie34. Astfel, „comunitatea constituită în mod
natural pentru viaţa de fiecare zi este casa [...]. Iar prima comunitate
formată din mai multe gospodării, constituită pentru nevoi care nu sunt
zilnice, este satul35. [...]. Comunitatea completă formată din mai multe sate

33
Platon, Republica, 370 c, în ed. cit., p. 136.
34
Aristotel, Politica, Cartea I, Capitolul II, 1252a, 25-30, în trad. rom. de Raluca Grigoriu,
Bucureşti, Editura Paideia, 2001, p. 6.
35
Aristotel, Politica, Cartea I, Capitolul II, 1252b, 13-17, în ed. cit., p. 6.

37
este cetatea, atingând deja, ca să spunem aşa, pragul totalei suficienţe din
sine, formată, aşadar, pentru trai, existând însă pentru bunăstare. De aceea,
oricare cetate există prin natură, o dată ce aşa există şi primele
comunităţi”36.
Prin urmare, statul este un organism natural ce există pentru a face
viaţa posibilă şi este superior individului: „prin natură cetatea este ceva
anterior gospodăriei şi fiecăruia dintre noi, căci în mod necesar întregul este
anterior părţii. Căci dacă se suprimă întregul nu va mai fi nici picior, nici
mână, decât cu numele, ca şi cum s-ar vorbi despre o mână de piatră, căci
una ca aceasta va fi desfiinţată. [...]. Aşadar, cetatea există prin natură, şi
este totodată ceva anterior individului, lucru limpede. O dată ce fiecare,
izolat fiind, nu este de sine stătător, va fi faţă de întreg în aceeaşi stare ca şi
celelalte părţi, cel care, datorită suficienţei de sine, este incapabil ori fără
nici o nevoie de trai comunitar, nu este nicidecum parte a cetăţii, aşa că este
ori o fiară, ori un zeu”37. Statul era cel care trebuia să apere cele mai bune
moravuri, să asigure dezvoltarea celor mai înalte calităţi la oameni şi să
elaboreze o constituţie care să ducă la maximizarea bunăstării economice.
Proprietatea. Aristotel nu a susţinut proprietatea comună, deoarece
aceasta ar fi dus la dispute. Dimpotrivă, el a susţinut necesitatea proprietăţii
private – „proprietatea în ansamblu este o parte a gospodăriei, iar arta
dobândirii de bunuri este o parte a gospodăririi (căci fără cele necesare nu
este posibil nici a trăi, nici a trăi bine)”38, însă această proprietate privată
trebuia folosită în comun, în funcţie de necesităţi, tocmai pentru a evita
disputele şi a asigura bunăstarea tuturor. Astfel, „fiecare, având proprietatea
sa particulară, dă unele bunuri în folosinţa prietenilor, iar pe altele le
foloseşte în comun [...]. Evident, prin urmare, că este mai bine ca
proprietăţile să fie particulare, dar să fie făcute comune prin folosire. Este
îndatorirea proprie legiuitorului ca oamenii să devină astfel”39.
Economia. Aristotel a împărţit economia în două categorii, şi
anume: economia naturală sau administrarea gospodăriei şi economia
artificială sau cea a înavuţirii: „se caută a se defini altfel bogăţia şi arta
înavuţirii – pe bună dreptate căutându-se, căci alta este arta înavuţirii şi alta
bogăţia în temeiul naturii, aceasta din urmă fiind gospodărească, iar prima
ţinând de comerţul cu avuţii, iar arta înavuţirii pare a fi privitoare la
monedă, căci moneda este principiul şi limita schimbului”40. Dacă
economia naturală este văzută ca necesară pentru că priveşte procurarea

36
Aristotel, Politica, Cartea I, Capitolul II, 1252b, 28-32, în ed. cit., p. 7.
37
Aristotel, Politica, Cartea I, Capitolul II, 1253a, 19-29, în ed. cit., pp. 7-8.
38
Aristotel, Politica, Cartea I, Capitolul IV, 1253b, 23-25, în ed. cit., p. 9.
39
Aristotel, Politica, Cartea a II-a, Capitolul V, 1263a, 34-40, în ed. cit., pp. 30-31.
40
Aristotel, Politica, Cartea I, Capitolul IX, 1257b, 19-24, în ed. cit., pp. 17-18.

38
hranei şi asigurarea unui trai bun, nu acelaşi lucru se poate spune despre
„arta înavuţirii”, asociată – în opinia lui Aristotel – comerţului, care este „o
artă a schimbului dispreţuită pe bună dreptate (căci nu există în mod
natural, ci prin faptul că iau unii de la alţii)”41.
Moneda. Potrivit lui Aristotel, moneda a fost introdusă pentru a
facilita schimbul, însă scopurile utilizării acesteia nu sunt întotdeauna bune.
În primul rând, moneda este asociată cu „arta înavuţirii” sau cu economia
artificială: „arta înavuţirii pare a fi cu precădere privitoare la monedă, iar
funcţia ei pare a fi putinţa de a investiga de unde se va face rost de o
mulţime de avuţii băneşti, căci se spune că este producătoare de bogăţie şi
avuţii băneşti. Într-adevăr, bogăţia se identifică adesea cu mulţimea
monezii, pentru faptul că pe ea o au în atenţie arta înavuţirii şi arta
comerţului. Alteori, dimpotrivă, moneda pare un fleac, pe de-a-ntregul o
convenţie, nicidecum dată prin natură, deoarece, când utilizatorii ei o
înlocuiesc, ea nu mai valorează nimic şi nici nu este utilă pentru nimic
dintre cele necesare, iar cel care este bogat în monedă adesea va duce lipsă
de hrana necesară. Este de-a dreptul absurd să constituie bogăţie un astfel
de lucru pe care cineva, avându-1 din belşug, moare de foame”42.
În al doilea rând, moneda este legată de camătă care, din nou, este
văzută ca fiind un lucru dăunător societăţii: „absolut pe drept cuvânt este
detestată camăta – pentru că proprietatea provine de pe urma banului însuşi,
şi nu de pe urma ţelului cu care a fost introdus. Căci el a apărut în vederea
schimbului, dar dobânda îl face să se înmulţească. De aici şi-a luat şi
numele, căci vlăstarele sunt asemănătoare celor care le dau viaţă, iar
dobânda apare ca un ban venind din ban. Aşa încât, dintre modurile de
înavuţire, acesta este în cel mai înalt grad contra naturii”43.
Valoare şi schimb. Aristotel a făcut o distincţie clară între valoarea
de întrebuinţare şi valoarea de schimb a unui bun, considerând că aceasta
din urmă este improprie bunului. De pildă, o pereche de pantofi este
produsă pentru a fi purtată, aceasta fiind valoarea de întrebuinţare. Acea
pereche de pantofi poate fi folosită şi pentru schimb – în scopul obţinerii
altor categorii de produse sau bunuri – însă în această situaţie bunul
respectiv capătă o proprietate improprie: „întrebuinţarea fiecărui lucru aflat
în proprietate este dublă, şi în ambele cazuri în sine, însă nu la fel în sine, ci
una proprie, alta improprie obiectului, de exemplu, pentru încălţăminte, atât
purtarea, cât şi întrebuinţarea în sensul schimbului. Căci ambele sunt
întrebuinţări ale încălţămintei, într-adevăr, şi cel care face schimb pentru
bani sau hrană cu unul care are nevoie de încălţăminte utilizează
41
Aristotel, Politica, Cartea I, Capitolul X, 1258b, 1-3, în ed. cit., p. 19.
42
Aristotel, Politica, Cartea I, Capitolul IX, 1257b, 5-15, în ed. cit., p. 17.
43
Aristotel, Politica, Cartea I, Capitolul X, 1258b, 3-8, în ed. cit., p. 19.

39
încălţămintea ca încălţăminte, însă nu în folosinţa ei proprie; căci ea nu a
apărut pentru schimb. Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în privinţa celorlalte
lucruri aflate în proprietate”44.
Activitatea economică. Unele domenii ale activităţii economice
erau preţuite şi încurajate, în vreme ce altele erau considerate dăunătoare.
Agricultura şi creşterea animalelor, spre exemplu, erau considerate
activităţi naturale şi, prin urmare, preţuite căci: „resursele trebuie să fie la
dispoziţie prin natură, este funcţia naturii să ofere hrană făpturii născute:
căci, pentru oricare, hrana o constituie restul materiei din care se naşte. De
aceea, după părerea tuturor, este conformă naturii arta înavuţirii care are ca
resurse roadele şi animalele”45. Prin urmare, arta înavuţirii avea şi părţi
utile sau naturale, şi anume: „a fi priceput în creşterea animalelor, care
anume sunt cele mai productive şi unde şi în ce condiţii, de pildă ce
presupune dobândirea de cai sau de vite sau de oi, la fel şi pentru restul
animalelor (se cere a şti din experienţă care sunt cele mai productive dintre
ele, atât unele în comparaţie cu altele, de la un ţinut la altul le merge bine
unora sau altora), apoi – privind agricultura, şi, din aceasta, tot astfel, atât
cea pentru ţarini, cât şi cea pentru arbori, privind apicultura, precum şi cu
privire la celelalte vietăţi, de apă sau zburătoare, de pe urma cărora se poate
obţine un beneficiu”46.
De cealaltă parte, comerţul sau „arta schimbului”, camăta sau
munca închiriată nu erau considerate naturale: „în privinţa artei schimbului,
componenta cea mai importantă este comerţul pe mare (şi el cu trei
subdiviziuni, încărcarea navei, transportul şi vânzarea, acestea se deosebesc
unele de altele prin aceea că unele sunt mai sigure, altele aduc un mai mare
belşug), a doua este camăta, a treia este munca închiriată (dintre care o
ramură priveşte meseriile de rând, iar alta este a nemeseriaşilor, utili doar
prin corpul lor)”47.
Alte activităţi economice, precum mineritul sau tăierea pădurilor se
situau la mijloc, nici exclusiv naturale, nici exclusiv nenaturale: „O a treia
specie a artei înavuţirii este la mijloc între aceasta şi cea dintâi (căci are o
parte şi din cea conformă naturii, şi din arta schimbului), cuprinzând toate
cele din pământ şi unele dintre cele provenite din pământ, nedătătoare de
rod, folositoare însă, ca tăierea pădurilor şi orice minerit. Acesta din urmă
deja cuprinde numeroase genuri, deoarece există numeroase specii de
resurse extrase din pământ”48.

44
Aristotel, Politica, Cartea I, Capitolul IX, 1257a, 7-15, în ed. cit., p. 16.
45
Aristotel, Politica, Cartea I, Capitolul X, 1258a, 35-39, în ed. cit., p. 19.
46
Aristotel, Politica, Cartea I, Capitolul XI, 1258b, 12-20, în ed. cit., p. 20.
47
Aristotel, Politica, Cartea I, Capitolul XI, 1258b, 22-27, în ed. cit., p. 20.
48
Aristotel, Politica, Cartea I, Capitolul XI, 1258b, 27-33, în ed. cit., p. 20.

40
 Munca. Deşi grecii antici apreciau munca drept sursă a tuturor
bunurilor create în societate, considerau că aceasta este o îndeletnicire
inferioară, o activitate ce trebuia desfăşurată de către clasele de jos ale
societăţii. Rolul social al oamenilor de rând era acela de a produce bunurile
necesare întreţinerii întregii societăţi, dar mai ales cele necesare întreţinerii
cetăţenilor cu drepturi politice şi culturale (războinicii şi filosofii), în vreme
ce rolul celor din urmă era căutarea adevărului, înţeles ca o lume ideală49.
În această viziune, orice activitate materială corupe spiritul şi îl
îndepărtează pe individ de viziunea ideii, astfel că aceasta este un rău
necesar ce trebuie redus. Pentru Aristotel, „cele mai tehnice dintre munci
sunt acolo unde există un minim de întâmplare, cele mai de jos sunt acelea
în care corpul se deformează cel mai mult, cele mai servile, acolo unde
întrebuinţările corpului sunt cele mai numeroase, iar cele mai lipsite de
nobleţe, acolo unde este cel mai puţin nevoie de virtute”50.
Ca şi în cazul popoarelor din Orientul antic, nici Grecia antică nu a
avut o ştiinţă a economiei de sine stătătoare, independentă de politică sau
de morală. Gândirea economică a Greciei antice conţine o importantă
componentă etică şi, spre deosebire de popoarele orientale, centrul
preocupărilor este individul. Statul există pentru a asigura cetăţenilor săi
bunăstare şi fericire, însă această fericire vizează nu interesele materiale
(preocuparea pentru bunuri materiale sau pentru nevoile trupului), ci cele
spirituale (preocuparea pentru nevoile sufletului).

II.3. Gândirea economică din Roma antică

Deşi influenţată profund de ideile filosofilor greci, gândirea

economică din Roma antică a avut un caracter practic, fiind bazată pe
problemele reale întâmpinate de Imperiul Roman. Ideile economice
vehiculate în Roma antică pot fi identificate din două surse principale:
juriştii şi autorii de lucrări pe teme juridice şi filosofii, la care se adaugă o a
treia sursă, aceea a scrierilor despre agricultură51.
Ideile economice ale juriştilor romani
Gânditorii romani s-au remarcat prin ideile lor privind sistemul
juridic, iar consideraţiile pe teme economice, deşi mult mai puţine decât
cele de natură etică sau socială, pot fi identificate în lucrările acestora.
1. Proprietatea privată şi contractele. În dreptul roman, nu familia
sau clanul constituie centrul atenţiei, ci individul. În acest context,

49
Popescu Gh., op. cit., p. 17.
50
Aristotel, Politica, Cartea I, Capitolul XI, 1258b, 36-39, în ed. cit., p. 20.
51
Datele privind ideile economice din Roma antică sunt preluate din Haney L.H., op. cit.,
pp. 53-65.

41
drepturile individuale câştigă importanţă în faţa proprietăţii comune, iar
libertatea contractuală, inclusiv dreptul unui individ de a dispune de
proprietatea sa, este garantată. Instituţia proprietăţii şi instituţia contractului
devin fundamentul tuturor proceselor economice, fiind prevăzute şi
reglementări în situaţia oricărui abuz.
2. Banii şi dobânda. Din sursele menţionate reiese că juriştii
romani aveau o idee clară despre avantajele banilor în ceea ce priveşte
schimbul. Mai mult, ei vedeau în bani şi un bun care avea o valoare de
schimb variabilă, valoare care era esenţială pentru funcţia lor principală şi
care nu putea fi stabilită prin lege.
De pildă, jurisconsultul roman Julius Paulus Prudentissimus a rămas
celebru prin consideraţiile sale privind banii ca mijloc de schimb:
„Vânzarea îşi are originea în schimburi, pentru că anterior nu au existat
bani ca acum, nici nu a existat ceva numit produs şi ceva numit preţ, deşi
fiecare, în funcţie de necesităţi, făcea schimb de bunuri lipsite de utilitate
pentru cei care le aveau, deoarece se întâmplă de multe ori că ceea ce unul
are în abundenţă îi lipseşte altuia. Dar, pentru că nu întotdeauna şi nu uşor
se întâmplă ca atunci când tu ai ceea îmi doresc eu, iar eu, la rândul meu, să
am ceea ce tu îţi doreşti, a fost ales un articol cu valoare fixă şi stabilită de
către stat, care să remedieze dificultăţile schimbului, reprezentând echitabil
tot felul de lucruri, iar acest articol, care a primit o formă publică (monedă),
reprezintă utilitatea şi eficacitatea nu atât prin valoarea intrinsecă, cât mai
ales prin (valoare într-o anumită) cantitate. Cele două articole nu mai sunt
numite bunuri, ci unul este preţul celuilalt”52.
În ceea ce priveşte preţul unui produs, acesta nu trebuia stabilit nici
în funcţie de proprietăţile produsului respectiv, nici în funcţie de utilitatea
acestuia pentru indivizi singulari, ci acesta trebuia să aibă validitate
comună. Preţul trebuia să fie determinat de către cerere şi ofertă, deşi, în
timp, a apărut şi ideea unui preţ corect, iar în anul 301 e.n. împăratul
Diocleţian (244-311 e.n.) a încercat să stabilească un preţ corect al
produselor în baza costurilor de producţie53.
În ceea ce priveşte dobânda, aceasta era interzisă prin legile din
perioada timpurie a Imperiului Roman. Legea celor XII table (450 î.e.n.)
fixează o rată a dobânzii de 12% pe an54, însă face o distincţie între
împrumutul cu dobândă şi camătă, aceasta din urmă fiind interzisă. În anul
357 î.e.n. dobânda este redusă la 10%, iar în 347 î.e.n. la 5%, fiind ulterior

52
Les douze livres du code de l’empereur Justinien, seconde édition, Tome I, Digeste ou
pandectes, Livre dix-huitième, Titre I, Aalen, Scientia Verlag, 1979, p. 535.
53
Haney L.H., op. cit., p. 62.
54
Sorescu Al., „Dobânzi”, în Revista economică, Anul XXXII, Nr. 41, 11 octombrie 1930,
Sibiu, p. 131.

42
interzisă prin Legea Genuciană (342 î.e.n.). Cu toate acestea, cuceririle şi,
implicit, creşterea bogăţiei, au dus la răspândirea practicii împrumuturilor,
care se făceau cu o rată a dobânzii de la 4-8% în Roma, până la 48% în
provinciile romane55.

Ideile economice ale filosofilor romani

Filosofii romani nu s-au remarcat prin originalitate, ei fiind
influenţaţi într-o măsură considerabilă de ideile filosofilor Greciei antice,
astfel că, într-o mare măsură, şi consideraţiile acestora sunt mai degrabă de
natură etică.
Spre exemplu, Cicero (106-43 î.e.n.) îşi exprimă speranţa că omul
poate învăţa să-şi satisfacă dorinţele prin fapte oneste şi bune şi nu prin
fraudă sau fapte rele56.
1. Banii şi dobânda. Ca şi filosofii greci, şi cei romani considerau
că banii pot reprezenta sursa tuturor lucrurilor rele din societate, fără a
aprecia natura şi funcţia banilor de mijloc de schimb.
Toţi filosofii romani – printre care Cicero, Seneca, Plinius cel
Bătrân, Plinius cel Tânăr, Marcus Aurelius sau Epictet – au criticat luxul şi
viciile existente în societatea romană, condamnând goana după acumularea
de bogăţie şi predicând moderaţia. Potrivit lui Cicero, „bogăţia este uneori
râvnită în scopurile necesare vieţii, alteori pentru slăbiciunea pentru lux.
[...]. Într-adevăr, acumularea de bogăţie, fără a face cuiva vreun rău, nu este
de blamat, însă faptele rele de dragul câştigului nu pot fi tolerate
niciodată”57.
Şi în privinţa dobânzii opinia filosofilor romani era categorică,
aceştia condamnând orice câştig provenit din împrumuturile cu dobândă.
De pildă, Cicero îl aminteşte pe Cato cel Bătrân58 care consideră că a face
profit din dobândă echivalează cu a face profit de pe urma unei crime59.
2. Activităţile economice. Similar grecilor, şi romanii considerau
că agricultura era singura activitate economică onorabilă, în vreme ce multe
alte activităţi erau dispreţuite. Potrivit lui Cicero: „Acum, cu privire la
afacerile modurile de a obţine câştig care urmează să fie considerate ca
respectabile, şi cele care urmează să fie considerate josnice şi vulgar, opinia
generală este următoarea: în primul rând, sunt lipsite de stimă acele

55
Haney L.H., op. cit., p. 57.
56
Marcus Tullius Cicero, On Moral Duties (De Officiis), Boston, Little, Brown, and Co.,
1887, Cartea I, 3.
57
Ibidem, Cartea I, 8.
58
Marcus Porcius Cato sau Cato Major (234-149 î.e.n.) – om de stat, scriitor şi istoric, care
a jucat un rol important în perioada cea mai strălucitoară a Republicii romane.
59
Marcus Tullius Cicero, op. cit., Cartea II, 25.

43
îndeletniciri care aduc în discuţie reaua voinţă a oamenilor, precum cele de
strângător de taxe sau cămătar. Îndeletnicirile muncitorilor angajaţi şi ale
tuturor celor care sunt plătiţi pentru munca lor şi nu pentru îndemânările lor
sunt lipsite de rafinament şi vulgar, pentru că salariile lor sunt date pentru
servicii de servitor. Cei care cumpăra pentru a vinde din nou şi cât mai
repede pot fi consideraţi vulgari, pentru că ei fac profit din înşelăciune, şi
nimic nu este mai rău decât minciuna. Toţi meseriaşii sunt implicaţi în
activităţi vulgare, pentru că un atelier nu poate avea nimic respectabil. Cu
atât mai puţin putem spune lucruri bune despre activităţile care se îngrijesc
de plăcerile senzuale – “negustorii de peşte, măcelarii, bucătarii, vânzătorii
de păsări şi pescarii” [...]. Adaugă, dacă vrei, la această listă parfumierii,
dansatorii de balet şi toată pleiada de jucători de jocuri de noroc. Profesiile
care necesită o mai mare abilitate şi aduc un beneficiu, deloc mic, pentru
comunitate, cum ar fi medicina, arhitectura, instruirea tinerilor în studii
liberale, sunt respectabile pentru cei de rang înalt. Comerţul cu amănuntul
trebuie să fie considerat vulgar, dar în cazul în care este făcut la scară mare,
importând mult şi făcând vânzări extinse fără fraudă, nu este atât de
discreditat. [...]. Dar, dintre toate mijloacele de a obţine câştig nimic nu este
mai bun decât agricultura, nimic mai productiv, nimic mai plăcut, nimic
mai demn de un individ cu spirit liberal”60.

Scrierile despre agricultură

Principalii autori pe teme de agricultură au fost Cato cel Bătrân,
Varro şi Columella, aceştia elaborând tratate tehnice cu referire la producţia
de vinuri, ulei sau creşterea diferitelor tipuri de plante. De asemenea, ei
criticau existenţa marilor proprietăţi sau latifundia şi răspândirea sclaviei,
în acelaşi timp lăudând agricultura la scară mică.
Ideile lor trebuie, însă, înţelese în contextul societăţii în care au
apărut. Nenumăratele cuceriri militare, traiul bazat pe exploatarea
teritoriilor cucerite, dispreţul pentru munca fizică şi răspândirea sclaviei
riscau să ducă la o prăbuşire a Imperiului Roman din interior. În plus,
pământul era cultivat sub forma marilor proprietăţi, în vreme ce o masă
mare de oameni, formată din cetăţeni liberi dar pauperizaţi, trăiau în oraşe
pe bani publici şi constituiau o cheltuială semnificativă pentru stat. Această
situaţie a dus la creşterea disparităţilor dintre clasele sociale.
Marcus Terentius Varro (116 - 27 î.e.n.), în lucrarea sa “Rerum
Rusticarum Libri Tres” (Probleme agricole în trei volume), afirmă să
soluţia ieşirii din criza economică, dar şi socială şi morală cu care se
confrunta societatea morală era aceea a reîntoarcerii la „natură”. Economia

60
Ibidem, 42.

44
naturală însemna întoarcerea la cultivarea pământului şi creşterea
animalelor, care ar fi dus la relansarea producţiei agricole şi, în acest fel,
eliminarea dependenţei de importuri, care erau costisitoare şi nesigure61.
Cato cel Bătrân (234 - 149 î.e.n.), în tratatul său “De Agricultura” ,
consideră că agricultura este singura ocupaţie respectabilă pentru romani,
comerţul şi camăta fiind activităţi periculoase şi păgubitoare: „Preocupările
pentru comerţ ar fi la fel de admirabile precum sunt de profitabile, dacă nu
ar fi atât de periculoase, la fel şi pentru activităţile bancare, dacă ar fi
întotdeauna desfăşurate corect. Strămoşii noştri au considerat, şi aşa a
rânduit în legile lor, că hoţul trebuie să plătească dublul daunei, iar
cămătarul să restituie de patru ori valoarea câştigului. Din aceasta putem
aprecia cât de puţin stimat era un bancher faţă de un hoţ. Atunci când au
încercat să laude un om onest, ei l-au numit bun gospodar, bun
agricultor”62. Tot el a susţinut că, pentru asigurarea prosperităţii gospo-
dăriei sclavagiste, era necesară reducerea cheltuielilor cu obţinerea
inventarului agricol şi prestarea de către sclavi a unei activităţi permanente
şi susţinute.
Lucius Columella (4-70 e.n.) a susţinut renunţarea la sistemul
latifundiar şi la munca sclavilor, propunând instituirea colonatului, adică
legarea oamenilor liberi de pământul pe care îl lucrau şi pentru care plăteau
proprietarilor un impozit numită dijmă.
Deşi, precum grecii, nici romanii nu au dezvoltat o teorie economică
de sine stătătoare, ideile lor au fost sistematic analizate şi au influenţat
considerabil gânditorii de mai târziu. Cunoaşterea ideilor acestora este
necesară, prin urmare, pentru înţelegerea istoriei gândirii economice
occidentale.

II.4. Gândirea economică din Evul Mediu

Evul Mediu acoperă o perioadă extinsă de aproximativ o mie de ani,

divizată în două părţi63:
- de la 476 (prăbuşirea Imperiului Roman de Apus) până în secolul
al XI-lea – aşa-numitul „Evul mediu întunecat” – perioadă caracterizată de
o economie statică;
- din secolul al XII-lea până în secolul al XV-lea (1453 – prăbuşirea
Imperiului Roman de Răsărit) – perioadă caracterizată de extinderea
comerţului şi progres economic.

61
Varro, Rerum Rusticarum Libri Tres, în Roman Farm Management. The Treatises of
Cato and Varro, New York, MacMillan Company, 1918, pp. 51-351.
62
Cato, De Agricultura, în Roman Farm Management, p. 19.
63
Canterbery E.R., A Brief History of Economics, Singapore, World Scientific Publishing,
2001, p. 17.

45
 Din punct de vedere social şi politic, perioada Evului Mediu se
remarcă prin apariţia şi consolidarea feudalismului (pe parcursul secolului
al IX-lea), care a divizat întreaga societate în două clase: nobilii sau seniorii
feudali şi ţăranii dependenţi sau iobagii. Deţinerea de către nobili a unor
mari proprietăţi a dus la dominaţia politică şi economică a clasei feudale
asupra celorlalte clase sociale.
Celor fără pământ sau celor săraci li s-a acordat dreptul de a lucra
pământul sub controlul direct al nobililor, relaţia dintre seniorii feudali şi
iobagi (feuda) fiind de natură permanentă. Pentru dreptul de a lucra
pământul, iobagii erau obligaţi să plătească nobililor impozite, mai ales în
natură, sau sub formă de muncă fizică pe domeniile acestora. Feudalii, la
rândul lor, le-au acordat iobagilor dreptul ereditar de lucrare a pământului,
le-au asigurat protecţie împotriva eventualelor atacuri ale barbarilor şi le-au
garantat justiţie64.
Activitatea economică era concentrată în jurul proprietăţii agricole
feudale, controlată de nobili şi lucrată de iobagi. Sistemul economic era,
prin urmare, unul închis, toate bunurile necesare existenţei (hrană, adăpost,
îmbrăcăminte, etc.) fiind produse în interiorul domeniului feudal.
Proprietatea feudală era autonomă, producând atât pentru cei care munceau
pe acea proprietate, cât şi pentru cei care deţineau proprietatea, dar şi
pentru rege65.
În jurul acestor proprietăţi feudale, în perioada analizată are loc şi a
dezvoltare a oraşelor, ceea ce a dus la stimularea activităţilor comerciale.
Aceste oraşe (cele mai multe protejate prin ziduri de protecţie) au ajuns
centre importante de comerţ în secolele al XI-lea şi al XII-lea. Deşi
economia feudală a fost bazată predominant pe agricultură, cruciadele şi
„războaiele sfinte” au contribuit într-o măsură semnificativă la dezvoltarea
comunicaţiilor şi, implicit, la promovarea comerţului şi a activităţilor
meşteşugăreşti.
La nivelul societăţii, Evul Mediu este perioada dezvoltării sco-
lasticii şi dogmaticii67, existând o permanentă confruntare între biserica
66

creştină şi instituţiile laice, independente de confesiunile religioase.

64
Ibidem, pp. 18-19.
65
Ibidem, p. 21-22.
66
Scolastica (în latină, schola = şcoală) – sistem filosofic apărut în Evul Mediu, care
încerca să explice lumea din punctul de vedere al credinţei religioase cu ajutorul raţiunii
umane. Acest curent a dominant instituţiile de învăţământ religios şi în universităţile
Europei de la mijlocul secolului al XI-lea până în secolul al XV-lea, urmărind alcătuirea
unui sistem logic, în care să se reunească filosofia greacă şi romană cu învăţătura creştină.
67
Dogmatica (în greacă, dogma = decizie, lege, decret) – Parte a teologiei care cuprinde
expunerea sistematică a adevărurilor revelate ce se referă la Dumnezeu şi la acţiunea sa.

46
 Creştinismul şi Biserica au exercitat o mare influenţă asupra
gândirii medievale, inclusiv asupra cele economice. Principiile doctrinei
creştine care au avut un impact direct asupra ideilor economice pot fi
enumerate astfel68:
1. Biserica, în acord cu spiritul creştinismului, predica egalitatea
dintre indivizi, ceea ce constituia o diferenţă majoră faţă de gândirea
anticilor, pentru care deosebirile dintre oameni erau naturale;
2. În baza egalităţii dintre indivizi, sclavia era condamnată, fie în
totalitate, fie parţial, apreciindu-se că sclavii creştinaţi trebuiau să fie
eliberaţi;
3. În strânsă legătură cu ideea egalităţii dintre indivizi era şi ideea
posesiunii în comun a proprietăţii, considerându-se că, la origini şi în
conformitate cu legea naturii, indivizii deţineau în comun totalitatea
bunurilor;
4. Spre deosebire de antici, care considerau munca fizică înjositoare,
doctrina creştină conferă demnitate muncii, recunoscând eforturile celor
care îşi câştigă pâinea cu sudoarea frunţii;
5. Caritatea şi milostenia faţă de cei săraci sau în nevoie erau
considerate virtuţi principale, însă ajutorul trebuia acordat în funcţie de
posibilităţile donatorului;
6. Creştinismul era o forţă pentru purificarea şi perpetuarea familiei
şi a vieţii de familie.
Aceste idealuri înalte ale creştinismului au fost, însă, modificate sau
reinterpretate de către Biserică, punându-le în practică în funcţie de
interesele acesteia. De pildă, legea naturală a egalităţii dintre oameni a fost
reinterpretată pentru a permite inegalităţi atât în ceea ce priveşte poziţiile
sociale, cât şi în ceea ce priveşte proprietatea. Însăşi Biserica, la acea
vreme, acumulase averi şi proprietăţi impresionante şi promova interesele
nobililor. În mod similar, milostenia era de multe privită ca un scop în sine
şi nu ca un mijloc de a ajuta societatea sau pe cei săraci. Munca, de
asemenea, era privită ca o formă de disciplină pentru a ajunge la mântuire
şi nu ca un mijloc de producere a bogăţiei. Mai mult, condiţiile economice
generale nu erau favorabile abolirii complete a sclaviei, iar Biserica a
admis-o din motive de oportunitate. Prin urmare, sclavia s-a menţinut în
oraşe până spre secolul al XI-lea, iar în mediul rural până spre secolul al
XIX-lea69.
În ceea ce priveşte scolastica, cel mai important reprezentant al
acesteia a fost Thoma De Aquino (1225 – 1274 e.n.). Impresionanta sa

68
Haney L.H., op. cit., pp. 72-73.
69
Ibidem, p. 73.

47
lucrare, „Summa Theologiae”, este o analiză sistematică a ideilor timpului,
propriile sale idei economice fiind o sinteză a învăţăturilor religioase şi
filosofiei lui Aristotel. Opiniile lui Thoma De Aquino în particular şi ale
scolasticilor în general pot fi sintetizate astfel70:
1. Societate şi individ. Societatea este considerată a fi un sistem
organic, în cadrul căruia fiecare individ are o anumită funcţie, stabilită de
către Dumnezeu. În baza acestei ordini stabilite de către Dumnezeu, fiecare
clasă socială are anumite drepturi şi obligaţii, care sunt permanente şi pe
care trebuie să le îndeplinească pentru binele individual şi cel al statului71.
2. Proprietatea. Opinia lui De Aquino despre proprietate se
bazează pe ideile lui Aristotel, potrivit căruia existau două aspecte ale
proprietăţii private: în primul rând, era vorba de capacitatea de a obţine şi a
dispune de proprietate, în al doilea rând era vorba de maniera de a o utiliza.
Doar capacitatea de a obţine şi dispune de proprietate conferea indivizilor
drepturi, proprietatea privată ducând la sporirea producţiei de bogăţie.
Operând o sinteză între morala creştină – potrivit căreia Dumnezeu i-a creat
pe oameni egali şi a creat pământul pentru toţi oamenii, astfel că niciunul
dintre ei nu poate să-i priveze pe ceilalţi – şi ideile lui Aristotel, De Aquino
„a concluzionat că proprietatea privată nu era impusă de dreptul natural, dar
era conformă cu acesta”72, subliniind avantajele unui regim de proprietate
privată:
- orice individ are mai multă grijă de bunurilor pe care le deţine în
proprietate privată;
- orice bun este administrat într-o mai mare şi mai bună măsură
atunci când se află în grija unei persoane;
- dacă fiecare individ este satisfăcut de ceea ce îi aparţine, atunci
pacea va domni între oameni.
3. Schimbul sau comerţul. Potrivit lui De Aquino, comerţul nu era
nici bun, nici natural, ci sursa unor păcate grave precum înşelăciunea sau
furtul73. Cu toate acestea, el recunoaşte că schimburile comerciale
constituiau un rău necesar, care putea fi justificat dacă era realizat în
beneficiul gospodăriei comerciantului şi în interesul ţării. Mai mult,
comerţul era permis dacă schimbul de bunuri se făcea la un preţ corect atât
pentru vânzător, cât şi pentru cumpărător, adică dacă bunul dat şi bunul

70
Screpanti E., Zamagni S., An Outline of the History of Economic Thought, Second
Edition, Oxford, Oxford University Press, 2005, pp. 20-22.
71
Canterbery E.R., op. cit., p. 16.
72
Popescu Gh., op. cit., p. 41.
73
Thoma D’Aquinas, Summa Theologiae, By sins committed in buying and selling
(Question [77]), preluat din Medema S.G., Samuels W.J. (Editori), The History of
Economic Thought: A Reader, London, Routledge, 2003, pp. 18-24.

48
primit aveau o valoare egală: „nimeni nu doreşte să cumpere un lucru la un
preţ mai mare decât valorează. Prin urmare, nimeni nu trebuie să vândă
altcuiva la un preţ mai mare decât valorează lucrul respectiv”74.
Cu toate acestea, era admis şi un profit comercial pentru vânzător,
justificat în următoarele situaţii:
- „ca necesitate a vânzătorului de a obţine mijloacele de trai sau
pentru acte caritabile;
- ca remuneraţie moderată a serviciului oferit de vânzător;
- pentru ameliorările aduse mărfurilor vândute;
- ca diferenţă de cursuri în timp şi spaţiu;
- pentru acoperirea riscurilor vânzătorului” 75.
4. Preţul corect. Cea mai importantă parte a gândirii economice a
scolasticilor în general şi a lui Thoma De Aquino în special a fost ideea
preţului corect (justum pretium), bazată pe conceptul de valoare. Valoarea
era considerată o calitate obiectivă a oricărui bun, care putea fi măsurată
prin estimarea costului de producţie, adică al muncii. Dar, deşi referirile
scolasticilor la costul de producţie şi, în mod special, la costul muncii
pentru stabilirea preţului corect erau numeroase, mult mai multe erau
raportările la utilitatea şi raritatea bunului respectiv76.
Potrivit lui De Aquino, preţul corect era cel stabilit de piaţă în
absenţa fraudei comerciale sau a practicilor monopoliste. Cu toate acestea,
referirea la „preţul pieţei” avea o valoare normativă şi nu una descriptivă,
având în vedere că în perioada oportunitatea de a face comerţ exista doar
pentru o mică parte a populaţiei şi, în foarte multe situaţii, autorităţile
politice interveneau activ pentru stabilirea unor preţuri obligatorii sau limite
maximale ale preţurilor pentru foarte multe mărfuri77.
5. Cămătăria şi împrumuturile de bani. Acordarea de împru-
muturi ca mijloc de câştig era considerată ca fiind cel mai degradant act: „a
lua camătă pentru banii împrumutaţi este inerent injust, pentru că asta
înseamnă să vinzi ceea ce nu există, ceea ce duce în mod evident la
inegalitate, care este contrară justiţiei”78. Pentru a-şi argumenta poziţia, De
Aquino apelează la distincţia dintre „bunurile neconsumptibile” (care nu se
consumă la prima întrebuinţare, cum ar fi case, terenuri, unelte, etc.) şi
„bunurile consumptibile” (care se consumă la prima întrebuinţare, cum ar fi

74
Ibidem, p. 19.
75
Popescu Gh., op. cit., p. 41.
76
Roncaglia A., The Wealth of Ideas. A History of Economic Thought, Cambridge,
Cambridge University Press, 2005, p. 39.
77
Ibidem, p. 38.
78
Thoma D’Aquinas, Summa Theologiae, By sins committed in loans (Question [78]),
preluat din Medema S.G., Samuels W.J., op. cit., p. 24.

49
alimentele), afirmând că în cazul primelor proprietarii, acestea vând doar
„utilitatea” şi nu „proprietatea” asupra lor, în vreme ce în cazul celei de-a
doua categorii de bunuri se renunţă la proprietatea asupra acestora odată cu
înstrăinează folosirii lor. Preţul acestei vânzări a utilităţii este perceput
legitim (locatio).
Banii erau prin excelenţă bunuri consumptibile, care aveau un scop
anume: „banii [...] au fost inventaţi în principal pentru a facilita schimbul
şi, prin urmare, utilizarea corespunzătoare şi principală a banilor este
consumul sau înstrăinarea acestora prin schimb. Aşadar, este prin însăşi
natura sa ilegal să primeşti plată pentru utilizarea banilor împrumutaţi, plată
care este numită dobândă: şi aşa cum o persoană este obligată să restituie
bunurile obţinute prin mijloace ilicite, la fel este şi [cămătarul] obligat să
restituie banii obţinuţi prin cămătărie”79.
6. Diviziunea muncii. Scolasticii au considerat diviziunea muncii
ca fiind utilă pentru societate şi au redat muncii valoarea sa, mai ales în
condiţiile în care, în această perioadă, are loc extinderea pe scară largă a
anumitor profesii, cum ar fi cea de comerciant, şi dezvoltarea asociaţiilor
meşteşugăreşti sau comerciale. Spre deosebire de grecii antici, scolasticii
nu au fost de acord cu aprecierea că munca fizică este nedemnă şi că
singura ocupaţie respectabilă este agricultura.
7. Funcţia economică a statului. În principiu, principalele funcţii
ale statului erau următoarele: menţinerea populaţiei şi susţinerea celor
săraci, asigurarea protecţiei drumurilor pentru a reduce pericolul la care
erau expuşi comercianţii, stabilirea unui sistem de greutăţi şi măsuri pentru
a evita înşelătoriile şi a fixa un standard comun de raportare, instituirea
unui sistem monetar fix şi stabil. Regele avea dreptul de a controla şi
reglementa sistemul monetar, dar şi de a aproba legi pentru prevenirea
falsificării monedei. Controlul asupra cantităţii de bani de pe piaţă era o
consecinţă logică a ideii preţului just, având în vedere că orice modificare a
acestei cantităţi putea afecta preţurile80.
În ansamblu, deşi aspectele negative ale acestei lungi perioade din
istoria umanităţii sunt numeroase şi profunde (de pildă, avansul lent sau
chiar lipsa progresului societăţii, blocarea descoperirilor ştiinţifice prin
apelul la credinţele religioase pentru explicarea lumii, etc.), Evul Mediu
poate fi considerat şi o perioadă de sistematizare a cunoştinţelor şi de
tranziţie81. Este o perioadă de sistematizare a cunoştinţelor pentru că, prin
efortul considerabil al scolasticilor, au fost integrate ideile filosofiei

79
Thoma D’Aquinas, Summa Theologiae, By sins committed in loans (Question [78]),
preluat din Medema S.G., Samuels W.J., op. cit., p. 25.
80
Haney L.H., op. cit., pp. 79-80.
81
Ibidem, pp. 82.

50
materialiste romane (conceptul de individualism), cele ale religiei creştine
(egalitatea dintre oameni şi idealismul), şi cele ale filosofiei lui Aristotel
(conceptul de bine comun şi proprietate comună).
Este o perioadă de tranziţie pentru că, pe parcursul Evului Mediu,
economia feudală închisă este înlocuită de economia naţională, comerţul şi
industria manufacturieră au căpătat importanţă şi au detronat supremaţia
agriculturii, iar sclavia a fost treptat abolită şi înlocuită cu iobăgia sau cu
munca liberă. De asemenea, are loc o separare a gândirii economice de
politică şi morală, fiind regândite, pe baze noi, o serie de probleme precum:
utilitatea şi dezirabilitatea anumitor activităţi economice (industria
manufacturieră şi comerţul), banii şi capitalul, mijloacele de producţie etc.
Cuvinte cheie: ideea economică, gândirea economică, teoria
economică, doctrina economică, sistem de criterii, ştiinţa economică,
sistemul colonatului, scolastica şi religia.
Teste de control şi evaluare:
1. Ce este ideea economică ?. Dar gândirea economică ?.
2. În ce constă teoria economică ?. Ce redă doctrina economică ?.
3. Care sunt deosebirile între teoria economică şi doctrina
economică ?.
4. Ce este şcoala de gândire economică ?.
5. Ce reprezintă curentul de gândire economică ?. Daţi exemple de
curente de gândire economică.
6. Enumeraţi şi definiţi criteriile de analiză şi apreciere a teoriilor
şi doctrinelor economice.
7. De ce trebuie utilizate ca un sistem criteriile de analiză ?.
8. Cum se pot acumula cunoştinţele ?.
9. Ce este ştiinţa economică ?.
10. În ce constă „Codul lui Hammurabi”?.
11. Prin ce se caracterizează „Legile lui Manu”?.
12. În ce constă „Arthasastra”?.
13. Ce redă gândirea economică „confucianistă”?.
14. Care sunt ideile principale ale filosofiei lui Platon ?.
15. Ce ipoteze şi generalizări cu caracter economic a formulat
Aristotel ?.
16. Prin ce se caracterizează gândirea economică în Roma antică ?.
17. Care sunt principalele idei promovate în scrierile despre
agricultură ale romanilor ?.
18. Care sunt principalele idei ale lui Thoma de Aquino ?.

51
 CAPITOLUL III

MERCANTILISMUL

III.1. Probleme metodologice generale

Termenul de mercantilism provine de la substantivul mercante care,

în limba italiană, înseamnă comerciant sau negustor, ce face referire la
„acele teorii, politici şi practici, generate de condiţiile vremii, prin care
statul naţional, acţionând în sfera economică, a căutat să-şi sporească
puterea, bogăţia şi prosperitatea”82. Curentul de gândire mercantilist s-a
remarcat în Europa, în perioada secolelor XVI – XVII, dominând viaţa
economică până la mijlocul secolului al XVIII-lea83.
După cum sugerează şi numele, mercantilismul s-a dezvoltat ca
urmare a expansiunii economiei de schimb, în cadrul căreia capitalul
comercial a avut un rol important. Spre deosebire de ideile scolasticilor care
promovau moderaţia şi preocupările pentru bunăstarea spiritului,
mercantilismul susţine acumularea de bogăţie (metal preţios şi bani) prin
orice mijloace. Însă această acumulare de bogăţie nu urmărea bunăstarea
individuală, ci creşterea bogăţiei statului şi, prin urmare, sporirea puterii
politico-militare a statului. În acest scop, autorităţii politice i-a fost atribuit
un rol activ de intervenţie în economie pentru a stimula producţia naţională
în competiţia cu alte state, rol manifestat printr-o serie de măsuri de la
discriminările în comerţul extern, la sprijinul acordat manufacturilor
naţionale (reglementări vamale privind exportul de materie primă şi
importul de mărfuri), până la înfiinţarea unor întreprinderi ale statului84.
Toate aceste măsuri de politică economică promovate de susţinătorii
mercantilismului au dus la creşterea veniturilor statului şi la consolidarea
poziţiei burgheziei comerciale, într-un context economic general caracterizat
de expansiunea comerţului intern şi extern şi de industria manufacturieră.

82
Rich E.E., „Expansion as a Concern of All Europe”, în Potter G.R. (Editor), The New
Cambridge Modern History, Vol. I: The Renaissance, 1493-1520, Cambridge, Cambridge
University Press, 1957, pp. 446.
83
Screpanti E., Zamagni S., op. cit., pp. 27.
84
Roncaglia A., op. cit., pp. 34.

52
 Odată cu dezvoltarea curentului de gândire mercantilist se poate
vorbi despre începuturile ştiinţei economice, care regândeşte societatea pe
baze economice: scopul vieţii sociale devine un scop economic (acumularea
de bogăţie), iar mijloacele pentru atingerea acestui scop sunt mijloace
economice (întreprinderea privată capitalistă)85. Soluţionarea problemei
acumulării de bogăţie prin intermediul întreprinderii private capitaliste urma
un algoritm logic: dezvoltarea întreprinderii capitaliste necesita un capital
considerabil (bani), care putea fi obţinut prin activităţi de comerţ. Pentru ca
profitul comercial (diferenţa pozitivă dintre preţul de vânzare şi preţul de
cumpărare al unei mărfi) să fie cât mai mare, era necesară existenţa pieţelor,
la început interne, ulterior externe, pe măsură ce primele devin insuficiente.
Accesul pe pieţele externe necesită intervenţia statului, care are un interes
direct în dezvoltarea exporturilor şi a industriilor exportatoare şi, implicit, în
susţinerea comercianţilor, aceste activităţi fiind pentru stat un mijloc de a-şi
atinge scopurile (sporirea veniturilor statului şi abundenţa cetăţenilor pentru
organizarea armatei).
O serie de factori politici, economici sau sociali au favorizat apariţia
şi răspândirea mercantilismului, dintre aceştia putând fi menţionaţi
următorii86:
1. Factori economici şi politici:
- dezvoltările economice şi tehnologice generate de marile
descoperiri geografice, care au oferit ţărilor europene surse considerabile de
materii prime (inclusiv metale preţioase) sau forţă de muncă, au dus la
apariţia unei clase a muncitorilor liberi şi au antrenat dezvoltarea economiei
de schimb şi a competiţiei;
- cucerirea de noi pieţe şi, prin urmare, creşterea veniturilor
comercianţilor, au facilitat acumularea de capital, care a fost reinvestit
pentru a susţine înfiinţarea de manufacturi sau de noi activităţi comerciale;
- evoluţiile politice concretizate în destrămarea societăţii feudale şi
apariţia unor clase sociale noi, precum cea a burghezei (iniţial burghezia
comercială), dar mai ales în apariţia, începând cu secolul al XV-lea, a
primelor state moderne, suverane (Franţa, Spania, Anglia etc.), al căror
obiectiv principal era „îmbogăţirea naţiunii”.
2. Factori culturali şi religioşi:
- reformarea religioasă, care a avut loc la începutul secolului al XVI-
lea (în mod special apariţia Protestantismului), a dus la o schimbare majoră
de mentalitate a maselor. Răspândirea ideii de individualism şi libertate
personală a dus la schimbarea atitudinii faţă de acumularea, de bogăţii

85
Popescu Gh., op. cit., pp. 49.
86
Popescu Gh., op. cit., pp. 49-50 şi Haney L.H., op. cit., pp. 88-90.

53
materiale din activităţile comerciale şi la recunoaşterea drepturilor
contractuale şi de proprietate, necesare schimbului.
- Renaşterea culturală şi ideile umanismului au jucat chiar un rol mai
important decât mişcarea protestantă. Dacă învăţăturile religioase medievale
susţineau ideea fericirii în Rai, care va compensa existenţa mizerabilă a
fiinţelor umane pe Pământ, Renaşterea a încurajat eforturile oamenilor de a
obţine fericirea prin activitate economică, pe Pământ.

III.2. Conţinutul şi evoluţia mercantilismului

Ideile curentului mercantilism, deşi relativ diferite de la o ţară la alta,

sau de la o anumită perioadă la alta, pot fi sintetizate astfel87:
Comerţul exterior şi balanţa comercială. Comerţul exterior a
ocupat locul principal în sistemul economic mercantilist, fiind acceptată o
balanţă comercială pozitivă (exporturile să depăşească importurile). Se
considera că o ţară poate deveni puternică şi bogată pe două căi, şi anume:
fie poseda mine de metale preţioase (aur şi argint), fie se implica în comerţ.
În lipsa resurselor interne de metale preţioase, singura modalitate de
acumulare de aur şi argint era aceea de a exporta o cantitate cât mai mare de
bunuri manufacturate şi de a importa cât mai puţin şi doar bunuri care nu se
găseau pe piaţa internă. Potrivit lui Thomas Mun (1571–1641), un susţinător
al mercantilismului în Anglia, el însuşi un comerciant bogat, „calea
obişnuită de a spori bogăţia şi tezaurul [ţării noastre] este aceea a comerţului
exterior, dar respectând următoarea regulă: să vindem străinilor, anual, mai
mult decât consumăm noi din bunurile lor relativ la valoare”88.
O astfel de orientare a dus la adoptarea de politici de dezvoltare a
industriei ce producea mărfuri pentru export, dar şi la o serie de industrii
conexe. Spre exemplu, activităţi comerciale precum transportul maritim sau
pescuitul au câştigat o importanţă în domeniu comparativ cu alte industrii
care nu aduceau un beneficiu direct comerţului exterior al unei ţări. De
asemenea, agricultura a fost reorganizată pentru creşterea producţiei de
hrană şi a recoltei de tutun, în paralel cu reducerea importurilor pentru astfel
de mărfuri.
Banii. În prezent, teoreticienii89 nu mai susţin opinia potrivit căreia
mercantiliştii au considerat că metalele preţioase şi bogăţia constituie acelaşi
lucru sau că banii erau singura formă a bogăţiei. Cu toate acestea, se
recunoaşte că mercantilistul tipic al vremii respective făcea uneori confuzie

87
Haney L.H., op. cit., pp. 91-106.
88
Mun T., England’s Treasure by Forraign Trade or the Ballance of our Forraign Trade is
the Rule of our Treasure (1664), preluat din Medema S.G., Samuels W.J., op. cit., pp. 32.
89
De pildă, Haney L.H., op. cit., pp. 91 sau Popescu Gh., op. cit., pp. 51.

54
între metalele preţioase şi bogăţie, şi considera că banii reprezintă principala
formă a bogăţiei, aceasta şi pentru că aurul, argintul şi pietrele preţioase nu
erau mărfuri perisabile şi nici supuse devalorizării, ci erau bunuri valoroase
în toate perioadele şi în toate locurile. Prin urmare doctrina mercantilistă era
strâns legată de bani şi de metalele preţioase, iar statul trebuia să facă toate
eforturile posibile pentru a spori tezaurul ţării.
Dobânda. Deşi printre susţinătorii doctrinei mercantiliste nu a
existat un consens cu privire la cămătărie şi la împrumuturile cu dobândă,
mai ales cu privire la rata dobânzii, se poate afirma că a împrumuta bani nu
era considerată o activitate neonorabilă. Dimpotrivă, Thomas Mun, de pildă,
se exprima în favoarea perceperii de dobândă, afirmând că împrumuturile de
bani i-ar fi ajutat pe comercianţii tineri care nu dispuneau de fonduri să
prospere şi, mai mult, ar fi dus la utilizarea unor fonduri care altfel ar fi
rămas „nevalorificate” (de exemplu, fondurile de care dispuneau văduvele,
orfanii şi gentilomii)90. Acelaşi Thomas Mun afirma că necesitarea
capitalurilor pentru dezvoltarea producţiei putea fi satisfăcută dacă rata
dobânzii era ridicată, în vreme ce Josiah Child (1630–1699) susţinea că,
pentru prosperitatea unei naţiuni, era nevoie de salarii mari şi de o rată a
dobânzii cât mai scăzută, aceasta ducând la stimularea comerţului, descura-
jarea speculaţiilor monetare, facilitarea creării de noi afaceri, reducerea
preţurilor şi cucerirea de noi pieţe externe91.
Mărimea populaţiei. Mercantilismul susţinea necesitatea unei
populaţii numeroase din două motive: în primul rând, era nevoie de oameni
din motive militare, pentru războaiele de cucerire sau de apărare, în al doilea
rând, era nevoie de braţe de muncă pentru a spori producţia. Pentru a
exporta cât mai mult, era nevoie de o producţie de bunuri din ce în ce mai
mare, ce putea fi asigurată doar de către o forţă de muncă suficient de
numeroasă şi cât mai ieftină.
Factorii de producţie. Mercantiliştii au recunoscut doi factori de
producţie, şi anume pământul (natura) şi munca, iar William Petty (1623–
1687) exprimă acest lucru cât se poate de ilustrativ: „Munca este tatăl şi
principiul activ al bogăţiei, aşa cum pământul este mama”92. Aceşti doi
factori de producţie erau esenţiali pentru comerţ, având în vedere că
mărfurile de export nu puteau fi create decât prin muncă. Mai mult, sporirea
producţiei agricole putea să ducă la autonomie în ceea ce privea asigurarea
hranei, prin aceasta determinând reducerea importurilor.

90
Haney L.H., op. cit., pp. 101.
91
Popescu Gh., op. cit., pp. 55.
92
Petty W., A treatise of taxes and contributions, 1662, preluat din Roncaglia A., op. cit.,
pp. 72.

55
 Reglementările comerciale. Mercantiliştii considerau că regle-
mentările comerciale sunt esenţiale pentru a asigura o balanţă comercială
pozitivă, prin restricţionarea importurilor de alimente. În acelaşi timp, statul
trebuia să încurajeze importurile de materii prime şi exporturile de produse
manufacturate. Toate aceste reglementări duceau la dezvoltarea industrială
şi, implicit, la maximizarea bunăstării sociale şi creşterea bogăţiei şi puterii
unei ţări. Reglementările comerciale se aplicau şi asupra coloniilor, astfel că
acestora le era interzis exportul de mărfuri către ţări străine. Tot surplusul de
mărfuri din colonii trebuia să fie trimis către puterea colonială, doar aceasta
din urmă putând să le exporte către terţe ţări.
Pentru a susţine comerţul, statul mercantilist a dezvoltat şi un sistem
bancar, folosirea instrumentelor de credit fiind încurajată, inclusiv prin
măsuri de reducere a ratei dobânzilor. De asemenea, industriile de export,
dar şi transportul naval sau pescuitul erau subvenţionate de stat pentru a
asigura o balanţă comercială pozitivă.
Productivitatea activităţilor economice. Spre deosebire de gân-
ditorii antici şi medievali, pentru care singura activitate nobilă şi productivă
era agricultura, mercantiliştii consideră că cel mai important şi mai pro-
ductiv membru al unei comunităţi era comerciantul, urmat de meşteşugar şi
de agricultor. Doar aceste categorii erau productive şi aduceau bogăţie ţării,
toate celelalte categorii fiind dependente de primele.

III.2.1 Mercantilismul timpuriu

Mercantilismul timpuriu este considerat a fi mercantilismul secolului

al XVI-lea, perioadă în care principalele probleme care i-au preocupat pe
mercantilişti au fost cele monetare93. În principal, se urmărea realizarea unor
balanţe comerciale active, adică totalul exporturilor trebuia să fie superior
totalului importurilor. Aceasta este perioada începutului colonizării care a
urmat marilor descoperiri geografice, ce a permis puterilor coloniale în
formare să extragă bogăţii (în principal metale preţioase) din noile colonii.
Acumularea de bogăţie trebuia încurajată şi apărată, astfel că statul a luat o
serie de măsuri pentru a asigura creşterea intrării şi reducerea ieşirii de
monedă în ţară prin limitarea şi chiar interzicerea importului de mărfuri,
concomitent cu stimularea exportului. Cum autorităţile considerau că
acumularea de metale preţioase (aur şi argint) era nu doar o „dovadă a
îmbogăţirii, ci şi o sursă de îmbogăţire”, au interzis ieşirea de metale
preţioase din ţară şi au instituit sistemul balanţei contractelor (o ţară putea

93
Popescu Gh., op. cit., pp. 52-53.

56
importa dintr-o altă ţară mărfuri de valoare egală cu cele pe care le exporta
în ţara respectivă).
Creşterea masei monetare aflate în circulaţie, în principal ca rezultat
al aducerii unei cantităţi masive de metale preţioase din colonii a dus, însă,
la devalorizarea monedei şi creşterea fără precedent a preţurilor. Spre
exemplu, în Europa, între 1500 şi 1650 preţurile s-au triplat, acest fapt
având consecinţe sociale dramatice: sărăcirea unor clase sociale precum cea
a aristocraţilor sau clericilor, care trăiau din venituri fixe; îmbogăţirea
semnificativă a clasei comercianţilor, ce trăiau din profitul comercial care,
de regulă, creşte odată cu inflaţia94.
În pofida impactului considerabil al creşterii preţurilor la nivelul
societăţii, mercantiliştii au susţinut, în continuare, preferinţa pentru
abundenţa banilor (care ar fi asigurat lichidităţile necesare expansiunii
comerţului), pentru dezvoltarea creditului şi pentru creşterea tezaurului ţării.
Prin urmare, era absolut necesară încurajarea importul şi stoparea exportului
de metale preţioase, pentru aceasta punând în aplicare o serie de măsuri:
- au acordat monedelor străine o putere de cumpărare superioară faţă
de moneda naţională, relativ la conţinutul lor metalic;
- au impus negustorilor şi industriaşilor obligaţia de a-şi plăti
impozitele cu bani şi de a repatria valuta rezultată din exporturi;
- au încurajat importul de materii prime şi au limitat importul de
produse manufacturate;
- au interzis străinilor posibilitatea de a face comerţ intern, aceasta
fiind o activitate permisă doar naţionalilor, sau de a scoate moneda peste
graniţă;
- au susţinut dezvoltarea industriei prelucrătoare pentru a asigura
exportul de produse manufacturate mai scumpe;
- au instituit monopol asupra transportului de mărfuri.
Mercantilismul în această formă nu putea, totuşi, continua, deoarece
creşterea preţurilor, cauzată de acumularea de bani, determina scăderea
exporturilor şi creşterea importurilor şi, prin urmare, ducea la un deficit al
balanţei comerciale.

III.2.2. Mercantilismul matur

Mercantilismul matur este caracteristic secolului al XVII-lea,

marcând o evoluţie considerabilă în gândirea şi practica economică95. Dacă
mercantilismul timpuriu este specific perioadei marilor descoperiri

94
Screpanti E., Zamagni S., op. cit., pp. 27-28.
95
Popescu Gh., op. cit., pp. 53-55.

57
geografice, se poate spune că mercantilismul matur este specific perioadei
marilor descoperiri ştiinţifice. Secolul al XVII-lea este secolul în care
ştiinţele naturale s-au „eliberat” de credinţa în diverse forme de magie, iar
economia s-a „eliberat” de etică şi filosofia politică, dând naştere economiei
politice96. Încă din 1615 economistul francez Antoine de Montchréstien
(1575 – 1621), prin publicarea lucrării sale „Traité de l’oeconomie
politique”, anunţa naşterea ştiinţei economice, văzută ca „ştiinţă a
acumulării”, parte importantă a politicii, care nu trebuia să se preocupe doar
de gospodărie, ci de stat97.
În acest context, mercantilismul a renunţat, cel puţin parţial, la teoria
cantitativă a banilor, punând în prim plan necesitatea creşterii
productivităţii. Potrivit lui Antoine de Montchréstien, „nu abundenţa de aur
şi argint, cantitatea de perle şi de diamante face statele bogate şi opulente,
ci bunurile necesare vieţii. Este adevărat că noi am devenit mai abundenţi în
aur şi argint decât părinţii noştri, dar nu mai înstăriţi sau mai bogaţi”98. Prin
urmare, o ţară era bogată nu dacă acumula cât mai multe metale preţioase, ci
dacă producea cât mai mult.
Consecinţele acestei concepţii sunt cât se poate de evidente:
- măsuri pentru dezvoltarea industriei şi creşterea producţiei de
bunuri manufacturate: (1) acordarea de privilegii monopoliste; (2) subvenţii
de stat; (3) exceptări de la plata taxelor pentru companiile naţionale; (4)
facilitarea importului de tehnologie avansată; (5) achiziţia de patente şi
secrete de producţie; (6) încurajarea imigraţiei persoanelor calificate99;
- stimularea exporturilor de produse industriale şi reducerea
importurilor, cu excepţia celui de materii prime, prin punerea în aplicare a
unor reglementări comerciale care să asigure o balanţă comercială pozitivă:
(1) aplicarea de taxe la importul de produse finite şi de prime la exportul de
produse naţionale manufacturate; (2) interzicerea exportului materiilor
prime naţionale şi stimularea importului de materii prime prin liberalizare;
(3) dezvoltarea transportului comercial maritim, asupra căruia statul deţinea
monopol; (4) intervenţia pe piaţa naţională pentru menţinerea preţurile la
nivel scăzut; (5)aplicarea de măsuri de controlul al calităţii produselor
vândute; (6) menţinerea salariilor la niveluri scăzute100.
Creşterea producţiei industriale devine principalul obiectiv al
politicii economice, cele mai productive sectoare ale economiei fiind
considerate industria şi comerţul. Deşi nu era neglijată, agricultura era

96
Screpanti E., Zamagni S., op. cit., pp. 29.
97
Ibidem, pp. 29-30.
98
Popescu Gh., op. cit., pp. 53.
99
Screpanti E., Zamagni S., op. cit., pp. 35.
100
Popescu Gh., op. cit., pp. 54-55.

58
apreciată ca având un potenţial productiv mai scăzut decât cel al industriei şi
comerţului. Mai mult, mercantiliştii afirmau că „sporirea muncii agricole nu
poate produce decât un randament descrescând”, pe când „sporirea muncii
în industrie şi comerţ aduce un randament crescând”101.
Drept urmare, industria a luat amploare, fie sub forma breslelor
(asociaţii meşteşugăreşti) care se bucurau de diverse privilegii sau monopol,
fie sub forma „manufacturilor regale”, care erau finanţate de rege şi
beneficiau de subvenţii, favoruri fiscale, rezervări pe anumite pieţe etc., iar
comerţul s-a dezvoltat într-o măsură considerabilă.
Dacă mercantilismul timpuriu considera că idealul este „să vinzi cât
mai mult şi să cumperi cât mai puţin”, mercantilismul matur că idealul este
„să cumperi oricât, cu condiţia ca încasările din vânzare să fie mai
mari”102. De asemenea, în perioada timpurie mercantiliştii au pus accent pe
înţelegerea balanţei băneşti (banii fiind văzuţi un mijloc de acumulare, astfel
că erau necesare cheltuieli cât mai puţine pentru a putea acumula), în vreme
ce în perioada matură accentul a fost direcţionat spre înţelegerea balanţei
comerciale (banii fiind văzuţi ca mijloc de circulaţie).

III.2.3. Mercantilismul târziu

Mercantilismul târziu caracterizează secolul al XVIII-lea, perioadă

în care mercantiliştii şi-au mutat obiectul de interes de la prosperitatea
conducătorului la prosperitatea naţiunii103, apreciindu-se că o ţară nu poate
fi bogată dacă cetăţenii ei sunt săraci. Mai mult, economia se desprinde
treptat de politică, problemele economice fiind analizate independent de
politică.
O deosebire faţă de perioada anterioară a constat în preocuparea
mercantiliştilor englezi pentru o intervenţie cât mai redusă a statului în
economie şi pentru reducerea importanţei asociaţiilor meşteşugăreşti.
Succesul dezvoltării unor industrii în Anglia (de pildă, industria bumbacului
sau cea metalurgică) în absenţa unor măsuri monopoliste sau protecţioniste
ale statului a avut, ulterior, ecouri în toată Europa.
Mercantilismul târziu din secolul al XVIII-lea s-a preocupat de o
serie de probleme precum:
- organizarea economică a naţiunilor pe baze liberale, prin
încurajarea înfiinţării de întreprinderi private şi scăderea intervenţiei statului
în economie (văzută ca o constrângere asupra dezvoltării economice);

101
Ibidem, pp. 54.
102
Ibidem.
103
Ibidem, pp. 55-57.

59
 - reducerea avantajelor asociaţiilor meşteşugăreşti şi ale
manufacturilor regale şi dezvoltarea întreprinderilor private prin intermediul
creditelor şi nu al subvenţiilor;
- renunţarea, de către autorităţile statului, la controlul preţurilor şi al
ratei dobânzii şi la monopolul asupra comerţului internaţional, precum şi
stabilirea de taxe, inclusiv vamale, moderate;
- susţinerea întreprinderilor private prin asigurarea unei abundenţe
monetare şi o dobândă scăzută;
- stimularea creşterii populaţiei şi a migraţiei pentru a asigura mâna
de lucru necesară dezvoltării industriei şi a comerţului. Numai o mână de
lucru abundentă putea satisface nevoile economiei şi putea duce la creşterea
profiturilor. Mai mult, dezvoltarea industriei şi comerţului permitea
ocuparea unui număr din ce în ce mai mare de oameni şi, implicit, ducea la
creşterea populaţiei;
- adoptarea de măsuri privind obligativitatea muncii şi asigurarea
unui salariu în raport cu costul vieţii.

III.3. Experienţe naţionale ale mercantilismului

Experienţele naţionale ale mercantilismului au fost influenţate, într-o

foarte măsură, atât de caracteristicile fiecărei ţări (de pildă, resursele de care
dispuneau, specificul geografic etc.), cât şi de ideile celor care l-au practicat
sau teoretizat.
În Spania şi Portugalia se poate vorbi despre un mercantilism
metalist104, mercantiliştii fiind preocupaţi de acumularea de monedă sau
metale preţioase şi de interzicerea exportului acestora. Încă de la sfârşitul
secolului al XV-lea, Spania şi Portugalia au adus în ţară cantităţi impre-
sionante de metale preţioase din noile teritorii descoperite (precum conti-
nentul american), asociind banii sau metalele preţioase cu bogăţia. Prin
urmare, acestea erau singurele „mărfuri” ce meritau a fi acumulate, atât din
punctul de vedere al statului (pentru care războaiele se câştigau cu aur), cât
şi din punctul de vedere al comercianţilor (pentru care banii însemnau
singurul tip de capital a cărui valoare putea creşte)105.
Cum metalele preţioase constituiau baza avuţiei ţării, exportul
acestora a fost interzis în totalitate, fiind instituit un control vamal riguros.
O astfel de politică nu a putut bloca, însă, ieşirea banilor din ţară şi, mai
mult, a avut consecinţe dramatice pentru societate. Atât Spania, cât şi
Portugalia, au recurs la satisfacerea nevoilor interne prin importuri,
104
Mercantilismul metalist din Spania şi Portugalia mai este cunoscut şi sub numele de
bulionism, în limba engleză bullion însemnând lingouri de aur sau de argint.
105
Screpanti E., Zamagni S., op. cit., pp. 32-33.

60
considerând că o astfel de orientare era mai avantajoasă decât producerea
mărfurilor în ţară (aceasta şi pentru faptul că metalele preţioase aveau o
putere de cumpărare mai mare în exterior decât în ţară), ceea ce a dus atât la
privarea populaţiei de bunurile necesare existenţei, cât şi la rămânerea în
urmă a economiilor naţionale comparativ cu economiile celorlalte state
europene. Ca rezultat, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, viaţa economică
şi nivelul de trai s-au degradat permanent, populaţia a început să emigreze
spre alte ţări din Europa şi spre America, iar comerţul de contrabandă a luat
amploare106.
În Anglia şi Olanda, mercantilismul a fost orientat spre comerţ,
spre acumularea de bogăţie prin activităţi comerciale, motiv pentru care el a
fost denumit şi comercialism. Anglia dispunea, în perioada respectivă, de o
importantă flotă comercială maritimă, care era protejată şi favorizată de
reglementările stricte ale puterii politice. Tot Anglia este ţara care a dat cei
mai importanţi teoreticieni ai mercantilismului comercialist107, precum
Thomas Mun, Josias Child sau William Petty.
Thomas Mun (1571–1641), un comerciant de succes şi director al
Companiei Indiilor Orientale108, a avut o contribuţie remarcabilă la
susţinerea mercantilismului prin lucrarea sa „Tezaurul Angliei în comerţul
exterior sau balanţa comerţului exterior” (1621)109. Mun este un susţinător
fervent al teoriei clasice a balanţei comerciale, potrivit căreia singura cale de
îmbogăţire a ţării este exportul, care trebuie să depăşească importul de
bunuri: „În primul rând, voi considera de la sine înţeles ceva ce niciun om
cu judecată nu va nega, şi anume că nu avem alte mijloace de a ne creşte
tezaurul în afara comerţului extern, pentru că mine nu avem. Am arătat deja
modul în care sunt obţinuţi banii prin acest comerţ, şi anume prin exportul
anual al unei cantităţi de mărfuri care să depăşească în valoare mărfurile
străine pe care le consumăm”.
Potrivit lui Thomas Mun, o balanţă comercială pozitivă poate fi
obţinută prin încurajarea producţiei, în special a celei industriale pentru a
favoriza exportul, dar şi a celei agricole, pentru a asigura nevoile ţării, mai
ales în timp de război. Ca toţi ceilalţi mercantilişti, el susţinea interzicerea

106
Popescu Gh., op. cit., pp. 65.
107
Ibidem, pp. 57-58.
108
Compania Indiilor Orientale (East India Company) a fost una dintre primele societăţi pe
acţiuni englezeşti înfiinţată în 1600 pentru a face comerţ în Indiile de Est, dar care a ajuns
să facă comerţ mai ales în India şi China, comercializând în principal bumbac, mătase,
pigmenţi indigo, saltpetru, ceai şi, în China, opiu. Compania s-a bucurat de drepturi şi
privilegii speciale, inclusiv scutiri de taxe şi monopoluri comerciale.
109
Mun T., England’s Treasure by Forraign Trade or the Ballance of our Forraign Trade
is the Rule of our Treasure (1664), preluat din Medema S.G., Samuels W.J., op. cit.,
pp. 32-44.

61
exportului de materii prime şi reducerea importului de produse de lux şi alte
produse străine destinate consumului intern, însă cerea reducerea taxelor
pentru importul de produse străine destinate reexportului. Pentru acestea din
urmă solicită taxe de import modeste. Spre deosebire de alţi mercantilişti,
care includeau pe lista produselor interzise la export şi metalele preţioase,
Thomas Mun aprecia că exportul de metale preţioase nu este dezavantajos:
„exportul monedei noastre în comerţ şi mărfuri este un mijloc de a mări
tezaurul nostru”. Bogăţia ţării include trei componente: bogăţia naturală
(pământul), bogăţia artificială (bunurile create prin munca umană sau
dobândite prin schimb), şi bogăţia mobilă (din care face parte şi moneda).
Prin urmare, comerţul exterior urmăreşte să îmbogăţească ţara cu avere
mobilă, moneda fiind strâns legată de comerţ: „banul ajută comerţul, iar
comerţul măreşte bogăţia în bani”.
Mercantilismul comercialist al lui Thomas Mun trebuia, prin urmare,
să fie încurajat, având în vedere că de comerţ „depind veniturile mari ale
regelui, profesiunea comercianţilor, şcoala artelor noastre, traiul săracilor,
extinderea câmpurilor arate, pepiniera marinarilor, apărarea regatului,
mijloacele tezaurului, nervii războiului şi teroarea inamicilor”.
În Franţa, acumularea de metale preţioase a fost bazată, în principal,
pe dezvoltarea industrială, astfel că se poate vorbi despre un mercantilism
industrial sau acumulare prin industrie. Cei mai importanţi teoreticieni sau
susţinători ai mercantilismului în Franţa au fost Jean Bodin (1530-1596),
care a insistat asupra necesităţii dezvoltării agriculturii, industriei şi
comerţului, văzute ca „mari activităţi naţionale”; Antoine de Montchrétien
(1575-1621), de al cărui nume se leagă naşterea economiei politice şi Jean
Baptiste Colbert (1619-1683).
Aşa cum susţinea şi Antoine de Montchrétien în tratatul său de
economie politică, abundenţa de bani şi de metale preţioase nu duce în mod
necesar la îmbogăţirea ţării, ci doar creează premisele îmbogăţirii acesteia.
Din acest motiv este necesară industria, care să producă bunuri pentru
schimb şi, astfel, la o balanţă comercială favorabilă. Potrivit acestuia,
comercianţii erau foarte utili statului pentru că aduceau profit, însă doar
aceea care se ocupau cu comerţul exterior. Specifică gândirii mercantiliste
este ideea potrivit căreia activitatea economică este un „joc de sumă nulă”,
în care câştigul unuia reprezintă pierderea altuia. Plecând de la aceste
considerente, Antoine de Montchrétien aprecia importanţa comerţului
exterior şi inutilitatea comerţului interior: (1) în cazul comerţului în
interiorul ţării, câştigul unuia era echivalat cu pierderea altuia, astfel că
statul nici nu pierdea, dar nici nu câştiga; (2) pe de altă parte, în cazul
comerţului exterior, orice pierdere echivala cu un transfer gratuit de bogăţie
naturală în favoarea altui stat110.

110
Popescu Gh., op. cit., pp. 59.

62
 Politica mercantilismului industrial urmărea încurajarea activităţilor
productive la nivel naţional printr-o serie de măsuri protecţioniste. Jean
Baptiste Colbert, economist şi ministru al finanţelor (1661-1683), a dus
această politică la extrem, aducând sub control guvernamental aproape
fiecare aspect al producţiei industriale: (1) companiile înfiinţate pentru a
întreprinde activităţi comerciale cu coloniile franceze erau deţinute de rege;
(2)navigatorii şi fabricaţii de nave erau subvenţionaţi de stat; (3) din fonduri
publice au fost numeroase lucrări pentru modernizarea porturilor şi
construirea de canale; (4)comerţul şi industria (inclusiv industria produselor
de lux) au devenit preocupări oficiale, chiar şi metodele de producţie sau
standardele de calitate fiind stabilite de către stat. De asemenea, acesta a
adoptat o serie de măsuri pentru protejarea industriei naţionale în faţa
competiţiei străine: de exemplu, creşterea taxelor pentru articolele de
îmbrăcăminte importate şi subvenţionarea, imigrării meşteşugarilor şi
comercianţilor olandezi şi flamanzi în Franţa pentru a salva industria textilă
franceză de competiţia producătorilor olandezi.
În pofida acestor măsuri protecţioniste, beneficiile nu au fost cele
aşteptat: economia franceză nu a prosperat, iniţiativa a fost înăbuşită, iar
dezvoltarea industriei blocată. De exemplu, prin regulile restrictive din
1666, fiecare fabrică trebuia să producă un număr fix de mărfuri, tot ceea ce
era sub sau peste această cantitate fixă urmând a fi confiscat. După trei
încălcări ale acestei reguli, comerciantul era arestat111.
În Germania, mercantilismul este cunoscut sub denumirea de
cameralism, „Kamera” desemnând locul unde se depozitau şi păstrau
valorile statului, iar „cameralişti” fiind numiţi toţi cei care s-au preocupat de
problema îmbogăţirii statului în perioada secolelor XVI-XVIII112.
Mercantiliştii germani au subliniat importanţa banilor, a unei populaţii
numeroase pentru dezvoltarea industriei şi comerţului, dar şi a necesităţii
intervenţiei statului în viaţa economică.
Inspirându-se din politica economică a Franţei, cameraliştii germani
au adoptat principalele principii ale mercantilismului: balanţa comercială
favorabilă, creşterea exporturilor şi reducerea importurilor (în special pentru
produsele de lux), interzicerea exportului de materii prime şi agricole etc.
Deşi au considerat banii ca fiind cel mai important factor de producţie şi
ajutor al circulaţiei, ei nu au văzut în bani singura formă a bogăţiei.
Dimpotrivă, mai importante decât acumularea de bani erau: dezvoltarea
producţiei industriale şi agricole (atât pentru a produce mărfuri pentru
export, dar şi pentru a asigura aprovizionarea populaţiei cu produse

111
Canterbery E.R., op. cit., pp. 35-36
112
Haney L.H., op. cit., pp. 112 sau Popescu Gh., op. cit., pp. 61

63
agroalimentare), încurajarea comerţului şi creşterea populaţiei (pentru a
spori numărul de contribuabili la bugetul statului).
Interesele statului au fost urmărite printr-o reorganizare a aparatului
fiscal şi formarea unui corp de funcţionari care aveau rolul să administreze
cât mai bine averea principelui şi a statului. Astfel a luat naştere o categorie
specială de funcţionari publici, „care a reuşit – de a lungul secolelor ce au
urmat – să educe şi să disciplineze întreaga populaţie, să creeze cadrul
instituţional adecvat pentru valorificarea, în condiţii de eficienţă crescândă,
a resurselor societăţii şi a iniţiativelor creatoare. Nicăieri în lume,
funcţionarii nu au jucat un rol aşa de însemnat şi de pozitiv, în dezvoltarea
economică şi socială, ca în Germania”113.
Mai mult, spre deosebire de mercantiliştii din alte ţări, care
considerau că veniturile populaţiei trebuie ţinute sub control, iar câştigurile
trebuie limitate la strictul necesar pentru ca muncitorii să nu devină
leneşi114, cameraliştii germani au susţinut că bunăstarea economică a ţării
cerea cu necesitate ca populaţia să dispună de câştiguri care să-i asigure o
existenţă prosperă.
În Italia, marile descoperiri geografice au dus la reducerea
importanţei oraşelor italiene ca centre comerciale mondiale, câştigată încă
din secolul al XII-lea115. Cu toate acestea, oraşele italiene şi-au păstrat
calitatea de centre financiare şi de credit, astfel că principalele preocupări
ale mercantiliştilor italieni au fost cele referitoare la finanţe, foştii mari
comercianţi devenind bancheri internaţionali116. Printre principalii
teoreticieni se remarcă Antonio Serra, care a publicat, în anul 1614, „Il
breve trattato delle cause che possono far abbondare li regni d’oro e
d’argento dove non sono miniere con applicazione al Regno di Napoli”
(Scurt tratat privind cauzele care pot duce la abundenţa de aur şi argint acolo
unde nu există mine, cu aplicare la Regatul Napoli), oferind sfaturi de
politică economică pentru dezvoltarea economică a Regatului Napoli117.
Potrivit acestuia, prosperitatea unei ţări depinde de factori specifici (de

113
Popescu Gh., op. cit., pp. 62.
114
De pildă, mercantilismul britanic William Petty „a propus salarii scăzute (pentru ca
lucrătorii să nu devină „leneşi”), ca şi menţinerea ridicată a preţurilor produselor agricole,
pentru ca muncitorii să nu se hrănească prea uşor şi să nu protesteze la muncă.
Mercantiliştii s-au pronunţat şi împotriva educării populaţiei, pentru că risca să …
„secătuiască” (reducă) resursele de muncă!” În mod similar, mercantilistul francez Jean
Baptiste Colbert susţinea că „lenea din primii ani (ai copilăriei) este sursa dezordinii din tot
restul vieţii” şi folosea – în manufacturile sale – copii, care lucrau încă de la vârsta de 6
ani”. În Popescu Gh., op. cit., pp. 56.
115
Canterbery E.R., op. cit., pp. 26-27.
116
Popescu Gh., op. cit., pp. 63-64.
117
Roncaglia A, op. cit., pp. 48-50.

64
pildă, caracteristicile ţării respective) şi de factori generali, adică anumite
circumstanţe mai mult sau mai puţin favorabili, care pot fi reproduse
oriunde (de exemplu, abundenţa de „materiale” precum bogăţiile naturale
sau terenul fertil, şi caracteristicile geografice, inclusiv poziţionarea unei ţări
în raport cu altele). Există patru categorii de factori generali, şi anume:
(1)cantitatea de mărfuri (producţia industrială); (2) calitatea populaţiei
(îndemânările şi cunoştinţele profesionale); (3) dimensiunea comerţului (în
principal comerţul exterior); (4) capacitatea celor aflaţi la putere (sistemul
politico-instituţional), aceasta din urmă fiind şi cea mai importantă pentru că
le influenţează pe celelalte trei. În ceea ce priveşte măsurile economice ce
trebuiau luate pentru dezvoltarea regatului, acestea includeau: reglementări
administrative pe piaţa financiară şi monetară (interzicerea exportului de
bani şi metale preţioase, scăderea ratei de schimb, utilizarea monedelor
străine ca mijloc de plată intern, supraevaluarea monedei străine etc.) şi
dezvoltarea producţiei industriale, care ar aduce un profit mai sigur decât
producţia agricolă.

Cuvinte cheie: acumulare, comerţ exterior, mercantilism metalist,

mercantilism industrialist, mercantilism comercialist şi cameralism.
Teste de control şi evaluare:
1. Care sunt ideile principale ce caracterizează modul de gândire
mercantilist ?.
2. Care sunt etapele principale ale mercantilismului şi cum se
caracterizează acestea?.
3. Care sunt trăsăturile esenţiale ale mercantilismului ?.
4. Care sunt cele trei căi de îmbogăţire în concepţia mercantilistă ?.
5. În ce constă mercantilismul industrialist şi cine au fost
reprezentanţii de seamă ai acestuia ?.
6. Cine a susţinut mercantilismul comercialist şi în ce constă ?.
7. În ce constă mercantilismul metalist ?.
8. Care sunt principalele caracteristici ale cameralismului ?.

65
 CAPITOLUL IV

LIBERALISMUL ECONOMIC

IV.1. Principiile de bază ale Liberalismului economic

Dezvoltarea industrială şi extinderea producţiei de bunuri au

determinat o serie de transformări profunde la nivelul societăţii118. În primul
rând, în ceea ce priveşte capitalul, capitalul comercial (bani şi metale
preţioase), atât de preţuit de către mercantilişti, a devenit, începând cu a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea, capital productiv (mijloace de
producţie), prin orientarea spre producţiei. La nivelul producţiei de bunuri,
atelierul feudal (în care fiecare meşteşugar producea în întregime produsul
finit) s-a transformat, iniţial, în cooperaţia capitalistă simplă (mai mulţi
meşteşugari lucrează în acelaşi loc şi sub o comandă unică, deşi tot fiecare
producea în întregime produsul finit) şi ulterior în manufactură (în care va
apărea diviziunea socială a muncii, produsul finit fiind rezultatul mai multor
meşteşugari, fiecare specializat în producerea unei părţi a acestuia sau într-o
anumită etapă a procesului de producţie). Primul urmare, accentul se mută
din sfera circulaţiei spre cea a producţiei, considerându-se că prima este în
totalitate de cea de-a doua.
În al doilea rând, iniţiativa privată a luat amploare, punând bazele
unei politici economice liberale. Burghezia (iniţial burghezia comercială) şi-
a consolidat puterea economică odată cu destrămarea sistemului feudal,
susţinând libertatea de acţiune în domeniul economic. În ceea ce îi priveşte
pe teoreticieni, aceştia au căutat noi metode de analiză a fenomenelor
economice şi şi-au intensificat preocupările referitoare la modalităţile de
îmbogăţire. Eforturile lor s-au îndreptat spre toate domeniile activităţii
economice (producţie, distribuţie, circulaţie şi consum) şi la toate nivelurile
desfăşurării lor (întreprinderi, economie naţională, piaţa mondială), ceea ce
a dus la dezvoltarea economiei politice ca ştiinţă despre activitatea
economică a individului119.

118
Popescu Gh., op. cit., pp. 93-96.
119
Sută-Selejan S., Doctrine şi curente în gândirea economică modernă şi contemporană,
Bucureşti, Editura All, 1994, pp.73-74.

66
 Liberalismul economic s-a bazat, încă de la început, pe patru
principii fundamentale:
1. Viaţa economică este guvernată de legi obiective, care asigură
şi menţin permanent un echilibru între interesele posibil divergente ale
individului şi societăţii (între interesele individuale şi cele generale), între
cerere şi ofertă;
2. Viaţa economică este organizată pe baza proprietăţii private,
inviolabilitatea acesteia asigurând libertatea de acţiune a agenţilor
economici. Proprietatea privată este fundamentul pe care se dezvoltă
interesele economice ale indivizilor, care determinată motivaţia principală a
acţiunii economice şi care confirmă stimulentele din economia liberală;
3. Există libertate de acţiune a agenţilor economici pentru a-şi
maximiza rezultatele cu eforturi cât mai mici, aceasta neputând fi îngrădită
decât de limitele impuse de realizarea propriilor interese ale indivizilor, cu
respectarea intereselor celorlalţi.
4. Există concurenţă liberă şi perfectă între agenţii economici,
fără restricţii protecţioniste, limitări din partea instituţiilor statului,
monopoluri sau concurenţă neloiale.
Aceste patru principii fundamentale sunt prezente şi astăzi în
orientările economice de factură liberală, deşi unele dintre ele au suferit
schimbări în secolul al XX-lea. De pildă: (1) principiul inviolabilităţii
proprietăţii private a devenit, în varianta neoliberală, inviolabilitatea
proprietăţii pentru a include totalitatea formelor sale (privată, cooperatistă,
publică şi mixtă); (2) principiul libertăţii de acţiune a agenţilor economici,
care excludea intervenţia statului, a fost nuanţat pentru a permite intervenţia
statului în economie, inclusiv o planificare economică în cadrul anumitor
limite; (3) principiul concurenţei libere şi perfecte a fost, de asemenea,
nuanţat, admiţându-se concurenţa imperfectă între agenţii economici.

IV.2. Şcoala fiziocrată

IV.2.1. Situaţia economică a Franţei la mijlocul secolului al

XVIII-lea

La mijlocul secolului al XVIII-lea, sub domnia regelui Ludovic al

XV-lea al Franţei (în perioada 1715-1774), dar şi sub domnia succesorului
său, Ludovic al XVI-lea (care a domnit în perioada 1774-1789), Franţa se
confrunta cu mari probleme economice120.
120
Haney L.H., op. cit., pp. 136-139.

67
 În primul rând, viaţa coruptă şi extravagantă de la curtea regelui
Ludovic al XV-lea au golit visteria statului şi au dus la îndatorarea excesivă
a statului, iar maxima regală „L’Etat c’est moi!” (Statul sunt eu!) a avut
consecinţe dramatice pentru societate. Populaţia trăia, în mare majoritate,
într-o sărăcie extremă, iar singura clasă care producea venituri – populaţia
rurală – era exploatată de clasa dominantă, mult mai puţin numeroasă. În
plus, nenumăratele războaie ale Franţei din această perioadă au contribuit şi
mai mult la „insolvenţa” ţării.
În al doilea rând, populaţia era împovărată de foarte multe taxe, a
căror colectare era necesară pentru a susţine războaiele permanente şi luxul
de la curte. În perioada mercantilismului, comerţul şi producţia industrială
au fost dezvoltate prin sacrificarea agriculturii, astfel că aceasta se afla într-o
stare deplorabilă. Mai mult, terenurile ce aparţineau clericilor şi nobililor
(aproximativ două treimi din totalul terenurilor agricole) erau exceptate de
la taxe, în vreme ce simplii agricultori (cei care lucrau pământul) erau
obligaţi să plătească taxe ridicate: o mare parte a producţiei era dată
proprietarilor terenului (de regulă, jumătate), pentru partea de producţie
rămasă se plăteau impozite, iar restricţiile comerciale le blocau accesul
produselor lor pe piaţa internă sau pe pieţele internaţionale. Aceste taxe,
impuse atât de către autorităţile centrale, cât şi de către cele provinciale, au
împiedicat producţia agricolă şi a comerţului cu produse agricole. Tehnicile
de producţie şi sistemul de organizare socială erau predominant feudale,
pământul fiind lucrat în dijmă (cu excepţia provinciilor din nord, unde
existau ferme independente).
În pofida multitudinii de taxe, problemele fiscale ale statului nu au
fost soluţionate, regatul aflându-se pe punctul de a se prăbuşi, populaţia s-a
confruntat frecvent cu foametea, ceea ce a dus la scăderi ale populaţiei, iar
agricultura a rămas cu mult în urma celei din alte ţări, în special Anglia121.
În al treilea rând, teoreticienii francezi au început să dezvolte noi
teorii, ca reacţie la politica mercantilistă ce adusese Franţa într-o situaţie
mult inferioară statutului anterior şi potenţialului său (bogăţiile naturale,
inclusiv terenul agricol, numărul populaţiei, dezvoltarea industrială etc.). În
Anglia, „revoluţia agricolă”, care se materializa prin trecerea la fermele de
tip capitalist de mari dimensiuni, era în plină desfăşurare, cu rezultate
pozitive pentru dezvoltarea economică şi societate, iar avantajele acestui
sistem erau deja cunoscute teoreticienilor francezi prin traducerea unor
autori englezi.

121
Vaggi G., Groenewegen P., A Concise History of Economic Thought. From
Mercantilism to Monetarism,
Basingstoke, Palgrave Macmillan, 2006, p. 59.

68
 IV.2.2. Gruparea fiziocrată şi François Quesnay

În contextul situaţiei economice şi politice dificile a Franţei, dar şi ca

rezultat al evoluţiilor din alte ţări europene, în special Anglia, a devenit
evident că politica mercantilistă nu mai putea fi continuată, iar progresul
agriculturii trebuia încurajat prin adoptarea sistemului englez al marilor
ferme de tip capitalist. Promotorii noului curent, prin care se susţinea
întoarcerea la „natură” şi dezvoltarea agriculturii, au fost fiziocraţii (din
punct de vedere etimologic, cuvântul fiziocraţie provine din cuvintele
greceşti physio = natură şi chratos = autoritate, putere, desemnând puterea
naturii), aceştia considerând că doar natura creează bunuri, omul fiind doar
cel care transformă aceste bunuri ale naturii prin munca sa (prin agricultură).
Programul de acţiune al acestora includea următoarele obiective:
- reorganizarea agriculturii pe baze capitaliste prin înfiinţarea şi
sprijinirea marilor ferme;
- adoptarea de măsuri economice în vederea dezvoltării agriculturii
prin: (1)creşterea preţurilor produselor agricole, acestea fiind singurele
produse care se puteau vinde cu venit net; (2) scutirea fermierilor de plata
oricărui impozit şi impozitarea rentei pe care o primeau proprietarii funciari;
(3) liberalizarea comerţului exterior cu produse agricole şi încurajarea
exportului122.
Adepţi frecenţi ai neintervenţiei statului în economie, în special în
domeniul comerţului, fiziocraţilor li se atribuie celebra expresie „Laissez
faire, laissez passer, le monde va de lui même”, îndemn care va fi aplicat
ulterior de multe state în politicile economice proprii.
Curentul economic fiziocrat123 poate fi văzut, cu certitudine, ca o
reacţie la politicile mercantiliste promovate de Jean-Baptiste Colbert în
Franţa secolului al XVII-lea124, care includeau o multitudine de taxe
indirecte, urmăreau promovarea comerţului printr-o serie de reglementări
vamale complexe, susţineau menţinerea unei birocraţii excesive şi
promovau reglementările statale în agricultură şi industria manufacturieră.
Acesta este motivul principal pentru care „Economiştii” (Économistes),
cunoscuţi drept „fiziocraţi”, vor considera, în secolul următor, că principiile
mercantiliste împiedică Franţa să îşi atingă potenţialul, menţinând-o în
sărăcie. Era nevoie, aşadar, de o reformă economică serioasă pentru a
încuraja iniţiativele private, piaţa liberă şi inovaţia.

122
Popescu Gh., op. cit., pp. 98-99.
123
Datele privind curentul fiziocrat şi ideile lui François Quesnay reprezintă o adaptare a
Crăciuneanu V., „Income Distribution with Francois Quesnay and Adam Smith and Current
Social Protection”, Metalurgia International, Nr. 4/2013, pp. 167-171.
124
Blaug M., Economic Theory in Retrospect, Illinois, Richard D. Irwing Inc., 1962.

69
 Fondatorul şcolii fiziocrate este François Quesnay (1694-1774),
medic la curtea regelui Ludovic al XV-lea, care şi-a descoperit vocaţia de
economist la vârsta de 60 ani, fiind autorul unor lucrări importante privind
rolul agriculturii în dezvoltarea economică a Franţei. Printre lucrările sale se
numără „Tabloul economic” (1758), „Analiza Tabloului economic” (1766)
sau „Principiile generale ale politicii statului agrar şi observaţii la aceste
principii” (1768).
Alţi fiziocraţi importanţi, susţinători ai ideilor lui François Quesnay,
au fost: Victor Rinquetti Marquis de Mirabeau (1715–1789, autor al
lucrărilor „La théorie de l’Impôt” - 1760 şi „La Philosophie rurale” - 1763),
Paul Pierre Mercier de la Rivière (1720–1794, autor al lucrării „L’Ordre
naturel et essentiel des sociétés politiques” - 1767), Guillaume François Le
Trosne (1728–1780, autor al lucrării „De Ordre Social” - 1777), Pierre
Samuel Du Pont de Nemours (1739–1817, autor al lucrării „Physiocratie ou
constitution actuelle du gouvernement le plus avantageux au genre humain”
- 1768). Dintre revistele înfiinţate de aceştia pot fi amintite: „Journal
économique” (înfiinţat în 1758); „Gazette du Commerce” (1763 şi condusă
de Du Pont de Nemours); „Journal d’Agriculture, du Commerce et des
Finances” (1764).
Spre deosebire de colbertism, care considera că puterea statului (a
regelui) consta în cantitatea de metale preţioase deţinute, comerţul fiind
principalul mijloc de acumulare a acestora, François Quesnay aprecia că
agricultura era singura activitate productivă, capabilă să asigure surplus sau
„produs net” şi, prin urmare, era singura sursă de taxare. Sistemul de taxe
anterior, complicat şi împovărător, trebuia, în opinia lui Quesnay,
simplificat. În primul rând, aristocraţia, exceptată de la taxare în acea
perioadă, trebuia să plătească o singură taxă directă pe veniturile provenite
din arendarea pământului. În al doilea rând, agricultorii, care nu erau
exceptaţi de la plata taxelor, trebuiau scutiţi de plata oricărei taxe pentru ca,
astfel, să poată face investiţii în scopul creşterii productivităţii125. Potrivit
modelului economic al lui Quesnay, o singură taxă directă asupra veniturilor
provenite din arendarea pământului avea rolul nu doar de a simplifica
sistemul de colectare a taxelor, dar şi de a creşte productivitatea fermierilor
ceea ce ar fi dus, în final, şi la creşterea veniturilor proprietarilor de pământ.
Toate taxele impuse agricultorilor afectau dezvoltarea sectorului
agricol şi producţia agricolă, astfel că acestea trebuiau eliminate. Mai mult,
se impunea necesitatea promovării unor politici comerciale care să susţină
productivitatea agriculturii prin exporturi. Prin încurajarea exporturilor

125
Taylor Overton H., A History of Economic Though: Social Ideas and Economic Theories
from Quesnay to Keynes, Massachusetts, McGraw Hill, 1960.

70
sporea cererea de produse alimentare, ceea ce ducea la creşterea preţurilor şi
profitabilităţii agriculturii, astfel că agricultorii puteau face investiţii de
capital în scopul creşterii productivităţii. Prin urmare, productivitatea totală
creşterea şi, ca rezultat, proprietarii de pământ puteau cere agricultorilor
rente mai mari, iar statul putea colecta mai multe taxe de la rentieri. Pe
termen lung, reforma fiscală era benefică pentru proprietarii de pământ şi
pentru întreaga naţiune. Proprietarii de pământ erau cei care trebuiau să îşi
asume responsabilitatea creşterii productivităţii agriculturii prin plata
taxelor, care ar fi dus la creşterea capitalului şi la dezvoltare economică.

Quesnay considera că societatea era formată, în ansamblu, din trei

clase diferite: clasa proprietarilor (classe des propiétaires), clasa
producătorilor (classe productive) şi clasa neproductivă formată din
populaţia urbană, meşteşugari şi comercianţi (classe stérile)126. După cum
sugerează şi numele, clasa producătorilor este cea mai productivă, pentru că
lucrează în agricultură, sectorul agricol fiind singurul capabil să genereze
surplus net, care este plătit sub formă de rentă sau venit clasei proprietarilor.
Sectorul industrial rămâne „steril” pentru că nu poate genera profit, având
întotdeauna o rată de rentabilitate egală cu zero. Competiţia dintre
antreprenori împiedică generarea de profit, astfel că o creştere a eficienţei
industriale ar duce la ieftinirea produselor, însă nu şi la generarea unui
surplus pentru producători.
Ideea principală a lui Quesnay, şi anume că agricultura era singura
activitate economică ce poate genera bogăţie, este exprimată în celebrul
„Tablou economic” (Tableau economique) din 1758127. Potrivit acestuia, în
fiecare an, producţia agricolă va da naştere unei circulaţii a produselor şi,
prin urmare, a fluxurilor monetare. Din venitul anual, provenit din lucrarea
pământului, agricultorii vor plăti renta proprietarilor şi vor cumpăra unelte şi
bunuri de la meşteşugarii clasei sterile. Din aceste schimburi monetare
proprietarii obţin un venit, produsul net, care le va permite, la începutul
anului următor, să cumpere produse agricole de la agricultori şi bunuri de la
clasa sterilă. Prin urmare, funcţionarea sistemului este bazată pe profitul
generat de agricultură, pentru că celelalte clase, cu excepţia celei a
agricultorilor, trăiesc din produsul net şi sunt „sterile”. Singurul mod de
sporire a prosperităţii naţiunii este maximizarea produsului net prin
eficientizarea agriculturii.

126
Blaug M., op. cit.
127
Higgs H., The Physiocrats. Six Lectures on the French Économistes of the 18th Century,
Kitchener, Batoche Books, 2001.

71
72
 Doar creşterea eficienţei agricole poate duce la creşterea surplusului
economiei şi, prin urmare, la dezvoltarea naţiunii şi a populaţiei. Aşa cum
afirma Quesnay, costurile agricole sunt fixe, constând în hrana consumată
de agricultori în timpul producţiei. Cum hrana consumată de agricultori este
constantă, o creştere a productivităţii agricole ar duce la o creştere a
surplusului naţiunii. Acesta este motivul pentru care agricultorii nu trebuie
taxaţi, ci, dimpotrivă, trebuie lăsaţi să-şi sporească raportul capital/muncă.
Doar astfel clasa proprietarilor va avea venituri mai mari şi va creşte cererea
de produse finite, iar meşteşugarii se vor putea întreţine. Sectorul
manufacturier putea supravieţui doar datorită bogăţiei acelora care consumă
produse manufacturate, şi anume clasa proprietarilor. Mai mult, sectorul
agricol îi oferea materiile prime necesare pentru produsele manufacturate.
Orice taxă impusă celor care lucrează pământul ar avea consecinţe
nefaste asupra economiei, pentru că produsul total nu poate creşte fără
creştere agricolă. Cu toate acestea, era necesară distincţia între profita-
bilitatea agriculturii la scară mică (la petite culture), care includea micile
exploataţii agricole şi cea a agriculturii la scară mare (la grande culture),
care includea exploataţiile mari. Diferenţa dintre cele două tipuri era majoră,
având în vedere că doar cea din urmă era mai productivă şi putea oferi o
intensitate a capitalului mai ridicată. Ratele de profitabilitate erau
„avansurile anuale”, respectiv capitalul circulant necesar pentru a continua
procesul în fiecare an.
Investiţiile de capital erau legate, în opinia lui Quesnay, şi de
creşterea şi bunăstarea populaţiei, o variabilă esenţială în modelul de
creştere economică promovat de acesta128. Astfel, „fără forţă de muncă,
pământul nu are nicio valoare. Oamenii, pământul şi vitele sunt bogăţia
primitivă a unui mare stat”129. Cu toate acestea, starea populaţiei din Franţa
perioadei lui Quesnay era deplorabilă nu doar în privinţa lipsei mijloacelor
de trai, dar şi referitor la numărul în descreştere al acesteia. Sărăcia şi
numărul redus al populaţiei erau motivele scăderii drastice a bogăţiei
statului, iar starea dezastruoasă a agriculturii se datora, în principal, unor
factori concreţi: (1) dezertarea copiilor ţăranilor, care migrau spre marile
oraşe din cauza sărăciei, impozitelor (taille) şi recrutării în armată (milice),
unde transferau o parte a micului capital al părinţilor; (2) taxarea arbitrară,
care priva investitorii agricoli de securitatea asociată proprietăţii lor; (3)
restricţiile care împiedicau comerţul cu cereale130. Cum, în acest model,
sectorul agricol este singurul sector productiv, atunci acest sector
influenţează inclusiv creşterea populaţiei, care depinde de creşterea
128
Eltis W., The Classical Theory of Economic Growth, Oxford, Palgrave, 2000.
129
Higgs H., op. cit., pp. 20.
130
Ibidem.

73
produsului net. Industria manufacturieră nu poate duce la creştere demo-
grafică, iar ocuparea populaţiei în acest sector poate fi chiar dăunătoare:
antrenarea populaţiei în activităţile manufacturiere privează agricultura de
forţa de muncă necesară şi, prin urmare, duce la scăderea produsului net.
Creşterea populaţiei „depinde în totalitate de creşterea bogăţiei, de existenţa
locurilor de muncă şi de utilizarea bogăţiei...”131.
Asigurarea activităţii agricole avea rolul de a susţine populaţia rurală
şi, în final, chiar puterea statului: „Este bogăţia acestora cea care fertilizează
pământul şi multiplică numărul animalelor, care îi atrage şi îi determină pe
locuitori să se stabilească în mediul rural şi care generează puterea şi
prosperitatea naţiunii”132.
Efectele dăunătoare ale taxării multiple în modelul lui Quesnay sunt
evidente. Impactul asupra avansurilor anuale este direct şi, pe termen lung,
prin reducerea creşterii, şi venitul din taxe este redus. O consecinţă directă a
acestui fapt este scăderea acumulării de capital în sectorul agricol şi
creşterea costurilor colectării taxelor. Soluţia unei creşteri economice reale
şi, implicit, a unei îmbogăţiri a statului, era aceea de a creşte preţurile
produselor alimentare şi de a excepta fermierii de la plata taxelor. În acest
fel, ar creşte nu doar valoarea rentelor plătite proprietarilor de către
agricultori, dar şi profitabilitatea sectorului agricol. Astfel, agricultorii pot
mări suprafeţele cultivate şi pot investi în unelte pentru creşterea eficienţei
pământului şi modernizarea tehnicilor agricole133.
Un singur impozit, simplu şi direct (impôt unique) trebuie să fie
perceput doar asupra pământului, însă nu trebuie să depăşească o treime din
produsul net. Prin urmare, munca în sectorul agricol, singurul capabil să
producă produs net, trebuia încurajată, iar impozitele trebuiau aplicate doar
asupra rentei şi menţinute la un nivel optim, astfel încât să nu producă efecte
negative asupra bunăstării populaţiei şi, mult mai important, asupra bogăţiei
naţiunii134. În cuvintele lui Quesnay, „impozitarea nu trebuie să fie
distructivă sau disproporţionată faţă de venitul total al naţiunii;... în caz
contrar, impozitul degenerează în spoliere şi cauzează o înrăutăţire a
situaţiei, care poate rapid ruina un stat”135.

131
François Quesnay et la physiocratie, Vol. I, II, Paris, INED, 1958, pp. 537.
132
Ibidem, pp. 454.
133
Vaggi G., The Economics of François Quesnay, Pavia, McMillan, 1987.
134
Samuels W.J., „The Physiocratic Theory of Property and State”, The Quarterly Journal
of Economics, Vol. 75, No. 1/Feb. 1961, pp. 96-111.
135
Quesnay F., „General Maxims of the Economical Government in an Agricultural
Kingdom”, tr. E.R. Blake, The Library of Original Sources, Vol. VI, Milwaukee, 1915, pp.
393-398.

74
 IV.2.3. Principalele idei economice ale fiziocraţilor

Ordinea naturală. Fiziocraţii fac distincţie între ordinea naturii,

considerată ca stare a naturii, şi ordinea socială, creată de om şi bazată de
proprietate, securitate şi libertate. Pe de altă parte, termenul de ordine a
naturii implică ideea dreptului natural, care guvernează lumea fizică.
Ordinea naturii este de natură divină, iar oamenii trebuie să o înţeleagă şi să
se conformeze acesteia pentru a-şi asigura fericirea136.
Prin urmare, „ordinea naturii” transcende orice tip de societate,
include legile cele mai avantajoase pentru oameni, care sunt cunoscute prin
raţiune şi lasă individului libera alegere de a o respecta sau respinge, fără
sancţiuni. La rândul său, „ordinea pozitivă” (sau „ordinea socială) este
făcută de oameni şi dedusă din „ordinea naturii”, are caracter istoric
(valabilă pentru o societate determinată şi o anume perioadă), iar
nerespectarea acesteia aduce cu sine sancţiuni (are forţă coercitivă). Deşi
oamenii sunt liberi în ceea ce priveşte modul de căutare şi atingere a fericirii
lor, pentru a-şi asigura prosperitatea este necesar ca „ordinea pozitivă” să fie
conformă cu „ordinea naturii”; în caz contrar, prosperitatea dispare137.
Produsul net reprezintă surplusul, obţinut prin scăderea cantităţii de
bogăţie consumată/distrusă în procesul de producţie din cantitatea de
bogăţie nou creată. Potrivit fiziocraţilor, doar agricultura putea să genereze
produs net prin muncă, cantitatea de bogăţie creată fiind mai mare decât
cantitatea de bogăţie consumată138. François Quesnay aprecia: „Agricultura
şi comerţul sunt constat văzute ca cele două surse ale bogăţiei noastre.
Comerţul, ca şi industria, doar o ramură a agriculturii. Aceste două forme
există doar datorită agriculturii. Agricultura este cea care furnizează materia
pentru industrie şi comerţ şi care le aduce profit amândurora, dar aceste
două ramuri îşi orientează câştigul către agricultură, care îşi reînnoieşte
bogăţia ce este cheltuită şi consumată în fiecare an”139. Prin urmare, doar
agricultura era productivă, în vreme ce toate celelalte industrii, inclusiv
industria manufacturieră, comerţul sau transportul, erau considerate sterile.
În toate aceste industrii, munca omului nu producea nimic, ci doar înlocuia,
transfera sau modifica bunurile deja produse. Mai mult, produsul net creat
de agricultură a făcut posibilă existenţa economiei şi a civilizaţiei pentru că

136
Gide C., Rist C., A History of Economic Doctrines, Second Edition, London, D.C. Heath
and Company, 1913, pp. 5-12.
137
Popescu Gh., op. cit., pp. 104.
138
Gide C., Rist C., op. cit., pp. 12-18.
139
Quesnay F., Grains (p. 216), citat în Gray A., The Development of Economic Doctrine.
An Introductory Survey, London, Longmans, Green and Co., 1956, pp. 102.

75
„prosperitatea umanităţii este legată de produsul net maxim”140. Cum
agricultura era singura sursă veritabilă de bogăţie, promovarea acesteia a
constituit principala preocupare a fiziocraţilor, deşi nici industria sau
comerţul nu erau neglijate.
Distribuţia bogăţiei. Circulaţia produsului net constituia, pentru
fiziocraţi, ceea ce constituia sângele pentru corpul fizic, adică elementul
esenţial care asigura viaţa141. Quesnay, cu ajutorul unor cunoştinţe medicale
importante, a încercat să le transpună la nivelul societăţii prin intermediul
Tabloului economic, în cadrul celor trei clase: (1) clasa productivă
(agricultorii), (2) clasa parţial productivă (cea a proprietarilor de terenuri),
(3)clasa neproductivă (comercianţi, meşteşugari etc.).
Produsul anual net circula între aceste clase, iar această circulaţie
este absolut necesară pentru supravieţuirea întregului sistem. O parte a
produsului generat de agricultură este păstrat de agricultori, însă restul este
distribuit atât proprietarilor de terenuri, cât şi clasei sterile, care le oferă, în
schimb, unelte agricole, îmbrăcăminte, încălţăminte etc. Presupunând că
agricultorii au o producţie anuală de 5 miliarde franci, ecuaţia este
următoare: din cele 5 miliarde de franci, 2 miliarde sunt păstrate de
agricultori pentru a-şi asigura mijloacele de trai şi mijloacele necesare
pentru producţia din anul următor (cereale, animale de muncă, unelte etc.).
Această parte din produsul net nu circulă, fiind păstrată de cei care au
produs-o. Clasa productivă are nevoie, însă, de o serie de alte bunuri
produse de clasa sterilă (de exemplu, produse manufacturate), iar un miliard
din cele 3 rămase va merge către această clasă pentru achiziţia bunurilor
respective. Celelalte 2 miliarde vor merge către proprietarii terenurilor şi
către guvern, sub formă de taxe, rente, impozite. Dar şi clasa proprietarilor
are nevoie de produse manufacturate, astfel că din cele 2 miliarde primite de
la clasa productivă va aloca un miliard pentru cumpărarea de produse de la
clasa sterilă. Celălalt miliard al clasei proprietarilor va fi înapoiat clasei
producătoare pentru achiziţia de produse agricole necesare traiului. Clasa
sterilă, care nu produce nimic, obţine două miliarde (unul de la clasa
productivă, unul de la clasa proprietarilor) pentru mărfurile vândute, însă, la
rândul său, va avea nevoie de alimente şi de materii prime pentru confec-
ţionarea produselor manufacturate. Prin urmare, îşi procură alimentele şi
materiile prime de la clasa producătoare (singura clasă care poate produce
aceste bunuri), prin intermediul celor două miliarde câştigate. Cele trei
miliarde care au plecat de la clasa productivă se întorc la clasa productivă
(un miliard de la clasa proprietarilor şi 2 miliarde de la clasa sterilă). În
140
Dupont de Nemours, Origine d’une Science nouvette, p. 346, citat în Gide C., Rist C.,
op. cit., pp. 12.
141
Gide C., Rist C., op. cit., pp. 18-26.

76
final, toate cele 5 miliarde produse de clasa productivă vor ajunge din nou în
mâinile acesteia, care le va reinvesti pentru producţia de anul următor. Iar
acest proces va continua, pe o perioadă nedeterminată.
Comerţul şi banii. Comerţul şi schimbul erau văzute ca activităţi
neproductive sau sterile, de vreme ce erau schimbate bunuri de valoare egală
(dacă fiecare primeşte echivalentul a ceea ce a dat, atunci nu poate fi creată
bogăţie): „schimbul este un contract de egalitate, o valoare egală fiind dată
la schimb pentru o valoare egală. Prin urmare, nu este un mijloc de creştere
a bogăţiei, pentru că unul dă exact la fel de mult pe cât primeşte celălalt,
însă este un mijloc de satisfacere a nevoilor şi diverselor plăceri142. Potrivit
fiziocraţilor, nici comerţul extern nu producea nicio bogăţie reală, fiind
considerat necesar doar în cazul acelor bunuri care nu puteau fi produse în
ţară. Nici revânzarea bunurilor sau tranzacţiile comerciale nu erau bine
văzute, considerându-se că era mult mai bine ca bunurile să ajungă de la
producător direct la consumator, fără intermediari sau „traficanţi”. În pofida
acestei opinii despre comerţ, fiziocraţii nu au considerat necesară intervenţia
statului pentru a-l limita sau reglementa în vreun fel.
Ei au abdicat, totuşi, de la principiul non-intervenţionismului în
problemele monetare, în special cu privire la dobândă. Plata dobânzii era
văzută ca fiind îndreptăţită doar atunci când utilizarea capitalului ducea la o
creştere reală a bogăţiei, cum era cazul agriculturii. În ceea ce priveşte
comerţul sau industria, însă, dobânda trebuia limitată sau chiar interzisă,
pentru că, fiind activităţi productive, acestea nu puteau să genereze produs
net, astfel că dobânda trebuia plătită din buzunarul celui care se
împrumuta143.
Statul şi fiscalitatea. Fiziocraţii se pronunţau în favoarea limitării
funcţiilor statului, apreciind că societatea era guvernată de o „ordine natu-
rală”, care nu avea nevoie de ajutor prin legi scrise144. Fără a fi adepţi ai
anarhismului, aceştia doreau un minimum de legislaţie (legi civile în acord
cu ordinea naturală) cu maximum de autoritate. Statul trebuia să se limiteze
la anumite funcţiuni de bază, şi anume: menţinerea securităţii, educaţie,
lucrări publice şi creşterea productivităţii agricole. Pentru a-şi îndeplini
aceste funcţii, care cereau cheltuieli, statul avea nevoie de încasarea taxelor.
Cunoscând modelul de taxare din perioada anterioară, care era
considerat unul dintre motivele ruinării populaţiei şi al situaţiei economice
dramatice din Franţa, fiziocraţii au gândit un sistem de taxare cu totul nou
faţă de cel anterior. Produsul net era singura sursă de taxare, astfel că
singura clasă care trebuia să plătească taxe era cea a proprietarilor de
142
Le Trosne Guillaume François, pp. 93-94, citat în Gide C., Rist C., op. cit., pp. 27.
143
Gide C., Rist C., op. cit., pp. 27-33.
144
Ibidem, pp. 33-37.

77
terenuri. Ei au propus instituirea unei singure taxe pe teren, în valoare de
30% din produsul net, argumentând că un astfel de sistem ar fi adus o
contribuţie majoră la îmbogăţirea ţării (regelui), statul devenind astfel
proprietar asupra a 30% din totalul terenurilor. Venitul anual al regelui ar fi
crescut, astfel, cu fiecare sporire a produsului net. Cei care îşi câştigau
veniturile prin muncă nu ar fi trebuit să fie taxaţi, deoarece veniturile lor
erau minime, iar orice taxă le-ar fi redus investiţiile şi, astfel, ar fi dus la
reducerea producţiei (şi a produsului net)145.

IV.2.4. Locul şi rolul fiziocraţilor în gândirea economică

Deşi dominaţia curentului de gândire fiziocrat a durat puţin mai mult

de un sfert se secol (aproximativ 1757-1776)146, fiziocraţii au adus o
contribuţie importantă teoriei şi practicii economice147:
- au fost ultimii teoreticieni care au limitat sfera productivă la o
singură ramură (agricultura) şi la un singur factor de producţie (natura);
- au fost ultimii teoreticieni care au explicat viaţa economică pe baza
unor considerente de ordin religios, apreciind că „ordinea naturală”
(„ordinea socială” sau „dreptul pozitiv”) derivă din „ordinea naturii”, care
este de inspiraţie divină;
- au fost primii economişti al căror obiect principal de studiu a fost
sfera producţiei şi nu sfera circulaţiei, deschizând drumul Economiei
politice spre studierea detaliată a producţiei, iniţial cea agricolă, apoi şi cea
neagricolă (şi în principal industrială);
- au fost primii economişti care au afirmat că bogăţia unui stat nu
constă în bani şi metale preţioase, ci în bunuri (create de agricultură);
- au fost primii economişti care au pus bazele regimului liberal,
fundamentată pe proprietatea privată şi pe libertatea de acţiune a indivizilor,
deşi, în viziunea lor, societatea era guvernată de o ordine divine;
- au fost primii economişti care au studiat structura de clasă a
societăţii umane din punctul de vedere al activităţilor economice, prin
identificarea celor trei clase, cea productivă, cea a proprietarilor şi cea
sterilă, fiecare având roluri economice bine definite;
- au fost primii care au analizat activitatea economică sub forma unei
circulaţii continue a veniturilor de la o clasă a populaţiei la alta,
reprezentând aceste fluxuri printr-un tablou sintetic;
- fiziocraţia a fost considerată prima şcoală economică din istorie, cu
o paradigmă articulată. Fiziocraţii au avut un lider în persoana lui François
145
Ibidem, pp. 38-45.
146
Roncaglia A., op. cit., pp. 96.
147
Popescu Gh., op. cit., pp. 101-102.

78
Quesnay, dar şi propria revistă – „Ephemerides du Citoyen” – în care şi-au
publicat lucrările şi şi-au prezentat ideile şi opiniile. În plus, opiniile
acestora s-au materializat prin acţiune politică practică din partea
autorităţilor timpului.
În prezent, ideile fiziocraţilor nu mai prezintă aceeaşi importantă
pentru economie. În primul rând, nimeni nu mai consideră că agricultura
este singura ramură productivă sau că natura este singurul factor de
producţie exclusiv. De altfel, chiar în aceeaşi perioadă, Adam Smith
extindea sfera productivă pentru a include şi industria, iar la începutul
secolului al XIX-lea, Jean Baptiste Say o extindea şi mai mult, incluzând
toate activităţile utile. În ceea ce priveşte factorii de producţie, la capitalul
(comercial) mercantiliştilor şi natura fiziocraţilor, clasicii englezi au
adăugat munca148.

IV.2.5. Adversarii fiziocraţilor

Doctrina fiziocrată a fost vehement criticată încă de la început, fie ca

rezultat al afirmării capitalismului (care venea în contradicţie cu „ordinea
naturală” a fiziocraţilor), fie ca rezultat al inconsistenţei unora dintre ideile
promovate.
Ferdinando Galiani (1728-1787), unul dintre principalii critici ai
doctrinei fiziocrate, a atacat „spiritul” sistemului fiziocrat, abordând
valoarea şi schimbul din perspectivă utilitaristă (în condiţiile în care
fiziocraţii nu aveau o teorie a valorii clar specificată)149. Opinia sa era că
valoarea este ceea ce crede un individ raportul dintre posesia unui lucru şi
posesia altui lucru (abordarea subiectivă a teoriei valorii), admiţând, însă, că
această estimare depinde de ceva exterior individului (obiectiv) şi anume:
caracteristicile lucrului respectiv şi condiţiile care determină abundenţa sau
raritatea acestuia: „valoarea [...] este un temei, iar acesta, la rândul său, este
compus din două temeiuri, pe care le numesc utilitate şi raritate [...] numesc
utilitate capacitatea unui lucru de a ne oferi fericire, şi numesc raritate
proporţia dintre cantitatea dintr-un lucru şi nevoia pentru acel lucru”.
Galiani a făcut distincţie între două categorii de bunuri: cele care sunt rare
prin însăşi natura lor şi cele care sunt produse şi pot fi re-produse, acestea
din urmă fiind cele care oferă venituri constante.
Anne Robert Jacques Turgot (1727–1781) a fost un alt critic al
doctrinei fiziocrate, deşi a fost discipol al lui François Quesnay şi chiar a
încercat să pună în aplicare unele dintre ideile fiziocraţilor (de pildă,

148
Ibidem, pp. 120-121.
149
Roncaglia A., op. cit., pp. 107-109.

79
stabilirea comerţului liber cu cereale, stoparea creşterii taxelor, reducerea
sau anularea privilegiilor anumitor clase sociale etc.) din poziţia de ministru
de finanţe, deţinută între 1774-1776, însă eforturile acestuia au întâmpinat o
opoziţie considerabilă, în principal din partea claselor privilegiate150. Spre
deosebire de fiziocraţi, care considerau că natura este singurul factor de
producţie, Turgot a apreciat importanţa capitalului în procesul de producţie,
aşa cum a apreciat şi producţia de bunuri (industria) ca sector productiv al
economiei. Asemeni lui Galiani, şi Turgot a elaborat o teorie subiectivă a
valorii de schimb, bazată pe utilitate. În opinia sa, toate evaluările indivizilor
sunt subiective: vânzătorul şi cumpărătorul acceptă schimbul deoarece ei au
evaluări diferite (valeurs estimatives) ale bunului respectiv, ceea ce
constituie limitele minime şi maxime ale preţului. Preţul de schimb
reprezintă, prin urmare, o medie între cele două limite, care coincide cu
valoarea apreciativă (valeur appréciative) rezultată din media valorilor
estimative.
În ceea ce priveşte capitalul, atât Galiani, cât şi Turgot, au considerat
dobânda ca fiind cât se poate de justificată, demonstrând că aceasta era un
„preţ” al capitalului şi una din sursele lui de multiplicare. În plus, dacă
fiziocraţii vedeau capitalul numai sub forma „avansurilor” din agricultură
(clasa sterilă nu dispunea de capital, ci de „un fond”), Turgot a definit
capitalul drept „bogăţie mobiliară acumulată”151.

IV.3. Şcoala clasică engleză

Şcoala clasică engleză a dominat scena economică de la sfârşitul

secolului al XVIII-lea până la finalul secolului al XIX-lea, printre figurile
marcante numărându-se Adam Smith, David Ricardo, Thomas Robert
Malthus. Aceasta a reprezentat, în istoria gândirii economice, prima şcoală
care a încercat să explice şi analizeze economia capitalistă de piaţă152. Ideile
acestora trebuie, însă, înţelese în contextul epocii în care ele au apărut,
influenţaţi fiind de condiţiile economice, sociale şi politice ale Angliei în
mod special şi ale Europei în general.

IV.3.1. Trecerea de la mercantilism la liberalism în Anglia

La începutul secolului al XVII-lea, Anglia şi Scoţia erau entităţi

separate, în multe privinţe izolate de continentul european. Deşi deţinea o
poziţie importantă în comerţul cu lână sau produse textile din lână, comerţul
150
Ibidem, pp. 106-107.
151
Popescu Gh., op. cit., pp. 122-123.
152
Medema S., op. cit.,

80
Europei era dominat de navele şi comercianţii olandezi. Pentru a câştiga o
poziţie privilegiată, începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea
Anglia a adoptat o serie de măsuri politice şi economice, iar cele trei
războaie navale (1652-1654, 1665-1667 şi 1672-1674, purtate pentru
câştigarea controlului asupra rutelor comerciale) au asigurat supremaţia
Londrei ca centru comercial şi controlul britanic al mărilor. La începutul
secolului următor, în urma Actului de Uniune din 1707 dintre Regatul
Scoţiei şi Regatul Angliei, Marea Britanie devenea o putere europeană
majoră stabilindu-şi ca obiective menţinerea controlul asupra mărilor şi
diminuarea dominaţiei Franţei asupra Europei continentale. Controlul
asupra rutelor comerţului mondial i-au adus acesteia o stabilitate relativă şi
o continuă creştere pe tot parcursul secolului al XVIII-lea. Adepţi ai
mercantilismului comercialist, britanicii au promovat măsurile protecţioniste
pentru asigurarea unei balanţe comerciale favorabile, principalele profituri
ale ţării venind din comerţul cu Orientul Îndepărtat şi continentul
american153.
Dacă pe parcursul secolului al XVII-lea gânditorii englezi
considerau comerţul ca principala sursă de bogăţie, secolul al XVIII-lea va
aduce o extindere a ariei de analiză, în principal ca rezultat al Revoluţiei
agricole (care a luat avânt în Anglia încă din secolul al XV-lea) şi
Revoluţiei industriale (începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea). Fermele capitaliste mari şi metodele noi de cultivare a pământului au
generat o creştere importantă a producţiei agricole, în vreme ce, în industrie,
producţia a înregistrat o creştere fără precedent datorită înlocuirii muncii
manuale cu cea a maşinilor.
În domeniul ştiinţei, s-a trecut la interpretarea fenomenelor naturale
nu prin apelul la credinţe religioase, ci pe baze ştiinţifice, raţionale, iar
Anglia a devenit centrul „lumii ştiinţifice” odată cu înfiinţarea Societăţii
Regale în 1662154.
Un secol de explorări, comerţ mondial cu sclavi şi cu mărfuri de
consum, cuceriri teritoriale au făcut din Marea Britanie cea mai bogată
naţiune a lumii la 1750. Deşi o mare parte a acestei bogăţii a ajuns la rege şi
nobilime, cealaltă parte a ajuns în mâinile clasei de mijloc a comercianţilor.
Această schimbare a distribuţiei veniturilor a dus extinderea pieţei de
mărfuri (hrană, ustensile, îmbrăcăminte etc.), iar sporirea cererii consuma-
torilor a confirmat nevoia dezvoltării şi îmbunătăţirii producţiei şi
procedurilor industriale155.

153
Brewer A., Pre-Classical Economics in Britain, în Samuels W.J., Biddle J.E, Davis J.B.,
op. cit., pp. 78-79.
154
Ibidem, pp. 78.
155
Canterbery E.R., op. cit., pp. 46.

81
 În acest context, teoreticienii încep să regândească viaţa economică
pe baze noi, plecând de la premisa că, aşa cum demonstra realitatea,
comerţul nu era singura sursă de bogăţie a unei naţiuni. Este perioada în care
se afirmă doctrina liberalismului economic, bazat pe ideea existenţei unei
ordini naturale (şi nu o ordine de origine divină) şi pe ideea promovării
interesului personal. Activitatea economică va fi organizată pe baza celor
patru principii ale liberalismului economic – promovarea ideii ordinii
naturale şi a legilor obiective care guvernează economia, respectarea
proprietăţii private, susţinerea libertăţii de acţiune a organizării economice şi
a concurenţei libere şi perfecte – iar centrul preocupărilor va trece de la
circulaţia mărfurilor la producţia mărfurilor, generând o problematică nouă:
rolul diviziunii muncii în procesul de producţie, importanţa muncii ca factor
de producţie, valoarea şi formarea surplusului de valoare, bazele formării
preţurilor, veniturile diverselor clase sociale (salariul, profitul, renta) etc.

IV.3.2. Adam Smith

Adam Smith (1723-1790) s-a născut în Kirkaldy, pe coasta estică a

Scoţiei, într-o familie de proprietari de terenuri. În 1737 s-a mutat la
Glasgow pentru a urma cursurile universităţii locale (în realitate, un fel de
liceu), studiind, printre altele: limba greacă, logică, matematică, fizică,
filosofie şi filosofie morală (devenind familiarizat cu ideile lui Aristotel,
René Descartes, John Locke). Timp de trei ani (1748-1751) a ţinut cursuri
de retorică şi literatura engleză la Universitatea din Edinburgh, bucurându-
se de un oarecare succes în ceea ce priveşte audienţa şi câştigul. În 1751 a
devenit profesor la Universitatea din Glasgow, iniţial la catedra de logică, şi
apoi la catedra de filosofie morală, ţinând cursuri de teologie naturală, etică,
jurisprudenţă, politică şi economie politică156. Din această poziţie va scrie,
în 1759, prima sa carte, „Teoria sentimentelor morale”, care va fi printată în
şase ediţii până la moartea sa. Publicarea cărţii îi va facilita obţinerea
poziţiei de profesor particular al unui tânăr nobil157, iar acceptarea acestei
poziţii (1764) îi va aduce, pe lângă venituri satisfăcătoare, şi oportunitatea
de a călători prin Europa şi de a lua contact cu multe personalităţi ale vremii

156
Roncaglia A., op. cit., pp. 115-116.
157
În sistemul educaţional scoţian, era obişnuit, la vremea respectivă, ca tinerii cu resurse
financiare deosebite să plătească profesor particulari pentru educaţia proprie, plata
profesorului depinzând de aprecierea generală a studentului. Este un sistem pe care Adam
Smith îl va considera superior celui practicat în universităţile din Anglia (precum Oxford)
care erau finanţate din fonduri publice şi donaţii private şi unde profesorii, primind un
salariu fix şi regulat, nu aveau niciun stimulent pentru a-şi îmbunătăţi pregătirea şi
metodele de predare. Pentru detalii Roncaglia A., op. cit., pp. 115.

82
(inclusiv Voltaire în Geneva sau François Quesnay în Paris) şi cu ideile
acestora. Întors în ţară, între 1767 şi 1773 s-a retras în oraşul natal pentru a
se dedica scrierii principalei sale lucrări, „Avuţia naţiunilor. Cercetare
asupra naturii şi cauzelor ei”, considerată a fi „cea mai faimoasă carte de
economie a tuturor timpurilor”158, retipărită în cinci ediţii într-o perioadă de
doar 12 ani.
În 1778 a fost numit comisar vamal şi s-a mutat la Edinburgh, unde a
trăit, alături de mama sa, o viaţă relativ liniştită, dedicată funcţiei şi ideilor
sale. La moartea sa, în 1790, executorii testamentari se vor conforma
dorinţelor lui Adam Smith şi vor distruge 16 volume de manuscrise ale
acestuia.
În ceea ce priveşte metoda folosită de Adam Smith în „Avuţia
naţiunilor”, se poate afirma că autorul nu se ocupă de o istorie a
capitalismului. Smith nu abordează deloc problema cauzelor apariţiei,
dezvoltării şi evoluţiei capitalismului. Dimpotrivă, el consideră relaţiile
capitaliste ca date, analizând doar ceea ce se întâmplă în cadrul lor şi nu
modul de apariţie a acestora. Mai mult, el apreciază că legile obiective pe
care se bazează economia sunt la fel de naturale şi „supraistorice” şi eterne
precum capitalismul, ceea ce este o eroare159.
Adam Smith a încercat, pe de o parte, să analizeze esenţa
fenomenelor sociale şi legăturile lor interne, iar pe de altă parte să descrie
aceste fenomene aşa cum apăreau şi cum se manifestau ele la nivelul
societăţii, folosind două metode: „Prima metodă este de fapt abstractizarea,
prin excelenţă ştiinţifică, care l-a condus pe autor la concluzii şi rezultate
pertinente, logice, înscrise definitiv în patrimoniul ştiinţei economice. A
doua metodă este de fapt descrierea şi a fost folosită de Adam Smith pentru
înregistrarea unor fenomene şi realităţi nestudiate de predecesorii săi.
Utilizând această metodă, autorul s-a situat la nivelul aparenţelor, al
formelor de manifestare a realităţii, fără să poată desprinde legăturile
esenţiale, de cauzalitate, mecanismele interne ce guvernează economia
reală”160.
Sistemul de gândire al lui Smith este fundamentat pe ideea lui
„homo oeconomicus”, agentul economic liberal care se distinge printr-o
serie de trăsături distincte161:
1. Este perfect raţional, înţelegând că scopul său în activitatea
economică trebuie să fie maximizarea câştigului concomitent cu
minimizarea eforturilor;

158
Roncaglia A., op. cit., pp. 117.
159
Ciulbea T., op. cit., pp. 79-80.
160
Popescu Gh., op. cit., pp. 136.
161
Ibidem, pp. 137-138.

83
 2. Este perfect egoist, acţionând exclusiv pentru realizarea
interesului propriu;
3. Este perfect liber să acţioneze în economie, fiind îngrădit doar de
limitele impuse de realizarea propriului interes (orice individ poate urmări
atingerea interesului personal fără, însă, a aduce atingere intereselor
celorlalţi);
4. Este perfect concurenţial, aflându-se într-o concurenţă
permanentă şi perfectă cu toţi ceilalţi;
5. Este perfect social, pentru că atingerea propriilor obiective
presupune cooperarea cu ceilalţi în cadrul diviziunii muncii, fiind stabilit un
sistem interdependent de relaţii interesate cu ceilalţi indivizi.
Deşi, la prima vedere, ar părea că acţiunile indivizilor cu aceste
caracteristici ar duce la haos (fiecare urmărindu-şi propriul interes în
permanenţă), în opinia lui Adam Smith ordinea naturală va fi asigurată prin
intervenţia „mâinii invizibile”: deşi individul se gândeşte la propriul său
câştig, prin aceasta „el este condus de o mână invizibilă să promoveze un
scop care nu făcea nicicum parte din intenţiile sale. Iar pentru societate nu
este nici mai bine, nici mai rău că nu face parte din intenţiile sale. Prin
urmărirea propriului său interes, el îl va promova adesea pe cel al societăţii,
şi încă mai eficient decât în cazul în care ar avea intenţia să-l promoveze”162.
Tot în ceea ce priveşte metodologia lui Adam Smith trebuie precizat
faptul că acesta pune producţia pe primul plan şi, spre deosebire de fiziocraţi
(care puneau accent pe producţia agricolă), sfera productivă include întreaga
producţie de mărfuri, cu accent pe producţia industrială. Mai mult, alături de
capital şi natură, Smith va adăuga la factorii de producţie şi munca,
considerând că toţi aceşti trei factori contribuie la crearea şi sporirea avuţiei
unei ţări: „Munca anuală a fiecărei naţiuni reprezintă fondul original prin
care aceasta îşi procură cele necesare traiului şi confortului vieţii, pe care le
consumă an de an şi care întotdeauna constau fie din produsul imediat al
acelei munci, fie din ceea ce se cumpără cu acest produs de la alte naţiuni.
Prin urmare, în funcţie de cum acest produs - sau ce se cumpără prin
intermediul său - se află într-o cantitate mai mare sau mai mică în raport cu
cei care urmează să-l consume, naţiunea va fi mai bine sau mai rău
aprovizionată cu toate cele necesare traiului şi confortului vieţii, atunci când
are nevoie de ele”163.
Lucrarea „Avuţia naţiunilor” include o scurtă introducere, urmată de
cinci cărţi. Primele două tratează teoriile producţiei, schimbului şi
distribuţiei bogăţiei, abordând teme precum: sursele bogăţiei unei naţiuni,

162
Smith A., Avuţia naţiunilor, Bucureşti, Editura Publica, 2011, pp. 287.
163
Ibidem, pp. 61.

84
munca şi diviziunea muncii, schimbul şi banii ca mijloc de schimb,
formarea preţurilor şi salariile. Cartea a III-a se ocupă de istoria progresului
economic al diferitelor naţiuni europene. Cartea a IV-a prezintă, dintr-o
perspectivă critică, teoria mercantilistă şi teoria fiziocrată, subliniind
punctele slabe ale acestor teorii. Cartea a V-a abordează problema finanţelor
publice, detaliind sursele de venit şi cheltuielile suveranului şi ale
statului164.
Meritul lui Adam Smith este acela de a fi reuşit să preia de la
predecesorii săi toate ideile importante privind funcţionarea economiei şi să
le integreze într-un sistem general. Economistul austriac Joseph A.
Schumpeter afirma că „deşi, Avuţia naţiunilor nu conţine nicio idee cu
adevărat nouă [...], reprezintă, totuşi, o mare performanţă şi îşi merită pe
deplin succesul”165.
Deşi influenţat de teoria economică fiziocrată, pe care o consideră
un „sistem liberal şi generos”, Adam Smith se distanţează clar de aceasta,
propunând o logică diferită a modului în care o naţiune poate acumula
capital166. În opinia lui Smith, „eroarea capitală” a teoriei fiziocrate „pare să
constea în reprezentarea clasei artizanilor, meşteşugarilor şi comercianţilor
ca fiind complet sterilă şi neproductivă”167. Dimpotrivă, teoria creşterii
economice a lui Smith argumenta că ceea ce creează cu adevărat bogăţie
este cantitatea de bunuri produse şi disponibile pe piaţă. Smith considera că
puterea unei ţări depinde de acumularea de capital, dar şi de productivitatea
sau eficienţa muncii, spre deosebire de Quesnay care valoriza doar eficienţa
pământului şi nu a muncii în sine.
În „Avuţia naţiunilor”, Smith pune, ca şi fiziocraţii, accent pe
numărul populaţiei, considerând că principala cauză a creşterii economice
este forţa de muncă a unei naţiuni ocupată în activităţi productive. Deşi
susţine rolul agriculturii în creşterea economică a unei naţiuni, Smith se
distanţează de Quesnay prin valorizarea, deopotrivă, a productivităţii
industriei. O altă cauză a creşterii economice este acumularea de capital,
având în vedere că, pentru a avea un număr cât mai mare de lucrători
angajaţi în activităţi productive, acumularea de capital trebuie să fie ridicată.
Aceasta va oferi premisele necesare diviziunii muncii şi specializării, care
sunt condiţii esenţiale ale creşterii economice. Este necesară, de asemenea,
existenţa unei pieţe cât mai largi pentru a absorbi întreaga producţie, ceea ce

164
Schumpeter J.A., History of Economic Analysis, Taylor & Francis e-Library, 2006, pp.
181-187.
165
Ibidem, pp. 180.
166
Higgs H., op. cit.
167
Smith A., An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations, Oxford:
Oxford University Press, 1976, pp. 666.

85
permite o mai mare productivitate şi costuri mai mici168. Mărimea pieţei şi
productivitatea muncii depind, în egală măsură, şi de reglementările din
domeniul comerţului intern şi internaţional. Orice restricţie, fie pe piaţa
internă, fie pe cea externă, va duce la limitarea mărimii pieţei, reducând
specializarea internaţională a muncii şi productivitatea internă169.
Diviziunea muncii este esenţială pentru creşterea productivităţii,
având în vedere că: „această mare creştere a cantităţii de muncă, ceea ce
înseamnă, ca rezultat al diviziunii muncii, că acelaşi număr de persoane este
capabil de performanţă, se datorează unor circumstanţe diferite: (1) în
primul rând, creşterii dexterităţii fiecărui muncitor particular; (2) în al doilea
rând, câştigării timpului care este în mod obişnuit pierdut prin trecerea de la
un tip de muncă la altul; (3) utilizarea unui mare număr de maşini care
facilitează şi uşurează munca şi îi permite unui singur om să facă munca mai
multora”170.
Acumularea de capital este foarte importantă în teoria lui Smith,
aceasta contribuind la extinderea pieţei. Un capital mai mare face ca forţa de
muncă să poată desfăşura acţiuni specializate şi să îşi crească veniturile
peste nivelul de subzistenţă, ceea ce duce la creşterea populaţiei şi, prin
aceasta, la creşterea cererii, permiţând extinderea pieţei171.
Acumularea de capital contribuia nu doar la creşterea avuţiei unei
naţiuni, ci şi la asigurarea de profit pentru deţinătorii de capital172. Prin
urmare, se distinge o altă diferenţă majoră între Smith şi Quesnay. Dacă
pentru primul, surplusul net era determinat de deţinătorii de capital, în
viziunea celui de-al doilea agricultorii erau singurii în măsură să asigure
surplusul net atât de necesar creşterii economice. Mai mult, dacă pentru
Quesnay singurul venit era cel asigurat de agricultură prin arendarea
pământului, Smith distinge trei categorii de venit: salarii (beneficiul
muncii), rentă (beneficiile pământului) şi profitul (beneficiile capitalului).
Teoria creşterii economice a lui Smith susţine, spre deosebire de cea
a lui Quesnay, că şi sectorul industrial poate genera surplus, deşi agricultura
rămâne de importanţă vitală. Cu toate acestea, diviziunea muncii era dificil
de realizat în sectorul agricol, având în vedere că activităţile sunt diferite de
la un sezon la altul. În plus, o fermă poate fi administrată de un număr mic

168
Taylor Overton H., op. cit.
169
Adelman I., Theories of Economic Growth and Development, Stanford, Stanford
University Press, 1961.
170
Smith A., Wealth of Nations, pp. 17.
171
Rostow W.W., Theories of Economic Growth from David Hume to the Present, Oxford,
Oxford University Press, 1990.
172
Taylor Overton H., op. cit.

86
de muncitori, iar consumatorii sunt puţini, ceea ce face imposibilă existenţa
unei pieţe extinse.
Spre deosebire de agricultură, diviziunea muncii în sectorul
industrial nu este doar posibilă, dar efectele acesteia asupra creşterii
standardului de viaţă al populaţiei sunt directe şi pozitive. Prin urmare,
creşterea profitabilităţii sectorului manufacturier era posibilă în condiţiile
creşterii acumulării de capital. Dacă cererea de produse industriale creşte,
creşte şi productivitatea. Este nevoie, însă, de capital, deoarece angajarea
mai multor muncitori pentru satisfacerea unei cereri crescute presupune şi
creşterea capitalului fix. Pe de altă parte, o creştere a capitalului în
agricultură va genera profituri mai mici, având în vedere că o sporire a
cererii de produse agricole va duce la creşterea preţurilor în acest sector.
Creşterea preţurilor va duce la creşterea veniturilor agricultorilor, iar costul
de producţie ar fi mai mare. Deşi Quesnay a presupus munca drept o
variabilă fixă, creşterea veniturilor în agricultură ar duce, pe termen lung, la
creşterea forţei de muncă, ceea ce ar genera un produs marginal de capital
per muncitor mai mic. Prin creşterea numărului forţei de muncă şi, implicit,
a productivităţii, costurile pe unitate de producţie ar creşte şi ele173.
Teoria lui Smith face o distincţie între munca ce produce capital şi
munca ce nu produce capital. În modelul teoretic al lui Quesnay, investiţiile,
consumul şi cheltuielile guvernamentale erau posibile datorită rentelor
produse de agricultură. În modelul lui Smith, însă, profitul poate fi generat şi
de sectorul industrial. Prin urmare, investiţiile trebuiau direcţionate spre
sectoarele capabile să genereze surplus, printre care se număra, alături de
agricultură, şi industria.
Considerându-l „utopic”, Smith merge mai departe cu criticile
privind modelul fiziocrat de creştere economică. În primul rând, acesta
critică „sterilitatea” clasei meşteşugarilor, având în vedere că, potrivit lui
Quesnay însuşi, clasa sterilă produce anual „valoarea propriului consum şi
continuă cel puţin existenţa stocului sau capitalului care face posibilă
menţinerea şi angajarea acesteia. Munca fermierilor şi a muncitorilor din
mediul rural este cu siguranţă mai productivă decât cea a comercianţilor,
artizanilor şi meşteşugarilor”. Cu toate acestea, „producţia superioară a unei
clase nu o face pe cealaltă sterilă sau neproductivă”. În al doilea rând,
consideră Smith, este greşită includerea în aceeaşi clasă sterilă a artizanilor,
meşteşugarilor şi comercianţilor alături de cei ce desfăşoară activităţi
casnice. Şi aceasta pentru că munca primilor se materializează în bunuri
vandabile care le asigură veniturile şi existenţa, în vreme ce doar cei din
urmă sunt, realmente, neproductivi. În al treilea rând, consumul

173
Higgs H., op. cit.

87
meşteşugarilor nu este pierdut pentru că, deşi ei produc o valoare egală cu
ceea ce consumă, producţia lor rămâne şi este adăugată la stocul ţării. Mai
mult, clasa meşteşugarilor poate economisi o parte a fondurilor alocate
pentru subzistenţă, iar aceste economii sporesc bogăţia societăţii. În al
patrulea rând, agricultorii şi muncitorii din mediul rural nu pot spori
producţia anuală a pământului, adică venitul real, mai mult decât artizanii,
meşteşugarii şi comercianţii. Diviziunea muncii, care sporeşte producţia,
este mult mai prezentă în sectorul manufacturier decât în cel agricol, astfel
că este mult mai probabil ca primul să contribuie într-o măsură mai mare la
creşterea veniturilor unei naţiuni. În al cincilea rând, în opinia lui Smith,
veniturile unei ţări care are o industrie dezvoltată şi încurajează comerţul
trebuie să fie mult mai mari decât ale unei ţări care nu are industrie şi
comerţ, pentru că „o cantitate mică de produse manufacturate cumpără o
mare cantitate de materie primă”174.
Nici în privinţa impozitării Adam Smith nu era de aceeaşi părere cu
François Quesnay, mai ales în ceea ce privea impozitul unic, făcând
distincţie între taxele care derivă din arendarea pământului şi taxele care
derivă din alte surse. Principala critică referitoare la impozitul unic, era
aceea că un astfel de impozit ar putea descuraja investiţiile pentru
îmbunătăţirea pământului. Proprietarul de pământ „ar fi, cu siguranţă, mai
puţin dispus să-l îmbunătăţească dacă suveranul, care nu a contribuit cu
nimic la cheltuială, urma să obţină o parte a profitului rezultat”175.
În pofida acestor critici şi „cu toate imperfecţiunile sale”, Smith
apreciază teoria fiziocrată a lui Quesnay ca fiind „poate cea mai apropiată
aproximare a adevărului care a fost publicat cu privire la subiectul
economiei politice. Deşi în reprezentarea muncii asupra pământului ca fiind
singura activitate productivă noţiunile [...] sunt probabil prea înguste şi
limitate, în reprezentarea bogăţiei unei naţiuni care constă nu în acumulările
neconsumabile de bani, ci în bunurile consumabile produse anual de munca
societăţii [...] doctrina pare să fie, în toate privinţele, la fel de justă pe cât de
generoasă şi liberală”176.

Concepţia economică a lui Adam Smith

Bogăţia naţională şi sfera productivă. Pentru Adam Smith, munca
este adevărata sursă de bogăţie, prin această idee distingându-se clar de
teoriile mercantiliste (pentru care comerţul extern şi capitalul comercial
puteau aduce bogăţie) şi fiziocrate (pentru care producţia agricolă era
singura activitate productivă, care putea să genereze produs net). Prin
174
Smith A., Wealth of Nations, pp. 677.
175
Ibidem, pp. 833.
176
Ibidem, pp. 918.

88
urmare, deşi nu a negat sau diminuat importanţa agriculturii şi comerţului
extern pentru dezvoltarea economică a unei ţări, Smith a apreciat că munca
din toate sferele de activitate (nu doar comerţ şi agricultură) constituie
principala sursă a bogăţiei: „E adevărat, naţiunile cele mai bogate îşi
depăşesc, în general, toţi vecinii atât în ceea ce priveşte agricultura, cât şi
producţia de bunuri - dar se disting mai mult prin progresele în ceea ce
priveşte cea din urmă ramură menţionată. Pământurile lor sunt, în general,
mai bine cultivate şi, dedicându-li-se mai multă muncă şi mai multe
cheltuieli, produc mai mult, în raport cu mărimea şi cu fertilitatea naturală a
pământului. Dar, adesea, această superioritate a producţiei nu este doar
rezultatul superiorităţii muncii şi a investiţiilor. În agricultură, munca
depusă în ţările bogate nu este întotdeauna mai productivă în sine decât cea
din ţările sărace - sau, cel puţin, nu este cu mult mai productivă, aşa cum se
întâmplă în cazul manufacturilor177.
Prin urmare, ideile lui Adam Smith despre bogăţia unei naţiuni şi
despre sfera productivă pot fi sintetizate astfel:
- extinde noţiunea de bogăţie naturală de la o singură categorie
(metalele preţioase sau banii în cazul mercantiliştilor, respectiv mărfurile
agricole în cazul fiziocraţilor), pentru a include toate bunurile marfă;
- extinde sfera productivă pentru a include toate activităţile pro-
ducţiei de bunuri (spre deosebire de mercantilişti, care valorizau doar
circulaţia, sau fiziocraţi, care apreciau doar agricultura);
- adaugă un al treilea factor de producţie – munca – alături de
capitalul mercantiliştilor şi natura fiziocraţilor, considerând că acest nou
factor este cel mai important în procesul producţiei.
Dar, deşi munca reprezintă sursa principală a bogăţiei, Adam Smith
distinge între munca utilă sau productivă şi munca neproductivă, doar
prima dintre acestea aducând bogăţie: „Există un tip de muncă ce adaugă o
valoare obiectului asupra căruia este aplicată - şi există un alt tip de muncă
ce nu are acelaşi efect. Prima, de vreme ce produce o valoare, poate fi
numită muncă productivă, cealaltă, muncă neproductivă. Astfel, munca unui
meseriaş dintr-o manufactură se adaugă, de obicei, la valoarea materialelor
asupra cărora lucrează, propriei sale întreţineri şi profitului patronului său.
Din contră, munca unui servitor domestic nu adaugă valoare peste nimic.
Deşi meseriaşului îi este plătit un avans salarial de către patron, în realitate,
pe acesta nu-l costă nimic, valoarea salariului fiindu-i în general restituită,
împreună cu profitul, prin valoarea adăugată asupra obiectului asupra căruia
a fost efectuată munca. Însă costul întreţinerii unui servitor domestic nu este
niciodată înapoiat. Un om se poate îmbogăţi dacă angajează un număr mare

177
Smith A., Avuţia naţiunilor, pp. 70.

89
de meseriaşi şi poate sărăci dacă întreţine un număr mare de servitori
domestici. Totuşi, munca acestora are, şi ea, valoare şi merită răsplătită la
fel ca şi a celor dintâi”178.
Pe aceste considerente, Smith defineşte bogăţia naţională ca sumă
între produsul anual al pământului şi produsului anual al muncii productive
(mărfuri cu existenţă materială sau servicii + stocul naţional de metale
preţioase). În mod logic, factorii de creştere a bogăţiei naţionale sunt
creşterea numărului muncitorilor care desfăşoară muncă productiv şi
creşterea productivităţii muncii.
Diviziunea muncii ocupă un loc central în teoria economică a lui
Adam Smith, fiind văzută ca un sistem de cooperare socială, în care fiecare
membru al societăţii desfăşoară o muncă specializată, eforturile combinate
ale acestora ducând la crearea produsului finit într-o perioadă mai scurtă de
timp. Diviziunea muncii este elementul esenţial pentru producerea unui
număr cât mai mare de mărfuri, care să satisfacă necesităţile tuturor,
devenind, astfel, adevărata sursă de progres social şi bunăstare.
Dacă un singur individ ar putea să producă, într-o singură zi, un
număr limitat de produse finite, prin intermediul diviziunii muncii producţia
zilnică a aceloraşi produse ar creşte foarte mult: „Să luăm un exemplu,
pentru acest scop, dintr-o manufactură foarte mică, dar în care diviziunea
muncii a fost observată adesea - meşteşugul făuririi acelor cu gămălie: un
muncitor necalificat pentru meseria aceasta (care a devenit distinctă ca
urmare a diviziunii muncii), neobişnuit cu folosirea maşinăriilor utilizate în
acest scop (care, probabil, au fost inventate tot ca urmare a diviziunii
muncii) poate că ar reuşi, de-a lungul unei zile întregi, folosindu-şi toate
calităţile, să facă un ac - oricum, cu siguranţă că nu ar face 20 de ace. Dar, la
cum sunt conduse azi aceste afaceri, nu doar că întreaga sa muncă devine o
ramură de activitate distinctă, dar este şi divizată într-o serie de subramuri,
dintre care o mare parte reprezintă ramuri de sine stătătoare. Cineva poate să
se ocupe cu trefilarea, altul, cu îndreptarea acelor, un al treilea le taie, al
patrulea le ascute la capăt, al cincilea le pileşte la capăt pentru a le fi ataşată
gămălia; producerea gămăliei poate necesita 2-3 operaţiuni distincte, iar
ataşarea ei, o afacere în sine. Vopsitul gămăliilor în alb, o alta - şi chiar
ambalarea lor poate fi o activitate distinctă, astfel, importantul proces de
producere a unui ac cu gămălie poate fi divizat în aproximativ 18 operaţiuni
distincte, care, în anumite manufacturi, sunt, fiecare, realizate de altă
persoană - deşi, în altele, se poate ca o singură persoană să se ocupe de două
sau trei operaţiuni. [...] zece persoane [...] puteau, dacă se străduiau, să facă,
împreună, aproximativ şase kilograme de ace cu gămălie pe zi. Într-o

178
Ibidem, pp. 183.

90
jumătate de kilogram sunt până la 4.000 de ace cu gămălie de mărime
mijlocie. În consecinţă, cele zece persoane ar putea face, împreună, până la
48.000 de ace cu gămălie pe zi. Ceea ce înseamnă că fiecare persoană care
ar realiza a zecea parte din cele 48.000 de ace cu gămălie ar face 4.800 de
astfel de produse pe zi. Dar dacă fiecare dintre ei ar fi lucrat separat şi
independent - şi fără ca vreunul să fi fost instruit special pentru această
meserie anume, probabil că niciunul dintre ei n-ar fi reuşit să facă nici 20,
sau poate nici măcar unul, adică nici măcar a două sute patruzecea parte sau,
în cel mai rău caz, nici măcar a patru mii opt suta parte din ceea ce sunt ei
capabili să producă în prezent, drept consecinţă a unei împărţiri şi combinări
adecvate a diferitelor operaţiuni179.
Teoria capitalului. Potrivit lui Adam Smith, capitalul joacă un rol
esenţial în activitatea de producţie, cantitatea de activitate economică fiind
direct proporţională cu cantitatea investiţiilor de capital. Capitalul este
„agentul” activ în producţie, formarea acestuia fiind rezultatul interesului
personal al indivizilor, care îi determină pe aceştia să economisească şi să îşi
investească aceste economii în domeniile cele mai profitabile: „Există două
moduri diferite în care poate fi folosit capitalul pentru a aduce un venit sau
profit celui care-l foloseşte. Mai întâi, el poate fi folosit pentru cultivarea,
producerea sau cumpărarea de bunuri şi vânzarea lor pentru profit. Capitalul
folosit de această manieră nu va aduce un venit sau un profit celui care-l
foloseşte cât timp fie rămâne în posesia acestuia, fie continuă sub aceeaşi
formă. Bunurile neguţătorului nu-i aduc venit sau profit până ce nu le vinde
pe bani, iar banii nu-i aduc mai nimic până ce nu-i schimbă iar în bunuri.
Capitalul său pleacă încontinuu dinspre el într-o formă şi se reîntoarce la el
în altă formă şi doar prin intermediul acestei circulaţii sau al acestor
schimburi succesive poate să-i aducă vreun profit. Aceste capitaluri, prin
urmare, ar putea fi numite capitaluri circulante. În al doilea rând, el poate fi
folosit pentru îmbunătăţirea pământului, pentru cumpărarea de maşinării şi
instrumente utile unei afaceri sau pentru altfel de lucruri care produc profit
fără schimbarea proprietarului sau fără să circule mai departe. Aceste
capitaluri, prin urmare, ar putea fi numite capitaluri fixe”180.
În ceea ce priveşte investiţiile de capital, Smith a considerat că cele
mai profitabile domenii, în ordinea importanţei lor, erau agricultura,
industria, comerţul intern, comerţul extern, transportul şi negustoria,
apreciind că investitorii preferă în mod natural această ordine, în condiţii de
perfectă libertate de alegere: „conform cursului natural al lucrurilor, cea mai
mare parte a capitalului din orice societate în creştere este, mai întâi,

179
Ibidem, pp. 68-69.
180
Ibidem, pp. 168.

91
direcţionată către agricultură, apoi, către manufacturi şi, la urmă de tot, către
comerţul extern. Această ordine a lucrurilor este atât de naturală, încât, în
orice societate, oriunde s-ar afla, a fost, cred eu, respectată într-o anume
măsură”181.
Teoria valorii. Adam Smith va distinge între „valoarea de schimb”
sau valoarea de piaţă şi „valoarea de întrebuinţare sau preţul (care, în
accepţiunea modernă, înseamnă „utilitate”): „Cuvântul valoare, trebuie să
observăm, are două înţelesuri diferite: câteodată, exprimă utilitatea unui
anume obiect, iar câteodată, puterea de cumpărare a altor bunuri pe care o
poartă în sine acel obiect. Prima este «valoarea de utilizare», cealaltă -
«valoarea de schimb». Lucrurile care au o mare valoare de utilizare au o
mică valoare de schimb - sau deloc. Nimic nu este mai util ca apa - dar cu
greu poţi cumpăra ceva la schimb. Din contră, un diamant nu are aproape
nicio valoare de utilizare, însă, cu ajutorul lui, se poate cumpăra o cantitate
foarte mare de bunuri”182.
Valoarea de schimb a oricărui bun este asociată cu munca,
apreciind că „valoarea oricărui bun, pentru persoana care-l posedă şi care nu
intenţionează să-l folosească sau să îl consume ea însăşi, ci să îl schimbe pe
alte bunuri, este egală cu cantitatea de muncă pe care acesta îi permite să o
cumpere sau de care poate dispune. De aceea, munca este măsura reală a
valorii de schimb a tuturor bunurilor”183.
Preţul unui bun, „adică atât cât îl costă realmente pe omul care vrea
să-1 cumpere, este echivalentul efortului pe care-l depune pentru a-l
achiziţiona. Valoarea pe care o are un lucru pentru un om care l-a obţinut,
un lucru pe care vrea să-l dea sau să-l schimbe pe altceva este echivalentul
efortului de care se va scuti pe sine şi pe care-l va impune altor oameni. Ce
este cumpărat cu bani sau contra altor bunuri este, de fapt, cumpărat contra
muncă, la fel cum toate celelalte lucruri sunt obţinute cu sudoarea
frunţii”184.
În ceea ce priveşte componentele preţului unui bun, Smith găseşte
diferite răspunsuri, fiecare valabil pentru o anumită etapă a dezvoltării
economice a societăţii. Astfel, anterior acumulării de capital, valoarea de
schimb este echivalată cu timpul de muncă: „În etapa iniţială şi rudimentară
a societăţii, care precede atât acumularea de stocuri, cât şi aproprierea
terenurilor, proporţia dintre cantitatea diferită de muncă necesară pentru
obţinerea diferitelor obiecte părea să fie singurul lucru care putea să ofere o
regulă privitoare la schimbarea unora contra altora. Dacă la o naţiune de

181
Ibidem, pp. 210-211.
182
Ibidem, pp. 98.
183
Ibidem, pp. 101.
184
Ibidem.

92
vânători, de exemplu, să ucizi un castor te costă de două ori mai multă
muncă decât să ucizi un cerb, atunci, un castor ar trebui, în mod normal, să
fie schimbat pe doi cerbi sau să valoreze atât. E normal ca un lucru care este
produsul a două ore sau a două zile de muncă să valoreze dublu faţă de ceva
care este produsul unei ore sau al unei zile de muncă”185.
Odată cu acumularea de capital, însă, valoarea unui bun va include
atât valoarea mijloacelor de producţie folosite (consumate), cât şi valoarea
nou creată prin munca lucrătorului: „Dar, de îndată ce unele persoane
particulare au început să acumuleze stocuri, cele mai multe dintre acestea au
fost folosite, în mod natural, pentru a pune nişte oameni harnici la muncă -
oameni pe care aceste persoane îi vor aproviziona cu materiale şi cu
mijloace de subzistenţă, pentru a face, apoi, profit din vânzarea muncii lor
sau din ceea ce munca lor adaugă la valoarea materialelor folosite.
Schimbând produsul finit fie pe bani, fie pe alte bunuri, după plata preţului
materialelor şi a salariilor muncitorilor, ceea ce rămâne trebuie să-i revină ca
profit antreprenorului respectivei activităţi, care-şi pune la bătaie, în această
întreprindere, propriile stocuri. De aceea, valoarea pe care o adaugă
muncitorul materialelor folosite se va împărţi în două părţi componente -
dintre care una serveşte la plata salariilor, iar alta formează profitul
angajatorului, aplicat la întregul stoc de materiale şi la salariile pe care le dă
ca avans”186.
Pe măsura extinderii proprietăţii private, valoarea nou creată de
muncitor prin munca sa se va diviza în trei părţi componente: (1) salariul,
ce revine proprietarului factorului muncă; (2) profitul, ce revine
proprietarilor factorului capital; (2) renta, ce revine proprietarului factorului
natură: „De îndată ce terenurile unei ţări au devenit proprietate privată,
proprietarilor de pământ, plăcându-le, ca tuturor celorlalţi oameni, să
culeagă pe unde n-au semănat, au cerut rentă chiar şi pentru produsele
naturale ale acestuia. Lemnul pădurilor, iarba câmpului şi fructele naturale
ale pământului care, atunci când terenurile erau deţinute la comun, îl costau
pe muncitor doar culesul, au ajuns, chiar şi pentru acesta, să aibă fixat un
preţ adiţional. Aşa încât el trebuia să plătească un drept pentru a le culege şi
trebuia să-i plătească proprietarului pământului o parte din eforturile sale de
a culege sau de a produce. Această parte din produse, sau preţul acesteia,
întrucât la acesta se reduce totul, constituie arendă, iar în preţul celei mai
mari părţi a bunurilor, acesta constituie o a treia parte componentă”187.
Prin urmare, există trei surse principale de venit – salariul, profitul şi
renta – la baza tuturor acestora stând munca. Renta este considerată un preţ
185
Ibidem, pp. 107.
186
Ibidem, pp. 108.
187
Ibidem, pp. 110.

93
de monopol plătit proprietarului pentru utilizarea terenului, valoarea acesteia
variind în funcţie de calitatea terenului sau de alte condiţii externe (de pildă,
serviciile de transport). Salariul, pe de altă parte, este determinat de cererea
şi oferta de muncă. Oferta de muncă este influenţată de costul vieţii,
depinzând de preţurile curente ale mărfurilor, iar cererea de muncă este
influenţată de mărimea capitalului naţional. Într-o economie în expansiune,
cererea mai mare de muncă va duce la salarii mai mari, în vreme ce într-o
economie staţionară salarii vor scădea sub nivelul de subzistenţă. Din
punctul de vedere al individului, potrivit lui Adam Smith, salariile trebuie să
fie suficient de mari pentru a-i asigura acestuia existenţa, pentru că „omul
trebuie să poată trăi din munca sa [...]. În unele situaţii, salariile pot fi chiar
oarecum mai mari, altminteri i-ar fi imposibil să-şi întemeieze o familie, iar
specia sa n-ar trăi mai mult de o generaţie”188. Profitul este definit ca
beneficiu al capitalului, valoarea acestuia depinzând de mărimea capitalului
sau stocurilor. În acelaşi timp, Smith nu face distincţie între profit şi
dobândă, aceasta din urmă fiind o parte a profitului ce trebuie plătită
deţinătorului de capital pentru utilizarea capitalului împrumutat.
Teoria banilor. Spre deosebire de mercantilişti, pentru care banii
reprezentau singura sursă a bogăţiei, Smith consideră banii ca un instrument
de schimb, o parte a capitalului circulant, care face posibilă obţinerea de
venit: „niciun capital fix nu poate produce un venit decât prin intermediul
unui capital circulant”189. Cum banii sunt necesari pentru simplul motiv de a
cumpăra sau vinde bunuri, cantitatea de bani va depinde de nivelul activităţii
economice interne a unei naţiuni: „Singura utilizare a banilor este aceea de a
face să circule bunurile de consum. Prin intermediul lor, proviziile,
materialele şi bunurile finite sunt cumpărate, vândute şi distribuite către
consumatorii lor finali. De aceea, cantitatea de bani care poate fi folosită
anual într-o ţară trebuie să fie determinată de valoarea bunurilor de consum
care circulă anual în ea. Aceasta trebuie să consiste fie din produsul imediat
al pământului şi muncii respectivei ţări, fie din ce a fost cumpărat cu o parte
din acest produs. Valoarea lor, prin urmare, trebuie să scadă pe măsură ce
scade valoarea acestui produs - şi, împreună cu el, şi cantitatea de bani care
poate fi folosită pentru a-l face să circule”190. Combătându-i pe mercantilişti,
Smith apreciază că este imposibil să previi exportul de bani al unei ţări către
exterior, dacă banii constituie un bun excedentar la nivel intern.
Finanţele publice. Smith a dezvoltat o teorie detaliată a finanţelor
publice, în principal cu referire la taxe. Pentru el, există două surse de
venituri publice: pe de o parte, fondurile, capitalul şi proprietăţile statului,
188
Ibidem, pp. 131-132.
189
Ibidem, pp. 173.
190
Ibidem, pp. 195.

94
iar pe de altă parte impozitarea cetăţenilor: „veniturile care trebuie să
acopere nu doar cheltuielile făcute pentru apărarea societăţii şi pentru
sprijinirea demnităţii magistratului suprem, dar şi toate celelalte cheltuieli
necesare pentru guvernare, pentru care modul de constituire al unui stat nu a
oferit niciun venit particular, pot fi luate fie, mai întâi, din unele fonduri care
aparţin în mod anume suveranului sau ale naţiunii şi care sunt independente
de veniturile publice, fie, în al doilea rând, din veniturile oamenilor”191.
Smith stabileşte şi o serie de principii ale politicii fiscale, şi
anume192:
1. Principiul capacităţii – fiecare trebuie să contribuie potrivit
capacităţii sale de a plăti: „Supuşii fiecărui stat ar trebui să contribuie la
sprijinirea guvernământului, cât de precis cu putinţă, proporţional cu
capacitatea fiecăruia - adică, proporţional cu venitul de care se bucură
fiecare sub protecţia statului”;
2. Principiul certitudinii – valoarea taxei şi metoda de plată trebuie
să fie prestabilite şi cunoscute atât de către plătitor, cât şi de către stat:
„Taxa pe care este obligat să o plătească fiecare individ trebuie să fie precis
fixată şi nu arbitrară. Timpul la care trebuie plătită, modul de plată, suma
care trebuie plătită, toate aspectele trebuie să-i fie clare şi simple plătitorului
de taxe şi oricărei alte persoane. Dacă lucrurile nu stau aşa, fiecare persoană
supusă plăţii taxei se va afla mai mult sau mai puţin la mâna celui care o
colectează, care poate fie să o înăsprească, asupra vreunui contributor mai
recalcitrant, fie să-i smulgă, ameninţându-l că o va înăspri, vreun dar sau
vreun câştig suplimentar”;
3. Principiul acceptabilităţii – taxele trebuie colectate printr-o
metodă care să nu producă dezavantaje plătitorului de taxe: „Fiecare taxă
trebuie percepută la vremea - sau în maniera - care este cel mai probabil să
fie convenabilă pentru plătitori”;
4. Principiul economiei – colectarea taxelor trebuie făcută cu
cheltuieli cât mai mici din partea statului: „Fiecare taxă trebuie să fie
gândită de aşa natură încât să scoată cât mai puţin din buzunarul fiecăruia şi
să se ţină cât mai departe de acestea, dincolo de ceea ce este necesar să
ajungă în trezoreria publică a statului”.
Liberalismul economic al lui Adam Smith se află la baza „Avuţiei
naţiunilor”. Potrivit acestuia, non-intervenţia statului în problemele
economice, promovarea comerţului liber şi a concurenţei în economie erau
singurele măsuri de politică economică ce puteau genera prosperitate
naţională. Funcţiile statului trebuiau limitate doar la domeniile în care

191
Ibidem, pp. 391.
192
Ibidem, pp. 394-396.

95
acţiunea individuală nu era posibilă, şi anume: administrarea justiţiei,
apărarea împotriva agresiunilor străine, lucrările publice, educaţia şi alte
câteva activităţi. În toate celelalte sfere trebuia acordată libertate deplină
individului: „Şi, dacă aceeaşi libertate naturală de desfăşurare a oricărei
munci le-ar fi redată tuturor supuşilor Maiestăţii Sale, în acelaşi fel ca
soldaţilor şi marinarilor, adică privilegiile exclusiviste ale corporaţiilor să fie
sparte, iar statutul uceniciei să fie revocat - ambele reprezentând adevărate
încălcări ale Libertăţii naturale - şi, dacă am adăuga la acestea şi abrogarea
legilor privitoare la rezidenţă, astfel încât un lucrător sărac, dacă-şi pierde
slujba dintr-o anumită industrie sau dintr-un anumit loc, să-şi poată căuta de
lucru fie în alt domeniu, fie în alt loc, fără să se teamă că ar putea fi
persecutat sau înlăturat - nici publicul, nici indivizii nu vor suferi ca urmare
a desfiinţării vreunei bresle anume de meşteşugari mai mult decât au suferit
când soldaţii au fost lăsaţi la vatră”193.
În pofida promovării libertăţii totale în economie, atunci când
interesele naţiunii au cerut-o, Adam Smith a fost de acord şi cu intervenţia
statului în activitatea economică. De exemplu, acesta a agreat în totalitate
prevederile Actului de Navigaţie al Marii Britanii din 1651, prin care se
acordau privilegii comercianţilor şi navigatorilor britanici în raport cu cei
străini, în principal olandezi. Prin urmare, pentru a promova interesele ţării
în raport cu cele ale altor state, Adam Smith a fost şi liberal, şi
protecţionist194.

IV.3.3. Thomas Robert Malthus

Thomas Malthus (1766-1834) s-a născut într-o familie erudită,

primind o educaţie deosebită la Jesus College of Cambridge, în urma căreia
a devenit preot protestant (1788). Prima şi cea mai cunoscută lucrare a sa
„Eseu asupra principiului populaţiei” a apărut anonim, în 1798, fiind
reeditată, în cursul vieţii sale, în cinci ediţii extinse şi revizuite. În 1807 a
fost numit profesor la East India Company College din Haileybury, unde va
activa până la sfârşitul vieţii sale195.
Ideile sale trebuie înţelese în contextul epocii care le-au generat. De
la finele secolului al XVIII-lea şi până în 1825, Marea Britanie a fost
marcată de o serie de crize economice, agravate şi de recoltele slabe din
unele perioade. În 1797, Banca Angliei a suspendat convertibilitatea
monedei (restabilită abia în 1819-1821), ducând la o devalorizare a lirei
sterline în raport cu aurul. În plus, războaiele napoleoniene au solicitat
193
Ibidem, pp. 296.
194
Popescu Gh., op. cit., pp. 179.
195
Vaggi G., Groenewegen P., op. cit., pp. 129.

96
cheltuieli militare masive, sfârşitul acestora (1813-1815) ducând la o criză
financiară majoră. Preţul produselor alimentare a scăzut foarte mult, în
principal ca urmare a unor recolte foarte bune, astfel că veniturile
fermierilor şi ale proprietarilor, dar şi profiturile obţinute din export s-au
diminuat considerabil. În aceeaşi perioadă şomajul a crescut, cu consecinţe
dramatice pentru muncitori196.
Principiul populaţiei pleacă de la două postulate ale lui Malthus, şi
197
anume :
- „hrana este necesară pentru existenţa unui individ”;
- „pasiunea dintre sexe este necesară şi va fi menţinută aproximativ
în starea sa actuală”.
În baza acestor două postulate, Malthus îşi exprimă ideile: „forţa
populaţiei este cu mult mai mare decât forţa naturii de a produce mijloacele
de existenţă pentru indivizi. Dacă este necontrolată, populaţia creşte în
progresie geometrică. Mijloacele de existenţă cresc în progresie aritmetică.
[...] Prin legea naturii care produce hrana necesară existenţei individului,
efectele acestor forţe inegale trebuie egalizate. Acest lucru implică un
control puternic şi constant asupra populaţiei [...]”198.
Prin urmare, principiul populaţiei poate fi exprimat, pe scurt, în
forma a trei concepte principale:
1. Rata de creştere a populaţiei: dacă este necontrolată, populaţia are
o tendinţă minimă de a se dubla la fiecare 25 ani. Progresia geometrică de
creştere a populaţiei, la fiecare 25 ani, este prezentată ca o serie: 1, 2, 4, 8,
16, 32, 64, 128, 256, 512 etc.199
Pentru a-şi justifica teoria, Malthus a presupus o rată anuală de
creştere a populaţiei de 3%, fiecare familie dând naştere unui număr de 6
copii, din care doar 4 ajung la vârsta maturităţii şi menţin ritmul naşterilor.
Această idee nu era absurdă pentru vremea respectivă;
2. Rata de creştere a mijloacelor de trai: capacitatea naturii de a
produce mijloacele de trai necesare individului este limitată, astfel că
această rată va fi sub forma seriei 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10 etc., fiecare
element al seriei reprezentând cantitatea de hrană produsă la fiecare 25
ani200. Nici această idee nu era absurdă, având în vedere că, pe de o parte,
productivitatea solului scade treptat şi, pe de alta, are loc o permanentă

196
Ibidem, pp. 129-130.
197
Malthus T., An Essay on the Principle of Population, London, 1798, republicată de
Electronic Scholarly Publishing Project, 1998, http://www.esp.org, pp. 4.
198
Ibidem, pp. 4-5.
199
Ibidem, pp. 8.
200
Ibidem.

97
scumpire a producţiei din cauza creşterii mai rapide a cheltuielilor decât a
producţiei;
3. Controlul populaţiei: Lipsa echilibrului între numărul populaţiei şi
cantitatea mijloacelor de trai poate fi corectată prin două metode:
- control preventiv al populaţiei (intenţionat), care duce la scăderea
natalităţii prin auto-impunerea de restricţii (de a se căsători, de a face
copii)201;
- control pozitiv al populaţiei (neintenţionat), care duce la creşterea
mortalităţii din cauza insuficienţei mijloacelor de trai, ceea ce ar duce la
subnutriţie, epidemii, războaie etc.202
Potrivit lui Malthus, indivizii au o capacitate nelimitată de a se
reproduce, pe care o exercită sub impulsul dorinţelor sexuale. Cu toate
acestea, natura are o capacitate redusă de a produce mijloace de existenţă
din cauza fertilităţii limitate a solului. Rezultatul acestei situaţii este
suprapopularea, într-o lume în care un număr din ce în mai mare de indivizi
încearcă să obţină un număr redus de resurse. Soluţia constă în limitarea
creşterii populaţiei, fie voluntară/intenţionată (prin reducerea naşterilor), fie
neintenţionată (prin înfometare, calamităţi naturale, epidemii etc.).
Malthus elaborează şi o clasificare a metodelor de control al
populaţiei care să menţină echilibrul necesar între numărul populaţiei şi
mijloacele de trai:
1. Controlul preventiv, aplicat în mod intenţionat, poate lua forma:
a. Constrângerii morale (amânarea căsătoriei sau alegere celibatului,
fără gratificaţii sexuale constante), soluţie aprobată şi încurajată de Malthus,
care era profund religios;
b. Viciului – toate metodele de gratificaţii sexuale fără a duce la
naşteri.
2. Controlul pozitiv, care are loc involuntar, ducând la creşterea
mortalităţii, poate lua forma:
a. Mizeriei: războaie, revolte, excese;
b. Boli şi foamete;
c. Standarde de viaţă scăzute, manifestate prin ocupaţii degradante,
muncă epuizantă, sărăcie extremă etc.
Sărăcia era, în opinia lui Malthus, „un viciu fundamental al
societăţii, de natură să condamne omenirea la mizerie. De aceea el s-a
pronunţat foarte ferm împotriva sistemului de ocrotire a săracilor practicat în
Anglia timpului său203”. Efortul lui era acela de a demonstra că orice
încercare de îmbunătăţire a situaţiei marii mase a muncitorilor era inutilă.
201
Ibidem, Capitolul 4.
202
Ibidem, Capitolul 5.
203
Popescu Gh., pp. 196.

98
Chiar dacă astfel de încercări şi-ar dovedi utilitatea pe termen scurt,
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ar duce, imediat şi în mod necesar, la
creşterea ratei natalităţii, ceea ce ar determina, din nou, o scădere a
veniturilor muncitorilor până la nivelul de subzistenţă. Cu alte cuvinte, un
standard de viaţă ridicat nu ar putea fi menţinut din cauza tendinţei de
creştere a populaţiei, ceea ce ar însemna utilizarea aceluiaşi venit pentru a
hrăni un număr din ce în ce mai mare de persoane. Prin urmare, speranţele
de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă nu puteau să vină pe cale instituţională
(prin politici sociale în favoarea celor săraci), ci din partea individului, prin
controlul preventiv al creşterii populaţiei, pe care muncitorii îl vor pune în
aplicare sub imboldul ameninţării sărăciei. Măsurile de eliminare a sărăciei
sunt contraproductive, în schimb măsurile de control al creşterii populaţiei
sunt dezirabile204.
Malthus a introdus a viziune pesimistă asupra populaţiei, prezentând
problema creşterii acesteia mai degrabă din punct de vedere demografic
decât social. Astfel, mizeria celor săraci nu era o potenţială consecinţă a
inegalităţilor existente la nivelul societăţii (de pildă, distribuţia inegală a
bogăţiei), ci rezultatul creşterii necontrolate a populaţiei. Prin urmare,
celibatul şi controlul naşterilor erau promovate doar în rândul celor săraci,
pentru că cei bogaţi dispuneau de mijloacele necesare creşterii unui număr
cât mai mare de copii. Mai mult, acesta nu a considerat că educaţia ar putea
avea vreun rol în creşterea standardului de viaţă şi, mult mai important, în
reducerea creşterii populaţiei.

IV.3.4. David Ricardo

David Ricardo (1772-1823) s-a născut la Londra, într-o familie de

evrei, fiind al treilea dintre cei 17 copii. Educaţia sa formală a luat sfârşit la
vârsta de 14 ani, când Ricardo s-a alăturat afacerii tatălui său, care era agent
de bursă. La vârsta de 21 ani s-a căsătorit cu o protestantă şi a renunţat la
religia iudaică, atrăgând nemulţumirea tatălui său, care l-a renegat. Ca
urmare a acestui fapt, şi-a deschis propria firmă de brokeraj cu bani
împrumutaţi, în scurt timp acumulând o avere impresionantă205. S-a retras
din afaceri la 43 ani, dedicându-se studiilor economice şi vieţii politice206. În
1819 a devenit membru al Parlamentului, fiind considerat o autoritate în
probleme economice.

204
Roncaglia A., op. cit., pp. 162-163.
205
Murgescu C., David Ricardo în Anglia revoluţiei industriale, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1972, pp. 96.
206
Canterbery E.R., op. cit., pp. 80.

99
 Principala sa lucrare „Principii de economie politică şi impunere”,
publicată în 1817, este considerată prima expunere completă a teoriei
economice clasice207.
Metodologia utilizată de David Ricardo este fundamental diferită de
cea a predecesorilor săi, acesta renunţând la multitudinea de metode de
analiză şi alegând doar una – abstracţia. Deşi criticată de numeroşi
teoreticieni, această metodă unică va conferi lucrărilor sale un caracter
unitar şi ştiinţific208.
Teoria rentei
Dintre toate teoriile lui Ricardo, teoria rentei este cea mai cunoscută
şi, în acelaşi timp, cea mai apreciată209. Plecând de la ideea circulaţiei libere
a capitalurilor, Ricardo a considerat că rata profitului trebuie să fie aceeaşi,
indiferent de sectorul de activitate în care este investit capitalul. Prin
urmare, în cazul în care valoarea capitalului este aceeaşi, cel care investeşte
în agricultură trebuie să obţină o rată a profitului similară cu cea obţinută de
cel care investeşte în orice altă ramură pentru că, altfel, nimeni nu ar mai
investi în sectoare ar aduce un profit mai mic: „dacă profitul capitalului
întrebuinţat în comerţ ar fi mai mare [...], capitalul ar fi retras din agricultură
şi întrebuinţat în comerţ. Dacă profitul ar fi mai mic, capitalul va fi retras
din comerţ şi întrebuinţat în agricultură”210.
Spre deosebire de Adam Smith sau fiziocraţi, care considerau renta
un „dar al naturii”, Ricardo porneşte de la teoria valorii-muncă211, definind
renta ca „parte din produsul pământului care se plăteşte proprietarului de
pământ pentru folosirea forţelor primare şi indestructibile ale solului”212.

Teoria rentei funciare a lui David Ricardo are la bază patru

premise213:
1. Pământul cu fertilitate ridicată este limitat: „Dacă orice pământ
ar avea aceleaşi proprietăţi, dacă s-ar afla în cantitate nelimitată şi de calitate
uniformă, atunci, nu s-ar putea cere nimic pentru folosinţa lui”214;

207
Vaggi G., Groenewegen P., op. cit., pp. 137.
208
Gide C., Rist C., op. cit., pp. 138.
209
Ibidem, pp. 141.
210
Ricardo D., Opere alese, vol. II, Editura Academiei Republicii Populare Române,
Bucureşti, 1962, pp. 135.
211
Popescu Gh., op, cit., pp. 211.
212
Ricardo D., On the Principles of Political Economy and Taxation, London: John
Murray, Albemarle-Street, Third Edition, 1821, versiunea online, Ch. 2, 2.2.
213
Vaggi G., Groenewegen P., op. cit., p. 139; Popescu Gh., op. cit., pp. 211-212.
214
Ricardo D., Opere alese, vol. I, Editura Academiei Republicii Populare Române,
Bucureşti, 1959, pp. 86.

100
 2. Pământul este monopol al proprietăţii private: „Pământul nu
este numai el singurul agent al naturii, care are o putere productivă, dar el
este singurul, sau aproape singurul, pe care un grup de oameni pun stăpânire
prin excluderea celorlalţi, şi ale cărui beneficii, prin urmare ei şi le pot
însuşi”215. Prin urmare, renta este „un rezultat al unui monopol parţial, care
nu reglementează, în realitate, niciodată preţul, ci este mai degrabă un efect
al acestuia”216;
3. Creşterea continuă a populaţiei determină necesitatea
cultivării din ce în ce mai extinse a terenurilor: „Deci numai pentru că
pământul nu este nelimitat în cantitate şi uniform în calitate şi pentru că, o
dată cu dezvoltarea populaţiei se cultivă pământ de calitate inferioară sau
situat mai puţin avantajos se plăteşte rentă pentru folosirea sa”217;
4. Legea randamentelor descrescânde: creşterea populaţiei atrage
după sine şi folosirea de terenuri cu randament scăzut, ceea ce va mări
progresiv costul de producţie şi, implicit, preţurile de vânzare ale produselor
agricole. Prin cultivarea terenurilor mai puţin fertile sau cu o poziţie
geografică mai proastă, pe terenurile mai fertile sau mai bine plasate se va
înregistra un profit suplimentar (peste cel aferent ratei mijlocii a profitului),
care va fi încasat de proprietarul de pământ sub formă de rentă funciară:
„Când, odată cu dezvoltarea societăţii, se cultivă pământ cu o fertilitate de
gradul doi, atunci începe să se plătească imediat rentă pentru cel de primă
calitate, iar mărimea acelei rente va depinde de diferenţa în calitate a celor
două porţiuni de pământ. Când se cultivă pământ de calitatea a treia, începe
imediat să se plătească rentă pentru cel de a doua, iar aceasta este
reglementată, ca şi mai înainte, de diferenţa forţelor lor productive. În
acelaşi timp, renta pentru pământul de calitatea întâi va creşte, deoarece
aceasta trebuie să fie întotdeauna superioară rentei pentru pământul de
calitatea a doua, din cauza diferenţei dintre produsul pe care-l dau cu o
anumită cantitate de capital şi muncă. Cu fiecare spor de populaţie, care va
obliga o ţară să recurgă la pământ de calitate mai slabă pentru a fi în stare să
mărească oferta de alimente, renta tuturor pământurilor mai fertile va
creşte”218.
Concluziile teoriei rentei pot fi sintetizate astfel219:
- pe pământurile mai puţin fertile nu se plăteşte rentă pentru că cel
care investeşte realizează numai rata mijlocie a profitului;

215
Ibidem, pp. 86.
216
Ibidem, pp. 218.
217
Ibidem, pp. 86-87.
218
Ibidem, pp. 87.
219
Popescu Gh., op. cit., pp. 212-214.

101
 - cultivarea unor terenuri cu randament descrescând duce la creşterea
rentei şi scăderea profitului, dar şi la creşterea produselor agricole: „Dacă se
ia în cultură pământ de calitate inferioară, valoarea de schimb a produselor
agricole va urca din cauză că pentru producerea lor se cere mai multă
muncă”220;
- renta reprezintă doar un beneficiu al proprietarului de teren, şi nu
un venit nou creat sau un adaos la bogăţia naţională, fiind „un simplu
transfer de valoare, avantajos doar pentru landlorzi şi proporţional dăunător
pentru consumator”221.
Prin urmare, categoria socială care trebuia încurajată era aceea a
investitorilor şi a proprietarilor de terenuri, pentru că doar primii erau cei
care obţineau profit şi puteau crea valoare.
Teoria banilor
Într-o perioadă în care devalorizarea monedei naţionale, creşterea
preţurilor şi cheltuielile uriaşe ale ţării erau realităţi pe care populaţia le
simţea din plin, David Ricardo a abordat şi problema banilor, considerând
că „vinovată” pentru această situaţie era Banca Angliei: „Toate neajunsurile
din circulaţia monetară trebuie atribuite excesului emisiunii băncii, puterii
primejdioase ce i s-a încredinţat acesteia de a micşora, după voinţa sa,
valoarea proprietăţii oricărui om bogat în bani şi de a scumpi preţul
alimentelor şi al oricăror obiecte de primă necesitate, nedreptăţind pe
rentierul statului şi pe toate acele persoane care au venit fix şi care, prin
urmare, nu vor fi capabile să se debaraseze de o parte din sarcinile care le
apasă pe umeri”222.
Soluţia venea, însă, tot de la Banca Angliei: „Atâta timp cât banca îşi
converteşte biletele în monedă metalică, nu poate fi nicicând o mare
diferenţă între preţul aurului pe piaţă şi cel de la monetărie”, iar pentru
aceasta trebuia ca banca să retragă ”din circulaţie cantitatea aflată în plus a
biletelor sale” şi să îşi reducă „preţul aurului la acelaşi nivel pe piaţă ca şi la
monetărie” 223.
În domeniul monetar, Ricardo a avansat ideea unei politici
deflaţioniste graduale şi a revenirii la convertibilitate, propunând o serie de
măsuri224:
- demonetizarea metalelor preţioase şi înlocuirea lor în circulaţie cu
banii de hârtie de o valoare egală cu aurul pe care îl reprezintă;

220
Ricardo D., Opere alese, vol. I, pp. 88.
221
Ibidem, pp. 289.
222
Ricardo D., Opere alese, vol. II, pp. 11.
223
Ibidem, pp. 7.
224
Popescu Gh., op. cit., pp. 205.

102
 - stabilirea şi reglementarea strictă a cursului banilor de hârtie,
pentru a evita devalorizarea lor.
Prin aceasta, David Ricardo avansează ideea sistemului monetar al
„etalonului-aur”, care se va impune în Anglia şi întreaga lume în secolul al
XIX-lea225.
Teoria valorii
Pornind de la ideile lui Adam Smith, David Ricardo distinge între
valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb şi subliniază că, pentru a
avea valoare de schimb, un bun trebuie să aibă utilitate, deşi utilitatea nu
poate fi măsura valorii de schimb226: „Utilitatea nu este deci măsurătorul
valorii de schimb, cu toate că este pentru aceasta neapărat esenţială. Dacă o
marfă nu ar fi în nici o privinţă utilă – cu alte cuvinte dacă nu ar contribui în
nici un fel la satisfacerea nevoilor noastre – atunci ar fi lipsită de valoare de
schimb, oricât ar fi de rară sau oricât de mare ar fi cantitatea de muncă
necesară pentru obţinerea sa”227.
În cazul în care utilitatea există, valoarea de schimb a unui bun are
două surse: raritatea şi cantitatea de muncă necesară pentru obţinerea
acestuia228.
Unele bunuri, puţine la număr, sunt preţuite ca rezultat al rarităţii lor,
munca neputând spori cantitatea acestora şi, prin urmare, valoarea acestora
nu poate fi redusă prin creşterea ofertei. Astfel de bunuri sunt: „unele statui
sau picturi rare, cărţi şi monede rare, vinuri de calitate distinctă care pot fi
obţinute doar din struguri cultivaţi pe terenuri speciale, care există în
cantitate limitată. Valoarea acestora este total independentă de cantitatea de
muncă necesară iniţial pentru producerea acestora, şi variază în funcţie de
avuţia şi înclinaţiile celor care doresc să le deţină”229. Pe de altă parte, există
bunurile care pot fi multiplicate nelimitat, prin intermediul acţiunii umane,
iar acestea sunt bunurile de care avem nevoie zilnic şi pe care le găsim pe
piaţă. Valoarea de schimb a acestor bunuri este determinată de cantitatea de
muncă depusă pentru producerea lor. Prin urmare, David Ricardo consideră
munca drept cauză a valorii, iar valoarea drept cauză a veniturilor.
De asemenea, Ricardo face distincţie între valoarea absolută şi
valoarea de schimb a unui bun, definind „valoarea absolută” drept cantitatea
de muncă necesară producerii unui bun în cele mai dificile condiţii de
producţie şi „valoarea de schimb” drept „puterea pe care o deţine o marfă de
a obţine pentru ea o cantitate anumită din oricare altă marfă, fără nici un fel

225
Ibidem.
226
Gray A., op. cit., pp. 173-174.
227
Ricardo D., Opere alese, vol. I, pp. 61.
228
Ricardo D., On the Principles of Political Economy and Taxation, Ch. 1, 1.4.
229
Ibidem, 1.5.

103
de referire la valoarea sa absolută”230. Prin aceasta, el echivalează „valoarea
de schimb” cu „preţul bunului”, determinat în funcţie de munca necesară
pentru producerea acestuia. „Preţul de piaţă” al bunului este stabilit în
funcţie de oferta şi cererea pentru acel bun. Când oferta este mai mare decât
cererea, preţul de piaţă va scădea sub preţul natural. Când oferta este mai
mică decât cererea, preţul de piaţă va creşte peste preţul natural, iar când
oferta este egală cu cererea, preţul pieţei este egal cu preţul natural. Într-o
economie liberă, preţul pieţei tinde spre preţul natural, pentru că oferta se
adaptează cererii.
Teoria repartiţiei
Asemeni lui Adam Smith, David Ricardo a considerat că există trei
factori de producţie (Natura, Munca, Capitalul) şi, prin urmare, trei clase
sociale, formate din deţinătorii factorilor de producţie respectivi231:
proprietarii de pământ, muncitorii şi capitaliştii. Muncitorii creează bogăţia
naţională prin muncă, iar aceasta este repartizată între cele trei clase, care
obţin venituri diferite:
- proprietarii de pământ încasează renta funciară, ca venit al
proprietăţii asupra condiţiilor naturale ale producţiei;
- muncitorii încasează salariul, ca venit al muncii depuse;
- capitaliştii încasează profitul, ca venit al capitalului folosit în
producţie.
Având la bază teoria valorii-muncă, David Ricardo a considerat că
întreaga bogăţie naţională şi toate veniturile diverselor clase sociale sunt
create prin munca muncitorilor, definind veniturile celor trei clase sociale
drept „scăzăminte din produsul muncii”. Prin această idee, Ricardo
deschidea calea spre explicarea contradicţiilor dintre clasele sociale, cale pe
care va merge, mai târziu, Karl Marx. Tot această idee i-a adus critici
importante, unii dintre adversari considerând-l pe Ricardo „părintele
comunismului”232.

IV.4. Şcoala clasică franceză

În Franţa, la începutul secolului al XIX-lea, ideile lui Adam Smith au

atras numeroşi admiratori şi susţinători, mai ales în contextul în care
Revoluţia franceză (1789-1794) deschidea calea instaurării unei noi ordini
politice şi sociale.
Şcoala clasică franceză s-a remarcat, mai degrabă, prin analiza
instituţiilor liberalismului economic, reprezentanţii acesteia fiind preocupaţi
230
RicardoD., Opere alese, vol. II, pp. 276.
231
Popescu Gh., op. cit., pp. 216.
232
Ibidem.

104
de găsirea unor soluţii la problemele presante cu care se confrunta societatea
(destrămarea sistemului feudal şi regândirea societăţii pe baze liberale,
dezvoltarea economică şi extinderea libertăţilor individuale).

IV.4.1. Jean Baptiste Say

Jean Baptiste Say (1767-1832), economist de origine franceză, a

încercat să popularizeze ideile lui Adam Smith în Franţa. Impresionat de
opera lui Smith, el va declara: „când citim această carte, avem impresia că,
înainte de Smith, economia politică nu a existat”233. Nu s-a limitat, însă, la
analizarea şi preluarea ideilor lui Adam Smith, elaborând el însuşi o serie de
lucrări importante, printre care „Tratat de economie politică”, publicat în
anul 1803, “Catehismul economiei politice”, publicat în anul 1817, şi “Curs
de economie politică”, publicat în perioada 1828-1829, în şase volume.
Say defineşte economia politică drept studiul legilor care
guvernează producţia, distribuţia şi consumul bogăţiei, incluzând în
conţinutul producţiei şi schimbul. Producţia rezultă din utilizarea diverşilor
factori de producţie (natura, munca şi capitalul), iar distribuţia rezultă din
beneficiile plătite mijlocitorilor producţiei. În viziunea lui Say, economia
politică nu este normativă (aşa cum credeau fiziocraţii), ci pur teoretică şi
descriptivă. Prin urmare, rolul economistului nu este acela de a da sfaturi, ci
de a observa, analiza şi descrie realitatea234.
Producţia şi factorii de producţie
Potrivit lui Jean Baptiste Say, producţia nu înseamnă crearea de
materie, ci crearea de utilitate: „a crea bunuri care au orice fel de utilitate
înseamnă a crea bogăţie; pentru că utilitatea bunurilor este fundamentul
valorii lor, iar valoarea lor constituie bogăţie”235. Prin aceasta, el a combătut
ideile mercantiliştilor (care considerau că bogăţia însemnă bani, iar singura
sferă productivă este circulaţia), ale fiziocraţilor (care apreciau că bogăţia
înseamnă bunuri agricole iar singura sferă productivă este agricultura), dar
şi pe cele ale şcolii clasice engleze (care defineau bogăţia prin mărfuri,
echivalând producţia de mărfuri cu sfera productivă).
Pentru Say, producţia propriu-zisă este doar un schimb, „pentru că
actul de producţie implică un act de schimb reciproc, în care producătorul
şi-a utilizat forţa pentru produsul obţinut prin efortul său”236. Incluzând în
sfera activităţilor productive toate activităţile utile, el consideră că bogăţia

233
Gide C., Rist C., op. cit., pp. 107.
234
Ibidem, pp. 110.
235
Say J.B., A Treatise on Political Economy, Philadelphia, Lippincott, Grambo & Co.,
1855, versiunea online, Ch. I, I.I.6.
236
Ibidem, II.I.7.

105
naţională este formată atât din bogăţia materială, cât şi din bogăţia
imaterială, produsele imateriale fiind produsele a căror valoare este
consumată în momentul producţiei (de pildă, consultaţia medicală a unui
medic, serviciile unui avocat sau activităţile desfăşurate de artişti pentru
amuzament)237.
Teoria valorii
Jean Baptiste Say defineşte valoarea unui bun prin utilitatea acestuia:
„Valoarea pe care indivizii o ataşează bunurilor îşi are originea în utilitatea
acestora. [...] Este universal adevărat că, atunci când oamenii atribuie
valoare unui lucru, iau în considerare proprietăţile utile ale acestuia, ei nu
vor stabili niciun preţ pentru ceea ce nu este bun pentru nimic”238.
Say echivalează valoarea de schimb cu preţul unui bun, apreciind că
acesta este „un indicator al utilităţii recunoscute a unui bun atât timp cât
schimburile umane sunt determinate doar de utilităţi identice. [...]. În
realitate, când un individ vinde un produs altuia, el vinde utilitatea atribuită
acelui produs, cumpărătorul îl cumpără doar pentru utilitatea sa, pentru
folosul pe care i-l aduce. Dacă, prin orice împrejurare, cumpărătorul este
obligat să plătească mai mult decât valoarea utilităţii pe care produsul
respectiv o are pentru el, atunci el va plăti pentru o valoare care nu există şi,
prin urmare, pe care nu o primeşte”239.
Valoarea de schimb a unui bun nu depinde exclusiv de cantitatea de
muncă implicată în producerea acestuia, şi nici de costurile de producţie, ci
de evaluările vânzătorilor, pe de o parte, şi nevoile cumpărătorilor, pe de
altă parte. Cu toate acestea, valoarea de schimb nu se stabileşte pe baze
subiective, ci pe baze obiective: utilitatea, care influenţează nivelul cererii
pentru un anume produs şi cheltuielile de producţie, care pot limita creşterea
cererii în cazul în care costurile sunt prea ridicate şi, prin urmare, bunul
devine inaccesibil”240.
O critică importantă adusă lui Say este aceea că, deşi a recunoscut
rolul costurilor de producţie în stabilirea valorii de schimb, el a confundat
valoarea cu valoarea de schimb şi a echivalat valoarea de schimb cu preţul
de vânzare241.
Teoria repartiţiei
Potrivit lui Say, toate veniturile produse într-o societate sunt
guvernate de aceleaşi legi şi toţi cei care contribuie la crearea bogăţiei
naţionale au dreptul la o parte din această bogăţie.

237
Ibidem, Ch. XIII.
238
Ibidem, I.I.6.
239
Ibidem, I.I.9, I.I.10.
240
Ibidem, II.I.14.
241
Popescu Gh., op. cit., pp. 232.

106
 Bogăţia unei naţiuni şi, implicit, veniturile acesteia, sunt create prin
contribuţia tuturor celor trei factori de producţie (Natura, Munca şi
Capitalul): „Cauzele care determină valoarea bunurilor [...] se aplică, fără
excepţia, tuturor bunurilor care posedă valoare, indiferent cât de perisabile
sunt, printre altele, prin urmare [se aplică] şi serviciilor productive generate
de industrie, capital şi pământ, într-o activitate productivă. […]. Valoarea
relativă a acestora, ca în cazul oricăror alte bunuri, creşte în proporţie directă
cu cererea, şi este invers proporţională cu oferta. Toţi întreprinzătorii din
industrie, sau speculanţii, aşa cum au fost numiţi, nu sunt decât intermediari
între vânzători şi cumpărători, care reclamă serviciile productive necesare
pentru un anume produs proporţional cu cererea pentru acel produs.
Fermierul, manufacturierul, comerciantul compară continuu preţul pe care
consumatorul unui anumit produs poate şi este dispus să îl ofere, cu
costurile necesare producerii acestuia, dacă acea comparaţie îi determină să
producă, ei stabilesc cererea acestor servicii productive şi furnizează, astfel,
una dintre bazele valorii acestor servicii. Pe de altă parte, agenţii producţiei,
oameni şi lucruri, pământuri, capitaluri şi muncitori sunt oferiţi mai mult sau
mai puţin, în funcţie de anumite motive [...] şi formează, de asemenea, altă
bază a valorii care se stabileşte pentru aceleaşi servicii”242.
Prin urmare veniturile comunităţii sunt distribuite echitabil, între
deţinătorii celor trei factori de producţie, şi anume:
- „acea parte a valorii produse, care revine proprietarului de teren,
este numită profitul pământului, uneori fiind transferată fermierului, în
schimbul unei rente fixe;
- partea ce revine capitalistului, sau persoanei care produce avansul,
[...] este numită profitul capitalului, acesta fiind uneori împrumutat,
renunţându-se la profit în favoarea unei dobânzi garantate;
- partea ce revine simplului mecanic sau muncitor este numită
profitul muncii, la care se renunţă uneori în schimbul unui salariu sigur”243.

IV.4.2. Claude Frederic Bastiat

Frederic Bastiat (1801-1850), un alt important economist francez, a

fost profund influenţat de lucrările lui Jean Baptiste Say, militând împotriva
socialismului şi comunismului şi pronunţându-se în favoarea neintervenţiei
guvernului în activităţile economice şi desfăşurarea liberă a comerţului şi
industriei. Într-un pamflet sugestiv intitulat – „Petiţia producătorilor de
lumânări, candele, lămpi, candelabre, stingătoare, şi a producătorilor de seu,

242
Say J. B., op. cit., II.V.1-2.
243
Ibidem, II.V.12-15.

107
ulei, răşină, alcool şi, în general, de tot ce are legătură cu iluminatul”,
Bastiat îi ridiculizează pe producătorii obiectelor de iluminat care suferă din
cauza competiţiei străine, şi anume aceea a soarelui. Prin urmare, Camera
Deputaţilor este chemată să pună în aplicare politica protecţionistă şi să
protejeze industria naţională prin interzicerea ferestrelor sau uşilor care lasă
lumina soarelui să pătrundă în case. Iar dacă cineva ar aduce ca argument
faptul că lumina soarelui este gratuită, să se contraargumenteze prin faptul
că bunurile gratuite se aseamănă foarte mult cu produsele de import, pe care
politicile protecţioniste le interzic244.
Teoria valorii
Pentru Bastiat, economia înseamnă schimb, iar schimbul implică
noţiunea de valoare. Criticând teoriile anterioare ale valorii (care asociau
valoarea unui bun cu utilitatea, raritatea, munca, aprecierile subiective sau
raţionamentele obiective), el va încerca să corecteze erorile teoriei valorii-
utilitate a lui J. B. Say şi teoriei valorii-muncă a lui David Ricardo, prin
unificarea acestora245. În opinia sa, valoarea unui bun constă în efortul
depus pentru producerea acestuia, acest efort însemnând mai mult decât
munca. În schimbul de bunuri sau servicii, doar efortul sau utilitatea
oneroasă, „serviciu contra serviciu” este luată în calcul, pentru că ceea ce
oferă natura este gratuit. Prin urmare, „valoarea este raportul existent între
două servicii care sunt schimbate”246, pentru că „a da cuiva un serviciu,
înseamnă a-i economisi munca”247.
Deşi valoarea este imaterială, ea poate lua formă materială,
transformându-se, astfel, în capital. Cu toate acestea, atunci când valoarea se
transformă din serviciu în produs există riscul scăderii acesteia. Un bun care
este produs astăzi pentru a fi vândut peste un an va avea valoarea pe care
serviciul o va avea peste un an, şi nu valoarea pe care serviciul o are în
prezent. Astfel, ca rezultat al progresului industrial permanent, este foarte
probabil ca bunul respectiv să fie produs mai ieftin peste un an decât în
prezent. Prin urmare, capitalul, care nu este nimic altceva decât servicii
acumulate, se află în dezavantaj în raport cu munca (văzută ca serviciu
curent)248.

244
Bastiat F., Pétition des fabricants de chandelles, bougies, lampes, chandeliers,
réverbères, mouchettes, éteignoirs, et des producteurs de suif, huile, résine, alcool, et
généralement de tout ce qui concerne l’éclairage, în Oeuvres complètes de Frédéric
Bastiat, mises en ordre, revues et annotées d’après les manuscrits de l’auteur, Paris,
Guillaumin, 1873, 3rd edition, 7 vols. Vol. 4, Ch. VII.
245
Haney L.H., op. cit., pp. 253-254.
246
Bastiat F., Economic Harmonies, Irvington-on-Hudson, New York, Foundation for
Economic Education, Inc., 1850, 5.25.
247
Ibidem, 5.35.
248
Ibidem, 7.68-7.73.

108
 Teoria valorii dezvoltată de Bastiat nu oferă, însă, o definiţie
detaliată a noţiunilor de „efort” şi „servicii” şi nici nu rezultă din lucrările
sale care este elementul ce determină valoarea unui serviciu249.

IV.5. John Stuart Mill şi sfârşitul Şcoli clasice de Economie

politică

John Stuart Mill (1806-1873) s-a născut lângă Londra, fiind fiul
cunoscutului istoric, economist şi filosof James Mill (1773-1836), de la care
a primit o educaţie aleasă şi care s-a ocupat personal de educaţia fiului său.
La vârsta de trei ani a început să studieze greaca veche, la opt ani limba
latină, la vârsta de 12 ani citise multe dintre lucrărilor filosofilor greci, la 13
ani studia deja istoria, literatura şi economia politică şi tot în această
perioadă i-a citit pe David Ricardo şi Adam Smith. Între 1820-1821 s-a aflat
în Franţa, petrecând o mare parte din timp în casa lui Jean Baptiste Say.
Întors în Anglia, a început să studieze dreptul roman şi englez. În 1823 a
început să lucreze la Compania Indiilor Orientale, de unde se va retrage în
1858, dedicându-se cercetării şi scrisului. Între 1858 şi 1868 a fost membru
independent al Camerei Comunelor250.
Scrierile sale acoperă domenii diverse, de la filosofie, până la ştiinţe
politice şi economie, principalele sale lucrări fiind: “Principii de economie
politică”, publicat în anul 1848, “Despre libertate”, publicat în anul 1859,
”Utilitarismul”, publicat în anul 1863.
În ceea ce priveşte gândirea sa economică, se poate spune că, „dacă
Adam Smith poate fi numit părintele Economiei politice, John Stuart Mill a
fost principalul său moştenitor în linie directă. El a fost cel care [...] a
combinat, reformulat şi modificat învăţăturile lui Smith, Malthus, şi
Ricardo, şi a făcut-o atât de reuşit încât opera sa a avut un efect de neegalat
asupra gândirii engleze”251.
Deşi politicile economiştilor clasici urmăreau să aducă beneficii prin
încurajarea acumulării de capital şi creşterii economice, aceste beneficii nu
erau distribuite în mod egal. Această distribuţie inegală a bogăţiei l-a
preocupat în mod deosebit pe Mill, care considera că „principiul
fundamental al organizării statului şi societăţii trebuie să fie protejarea
libertăţii şi intereselor indivizilor. Singura limită a libertăţii individului de a-
şi urmări propriile scopuri (deci propria fericire) este interdicţia de a nu

249
Haney L.H., op. cit., pp. 260.
250
Ibidem, pp. 344-346.
251
Ibidem, pp. 344.

109
încălca interesele legitime ale celorlalţi. Limita libertăţii individului nu este
deci forţa statului, ci libertatea celorlalţi”252.
Mecanismele economice
1. În ceea ce priveşte producţia, Mill a considerat, iniţial, că există
doar doi factori de producţie, şi anume munca şi natura: „lucrurile necesare
producţiei sunt două: munca şi obiectele naturale apropriate”253. Ulterior, el
va adăuga şi capitalul, care este un factor de producţie derivat, ce rezultă
prin acţiunea omului asupra naturii: „pe lângă lucrurile primare şi universale
necesare producţiei, munca şi obiectele naturale, mai există unul, fără de
care nicio activitate productivă, cu excepţia unui început rudimentar şi
mărginit al industriei primitive, nu este posibilă: şi anume stocul, acumulat
anterior, de produse ale muncii precedente. Acest stoc acumulat al
produsului muncii este denumit Capital”254.
Preluând ideea de la Jean Baptiste Say, Mill a considerat că „munca
nu creează obiecte, ci utilităţi”255, aceste utilităţi fiind de trei feluri256:
- „utilităţi fixate şi încorporate în obiecte exterioare, prin munca
utilizată pentru a conferi obiectelor materiale exterioare proprietăţi care le
fac folositoare pentru fiinţele umane. Aceasta este situaţia obişnuită, care nu
are nevoie de exemple”;
- „utilităţi fixate şi încorporate în fiinţele umane, în acest caz munca
fiind utilizată pentru a conferi fiinţelor umane calităţi care le fac folositoare
pentru ele însele şi pentru ceilalţi”. În această categorie sunt incluşi toţi cei
implicaţi în educaţie (învăţători, tutori şi profesori, guverne, atâta vreme cât
obiectivul lor este ameliorarea condiţiei oamenilor), moraliştii, clericii,
medicii etc.;
- „utilităţi care nu sunt fixate şi încorporate în niciun obiect, dar care
produc un serviciu, [...] o utilitate în mod direct. Astfel este, de exemplu,
munca unui interpret, actor, recitator”.
Mill apreciază că doar munca ce creează utilităţile din primele două
clase este productivă, pentru că „utilităţile din cea de-a treia clasă, constând
din plăceri care există doar în momentul savurării lor şi din servicii care
există doar în momentul în care sunt efectuate, nu pot fi considerate
bogăţie”257.

252
Bălan S., Introducere în filosofia contemporană, Bucureşti, Editura Fundaţiei România
de Mâine, 2008, p. 65.
253
Mill J.S., Principles of Political Economy with some of their Applications to Social
Philosophy, 7th Edition, London, Longmans, Green and Co., 1909, versiunea online, I.1.1.
254
Ibidem, I.4.1.
255
Ibidem, I.3.3.
256
Ibidem, I.3.6-3.8.
257
Ibidem, I.3.9.

110
 2. În ceea ce priveşte repartiţia, John Stuart Mill pleacă de la
premisa existenţei celor trei factori ai producţiei (munca, natura şi capitalul),
care implică divizarea societăţii industriale în „proprietari de pământ,
capitalişti şi muncitori. Fiecare dintre aceste clase, ca atare, obţine o parte a
produsului şi nicio altă persoană sau clasă nu poate obţine nimic fără
acordul acestora”258.
Prin urmare, Mill consideră că nu există decât trei categorii de
venituri pentru cele trei categorii de participanţi la procesele producţiei şi
repartiţiei (care sunt şi clasele productive), şi anume:
- salariul pentru muncitor, care nu trebuie menţinut la nivelul
minimului de subzistenţă (aşa cum susţinea David Ricardo), ci trebuie să fie
determinat de raportul dintre „cererea şi oferta de muncă sau, aşa cum este
adesea exprimat, ca raport între populaţie şi capital”259;
- profitul pentru capitalist, care este „venitul capitalului”, dobânda
fiind o formă particulară a profitului260;
- renta pentru proprietarul funciar, care este „plata pentru utilizarea
pământului” şi „rezultat al unui monopol”261.
Toate celelalte persoane şi categorii sociale sunt neproductive şi îşi
obţin veniturile prin redistribuirea unei părţi din veniturile primare, cele ale
claselor productive.
3. Schimbul este tratat prin prisma noţiunilor de valoare şi preţ, Mill
încercând o reconciliere între teoria „valorii-muncă” (obiectivă) şi cea teoria
„valorii-utilitate (subiectivă). Astfel, el consideră că valoarea este „un
termen relativ”: „valoarea unui bun înseamnă cantitatea unui alt bun sau a
bunurilor în general, pentru care este schimbat. Prin urmare, valoarea tuturor
bunurilor nu poate să crească sau să scadă simultan niciodată. Nu există o
creştere generală sau o scădere generală a valorii. Orice creştere de valoare
presupune o scădere, şi orice scădere presupune o creştere”262.
Mill distinge între „valoarea temporară” şi „valoarea permanentă” a
unui bun. Valoarea temporară, care este valoarea de piaţă, „depinde de
cerere şi ofertă: creşte atunci când cererea este ascendentă şi scade atunci
când oferta este ascendentă. Cu toate acestea, cererea variază în funcţie de
valoare, fiind în general mai mare atunci când bunul este ieftin decât atunci
când este scump; iar valoarea se auto-ajustează întotdeauna astfel încât
cererea să fie egală cu oferta”263.

258
Ibidem, II.3.2.
259
Ibidem, II.11.3.
260
Ibidem, II.15.1, II.15.4.
261
Ibidem, II.16.1, II.16.2.
262
Ibidem, III.6.2.
263
Ibidem, III.6.3.

111
 Valoarea permanentă, pe de altă parte, este valoarea naturală, spre
care tinde valoarea de piaţă după fiecare variaţie, „iar oscilaţiile se
echilibrează reciproc, astfel încât, în medie, bunurile sunt schimbate la
valoarea lor naturală”264.
Valoarea naturală este determinată de raritatea unui bun, însă cele
mai multe bunuri se schimbă la o valoare naturală determinată de costul de
producţie sau „valoarea de cost”265.
Costul de producţie, care reprezintă limita inferioară sub care preţul
de vânzare al unui bun nu poate să scadă, este format din elemente constante
şi universale (costul muncii/salariul şi profitul capitalului) şi elemente
ocazionale (taxe şi costuri generate de raritatea factorilor de producţie).
Pentru a explica valoarea relativă a unui bun, John Stuart Mill a
întreprins o clasificare a acestora în funcţie de ofertă:
- bunuri „cu ofertă inelastică”, a căror valoare este determinată
exclusiv de cerere (teoria „valorii-utilitate”);
- bunuri „cu ofertă perfect elastică”, care pot fi multiplicate la infinit
fără creşterea costurilor unitare, a căror valoare este determinată de costul
producţiei (teoria „valorii-muncă”);
- bunuri „cu ofertă relativ elastică”, care pot fi multiplicate limitat şi
în condiţiile creşterii costurilor unitare, a căror valoare este determinată de
costurile unitare cele mai mari (concilierea teoriei „obiective” cu cea
„subiectivă”).
În propriul rezumat al lui John Stuart Mill, „cererea şi oferta
guvernează valoarea bunurilor care nu pot fi sporite la infinit, când sunt
produse prin muncă ele au o valoare minimă determinată de costul
producţiei. Dar pentru toate bunurile care pot fi multiplicate la infinit,
cererea şi oferta nu determină decât fluctuaţiile valorii pentru o perioadă
care nu poate depăşi lungimea timpului necesar pentru a modifica oferta [...]
[chiar şi cazul acestora] valoarea gravitează în jurul costului de producţie
[...]. Cererea şi oferta converg totdeauna către un echilibru, dar condiţia unui
echilibru stabil este aceea că lucrurile se schimbă unele pe altele în funcţie
de costul lor de producţie”266.
Teoria valorilor internaţionale (teoria comerţului internaţional)
În elaborarea teoriei valorilor internaţionale, Mill pleacă de la ideea
lui David Ricardo potrivit căreia „nu există o diferenţă între costul absolut al
producţiei care determină schimbul dintre naţiuni, ci o diferenţă între costul
comparativ”267. El a respins opinia potrivit căreia fiecare ţară obţine un

264
Ibidem, III.6.4.
265
Ibidem, III.6.5.
266
Ibidem, III.3.8.
267
Ibidem, III.17.5.

112
avantaj relativ şi a afirmat că avantajele din comerţul internaţional sunt
repartizate între ţări în funcţie de „raportul de schimb”: cel care câştigă mai
mult este cel care poate obţine mai mult furnizând mai puţin268.
Legea valorilor internaţionale, care „este o extensiune a legii
generale a valorii, pe care noi o denumim Ecuaţia Ofertei şi Cererii”, susţine
că „produsul unei ţări se schimbă pentru produsul altor ţări la asemenea
valori încât exporturile sale să poată plăti integral importurile”269. Astfel,
raportul de schimb depinde de cerere şi ofertă.
Prin urmare, dacă preţul unui bun creşte, fiecare ţară va produce
(oferi) o cantitate mai mare din acel bun şi va consuma (cere) o cantitate mai
mică. Dacă producţia depăşeşte cererea, ţara este exportatoare, iar dacă este
inferioară, devine importatoare. Echilibrul se obţine atunci când oferta totală
este egală cu cererea totală, raportat la valoare.
John Stuart Mill a ajuns la concluzia că dintre două ţări care schimbă
bunuri, cea care câştigă cel mai puţin pentru fiecare operaţiune este ţara cea
mai bogată, deoarece aceasta consumă mai mult şi, prin urmare, cumpără
mai mult din străinătate. Astfel, el ajunge la aşa-numitul „paradox al lui
John Stuart Mill”270, potrivit căruia ţările mici şi nedezvoltate ar avea de
câştigat mai mult din comerţul exterior decât o ţară mare şi bogată, deoarece
cererea primelor este mai redusă şi, astfel, ar atinge un raport de schimb mai
avantajos, în vreme ce ţările bogate, care au o cerere mult mai mare de
mărfuri, ar avea raporturi de schimb dezavantajoase. În ceea ce priveşte
avantajele în comerţul internaţional, el identifică două tipuri: avantaje
directe (obţinerea de produse ieftine sau produse care nu pot fi obţinute în
ţară, utilizarea mai eficientă a forţelor de producţie la nivel mondial) şi
avantajele indirecte (avantaje de ordin moral şi intelectual, precum
răspândirea progresului tehnic şi a culturii în lume).
Dinamica economică a fost un alt subiect care l-a preocupat pe Mill
şi, în acest context, în primele trei cărţi ale „Principiilor de economie
politică” a abordat acţiunea legilor economice într-un model static de
economie. În cărţile IV şi V el analizează acţiunea legilor economice într-un
model dinamic de economie.
Spre deosebire de David Ricardo, care a luat în calcul o singură
variabilă a dezvoltării, şi anume profitul, John Stuart Mill a analizat trei
variabile: populaţia, capitalul şi tehnica, şi a ajuns la următoarele concluzii:
- dacă populaţia are un ritm de creştere mai mare decât cel al tehnicii
şi capitalului, atunci: salariile reale scad, iar rentele şi profiturile cresc;

268
Popescu Gh., op. cit., pp. 250.
269
Mill J.S., op. cit., III.18.24.
270
Popescu Gh., op. cit., pp. 252.

113
 - dacă ritmul de creştere a capitalului este mai rapid decât cel al
populaţiei şi tehnicii, atunci: salariile nominale şi reale cresc, profiturile
scad, iar rentele funciare au un trend ascendent;
- dacă ritmul de dezvoltare tehnologică, mai ales în agricultură este
mai rapid, atunci: rentele pot scădea, profiturile pot scădea, iar salariile reale
pot creşte.
Stoparea acumulărilor de capital şi a progresului tehnic denotă starea
staţionară într-o economie.
În propriul său scenariu, el a prezis că profitul va scădea, iar tendinţa
de scădere a profiturilor va descuraja investiţiile şi, prin aceasta, va duce la
apariţia unei „situaţii staţionare”, în care acumularea de capital şi progresul
tehnic se opresc. Acest lucru nu era, însă, îngrijorător, pentru că individul,
preocupat mai puţin de interesele sale materiale, se putea dedica dezvoltării
intelectuale şi morale, dar şi îmbunătăţirii sistemului distribuirii veniturilor
în societate271.
În pofida deosebirilor de nuanţă dintre ei, numeroşii reprezentanţi ai
şcoli clasice de economie politică din perioada 1750-1850 au promovat o
serie de idei comune care vor marca parcursul economiei politice în
perioada următoare. Dintre acestea, pot fi amintite următoarele272:
- activitatea economică este guvernată de legi obiective, care
formează „ordinea naturală”, ce se impune peste voinţa şi conştiinţa
oamenilor;
- liberalismul economic corespunde cel mai bine ordinii economice
„naturale” şi naturii umane;
- piaţa liberă şi concurenţa perfectă reprezintă mecanismele necesare
şi suficiente pentru atingerea echilibrului economic, folosirea eficientă a
resurselor societăţii şi armonizarea intereselor individuale cu cele colective.
Unul dintre marile lor merite este acela de a fi separat ştiinţa
economică de filosofie şi de orice alte influenţe conceptuale (morala,
dreptul, politica etc.), analizând activitatea individului din perspectiva
utilităţii şi eficienţei. În viziunea acestora, „homo oeconomicus” era perfect
raţional, urmărind maximum de rezultate cu minimum de efort, idee care a
devenit, probabil, una dintre cele mai controversate idei în prezent273.
Cuvinte cheie: gândirea economică fiziocrată, ordinea naturală, legi
naturale, laissez-faire, tabloul economic, produs net, clasa sterilă, clasa
productivă, liberalism economic, teoria rentei, preţ natural, diviziunea
muncii, valoarea de schimb, valoare de întrebuinţare şi mâna invizibilă.

271
Mill J.S., op. cit., IV.7.
272
Popescu Gh., op. cit., pp. 255-256.
273
Bălan S., „Homo oeconomicus and the Critique of Utilitarian Reason”, în Nicolae M.,
Şerban-Oprescu T., Communication Matters, Bucureşti, Editura ASE, 2012, pp. 11-20.

114
 Teste de control şi evaluare:
1. Care este principiul care stă la baza gândirii fiziocrate şi în ce
constă acesta ?.
2. Pe ce principii este fondată ordinea naturală ?.
3. Ce este produsul net în concepţia fiziocrată ?.
4. Care este singurul factor productiv în concepţia fiziocraţilor şi de
ce ?.
5. Cine este autorul tabloului economic şi ce reprezintă acesta ?.
6. Ce înţeleg fiziocraţii prin „avansuri”?.
7. Care sunt cele trei clase sociale denumite de François Quesnay ?.
8. Care sunt cele trei circulaţii complexe evidenţiate de tabloul
economic ?.
9. Care este principiul care stă la baza gândiri economice
fiziocrate?.
10. Care este ideea centrală a lucrării „Avuţia naţiunilor” a lui
Adam Smith ?.
12. Cum sunt definite valoarea de schimb şi valoarea de
întrebuinţare de către Adam Smith ?.
13. În ce constă principiul mâinii invizibile la Adam Smith ?.
14. Cum defineşte Adam Smith venitul naţional ?.
15. Care este definiţia salariului în concepţie lui Adam Smith ?.
16. Ce este profitul în concepţia lui Adam Smith ?.
17. Care este concepţia lui J.B. Say cu privire la economia politică?.
18. Care sunt principalele idei ale lui David Ricardo ?.
19. Care sunt cele două categorii de bunuri în concepţia lui David
Ricardo şi în ce constau acestea ?.
20. În ce constă teoria valorii-muncă a lui David Ricardo ?.
21. Care sunt cele trei elemente esenţiale ale teoriei malthusiene ?.
22. Avantajul direct şi avantajul indirect al comerţului internaţional
în concepţia lui J.S. Mill ?.

115
 CAPITOLUL V

ÎNCEPUTURILE DESTRĂMĂRII LIBERALISMULUI

CLASIC ŞI APARIŢIA TEORIEI PROTECŢIONISTE

În plină ascensiune a doctrinei liberalismului în întreaga Europă, la

mijlocul secolului al XIX-lea, în Germania, a apărut şi s-a dezvoltat o
doctrină diametral opusă, şi anume protecţionismul economic. Deşi până în
acel moment multe dintre ideile lui Adam Smith au fost criticate, combătute,
modificate de chiar susţinătorii liberalismului economic (de pildă, J.B. Say,
David Ricardo sau Thomas Malthus), teoria comerţului liber a fost singura
care a rămas intactă şi a fost acceptată ca „doctrină sacră” de economiştii
din toată Europa274.
În acest context a fost dezvoltată, în Germania, o nouă doctrină,
generată de condiţiile economice şi politice particulare ale ţării. Această
nouă doctrină a Şcoli istorice germane îşi avea originea într-o nouă
concepţie filosofică despre lume şi individ, diferită de concepţia utilitaristă
şi raţională a şcoli clasice a liberalismului economic, care plasa individul
egoist şi perfect raţional în centrul paradigmei. Dimpotrivă, noua doctrină
pleca de la premise filosofice diferite, punând accent pe unitatea organică a
naţiunii, pe superioritatea obiectivelor colectivităţii în raport cu cele
individuale şi pe specificitatea geografică şi istorică a instituţiilor fiecărei
ţări, promovând o economie naţionalistă275.
În multe privinţe, naţionalismul s-a asemănat cu doctrina mercan-
tilistă, care susţinea protejarea industriilor şi produselor naţionale în raport
cu cele ale altor ţări, luând amploare în ţările mai puţin dezvoltate din punct
de vedere industrial. La începutul secolului al XIX-lea, ţările germanofone
numărau peste 300 de entităţi politice, fiind preponderent agricole şi
înapoiate din punct de vedere industrial. În aceste condiţii economice,
politice şi sociale dificile a luat naştere o nouă filosofie idealistă, care
evidenţia libertatea voinţei şi aspectele morale ale naturii umane. În
domeniul economic, se considera că fiecare naţiune trebuie să fie

274
Gide C., Rist C., op. cit., pp. 265.
275
Screpanti E., Zamagni S., op. cit., pp. 109.

116
independentă şi autonomă, comerţul exterior fiind văzut ca o dependenţă a
unei ţări în raport cu o altă ţară.
Principalul reprezentant al Şcoli istorice a fost Georg Friedrich List
(1789-1846) care, în lucrarea sa „Sistemul naţional al economiei politice”
publicate în anul 1841, deşi nu a respins în totalitate liberalismul economic,
a criticat principiul comerţului liber şi a susţinut necesitatea politicilor
protecţioniste, a interdependenţei funcţionale a diferitelor ramuri industriale
şi a creşterii uniforme în industrie şi agricultură.
Friedrich List s-a născut într-o familie de condiţie modestă, tatăl său
era tăbăcar, în Reutlingen, statul Württemberg, într-o perioadă în care
Europa suferea mari transformări: Revoluţia franceză, războaiele
napoleoniene, începuturile afirmării burgheziei germane, expansiunea
comercială a Angliei, etc. La doar 17 ani, în 1806, a devenit funcţionar
public, ocupând diverse funcţii administrative. Fără a avea studii superioare,
el a fost un excelent autodidact, familiarizându-se cu lucrările autorilor
clasici englezi (în principal Adam Smith), francezi (de pildă Jean Baptiste
Say) sau germani276. În 1816 a devenit funcţionar de rang înalt în guvernul
din Württemberg, sub coordonarea ministrului învăţământului Von
Wangenheim. În acelaşi an a redactat revista „Arhiva din Württemberg”, în
care a criticat oprimarea feudală şi a susţinut dezvoltarea burgheziei
germane277.
Ca rezultat al relaţiilor sale cu ministrul învăţământului, în 1817 a
devenit profesor de Economie politică la Universitatea din Tübingen, iar în
1919 a devenit preşedinte al „Asociaţiei pentru Comerţul Interior German”,
înfiinţată împreună cu comercianţii nemulţumiţi de barierele vamale dintre
statele germane. Criticile sale la adresa instituţiilor şi legilor existente şi
eforturile sale pentru reformarea sistemului economic şi politic au atras
asupra sa măsuri represive din partea administraţiei şi regelui statului
Württemberg: în anul 1919 a fost obligat să demisioneze din funcţia de la
universitate, revista la care scria a fost interzisă, alegerea sa în Adunarea
Naţională Legislativă din Würtemberg a fost anulată prin veto ministerial.
Ulterior a fost reales membru în Parlamentul statului Württemberg,
unde a continuat promovarea ideilor sale: unificarea economică a
Germaniei, reducerea birocraţiei, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale
cetăţenilor. În urma „Petiţiei din Reutlingen”, în care critica administraţia,
List a fost exclus din Parlament şi condamnat pentru calomnie la adresa

276
List F., Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti,
1973, pp. VII-VIII.
277
List F., The National System of Political Economy, London, Longmans, Green, and Co.,
1909, versiunea online, Memoir, M1-M28. Datele privind viaţa lui Friedrich List sunt
preluate din aceste Memorii.

117
guvernului la 10 luni de muncă silnică. Pentru a evita pedeapsa, a plecat din
ţară, călătorind prin mai multe oraşe europene. Reîntors în Württemberg, el
a fost încarcerat şi, după mai multe luni, a obţinut eliberarea cu condiţia
expatrierii. În 1925 a plecat în Statele Unite ale Americii, unde a rămas timp
de aproape şapte ani, unde a fost redactor la revista pe care a şi înfiinţat-o,
„Vulturul din Reading”, primită foarte bine de publicul şi autorităţile
americane. După mai multe încercări nereuşite de a se întoarce în ţara, în
anul 1832 a fost numit consul al Statelor Unite la Leipzig, de unde a
continuat să militeze pentru modernizarea economiei şi societăţii germane.
A susţinut mereu înfiinţarea uniunii vamale (Zollverein), care a ajutat la
reducerea barierelor protecţioniste dintre statele germane, îmbunătăţirea
transportului de materii prime şi bunuri finite, facilitarea şi ieftinirea
transportul de mărfuri peste graniţele teritoriale şi, implicit, scăderea
costurile de vânzare, cumpărare şi transport278.
Meritele sale au fost recunoscute în întreaga Europă, inclusiv în ţara
sa natală, în octombrie 1841 pedeapsa primită cu două decenii în urmă fiind
amnistiată. A lăsat în urmă atât o poveste tragică de viaţă, cât mai ales o
activitate care va influenţa profund prefacerile ulterioare din Germania:
„Deputat în parlamentul statului Württemberg, exclus din parlament, arestat,
expulzat din Germania, oaspete de onoare al lui La Fayette în America,
întemeietor de politică economică protecţionistă în S.U.A., diplomat
american în Germania, profesor universitar şi doctor honoris causa al unei
universităţi germane, fără a avea studii corespunzătoare, tracasat, dezamăgit,
sărac material şi cu o familie sărăcită în timpul vieţii sale, List şi-a urmat
destinul implacabil, ca al unui astru ceresc, fără a abdica vreodată de la
misiunea sa [...]. Urmaşii l-au încoronat postum cu cele mai alese onoruri,
dar monumentul cel mai durabil şi l-a ridicat List în timpul vieţii, prin
nemuritoarea sa operă”279.

V.1. Friedrich List despre economia politică cosmopolită şi

economia politică naţională

Potrivit lui Friedrich List, Economia politică este o „ştiinţă

experimentală” care, prin observarea atentă a faptelor, dezvăluie natura
bogăţiei280. El face distincţie între „economia cosmopolită” şi „economia

278
Blackbourn D., The Long Nineteenth Century: A History of Germany: 1780-1918, New
York, Oxford University Press, 1998, pp. 106-107.
279
Popescu G., Fundamentele gândirii economice, Oradea, Editura Anotimp, 1993,
pp. 103.
280
List F., The National System of Political Economy, Philadelphia, J.B. Lippincott & Co,
1856, în Preliminary Essay and Notes de Colwell S., pp. xxxii.

118
politică naţională”, care se fundamentează pe filosofii diferite. Astfel,
filosofia „economiei cosmopolite” pune în centrul său individul, definind
societatea umană ca „o uniune comercială” a indivizilor egoişti şi separaţi,
care sunt implicaţi în producţia şi schimbul de mărfuri, fiecare urmărind
doar avantajul propriu. De cealaltă parte, filosofia „economiei politice” pune
în centru colectivitatea, apreciind că interesul naţional este mai important
decât cel individual, că individul este subordonat colectivităţii: „trăsătura
caracteristică a sistemului conceput de mine este naţionalitatea. Întreaga
mea construcţie este clădită pe ideea de naţionalitate ca verigă între individ
şi omenire”281.
Interesele egoiste ale lui „homo oeconomicus” pot fi diferite de cele
ale naţiunii căreia îi aparţine, acestea din urmă fiind mult mai diverse şi mai
complexe decât cele de natură economică. Mai mult, individul este, de
regulă, preocupat doar de interesele sale prezente şi nu de dezvoltarea
viitoare a societăţii. Prin urmare, sarcina instituţiilor statului este aceea de a
armoniza interesele individului cu cele ale comunităţii şi de a se preocupa de
dezvoltarea de perspectivă a naţiunii, acţiunile sale fiind fundamentate pe
primordialitatea naţiunii în raport cu individul. Indivizii nu sunt scopuri în
sine, ei nu sunt doar producători şi consumatori, ci şi membri ai unei
naţiuni. Iar forţa productivă a indivizilor este, într-o mare măsură,
influenţată de condiţiile sociale şi politice ale naţiunii. Tocmai din acest
motiv naţiunea primează asupra individului.
Friedrich List îl consideră pe François Quesnay întemeietorul
economiei cosmopolite, acesta fiind primul care a vorbit despre ideea
comerţului mondial liber şi care „şi-a extins investigaţiile la întreaga
omenire, fără a lua în considerare ideea naţiunii”. Prin urmare, economia
cosmopolită „ne învaţă cum poate întreaga omenire să ajungă la
prosperitate, în opoziţie cu economia politică, sau acea ştiinţă care îşi
limitează preocupările la modul în care o anumită naţiune poate obţine (în
actualele condiţii globale) prosperitate, civilizaţie şi putere, prin intermediul
agriculturii, industriei şi comerţului”282.
În opinia sa, liberalismul economic sau economia cosmopolită
avantajează doar ţările care sunt dezvoltate din punct de vedere industrial şi
le dezavantajează pe cele mai puţin avansate, astfel că practicarea acestuia la
scară universală ar duce la supremaţia primelor (în special a Angliei) asupra
celor din urmă.
Critica se îndreaptă cu preponderenţă asupra lucrărilor şi ideilor lui
Adam Smith, pe care îl consideră apărător al intereselor expansioniste ale

281
List F., Sistemul naţional de Economie politică, pp. 21.
282
List F., The National System of Political Economy, versiunea online, II.XI.2.

119
Angliei şi promotor al înlocuirii economiei politice cu economia
cosmopolită: „[Adam Smith] vorbeşte despre diversele sisteme de economie
politică într-o parte separată a lucrării sale doar cu scopul de a le demonstra
ineficienţa şi de a arăta că economia «politică» sau naţională trebuie
înlocuită cu «economia mondială sau cosmopolită». [...] Investigaţiile sale
de la început sunt fundamentate pe principiul că «cele mai multe
reglementări ale statului pentru promovarea prosperităţii publice nu sunt
necesare, iar o naţiune, pentru a se transforma de la condiţia cea mai joasă
de barbarism la condiţia cea mai înaltă de prosperitate nu are nevoie de
nimic altceva decât impozitare suportabilă, administrare corectă a justiţiei şi
pace”283. Un astfel de sistem, care promovează comerţul mondial liber,
aduce beneficii doar naţiunilor dezvoltate şi le blochează pe cele care se află
într-un stadiu incipient de dezvoltare: „în situaţia existentă în lume,
libertatea generală a comerţului nu ar genera o republică universală, ci
subjugarea universală a ţărilor mai puţin înaintate, sub dominaţia puterii
supreme în domeniul industrial, comercial şi maritim”284. Mai mult,
„economia cosmopolită, sau economia universală porneşte de la ipoteza că
toate ţările din lume constituie o societate unică, care trăieşte în pace
perpetuă”, ceea ce nu este adevărat în opinia lui List285.

Cele trei erori fundamentale ale sistemul şcolii economice liberale

sau cosmopolite, identificate de Friedrich List sunt următoarele286:
1. „În primul rând, un cosmopolitism neîntemeiat, care nu admite
nici naţionalitatea şi nu ţine seama nici de satisfacerea intereselor
naţionale”, vorbind mai degrabă despre prosperitatea întregii omenirii şi nu
despre prosperitatea naţională;
2. „În al doilea rând, un materialism lipsit de viaţă, care vede
pretutindeni numai valoarea de schimb a lucrurilor, fără să ţină seama nici
de interesele spirituale şi politice, nici de cele prezente şi viitoare, nici de
forţele productive ale naţiunii”;
3. „În al treilea rând, un particularism şi un individualism care,
ignorând cele mai importante consecinţe ale naturii muncii sociale şi ale
efectului asocierii forţelor, ne înfăţişează, în fond, numai industria privată,
aşa cum s-ar dezvolta ea într-un regim de relaţii libere cu societatea, adică
cu întreaga omenire, dacă aceasta nu ar fi separată în diferite naţiuni”.
În opinia lui List, prin accentul pus pe interesele personale ale
individului, teoria economică liberală „vrea să ridice egoismul cel mai

283
Ibidem, II.XI.3.
284
List F., Sistemul naţional de Economie politică, pp. 118.
285
Ibidem, pp. 115.
286
Ibidem, pp. 147.

120
feroce la rangul de lege, ea pretinde să ne zăvorâm inima faţă de cei
flămânzi, pentru că, dându-le să mănânce şi să bea, peste treizeci de ani am
face, poate, prin aceasta ca alt om să flămânzească. Ea vrea să aşeze un
calcul în locul unui sentiment de milă. Această doctrină ar transforma
inimile oamenilor în pietre. Ce am putea, până la urmă, să aşteptăm de la o
ţară ai cărei cetăţeni au pietre în piept în loc de inimi?. Ce altceva decât o
decădere totală a oricărei moralităţi şi cu aceasta a tuturor forţelor
productive şi a întregii bogăţii, civilizaţii şi puteri ale naţiunii?”287.
Spre deosebire de economia cosmopolită, sistemul naţional de
economie politică al lui List preia ceea ce este bun în doctrina mercantilistă
şi în cea liberală (de pildă, principiul libertăţii de acţiune a indivizilor, care
duce la eficienţă şi prosperitate), eliminând erorile acestora, motivaţia unui
astfel de sistem fiind faptul că „între individ şi omenire însă se situează
naţiunea, cu limba şi literatura sa distinctă, cu originea şi istoria sa proprie,
cu moravurile şi obiceiurile sale, cu legile şi instituţiile sale, cu idealurile
sale proprii de existenţă, de independenţă, de progres, de continuitate
neîntreruptă şi cu teritoriul său distinct, o societate care a devenit unită
printr-o mie de legături spirituale şi de interese, într-un tot existând prin el
însuşi, care recunoaşte în sânul său autoritatea legii, dar care, faţă de alte
societăţi de acelaşi fel, îşi păstrează încă libertatea sa naturală, şi care, în
consecinţă, este în stare, în conjunctura actuală a lumii, să-şi menţină
independenţa şi neatârnarea numai prin forţele şi mijloacele sale proprii”288.
Economia politică era, prin urmare, „ştiinţa care, ţinând seama de
interesele existente şi de situaţiile specifice ale naţiunilor, ne învaţă în ce
mod fiecare ţară poate fi ridicată pe acea treaptă de dezvoltare economică pe
care îi va fi posibilă şi utilă asocierea cu alte ţări de egală cultură şi, în
consecinţă, pe care va fi realizată şi libertatea comercială”289.
Meritul său este acela de a fi „introdus două idei noi pentru teoria
existenţă, şi anume ideea naţionalităţii în opoziţie cu cea a
cosmopolitismului şi ideea forţelor productive, în opoziţie cu cea a valorilor
de schimb. Întregul sistem al lui List se fundamentează pe aceste două
idei”290.

V.2. List despre forţele productive ale naţiunii

Potrivit lui Friedrich List, bogăţia şi cauza bogăţiei sunt două lucruri
total diferite, cel din urmă fiind mult mai important decât primul, pentru că

287
Ibidem, pp. 119.
288
Ibidem, pp. 148.
289
Ibidem, pp. 118.
290
Gide C., Rist C., op. cit., pp. 270.

121
puterea economică a unei naţiuni nu se defineşte prin cantitatea de bunuri
sau valori de schimb pe care le deţine la un moment dat (bogăţia în viziunea
liberalismului economic) – care se reduce prin consum – ci prin puterea de a
crea astfel de bunuri: „Un individ poate fi bogat, adică poate să deţină puteri
de schimb, el sărăceşte, însă, dacă nu are forţe de a produce o cantitate mai
mare de obiecte de valoare decât consumă. Un individ poate fi sărac, dar,
dacă posedă forţa de a crea o cantitate de obiecte de valoare mai mare decât
cea pe care o consumă, atunci el se îmbogăţeşte”291. În mod similar,
„prosperitatea unei naţiuni nu este [...] cu atât mai mare cu cât a acumulat
mai multe bogăţii, ci cu cât şi-a dezvoltat mai mult forţele ei productive”292.
List a atacat teoria valorii propusă de Adam Smith şi reprezentanţii
liberalismului economic, pe care o considera o teorie a unui negustor bazată
pe conceptul de valoare de schimb: „Dacă el ar fi urmărit ideea de «forţă
productivă», fără să se lase dominat de ideea de valoare «valoare de
schimb», atunci ar fi trebuit să ajungă să înţeleagă că, alături de o teorie a
valorilor, este necesară şi o teorie independentă a forţelor productive, pentru
a explica fenomenele economice”293.
Forţa productivă a unei naţiuni era, prin urmare, „infinit mai
importantă decât bogăţia însăşi, ea garantează nu numai posesiunea şi
sporirea celor dobândite, ci şi posibilitatea de înlocuire a celor pierdute”294.
List include în forţele productive ale unei naţiuni: (1) munca
indivizilor; (2)spiritul care îi însufleţeşte pe aceştia; (3) ordinea socială
care asigură rezultatele muncii lor şi (4) forţele naturii: „Naţiunea îşi trage
energia productivă din forţele spirituale şi fizice ale indivizilor, din
instituţiile sale civile şi politice, din fondul natural pus la dispoziţia sa sau
din instrumentele care se găsesc în posesia sa şi care, ele înseşi, sunt
produsele materiale ale eforturilor spirituale şi fizice anterioare, adică din
capitalul material agricol, industrial şi comercial”295. Munca este elementul
fundamental al forţelor productive, „cauza bogăţiei”, influenţată de celelalte
forţe productive, iar „lenevia este cauza sărăciei”296.
List nu face distincţie, ca predecesorii săi, între sfera productivă şi
sfera neproductivă, considerând că toate forţele productive trebuie să
conlucreze pentru dezvoltarea economică a unei naţiuni: „După şcoala
economică liberală, cel care creşte porci este un membru productiv, cel care
educă oameni este un membru neproductiv al societăţii. Cine face cimpoaie

291
List F., Sistemul naţional de Economie politică, pp. 121.
292
Ibidem, pp. 128.
293
Ibidem, pp. 124.
294
Ibidem, pp. 122.
295
Ibidem, pp. 177.
296
Ibidem, pp. 123.

122
sau drâmbe ca să le vândă, este productiv, cei mai mari muzicieni nu sunt
productivi pentru că muzica lor nu poate fi adusă pe piaţă. Medicul care-şi
salvează pacienţii nu face parte din clasa productivă, dar băiatul de la
farmacie face parte, deşi valorile de schimb sau pilulele pe care le prepară
au o existenţă doar de câteva minute înainte de a-şi pierde valoarea. Un
Newton, un Watt, un Kepler nu sunt atât de productivi ca un măgar, un cal
sau o vită care trage plugul”297.
Dimpotrivă, el încearcă să „restabilească” importanţa muncii
intelectuale, considerată neproductivă de clasicii liberalismului economic,
apreciind că „cei care cresc porci, care fac cimpoaie sau pilule de farmacie
sunt într-adevăr productivi, dar dascălii care fac educaţia tineretului şi a
celor mai vârstnici, marii muzicieni, medicii, judecătorii şi administratorii
sunt cu mult mai productivi. Primii produc valori de schimb, cei din urmă
produc forţe productive”298. Prin urmare, cei care creează sau modelează
forţele productive, necesare pentru producerea continuă de bunuri şi servicii
utile, îndeplinesc în societate un rol foarte.
În ceea ce priveşte diviziunea muncii, Friedrich List afirmă că
aceasta că de două tipuri299:
- „o diviziune obiectivă” care reduce forţa productivă a muncii,
despre care se poate vorbi atunci când „o singură persoană îşi împarte
munca pentru a produce diferite obiecte”;
- „o diviziune subiectivă”, care sporeşte forţa productivă a muncii,
despre care se poate vorbi atunci când „mai multe persoane îşi împart între
ele munca necesară producerii unui singur obiect”.
Deşi ideea diviziunii a fost preluată din ideile reprezentanţilor
economiei politice clasice, List se distanţează de aceştia susţinând că „legea
naturală a diviziunii muncii” nu este doar o diviziune simplă a muncii, ci
presupune „şi o cooperare sau asociere a unor activităţi, opinii şi forţe
diferite, în scopul de a produce în comun. Baza productivităţii acestor
operaţii nu constă numai în diviziune, ea rezidă mai ales în asociere”300.
În locul lui „homo oeconomicus” idealizat de liberalismul economic,
Friedrich List îl propune pe ”homo socialis”, individul social care îşi uneşte
eforturile cu ceilalţi indivizi spre atingerea unui obiectiv comun:
„Productivitatea nu constă numai în separarea diferitelor operaţii de
activitate între mai mulţi indivizi, ci mai mult în asocierea spirituală şi fizică
a acestor indivizi în vederea realizării unui scop comun”301.

297
Ibidem, pp. 127-128.
298
Ibidem, pp. 128.
299
Ibidem, pp. 132.
300
Ibidem.
301
Ibidem, pp. 36.

123
 Această cooperare sau asociere a indivizilor este realizată, însă, prin
intermediul statului, al instituţiilor sale, care au rolul de a armoniza
interesele individuale şi de a concentra forţele productive ale indivizilor
pentru asigurarea bunăstării şi progresului economic al întregii comunităţi
sau naţiuni.

V.3. List despre rolul industriei în economia naţională

Potrivit lui List, industria reprezintă principala resursă productivă,

pentru că aceasta dezvoltă necontenit forţele morale ale unei naţiuni. Prin
urmare, nevoia imperativă a societăţii germane era aceea de a încuraja
industria. Pentru a se dezvolta, industriile naţionale ţărilor mai puţin
dezvoltate trebuiau protejate în faţa industriilor ţărilor dezvoltate.
Prin urmare, politica economică trebuia să susţină creşterea puterii
politice şi, mai ales, economice a unei naţiuni, prin măsuri protecţioniste
care să ducă la dezvoltarea industriei naţionale. Protecţionismul nu putea,
însă, să fie absolut şi universal, pentru că nu se putea aplica în orice loc şi în
orice timp, ci trebuia doar să cizeleze forţele productive ale naţiunii şi să le
pregătească pentru liberalism: „sistemul protecţionist nu este legitim decât
dacă are ca unic scop educarea industrială a naţiunii”302.
Fiind preocupat în mod deosebit de condiţiile economice din ţara sa,
List îşi exprima convingerea fermă că industrializarea era singura cale a
Germaniei de a combate sărăcia, de a promova dezvoltarea economică şi de
a intra „în rândul naţiunilor agricole-industriale şi comerciale şi al celor mai
mari puteri maritime şi continentale”303. Industrializarea nu era, însă,
posibilă în toate ţările lumii, ci doar în cele din zona temperată, pe care
natura le-a înzestrat cu resurse şi condiţii ce favorizează dezvoltarea unor
industrii performante. Ţările cu climă tropicală, care dispuneau doar de un
anumit tip de resurse, erau obligate să rămână ţări agricole, furnizoare de
produse alimentare şi materii prime şi importatoare de bunuri
manufacturate.
Astfel, industrializarea unei ţări era dependentă de îndeplinirea
anumitor condiţii esenţiale:
- situarea în zona temperată;
- un teritoriu întins şi bine delimitat;
- o populaţie numeroasă;
- resurse naturale considerabile;
- grad ridicat de civilizaţie şi educaţie politică.

302
Ibidem, pp. 156.
303
Ibidem, pp. 37.

124
 În exprimarea lui Friedrich List, măsurile protecţioniste îşi atingeau
obiectivul, acela de dezvoltare a industriei, şi erau justificate „numai când
ajută şi consolidează industria ţării şi numai pentru naţiunile care au un
teritoriu întins şi bine arondat, o populaţie considerabilă, vaste resurse
naturale, o agricultură foarte avansată, un înalt grad de civilizaţie şi educaţie
politică, datorită cărora sunt chemate să intre în rândul naţiunilor agricole-
industriale şi comerciale şi al celor mai mari puteri maritime şi
continentale”304.
Pentru ţările din zonele tropicale, ca şi pentru economiile primitive,
pastorale şi agricole, protecţionismul nu era justificat, pentru acestea mai
avantajos fiind comerţul liber cu ţările industrializate, de la care puteau
obţine produse manufacturate ce nu era produse în interior: „Trecerea
naţiunii de la starea sălbatică la starea pastorală şi de la starea pastorală la
starea agricolă, ca şi primele progrese în agricultură, vor fi realizate în
modul cel mai eficace prin comerţul liber cu naţiunile civilizate, adică cu
naţiunile industriale şi comerciale”305. Pentru ţările agricole, prosperitatea
poate fi atinsă prin exportul neîngrădit de produse agricole şi importul de
mărfuri industriale, iar „a dori să ridici agricultura internă prin taxe vamale
protecţioniste constituie o încercare absurdă, pentru că agricultura poate fi
ridicată pe cale economică numai prin existenţa unei industrii interne”306.
Conştient de faptul că tarifele vamale protecţioniste duc la creşterea
preţurilor mărfurilor industriale producând, astfel, pierderi, consumatorilor
şi ţării, List afirmă că aceste pierderi vor fi compensate ulterior prin câştigul
obţinut din dezvoltarea forţelor productive, care vor asigura atât o producţie
mai mare de bunuri materiale, cât şi independenţa naţiunii: „Pierderea
produsă naţiunii de taxele vamale protecţioniste constă numai în valori,
naţiunea câştigă, în schimb, forţe, cu ajutorul cărora va fi pusă, pentru
totdeauna, în situaţia de a produce sume incalculabile de valori. Această
cheltuială de valori trebuie, aşadar, să fie considerată numai ca preţ al
educării industriale a naţiunii”307.
Avansul industriei este cu atât mai necesar cu cât o industrie
dezvoltată atrage după sine şi dezvoltarea celorlalte sectoare economice,
precum agricultura, comerţul, transportul, dar şi a altor domenii precum
artele sau cultura: „industria încurajează ştiinţa, arta şi o bună organizare
politică, măreşte bunăstarea poporului, face să crească populaţia, veniturile
statului şi puterea naţiunii, căreia îi acordă mijloacele ca să-şi extindă
legăturile comerciale în toate părţile pământului şi să întemeieze colonii, dă

304
Ibidem, pp. 227.
305
Ibidem, pp. 35.
306
Ibidem, pp. 39.
307
Ibidem, pp. 41.

125
de lucru pescuitului, marinei comerciale şi marinei de război. Numai
datorită ei agricultura ţării se ridică pe o treaptă superioară de evoluţie”308.
Protecţionismul vamal trebuia să protejeze în mod special „ramurile
cele mai importante, pentru a căror exploatare sunt necesare mari capitaluri
de investiţii şi de exploatare, multe maşini, deci multe cunoştinţe tehnice,
aptitudini şi experienţe şi mulţi muncitori, ramuri industriale ale căror
produse constituie bunuri de primă necesitate şi sunt deci de cea mai mare
importanţă, atât în ceea ce priveşte valoarea lor totală, cât şi pentru
independenţa naţională”309. De cealaltă parte, un nivel de protecţie mai
scăzut era necesar pentru industria de lux, pentru că această industrie
dispune deja o cultură şi educaţie industrială superioară, iar produsele
acesteia nu sunt vitale pentru naţiune310.
Etapizând dezvoltarea economică a naţiunilor prin intermediul
comerţului internaţional, List distinge „patru perioade deosebite:
1. în prima perioadă progresează agricultura internă, datorită
importului de mărfuri industriale străine şi exportului de produse agricole şi
de materii prime;
2. în a doua perioadă progresează industria internă şi totodată se
importă şi produse industriale străine;
3. în a treia perioadă industria naţională aprovizionează aproape
complet piaţa internă;
4. în a patra perioadă se exportă mari cantităţi de produse industriale
şi se importă materii prime şi produse agricole străine”311.
În concluzie, industria unei ţări trebuie încurajată pentru că naţiunile
industriale sunt superioare celor agricole atât din punct de vedere economic,
cât şi din punct de vedere politic sau cultural.

V.4. List unul din întemeietorii teoriei despre „misiunea

civilizatoare” a Occidentului

Ideea „misiunii civilizatoare” a Occidentului pleacă de la o legătură

între ţările din zona temperată, avantajate de natură să ajungă la o industrie
avansată, şi ţările din zona tropicală, „condamnate” să rămână ţări agricole.
În opinia sa, „ţările de pe glob cele mai favorizate de natură în ceea ce
priveşte diviziunea muncii naţionale, ca şi a celei internaţionale, sunt,
evident, acelea al căror sol produce bunurile de primă necesitate de cea mai
bună calitate şi în cele mai mari cantităţi şi a căror climă prieşte cel mai bine

308
Ibidem, pp. 37.
309
Ibidem, pp. 150.
310
Ibidem, pp. 230.
311
Ibidem, pp. 38.

126
eforturilor fizice şi psihice, adică ţările din zona temperată” şi, din acest
motiv, „ţările din zona temperată sunt menite, înaintea celorlalte, ca, pentru
îmbogăţirea lor, să realizeze diviziunea cea mai desăvârşită a muncii
naţionale şi să folosească diviziunea internaţională a muncii”312.
În pofida condiţiilor naturale favorabile, nu toate ţările aflate în zona
temperată puteau să atingă un nivel ridicat de dezvoltare industrială, ci doar
Anglia, Franţa, Rusia, Statele Unite ale Americii şi Germania, toate celelalte
ţări urmând să fie dependente de acestea. Şansa de prosperitate a ţărilor care
nu dispun de resurse sau celor mici, care nu au nicio şansă la industrializare,
este aceea de a se asocia cu cele puternice şi dezvoltate şi de a renunţa la
politicile protecţioniste, care nu se justifică: „un stat mic nu poate niciodată
să-şi dezvolte perfect diferitele ramuri de producţie pe teritoriul său. Pentru
el, orice protecţie se transformă în monopol particular. Numai asociindu-se
cu naţiuni mai puternice, numai sacrificând o parte din prerogativele pe care
le oferă caracterul său naţional şi numai printr-un efort deosebit îşi poate
menţine acest stat, cu greu, independenţa sa”313. Astfel de argumente erau
aduse în sprijinul includerii Olandei şi Danemarcei – care erau considerate
parte a naţiunii germane – în uniunea vamală germană (Zollverein)314.
Mai mult, ţările menite să se dezvolte industrial erau „în stare nu
numai să atingă gradul cel mai înalt de cultură intelectuală şi socială, ca şi
de putere politică”, ci şi să „facă tributare, într-o oarecare măsură, şi ţările
zonei calde, ca şi naţiunile mai puţin cultivate”315. Prin urmare, obiectivul
ţărilor din zona temperată „privilegiate” trebuie să fie acela de a-şi consolida
puterea economică şi de a-şi impune dominaţia asupra ţărilor mai puţin
dezvoltate. O ţară din această categorie („normal constituită”) „trebuie să
posede suficientă putere terestră şi maritimă pentru a-şi apăra independenţa
şi a-şi proteja comerţul exterior. Ea va dispune de puterea de a influenţa
benefic civilizaţia naţiunilor mai puţin avansate şi, cu excedentul ei de
populaţie şi de capitaluri spirituale şi materiale, de a întemeia colonii şi
înfiinţa noi naţiuni”316.
Înfiinţarea de colonii era cu atât mai dezirabilă cu cât reprezenta „cel
mai înalt grad de prosperitate a industriei, a comerţului interior şi exterior
care derivă din aceasta, a unei importante navigaţii de coastă şi maritime şi a
unui pescuit pe scară mare şi, în sfârşit, a unei importante puteri navale”317.
„Candidate” la colonizare erau, în opinia lui Friedrich List, şi partea

312
Ibidem, pp. 140.
313
Ibidem, pp. 148-149.
314
Ibidem, pp. 149.
315
Ibidem, pp. 140.
316
List F., The National System of Political Economy, versiunea online, II.XV.4.
317
List F., Sistemul naţional de Economie politică, pp. 204.

127
europeană a Turciei sau teritoriile Dunării de Jos (Ţările Române de la acea
vreme), pentru că emigrarea germanilor în aceste regiuni era mult mai
facilă: „Germania are un foarte mare interes ca siguranţa şi ordinea să
domnească în aceste ţări şi, în această direcţie, mai mult decât în oricare
alta, emigrarea germanilor este mai uşoară pentru indivizi şi mai avantajoasă
pentru naţiune. Un locuitor de la Dunărea de Jos s-ar putea muta în Moldova
şi Ţara Românească sau în Serbia de sus chiar pe ţărmul de sud-est al Mării
Negre cu o cheltuială de bani şi de timp de cinci ori mai mică decât i-ar
trebui să emigreze pe malul lacului Erie”318.
Lumea, în viziunea lui List, are nevoie de o diviziune internaţională
fundamentată pe două categorii generale de ţări: în zona temperată vor
exista numite ţări privilegiate de natură, dezvoltate industrial, exportatoare
de produse manufacturate, la cealaltă extremă, în zona caldă, vor exista ţări
preponderent agrare, exportatoare de produse agricole şi materii prime, şi
importatoare de produse manufacturate. Desigur, primele le vor domina pe
cele din urmă prin forţa lor economică, pentru că „o naţiune este cu atât mai
bogată şi cu atât mai puternică, cu cât exportă mai multe produse industriale,
cu cât importă mai multe materii prime şi cu cât consumă mai multe produse
din zona caldă”319.
Cuvinte cheie: protecţionism, economie cosmopolită şi economie
politică naţională, naţionalism, forţe productive ale naţiunii, „misiunea
civilizatoare” a Occidentului.
Teste de control şi evaluare:
1. Care sunt diferenţele dintre economia cosmopolită şi economia
politică naţională ?.
2. Pe ce bazează economia cosmopolită ?.
3. Care sunt fundamentele economiei politice naţională ?.
4. Care sunt forţele productive în viziunea lui Friedrich List ?.
5. Care este rolul industriei în opinia lui Friedrich List ?.
6. Care sunt caracteristicile ţărilor din zonele temperate ?.
7. Care sunt caracteristicile ţărilor din zonele tropicale ?.
8. De ce nu este justificat protecţionismul în cazul ţărilor
preponderent agricole?.
9. În ce constă „misiunea civilizatoare” a Occidentului ?.

318
Ibidem, pp. 298.
319
Ibidem, pp. 38.

128
 CAPITOLUL VI

NEOCLASICISMUL

Începând cu anul 1870, se poate vorbi despre un nou interes în

reforma socială, un nou spirit al istoricismului şi o nouă activitate în
domeniul teoriei economice320. Este momentul în care un nou grup de
economişti va adopta o poziţie total diferită de cele anterioare în încercarea
de a explica realitatea economică şi socială. Aceştia pun sub semnul
întrebării vechile explicaţii privind mecanismele economiei reale şi încearcă
să elaboreze o nouă paradigmă.
Aceasta este şcoala marginalistă sau neoclasicismul, care va pleca,
în analiza realităţilor sociale şi economice, de la premisa că, în toate
acţiunile sale, individul va încerca întotdeauna să-şi maximizeze beneficiile
sau plăcerea şi să-şi minimizeze efortul sau durerea. În chiar cuvintele unuia
dintre pionierii teoriei, aceasta este „în întregime bazată pe un calcul de
plăcere şi oboseală şi obiectul economiei politice este de a determina
maximum de fericire ce poate fi realizat, cumpărând mai multă plăcere
posibilă, cu cât mai puţină oboseală posibilă”321.
Deşi neoclasicismul este considerat „o formă a liberalismului
economic” pentru că s-a inspirat din cele patru principii fundamentale ale
gândirii liberale: (1) guvernarea economiei de către legi obiective; (2)
fundamentarea liberei iniţiative pe inviolabilitatea proprietăţii private; (3)
asigurarea libertăţii de acţiune a lui „homo oeconomicus”; (4)asigurarea
liberei concurenţe a agenţilor economici, noua teorie diferă de clasicism
printr-o serie de elemente322:
- dacă teoria clasică porneşte de la ideea că „legile naturale”,
permanente reglează viaţa economică şi determină comportamentul uman,
pentru neoclasici legile economice sunt legi psihologice (economia este
alcătuită din totalitatea relaţiilor interumane care se stabilesc în procesul
reproducţiei sociale, astfel că descoperirea adevărului despre economie

320
Schumpeter J.A., op. cit., pp. 722.
321
Jevons W.S., The Theory of Political Economy, London, Macmillan and Co., 3rd Edition,
1888, versiunea online, I.29.
322
Popescu Gh., op. cit., pp. 483-485.

129
trebuie să pornească de la studierea psihologiei umane, a comportamentului
individual);
- dacă Şcoala clasică a dezvoltat o teorie obiectivă a valorii
fundamentată pe muncă (numai mărfurile au valoare, substanţa valorii fiind
constituită din munca încorporată în marfă), neoclasicismul consideră că
toate bunurile economice au valoare, indiferent dacă sunt sau nu sunt
mărfuri, substanţa valorii fiind constituită din utilitatea „relativă” sau
„utilitatea marginală” (utilitatea cea mai mică a ultimei unităţi consumate
dintr-un stoc omogen, care satisface cea mai puţin importantă nevoie a
bunurilor);
Confruntaţi cu problema dificilă a „paradoxului valorii” (relaţia
dintre utilitate şi valoarea de schimb, de pildă, valoarea ridicată a
diamantului şi utilitatea ridicată a apei), neoclasicii au luat în calcul nu
utilitatea „absolută” a unui stoc de mărfuri omogene, ci utilitatea „variabilă”
a fiecărei unităţi a stocului, apreciind că există o relaţie direct proporţională
între intensitatea nevoii şi utilitatea bunurilor şi o relaţie invers propor-
ţională între cantitatea consumată şi utilitatea bunurilor. Prin urmare,
valoarea unui bun depinde de combinarea dintre utilitate şi cantitate.
- dacă în teoria clasică veniturile capitalului erau legate de un regim
juridic particular (erau „o categorie istorică”), pentru neoclasici veniturile
(salariu, profit, rentă, dobândă) erau preţuri ale serviciilor furnizate de
factorii de producţie, nivelul lor fiind determinat prin utilitatea marginală a
acestor factori, adică prin productivitatea marginală;
- considerând că elementele mecanismului economic sunt
interdependente, neoclasicii au analizat în profunzime problematica
echilibrului (între cerere şi ofertă, între resurse şi nevoi, între venituri şi
cheltuieli), atât la nivelul indivizilor şi firmelor, cât şi la nivel macro-
economic;
- metodologia utilizată de neoclasici implică apelul la mate-
matică, prin aceasta evidenţiindu-se funcţia aplicativă a ştiinţei economice,
mai ales în ceea ce priveşte calculul marginal (costurile marginale,
productivitatea marginală, salariul marginal, profitul marginal, veniturile
marginale, utilitatea marginală etc.);
- neoclasicii au operat noi delimitări conceptuale în ştiinţa
economică, prin termenul de „Economics” (introdus de Alfred Marshall, în
1890) înţelegându-se, pe de o parte, „Economia pură”, care analizează
comportamentul teoretic al lui „homo oeconomicus” în prezenţa
fenomenelor de raritate (relativă) a resurselor, iar pe de altă parte,
„Economia aplicată”, care analizează procesele şi fenomenele economice
în diferite ramuri de activitate;

130
 În acest context, „Economia politică” este una din ramurile
„Economiei aplicate” care vizează studierea procedeelor îmbogăţirii
naţiunilor, în timp ce „Economia socială” studiază procedeele de sporire a
bunăstării individuale.
Deşi conţinutul ideatic al neoclasicismul este similar peste tot în
lume, acesta are şi unele particularităţi de la o ţară la alta sau de la un
continent la altul: (1) în Austria a dominat orientarea psihologică (Carl
Menger, Eugen Böhm Ritter von Bawerk, Friedrich von Wieser); (2) în
Elveţia, orientarea matematică (Léon Walras); (3) în Anglia, s-a încercat o
conciliere între teoria obiectivă şi cea subiectivă despre valoare (William
Stanley Jevons, Alfred Marshall); (4) în Statele Unite ale Americii, studiul a
fost centrat pe mecanismele repartiţiei bogăţiei în societate (John Bates
Clark).

VI.1. Precursorii neoclasicilor

Cei mai importanţi precursori ai Neoclasicismului sunt Herman

Heinrich Gossen în Germania şi Augustin Cournot şi Jules Dupuit în Franţa,
deşi aceştia nu au fost văzuţi ca oponenţi ai Şcoli clasice. Munca şi lucrările
acestora au fost aproape completate ignorate de contemporanii lor,
recunoaşterea meritelor lor venind mult mai târziu, odată cu consolidarea
doctrinei economice neoclasice323.

VI.1.1. Hermann Heinrich Gossen

Hermann Heinrich Gossen (1810-1858) nu s-a bucurat de apreciere

în timpul vieţii sale, singura lui lucrare, „Legile relaţiilor umane şi regulile
acţiunilor umane derivate” publicată în anul 1854 – cu fonduri proprii, dar
primită fără entuziasm de către public – fiind descoperită abia la două
decenii după moartea autorului, în 1878, de către William Stanley Jevons324.
Potrivit unor autori325, în această lucrare Gossen a oferit „prima expunere
destul de completă a doctrinei marginaliste”.
Plecând de la conceptele teoriei utilitariste, Gossen îşi funda-
mentează lucrarea pe următoarele idei326:
1. Pe tot parcursul vieţii sale, individul încearcă să îşi maximizeze
utilitatea (sau fericirea), care depinde de „plăcerile şi suferinţele” acestuia;

323
Screpanti E., Zamagni S., op. cit., pp. 102.
324
Daal van J., „The Entwickelung According to Gossen„, în Backhaus J.G. (Editor),
Handbook of the History of Economic Thought, New York, Springer, 2012, pp. 369-388.
325
Gray A., op. cit., pp. 336.
326
Daal van J., op.cit., pp. 373.

131
 2. Comportamentul individului trebuie să fie ghidat de o legislaţie
adecvată şi reguli clare;
3. Obiectivul final al societăţii este maximizarea fericirii tuturor
membrilor săi.
În acest context, Gossen a adus în discuţie principiul „economisirii”
sau „minimizării costurilor”, pentru că oamenii urmăresc să-şi îndeplinească
obiectivele, să-şi satisfacă nevoile cu un minimum de cheltuieli.
Concepţia despre valoare327
Potrivit lui Gossen, toate plăcerile căutate de individ sunt marcate de
două caracteristici:
- în primul rând, intensitatea unei plăceri scade progresiv, pe măsură
ce aceasta este satisfăcută şi, astfel, intervine saţietatea (de pildă, prima
muşcătură are un gust mai bun, a doua este mai puţin bună, şi cu atât mai
puţin a treia);
- în al doilea rând, există o diminuare similară în cazul satisfacerii
repetate a aceleiaşi plăceri, nu numai că satisfacţia iniţială este mai mică, dar
şi durata este mai scurtă (de pildă, un individ sărac găseşte cu mult mai
multă plăcere în friptura de duminică decât o face o persoană bogată, care
mănâncă friptură în fiecare zi a săptămânii).
Din această analiză a plăcerii, Gossen extrage trei principii
fundamentale, care sunt cunoscute drept „legile lui Gossen”328:
1. Prima lege a lui Gossen: Orice nevoie îşi reduce intensitatea pe
măsură ce este satisfăcută.
Dacă o nevoie este satisfăcută permanent, intensitatea acesteia scade
până la zero, când este atinsă saţietatea, însă nicio unitate din bunurile
consumate nu poate avea o utilitate mai mare decât a ultimei unităţi
consumate şi care satisface cea mai puţin intensă nevoie. De asemenea, în
caz de saţietate, şi durata nevoii se reduce până la zero. În plus, cu cât
satisfacerea nevoii este mai des repetată, cu atât mai mică va fi intensitatea
şi durata ei.
2. A doua lege a lui Gossen: Orice individ, înainte de a-şi asigura
satisfacerea mai multor nevoi de natură diferită, printr-o cantitate dată
de resurse, trebuie să le repartizeze pe acestea astfel încât să obţină
satisfacţii egale pentru fiecare cheltuială egală făcută.
Concluzia rezultată din aceste legi este că fiecare individ trebuie să-
şi repartizeze timpul şi resursele băneşti în scopul „maximizării utilităţilor
obţinute de-a lungul întregii vieţi”.

327
Gray A., op. cit., pp. 338-339.
328
Preluate din Popescu Gh., op. cit., p. 507; Popescu Gh., op. cit., pp. 506.

132
 Teoria valorii a lui Gossen este strâns legată de acest principiu al
scăderii satisfacţiei, el apreciind că niciun bun nu posedă valoare absolută,
ci doar valoare relativă. Astfel, lucrurile exterioare au valoare pentru un
individ în măsura în care îl ajută pe acesta să îşi atingă scopurile. Cu alte
cuvinte, mărimea valorii unui lucru este dependentă de măsura în care acel
lucru serveşte la atingerea unei plăceri sau satisfacţii.
Tot pentru susţinerea teoriei sale despre valoare, Gossen elaborează
o clasificare a bunurilor, distingând trei categorii de bunuri329:
- bunuri de rangul I, cuprinzând bunurile de consum, care pot oferi
plăcere prin ele însele;
- bunuri de rangul II, cuprinzând bunurile complementare, adică
bunurile de consum care produc o plăcere numai în asociaţie cu alte bunuri
(de pildă, pipa şi tutunul, cuptorul şi cărbunele, căruţa şi calul);
- bunuri de rangul III, cuprinzând toate mijloacele de producţie,
care sunt utilizate pentru a produce bunurile de consum.
În mod logic, valoarea bunurilor de rangul I se determină în mod
direct, prin chiar gradul de satisfacţie pe care îl oferă, în vreme ce valoarea
bunurilor de rangul II şi rangul III se stabileşte indirect, pe baza
„principiului imputaţiei”.

VI.1.2. Arsène Jules Dupuit

Jules Dupuit (1804-1866), inginer de profesie, a fost preocupat de

utilitatea comparativă a lucrărilor publice şi a analizat această problemă prin
raportul cost-beneficiu330. Principalele sale contribuţii la teoria economică –
prezentate în lucrările: “Măsurarea utilităţii lucrărilor publice” publicată în
anul 1844 şi ”Utilitatea şi măsurarea acesteia, publicată în anul 1853, au
vizat problema utilităţii şi măsurării ei, fiind primul teoretician care a utilizat
curba consumului331.
Utilitatea şi măsurarea ei
Jules Dupuit a plecat ca definiţia utilităţii ca „însuşire a unui bun de
a satisface o nevoie”, însă a considerat că valoarea acelui bun nu este dată
doar de utilitatea acestuia, ci şi de raritatea sa: valoarea este direct
proporţională cu utilitatea şi invers proporţională cu cantitatea
disponibilă şi consumată din acel bun (un bun este cu atât mai valoros cu
cât serveşte la satisfacerea unei nevoi, însă utilitatea lui scade pe măsura

329
Gray A., op. cit., pp. 339-340.
330
Datele privind ideile lui Jules Dupuit sunt preluate din Ekelund R.B. Jr., „Jules Dupuit
and the Early Theory of Marginal Cost Pricing”, Journal of Political Economy, Vol. 76,
No. 3 (May - June, 1968), pp. 462-471; Popescu Gh., op. cit., pp. 497-502.
331
Gide C., Rist C., op. cit., pp. 531.

133
creşterii cantităţii disponibile şi consumate din acel bun). El a respins
„paradoxul valorii” prin apelul la utilitate şi raritate: valoarea de schimb
pentru diamante este ridicată pentru că disponibilitatea (cantitatea) acestora
este redusă, şi numai cei care fac un efort deosebit îşi pot procura un astfel
de bun, dacă, în urma unei calamităţi, cantitatea de apă disponibilă ar fi
redusă, şi valoarea apei ar creşte. Prin urmare, toate bunurile (diamante sau
apă) urmează aceeaşi lege a valorii de schimb, determinată de utilitate şi
raritate332.
Jules Dupuit a apreciat că utilitatea bunurilor este o „mărime
variabilă”, care diferă de la un individ la altul, însă a fost conştient de faptul
că intensitatea dorinţei pe care un individ o poate avea la un moment dat
pentru o cantitate dintr-un anume bun nu poate fi direct măsurată. Cu toate
acestea, el a identificat un indiciu al măsurării intensităţii, şi anume
cheltuielile individului pentru procurarea bunului respectiv, apreciind că
„singura utilitate reală este cea plătită”333.
Dupuit a făcut, pentru prima dată, referire expresă, la principiul
descreşterii utilităţii marginale, folosind termenul de „utilitate finală”:
„Fiecare consumator ataşează o utilitate diferită aceluiaşi obiect, în funcţie
de cantitatea pe care o poate consuma”.
Prin urmare, indivizii atribuie unui bun utilităţi diferite, în funcţie de
aprecierea subiectivă a fiecăruia şi, totodată, acelaşi individ atribuie utilităţi
diferite fiecărei unităţi de bun, în funcţie de cantitatea pe care o posedă
şi/sau o consumă. Iar pentru măsurarea utilităţii unui bun, în opinia lui
Dupuit, Economia politică trebuie să ia în considerare „sacrificiul maxim pe
care fiecare consumator va fi dispus să-l facă pentru a-l obţine”. Astfel,
singura sarcină a Economiei politice este aceea de a identifica exprimarea
bănească a efortului necesar obţinerii bunurilor destinate consumului, lăsând
în sarcina Economiei sociale analiza aspectelor morale şi sociale ale
activităţii economice: Economia politică „nu produce pâine decât pentru cel
ce o poate cumpăra şi abandonează economiei sociale grija de a o oferi celui
care nu are putere de cumpărare”.
Dupuit a extins raţionamentul privind analiza utilităţii şi asupra
lucrărilor publice, apreciind că: „Naţiunile dispun de bogăţii publice, la fel
cum indivizii dispun de bogăţii particulare […]. Utilitatea lor este ceea ce
numim «utilitate publică» şi tot ce se potriveşte «utilităţii particulare» îi este
aplicabil”. Fiind preocupat maximizarea utilităţii sociale a lucrărilor publice

332
Ekelund R.B. Jr., Hébert R.F., Secret Origind of Modern Microeconomics: Dupuit and
the Engineers, Chicago, Chicago University Press, 1999, pp. 81-87.
333
Toate citatele din Arsène Dupuit, De la mesure de l’utilité des travaux publics, în
„Annales des Ponts-et-Chaussées”, 2e serie, volume 8, Paris, 1844, sunt preluate din
Popescu Gh., op. cit.

134
(măsurată prin sumele plătite de contribuabili pentru serviciile publice
oferite), Dupuit este considerat şi fondatorul „economiei bunăstării”
(Welfare Economics)334.
Curba cererii
Jules Dupuit a identificat pentru prima dată „surplusul consuma-
torului”, pe care l-a numit „utilitate relativă”, definită ca diferenţă între
utilitatea absolută şi preţul de cumpărare. De asemenea, el a făcut diferenţa
între preţul venal şi utilitatea relativă:
- preţul venal, care reprezintă sacrificiul maxim pe care consu-
matorul este dispus să-l facă pentru a obţine bunul dorit;
- utilitatea relativă, care reprezintă diferenţa dintre utilitatea
bunului şi preţul lui de cumpărare.
Curba cererii, pe care a numit-o „legea consumului”, a fost
utilizată de Dupuit ca o măsură a utilităţii pentru a analiza efectele costu-
rilor, preţurilor, tarifelor sau accizelor. El a analizat efectele taxelor şi
accizelor asupra a ceea ce a numit utilitate pierdută, care este diferenţa
dintre utilitatea produsă (costurile producătorilor şi surplusul consu-
matorilor)335.
Creşterea preţurilor, taxelor, accizelor va duce la scăderea cererii şi
consumului în toate cazurile pentru care preţul devine mai mare decât
utilitatea (marginală) a bunului respectiv336. Pornind de la un preţ nul, care
corespunde maximului de cerere şi consum, se va ajunge la nivelul preţului
care anulează orice cerere şi orice consum. În condiţiile celui mai mic nivel
al preţului unui bun, se va obţine un maximum al cumpărătorilor acelui bun,
însă cererea este finită chiar dacă preţul bunului respectiv este nul (egal cu
„0”), limita fiind determinată de numărul total al cumpărătorilor care au
nevoie de bunul respectiv. Pe măsura creşterii nivelului preţului, numărul
cumpărătorilor se reduce treptat şi devine „0” de la un anumit nivel al
preţului în sus: „Dacă un obiect care valorează 100 franci, câştigă 1000
cumpărători scăzând la 95 de franci, va câştiga mai mulţi coborând de la 95
la 90. Această proprietate ţine de structura societăţii care, dacă este divizată
în categorii de venituri şi dacă se presupune că se începe cu cei mai săraci,
prezintă imaginea unei piramide ale cărei tranşe sunt cu atât mai numeroase
cu cât sunt mai joase. Dacă preţul unui bun scade, folosirea lui se propagă la
un număr crescând de consumatori, fără să ţinem cont că vechii consumatori
îl consumă într-o cantitate mai mare. Dar ceea ce trebuie să observăm este
că fiecare obiect urmează o lege a consumului foarte diferită în funcţie de
preţ. Cantitatea consumată din anumite produse depinde într-un foarte mare
334
Popescu Gh., op. cit., pp. 500.
335
Ekelund R.B. Jr., op. cit., pp. 463.
336
Popescu Gh., op. cit., pp. 500-501.

135
grad de preţul lor venal (de obicei cele de lux). La alte produse preţul nu
influenţează – aproape deloc – cantităţile consumate (de obicei cele
indispensabile vieţii)”. Acelaşi raţionament se aplică, în opinia lui Dupuit, şi
taxelor sau accizelor: „cu cât o taxă este mai scăzută, cu atât serviciul
respectiv este mai des utilizat, mai frecvent”.
Potrivit lui Dupuit, utilitatea totală include: costurile de întreţinere,
surplusul producătorului/venitul net, surplusul consumatorului şi utilitatea
pierdută.

VI.1.3. Antoine Augustin Cournot

Antoine Augustin Cournot (1801-1877), cu o vastă pregătire în

domeniul matematicii, a fost primul teoretician care s-a preocupat de
comportamentul firmei în diferite situaţii de piaţă şi care a analizat problema
determinării nivelului producţiei337.
Principalele sale lucrări din domeniul Economiei politice au fost
„Cercetări privind principiile matematice ale teoriei avuţiei”, publicată în
anul 1838 şi „Principiile teoriei avuţiei”, publicată în anul 1863.
Ca şi Jules Dupuit, Cournot şi-a pornit analiza de la distincţia între
„Economia politică” – care trebuia să studieze „rezultatele jocului
mobilului economic esenţial: căutarea maximului de satisfacţie pentru
minimul de efort” – şi „Economia socială” – care trebuia să studieze
„transformările structurilor economice”. În opinia acestuia, demersul Econo-
miei politice era ştiinţific, în vreme ce demersul Economiei sociale era legat
de un ideal social, politic, filosofic sau religios338.
Valoare şi preţ
Augustine Cournot utilizează termenul de valoare de schimb pentru
a defini bogăţia, prin care înţelege „lucrurile cărora, prin relaţiile comerciale
şi instituţiile publice, li se poate atribui o valoare de schimb”339.
În ceea ce priveşte valoarea de schimb, Cournot consideră că „nu
există valori absolute, însă există evoluţii de creştere sau scădere absolută a
valorilor”340. Valoarea de schimb implică necesitatea comparaţiei între două
lucruri şi pot exista modificări absolute ale unuia sau ambilor termeni care
formează raportul valorii, modificări care vor influenţa valoarea raportului.
Cu toate acestea, ideea unei modificări absolute a oricăruia din termenii
raportului trebuie să fie separată de ideea raportului însuşi.

337
Screpanti E., Zamagni S., op. cit., pp. 104.
338
Popescu Gh., op. cit., pp. 491.
339
Cournot A., Recherches sur les principes mathématiques de la théorie des richesses, Paris,
L. Hachette, 1838, pp. 3.
340
Ibidem, pp. 22.

136
 Cum „valoarea de schimb” formează bogăţia unei naţiuni, preţul
constituie „unitatea de bază” a acestei bogăţii, iar preţul este determinat de
cerere şi ofertă, aflându-se în „relaţie inversă cu cantitatea oferită şi în
relaţie directă cu cantitatea cerută”341.
Deşi a admis că cererea pentru un produs depinde de utilitatea
acestuia, el a considerat că utilitatea nu poate fi măsurată şi, din acest motiv,
nicio lege matematică nu se poate aplica asupra evoluţiei preţurilor342.
Legea cererii
Augustin Cournot este considerat a fi primul economist care a
stabilit regula echilibrului firmei pe piaţă, prin egalizarea costului
marginal (curba ofertei) cu veniturile marginale (încasările suplimentare
obţinute prin vinderea ultimei unităţi de produs). Astfel, în condiţii de
monopol, echilibrul stabil sau cea mai bună situaţie este, pentru firmă,
producţia vândută care-i asigură obţinerea profitului total maxim.
Venitul total este definit ca produsul dintre cantitatea vândută şi
preţul unitar, profitul maxim ca diferenţa între veniturile totale şi costurile
totale, cantitatea totală vândută fiind o funcţie de preţ. Veniturile totale
sunt funcţie de cantitatea vândută şi de preţ, iar costurile de producţie totale
depind de cantitatea vândută.
Cournot a afirmat că cererea pentru un bun, în sensul cantităţii
consumate anual, este o funcţie de preţ, care poate fi transpusă în ecuaţia:

Q = F(p),

unde Q este cantitatea unui bun consumată într-o anumită perioadă,

pe o anume piaţă, iar p este preţul mediu al aceluiaşi bun pe parcursul unui
an, în această situaţie, preţul fiind variabila independentă. Caracterul relaţiei
dintre preţ şi cerere depinde de „natura utilităţii bunului, de natura
serviciilor pe care le poate oferi, de obişnuinţele şi obiceiurile indivizilor, de
bogăţia medie şi de scala de distribuţie a bogăţiei”343.
Prin urmare, pentru determinarea producţiei optime, trebuie
cunoscute costurile şi veniturile posibile, având în vedere că totalul cantităţii
de marfă pe care consumatorii sunt dispuşi să o cumpere este invers
proporţional cu nivelul preţului. Prin aceste idei, Cournot este considerat
iniţiatorul studiului elasticităţii cererii în funcţie de preţ344.

341
Ibidem, pp. 47.
342
Baloglou C.P., „Antoine Augustin Cournot”, în Backhaus J.G., op. cit., pp. 437-464.
343
Cournot A., op. cit., pp. 50.
344
Popescu Gh., op. cit., pp.492.

137
 În condiţii de oligopol simetric (duopol), însă, preţul este o funcţie
de cantitate, cantitatea devenind variabila independentă345:

p = F(Q)

În această situaţie, maximizarea profitului total se realizează prin

dimensionarea ofertei fiecărui întreprinzător, având în vedere că preţul este
stabil, iar cantitatea totală necesară pieţei este dată.
În condiţiile unei concurenţe perfecte, preţul tinde să se stabilizeze
la nivelul costului mediu unitar.

VI.2. Pionierii neoclasicismului

Principalii pionieri ai „revoluţiei marginaliste” (neoclasicismului)

sunt consideraţi a fi William Stanley Jevons (în Marea Britanie), Carl
Menger (în Austria) şi Léon Walras (în Franţa). Dintre aceştia, Carl Menger
este văzut ca fiind cel mai „sofisticat şi mai original”, în mod special în ceea
ce priveşte metodologia utilizată. Dacă pentru Jevons şi Walras principalul
obiectiv al teoriei economice era identificarea unei soluţii la problema
eficienţei alocative, pentru acesta era studiul naturii nevoilor umane, luând
în considerare dimensiunea temporală a deciziei346.

VI.2.1. William Stanley Jevons

William Stanley Jevons (1835-1882), chimist şi inginer, este

cunoscut pentru elaborarea unei teorii matematice a economiei politice,
bazată pe principiul plăcere/suferinţă (utilitate/dizutilitate), utilizând metoda
marginalistă. Principala sa lucrare în domeniul economiei este ”Teoria
economiei politice”, publicată în anul 1871347.
Economia politică
În opinia lui Jevons, este evident că ştiinţa economică „trebuie să fie
o ştiinţă matematică” pentru „simplul motiv că lucrează cu cantităţi”348. Cu
ajutorul raporturilor de schimb, pot fi estimate cantitativ chiar şi noţiuni

345
Ibidem, pp. 88.
346
Screpanti E., Zamagni S., op. cit., pp. 189.
347
Datele referitoare la William Stanley Jevons sunt preluate din: Gray A., op. cit., pp. 341-
345; Groenewegen P., „English Marginalism: Jevons, Marshall, and Pigou”, în Samuels W.J.,
Biddle J.E, Davis J.B., op. cit., pp. 246-261; Popescu Gh., op. cit., pp. 520-526; Screpanti E.,
Zamagni S., op. cit., pp. 173-179.
348
Jevons W.S., The Theory of Political Economy, London, Macmillan and Co., 3rd Edition,
1888, versiunea online, I.4.

138
care, aparent, nu pot fi măsurate: „nu poate exista niciun dubiu că plăcerea,
durerea, munca, utilitatea, valoarea, bogăţia, banii, capitalul etc. sunt noţiuni
ce pot fi măsurate cantitativ, mai mult, toate activităţile din industrie şi
comerţ depind cu siguranţă de compararea cantităţilor de avantaj sau
dezavantaj”349. Teoria economică presupune „aplicarea calcului diferenţial
noţiunilor obişnuite de bogăţie, utilitate, valoare, cerere, ofertă, capital,
dobândă, muncă şi tuturor noţiunilor cantitative care aparţin activităţilor
cotidiene din industrie”350.
Teoria propusă de Jevons, nu investighează individul separat, ci
„ansamblul indivizilor”, iar formele generale ale legilor economice „sunt
aceleaşi în cazul indivizilor şi în cazul naţiunilor”. În realitate, este vorba de
„o lege care operează in cazul multitudinii indivizilor care dă naştere
agregatului reprezentat în tranzacţiile unei naţiuni. [...] Cu fiecare creştere a
preţului unui bun precum zahărul ar trebui, teoretic, să constatăm că fiecare
persoană îşi reduce consumul cu o cantitate mică, potrivit unei legi
obiective. În realitate, multe persoane nu vor face nicio schimbare, puţine,
probabil, vor merge atât de departe încât să renunţe complet la consumul de
zahăr atâta vreme cât costul va continua să fie ridicat. Doar prin examinarea
consumului mediu de zahăr al unui mare număr de persoane vom putea
identifica o variaţie continuă a preţului potrivit unei legi obiective. Nu este
necesar ca această lege să fie exact aceeaşi pentru indivizi şi agregate
[societate], cu excepţia cazului în care toţi indivizii au aceeaşi poziţie în
ceea ce priveşte bogăţia şi obiceiurile, însă vom găsi o lege mai mult sau
mai puţin obiectivă pentru care se pot aplica aceleaşi formule. Utilizarea
mediei sau, cu alte cuvinte, a unui rezultat agregat, depinde de probabilitatea
ridicată ca unele cauze accidentale sau perturbatoare să acţioneze, pe termen
lung, într-o direcţie sau alta, astfel încât să se neutralizeze reciproc. Dacă
avem un număr suficient de cazuri independente, putem identifica efectul
oricărei tendinţe, indiferent cât de mică este variaţia. Prin urmare,
problemele referitoare la indivizi, care par şi sunt nedeterminate, pot fi
supuse unei investigaţii exacte dacă este vorba de mase mari şi medii
fluctuante”351.
Spre deosebire de Şcoala clasică ce utiliza deducţia pentru aflarea
adevărului în domeniul economic, Jevons propune „metoda completă”,
care „combină observarea, deducţia şi inducţia în cel mai complet şi mai
perfect mod”352.

349
Ibidem, I.15.
350
Ibidem, I.4.
351
Ibidem, I.21.
352
Ibidem, I.23.

139
 Teoria valorii
Potrivit lui Jevons, valoarea unui bun nu provine din muncă (teoria
obiectivă a valorii susţinută de David Ricardo) şi nici din costul de
producţie (teorie susţinută de John Stuart Mill), ci este dată de utilitatea
bunului respectiv: „Reflecţii şi investigaţii repetate m-au condus la opinia
relativ nouă că valoarea depinde exclusiv de utilitate. [...] Munca este
identificată adesea ca determinant al valorii, însă doar într-o manieră
indirectă, prin fluctuaţia gradului de utilitate a bunului printr-o creştere sau
limitare a ofertei”353.
Valoarea, pentru Jevons, semnifică doar faptul că o anumită cantitate
dintr-un bun este dată la schimb pentru o anumită cantitate din alt bun,
proporţia acestor cantităţi schimbate măsurând valoarea354.
Analizând diversele utilizări ale termenului „valoare”, Jevons ajunge
la concluzia că acesta are trei înţelesuri distincte, „în mod obişnuit
confundate unul cu altul”, şi anume:
(1) Valoarea de utilizare, care înseamnă utilitatea totală;
(2) Intensitatea nevoii, care înseamnă gradul final de utilitate;
(3) Puterea de cumpărare, care înseamnă raportul de schimb355.
Utilitatea totală a unui stoc de mărfuri perfect omogene este
determinată de utilitatea fiecărei unităţi a stocului. Dacă numărul unităţilor
consumate creşte, intensitatea nevoii la care răspund ultimele unităţi ale
stocului scade, astfel că utilitatea individuală a fiecărei unităţi este din ce în
ce mai mică.
Gradul final al utilităţii desemnează utilitatea cea mai scăzută a
ultimei unităţi consumate dintr-un stoc omogen, care satisface nevoia cea
mai puţin intensă. Astfel, gradul final al utilităţii corespunde utilităţii
marginale a ultimei unităţi consumate dintr-un stoc de bunuri omogene.
Valoarea fiecărei unităţi a stocului depinde de utilitatea unităţii celei
mai puţin utile a stocului, şi acesta este motivul pentru care preţurile scad pe
măsura creşterii cantităţii de bunuri economice produse şi consumate şi
cresc pe măsura diminuării stocului de bunuri economice produse şi
consumate.
La fel de important este şi costul producţiei, care determină (invers
proporţional) volumul ofertei totale dintr-un bun. Când costul de producţie
este mic, oferta este mare, şi invers.
În ceea ce priveşte munca, Jevons apreciază că aceasta, deşi nu este
cauza valorii, determină valoarea: „Munca influenţează oferta, iar oferta
influenţează gradul de utilitate, care determină valoarea sau raportul de
353
Ibidem, I.2.
354
Ibidem, IV.4.
355
Ibidem, IV.9.

140
schimb”. În formă tabulară, relaţia dintre muncă şi valoare poate fi
prezentată astfel356:
- „Costul producţiei determină oferta” – invers proporţional (cu cât
este mai mare costul de producţie, cu atât este mai mică oferta, respectiv
cantitatea de bunuri disponibile pentru consum, şi invers).
- „Oferta determină gradul final de utilitate” – invers proporţional
(cu cât este mai mare cantitatea de bunuri disponibile pentru consum, cu atât
mai mic va fi gradul final de utilitate, şi invers).
- „Gradul final de utilitate determină valoarea” – direct
proporţional (cu cât gradul final al utilităţii este mai mare, cu atât mai mare
va fi valoarea bunului, şi invers).
Prin urmare, deşi Jevons a încercat să respingă teoria obiectivă a
valorii (valoare-muncă), prin includerea costului factorilor de producţie în
determinarea valorii unui bun, a realizat mai degrabă o conciliere între teoria
clasică despre valoare şi unele elemente ale neoclasicismului.

Teoria schimbului
Pentru ca schimbul între doi parteneri să aibă loc, este necesar ca
utilităţile bunurilor deţinute de fiecare să fie diferite, iar raportul dintre
utilitate şi preţ să fie mai mic pentru fiecare partener, la bunurile pe care le
are faţă de bunurile pe care doreşte să le cumpere: „Fundamentul întregii
teorii a schimbului şi principala problemă a ştiinţei economice stă în
propoziţia: Raportul de schimb între două produse oarecare va fi invers
proporţional cu raportul gradelor finale de utilitate ale produselor
disponibile pentru consum, după ce schimbul s-a încheiat”357.
În opinia lui Jevons, „schimbul va continua până când fiecare dintre
părţi va obţine maximul de beneficiu posibil şi când orice schimb adiţional
ar duce la scăderea utilităţii”358. Punctul de echilibru va fi stabilit în
momentul în care „o cantitate infinit de mică din produsul schimbat în plus,
în acelaşi raport, nu va duce nici câştig, nici pierdere de utilitate. Cu alte
cuvinte, atunci când pentru cantităţile infinit de mici de produse, schimbate
în raportul stabilit, utilităţile vor fi egale pentru ambele părţi”359.

Teoria muncii
Jevons a definit munca drept „orice efort obositor al minţii sau al
corpului întreprins, în totalitate sau în parte, în vederea unei satisfacţii

356
Ibidem, IV.131.
357
Ibidem, IV.29.
358
Ibidem, IV.30.
359
Ibidem, IV.31.

141
viitoare”360. Munca este măsurată prin cantitatea de durere ataşată acesteia,
astfel că, pentru muncitor, punctul de echilibru se obţine atunci când
plăcerea oferită de salariu este egală cu durerea provocată de muncă.
Dincolo de acest punct, continuarea muncii nu se mai justifică economic,
deoarece efortul depus este din ce în ce mai mare, faţă de sporul de utilitate
creat. În baza acestei relaţii, Jevons a încercat să determine nivelul salariului
şi să arate că, din cauza concurenţei, costurile salariale pe unitate de produs
tind să se egalizeze.

VI.2.2. Carl Menger

Carl Menger (1840-1921), cu pregătire academică în domeniul

dreptului, a elaborat la doar 31 de ani principala sa lucrare “Principiile
economiei”, publicată în anul 1871, dovedind şi o vastă cunoaştere a istoriei
gândirii economice361. Deşi la vremea apariţiei lucrarea a fost primită cu
critici serioase, ea va avea, ulterior, un rol esenţial în dezvoltarea Şcoli
Austriece de economie şi a Neoclasicismului.
Menger consideră că „toate lucrurile se supun legii cauzei şi
efectului”362, iar fenomenele economice, fiind de natură umană, trebuie
explicate prin apelul la psihologie.

Teoria bunurilor
Potrivit lui Carl Menger, bunurile există doar în raport cu nevoile
umane: „lucrurile care se află în relaţie cauzală cu satisfacerea nevoilor
umane sunt denumite lucruri utile. Dacă, însă, recunoaştem această relaţie
cauzală, şi avem puterea reală de a direcţiona lucrurile utile spre satisfacerea
nevoilor noastre, le denumim bunuri”363. Acesta face distincţie între
bunurile de rangul I (care satisfac direct o nevoie) şi bunurile de rang
superior II, III, IV etc. (care servesc la producerea bunurilor directe).
Pentru ca un lucru să devină un bun, trebuie îndeplinite simultan
patru condiţii, şi anume364:
1. Să existe nevoia umană: „Existenţa nevoilor umane este una
dintre condiţiile necesare calităţii de bun, iar dacă nevoile umane, cu a căror

360
Ibidem, V.3.
361
Datele referitoare la Carl Menger sunt preluate din: Gray A., op. cit., pp. 345-353; Horwitz
S., „The Austrian Marginalists: Menger, Böhm-Bawerk, and Wieser”, în Samuels W.J.,
Biddle J.E, Davis J.B., op. cit., pp. 262-277; Popescu Gh., op. cit., pp. 527-542; Screpanti E.,
Zamagni S., op. cit., pp. 189-193.
362
Menger C., Principles of Economics, Auburn, Ludwig von Mises Institute, 2007, pp. 51.
363
Ibidem, pp. 52.
364
Ibidem.

142
satisfacţie bunul poate fi pus în legătură cauzală, dispar complet, caracterul
de bun al lucrului este pierdut imediat, dacă nu apar noi nevoi pentru el”365.
Când bunurile de rangul I îşi pierd calitatea de „bun”, şi bunurile de rang
superior îşi vor pierde această calitate, cea din urmă fiind dependentă de cea
dintâi: „Calitatea de bun a bunurilor de rang superior derivă din aceea a
bunurilor complementare de rang inferior”366. De pildă, medicamentele
reprezintă „bunuri” în raport cu nevoia persoanelor bolnave, însă pentru
persoanele sănătoase, care nu au nevoie de medicamente, acestea îşi pierd
calitatea de „bunuri”.
2. Lucrul trebuie să se afle într-o relaţie de cauzalitate cu
satisfacerea nevoii, adică bunul trebuie să fie capabil să satisfacă nevoia.
Dacă un lucru nu are proprietăţile necesare satisfacerii nevoii (de pildă,
casele în ruină sau alimentele alterate, care nu pot satisface nevoia de
adăpost sau nevoia de hrană) sau dacă nevoia este „imaginară” (de exemplu,
nevoia de idolatrizare sau de îmbunătăţire a performanţelor prin utilizarea de
poţiuni magice), atunci lucrul respectiv nu are calitatea de bun.
3. Conexiunea cauzală trebuie să fie cunoscută, adică individul
trebuie să ştie că anumite bunuri pot satisface anumite nevoi. Chiar dacă
nevoia există şi există şi lucrul care poate satisface această nevoie,
necunoaşterea conexiunii cauzale nu conferă calitatea de bun”. De pildă,
tehnica perfecţionată nu poate fi considerată „bun” de către cel care nu ştie
cum să o folosească.
4. Trebuie să existe posibilitatea direcţionării lucrului respectiv
spre satisfacerea nevoii, adică bunurile trebuie să fie accesibile celor care
au nevoie de ele. De exemplu, bogăţiile subsolului care, deşi cunoscute, nu
sunt accesibile din cauza lipsei tehnicii necesare, nu au calitatea de
„bunuri”.
Prin urmare, paradigma de gândire a lui Menger este una pur
subiectivă şi individualistă, având în vedere că fiecare individ raportează
„bunurile” la propriul sistem de nevoi (luând în considerare intensitatea,
diversitatea şi evoluţia acestora), sistem care este diferit nu doar de la un
individ la altul, ci chiar şi pentru acelaşi individ, în perioade diferite.
Potrivit lui Menger, „bunurile” din natură şi societate, atât cele „de
rangul I”, cât şi cele „de rang superior”, sunt de două feluri367:
- „Bunuri libere” (sau „oarecare”) – toate bunurile care se găsesc
într-o cantitate superioară nevoilor (lumina zilei, întunericul nopţii, frigul
iernii, căldura verii etc.);

365
Ibidem, pp. 63.
366
Ibidem.
367
Ibidem, pp. 94-101.

143
 - „Bunuri economice” (sau „rare”) – toate bunurile care se găsesc
într-o cantitate inferioară nevoilor (bunurile create printr-un proces de
producţie şi care satisfac doar parţial nevoile de consum).
Caracterul „economic” al bunurilor nu este o calitate intrinsecă a
acestora, ci este conferit bunurilor de către evoluţia nevoilor. De exemplu,
apa sau aerul ori bunurile create în producţie pot fi atât „bunuri oarecare”
(când cererea este mai mică decât cantitatea disponibilă), cât şi „bunuri
economice” (când, prin evoluţia nevoilor, cererea este mai mare decât
cantitatea disponibilă).
Prin urmare, munca nu are vreun rol în ceea ce priveşte caracterul
„economic” sau „non-economic” al unui bun: „Munca utilizată în producţia
unui bun nu poate fi criteriul caracterului economic. Dimpotrivă, este
evident că acest criteriu trebuie căutat exclusiv în relaţia dintre cerinţele
pentru bunuri şi cantităţile disponibile ale bunurilor”368.
Bunurile economice au următoarele patru caracteristici:
- sunt rare – nevoia pentru astfel de bunuri este mai mare decât
cantitatea disponibilă;
- sunt apropriabile – pot face obiectul proceselor de apropriere
economică;
- au utilitate – cantitatea disponibilă de bunuri nu poate satisface
nevoia în totalitate;
- au valoare – mărimea valorii este direct proporţională cu utilitatea
şi invers proporţională cu cantitatea consumată din ele, adică depinde de
„utilitatea lor marginală”.
Potrivit lui Carl Menger, ştiinţa economică are ca obiect de studiu
doar „bunurile rare”, întrucât acestea formează atât proprietatea, cât şi
bogăţia. Proprietatea este „totalitatea bunurilor aflate la dispoziţia unei
persoane”, în vreme ce bogăţia este „totalitatea bunurilor aflate la dispoziţia
unui individ, a căror cantitate este mai mică decât nevoile pentru acestea”369.

Teoria valorii
Pentru Menger, valoarea este importanţa pe care bunurilor
individuale o au pentru individ, având în vedere că individul este conştient
de dependenţa lui de bunurile respective pentru satisfacerea nevoilor
proprii370. Prin urmare, valoarea nu este o proprietate inerentă a bunurilor, ci
o judecată pe care indivizii (subiecţii economici) o atribuie importanţei
bunurilor de care ei pot dispune pentru a-şi menţine viaţa şi bunăstarea371.

368
Ibidem, pp. 102.
369
Ibidem, pp. 109.
370
Ibidem, pp. 115.
371
Ibidem, pp. 116.

144
 În cazul în care nevoia pe care o satisface un bun dispare, va
dispărea şi utilitatea bunului respectiv şi, prin urmare, valoarea acestuia.
Astfel, „factorul determinant al valorii unui bun nu este nici cantitatea de
muncă, nici alte bunuri necesare pentru reproducerea acestuia, ci mai
degrabă magnitudinea importanţei satisfacţiilor cu referire la care suntem
conştienţi că depindem de disponibilitatea bunului respectiv. Acest principiu
al determinării valorii este universal valid”372. Prin urmare, doar bunurile
economice au valoare, indiferent dacă sunt sau nu mărfuri, în măsura în care
asigură satisfacerea unei nevoi.
Carl Menger consideră că „valoarea de întrebuinţare şi valoarea de
schimb sunt două concepte subordonate conceptului general de valoare”373,
diferenţa dintre aceşti termeni fiind următoarea:
- valoarea de întrebuinţare („use value”) desemnează satisfacţia pe
care bunul o aduce consumatorului în mod direct (ca bun de rangul I);
- valoarea de schimb („exchange value”) desemnează satisfacţia pe
care bunul o aduce consumatorului în mod indirect (ca mijloc de procurare a
altor bunuri directe).
Cum individul se raportează la propriul sistem de nevoi, rezultă că
nevoia individuală şi intensitatea acesteia determină utilitatea bunurilor, iar
utilitatea determină valoarea acestora, indiferent dacă sunt sau nu sunt
mărfuri.
„Valoarea de schimb” a bunurilor economice este, însă, diferită de
„utilitatea”, pentru că anumite bunuri au o utilitate foarte mare pentru
posesorul lor dar nu au nicio valoare de schimb (de exemplu, amintirile de
familie sau suvenirurile), în vreme ce unele mărfuri au o valoare de schimb
foarte mare pentru comerciant dar nu au nicio utilitate pentru acesta (de
pildă, cazul vânzătorului de tutun, dar care nu este fumător).
Încercând să măsoare utilitatea unui bun, Carl Menger a plecat de la
două principii, asemănătoare „Legilor lui Gossen“:
- pentru orice individ, nevoile au o importanţă inegală (de exemplu,
nevoia de hrană poate fi mai intensă decât nevoia de locuinţă, aceasta mai
intensă decât nevoia de distracţie etc.);
- orice nevoie scade în intensitate pe măsură ce este satisfăcută (de
exemplu, pe măsura ce setea unui om însetat este satisfăcută, paharul cu apă
va avea o utilitate din ce în ce mai mică).
Rezultă, de aici, că utilitatea bunurilor este direct proporţională
cu intensitatea nevoii şi invers proporţională cu cantitatea consumată
dintr-un bun. Atunci când utilitatea marginală a fiecărei unităţi supli-

372
Ibidem, pp. 145.
373
Ibidem, pp. 118.

145
mentare consumate se reduce la „0” (se ajunge la saturaţie), bunul economic
devine non-economic şi îşi pierde atât utilitatea cât şi valoarea.
Carl Menger a apreciat că orice „om raţional”, care are o structură
sau ierarhizare a valorilor bine stabilită, îşi va repartiza veniturile între
diferitele tipuri de cheltuieli (pentru satisfacerea nevoilor în funcţie de
importanţa şi intensitatea lor) astfel încât „să obţină satisfacţii egale, la
nevoi de intensitate egală”. În sens contrar, se ajunge la situaţia în care de a
aloca greşit resursele sale unor nevoi de intensitate mai mică, caz în care
nevoile mai intense, rămase nesatisfăcute, îl vor obliga pe individ să aloce
următoarele tranşe de venit acoperirii lor. În mod logic, individul va tinde
spre optimizarea alocării resurselor de care dispune astfel încât să obţină
maximum de utilitate, pe baza resurselor rare de care dispune, în orice
moment.
Carl Menger a optat, prin urmare, pentru o teorie subiectivă a valorii,
respingând ideile Şcoli Clasice privind determinarea valorii pe o bază
obiectivă.

Teoria schimbului
Potrivit lui Carl Menger, teoria schimbului rezultă din teoria valorii.
Indivizii încearcă să schimbe bunuri nu pentru că ar avea o înclinaţie
naturală în acest sens (aşa cum susţinea Adam Smith), ci pentru a produce
valoarea prin schimbarea unui bun mai puţin valoros (util) pentru unul mai
valoros (util).
În această privinţă, Menger încercat să determine limitele
schimbului (nivelului la care schimbul nu mai aduce niciun câştig pentru
niciuna dintre părţi), abordând problema „costului tranzacţiilor”:
„sacrificiile economice necesitate de operaţiile de schimb”374 (costurile de
transport, timpul necesar etc.) pot creşte atât de mult încât duc la limitarea şi
chiar împiedicarea activităţii comerciale. Este rolul intermediarilor să
reducă, pe cât posibil, costurile tranzacţiilor, printr-o organizare mai bună a
pieţei: „Toate persoanele care mediază schimbul sunt, prin urmare, la fel de
productive precum un fermier sau manufacturier, cu condiţia ca operaţiile de
schimb să fie economice. Aceasta pentru că scopul economiei nu este
sporirea fizică a bunurilor, ci satisfacerea cât mai completă a nevoilor
umane. Comercianţii contribuie în aceeaşi măsură la atingerea acestui scop
precum persoanele care au fost, pentru o perioadă lungă de timp şi dintr-o
perspectivă unilaterală, considerate productive”375.
374
Ibidem, pp. 189.
375
Ibidem, pp. 190.

146
 Teoria preţului
Carl Menger a considerat că nu preţul este „elementul fundamental
al fenomenului economic al schimbului”, ci mai degrabă „câştigul de
utilitate din comerţ”376. Orice individ se va implica într-o activitate de
schimb atât timp cât va câştiga mai mult decât dă şi va opri schimbul atunci
când câştigul este egal cu pierderea. În esenţa sa, schimbul nu presupune
„schimbul de echivalente”, ci „schimbul de valori subiective”, care diferă
pentru fiecare din părţi. Prin urmare, scopul teoriei preţurilor nu este acela
de a analiza echivalenţa schimburilor, ci acela de a explica de ce oamenii
dau o anumită cantitate de bunuri de un anumit tip pe o altă cantitate de
bunuri de alt tip.
În opinia lui Carl Menger, se poate vorbi despre două tipuri de
schimb:
- schimbul „intern” – alegerea pe care consumatorul o face între
mai multe tipuri de satisfacţii;
- schimbul „extern” sau propriu-zis – între mai mulţi indivizi.
Schimbul propriu-zis implică cedarea unei cantităţi dintr-un bun
contra unei cantităţi dintr-alt bun, raportul între cele două cantităţi
reprezentând valoarea de schimb sau preţul unui bun exprimat în preţul altui
bun. Schimbul are loc doar în condiţiile în care utilitatea obţinută de fiecare
parte este mai mare sau cel puţin egală cu utilitatea cedată, în această
situaţie preţul celor două bunuri schimbate fiind egal.

Astfel pot fi evidenţiate două caracteristici ale demersului

marginalist de determinare a preţurilor:
1. Preţurile bunurilor schimbate sunt determinate direct de utilitatea
bunurilor pentru fiecare individ şi invers de cantitatea disponibilă din fiecare
bun;
2. Preţul şi cantitatea unui bun se exprimă relativ, în raport de preţul
şi cantitatea altui bun.
Pentru ca preţurile să fie „economice”, este necesar ca indivizii:
- să fie în măsură să-şi protejeze, în totalitate, propriile interese;
- să îşi cunoască scopurile lor economice şi mijloacele de realizare a
acestora;
- să deţină cunoştinţe complete asupra pieţei (cantităţile vândute,
pieţele pe care au loc tranzacţiile, preţurile practicate etc.);
- să poată acţiona liber în propriul interes, în concordanţă cu
cunoştinţele de care dispun.

376
Ibidem, pp. 191.

147
 Aceste cerinţe sunt îndeplinite doar în condiţiile liberei concurenţe,
însă în realitate preţurile se abat de la cele „economice”, din cauza existenţei
unor situaţii diverse, şi anume:
1. Schimbul izolat sau întâmplător – preţul nu este clar stabilit,
depinzând de abilitatea sau rezistenţa fiecăruia dintre parteneri;
2. Schimbul în cazul monopolului – preţul este parţial indeterminat,
pentru că proprietarul poate să modifice cantitatea ofertei şi, astfel, poate
influenţa preţul în favoarea sa: dacă reduce producţia, preţul de vânzare va
urca şi profitul producătorului va creşte pentru o perioadă de timp, până
când preţul maxim va reduce numărul de cumpărători, dacă sporeşte
producţia, preţul va atinge nivelul minim, ceea ce ar duce la aceleaşi efecte;
3. Schimbul în condiţiile concurenţei perfecte – în această situaţie
preţurile se stabilesc în relaţia dintre producător şi cumpărător, la nivelul
ofertei făcută de vânzătorul cel mai puţin dispus să vândă şi cumpărătorul
cel mai puţin presat să cumpere bunul respectiv. Evaluările subiective ale
„vânzătorului marginal” şi „cumpărătorului marginal” – „cuplul limită” –
vor determina nivelul preţului pentru totalitatea schimburilor de acelaşi fel,
de pe o anumită piaţă, pentru o perioadă determinată.

VI.2.3. Léon Walras

Léon Walras (1834-1910), fiul profesorului universitar de filosofie,

retorică şi economie politică Antoine-Auguste Walras (1801-1866), a fost
un autodidact în domeniul economic (pregătirea sa în domeniul ingineriei nu
a fost finalizată, ceea ce i-a îngreunat accesul la un post în învăţământul
superior francez).
Principalele sale lucrări au fost:
1.”Elemente de economie politică pură sau teoria bogăţiei sociale”,
publicată în perioada 1874-1877.
- economia politică pură - ştiinţă cu structură matematică, care se
ocupă de modul în care operează toate relaţiile deduse din forţele economice
presupuse eterne sau „naturale” şi independente de sistemul instituţional,
fiind descriptivă;
Potrivit lui Walras, „Economia politică pură este, în esenţă, teoria
determinării preţurilor, într-un regim ipotetic de concurenţă liberă perfectă.
Ansamblul tuturor lucrurilor materiale sau nemateriale, care sunt
susceptibile de a avea un preţ pentru că sunt rare, adică sunt utile şi limitate
cantitativ, formează bogăţia socială. Iată de ce economia politică pură este,
de asemenea, teoria bogăţiei sociale”377.

377
Walras L., Elements of Pure Economics: Or the Theory of Social Wealth, London,
Routledge, 2003, pp. 40.

148
 2.”Studii de economie socială. Teoria repartiţiei bogăţiei sociale”,
publicată în anul 1896.
- economia socială urmăreşte stabilirea principiilor care trebuie să
guverneze producţia, repartiţia, schimbul şi consumul bogăţiei sociale, fiind
normativă;
3.”Studii de economie politică aplicată. Teoria producţiei bogăţiei
sociale”, publicată în anul 1898.
- economia aplicată studiază problemele producţiei, formele de
organizare cele mai pentru maximizarea randamentului social.

Teoria schimbului
Léon Walras nu s-a preocupat în mod special de utilitatea bunurilor
deoarece credea că înţelesul acesteia este neutru, independent de judecăţi
morale, politice sau sociale: „Eu spun că lucrurile sunt utile atunci când pot
avea vreun folos, când sunt capabile să satisfacă o nevoie. Nu este nevoie să
luăm în considerare nuanţele subtile ale înţelesului, clasificat în limbajul
curent în termeni care variază de la necesar la util, de la util la agreabil, de la
agreabil la inutil. Pentru obiectivul prezent, necesar, util, agreabil şi inutil
înseamnă, pur şi simplu, mai mult sau mai puţin util. Mai mult, nu trebuie să
ne preocupe moralitatea sau imoralitatea nevoii la care răspunde sau
serveşte un lucru util. Din alte puncte de vedere, dacă o substanţă este
căutată de medic pentru a vindeca o boală sau de asasin pentru a-şi otrăvi
familia, este o problemă foarte importantă, dar din punctul nostru de vedere
este total irelevant. În ceea ce ne priveşte, substanţa este utilă în ambele
cazuri, şi poate mai utilă în al doilea caz decât în primul”378.
Spre deosebire de ceilalţi reprezentanţi al neoclasicismului (în
special Carl Menger), care au elaborat o teorie subiectivă a valorii, Walras a
încercat să prezinte o teorie „pur obiectivă”, luând în considerare doar
mecanismul formării preţurilor pe piaţă, fără a separa studiul valorii de cel
al preţurilor (valoarea este, de fapt, preţul).
Valoarea se produce pe piaţă (locul unde are loc schimbul), prin
concurenţă, valoarea de schimb fiind „proprietatea pe care o au anumite
lucruri, de a nu fi date şi luate gratis, ci de a fi cumpărate şi vândute, adică
de a fi primite şi oferite în anumite proporţii de cantitate contra altor
lucruri”379. Preţurile sau raporturile dintre valorile de schimb, sunt egale cu
raporturile inverse ale cantităţilor mărfurilor schimbate.
Încercând să identifice condiţiile de echilibru, Walras a considerat că
elementul esenţial al schimbului este cererea, fiecare parte oferind spre

378
Ibidem, pp. 65.
379
Ibidem, pp. 83.

149
vânzare doar atât cât ea este dispusă să cumpere: „Într-adevăr, în cadrul
schimbului în natură a două bunuri, cererea trebuie să fie considerată ca un
fapt principal şi oferta ca un fapt accesoriu. Nimeni nu oferă de dragul
ofertei. Singurul motiv pentru care cineva oferă ceva este pentru că nimeni
nu poate cere fără a oferi. Oferta este doar o consecinţă a cererii”380.
Aşadar, elementul fundamental în declanşarea schimburilor este cererea,
oferta fiind determinată de nivelul şi evoluţia cererii, aceasta la rândul său
fiind determinată de nivelul şi evoluţia preţului.
Pe măsura urcării preţurilor, curba cererii este descrescătoare, iar
curba ofertei este crescătoare. În sens contrar, pe măsura scăderii preţurilor,
curba cererii este crescătoare, iar curba ofertei este descrescătoare. În
punctul de echilibru, cererea este egală cu oferta, cantitatea de bunuri
vândute şi cumpărate este maximă şi maximizează utilitatea efectivă a celor
doi participanţi la schimb, şi se atinge preţul de echilibru, care este unic
pentru un bun, pe o piaţă şi într-un interval determinat.

VI.3. Şcoala marginalistă austriacă

Principalii reprezentanţi ai Şcolii marginaliste austriece sunt

consideraţi a fi Carl Menger, Eugen Böhm-Bawerk şi Friederich Wieser,
Menger fiind un „pionier” al neoclasicismului, iar ceilalţi doi fiind primii
discipoli ai acestuia. Trăsătura distinctivă a Şcoli marginaliste austriece este
apelul la subiectivism în explicarea conceptelor economice de interes (de
pildă, teoria subiectivă a valorii elaborată de Carl Menger), deşi acest
subiectivism este din ce în ce mai puţin prezent în lucrările lui Eugen Böhm-
Bawerk şi Friederich Wieser381. Meritele lor la dezvoltarea gândirii
economice sunt deosebite, deşi recunoaşterea primită în timpul vieţii lor nu
s-a ridicat la nivelul eforturilor. Carl Menger este cunoscut pentru înlocuirea
costului obiectiv al factorilor de producţie din teoria valorii promovată de
liberalismul clasic cu utilitatea marginală subiectiv. Eugen von Böhm-
Bawerk a extins teoria valorii elaborată de Menger la teoria capitalului şi
dobânzii. Friedrich von Wieser a introdus conceptul de cost de oportunitate
şi a evidenţiat caracterul subiectiv al acestuia.

VI.3.1. Eugen Böhm-Bawerk

Eugen Böhm-Bawerk (1851-1914), cu studii în domeniul dreptului şi

o pregătire solidă în economie, a ocupat atât funcţii importante în guvernul

380
Ibidem, pp. 89.
381
Horwitz S., „The Austrian Marginalists: Menger, Böhm-Bawerk, and Wieser”, pp. 262.

150
austriac (inclusiv ministru de Finanţe în 1896 şi 1900-1904), cât şi poziţia
de profesor de Economie politică la Universitatea Innsbruck (1881-1889) şi
Viena. Printre studenţii săi s-au numărat Joseph Alois Schumpeter sau
Ludwig von Mises.
Principala sa lucrare, „Capital şi dobândă” (vol. I-1884, vol. II-
1889), l-a adus în poziţia de lider al Şcoli austriece de economie politică
(preluată de la Carl Menger).

Teoria capitalului şi dobânzii

Böhm-Bawerk a încercat să elaboreze o concepţie neutră, generală
cu privire la repartiţia veniturilor, această preocupare constituind cea mai
importantă şi mai originală contribuţie a sa la dezvoltarea gândirii
economice.
Demontând argumentele teoriei valorii-muncă şi pe cele ale
mecanismului exploatării capitaliste, Böhm-Bawerk a arătat că dobânda la
capital este o categorie necesară în orice regim economic, bazându-şi teoria
pe următoarele elemente esenţiale:
1. Toate teoriile anterioare (clasice, medievale, mercantiliste,
liberale etc.) privind dobânda şi capitalul sunt eronate pentru că sunt
fundamentate pe ideea greşită a productivităţii capitalului.
Dacă autorii anteriori considerau că factorii de producţie, inclusiv
capitalul, participă la formarea valorii, Böhm-Bawerk apreciază că valoarea
nu poate fi produsă: „A atribui capitalului, în sensul literal, forţa de a crea
valoare, înseamnă a înţelege total greşit natura esenţială a valorii şi natura
esenţială a producţiei. Valoarea nu este produsă şi nu poate fi produsă. Ceea
ce este produs nu este nimic altceva decât forme, configuraţii, combinaţii de
lucruri, prin urmare, lucruri, bunuri. Aceste bunuri pot fi, desigur, bunuri de
valoare, dar ele nu aduc valoarea prin ele însele, ca ceva inerent ce
acompaniază producţia. Ele o primesc întotdeauna din exterior – de la
nevoile şi satisfacţiile lumii economice. Valoarea creşte nu prin raportare la
trecutul bunurilor, ci la viitorul acestora. Ea vine nu de la atelierul unde sunt
produse bunurile, ci de la nevoile pe care aceste bunuri le vor satisface. [...].
Producţia nu poate să facă nimic mai mult decât să creeze bunuri în speranţa
că, potrivit relaţiilor anticipate dintre cerere şi ofertă, acestea vor obţine
valoare”382.
Prin urmare, capitalul nu are valoare nemijlocită şi nu poate
transmite valoare bunurilor create cu ajutorul său. Valoarea capitalului este
mediată, pentru că provine de la bunurile de rangul I la a căror producţie

382
Böhm-Bawerk E.v., Capital and Interest: A Critical History of Economical Theory,
London, Macmillan and Co., 1890, varianta online, II.II.52.

151
participă, iar valoarea acestora din urmă vine din exterior, de la nevoile pe
care le satisfac.
Böhm-Bawerk a respins, prin aceste idei, atât teoria marxistă a
valorii-muncă (care era folosită pentru a explica mecanismul exploatării
capitaliste a forţei de muncă, plusvalorii, profitului şi dobânzii), cât şi teoria
neoclasică a repartiţiei (care considera că profitul este preţul folosirii
capitalului).
2. Teoria aleasă a fost aceea a valorii bunurilor prezente şi a
bunurilor viitoare, pentru aceasta fiind introduse conceptele de „producţie
directă” (fără capital, fără mijloace de producţie) şi „producţie ocolită” (cu
capital, cu mijloace de producţie).
„Am nevoie de piatră pentru a-mi construi o locuinţă. O rocă vecină
conţine piatră de excelentă calitate. Cum o pot obţine?. Primul mijloc: mă
agit şi cu mâinile goale detaşez ce se poate detaşa. Acesta este mijlocul cel
mai direct, dar şi cel mai puţin utilizat. Al doilea mijloc: îmi procur un
fier, îmi confecţionez o daltă şi un ciocan cu care exploatez roca mai dură:
mijloc ocolit care, aşa cum se ştie, conduce la un rezultat infinit mai bun.
Al treilea mijloc: îmi procur fier, o daltă şi un ciocan, dar nu le folosesc
decât pentru a face găuri în rocă, urmând să-mi procur cărbune, sulf şi
salpetru, cu care umplu găurile şi obţin piatra prin explozie: acesta este un
mijloc şi mai ocolit, dar care – experienţa o arată – îl depăşeşte pe cel de al
doilea în productivitate, cum al doilea îl depăşeşte pe primul [...]. Ştiinţa
economică a observat de multă vreme şi a recunoscut două fapte. În primul
rând, prelungirea ocolişurilor producţiei se traduce prin creşterea
cantităţii de produse. În al doilea rând, această creştere începe să
slăbească de la un anumit nivel”383.
În opinia lui Böhm-Bawerk, producţia este un proces de schimbări,
prin care materialul iniţial este transformat în bunuri necesare satisfacerii
nevoilor. Pentru aceasta, primul pas este cheltuirea muncii pentru
producerea unor mijloace de producţie, care, ulterior, vor fi folosite pentru
producerea unei cantităţi mai mari de bunuri de consum. Cu cât numărul
paşilor intermediari este mai mare (cât sunt mai multe „ocolişuri” şi durata
producţiei este mai mare), cu atât mai mare va fi productivitatea (cantitatea
de bunuri produse).
Plecând de la principiul „producţiei ocolite”, Böhm-Bawerk a
apreciat că dobânda apare ca rezultat al influenţei factorului timp
asupra valorii bunurilor, valoarea bunurilor fiind mai mare în prezent
decât în viitor.

383
Preluat din Popescu Gh., op. cit., pp. 576.

152
 Apelând la considerente de ordin pur psihologic, Böhm-Bawerk a
considerat că timpul alterează raporturile subiective dintre indivizi şi bunuri
din trei motive:
- un individ preferă bunurile prezente celor viitoare (eşalonarea
nevoilor şi resurselor în timp);
- nevoile prezente sunt superioare (mai importante) faţă de cele
viitoare;
- bunurile prezente sunt superioare celor viitoare (pentru că primele
pot fi transformate în capital şi investite în viitor).
Aceste trei motive stau la baza apariţiei profitului şi a dobânzii.
Dobânda are o dublă raţiune:
- psihologică: consumul prezent este mult mai agreabil decât
consumul viitor (care implică şi abstinenţa);
- tehnică: prin investiţii (prin „producţia ocolită”) este sporită
eficienţa muncii viitoare.
Cel care împrumută capital este îndreptăţit să primească, după o
anumită perioadă, mai mult decât a dat, pentru că el renunţă la un bun
prezent care are o valoare mai mare (pentru că satisface o nevoie actuală
presantă) în schimbul unui bun viitor de o valoare mai mică (pentru că
satisface o nevoie mai îndepărtate şi, prin urmare, mai puţin presantă). O
nevoie care este satisfăcută în prezent cu 1.000 u.m. va fi satisfăcută, peste o
anumită perioadă, cu 1.100 u.m., deoarece cu cât este amânată mai mult, cu
atât devine mai presantă. Astfel, sacrificiul făcut de creditor (amânarea
satisfacerii nevoii) are la bază „o aşteptare raţională”, reprezentată de
dobânda la împrumut. De cealaltă parte, debitorul consimte să plătească
dobânda ca „preţ” al satisfacerii unei nevoi prezente cu 1.000 u.m., nevoie
care l-ar costa, peste o anumită perioadă, 1.100 u.m. Prin urmare, între
creditor şi debitor are loc un schimb de echivalente.
Şi în cazul profitului explicaţia este similară: întreprinzătorul
capitalist plăteşte muncitorului salariul, un bun prezent (de 1.000 u.m.) în
schimbul produsului muncii acestuia, un bun viitor. Întreprinzătorul cedează
un bun prezent în schimbul „aşteptării raţionale”, iar muncitorul plăteşte
profitul ca „preţ” al satisfacerii unei nevoi prezente, care l-ar costa mai mult
în viitor. Prin urmare, produsul muncii viitoare va fi compus din salariu plus
„aşteptarea raţională” a întreprinzătorului, adică profitul.
Profitul şi dobânda sunt, prin urmare, rezultatul firesc al „producţiei
ocolite” şi al influenţei timpului asupra capitalurilor investite.

Teoria valorii şi preţurilor

Potrivit lui Böhm-Bawerk, „bunurile prezente, potrivit estimărilor
timpului prezent, în care au loc tranzacţiile noastre economice, au o valoare

153
mai mare decât bunurile viitoare de acelaşi fel şi aceeaşi cantitate”384,
indiferent de motivele individuale ale fiecăruia. În acest context, valoarea
bunurilor este determinată exclusiv în baza aprecierilor subiective ale
indivizilor, şi nu provine din cheltuielile de producţie ori de la factorii de
producţie folosiţi şi consumaţi la producerea bunurilor de consum finale.
Dimpotrivă, valoarea factorilor de producţie derivă din valoarea bunurilor
finale, la a căror producţie participă.
La fel ca şi ceilalţi reprezentanţi ai Şcoli marginaliste austriece,
Böhm-Bawerk consideră că preţurile bunurilor sunt determinate numai de
aprecierile subiective ale indivizilor cu privire la utilitatea finală a ultimei
unităţi dintr-un bun oarecare, adică de utilitatea marginală, care este direct
proporţională cu intensitatea nevoii şi invers proporţională cu cantitatea
disponibilă (şi consumată) din bunul respectiv.
Prin urmare, utilitatea şi raritatea sunt elementele esenţiale ale
formării valorii: „Toate bunurile au utilitate, însă nu toate bunurile au
valoare. Pentru apariţia valorii trebuie să existe atât raritate, cât şi utilitate –
nu raritate absolută, ci raritate relativă la cererea pentru o anumită clasă de
bunuri. Mai exact, bunurile capătă valoare atunci când întregul stoc
disponibil nu este suficient pentru a acoperi nevoile la a căror satisfacere
servesc”385.
În baza aprecierii individuale subiective, formarea preţului are loc
astfel:
- aprecierea subiectivă a vânzătorului reprezintă limita minimă a
preţului (de vânzare);
- aprecierea subiectivă a cumpărătorului reprezintă limita superioară
a preţului (de cumpărare).
Preţul de piaţă se formează, aşadar, „la întâlnirea ofertei făcută de
vânzătorul cel mai puţin dispus să vândă, dintre cei care vând efectiv, şi
cererea cumpărătorului cel mai puţin presat să cumpere, dintre cei care
cumpără efectiv. Dacă, în locul descrierii detaliate a părţilor a căror
competiţie determină, alegem termenul semnificativ de «perechi
marginale», vom obţine următoarea formulă foarte simplă: preţul de piaţă
este limitat şi determinat de evaluările subiective ale perechilor marginale”
care formează cuplul limită386.

384
Böhm-Bawerk E.v., Capital and Interest, VI.II.42.
385
Böhm-Bawerk E.v., The Positive Theory of Capital, London, Macmillan and Co., 1891,
versiunea online, III.II.7.
386
Ibidem, IV.IV.13.

154
 VI.3.2. Friedrich von Wieser

Friedrich von Wieser (1851-1926), cu studii în drept şi economie, a

fost profesor universitar la universităţile din Praga şi Viena (1902 a devenit
succesor al lui Carl Menger, la catedra de Economie politică, Facultatea de
Drept) şi ministru al Comerţului (1917-1918). Alături de Carl Menger şi
Eugen Böhm-Bawerk (care i-a fost bun prieten şi cumnat) este considerat
fondatorul Şcoli austriece de Economie politică, deşi s-a diferenţiat de
aceştia prin faptul că a susţinut intervenţia statului în economie387.
Principalele lucrări ale lui Friedrich von Wieser au fost “Originea şi
legile principale ale valorii economice” publicată în anul 1884, „Valoarea
naturală” publicată în anul 1889, „Teoria economiei sociale” publicată în
anul 1913.
„Valoarea naturală” şi „valoarea de schimb”
La fel ca în cazul celorlalţi marginalişti austrieci, paradigma lui
Friedrich von Wieser este subiectivă, acesta apreciind că „valoarea bunurilor
derivă exclusiv din valoarea nevoilor”. Prin urmare, „teoria valorii are în
primul rând de-a face cu valoarea nevoilor, aceasta fiind forma în care
apare prima dată valoarea”. Valoarea nevoilor, la rândul său, depinde de
intensitatea nevoilor şi de gradul de satisfacere a nevoilor de o anumită
intensitate: „mărimea valorii nevoilor depinde de clasa nevoilor şi, în
interiorul clasei, de gradul de satisfacere deja atins”388. Cantitatea bunurilor
disponibile influenţează, deopotrivă, valoarea bunurilor şi valoarea nevoilor,
astfel că, în opinia lui Wieser (ca şi în cazul lui Walras), valoarea este
determinată prin cantitate (raritate).
Friedrich von Wieser este cel care a introdus pentru prima dată
termenul de „utilitate marginală” în limbajul economic, pentru a înlocui o
serie de termeni folosiţi de alţi autori, care desemnau, însă, acelaşi lucru:
„«valoarea ultimului atom» a lui Gossen, «gradul de utilitate finală» sau
«utilitatea finală» a lui Jevons, şi «intensitatea ultimei nevoi satisfăcute
(raritatea)» a lui Walras. Menger nu utilizează nicio denumire particulară.
Denumirea de «utilitate marginală» a fost sugerată de el [...] şi a fost general
acceptată”389.
El a definit utilitatea marginală prin valoarea individuală a unităţii de
bun, considerând că valoarea individuală a fiecărei unităţi, dintr-un stoc de
produse omogene, este determinată de utilitatea marginală a ultimei unităţi

387
Datele referitoare la Friedrich von Wieser sunt preluate din: Gray A., op. cit., pp. 353-356;
Horwitz S., „The Austrian Marginalists: Menger, Böhm-Bawerk, and Wieser”, în Samuels
W.J., Biddle J.E, Davis J.B., op. cit., pp. 262-277; Popescu Gh., op. cit., pp. 580-588.
388
Wieser F.v., Natural Value, London, Macmillan, 1893, pp. 7.
389
Ibidem, pp. 13.

155
consumate. Astfel, unităţile din acelaşi bun consumate anterior vor fi
evaluate la valoarea ultimei unităţi, şi nu la valoarea lor iniţială.
Teoria lui Wieser face apel la următorii termeni:
- utilitatea (valoarea) fiecărei unităţi de bun scade pe măsura
creşterii cantităţii totale consumate, până la „0” în cazul atingerii gradului de
saturaţie;
- utilitatea marginală reprezintă evaluarea (valoarea) subiectivă a
fiecărei unităţi suplimentare consumată dintr-un bun oarecare;
- utilitatea totală reprezintă suma utilităţilor marginale
descrescătoare, aceasta crescând pe măsura sporirii cantităţii consumate, dar
cu o raţie descrescătoare, până la saturaţie;
- valoarea totală este produsul dintre valoarea individuală şi
cantitatea consumată, iniţial, valoarea totală creşte, apoi începe să scadă,
ajungând la „0” în cazul saturaţiei, deoarece ultima unitate consumată are
utilitatea marginală (valoarea) nulă;
- utilitatea pierdută este diferenţa dintre utilitatea totală
(crescătoare) şi valoarea totală care începe să scadă de la un anumit nivel al
sporirii cantităţii de bunuri consumate (pe măsura creşterii cantităţii
consumate, utilitatea totală este mereu mai mare ca valoarea totală).
Utilitatea pierdută creşte pe măsura satisfacerii nevoii, atingând
punctul maxim (fiind egală cu utilitatea totală) la saturaţie, atât utilitatea
marginală, cât şi valoarea individuală sunt nule.
În ceea ce priveşte valoarea de schimb pe piaţă, Wieser a observat
că există o diferenţă între evoluţia utilităţii şi cea a valorii de schimb, pentru
că unele bunuri pot avea valoare de schimb foarte mare, dar utilitate mică
(de pildă, pentru vânzător toate bunurile o valoare de schimb importantă,
însă acestea nu au şi utilitate). În acelaşi timp, individul, indiferent de
aprecierea subiectivă a utilităţii unui bun, nu poate să influenţeze valoarea
de schimb a acestuia. El trebuie să se supună cursului pieţei, obţinând
avantaje mai mari sau mai mici în funcţie de aprecierile pe care le dă
utilităţii bunului respectiv şi a raportului cu preţul de piaţă.
Prin urmare, pe piaţă, valoarea de schimb este determinată,
simultan, de utilitatea mărfii pe de o parte şi, pe de altă parte, de puterea
de cumpărare şi distribuţia acesteia între membrii societăţii. Cum
puterea de cumpărare este distribuită inegal între membrii societăţii,
bunurile de strictă necesitate vor avea o valoare de schimb mai mică decât
bunurile de lux, ceea ce face ca producătorii să se orienteze prioritar spre
producţia bunurilor de lux, care generează o rentă mai mare, dar care au o
utilitate socială mai mică. Astfel, din cauza inegalităţii distribuirii venitu-
rilor, utilitatea socială este diminuată, iar valoarea de schimb mărită
artificial. Cei cu venituri mari, care plătesc pentru bunurile de strictă

156
necesitate acelaşi preţ ca cei cu venituri mici, obţin o rentă a consumatorului
mai mare (ca diferenţă între aprecierea superioară dată utilităţii primite şi
aprecierea subiectivă inferioară a preţului plătit pentru ea).
În situaţia în care ar exista o echitate a distribuirii veniturilor între
membrii societăţii, valoarea de schimb s-ar stabili prin apelul la ceea ce
Wieser numeşte valoare naturală, adică „valoarea care derivă din relaţia
socială dintre cantitatea bunurilor şi utilitate”390. Potrivit lui Wieser,
„valoarea naturală este un element în formarea valorii de schimb. Cu toate
acestea, nu este inclusă simplu şi perfect în valoarea de schimb. Pe de o
parte, este perturbată de imperfecţiunea umană, de eroare, fraudă, forţă,
şansă, şi, pe de altă parte, de ordinea actuală a societăţii, de existenţa
proprietăţii private, şi de diferenţa dintre bogaţi şi săraci. Şi, ca urmare, un
al doilea element este implicat în formarea valorii de schimb, şi anume
puterea de cumpărare. În cadrul valorii naturale, bunurile sunt estimate în
concordanţă cu utilitatea lor marginală, în cadrul valorii de schimb, în
funcţie de combinarea utilităţii marginale şi a puterii de cumpărare. În
prima, bunurile de lux sunt estimate mai puţin, iar cele de strictă necesitate
comparativ mai mult, decât în cea de a doua. Valoarea de schimb, chiar şi
când este perfectă, este, dacă putem spune aşa, o caricatură a valorii
naturale, ea perturbă simetria economică, mărind ce este mic şi micşorând
ce este mare”391.
În baza acestor considerente, Wieser a ajuns la concluzia că, atunci
când între valoarea de schimb şi valoarea naturală există diferenţe mari,
poate fi necesară o intervenţie limitată a statului în economie, opinie pentru
care a fost considerat socialist de către unii critici. Cu toate acestea, Wieser
nu s-a pronunţat în favoarea vreunui regim politic, specificând clar situaţia
în care o potenţială intervenţie a statului în economie ar fi benefică. Mai
mult, el a apreciat că tocmai într-un mediu economic în care există
concurenţă liberă, unde oferta şi cererea devin perfect elastice, valoarea de
schimb se apropie cel mai mult de valoarea naturală.
Potrivit lui Wieser, „oamenii aşteaptă ceva mai bun de la guvern.
Aceasta nu înseamnă, câtuşi de puţin, respingerea în întregime a activităţilor
generatoare de profit. Astfel de activităţi pot fi menţinute, însă iniţiativele de
obţinere a unui profit cât mai mare trebuie, într-un fel sau altul, îmbinate cu
iniţiativele de a servi interesul public. În mod deosebit, atunci când este
vorba de o nevoie importantă iar puterea de cumpărare lipseşte, se poate
opta pentru limitarea preţurilor – adică evaluarea în funcţie de valoarea de
schimb trebuie înlocuită cu evaluarea în funcţie de valoarea naturală”392.
390
Ibidem, pp. 60.
391
Ibidem, pp. 61-62.
392
Ibidem, pp. 225.

157
 Costul de oportunitate („Legea lui Wieser”)
Friedrich von Wieser este considerat a fi primul teoretician care a
introdus termenul de cost de oportunitate în gândirea economică, pe care l-
a definit ca pe un sacrificiu de utilitate (sau „utilitate pierdută”), şi nu ca pe
o sumă de cheltuieli de producţie şi circulaţie directe, generate de
producerea şi comercializarea bunurilor.
Astfel, costul necesar pentru producerea unui bun anume devine cost
de oportunitate, adică este costul reprezentant de renunţarea la utilitatea
celorlalte bunuri care ar fi putut fi obţinute din resursele folosite pentru
producerea bunului respectiv. Costurile de producţie nu sunt evaluate, prin
urmare, în termeni absoluţi, ci în termenii relativi ai alternativelor sacrificate
(de pildă, costul de oportunitate al unei călătorii de vacanţă reprezintă
renunţarea la bunurile ce ar putea fi cumpărate cu suma de bani plătită
pentru biletul de călătorie).
De aici rezultă Legea lui Wieser, potrivit căreia produsul marginal
(sau costul) unui bun trebuie să fie acelaşi în diferitele sale utilizări şi egal
cu utilitatea marginală a ultimei unităţi a stocului din bunul respectiv.

VI.4. Marginalismul american

John Bates Clark (1847-1938) este considerat fondatorul Şcolii

Economice Americane şi primul economist american care a câştigat
reputaţie internaţională393. Studiile de economie din SUA au fost completate
cu studii în Germania (Universitatea Heidelberg) şi Elveţia (Universitatea
Zürich), asigurându-i o carieră universitară, pe care a început-o în anul
1876.
Principalele sale lucrări sunt: “Filosofia bogăţiei”, publicată în anul
1885, „Distribuţia bogăţiei”, publicată în anul 1899, „Fundamentele teoriei
economice”, publicată în anul 1907.
Teoria „produsului pur” şi a repartiţiei
John Bates Clark a fost preocupat în mod special de mecanismele
repartiţiei bogăţiei în societate, între deţinătorii factorilor de producţie,
ideile sale principale în această direcţie fiind următoarele:
- veniturile reprezintă preţuri ale factorilor de producţie;
- nivelul fiecărui venit depinde de productivitatea marginală a
factorului respectiv, în condiţiile concurenţei perfecte.
Clark a considerat că există o „statică” (Social Economic Statics) şi
o „dinamică” (Social Economic Statics) a economiei394.
393
Datele referitoare la John Bates Clark sunt preluate din Popescu Gh., op. cit., pp. 560-565.
394
Clark J.B., The Distribution of Wealth: A Theory of Wages, Interest and Profits, New
York, The Macmillan Company, 1908, versiunea online, Ch. III.

158
 Teoria staticii economice priveşte o societate statică, în care toate
elementele economice rămânând constante (factorii de producţie, modul de
producţie şi distribuţie, nevoile indivizilor, etc.) şi nimic nu suferă
modificări.

Trăsăturile economiei statice sunt:

1. Cadrul instituţional este liberal, caracterizat prin:
- libertatea absolută a iniţiativelor economice (de producţie şi
tranzacţie);
- respectul faţă de proprietatea individuală, ca drept absolut şi
esenţial;
- inexistenţa intervenţiei statului;
- mobilitatea perfectă a muncii, capitalului şi produselor.
2. Agentul economic principal este „homo oeconomicus”, care îşi
urmăreşte exclusiv interesul individual.
3. Factorul timp nu are niciun fel de influenţă:
- numărul populaţiei rămâne constant;
- cantitatea capitalului şi a muncii rămân fixe;
- nu are loc nicio îmbunătăţire a modului de producţie;
- nu se fac investiţii de capital;
- nevoile de consum ale indivizilor rămân mereu aceleaşi.
Deşi recunoaşte că o societate statică este „imaginară” pentru că
„toate societăţile naturale sunt dinamice”395, Clark analizează în detaliu
toate elementele unei economii statice.
În ceea ce priveşte factorii de producţie, Clark apreciază că aceştia
sunt doar capitalul şi munca, elementele naturii implicate în procesul
producţiei fiind asimilate factorului capital.
Prin urmare, există doar două categorii de indivizi între care se
repartizează bogăţia creată, şi anume: proprietarii factorului de producţie
capital şi proprietarii factorului de producţie muncă – muncitorii.
Potrivit lui Clark, două legi obiective universale guvernează întreaga
activitate economică:
1. Legea descreşterii nevoilor – nevoile îşi diminuează intensitatea
pe măsura satisfacerii lor;
2. Legea randamentelor descrescânde – cu cât se foloseşte o
cantitate mai mare dintr-un factor de producţie, ceilalţi rămânând constanţi,
rezultatele totale obţinute cresc, dar mai puţin decât proporţional în raport cu
sporul factorului variabil respectiv: „Furnizează capital în unităţi succesive
la o forţă fixă de muncitori şi vei obţine, întotdeauna, adaosuri din ce în ce

395
Ibidem, III.10.

159
mai mici la randamentul tău. Aceasta este o lege universală, care influen-
ţează în mod esenţial comportamentul oamenilor, chiar şi în cea mai
primitivă sălbăticie, atunci când decid ce cantitate de capital să plătească
pentru a produce. [...]. Acest principiu acţionează în aşa manieră încât să
determine câţi muncitori şi cât capital să existe într-o industrie a unui stat
civilizat astfel încât să producă un efect social”396.
Legea randamentelor descrescânde determină cantitatea şi proporţia
factorilor de producţie folosiţi, astfel încât rezultatele obţinute să fie cele
dorite.
Raportând legea randamentelor descrescânde la nivelul salariilor,
Clark a presupus o economie în care masa bunurilor sub formă de capital
este fixă. În această situaţie, pe măsura creşterii succesive a numărului de
muncitori (sau a „grupurilor omogene” de muncitori) producţia totală
obţinută creşte, dar mai puţin decât proporţional în raport cu numărul
unităţilor folosite. Fiecare nou angajat are o productivitate mai mică decât a
fiecăruia dintre cei angajaţi anterior. Echilibrul se atinge atunci când
productivitatea marginală a factorului variabil este egală cu câştigul (costul)
său.
John Bates Clark a presupus că fiecare muncitor individual are
aceeaşi productivitate (pentru că utilizează o cantitate egală de capital), de
unde rezultă că fondul total de salarii va fi egal cu produsul dintre numărul
muncitorilor şi productivitatea marginală a ultimului angajat: „salariile tind
să egalizeze produsul marginal al muncii”397. Toţi lucrătorii obţin un salariu
egal cu productivitatea marginală cea mai mică a ultimului angajat, acest
lucru fiind total echitabil pentru că fiecare angajat va avea o productivitate
descrescândă, iar productivitatea individuală va fi egală cu cea marginală.
Stoparea angajărilor are loc fie atunci când forţa de muncă este
folosită în totalitate, fie atunci când productivitatea ultimului angajat este
prea mică.
Potrivit lui Clark, productivitatea marginală reprezintă produsul pur
al fiecărui factor de producţie. Veniturile factorilor de producţie sunt
proporţionale cu productivitatea lor marginală, astfel că fiecare factor
primeşte un venit egal cu „produsul său pur”: „distribuţia veniturilor în
societate este controlată de o lege naturală, iar această lege, dacă acţionează
fără fricţiuni, ar da fiecărui factor de producţie cantitatea de bogăţie pe care
a creat-o acel agent”398.

396
Ibidem, IV.28.
397
Ibidem, VIII.20.
398
Ibidem, P1.

160
 Această idee a fost infirmată, însă, de realitate, pentru că
productivitatea marginală a unui factor de producţie este influenţată şi de
celălalt (ceilalţi) factor(i) de producţie din procesul productiv.
Acelaşi raţionament explicativ a fost utilizat de Clark şi în explicarea
randamentului capitalului. Dacă într-o economie numărul muncitorilor este
fix, pe măsura creşterii succesive a masei capitalului, randamentul total
creşte, dar mai puţin decât proporţional cu numărul unităţilor capital
întrebuinţate. Fiecare unitate suplimentară de capital va avea un randament
mai mic decât al celor folosite anterior. Prin urmare, productivitatea
factorului capital are o tendinţă descrescătoare pe măsura sporirii volumului
capitalului utilizat. Echilibrul se atinge atunci când „venitul pur” al fiecărei
unităţi de capital este egal cu productivitatea sa marginală.
Referindu-se la distribuţie, Clark a considerat că într-o economie
normală „renta” poate reveni fiecărei categorii de deţinători ai factorilor de
producţie:
- dacă masa bunurilor capital rămâne fixă, iar numărul muncitorilor
creşte, partea din venitul global repartizată capitalului poate fi mai mare
decât a muncii şi „renta diferenţială” revine deţinătorilor de capital;
- dacă numărul muncitorilor este fix, dar sporeşte volumul bunurilor
capital, partea din venitul global repartizată muncii poate fi mai mare decât
a capitalului şi „renta diferenţială” revine salariaţilor.
Încercând să analizeze aceleaşi probleme într-o societate care
evoluează, Clark a identificat trăsăturile unei economii dinamice, şi anume:
- numărul populaţiei creşte permanent;
- volumul capitalului creşte;
- tehnicile de producţie evoluează, se modifică;
- modurile de organizare a producţiei se schimbă constant;
- nevoile oamenilor evoluează atât în ceea ce priveşte cantitatea (se
multiplică), cât şi în ceea ce priveşte calitatea (se rafinează).

Relativ la trăsăturile economiei dinamice, el a considerat că:

- perfecţionarea tehnicilor de producţie nu poate avea efecte benefice
pe termen lung, pentru că duce la reducerea zilei de muncă;
- şomajul era doar un fenomen local şi de scurtă durată;
- creşterea numărului populaţiei nu putea să depăşească sporirea
capitalului şi, prin urmare, există pericolul scăderii veniturilor forţei de
muncă;
- perfecţionarea metodelor de organizare a producţiei poate să
conducă la apariţia monopolurilor.
Din aceste motive, John Bates Clark s-a pronunţat în favoarea
concurenţei perfecte şi a controlul statului asupra comportamentului marilor
monopoluri.

161
 VI.5. Alfred Marshall

Alfred Marshall (1842-1924), cu studii universitare în domeniul

matematicii şi cunoştinţe vaste în economie, filosofie, sociologie, etc., a
urmat o lungă carieră universitară în Economie politică la Universitatea
Cambridge (1868-1908), avându-i printre studenţi pe cunoscuţii economişti
de mai târziu Cecil Arthur Pigou şi John Maynard Keynes, acesta din urmă
întemeietor la „dirijismului keynesist”, care a revoluţionat gândirea
secolului al XX-lea399.
Alfred Marshall a fost şi fondatorul „Şcoli de la Cambridge”, de
orientare marginalistă, care a dominat gândirea economică engleză până în
perioada interbelică.
Principalele sale lucrări sunt: “Economia industriei”, publicată în
anul 1879, „Principiile economiei”, publicată în anul 1890, „Industrie şi
comerţ”, publicată în anul 1919, „Bani, credit şi comerţ”, publicată în anul
1923.
Prin lucrările sale, Alfred Marshall a încercat să înlăture
contradicţiile dintre teoria clasică liberală şi neoclasicismul (mai ales
divergenţele privind metoda deducţiei adoptată de teoria clasică şi metoda
inducţiei utilizată de neoclasicism) şi să promoveze orientarea marginalistă
în Anglia400. Opera sa este mai degrabă eclectică, Marshall încercând o
sinteză între toate teoriile şi ideile predecesorilor. A avut, în acelaşi timp, şi
contribuţii originale la dezvoltarea gândirii economice (de pildă, distincţia
făcută între „perioadele scurte” şi „perioadele lungi”, pentru analiza
proceselor economice), bucurându-se de o largă recunoaştere internaţională.

Economia politică
Alfred Marshall a definit Economia politică sau Economics ca
„studiul umanităţii în cursul obişnuit al vieţii; ea examinează acea parte a
acţiunii individuale şi sociale care este cel mai strâns legată de realizarea şi
utilizarea condiţiilor materiale indispensabile prosperităţii. Astfel, pe de o
parte este studiul bogăţiei, iar pe de altă parte, mult mai importantă, o
componentă a studiului individului”401.

399
Datele referitoare la Alfred Marshall sunt preluate din: Earl B., Alfred Marshall, în
Backhaus J.G., op. cit., pp. 495-512; Groenewegen P., „English Marginalism: Jevons,
Marshall, and Pigou”, în Samuels W.J., Biddle J.E, Davis J.B., op. cit., pp. 246-261; Popescu
Gh., op. cit., pp. 542-559; Screpanti E., Zamagni S., op. cit., pp. 198-209.
400
Ionescu T., Popescu Gh., Istoria gândirii economice din antichitate până la sfârşitul
secolului al XIX-lea, Cluj-Napoca, Universitatea „Babeş-Bolyai”, 1992, pp. 217.
401
Marshall A., Principles of Economics, London, Macmillan and Co., Ltd., 8 th Edition,
1920, versiunea online, I.I.1-I.I.2.

162
 Preluând ideile Şcoli clasice engleze, el a considerat că atât viaţa
socială în ansamblu, cât şi activitatea economică, sunt guvernate de legi
obiective, care arată tendinţele generale ale realităţii: „Astfel legea ştiinţelor
sociale, sau Legea socială, este o exprimare a tendinţelor sociale, adică o
afirmaţie că un anumit curs al acţiunii poate fi aşteptat, în anumite condiţii,
de la membrii unui grup social. Legile economice, sau exprimările
tendinţelor economice, sunt acele legi sociale care sunt asociate cu sferele
comportamentului în care forţa motivelor de interes prioritar poate fi
măsurată printr-un preţ exprimat în bani”402. Prin urmare, economia este o
parte a sistemului social, iar legile economice reprezintă un subsistem al
legilor sociale.
În ceea ce priveşte metodele de analiză, Marshall apreciază că atât,
inducţia, cât şi deducţia îşi dovedesc utilitatea în analiza realităţii
economice. Citându-l pe reprezentantul şcoli istorice germane de economie,
Gustav von Schmoller, Marshall afirmă că „inducţia şi deducţia sunt
deopotrivă necesare în gândirea ştiinţifică, la fel cum piciorul drept şi cel
stâng sunt ambele necesare pentru mers”403. Mai mult, analiza vieţii
economice presupune atât studierea trecutului, cât şi analiza prezentului, a
faptelor noi, atât analiza datelor statistice, cât şi studierea dinamicii
realităţii, atât folosirea matematicii, cât şi apelul la raţionamente teoretice.

Bogăţia şi factorii de producţie

Alfred Marshall a plecat în analiza bogăţiei de la definiţia acesteia
ca bunuri ce satisfac nevoile umane: „Toată bogăţia constă în lucruri
dezirabile, adică lucruri care satisfac, direct sau indirect, nevoile umane.
Însă nu toate lucrurile dorite sunt considerate bunuri. Afecţiunea prietenilor,
de exemplu, este un element important al bunăstării, dar nu este considerată
bogăţie”404. Prin urmare, „lucrurile dezirabile” sunt considerate „bunuri”, iar
Marshall clasifică aceste bunuri în două categorii:
- bunuri materiale sau personale – constau în „bunurile materiale
utile şi toate drepturile de a deţine, utiliza sau extrage beneficii din lucrurile
materiale, ori de a le obţine în viitor. Astfel, ele include: (1) darurile fizice
ale naturii, pământul şi apa, aerul şi climatul; (2) produsele agriculturii,
mineritului, pescuitului şi manufacturii; (3) clădiri, maşini şi unelte; (4)
ipoteci şi alte gajuri; acţiuni la companii publice şi private, toate tipurile de
monopoluri, patente şi drepturi de proprietate; (5) de asemenea, servituţile
sau alte drepturi de utilizare. În sfârşit, dreptul de a călători, accesul la un

402
Ibidem, I.III.12-I.III.13.
403
Ibidem, I.III.1.
404
Ibidem, II.II.1.

163
mediu curat, muzee, etc. sunt întruchiparea unităţilor materiale, externe
individului, deşi capacitatea de a le aprecia este internă şi personală”405.
- bunuri imateriale – acestea „se împart în două clase. Prima constă
în calităţile şi aptitudinile personale, cum ar fi, de exemplu, abilităţile
antreprenoriale, îndemânările profesionale sau aptitudinea de a se recrea
prin citit sau muzică. Toate acestea ţin de individ şi se numesc interne. Cea
de-a doua clasă [este a bunurilor] externe, pentru că ele constau în relaţii cu
alţi oameni, care sunt benefice individului”406.
Factorii de producţie, în opinia lui Alfred Marshall, sunt patru,
fiecare dintre aceştia fiind sursa unui venit distinct, şi anume407:
- Pământul sau Natura – „materialul şi forţele pe care natura le
oferă gratis omului: sol şi apă, aer şi lumină şi căldură”. Venitul principal al
deţinătorilor acestui factor de producţie este renta.
- Munca – „munca economică a omului, fie cu mâinile, fie cu
mintea”. Venitul muncii este salariul.
- Capitalul – „toate stocurile pentru producerea bunurilor materiale
şi pentru obţinerea acelor beneficii care sunt generic recunoscute ca parte a
veniturilor. Este principala componentă a bogăţiei, privită mai degrabă ca
factor de producţie decât ca sursă directă de gratificare”. Venitul principal al
proprietarilor de capital este dobânda.
- Organizarea sau întreprinzătorul – „cunoaşterea este cel mai
puternic motor al producţiei, ne permite să cucerim natura şi să o forţăm să
ne satisfacă nevoile. Organizarea susţine cunoaşterea [...] şi este mai bine,
uneori, să recunoaştem organizarea ca factor distinct al producţiei”. Venitul
întreprinzătorului este profitul.
Dintre aceşti factori de producţie, natura şi munca sunt cei mai
importanţi, iar munca este chiar mai importantă decât natura: „Într-un
anume sens, există doar doi factori de producţie, natura şi omul. Capitalul şi
organizarea sunt rezultatul muncii omului ajutat de natură, şi sunt dirijate de
puterea acestuia de a anticipa viitorul şi dorinţa sa de a-şi asigura viitorul.
Dacă există caracterul şi puterea naturii şi a omului, creşterea bogăţiei, dar şi
a cunoaşterii şi organizării le urmează pe primele, precum efectul urmează
cauzei. Pe de altă parte, însă, omul este el însuşi parte a mediului său
înconjurător, în care natura joacă un rol important: astfel, din orice punct de
vedere, omul este centrul problemei producţiei, ca şi al problemei
consumului, dar şi al problemei complexe a relaţiilor dintre cele două, care
este cunoscută sub numele de Distribuţie şi Schimb”408.

405
Ibidem, II.II.3.
406
Ibidem, II.II.4.
407
Ibidem, IV.I.1.
408
Ibidem, IV.I.3.

164
 Alfred Marshall a considerat că fiecare factor de producţie este
utilizat până la punctul în care „productivitatea lui marginală” egalizează
„costul său marginal”.

Teoria valorii şi preţurilor

În domeniul teoriei valorii şi preţurilor contribuţia lui Alfred
Marshall este remarcabilă, atât prin faptul că a încercat o reconciliere a
teoriilor divergente ale predecesorilor săi, cât şi prin faptul că a introdus
distincţia dintre formarea valorii şi preţurilor pe „perioade scurte” şi pe
„perioade lungi”.
În ceea ce priveşte valoarea, Marshall a considerat că „valoarea” şi
„valoarea de schimb” sunt unul şi acelaşi lucru, iar acestea sunt „preţul”.
Valoarea este o mărime relativă, care exprimă raportul cantitativ în care
două utilităţi (bunuri) diferite se schimbă între ele, în timp şi spaţiu:
„Valoarea, care este valoare de schimb, unui lucru în termenii altuia, în
orice loc şi timp, este cantitatea din cel de al doilea lucru ce poate fi
obţinută, acolo şi atunci, în schimbul primului. Astfel, termenul de valoare
este relativ şi exprimă relaţia dintre două lucruri într-un anume loc şi
timp”409.
Prin aprecierea că valoare au doar bunurile care se pot schimba
(adică mărfurile), Marshall se apropie mai mult de Şcoala clasică decât de
Neoclasicism, pentru care toate bunurile economice au valoare, indiferent
dacă sunt sau nu sunt mărfuri. În mod explicit, însă, el a încercat o unificare
a ambelor teorii, printr-o exprimare celebră: „Am putea discuta la fel de
rezonabil dacă este lama de sus sau cea de jos a unei perechi de foarfeci cea
care taie o bucată de hârtie, sau dacă valoarea este guvernată de utilitate sau
de costul producţiei. Este adevărat că dacă o lamă este fixă şi tăietura este
efectuată prin mişcarea celeilalte, putem afirma cu certitudine că tăietura
este făcută de cea de a doua, dar afirmaţia nu este tocmai exactă şi poate fi
acceptată doar atât timp cât pretinde a fi mai degrabă o apreciere obişnuită şi
nu una strict ştiinţifică asupra a ceea se întâmplă”410.
În opinia sa, oferta (costul) şi cererea (utilitatea) contribuie
împreună, în proporţii diferite la formarea valorii şi preţurilor, însă aceste
elemente se află într-o continuă mişcare, iar valoarea trebuie raportată la
timp: „când un lucru deja produs trebuie vândut, preţul pe care oamenii vor
fi dispuşi să-l plătească pentru el va fi guvernat de dorinţa lor de a-l obţine şi
de suma pe care ei şi-o pot permite s-o plătească pentru acesta. Dorinţa lor
de a-l avea depinde, parţial, de posibilitatea ca, în cazul în care nu îl

409
Ibidem, II.II.26.
410
Ibidem, V.III.27.

165
cumpără, să poată obţine un lucru similar la un preţ mai mic, ceea ce
depinde de cauzele care guvernează oferta, iar aceasta din urmă de costul de
producţie. Dar se poate întâmpla, la fel de bine, ca stocul ce urmează a fi
vândut să fie fix. Acesta este, de exemplu, cazul unei pieţe de peşte, în care
valoarea peştelui pentru a anume zi este guvernată aproape exclusiv de
stocul de peşte raportat la cerere: dacă o persoană alege să nu pună la
îndoială stocul şi să considere că preţul este guvernat de cerere, opinia sa
foarte fi acceptată atât timp cât nu reclamă exactitate. La fel poate fi
acceptată, dar nu considerată precisă, afirmaţia că preţurile variabile cu care
sunt vândute şi revândute la licitaţie cărţile rare sunt guvernate exclusiv de
cerere”411.
Prin urmare, pe termen scurt factorul hotărâtor care influenţează
evoluţia preţurilor (şi a valorii) este cererea (consumatorul), pentru că
oferta este fixă, inelastică şi nu se poate adapta cererii. Este posibil, astfel,
ca pentru perioade scurte de timp producătorii să vândă la preţuri sub nivelul
costurilor, înregistrând „contra-rentă” (pierderi). Rezultă, de aici, că pe
termen scurt se verifică teoria „valorii-utilitate” a Şcoli Neoclasice, pentru
că nevoia indivizilor de a cumpăra un bun este determinantă în stabilirea
preţurilor şi depinde de utilitatea lor (determinată direct de intensitatea
nevoii).
Pe termen lung, factorul hotărâtor care influenţează evoluţia
preţurilor este costul producţiei, pentru că niciun producător nu poate
funcţiona dacă nu obţine venit net (diferenţa pozitivă între preţul de vânzare
şi costul de producţie). În acest caz, nivelul costului de producţie este limita
inferioară a preţului de vânzare, iar oferta devine elastică şi se adaptează
evoluţiei pieţei şi cererii. Rezultă că, pe termen lung, se verifică teoria
„valorii-muncă” a Şcoli Clasice şi Marxismului, pentru că oferta depinde de
costurile producţiei, iar valoarea şi preţurile sunt determinate de ofertă.
Pe aceste considerente Alfred Marshall concluzionează: „ca regulă
generală, cu cât este mai scurtă perioada considerată, cu atât mai mare va fi
partea de atenţie acordată influenţei cererii asupra valorii, şi cu cât este mai
lungă perioada, cu atât mai importantă va fi influenţa costului de producţie
asupra valorii”412.

Teoria schimbului şi a echilibrului economic

Alfred Marshall a plecat de la premisa că fundamentul schimbului
este dorinţa indivizilor de a-şi spori cantitatea de satisfacţii prin schimbul de
utilităţi cu ceilalţi participanţi la activitatea economică. Schimbul de bunuri

411
Ibidem, V.III.28.
412
Ibidem, V.III.31.

166
trebuie să fie avantajos pentru ambele părţi implicate, iar fiecare apreciază,
pe baze subiective, mai mult ceea ce primeşte decât ceea ce oferă
partenerului, acest beneficiu fiind „surplusul consumatorului” sau
„surplusul producătorului”.
Surplusul consumatorului este „surplusul de preţ pe care el este
dispus să-l plătească pentru un bun, peste cel pe care îl plăteşte efectiv”413.
Cu alte cuvinte, cumpărătorul apreciază că utilitatea obţinută este mai mare
decât preţul plătit pentru aceasta. Dacă preţul ar fi egal cu utilitatea
cumpărată, cererea s-ar anula, iar schimbul nu ar mai avea loc.
Surplusul producătorului reprezintă diferenţa pozitivă dintre preţul
de vânzare mai mare şi costul de producţie mai mic, care apare când
„productivitatea marginală” a factorilor de producţie este mai mare decât
„costul lor marginal”: „atunci când piaţa se află în echilibru, iar bunul este
vândut la un preţ care acoperă cheltuielile [de producţie alte „producătorilor
care nu dispun de facilităţi speciale sau excepţionale”], rămâne un surplus
peste cheltuieli pentru cei care dispun de ajutorul oricărui avantaj
excepţional. Dacă aceste avantaje rezultă din controlul asupra darurilor
gratuite ale naturii, surplusul este numit surplusul producătorului sau renta
producătorului: există un surplus în orice caz, iar dacă proprietarul unui bun
gratuit al naturii îl dă altuia, el poate, în general, să obţină un venit bănesc
echivalent cu acest surplus”414.
Dacă surplusul (renta) consumatorului are o dimensiune exclusiv
subiectivă (diferenţa pozitivă între aprecierea mai mare a utilităţii cumpărate
şi aprecierea mai mică a preţului plătit pentru a o obţine), surplusul (renta)
producătorului are o semnificaţie mai obiectivă (diferenţa pozitivă între
preţul de vânzare şi costul de producţie al bunului).

Elasticitatea cererii
Meritul lui Alfred Marshall în analiza problematicii elasticităţii
cererii este acela de a fi reuşit o sistematizare a acesteia, prin examinarea
acesteia atât la nivel general, cât şi pe diferite grupe de bunuri sau niveluri
ale veniturilor. Potrivit acestuia, „elasticitatea (sau capacitatea de răspuns)
a cererii pe piaţă este mare sau mică în cazul în care cantitatea cerută creşte
– mult sau puţin – pentru orice reducere a preţului şi se reduce – mult sau
puţin – pentru orice urcare a preţului”415.

413
Ibidem, III.VI.2.
414
Ibidem, V.XV.12.
415
Ibidem, III.IV.2.

167
 Elasticitatea cererii (modificarea cantităţii cumpărate în funcţie de
variaţia preţului unitar) poate avea mai multe forme:
1. Cazurile de izo-elasticitate:
- cerere perfect rigidă: cantitatea cumpărată rămâne fixă, indiferent
de evoluţia preţului unitar;
- cerere perfect elastică: producătorii pot vinde orice producţie la
preţul pieţei existent;
- cerere de elasticitate unitară: preţul şi cererea variază invers
proporţional.
2. Cazurile cererii de elasticitate variabilă:
- cerere relativ elastică: cantitatea cumpărată variază mai mult
decât proporţional cu modificarea preţului;
- cerere relativ inelastică: cantitatea cumpărată variază mai puţin
decât proporţional cu modificarea preţului;
3. Cazul elasticităţii anormale: o variaţie a preţului atrage după
sine o modificare de acelaşi sens a cantităţii cerute.
Alfred Marshall a considerat că „elasticitatea cererii este mare pentru
preţurile ridicate şi mare sau cel puţin considerabilă pentru preţurile medii,
însă ea se reduce pe măsura scăderii preţurilor şi dispare când este atinsă
saţietatea”416.
Cele mai elastice sunt bunurile care pot satisface mai multe
necesităţi, iar cele mai inelastice sunt bunurile de strictă necesitate417.
Dacă un individ dispune de un bun care poate fi utilizat în mai multe
scopuri, pentru a acoperi diverse nevoi „îl va distribui între diferitele
întrebuinţări astfel încât acesta să aibă aceeaşi utilitate marginală în fiecare
din ele”418.
Raportat la timp, oferta este inelastică pe termen scurt, însă devine
elastică pe termen lung.

În ceea ce priveşte echilibrul economic, Alfred Marshall a apreciat

că:
- pe termen scurt, oferta este rigidă, modificarea cererii determină
evoluţia în sus sau în jos a preţului, iar cantitatea de echilibru a bunurilor
vândute şi cumpărate se stabileşte în funcţie de preţ;
- pe termen mediu, atât oferta, cât şi cererea au rol în realizarea
echilibrului: orice modificare a cererii influenţează atât oferta (mai puţin),
cât şi preţul (mai mult), iar preţul de echilibru este determinat de cerere şi de
costul producţiei;

416
Ibidem, III.IV.4.
417
Ibidem, III.IV.15-16.
418
Ibidem, III.V.2.

168
 - pe termen lung, oferta devine elastică şi se poate adapta la cerere,
având rol determinant în atingerea echilibrului.
Considerând că situaţia de echilibru este stabilă, Marshall a introdus
noţiunile de „cantitate de echilibru” şi „preţ de echilibru”: „când cererea şi
oferta sunt în echilibru, cantitatea de bunuri produsă într-o unitate de timp
poate fi numită cantitate de echilibru şi preţul la care se vinde poate fi numit
preţ de echilibru”419. În condiţii de concurenţă, preţul tinde să se stabilizeze
la nivelul minim, iar cantitatea de bunuri vândută şi cumpărată la nivelul ei
maxim.
Mecanismul prin care se ajunge la stabilirea echilibrului este
următorul: „când preţul cererii este mai mare decât preţul ofertei, cantitatea
produsă tinde să crească. Astfel, dacă preţul cererii este mai mare decât
preţul ofertei pentru cantităţi inferioare celei de echilibru, atunci [...]
producţia va creşte. Dacă preţul cererii este mai mare decât preţul ofertei
pentru cantităţile inferioare celei de echilibru, este cert că va fi mai mic
decât preţul ofertei pentru cantităţile mai mari, atunci producţia [...] va
scădea. În felul acesta se ajunge la echilibrul stabil”420.
Într-o piaţă liberă, dacă starea de echilibru este ameninţată, forţele
pieţei vor interveni pentru a restabili situaţie: „Când cererea şi oferta sunt în
echilibru stabil şi un incident va perturba producţia din poziţia de echilibru,
vor acţiona imediat forţe care tind să o readucă la poziţia iniţială”421.

Teoria repartiţiei
Alfred Marshall a considerat că, într-o economie normală, în fiecare
an se obţin, prin vânzarea bunurilor produse, venituri mai mari decât ceea ce
este necesar pentru plata resurselor folosite şi consumate. Acest surplus,
denumit dividend sau venit naţional este repartizat între diferiţii factori de
producţie, ca preţ al serviciilor prestate: „fiecare va avea o cotă egală din
totalul net al bunurilor şi serviciilor produse”422.
Teoria dividendului naţional prezintă următoarele diferenţe faţă de
teoria clasică a distribuţiei veniturilor, pe care Marshall o analizează
detaliat:
- dividendul naţional este o mărime variabilă, care derivă din
producţie şi schimb, în vreme ce pentru liberalismul clasic „fondul de
salarii” era un element fix, anterior producţiei;

419
Ibidem, V.III.19.
420
Bidem, V.III.20.
421
Ibidem, V.III.21.
422
Ibidem, IV.I.15.

169
 - dividendul naţional este un fond comun care trebuie repartizat
tuturor factorilor de producţie, în vreme ce în teoria clasică „fondul de
salarii” era destinat plăţii muncii (forţei de muncă);
- toate veniturile constituie preţuri ale factorilor de producţie, astfel
că renta este preţul serviciilor funciare, în vreme ce liberalii clasici
apreciau că renta este doar componentă a venitului net (şi nu este element al
costurilor de producţie);
- toate veniturile sunt guvernate de aceleaşi legi (pe termen scurt,
acţionează legea utilităţii marginale a factorilor de producţie, iar pe termen
lung, este vorba de influenţa costurilor de producţie), în vreme ce clasicii au
considerat că fiecare venit este supus acţiunii unei legi particulare;
- factorii de producţie sunt substituibili unii altora, pe când
liberalismul clasic considera veniturile independente unele de altele.
În pofida acestor diferenţe, Alfred Marshall a preluat de la clasicii
francezi ideea clasificării veniturilor în funcţie de factorii de producţie,
ajungând la următoarea clasificare:
1. Renta, pentru pământ. Pe termen scurt, renta este determinată de
două legi generale:
- Legea cererii şi ofertei, care determină preţurile tuturor bunurilor,
inclusiv cel al produselor pământului.
- Legea randamentelor descrescânde, care blochează cererea
nelimitată a producţiei pe suprafeţe limitate.
Pe termen scurt, evoluţia cererii de produse agricole determină
nivelul rentei funciare, în timp ce pe termen lung evoluţia costurilor de
producţie din agricultură determină nivelul rentei funciare.
2. Salariul, pentru muncă.
Pe termen scurt, „productivitatea marginală” a fiecărei categorii
de muncitori determină nivelul salariilor (dacă oferta de muncă sporeşte
iar celelalte condiţii rămân constante, productivitatea marginală a muncii
scade iar salariile se reduc, şi invers). Pe termen lung, costul de producţie
al forţei de muncă determină nivelul şi evoluţia salariului.
3. Dobânda, pentru capital.
Pe termen scurt, rata dobânzii poate creşte până la nivelul
randamentului marginal al capitalului investit (poate fi egală cu rata
profitului, care poate fi stabilită prin confruntarea cererii şi ofertei). Pe
perioade lungi, rata dobânzii trebuie să se situeze sub nivelul ratei
venitului net (pentru că acesta este unica sursă pentru plata dobânzii). Dacă
rata dobânzii este mai mare decât rata venitului net, creditul devine factor de
inhibare a activităţii productive şi comerciale.
4. Profitul, pentru întreprinzător, obţinut ca rezultat al „capacităţii
de organizare în afaceri”.

170
 Pe termen scurt, nivelul profitului este determinat de cererea de
întreprinzători (dacă numărul întreprinzătorilor este mai mare decât
cererea, profitul va scădea, şi invers). Pe termen lung, nivelul profitului se
apropie de nivelul ratei mijlocii a venitului net (numărul întreprin-
zătorilor tinde să se adapteze cererii).
Cuvinte cheie: marginalism/neoclasicism, utilitate/dizutilitate, utili-
tate totală şi utilitate relativă, utilitate marginală, utilitate pierdută, surplusul
consumatorului şi surplusul producătorului, curba cererii, intensitatea
nevoii, cost de oportunitate, legea randamentelor descrescânde.
Teste de control şi evaluare:
1. Care sunt principalele diferenţe între teoria clasică liberală şi
teoria neoclasică ?.
2. Care sunt principalele idei ale lui Hermann Heinrich Gossen ?.
3. Ce specifică „legile lui Gossen”?
4. Care este concepţia lui Arsène Dupuit despre utilitate şi
măsurarea acesteia ?.
5. Care sunt principalele idei ale lui Antoine Augustin Cournot ?.
6. Ce contribuţii a avut la William Stanley Jevons la dezvoltarea
teoriei marginaliste?.
7. În ce constă teoria bunurilor elaborată de Carl Menger ?.
8. Care sunt ideile lui Carl Menger privind teoria valorii ?.
9. Care sunt ideile lui Carl Menger privind teoria schimbului şi
teoria preţurilor?.
10. Care sunt principalele idei ale lui Léon Walras ?.
11. Care sunt elementele principale ale teoriei capitalului şi
dobânzii la Eugen Böhm-Bawerk ?.
12. Care sunt elementele principale ale teoriei valorii şi preţurilor la
Eugen Böhm-Bawerk ?.
13. Care sunt principalele idei ale lui Friedrich von Wieser ?.
14. Cum defineşte Friedrich von Wieser „valoarea naturală” şi
„valoarea de schimb”?.
15. Care sunt ideile lui John Bates Clark privind teoria produsului
pur şi a repartiţiei?.
16. Care este meritul lui Alfred Marshall la dezvoltarea gândirii
economice ?.
17. Cum defineşte Alfred Marshall bogăţia şi care sunt, în opinia
acestuia, factorii de producţie ?.
18. În ce constă teoria valorii şi a preţurilor elaborată de Alfred
Marshall ?.
19. În ce constă teoria schimbului şi a echilibrului economic
elaborată de Alfred Marshall ?.

171
 20. Cum defineşte Alfred Marshall elasticitatea cererii ?.
22. Cum sunt definite surplusul consumatorului şi surplusul
producătorului ?.
23. Care sunt ideile principale ale teoriei repartiţiei în concepţia lui
Alfred Marshall?.

172
 CAPITOLUL VII

DIRIJISMUL ECONOMIC

VII.1. Evoluţia economiei europene în perioada interbelică

În perioada interbelică, economia europeană a suferit mari prefaceri,

care au asigurat terenul perfect pentru testarea teoriilor reprezentanţilor
Şcoli clasice sau Şcoli neoclasice de Economie politică şi, într-o măsură
considerabilă, multe dintre aceste teorii au fost infirmate, total sau parţial, de
realitatea economică. În Marea Britanie, care a devenit, în această perioadă,
„laborator experimental pentru teoria economică”, pentru că „în acest timp
şi în acest loc special, interacţiunea dintre teorie şi problemele practice a
fost foarte solidă”423, dezbaterile publice au fost concentrate asupra a două
aspecte principale: revenirea la etalonul-aur şi problema şomajului.
De altfel, problema şomajului a fost, în perioada interbelică, o
problemă globală, de interes major, având în vedere că toate măsurile luate
pentru combaterea acestuia au avut rezultate contrare celor aşteptate. În loc
să scadă, numărul şomerilor s-a menţinut la cote înalte şi chiar a crescut,
ponderea şomerilor în populaţia activă depăşind, în medie, 10%, şi chiar
25% în perioada crizei generale de supraproducţie din 1929-1933424.
În ceea ce priveşte etalonul-aur, autorităţile britanice au depus
eforturi considerabile pentru a reface sistemul distrus de Primul Război
Mondial şi a restabili paritatea monedei naţionale. Între 1920 şi 1925,
preţurile au scăzut cu 40%, iar în 1925 moneda naţională şi-a recăpătat
puterea de schimb. Sistemul a durat, însă, doar şase ani, timp în care
preţurile au rămas superioare puterii de cumpărare a populaţiei, iar
industriile de export mult prea slabe au dus la o balanţa comercială
negativă425.
Criza economică mondială, izbucnită în 1929, a afectat nu doar
economia Marii Britanii, ci economiile tuturor ţărilor, fie ele industrializate
sau preponderent agricole (furnizoare de materii prime). Toate sectoarele

423
Screpanti E., Zamagni S., op. cit., pp. 245.
424
Popescu Gh., op. cit., pp. 623.
425
Screpanti E., Zamagni S., op. cit., pp. 245.

173
vieţii economice au suferit transformări dramatice, manifestate prin
pierderea locurilor de muncă de către milioane de persoane, falimentul a
numeroşi oameni de afaceri, sărăcirea populaţiei etc.
Producţia industrială a lumii capitaliste a cunoscut o scădere de circa
37%, iar în unele ţări, scăderea a fost şi mai dramatică. În comparaţie cu
anul 1929, producţia industrială a S.U.A. a scăzut în 1932 cu aproape 50%,
a Germaniei cu peste 40%, a Franţei cu peste 30%, iar a Angliei cu aproape
30%426.
Prin ruinarea unui mare număr de întreprinderi, mai ales mici şi
mijlocii, criza a accelerat şi concentrarea şi centralizarea capitalului şi a
producţiei427. Astfel, în S.U.A., spre exemplu, în anul 1933, un număr de 5
societăţi monopoliste controlau 93% din producţia de cupru şi alte 3
societăţi controlau 89% din producţia de automobile. În Germania, în anul
1932, 5 societăţi controlau 86% din producţia de fontă şi 73% din producţia
de oţel428.
Măsurile luate pentru contracararea şi depăşirea efectelor crizei au
avut, cel puţin pe termen scurt, efecte critice asupra populaţiei, ducând la
creşterea ratei şomajului, scăderea salariilor muncitorilor rămaşi în
producţie, sporirea fiscalităţii, ruinarea micilor producători, scăderea
continuă a puterii de cumpărare şi a nivelului de trai.
Rata şomajului a luat proporţii impresionate în perioada crizei la
nivel mondial, numărul total al şomerilor ridicându-se în 1933 la 30
milioane, dintre care circa 15-17 milioane de şomeri numai în Statele Unite
ale Americii, reprezentând 25-30% din forţa de muncă429. Doar în decurs de
un an, între septembrie 1929 şi septembrie 1930, rata şomajului a cunoscut o
creştere spectaculoasă, cu 82% în Marea Britanie şi 116% în Germania430.
Cel puţin în parte, marea depresiune a fost cauzată de deficienţele
fundamentale şi dezechilibrele economiei mondiale, ca şi de incapacitatea
instituţiilor politice şi financiare naţionale de a face faţă ciclului economic
regresiv care s-a făcut simţit încă din 1930. Anterior marii depresiuni,
guvernele nu acţionau în cazul unui declin economic, bazându-se aproape
exclusiv pe forţele pieţei pentru corectarea economică necesară. Dar forţele
pieţei s-au dovedit incapabile de a aduce echilibrul în primii ani ai marii
crize, iar această situaţie a dus, în cele din urmă, la unele schimbări
fundamentale în structura economică a multora dintre statele lumii. După
marea criză mondială, acţiunea guvernamentală, fie sub forma taxelor şi
426
Istoria României, Vol. VI, Bucureşti, Editura Academiei, 1968, pp. 301.
427
Ibidem, pp. 302.
428
Ibidem.
429
Ibidem.
430
Robbins L., The Great Depression, New York, Books for Libraries Press, 1972, pp. 87.

174
reglementărilor industriale, fie a proiectelor publice, asigurărilor sociale,
serviciilor de ajutor social, şi-a asumat rolul principal în asigurarea
stabilităţii economice în cele mai multe ţări industriale cu economii de piaţă.
Criza a dus şi la o regândire a întregii teorii economice şi politici
guvernamentale. Dacă în anii 1920 guvernele şi întreprinzătorii considerau
că prosperitatea rezulta dintr-o implicare cât mai redusă a statului în
economia internă, din relaţii internaţionale deschise şi nediscriminare în
materie de comerţ, în anii 1930 puţini mai credeau acest lucru.
Marea depresiune economică s-a răspândit rapid în întreaga lume,
deoarece măsurile luate de guvernele naţionale au fost, cel puţin iniţial,
greşite. Confruntate cu scăderea veniturilor din exporturi, acestea au
exagerat şi au crescut dramatic tarifele la importuri, prin această măsură
reducând şi mai mult nivelul comerţului mondial. Mai mult, răspunsul iniţial
al tuturor guvernelor a fost reducerea cheltuielilor bugetare, pentru a stopa
deflaţia, de aici rezultând o scădere a cererii de consum. Prin urmare, cele
mai multe dintre state şi-au intensificat măsurile restricţioniste în calea
schimburilor comerciale şi au abandonat, treptat, etalonul aur, promovând o
politică de depreciere monetară ca mijloc de încurajare a exporturilor431.
Din cauza lipsei de încredere în sistemul bancar, în principal
alimentată pe perioada Primului Război Mondial, în 1931, băncile
americane au început să-şi retragă fondurile din Europa, ducând la colapsul
multor bănci europene. Guvernele europene fie au introdus măsuri de
control al schimburilor, prin sporirea taxelor vamale (Germania, Statele
Unite ale Americii, Franţa, Italia, Canada, Mexic, Argentina), fie au
depreciat cursul monedei naţionale (Marea Britanie) pentru a stopa
fenomenul.
În condiţiile sporirii taxelor vamale la export şi ale instituirii de
restricţii comerciale, precum prohibiţii la export-import, contingentarea
importurilor, fiecare ţară a încercat să promoveze o politică de protejare a
intereselor naţionale. Cu toate acestea, politica comercială a tuturor ţărilor,
dar mai ales a ţărilor mici cu profil agrar, a fost puternic influenţată de
monopolurile internaţionale şi de politica economică, monetară şi vamală a
marilor puteri industrializate.
Astfel, numai între octombrie 1930 şi decembrie 1932, nu mai puţin
de 22 de state au mărit taxele vamale la toate produsele de import, 41 de
state au mărit parţial taxele la import, iar 21 de state au introdus alte măsuri,
precum: sistemul de contingentare a importurilor, sistemul licenţei de export

431
Puia I., Cherciu A., Marcu N., Bozga V., Vasile R., Istorie economică, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1979, pp. 273.

175
sau alte prohibiţii. În acea perioadă, numai trei state mai practicau primele la
export432.
Măsurile restrictive asupra importului şi exportului de produse şi de
protecţie vamală au fost însoţite de măsuri drastice de control al plăţilor
internaţionale, al schimburilor şi operaţiunilor de devize. Astfel, începând cu
anul 1931, peste 20 de ţări au instituit controlul devizelor433, toate aceste
măsuri având consecinţe directe şi grave asupra comerţului internaţional.
Drept rezultat, volumul comerţului exterior mondial (import şi export) a
scăzut continuu, de la 68.641 milioane dolari americani în 1929, la 55.575
milioane dolari în 1930, 39.769 milioane dolari în 1931, 26.611 milioane
dolari în 1932, 23.032 milioane dolari în 1933 şi doar 14.585 milioane
dolari în primele opt luni ale anului 1934434.
În condiţiile crizei, s-a agravat şi problema pieţelor. Astfel, scăderea
preţurilor mondiale, criza sistemului valutar, instabilitatea economică şi
politică, extinderea măsurilor de intervenţie a statului în economie au dat
naştere unor schimbări majore în politicile comerciale, fiecare stat urmărind
protejarea pieţei interne de concurenţa străină şi găsirea unor modalităţi de
creştere a exporturilor naţionale.
Prima reacţie la criză a tuturor statelor, mai ales a celor
industrializate, a fost creşterea taxelor vamale, Statele Unite fiind iniţiatorul
acestei tendinţe. În 1930, în S.U.A., în baza legii Hawles-Smoot, au fost
ridicate taxele vamale la circa 37% din mărfurile importate, măsură urmată
şi de ţările din Europa, care vor spori taxele vamale la început cu circa 10%
pentru unele produse alimentare şi materii prime şi 20% pentru produsele
industriale435.
Ţările mai puţin dezvoltate, precum România, s-au văzut curând,
datorită efectelor crizei şi a restricţiilor comerciale, în imposibilitatea de a-şi
vinde mărfurile pe piaţa externă, şi, implicit, de a-şi achita datoriile faţă de
ţările occidentale. În mod automat, aceste ţări au fost nevoite să-şi reducă
importurile de produse industriale.
Toate ţările europene aflate în curs de industrializare au încercat să
constituie un front comun pentru a se opune concurenţei cu produse agrare a
ţărilor de peste ocean şi măsurilor restrictive luate de statele industriale.
Astfel, la iniţiativa României, în 1930, cu ocazia unei conferinţe desfăşurate
la Varşovia, a fost înfiinţat aşa-numitul „bloc agrar“ din care făceau parte
Bulgaria, Cehoslovacia, Estonia, Letonia, Ungaria, Polonia, Iugoslavia şi

432
Ibidem.
433
Ibidem.
434
Robbins L., op. cit., pp. 212.
435
Puia I. et al., pp. 274.

176
România436. Măsurile urmărite prin înfiinţarea acestui bloc erau: limitarea
taxelor vamale, suprimarea restricţiilor cantitative, libertatea schimburilor
pentru produsele agricole, instituirea unui tratament preferenţial pentru
produsele agricole europene în raport cu cele americane.
Curând, însă, la conferinţa de la Stresa din 1932, s-au făcut
cunoscute rezervele marilor puteri industriale de a susţine din punct de
vedere financiar ţările agrare437, politicile comerciale promovate de marile
puteri, în special de Anglia şi Statele Unite ale Americii, fiind în
contradicţie cu necesităţile ţărilor slab dezvoltate.
Un an mai târziu, la conferinţa economică şi monetară de la Londra
din anul 1933, la care au participat 64 de state, au fost ridicate din nou
problemele economice cu care se confrunta întreaga omenire, dar mai ales
ţările mai puţin dezvoltate: frânarea politicii protecţioniste promovate de
ţările capitaliste, reducerea tarifelor vamale, stabilitatea monetară, stoparea
deprecierii monetare, înlăturarea controlului devizelor, reglementarea
preţurilor438. În ciuda speranţelor ţărilor participante, rezultatele nu au fost
nici pe departe cele scontate. Statele Unite ale Americii au abandonat
etalonul aur şi s-au angajat într-o politică de depreciere a dolarului şi de
urcare a preţurilor interne, creând noi dificultăţi, deopotrivă pentru ţările
agrare slab dezvoltate, dar chiar şi pentru Franţa şi Marea Britanie.
După insuccesul conferinţei de la Londra, economia internaţională s-
a împărţit în blocuri comerciale bazate pe angajamente politice şi pe monede
de schimb. Astfel, lumea s-a împărţit în patru zone: (1) cea a lirei sterline în
jurul Marii Britanii; (2) cea a dolarului în jurul Statelor Unite ale Americii;
(3) cea a francului în care intrau Franţa, Belgia, Luxemburg, Italia, Olanda,
Elveţia şi Polonia; (4) cea a ţărilor care au adoptat controlul schimburilor şi
au stabilit cursuri diferite ale monedelor naţionale la import şi export439.
Începând cu 1933, ţările capitaliste vor promova o politică
economică centrată pe stabilirea de relaţii economice fie prin acorduri
regionale, fie prin relaţii bilaterale, fiecare ţară încercând să-şi asigure
reciprocitate în relaţiile comerciale, activizarea balanţelor comerciale şi de
plăţi.
Schimburile comerciale între blocuri a rămas limitat, valoarea
comerţului mondial în 1939 fiind sub nivelul anului 1929. Deşi economia
globală s-a refăcut în cele din urmă, această revigorare s-a făcut cu costuri
considerabile pentru relaţiile economice internaţionale şi pentru stabilitatea
politică.

436
Ibidem.
437
Ibidem.
438
Ibidem, pp. 275.
439
Ibidem.

177
 Astfel, o caracteristică a politicii comerciale mondiale a constat în
reglementarea schimburilor economice în cadrul unor regiuni restrânse.
Marea Britanie şi Franţa vor desfăşura un comerţ preferenţial în cadrul
propriilor imperii coloniale, iar Germania va căuta noi surse de
aprovizionare în America Latină şi în ţările din centrul şi sud-estul Europei.
Criza economică mondială, deşi a afectat întreaga lume, a avut efecte
mult mai dramatice asupra statelor mici şi mijlocii, slab dezvoltate din punct
de vedere industrial, care aveau nevoie de reducerea barierelor vamale şi de
acordarea de concesii bilaterale. Caracterizate printr-un nivel redus al
comerţului şi un nivel de trai scăzut, statele slab dezvoltate nu dispuneau de
resurse bugetare suficiente, astfel că erau nevoite să mărească impozitele şi
taxele. Astfel de măsuri nu făceau decât să slăbească şi mai mult puterea de
cumpărare a populaţiei şi, în mod inerent, să ducă la scăderea veniturilor
statului440.
Singura ţară din lume care a fost afectată de criza economică
mondială din 1929-1933 într-o măsură mult mai mică a fost Uniunea
Sovietică441, datorită promovării unei politici economice izolaţioniste. Încă
dinainte de sfârşitul Primului Război Mondial, Uniunea Sovietică era
caracterizată printr-un amplu proces de socializare, de izolare a industriei
naţionale faţă de pieţele mondiale şi trecerea la un sistem de economie
planificată şi de colectivizarea pe scară largă a agriculturii.
În perioada în care economia tuturor ţărilor era afectată de o gravă
criză economică, producţia industrială sovietică experimenta o creştere de
aproape două ori, iar piaţa sovietică a devenit extrem de interesantă şi
disputată pentru desfacerea mărfurilor industriei din ţările capitaliste442.

VII.2. Keynesismul

John Maynard Keynes (1883-1946), fiul economistului şi

profesorului universitar John Neville Keynes (1852-1949), a studiat
matematica şi ştiinţele umaniste la King’s College din Cambridge şi, în
1905, a început studiul Economiei politice, citind lucrări ale unor
teoreticieni precum Alfred Marshall, Antoine Augustin Cournot sau William
Stanley Jevons443.
În anul 1908 (după o scurtă activitate, de aproximativ doi ani, ca
angajat civil la India Office), a acceptat postul de lector de Economie
politică la Cambridge University, începându-şi activitatea didactică la 19

440
Ibidem, pp. 275-276.
441
Istoria României, Vol. VI, pp. 303.
442
Ibidem, pp. 304.
443
Popescu Gh., op.cit., pp. 629-641; Roncaglia A., op. cit., pp. 384-409.

178
ianuarie 1909, cu un curs despre „Bani, credit şi preţuri”. În 1911, cu
sprijinul lui Alfred Marshall, a preluat conducerea redacţională a Economic
Journal, iar doi ani mai târziu a devenit secretar al Royal Economic Society,
funcţii pe care le va deţine timp de peste trei decenii.
Între 1908 şi 1914 a predat la Cambridge University o serie de
cursuri: „Bani, credit şi preţuri”; „Bursa de valori şi piaţa financiară”;
„Teoria banilor”; „Finanţele companiei şi bursa de valori”, „Monedă şi
bănci”; „Monedă şi finanţele Indiei”; „Pieţe financiare şi comerţ exterior”;
„Principiile economiei”; „Afacerile financiare ale Indiei”.
Începând din anul 1914, Maynard Keynes a devenit un investitor la
bursă – iniţial pentru el însuşi, ulterior şi pentru prieteni – activitate pe care
o va continua timp de peste trei decenii444.
Între 1915 şi 1919 a ocupat diverse poziţii la Trezoreria Marii
Britanii, fiind implicat în negocierile financiare privind despăgubirile de
război datorate de Germania ţărilor învingătoare în Primul Război Mondial.
Din cauza divergenţelor dintre propriile estimări ale datoriei de război a
Germaniei (circa 2 miliarde lire sterline, reprezentând distrugerile provocate
în mod direct de Germania asupra Ţărilor Aliate) şi estimările Băncii
Angliei (aproximativ 24 miliarde lire sterline reprezentând totalitatea
cheltuielilor de război şi a pierderilor înregistrate de Ţările Aliate), Keynes
s-a retras de la negocieri şi a demisionat din funcţie. Obiecţiile sale privind
Tratatul de Pace cu Germania, semnat la 28 iunie 1919 sau „mai degrabă,
cele cu privire la întreaga politică a Conferinţei [de Pace de la Paris] ce
priveau problemele economice ale Europei”445 au fost publicate, în
noiembrie 1919, în lucrarea „Consecinţele economice ale păcii”, lucrarea
aducându-i o largă recunoaştere internaţională.
După demisia de la Trezoreria Marii Britanii şi-a reluat activitatea
didactică, predând, în perioada 1920-1930, diverse cursuri la Universitatea
Cambridge şi la alte universităţi, precum: „Dezordinea actualului sistem
monetar”; „Sfârşitul doctrinei laissez-faire”; „Problemele sistemului
monetar”, „Reforma monetară”; „Teoria sistemului de credit”; „Teoria
banilor”; „Teoria pură a banilor”.
În 1940 a fost numit consilier al Trezoreriei, iar din 1941 a fost unul
dintre directorii Băncii Angliei. În 1944 a jucat un rol important în
negocierile cu SUA privind reorganizarea financiară a economiei mondiale
postbelice, negocieri în urma cărora, la 22 iulie 1944, s-a semnat Actul final
al Conferinţei de la Bretton Woods (SUA), prin care s-a trecut la sistemul

444
Moggridge D.E., Maynard Keynes. An Economist’s Biography, New York, Taylor &
Francis e-Library, 2005, pp. 348.
445
Keynes J.M., The Economic Consequences of the Peace, New York, Harcourt, Brace,
and Howe, Inc., 1920, versiunea online, în Prefaţă, P1.

179
„Aur-Devize” („Gold Exchange Standard”) şi s-au creat Fondul Monetar
Internaţional (FMI) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BIRD), devenită ulterior Banca Mondială.
Printre lucrările sale se numără: „Tratat asupra probabilităţilor”,
publicat în anul 1921, „Mic tratat asupra reformei monetare”, publicat în
anul 1923, „Tratat asupra banilor”, publicat în anul 1930, „Teoria generală a
ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor”, publicat în anul 1936.

Concepţii economice
1. Sfârşitul doctrinei laissez-faire
În lucrarea sa din 1926, „The End of Laissez-Faire”, Keynes îşi
exprima opinia că problemele cu care se confrunta societatea puteau fi mult
mai bine rezolvate prin renunţarea la laissez-faire şi adoptarea unui sistem
economic nou: „Să clarificăm încă de la început fundamentele metafizice
sau principiile generale pe care s-a sprijinit [doctrina] laissez faire. Nu este
adevărat că indivizii posedă o «libertate naturală» prescriptivă în activităţile
lor economice. Nu există un «contract» care conferă drepturi eterne acelora
care Posedă şi acelora care Dobândesc. Lumea nu este guvernată de sus
astfel încât interesele individuale şi cele sociale să coincidă întotdeauna. Nu
este guvernată nici de jos astfel încât [aceste interese] să coincidă. Nu este
corect să deducem din principiile economiei că egoismul operează în
interesul public. Cum nu este adevărat nici că, în general, egoismul este
transparent, foarte adesea indivizii care acţionează separat pentru a-şi
promova propriile interese sunt prea ignoranţi sau prea slabi pentru a le
realiza. Experienţa nu demonstrează că, atunci când sunt reuniţi într-o
unitate socială, indivizii sunt, totdeauna, mai puţin clarvăzători, decât în
cazul în care acţionează separat”446.
Keynes afirmă că trebuie făcută distincţia între interesele individuale
şi cele sociale (ale comunităţii): „trebuie să separăm acele probleme care,
din punct de vedere tehnic, sunt sociale, de acelea care sunt individuale.
Cea mai importantă Agendă a statului se referă nu la acele activităţi pe care
indivizii le desfăşoară deja, ci la acele funcţii care trec dincolo de sfera
individului, la acele decizii care nu sunt luate de nimeni dacă nu le ia
statul. Obiectivul important pentru guvern nu este acela de a face lucruri pe
care indivizii le fac deja sau de a le face puţin mai bine sau puţin mai rău, ci
de a face acele lucruri pe care, în prezent, nu le face nimeni” 447. Astfel de
lucruri, care cad în sarcina statului, sunt: (1) nivelul şi distribuirea
economiilor; (2) politica populaţiei; (3)controlul banilor şi al masei
446
Keynes J.M., The End of Laissez Faire. The Economic Consequences of Peace, Great
Minds Series, New York, Prometeus Books, 2004, pp. 36.
447
Ibidem, pp. 40.

180
monetare; (4) investiţiile; (5) politica de credit; (6)informarea corectă asupra
situaţiei economice generale.
Prin urmare, Keynes propunea controlul statului asupra unor domenii
de interes naţional, precum serviciile de interes public (electricitatea,
comunicaţiile, căile ferate, transporturile, activităţile portuare etc.).

2. Noţiuni ale teoriei generale

Principala sa lucrare care a dat naştere unor intense dezbateri a fost
„Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor”, care „a
semnalat o revoluţie în teoria economică şi începutul macroteoriei
«moderne». Nicio altă lucrare economică în acest secol nu a fost subiectul a
ceva care să se apropie măcar de imensa revărsare de comentarii şi critici pe
care le-a primit Teoria generală”448.
Rezumatul teoriei generale a lui Keynes este făcut de el însuşi:
„Atunci când creşte ocuparea forţei de muncă, venitul real global creşte.
Psihologia colectivităţii este de aşa natură încât, atunci când creşte venitul
real global, creşte şi consumul global, dar nu cu aceeaşi mărime ca venitul.
În consecinţă, întreprinzătorii ar suferi pierderi dacă întregul spor al ocupării
mâinii de lucru ar fi îndreptat spre satisfacerea cererii sporite de bunuri
destinate consumului imediat. Prin urmare, ca să fie justificat un anumit
volum de ocupare, trebuie să existe un volum de investiţii curente suficient
de mare pentru a absorbi surplusul producţiei totale peste cantitatea pe care
colectivitatea doreşte s-o consume la nivelul dat al ocupării. Deoarece dacă
nu există acest volum de investiţii, încasările întreprinzătorilor vor fi mai
mici decât cele necesare pentru a-i determina să ofere volumul respectiv de
ocupare. Rezultă deci că la o mărime dată a ceea ce vom denumi înclinaţia
colectivităţii spre consum, nivelul de echilibru al ocupării, adică nivelul la
care nu mai există mobiluri pentru întreprinzători în ansamblul lor nici de a
extinde, nici de a restrânge ocuparea mâinii de lucru, va depinde de volumul
investiţiilor curente. La rândul său, volumul investiţiilor curente va depinde
de ceea ce vom denumi imboldul de a investi, iar imboldul de investire va
depinde de raportul dintre curba eficienţei marginale a capitalului şi
complexul de rate ale dobânzii percepute la împrumuturi cu scadenţe şi cu
riscuri diferite.
Prin urmare, atunci când înclinaţia marginală spre consum şi
mărimea investiţiilor sunt date, numai un singur nivel de ocupare a mâinii
de lucru va fi compatibil cu echilibrul, întrucât orice alt nivel va duce la o
inegalitate între preţul global de ofertă al producţiei în ansamblu şi preţul ei

448
Leijonhufvud A., On Keynesian Economics and the Economics of Keynes, London,
Oxford University Press, 1968, pp. 3.

181
global de cerere. Acest nivel nu poate fi mai mare decât ocuparea totală a
mâinii de lucru, adică salariul real nu poate fi mai mic decât dizutilitatea
marginală a muncii. Nu există însă, în general, niciun motiv pentru a crede
că el va fi egal cu ocuparea deplină. Cererea efectivă asociată cu ocuparea
totală este un caz special, care are loc numai atunci când înclinaţia spre
consum şi imboldul spre investiţii se află într-un raport anume între ele”449.
Având în vedere situaţia economică a întregii lumi la vremea la care
John Maynard Keynes elabora „Teoria generală”, este normal ca principala
sa preocupare să fi fost identificarea relaţiei dintre dezvoltarea economică a
societăţii şi nivelul ocupării forţei muncă disponibile, dar şi identificarea de
soluţii pentru înlăturarea şomajului, care atinsese cote alarmante în perioada
crizei economice mondiale.
Pentru o mai bună înţelegere a teoriei sale, Keynes îşi începe
lucrarea prin definirea termenilor folosiţi:
 „Trebuie să începem cu câţiva termeni [...] Atunci când starea
tehnicii, a resurselor şi a costurilor este dată, folosirea unui anumit volum de
mână de lucru necesită, din partea întreprinzătorului, două feluri de
cheltuieli: (1) sumele pe care le varsă factorilor de producţie (fără cele
destinate altor întreprinzători) pentru serviciile lor curente şi pe care le vom
denumi costul factorial al acelui volum de ocupare a mâinii de lucru; (2)
sumele pe care le varsă altor întreprinzători pentru ceea ce trebuie să
cumpere de la ei, împreună cu sacrificiul pe care îl face folosind
echipamentul de producţie, în loc să-l lase inactiv, cheltuieli pe care le vom
denumi costul de întrebuinţare al volumului respectiv de ocupare”450.
Prin urmare:
- Costul factorial = Salariul + Renta + Dobânda
- Costul de întrebuinţare = Cheltuielile materiale
- Costul primar (total) = Costul factorial + Costul de
întrebuinţare
 „Surplusul cu care valoarea producţiei obţinute depăşeşte suma
dintre costul ei factorial şi costul ei de întrebuinţare este profitul sau, aşa
cum îl vom denumi, venitul întreprinzătorului”.
- Venitul (profitul) întreprinzătorului = Valoarea producţiei -
Costul total
 „Prin urmare, costul factorial şi profitul întreprinzătorului
formează împreună ceea ce vom defini ca venitul global care rezultă din
volumul de ocupare oferit de întreprinzător”.

449
Keynes J.M., General Theory of Employment, Interest and Money, New Delhi, Atlantic,
2008, pp. 25.
450
Ibidem, pp. 20-21.

182
 - Venitul global = Costul factorial + Venitul (profitul)
întreprinzătorului
- Încasările totale = Venitul global + Costul de întrebuinţare
 „Profitul întreprinzătorului astfel definit este, aşa cum ar trebui să
fie, cantitatea pe care doreşte să o maximizeze atunci când decide ce volum
de ocupare să ofere”.
„Venitul global (costul factorial plus profitul) rezultat dintr-un
anumit volum de ocupare a forţei de muncă [este] produsul acelui volum de
ocupare. Pe de altă parte, preţul global de ofertă al producţiei obţinute cu un
anumit volum de ocupare a mâinii de lucru este volumul de încasări pe care,
socotindu-l, întreprinzătorii îl vor considera tocmai suficient pentru a oferi
acel volum de ocupare”.
- Venitul global = Preţurile globale de ofertă = Costul factorial +
Venitul (profitul) întreprinzătorului
Venitul global este destinat consumului neproductiv şi investiţiilor
nete, acestea din urmă provenind din economii. Prin urmare, în situaţia de
echilibru macroeconomic, venitul global sau preţul global de ofertă, pe care
speră să-l obţină un întreprinzători în urma realizării producţiei, este egal cu
cheltuielile pe care le fac cumpărătorii-consumatori (economiile) şi
cumpărătorii-investitori (investiţiile).
Prin urmare451:
- Venitul = Valoarea producţiei = Consumul + Investiţiile
- Economiile = Venitul – Consumul
- Economiile = Investiţiile
 Înclinaţia medie spre consum452 – arată ponderea cheltuielilor
pentru consum în totalul veniturilor;
- rezultă volumul cheltuielilor = produsul între înclinaţia medie spre
consum şi venit.
 Înclinaţia marginală spre consum – arată sporul cheltuielilor
pentru consum la creşterea cu o unitate a venitului;
- rezultă sporul cheltuielilor pentru consum = produsul între
înclinaţia marginală spre consum şi sporul venitului.
 Înclinaţia medie spre economisire – arată ponderea economiilor
în totalul veniturilor;
- rezultă volumul economiilor = produsul între înclinaţia medie spre
economisire şi venit.
 Înclinaţia marginală spre economisire – arată sporul
economiilor la creşterea cu o unitate a venitului;

451
Ibidem, pp. 57.
452
Ibidem, pp. 79 şi următoarea.

183
 - rezultă sporul economiilor = produsul între înclinaţia marginală
spre economisire şi sporul venitului.
Prin urmare, înclinaţia marginală spre consum şi înclinaţia marginală
spre economisire reprezintă două mărimi complementare şi opuse: creşterea
sau scăderea uneia generează scăderea sau creşterea egală a celeilalte.
 Multiplicatorul (M) – arată că „atunci când are loc un spor al
investiţiilor globale, venitul va creşte cu o mărime care este de M ori mai
mare decât sporul investiţiilor”453.
3. Cererea efectivă
Potrivit lui Keynes, evoluţia salariilor, preţurilor şi ratei dobânzii nu
asigură în mod automat ocuparea deplină a mâinii de lucru, el respingând
existenţa mecanismului automat capabil să asigure ocuparea deplină a forţei
de muncă, prezent în paradigma clasică.
Dimpotrivă, nivelul ocupării depinde de o serie de cauze sau
circumstanţe din economia reală, care pot determina chiar inegalitatea între
oferta şi cererea de pe piaţa muncii.
Keynes consideră că, pe termen scurt, nivelul ocupării este deter-
minat de nivelul producţiei: creşterea volumului producţiei determină
creşterea nivelului ocupării, adică întreprinderile vor angaja muncitori
suplimentari, şi invers. Nivelul producţiei depinde, la rândul său, de cererea
efectivă.
Cererea efectivă reprezintă nivelul cheltuielilor pentru cumpărarea
bunurilor şi serviciilor care se manifestă la un moment dat (sau într-o
perioadă determinată), fiind formată din cheltuielile pentru consumul
individual şi din cheltuielile pentru investiţii. În starea de echilibru
economic, cheltuielile totale sunt egale cu cumpărările totale, iar
cumpărările totale sunt egale cu valoarea producţiei. Prin urmare, cererea
efectivă determină atât nivelul producţiei, cât şi gradul de ocupare a mâinii
de lucru.
Cheltuielile pentru consumul individual reprezintă sumele cheltuite
de indivizi pentru cumpărarea de bunuri şi servicii destinate satisfacerii
nevoilor, în vreme ce cheltuielile pentru investiţii reprezintă sumele plătite
de întreprinderi pentru scopuri productive.
Potrivit lui Keynes, în general, economiile naţionale alocă apro-
ximativ 4/5 din venitul naţional pentru consum şi doar 1/5 pentru investiţii,
investiţiilor.

Cererea de consum
În ceea ce priveşte consumul, acesta se bazează pe nivelul venitului.
În mod normal, consumul este inferior venitului, iar diferenţa pozitivă dintre

453
Ibidem, pp. 104.

184
venituri şi cheltuielile pentru consum reprezintă economiile. În unele
situaţii, însă, nivelul consumului poate fi superior venitului (atunci când se
bazează pe credit) sau egal (când economiile sunt nule).
La nivel naţional, nivelul proporţiei din venit dedicată consumului
depinde, în principal, de doi factori, şi anume:
- modul repartizării venitului naţional (cei care dispun de mai
multe resurse vor economisi o parte mai mare din venitul lor, comparativ cu
populaţia care deţine resurse limitate). Dacă venitul naţional este repartizat
în mod egal, nimeni nu va fi suficient de bogat pentru a economisi mult şi,
prin urmare, va fi mai ridicat. Dacă, însă, distribuţia venitului naţional este
foarte inegală, cei bogaţi vor putea economisi sume importante, iar cei
săraci nu vor economisi, uneori consumând mai mult decât câştigă (prin
apelul la credite).
- mărimea venitului: cu cât venitul este mai mare, cu atât se va
economisi mai mult, şi invers.
În realitate, însă, modificarea consumului, respectiv a economiilor,
se produce mai lent decât modificarea veniturilor. În etapa ascendentă a
ciclului economic, când veniturile indivizilor cresc, este nevoie de o anumită
perioadă de timp pentru ca aceştia să-şi adapteze obiceiurile de consum la
noua situaţie, astfel că în aceste situaţii, într-un anumit interval, venitul
creşte mai repede decât consumul, o parte însemnată fiind economisită. În
mod similar, în faza descendentă a ciclului economic, când veniturile
indivizilor scad, este nevoie de o perioadă de adaptare pentru scăderea
consumului, astfel că, pentru o anumită perioadă, venitul scade mai repede
decât consumul, neexistând economii.
4. Cererea de investiţii
Potrivit lui Keynes, nivelul sumelor destinate investiţiilor este
determinat de doi factori:
- randamentul investiţiilor (eficienţa marginală a capitalului);
- preţul creditului (rata dobânzii).
Dacă profitul rezultat din investiţii va fi mai mare decât dobânda la
credite, întreprinzătorii vor fi stimulaţi să facă împrumuturi pentru investiţii,
destinate creşterii producţiei şi a gradului de ocupare a mâinii de lucru.
Invers, dacă profitul va fi mai mic decât dobânda, întreprinzătorii vor fi
determinaţi să reducă sau să stopeze investiţiile, astfel că, atât volumul
producţiei, cât şi gradul de ocupare a mâinii de lucru, vor scădea.
Randamentul investiţiilor
În opinia lui Keynes, randamentul investiţiilor depinde de volumul
vânzărilor şi de nivelul preţurilor. În faza de recesiune a unei economii,
noile investiţii nu sunt stimulate: o parte a capacităţilor de producţie
existente rămâne nefolosită din cauza restrângerii activităţii, iar preţurile au

185
tendinţa să scadă din cauza supraproducţiei. În sens contrar, în faza de
expansiune a unei economii, noile investiţii vor avea un randament ridicat:
capacităţile de producţie existente sunt folosite în totalitate pentru a satisface
cererea crescândă de bunuri şi servicii, iar preţurile au tendinţa să crească.
Rezultă, de aici, că decizia de investi este determinată de volumul
capacităţilor de producţie existente şi de gradul lor de utilizare. Dacă
volumul capacităţilor în funcţiune este ridicat, interesul pentru investiţii noi
este scăzut, şi invers. În mod similar, dacă gradul de utilizare a capacităţilor
existente creşte, sporeşte şi interesul pentru noi investiţii, şi invers.
5. Rata dobânzii
Potrivit lui Keynes, rata dobânzii este preţul plătit pentru capitalul
împrumutat, nivelul acesteia fiind stabilit, pe piaţă, de cerere şi ofertă,
fiecare determinată de factori diferiţi. Dacă oferta de masă monetară
depinde de politica Băncii Naţionale sau de deciziile Guvernului, cererea de
bani este influenţată de o serie de motive. Vorbind despre „preferinţa pentru
lichidităţi” a indivizilor şi a întreprinzătorilor, Keynes identifică trei motive
ale acesteia:
- Mobilul tranzacţiilor – nevoia de lichidităţi pentru a efectuarea
plăţilor curente;
- Mobilul precauţiei – nevoia de lichidităţi pentru acoperirea unor
nevoi neprevăzute;
- Mobilul speculaţiei – nevoia de lichidităţi pentru valorificarea
oportunităţilor apărute pe piaţă.
Mobilul tranzacţiei şi mobilul precauţiei sunt insensibile la variaţiile
ratei dobânzii. În schimb, volumul lichidităţilor pentru scopuri speculative
este direct proporţional influenţat de evoluţiile ratei dobânzii:
- cererea de bani este mare sau în creştere atunci când rata dobânzii
este mică sau scade;
- cererea de bani este mică sau scade atunci când rata dobânzii este
mare sau în creştere.
Prin urmare, rata dobânzii efective este determinată de volumul de
bani emis de Banca Naţională, pe de o parte, şi de cererea de bani (preferinţa
pentru lichiditate), pe de altă parte. În cazul în care Banca Naţională
sporeşte oferta (volumul de bani), preţul capitalului împrumutatul (rata
dobânzii) scade, şi invers, dar asta doar cu condiţia ca cererea de bani
(preferinţa pentru lichiditate) să rămână constantă.
6. Nivelul producţiei şi al ocupării
Keynes a identificat trei categorii de şomaj, şi anume454:
454
Ibidem, pp. 6 şi 13.

186
 - „şomajul fricţional”, care este determinat de „un dezechilibru
temporar între cantităţile relative ale resurselor specializate, ca urmare a
unor erori de calcul sau a unor intermitenţe ale cererii, sau de întârzierile
generate de schimbările neprevăzute, sau de faptul că trecerea de la un loc
de muncă la altul nu se poate efectua fără anumite întârzieri, astfel încât într-
o societate nestatică va exista întotdeauna o anumită proporţie de resurse
nefolosite «între două ocupări»“;
- „şomajul voluntar”, care este determinat de „refuzul sau impo-
sibilitatea pentru o unitate de muncă de a accepta o retribuţie corespun-
zătoare valorii produsului care poate fi atribuit productivităţii sale
marginale, din cauza legislaţiei, sau practicilor sociale, sau a înţelegerilor
pentru negocierile colective, sau a adaptării lente schimbări, sau a simplei
încăpăţânări proprie naturii umane”;
- „şomaj involuntar”, care există „dacă, în cazul unei creşteri
uşoare a preţurilor bunurilor pe care le consumă muncitorii în raport cu
salariul nominal, atât oferta totală de mână de lucru dispusă să muncească la
salariul nominal curent, cât şi cererea totală de mână de lucru la acest salariu
ar fi mai mari decât volumul existent al ocupării”.
Dacă primele două categorii de şomaj erau temporare şi „de înţeles”,
cea de-a treia prezenta riscuri considerabile.
John Maynard Keynes a considerat că nivelul ocupării, care este
determinat de totalul cheltuielilor de consum şi investiţiilor dintr-o ţară, nu
va fi în mod necesar cel al ocupării depline. Pe de o parte, consumul şi
investiţiile pot duce la o cerere excesivă în raport cu posibilităţile de
producţie, generând, astfel, inflaţie. Pe de altă parte, consumul şi investiţiile
pot să scadă sub posibilităţile de producţie ale economiei, generând, astfel
şomaj (involuntar).
Prin urmare, într-un sistem economic perfect concurenţial, nu există
niciun motiv care să ducă la concluzia că totalitatea deciziilor de a consuma
sau de a investi va forma o cerere efectivă care să asigure folosirea deplină a
mâinii de lucru (aşa cum reieşea din teoria clasică).
Soluţia unei astfel de situaţii era aceea a intervenţiei statului în
economie. Dacă urmăreşte ocuparea deplină a mâinii de lucru, statul, prin
instituţiile sale, nu poate aştepta pasiv ca mecanismele concurenţiale şi cele
ale liberei iniţiative să rezolve problema. Dimpotrivă, statul trebuie să
întreprindă acţiuni precise pentru a asigura un nivel al consumului şi
investiţiilor care să ducă la ocuparea deplină a resurselor de muncă.
Potrivit lui Keynes, suma totală a cheltuielilor cumpărătorilor-
consumatori şi producătorilor-investitori nu va fi niciodată suficientă pentru
a cumpăra întregul produs al economiei care foloseşte integral resursele de
muncă. El a demonstrat că, pe măsura creşterii veniturilor populaţiei, creşte

187
şi volumul sumelor cheltuite pentru consum, dar mai încet decât veniturile,
iar această problemă este cu atât mai acută, cu cât societatea este mai
bogată. Creşterea veniturilor va duce la creşterea economiilor, iar această
tendinţă de a economisi tot mai mult nu creează dificultăţi dacă economiile
indivizilor sunt investite în echipament, maşini, întreprinderi etc. Starea de
echilibru va fi atinsă în momentul în care sumele economisite se transformă
integral şi simultan în investiţii, astfel că cererea globală se va menţine egală
cu „oferta globală” de bunuri şi servicii, iar ocuparea resurselor de muncă va
fi deplină. Dacă, însă, din diverse motive sau în anumite momente,
economiile depăşesc investiţiile, cererea globală va fi inferioară ofertei
globale, astfel producţia de bunuri şi servicii va scădea, iar resursele de
muncă vor fi incomplet folosite, ducând la dezechilibru.
Keynes consideră că piaţa şi politica liberală nu oferă un mecanism
care să echilibreze automat economiile cu investiţiile şi, prin urmare, este
necesară intervenţia statului, prin politici macroeconomice, pentru a asigura
echilibrul între economii şi investiţii, între consum şi nivelul producţiei şi,
astfel, ocuparea deplină a mâinii de lucru.
Ideile principale ale keynesismului pot fi sintetizate astfel:
- nu există o tendinţă naturală a economiilor de piaţă capitaliste de a
asigura ocuparea deplină a mâinii de lucru;
- rezultă, prin urmare, că economiile capitaliste se vor confrunta, în
mod normal, cu şomajul şi că nu există forţe economice care să corecteze,
automat, situaţia;
- eşecul în a asigura ocuparea deplină a resurselor de muncă este
datorat insuficienţei sau lipsei cheltuielilor, ori unui volum redus al
cheltuielilor;
- volumul redus al cheltuielilor este datorat deficitului de investiţii,
adică volumului redus al investiţiilor, la rândul său determinat de
perspectivele economice. Perspectivele economice nefavorabile duc la
scăderea cheltuielilor de investiţii şi, prin urmare, la scăderea cererii, a
producţiei şi a ocupării mâinii de lucru, generând creşterea şomajului. Mai
mult, aceste efecte sunt înrăutăţite de reducerea veniturilor individuale care,
la rândul său, determină reducerea cheltuielilor de consum;
- singura entitate care poate să corecteze situaţia este guvernul, prin
politicile de stabilizare macroeconomică: scăderea cererii necesita
intervenţia guvernului fie prin politici fiscale (creşterea cheltuielilor publice
şi/sau reducerea taxelor), fie prin politici monetare (reducerea ratei dobânzii
sau creşterea cantităţii/ofertei de bani).
Ideile prezentate de Keynes în „Teoria generală” au fundamentat, în
perioada următoare, politicile macroeconomice de intervenţie a statului în
economie şi de reglare a proceselor şi proporţiilor economiei capitaliste

188
concurenţiale. Dirijismul keynesist a dominat, practic, politicile economice
din întreaga lume în intervalul cuprins între începutul perioadei interbelică şi
sfârşitul deceniului al optulea al secolului al XX-lea455.
Mai mult, „revoluţia keynesistă” a atras după sine numeroşi
economişti din întreaga lume, dar mai ales din ţările occidentale, care au
adoptat modelul keynesist pentru explicarea proceselor economiei reale.
Cu toate acestea, au existat şi critici care au considerat că „Teoria
generală nu a fost cu adevărat revoluţionară ci, mai degrabă, o veche şi de
mult combătută erezie mercantilistă şi inflaţionistă, îmbrăcată în veşminte
noi şi strălucitoare, înţesată cu un jargon nou construit şi, în mare parte, de
neînţeles”456.

VII.3. Neokeynesismul

Neokeynesismul este şcoala de gândire care a avut la bază ideile lui

John Maynard Keynes. Unele dintre aceste idei, prezentate în „Teoria
generală” a lui Keynes, care au influenţat numeroşi teoreticieni şi politicieni
până în anii 1960, au început să fie pusă sub semnul întrebării de
economiştii neoclasici, începând cu anii 1970. Eticheta „neokeynesism” se
referă la acei economişti care, începând cu anii 1980, au răspuns criticilor
neoclasice, nuanţând şi adaptând doctrina keynesistă.
Deşi orientările neokeynesiste sunt numeroase şi diverse, cele mai
importante pot fi considerate teoria dinamicii economice (R.F. Harrod) şi
teoria sintezei neoclasice (P.A. Samuelson)457.
Principala controversă între economiştii neoclasici şi cei
neokeynesişti s-a referit la rapiditatea ajustării veniturilor şi preţurilor458.
Economiştii neoclasici au considerat că veniturile şi preţurile sunt flexibile,
iar preţurile echilibrează cererea şi oferta printr-o ajustare rapidă. De
cealaltă parte, economiştii neokeynesişti au apreciat că modelele de
echilibrare a pieţei nu pot explica fluctuaţiile pe termen scurt, optând, astfel,
pentru un model în care veniturile şi preţurile se ajustează lent. Această
adaptare lentă a veniturilor şi preţurilor la condiţiile pieţei explică atât
motivele existenţei şomajului involuntar, cât şi influenţa politicii monetare
asupra activităţii economice.

455
Popescu Gh., op. cit., pp. 668.
456
Rothbard M.N., Keynes, the Man, Auburn, Ludwig von Mises Institute, 2010, pp. 37.
457
Mureşan D. et al., op. cit., pp. 130.
458
Mankiw N.G., „New Keynesian Economics”, The Concise Encyclopedia of Economics,
Library of Economics and Liberty, disponibil online la:
http://www.econlib.org/library/Enc/NewKeynesianEconomics.html. Subcapitolul privind
Neokeynesismul se bazează, cu preponderenţă, pe această lucrare.

189
 Potrivit neokeynesismului, politica monetară influenţează, pe termen
scurt, atât nivelul ocupării mânii de lucru, cât şi producţia, deoarece
preţurile răspund mai lent la modificarea ofertei de bani. Astfel, dacă oferta
de bani scade, indivizii vor cheltui mai puţin, iar cererea de bunuri de
consum va scădea. Pentru că preţurile şi veniturile sunt inflexibile şi vor
scădea imediat, reducerea cheltuielilor va duce la reducerea producţiei şi la
disponibilizarea angajaţilor.
Principalele explicaţii ale neokeynesiştilor privind ajustarea lentă a
preţurilor şi veniturilor pot fi sintetizate astfel:

Modificarea costurilor şi externalităţile cererii globale

Unul dintre motivele pentru care preţurile nu se ajustează imediat
pentru a echilibra piaţa este costul modificării preţurilor. Pentru a-şi
modifica preţurile, o firmă trebuie să întreprindă o serie de acţiuni (de
exemplu, elaborarea unor cataloage noi, distribuirea noilor cataloage sau
liste de preţuri clienţilor etc.) care implică un cost, astfel că firma va tinde
să-şi ajusteze preţurile mai degrabă intermitent decât continu.
Criticile aduse acestei ipoteze susţin că, de regulă, costurile implicate
de modificarea preţurilor sunt mici şi nu pot explica situaţiile de recesiune,
care generează costuri ridicate pentru societate. De cealaltă parte,
susţinătorii acestei ipoteze argumentează că, deşi aceste costuri pot fi mici
pentru o firmă, ele pot avea consecinţe de anvergură asupra economiei ca
întreg (de pildă, reducerea preţurilor practicate de o firmă poate aduce
beneficii altor firme). Reducerea preţurilor practicate de o firmă pentru un
anume produs generează scăderea uşoară a preţului mediu al acelui produs
şi, prin aceasta, creşterea venitului real. La rândul său, creşterea venitului
duce la sporirea cererii pentru bunul respectiv la nivelul întregii pieţe. Acest
impact macroeconomic al ajustării preţurilor unei firme asupra cererii pentru
produsele tuturor firmelor este numit „externalitatea cererii globale”. Ca
urmare a externalităţii cererii globale, se poate ajunge în situaţia rigidităţii
preţurilor, cu consecinţe considerabile pentru întreaga economie.

Decalajul preţurilor
Potrivit neokeynesiştilor, nu toţi întreprinzătorii îşi stabilesc preţurile
în acelaşi timp, astfel că există diferenţe între preţurile practicate de
totalitatea agenţilor economici, ceea ce face ca ajustarea nivelului general al
preţurilor să fie lentă, deşi preţurile individuale pot fi modificate frecvent.

Lipsa coordonării
Unii dintre economiştii neokeynesişti consideră că lipsa coordonării
între agenţii economici poate duce la recesiune. Problemele de coordonare

190
pot apărea în stabilirea veniturilor şi preţurilor, pentru că cei care le stabilesc
trebuie să anticipeze acţiunile similare ale celorlalţi agenţi economici. De
pildă, sindicatele care negociază nivelul veniturilor trebuie să ia în
considerare rezultatele negocierilor altor sindicate, iar firmele care îşi
stabilesc preţurile trebuie să ia în considerare preţurile pe care le vor stabili
ale firme.

Eficienţa salariilor
Potrivit teoriei clasice, un exces al ofertei de mână de lucru va duce
la scăderea salariilor. Scăderea salariilor va duce la reducerea şomajului prin
creşterea volumului de muncă cerut. Prin urmare, şomajul ar fi o problemă
care se auto-corectează.
Neokeynesiştii, pe de altă parte, apreciază că nu există un astfel de
mecanism de reglare automată şi că, dimpotrivă, salariile ridicate duc la
creşterea productivităţii muncii. Influenţa nivelului salariilor asupra
eficienţei muncitorilor poate explica, prin urmare, reticenţa firmelor în a
reduce salariile chiar în condiţiile unui exces al mâinii de lucru. Deşi o
reducere a salariilor ar duce la scăderea cheltuielilor firmei, aceasta ar
genera, de asemenea, şi o scădere a productivităţii angajaţilor şi, implicit,
declinul profitului.

VII.4. Postkeynesismul

Opiniile autorilor cu privire la conţinutul postkeynesismului şi

reprezentanţii acestuia sunt diverse şi chiar contradictorii. Diverşi autori
identifică variate ramuri ale postkeynesismului şi, în pofida diferenţelor, se
apreciază că acestea au în comun anumite caracteristici generale: opoziţia
faţă de abordările clasice, accentul pus pe semnificaţia instituţiilor în
economie, importanţa incertitudinii în funcţionarea economiei,
complexitatea acţiunii umane459.
În principiu, se poate afirma că „Noua Şcoală de la Cambridge” a
primit eticheta de „economie postkeynesistă” în principal în baza
preocupărilor lor centrale privind problemele pe termen lung ale creşterii
economice şi repartiţiei (probleme neglijate de Keynes)460.
Şcoala de la Cambridge, cu orientare de stânga, a fost reprezentată,
în principal, de Pierro Sraffa, Joan Robinson, Nicholas Kaldor, Tibor
Balogh etc. Principala idee a fost aceea a necesităţii concilierii, prin măsuri

459
Pratten S., „Coherence in Post-keynesian Economics”, în Arestis P., Palma G., Sawyer
M. (Editori), Capital Controversy, Postkeynesian Economics and the History of Economic
Thought, Vol. I, New York, Taylor & Francis e-Library, 2005, pp. 274-284.
460
Ciulbea T., op. cit., pp. 177.

191
practice, a intereselor muncii (muncitorii) cu cele ale capitalului
(întreprinzătorii). În plan teoretic, aceştia propuneau îmbinarea unora dintre
ideile lui John Maynard Keynes cu idei din doctrina lui David Ricardo şi
Karl Marx461.
În lucrarea sa din 1960, „Producţia de mărfuri prin intermediul
mărfurilor. Preludiu la o critică a teoriei economice”, Pierro Sraffa a
încercat readucerea în prim-planul dezbaterii economice a ideilor economice
ale clasicilor, propunându-şi să studieze „proprietăţile unui sistem economic
care nu depinde nici de modificările în scara producţiei, nici de variaţiile în
proporţia factorilor folosiţi. Acest punct de vedere, care este cel al vechilor
economişti clasici de la Adam Smith la Ricardo, a fost lăsat la o parte şi
uitat odată cu afirmarea analizei marginale”462.
Potrivit reprezentanţilor noii Şcoli de la Cambridge, teoria
marginalistă nu poate explica unele dintre realităţile economiei de piaţă cu
care se confruntau ţările occidentale în perioada postbelică, precum
discrepanţele de avere şi putere între membrii societăţii, sărăcirea accentuată
a unei părţi a populaţiei, etc. Prin urmare, încercând să explice aceste
probleme, ei pleacă de la premisa că, într-o economie de piaţă, toate
bunurile sunt mărfuri care se vând şi se cumpără, indiferent dacă este vorba
de bunuri „fundamentale” (bunuri de consum necesare existenţei, în opoziţie
cu bunurile de lux, de care indivizii se pot dispensa), de bunuri de investiţii
sau de forţa de muncă. Prin urmare, mărfurile sunt produse prin intermediul
mărfurilor în ramuri diferite ale economiei şi într-o societate simplă unde
producţia se rezumă la subzistenţă, fără a urmări sporirea avuţiei (tot ce se
produce este consumat pentru satisfacerea nevoilor, iar mărfurile se schimbă
unele cu altele). În societăţile complexe, însă, unde producţia generează
surplus, distribuirea corectă a acestui surplus între toţi participanţii la
crearea lui creează probleme. Potrivit lui Sraffa, „dacă economia produce
mai mult decât minimul necesar înlocuirii a ceea ce s-a consumat în
producţie şi există un surplus de distribuit, sistemul intră în contradicţie cu
sine însuşi”463, şi aceasta pentru că unul dintre efectele existenţei surplusului
sunt produsele de lux, care nu ajută nici la satisfacerea nevoilor funda-
mentale de consum, şi nu servesc nici ca mijloace de producţie. Rezultă că
existenţa bunurilor de lux influenţează în mod negativ scopurile producţiei,
crearea valorii şi formarea preţurilor, distribuirea şi utilizarea veniturilor,
generează şi alimentează dezechilibre în economie; stimulează contradicţiile
în societate.

461
Mureşan D., op. cit., pp. 134-135.
462
Sraffa P., Production of Commodities by Means of Commodities. Prelude to a Critique
of Economic Theory, Cambridge, Cambridge University Press, 1960, pp. v.
463
Ibidem, pp. 6.

192
 În opinia lui Sraffa, contradicţia sistemului cu sine însuşi poate fi
înţeleasă prin raportare la modul de creare, repartizare şi consum al
surplusului. Preluând ideile clasicilor, în mod special ale lui David Ricardo
privind raporturile contradictorii între salariu, Sraffa a apreciat că, în
economiile de piaţă dirijată de după cel de-al Doilea Război Mondial,
muncitorii îi acuzau pe deţinătorii de capital de creşterea inflaţiei din cauza
dorinţei acestora de a-şi spori profitul, în vreme ce deţinătorii de capital îi
acuzau pe muncitori de creşterea inflaţiei din cauza dorinţei acestora de a-şi
spori salariile.
Analizând raporturile dintre forţa de muncă şi mijloacele de
producţie (în calitatea lor de mărfuri) şi influenţa ratelor salariului şi
profitului asupra variaţiilor preţurilor, Sraffa a considerat că pentru
depăşirea divergenţelor dintre deţinătorii de capital şi forţa de muncă este
necesară intervenţia statului. Statul, în calitate de agent economic, trebuie să
intervină pentru asigurarea unei repartizări mai echitabile a surplusului prin
politica veniturilor, a taxelor şi impozitelor, a ajutoarelor de şomaj.

Cuvinte cheie: dirijism, keynesism, neokeynesism, postkeynesism,

cost factorial, cost de întrebuinţare, cost primar, înclinaţia marginală spre
consum, înclinaţia marginală spre economisire, cerere efectivă, nivel de
ocupare a forţei de muncă.
Teste de control şi evaluare:
1. Care a fost evoluţia economiei europene în perioada interbelică ?.
2. Care sunt principalele contribuţii ale doctrinei keynesiste la
dezvoltarea ştiinţei economice ?.
3. În ce constă dirijismul economic ?.
4. Care sunt principalele noţiuni ale Teoriei generale a ocupării
forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor ?.
5.Care sunt motivele preferinţei pentru lichidităţi a indivizilor şi
întreprinzătorilor ?.
6. Care este, în opinia lui Keynes, relaţia dintre nivelul producţiei şi
nivelul ocupării forţei de muncă ?.
7. Care sunt, potrivit lui Keynes, factorii de care depinde
randamentul investiţiilor ?.
8. Cum se stabileşte, în opinia lui Keynes, rata dobânzii ?.
9. Care sunt principalele idei ale neokeynesismului ?.
10. Care sunt principalele contribuţii ale lui Pierro Sraffa la
dezvoltarea ştiinţei economice ?.

193
 CAPITOLUL VIII

NEOLIBERALISMUL

VIII.1. Conţinutul principal al doctrinei neoliberalismului

Liberalismul modern sau neoliberalismul s-a dezvoltat în perioada

1930-1970464, în principal ca reacţie la eşecul Şcoli Liberale Clasice şi
Neoclasice de a explica realitatea economică a vremii.
Nici doctrina laissez-faire, nici teoria liberalismului economic nu au
reuşit să rezolve probleme majore precum crizele economice, inflaţia, şomaj
etc., iar concurenţa liberă şi perfectă s-a dovedit a fi inaplicabilă în condiţiile
concentrării şi centralizării capitalului şi producţiei, fiind înlocuită de
concurenţa imperfectă, întâlnită în realitate465. În situaţia concurenţei
imperfecte, în care echilibrul dintre cerere şi ofertă nu se mai realizează
automat, apare ca necesară intervenţia statului pentru a îndeplini rolul
„pârghiilor pieţei” din teoria clasică şi a preîntâmpina crizele.
Mai mult, în perioada interbelică, pe fondul crizei economice
globale, s-a dezvoltat doctrina economică dirijistă a lui John Maynard
Keynes, care critica teoriile economice clasice şi neoclasică şi susţinea
intervenţia statului în economia de piaţă concurenţială pentru a asigura
echilibrul dintre cerere şi ofertă şi, mai ales, ocuparea deplină a resurselor de
muncă disponibile. Ca răspuns la aceste critici, dar şi la problemele reale cu
care se confrunta societatea, adepţii gândirii liberale au lansat o regândire a
paradigmei clasice.
La nivelul politicilor economice, dacă în perioada 1930-1970 a
dominat dirijismul (keynesian şi neokeynesian) ca sursă de fundamentare a
acestora, începând cu deceniul al şaptelea al secolului al XX-lea şi până în
prezent neoliberalismul a căpătat amploare şi a constituit o sursă de

464
Sumner S., „The Unacknowledged Success of Neoliberalism”, Library of Economics
and Liberty, disponibil online la: http://www.econlib.org/library/Columns/
y2010/Sumnerneoliberalism.html#affiliation.
465
Popescu Gh., op. cit., pp.686-719. Capitolul privind Neoliberalismul se bazează, cu
preponderenţă, pe această lucrare.

194
inspiraţie pentru gândirea politicilor macroeconomice şi a modelelor de
creştere economică.
Neoliberalismul a păstrat de la liberalismul clasic ideea autonomiei
individului şi a respectării libertăţilor individuale, dar a introdus şi ideea
consolidării drepturilor individului, având în vedere că statul nu trebuie să
favorizeze anumite grupuri sociale ci, dimpotrivă, trebuie să garanteze
libertatea tuturor, inclusiv prin măsuri intervenţioniste.
Potrivit concepţiei neoliberale, deciziile economice sunt autonome,
concurenţiale, bazate pe un sistem de sancţiune automată care nu
necesită măsuri intervenţioniste şi derivă dintr-o libertate care este
regula, intervenţia statului fiind o excepţie, necesară doar în cazuri speciale
(lipsa, insuficienţa sau abuzul iniţiativei private).
Prin lucrarea sa, „Principii de bază ale politicii economice”,
publicată postum în 1952, economistul german Walter Eucken (1891-1950)
a pus bazele ordoliberalismului, varianta germană a neoliberalismului, prin
identificarea a două tipuri abstracte de organizare a economiei, şi anume:
economia liberă de piaţă şi economia centralizată.
Neoliberalismul a văzut economia liberă de piaţă în opoziţie cu
economia centralizată, fiecare cu caracteristici distincte şi ireconciliabile,
după cum urmează:
 Trăsăturile economiei libere de piaţă, raţională şi eficientă,
sunt:
- libera iniţiativă în economie;
- piaţa liberă ca punct de legătură între întreprinderi;
- stimularea producătorilor;
- creşterea bunăstării tuturor.
Principiile care stau la baza modelului economic liberal sunt:
- formarea liberă a preţurilor;
- concurenţa liberă şi perfectă, fără monopol;
- inviolabilitatea proprietăţii private;
- autonomia deplină a întreprinzătorilor;
- rolul limitat al intervenţiei statului în economie.
 Trăsăturile economiei centralizate, iraţională şi ineficientă (care
include economia sclavagistă, feudală şi totalitaristă, atât fascistă, cât şi
socialistă), sunt:
- conducerea birocratică;
- subordonarea întreprinderilor unui centru unic;
- respingerea iniţiativei private a producătorilor;
- incompatibilitatea cu democraţia economică;
- lipsa stimulilor economici.

195
 În concepţia neoliberală, acţiunea legilor obiective este garantată de
libertatea de mişcare a agenţilor economici, pe când în economia centra-
lizată această acţiune este blocată de intervenţia totalitară a statului.
Cum economiile centralizate (în principal socialismul) câştigau din
ce în ce mai mult teren încă din perioada interbelică, dar mai ales în
perioada postbelică, neoliberalismul s-a declarat împotriva oricărei forme de
centralizare şi control al economiei din partea statului. Începând cu deceniul
al şaptelea al secolului al XX-lea, însă, neoliberalii au început să-şi nuanţeze
poziţiile critice faţă de intervenţia statului în economie şi faţă de planificare,
admiţând necesitatea unui oarecare rol economic al statului în realizarea
echilibrului economic.
Prin urmare, neoliberalii au început să susţină că libertatea
individuală nu este incompatibilă cu ordinea de drept, iar statul poate
interveni în societate şi în economie, dacă acest lucru este necesar şi doar
în beneficiul intereselor private. Mai mult, ei au considerat că, în anumite
cazuri bine justificate, interesele private pot fi chiar sacrificate în
favoarea intereselor de interes mai general. Şi deşi libertatea individuală
este garantată pentru toţi participanţii la piaţă (populaţie şi întreprinzători),
fiecare este responsabil atât pentru bunăstarea proprie, cât mai ales pentru
acţiunile proprii466.
Planificarea economică este, de asemenea, acceptată, dacă aceasta
are drept obiectiv funcţionarea corectă şi eficientă a economiei, statul fiind
chemat să împiedice potenţialele abuzuri al proprietarilor privaţi.

VIII.2. Neoliberalismul german

După cel de al Doilea Război Mondial, economia naţională a

Germaniei, ca şi întreaga societate, se afla într-o situaţie dramatică467: (1)
teritoriul ţării a fost împărţit în patru zone de ocupaţie; (2) circa 20% din
clădirile şi inventarul profesional, 20 până la 25% din locuinţe, 40% din
instalaţiile de transport erau distruse în urma războiului; (3)pierderile
economice datorate distrugerilor provocate de război se ridicau la circa 50%
din capacitatea de dinainte de 1939; (4) aproximativ 60% din populaţie era
subnutrită, alimentele fiind distribuite pe bază de cartele; (5) produsul social
reprezenta, în 1946, doar 40% din nivelul anului 1938, la aproximativ
aceeaşi populaţie; (6) masa monetară în circulaţie crescuse 6,3 miliarde
unităţi monetare în 1935, la 73 miliarde în 1945; (7)datoria ţării crescuse, în
aceeaşi perioadă, de la 14 la 415 miliarde unităţi monetare, în vreme ce

466
Harvey D., A Brief History of Neoliberalism, Oxford, Oxford University Press, 2005,
pp. 65.
467
Popescu Gh., op. cit., pp. 691.

196
bogăţia naţională scăzuse cu circa 2/3 (de la 370 la 250 miliarde unităţi
monetare).
În acest context economic, SUA, împreună cu Anglia şi Franţa, au
format, la 29 mai 1947, „Zona Economică Unită” şi au lansat, în acelaşi
an, „Planul Marshall”, cu scopul reinstaurării unităţii economice a
Germaniei şi relansării economice a Europei.
Şi tot în aceste condiţii economice dificile are loc şi dezvoltarea
ordoliberalismului german sau economiei sociale de piaţă, ca o a treia
cale de dezvoltare economică între liberalismul pur şi socialism, avându-şi
rădăcinile în ideile unui grup informal de economişti germani468.
Principiile de bază ale economiei sociale de piaţă au fost enunţate
pentru prima dată în 1937 de membrii Şcoli de Freiburg, printre care Franz
Böhm (1895-1977), Walter Eucken (1891-1950) şi Herman Grossman-
Döerth (1894-1944).
Potrivit acestora, obiectivele economiei sociale de piaţă trebuie să
fie469:
1. Înfăptuirea unei bunăstări economice cât mai mari posibile:
a. prin producerea unei reglementări a concurenţei;
b. printr-o politică conştientă de creştere, care asigură o creştere
continuă şi convenabilă şi se serveşte de acele instrumente politico-
economice care constrâng cel mai puţin posibil libertatea economică;
c. prin asigurarea ocupării integrale a forţei de muncă, la care tinde şi
din motive sociale, pentru că astfel se poate asigura un venit fiecărui om apt
şi doritor de muncă;
d. prin garantarea libertăţii comerţului exterior, a convertibilităţii
libere a monedei şi prin reconstituirea diviziunii muncii în economia
mondială, deoarece economia germană este dependentă în măsură ridicată
de export, deoarece libertatea economică la interior este legată de libertatea
economică la exterior şi pentru că există părerea că libertatea economică
spre afară ridică bunăstarea, aşa cum libertatea economică în interiorul
economiei naţionale favorizează bunăstarea.
2. Asigurarea unei ordini băneşti performante economic şi
echitabile social, adică, în special, siguranţa stabilităţii nivelului
preţurilor:
a. printr-o bancă centrală de emisie independentă;
b. prin stabilitatea bugetului de stat;
c. prin asigurarea compensării balanţei de plăţi şi a echilibrului
economic exterior;
468
Suntum van U., Böhm T., Oelgemöller J., Ilgmann C., Walter Eucken’s Principles of
Economic Policy Today, CAWM Discussion Paper No. 49, august 2011, disponibilă online
la: http://www.econstor.eu/handle/10419/51359.
469
Popescu Gh., op. cit., pp. 693.

197
 3. Siguranţă socială, dreptate socială şi progres social, în mod
special, siguranţa familiei, distribuirea echitabilă a venitului şi a
bogăţiei:
a. prin maximizarea produsului social ca bază economică a unei
siguranţe sociale;
b. prin producerea unei reglementări a concurenţei pentru că aceasta
reduce la minimum inechităţile sociale şi în acelaşi timp favorizează
progresul social;
c. prin corectarea de către stat a distribuirii iniţiale a veniturilor şi
bogăţiei sub forma ajutoarelor sociale, pensiilor şi compensaţiilor,
subvenţiilor pentru construcţia de locuinţe, măsurilor de favorizare a
formării bogăţiei ş.a. la care corecturile social-politice ar trebui să
prejudicieze cât mai puţin posibil autoresponsabilitatea particularului şi
grupurilor sociale, libertatea şi disponibilitatea la performanţă a particu-
larilor şi funcţionabilitatea economiei.
Principiile fundamentale ale economiei sociale de piaţă sunt:
- promovarea şi menţinerea sistemului concurenţial;
- creşterea concomitentă a responsabilităţii şi autonomiei
proprietarilor şi managerilor de întreprinderi;
- controlul public şi chiar participarea statului la activitatea între-
prinderilor private, în scopul apărării intereselor comunităţii şi interzicerii
monopolurilor.
În economia socială de piaţă, resursele sunt blocate pe baza forţelor
libere ale ofertei şi cererii, guvernul fiind responsabil cu asigurarea
condiţiilor necesare existenţei concurenţei, care este o necesitate a libertăţii
individului.
În planul acţiunii practice, acest model al economiei sociale a
fundamentat politica economică a Germaniei din 1948 până în anii 1970,
intervenţia guvernamentală incluzând o serie de măsuri ce au avut drept
obiectiv: (1) prevenirea ascensiunii monopolurilor; (2) eliminarea practicilor
restrictive de afaceri; (3) reducerea costurilor sociale ale creşterii; (4)
asigurarea protecţiei tuturor celor care aveau nevoie de ea; (4)liberalizarea
comerţului exterior etc. De asemenea, măsurile statului au vizat şi
îmbunătăţirea sistemului monetar, astfel încât, prin modificarea ofertei de
bani să se prevină atât riscurile inflaţioniste, cât şi cele deflaţioniste.
Potrivit neoliberalismului german, controlul guvernului asupra
economiei trebuie să urmărească îmbunătăţirii şi menţinerea concurenţei pe
piaţă, însă nu prin acţiuni asupra unor agregate globale precum venitul total,
investiţiile, consumul, cu scopul obţinerii deplinei ocupări a forţei de
muncă, ci prin măsuri care să asigure respectarea regulilor generale de
drept şi a ordinii sociale.

198
 Concurenţa trebuia să fie funcţională, adică să permită stabilirea
echilibrului pieţei în baza cererii şi ofertei, şi nu să permită concentrarea
capitalului, punând astfel în pericol stabilitatea pieţei, dezvoltarea economiei
şi bunăstarea cetăţenilor. Prin urmare, măsurile legislative intervenţioniste
ale statului au vizat nu doar interzicerea formării monopolurilor, dar şi
încurajarea creşterii cantitative şi calitative a micilor întreprinzători privaţi
(firmele mici şi mijlocii) prin subvenţii, reduceri de taxe, credite ieftine,
favorizare în obţinerea de contracte publice etc.
Toate aceste acţiuni guvernamentale au dus la o dezvoltare
superioară a Germaniei în raport cu alte economii occidentale precum cea a
Franţei sau Angliei, perioada 1952-1963 fiind semnificativă în acest sens:
- ritmul mediu anual de creştere a Produsului Naţional Brut a fost de
6,7%, în vreme ce în Franţa acesta a fost de 4,7%, iar în Anglia de 2,7%;
- producţia industrială a crescut cu 7,5% anual, faţă de 7,2% în
Franţa şi 3,1% în Anglia;
- exporturile au crescut de trei ori mai repede decât cele din Anglia;
- de la o rată a şomajului de 7,5% în 1953, a ajuns la 2% în 1960 şi
chiar la 0,7% în 1962;
- preţurile de vânzare en-gros au crescut doar cu 0,7% anual, iar cele
ale bunurilor de consum cu o rată anuală de 2%, în vreme ce Franţa şi
Anglia s-au confruntat cu puternice procese inflaţioniste.

VIII.3 Monetarismul

Monetarismul, una dintre formele de manifestare ale neolibe-

ralismului contemporan, este şcoala de gândire economică ce susţine470:
- neutralitatea monetară pe termen lung;
- non-neutralitatea monetară pe termen scurt;
- distincţia dintre rata reală şi rata nominală a dobânzii;
- rolul agregatelor monetare în analiza de politică monetară.
Principalii reprezentanţi ai monetarismului sunt Milton Friedman,
Anna Schwartz, Karl Brunner şi Allan Meltzer.
La nivelul teoriei şi politicii monetare, monetarismul afirmă că
modificarea masei băneşti aflată în circulaţie are un rol esenţial în atingerea
echilibrului economic, care poate fi asigurat prin controlul masei monetare.
Potrivit lui Milton Friedman, teoria cantitativă (a masei monetare),
în toate versiunile sale, „se bazează pe distincţia dintre cantitatea nominală
de bani şi cantitatea reală de bani. Cantitatea nominală este cantitatea
470
McCallum B.T., „Monetarism”, The Concise Enciclopedia of Economics, Library of
Economics and Liberty, disponibil online la: http://www.econlib.org/library/
Enc/Monetarism.html.

199
exprimară în unităţile utilizate pentru a desemna moneda [...]. Cantitatea
reală de bani este cantitatea exprimată în termenii volumului de bunuri şi
servicii care se pot cumpăra cu banii respectivi”471. Pentru indivizi, ceea ce
contează este cantitatea reală de bani, aceasta desemnând cantitatea precisă
de bani pentru care aceştia îşi doresc să o deţină în anumite circumstanţe
date.
Cererea de bani depinde de trei variabile, şi anume: (1) bogăţia
totală sau venitul; (2) preţurile şi randamentele respective ale diferitelor
forme ale acestei bogăţii; (3)gusturile şi preferinţele individului472.
Oferta de bani depinde de masa monetară aflată în circulaţie
(determinată de balanţa de plăţi şi de autorităţi) şi depozitele spre
fructificare: atât depozitele băncilor (determinate de sistemul bancar supus
legii sau autorităţilor monetare), cât şi depozitele populaţiei (determinate de
public)473.
Potrivit teoriei cantitative, nivelul preţurilor este direct proporţional
cu cantitatea banilor existentă pe piaţă, astfel că orice variaţie a masei
monetare este urmată de o variaţie de acelaşi sens a preţurilor, a producţiei
şi a veniturilor.
Ideile principale ale monetarismului pot fi sintetizate astfel474:
- oferta de bani este o mărime exogenă şi independentă faţă de
producţie, volumul masei monetare şi evoluţia ofertei băneşti fiind
determinate de autorităţile monetare;
- inflaţia este un fenomen monetar, ratele trecute ale creşterii
masei monetare reprezentând factorul determinant al inflaţiei;
În opoziţie cu doctrina keynesistă, monetariştii consideră că o
politică fiscală restrictivă care nu este însoţită de reducerea ratei expansiunii
monetare şi a masei băneşti nu poate diminua inflaţia. Stagflaţia rezultă
dintr-o politică a menţinerii ridicate a ratei expansiunii monetare, când rata
şomajului este foarte ridicată, dar şi dintr-o politică de menţinere prea
scăzută a ratei expansiunii monetare, când rata inflaţiei este prea mare.
- nu există o relaţie de determinare necesară între evoluţia masei
monetare şi nivelul preţurilor, pe de o parte, şi rata şomajului, pe de
altă parte;
Spre deosebire de doctrina keynesistă (care considera că şomajul şi
inflaţia nu pot exista în acelaşi timp, astfel că o politică de expansiune
monetară, adică o inflaţie controlată, poate duce la rezolvarea problemei

471
Friedman M., „A Theoretical Framework for Monetary Analysis”, Journal of Political
Economy, Vol. 78, No. 2 (Mar. - Apr. 1970), pp. 193-238, pp. 194.
472
Ibidem, pp. 202-206.
473
Ibidem, pp. 202.
474
Popescu Gh., op. cit., pp. 703.

200
şomajului), monetariştii apreciază că şomajul şi inflaţia pot exista în acelaşi
timp, astfel că o creştere a ratei de expansiune monetară poate reduce
temporar şomajul, dar sporeşte permanent inflaţia. În sens opus, scăderea
masei monetare are ca efect direct creşterea şomajului, sporirea numărului
şomerilor fiind, în fapt, expresia costului social al reducerii inflaţiei.
- printr-o politică monetară adecvată, autorităţile publice pot
asigura funcţionarea normală a economiei. Statul şi autorităţile monetare
vor controla numai masa totală de bani din economie, restul proporţiilor şi
corelaţiilor urmând să se realizeze exclusiv prin mecanismele concurenţiale
ale pieţei.
Susţinători ai economiei libere de piaţă, monetariştii apreciază că
echilibrul economic poate fi asigurat nu prin politica dirijistă, de intervenţie
a statului, ci printr-o politică monetară adecvată. Pentru aceasta, Milton
Friedman a propus o rată anuală de variaţie a masei monetare în circulaţie
de 3-5% pe termen scurt şi 2-3% pe termen lung, o astfel de evoluţie fiind în
corelaţie cu factori precum:
- evoluţia previzibilă a producţiei;
- evoluţia populaţiei şi a forţei de muncă;
- evoluţia previzibilă a preţurilor;
- evoluţia previzibilă a preferinţei spre lichiditate a populaţiei etc.
Funcţiile statului, prin urmare, ar fi acelea de control al masei
monetare în circulaţie şi de asigurare a veniturilor necesare funcţionării sale,
toate celelalte elemente ale economiei urmând a se stabili prin intermediul
pieţei (producţie-consum, ocuparea forţei de muncă, evoluţia preţurilor şi a
veniturilor, repartizarea veniturilor în societate etc.).
Pentru asigurarea folosirii depline a resurselor muncă, creşterii
economice şi stabilităţii preţurilor, măsurile propuse de monetarism vizează:
- controlul masei monetare din circulaţie;
- delegarea prerogativelor monetare unei singure autorităţi, Banca
Centrală este responsabilă de politica monetară şi evoluţia economică;
- reglementarea exclusivă a ofertei globale de bani, celelalte corelaţii
din economie stabilindu-se în mod liber.

VIII.4. Teoria capitalului uman

Teoriei „capitalului uman” s-a dezvoltat începând cu debutul anilor

1960, prin aceasta încercându-se explicarea formării, dezvoltării şi
acumulării capitalului uman, precum şi relaţiile dintre distribuirea lui şi
variatele forme de comportament economic. În perioada actuală, activele
intangibile ale unei entităţi economice (fie ea întreprindere sau chiar ţară),
care includ în mod special capitalul uman, reprezintă o resursă esenţială,

201
care poate asigura avantajul competitiv al acelei entităţi în raport cu
altele475.
Potrivit economistului britanic Mark Blaug, „conceptul de capital
uman sau «fundamentul» programului de cercetare privind capitalul uman
este reprezentat de ideea că indivizii investesc în ei înşişi în diverse moduri,
nu de dragul satisfacţiilor prezente, ci pentru beneficii viitoare, de ordin
pecuniar şi nepecuniar. Aceştia: (1) îşi pot consuma banii pe servicii
medicale; (2) pot dobândi voluntar educaţie suplimentară; (3) îşi pot cheltui
timpul căutând un loc de muncă ce oferă cel mai mare salariu posibil, în loc
să accepte prima ofertă pe care o primesc; (4) pot achiziţiona informaţie
despre oportunităţile privind locurile de muncă; (5) pot migra pentru a găsi
oportunităţi mai bune de angajare; (6) sau pot alege locuri de muncă mai
prost plătite dar cu mare potenţial de învăţare în locul slujbelor bine plătite
dar fără perspective. Toate aceste fenomene – sănătate, educaţie, căutarea
unui loc de muncă, accesul la informaţii, migraţia şi învăţarea la locul de
muncă – pot fi văzute mai degrabă ca o investiţii decât ca o cheltuială, fie că
sunt făcute în indivizi în nume propriu, fie că sunt întreprinse de societate în
numele membrilor săi”476.
Prin urmare, asemănător monetariştilor, Mark Blaug consideră că
indivizii nu se rezumă la a alege între consum şi economisire, ci
armonizează factorii nepecuniari (cum ar fi, de pildă, îmbunătăţirea
perspectivelor de carieră şi a poziţiei sociale viitoare) cu cei pecuniari
(creşterea veniturilor viitoare).
Pornind de la aceste considerente, reprezentanţii teoriei capitalului
uman susţin că economistul trebuie să abordeze şi subiecte care, în mod
tradiţional, nu făceau parte din obiectul de studiu al economiei şi să vină cu
explicaţii privind evoluţia nevoilor, importanţa anumitor nevoi, schimbarea
preferinţelor etc., luând în considerare „ciclul vieţii”. Spre exemplu, pe
măsură ce îmbătrâneşte, individul va fi mult mai puţin dispus să investească
pentru viitor, orientându-se spre consumul imediat, şi invers, iar astfel de
corelaţii pot explicaţii anumite modificări ale preferinţelor şi nevoilor
indivizilor. În plus, apelând tot la factori şi opţiuni individuale, pot fi
explicate anumite „inegalităţi” sociale aparente, cum ar fi, de exemplu,
opţiunea de a nu munci (şomajul „voluntar”).
Liderul cercetărilor în domeniul capitalului uman este economistul
american Gary Stanley Becker, laureat al Premiului Nobel pentru Economie
în anul 1992, principalele lucrări ale acestuia fiind: „Capitalul uman”,

475
Vreja L.O., „The Concept of Knowledge-based Organization within the Present
Economic Environment, Euromentor, Vol.II, No. 2/June 2011, pp. 75-89.
476
Blaug M., „The Empirical Status of Human Capital Theory: A Slightly Jaundiced
Survey”, Journal of Economic Literature, Vol. 14, No. 3 (Sep., 1976), pp. 829.

202
publicată în anul 1964, “Teoria economică”, publicată în anul 1971,
„Abordarea economică a comportamentului uman”, publicată în anul 1976,
„Tratat asupra familiei”, publicată în anul 1981.
Teoria capitalului uman a constituit punctul de plecare pentru o serie
de alte teorii economice, printre care teoria familiei, economia relaţiilor şi
activităţilor sociale nemarfare sau noua teorie a consumatorului.

Teoria familiei
În cadrul teoriei familiei, căsătoria este analizată ca o alegere
raţională a celor doi soţi, care vor urmări să-şi maximizeze nivelul
satisfacţiilor, prin comparaţie cu ceea ce ar fi obţinut fiecare dintre ei în
condiţiile în care trăiau singuri. În ceea ce priveşte diviziunea muncii în
cadrul familiei, fiecare dintre parteneri are de câştigat din specializarea
unuia în activităţi externe şi a celuilalt în activităţi domestice. Fiecare dintre
parteneri investeşte resurse pentru specializarea respectivă, ceea ce va duce
la creşterea productivităţii şi, implicit, la creşterea veniturilor477.
În acelaşi mod, rata fertilităţii este analizată ca o decizie pur
raţională a soţilor de a avea sau nu copii şi de a hotărî numărul acestora.
Astfel, naşterea unui nou copil este o „opţiune” pe care o face cuplul şi care
are la bază un calcul economic.
Pentru a putea trata din punct de vedere o serie de aspecte precum
iubirea, altruismul, filantropia, credinţa, pentru a le putea cuantifica şi a
putea previziona evoluţia acestora, teoria familiei utilizează o metodologie
econometrică. Sunt integraţi, astfel, factori demografici în mecanismele
economice, obiectivul principal al cercetărilor de profil fiind acela de a
stabili legături între fenomenele demografice şi evoluţia datelor economice
generale.

Economia relaţiilor nemarfare

Abordarea economică a familiei a fost generalizată la totalitatea
activităţilor şi relaţiilor sociale, fie ele cu caracter marfar (o cumpărare), sau
cu caracter nemarfar (de pildă, filantropia sau activităţile politice).
Potrivit lui Gary Becker, în limbajul comun sunt vehiculate cel puţin
trei definiţii conflictuale ale obiectului de studiu al economiei, şi anume478:
- alocarea bunurilor materiale pentru satisfacerea nevoilor materiale;
- sectorul pieţei;

477
Becker G.S., A Treatise on the Family, Harvard, Harvard University Press, 1993,
pp. 3-4.
478
Becker G.S., The Economic Approach to Human Behavior, Chicago, The University of
Chicago Press, 1990, pp. 3.

203
 - alocarea resurselor limitate pentru îndeplinirea unor obiective
alternative.
Dintre cele trei definiţii, prima este cea mai îngustă şi cea mai puţin
satisfăcătoare pentru că nu explică adecvat nici modul în care funcţionează
piaţa, nici ceea ce fac economiştii, iar cea mai cuprinzătoare şi mai generală
este cea de-a treia, definind economia prin natura problemei ce urmează a fi
rezolvată. Ceea ce separă, însă, disciplina economică de toate celelalte
discipline nu este, în opinia lui Becker, obiectul de studiu al acesteia, ci
modul de abordare a problemelor ce trebuie rezolvate479. Iar abordarea
economică poate fi aplicată fiecărui aspect al comportamentului uman care
este legat de alocarea unor resurse limitate şi de opţiunile privind folosirea
acestor resurse limitate pentru a satisface nevoi alternative. În viaţa de zi cu
zi, fiecare individ este pus în faţa unei alegeri pentru satisfacerea uneia sau
alteia dintre nevoi cu resursele avute la dispoziţie (de pildă, opţiunea de a
cumpăra o carte, a merge la un spectacol sau a cumpăra o nouă pereche de
pantofi cu aceeaşi sumă de bani).
Utilizând analiza economică şi econometria, diverşi autori au produs
o mare varietate de studii şi lucrări pentru a studia: criminalitatea, motivul
sinuciderilor, comportamentele altruiste şi interacţiunile sociale, atitudinile
religioase, divorţurile, etc.

Noua teorie a consumatorului

Noua teorie a consumatorului a fost dezvoltată de economistul
australian Kelvin J. Lancester (1924-1999), care a încercat să răspundă
criticilor la adresa „societăţii de consum” potrivit cărora consumatorul este
manipulat de producător prin intermediul publicităţii.
După cum spune însuşi autorul, principala noutate tehnică a teoriei
sale constă în „ruperea de abordarea tradiţională potrivit căreia bunurile sunt
obiectele directe ale utilităţii şi înlocuirea acesteia cu supoziţia că utilitatea
este derivată din proprietăţile sau caracteristicile bunurilor. Admitem
consumul ca pe o activitate în care bunurile, singure sau în combinaţie, sunt
intrări, iar ieşirile sunt un ansamblu de caracteristici. Utilitatea sau ordinea
preferinţelor ordonează ansamblul de caracteristici, iar ansamblul de bunuri
este ordonat doar indirect, prin intermediul caracteristicilor pe care le
posedă. O anumită mâncare (tratată ca bun singular) posedă caracteristici
nutriţionale, dar posedă, de asemenea, şi caracteristici estetice, iar variatele
mâncăruri vor deţine aceste caracteristici în proporţii relative diferite”480.

479
Ibidem, pp. 4-5.
480
Lancaster K.J., „A New Approach to Consumer Theory”, The Journal of Political
Economy, Vol. 74, No. 2 (Apr., 1966), pp. 133.

204
 Prin urmare, potrivit noii teorii, individul nu este un simplu
„consumator”, ci şi un „producător” al propriilor satisfacţii, care foloseşte,
în acest scop, cumpărăturile de pe piaţă şi propriul timp liber ca „inputuri”
sau „intrări”. Astfel, individul este un agent raţional, care va face
întotdeauna cele mai bune alegeri pentru satisfacerea propriilor nevoi şi
satisfacţia personală.

VIII.5. Teoria economiei ofertei

Teoria economiei ofertei („supply-side economics”) s-a dezvoltat în

anii 1980, ca o replică la ideea doctrinei keynesiste privind susţinerea
cererii, keynesismul fiind considerat responsabil pentru declinul economiei
americane din anii 1970.
Ideea fundamentală a keynesismului era aceea că cererea globală
(volumul cheltuielilor din economie) este singurul factor care determină
mărimea produsului naţional brut al unei ţări şi nivelul ocupării resurselor
de muncă, şomajul şi creşterea economică redusă fiind consecinţe ale unui
volum scăzut al cheltuielilor. Prin urmare, soluţia era sporirea cheltuielilor
totale, inclusiv prin creşterea deficitului bugetar.
De cealaltă parte, teoria economiei ofertei a considerat că doctrina
keynesistă a ignorat în totalitate producţia, care, în opinia reprezentanţilor
acesteia, trebuie încurajată pentru că joacă un rol hotărâtor în evoluţia
economică („oferta creează cererea”).
Producţia (oferta) fundamentează consumul şi standardele de trai,
astfel că, pe termen lung, nivelul veniturilor reflectă capacitatea de a
produce bunuri şi servicii. Fără creşterea consumului nu se poate ajunge la
niveluri mai ridicate ale veniturilor şi ale standardelor de trai”.481
Din punctul de vedere al ofertei, se poate vorbi despre două tipuri de
preţuri care guvernează producţia:
- un preţ care determină alegerea între creşterea venitului curent şi
timpul liber;
- un preţ care determină alegerea între creşterea venitului viitor
(investiţia) şi consumul curent.
Politica fiscală, adică de mărimea fiscalităţii, influenţează ambele
preţuri: cu cât fiscalitatea este mai mare, cu atât este mai mic costul timpului
liber şi al consumului curent şi invers. Prin urmare, o politică fiscală
împovărătoare stimulează „lenea” şi „consumul”, astfel că, pe termen lung,

481
Gwartney D.J, „Supply-Side Economics”, The Concise Encyclopedia of Economics,
Library of Economics and Liberty, disponibil online la: http://www.econlib.org/
library/Enc/SupplySideEconomics.html.

205
sporirea sarcinii fiscale nu asigură accelerarea creşterii economice, ci,
dimpotrivă, duce la încetinirea acesteia sau chiar la stagnare şi recesiune.
Concentrându-se asupra stimulentelor individuale şi private care
determină evoluţia veniturilor, producţiei şi economiilor, teoria ofertei
apreciază că esenţială pentru creşterea economică este oferta de factori de
producţie: investiţii, stoc de capital, forţă de muncă.
Este necesară, însă, corelarea ofertei factorilor de producţie cu costul
serviciilor prestate şi cu profitul realizat: (1) atunci când costul serviciului
este ridicat, iar veniturile nete realizate de întreprinzători sunt reduse,
interesul pentru investiţii va fi mic; (2)invers, când costul serviciului este
scăzut, iar venitul net mare, interesul pentru investiţii, adică oferta de factori
de producţie, este mare.
Rezultă, de aici, că tipul de impozitare a veniturilor întreprinzătorilor
este hotărâtor în bunul mers al economiei, în asigurarea echilibrului
economic şi înlăturarea disfuncţiunilor. Cea mai bună formă de impo-
zitare, potrivit teoriei ofertei, este cea liniară, deoarece impozitul liniar
afectează cel mai puţin profitul întreprinderilor şi generează creşterea ofertei
de factori de producţie. Economiştii ofertei propun menţinerea la niveluri
scăzute a veniturilor bugetare şi, implicit, a cheltuielilor bugetare, inclusiv
prin reducerea unor cheltuieli mai puţin importante, precum plăţile pentru
servicii sociale.
Principiile de bază ale teoriei economiei ofertei sunt urmă-
toarele:
1. Modificările ratei fiscalităţii exercită o influenţă directă
asupra veniturilor bugetare: până la un anumit nivel, creşterea fiscalităţii
determină sporirea veniturilor bugetare, însă de la un anumit nivel în sus
orice creştere a fiscalităţii generează reducerea veniturilor bugetare. Prin
urmare, este necesară găsirea ratei optime a fiscalităţii pentru care veniturile
bugetare se maximizează, concomitent cu maximizarea ofertei de factori de
producţie şi, implicit, a celei de bunuri şi servicii, dar şi cu încurajarea
muncii, producţiei, economisirii şi investiţiilor etc.
2. Modificările ratei fiscalităţii afectează în mod direct utilizarea
factorilor de producţie muncă şi capital: orice reducere a impozitării unui
factor, duce la creşterea volumului utilizării ambilor factori.
3. Atunci când cheltuielile guvernamentale sunt constante, ratele
fiscalităţii afectează veniturile.
4. Reducerea fiscalităţii oricărui factor nu duce în mod necesar
la scăderea veniturilor bugetare totale.
5. Dacă fiscalitatea unui factor creşte, iar a celuilalt scade, cel de
al doilea factor va avea o evoluţie economică negativă.

206
 Astfel, „singura modalitate prin care politica fiscală poate influenţa
fiabil veniturile reale este prin modificarea stimulentelor ofertanţilor. Prin
modificarea stimulentelor pentru a favoriza munca în locul repausului,
investiţiile în locul consumului, sursele producţiei în locul luxului,
activităţile taxabile în locul celor netaxabile, guvernul poate grăbi, direct şi
energic, expansiunea reală a cererii şi venitului. Acesta este mandatul
economiei ofertei”482.

VIII.6. Mişcarea drepturilor de proprietate

Teoria drepturilor de proprietate pleacă de la ideea că drepturile de

proprietate reduc costul tranzacţiilor, care este format din costul timpului
(văzut ca o resursă rară de care dispune individul şi, prin urmare, trebuie
maximizată) şi costul informaţiei (o altă resursă rară, necesară individului
pentru a lua decizii).
Teoria drepturilor de proprietate a fost avansată încă din 1937, prin
lucrarea „Natura firmei” a lui Ronald Coase483, câştigător al premiului
Nobel pentru Economie, în 1991, pentru clarificarea rolului costului
tranzacţiilor şi al drepturilor de proprietate în buna funcţionare a economiei.
Cu toate acestea, mişcarea a luat amploare abia în anii 1960.
Teoria drepturilor de proprietate se bazează pe patru piloni, şi
anume:
- Conceptul „costului tranzacţiilor”;
- Teoria „producţiei” dreptului;
- Aplicarea raţionamentului economic la redescoperirea istoriei;
- Analiza comparată a eficienţei organizaţiilor economice.
Conceptul „costului tranzacţiilor”
Susţinând ideile economiei de piaţă, potrivit cărora alocarea
resurselor are loc în cadrul unui sistem de schimburi voluntare şi
contractuale între toţi agenţii economici, teoria susţine că, totuşi, sistemul de
piaţă este costisitor. Negocierea unui act (care implică, de pildă, deplasarea
la „piaţă”, informarea asupra calităţii produsului şi preţurilor acestuia la
diverşi ofertanţi, testarea produsului, etc.) implică un cost de energie,
informaţie, timp, bani.
Dacă în privinţa produselor definite şi standardizate (de pildă,
produse alimentare de bază) costurile tranzacţiilor suportate de cele două
părţi implicate în schimb sunt mici, în cazul produselor mai complexe
costurile tranzacţiilor devin din ce în ce mai mari, iar piaţa devine un
482
Gilder G., Wealth and Poverty, Washington, Regnery Publishing Inc., 2012, pp. 74.
483
Coase R.H., „The Nature of the Firm”, Economica, New Series, Vol. 4, Issue 16 (Nov.
1937), pp. 386-405.

207
mecanism „costisitor” în comparaţie cu alte forme de organizare socială (de
pildă, cele bazate pe comandă şi nu pe schimb). Pentru rezolvarea acestei
probleme apare firma (întreprinderea), care are rolul de a încheia anumite
tranzacţii ale căror costuri ar fi prea ridicate dacă ar fi finalizate prin
intermediul schimbului pur (între partenerii direct interesaţi).
Firma este, aşadar, o entitate specializată în realizarea schimburilor
între partenerii interesaţi, preluând o serie de sarcini necesare pentru
finalizarea tranzacţiilor la costuri cât mai mici, şi anume: informarea,
identificarea partenerilor de schimb, negocierea condiţiilor tranzacţiilor,
stabilirea preţurilor şi cantităţilor etc. La nivel individual, prin intermediul
firmei se reduce atât timpul, cât şi costul tranzacţiilor. La nivelul societăţii,
firma este sursa unor „economii”, dar şi a creşterii bunăstării tuturor.

Teoria „producţiei” dreptului

Pentru ca mecanismul alocării resurselor prin intermediul pieţei să
funcţioneze, este necesar ca participanţii la negocieri să deţină un drept de
proprietate precis, exclusiv şi transferabil asupra bunului schimbat. Potrivit
economiştilor mişcării drepturilor de proprietate, dreptul este o activitate
socială ce vizează creşterea surplusului economic prin definirea regu-
lilor care contribuie la reducerea nivelului costului tranzacţiilor (fie prin
atribuirea de noi drepturi de proprietate în domenii în care delimitările
proprietăţii sunt insuficiente, fie prin impunerea respectării regulilor
schimbului).
Apariţia legii (adică apariţia „statului”) este analizată similar
„producţiei” unei instituţii, rolul acesteia fiind acela de a permite cetăţenilor
să economisească resursele pe care, în absenţa legii (într-o situaţie de
anarhie), le-ar aloca fie pentru a stabili relaţii paşnice (a intra în contact unii
cu alţii), fie pentru a lupta unii împotriva celorlalţi, în scopul însuşirii
resurselor rare.

Aplicarea raţionamentului economic la redescoperirea istoriei

Una dintre preocupările economiştilor de proprietate a fost aceea a
identificării motivelor care au dus la diferenţele de dezvoltare între diversele
societăţi. Unele dintre cauzele care contribuit la evoluţia diferenţiată a
societăţilor pot fi identificate în sistemele diferite de instituţii şi de drepturi
de proprietate. De pildă, sistemele democratice, bazate pe respectarea
proprietăţii private, permit exploatarea mai eficientă a motivaţiilor
individuale pentru a asigura orientarea capitalurilor şi energiilor către
activităţile cele mai utile din punct de vedere social.
De cealaltă parte, sistemele închise şi nedemocratice, care nu
promovează dezvoltarea proprietăţii private, pot avea ritmuri de dezvoltare

208
mult mai reduse, chiar şi în situaţia în care dispun de resurse materiale şi
umane suficiente şi calificate.

Analiza comparată a organizaţiilor

Firmele, care joacă un rol hotărâtor în economia de piaţă prin
facilitarea schimbului, trebuie să funcţioneze eficient şi să ia decizii care
corespund cel mai bine intereselor colectivităţii. Pornind de la aceste
considerente, mişcarea drepturilor de proprietate se preocupă de studierea
unor noi aspecte ale activităţii economice în general, şi ale naturii firmelor
de afaceri, în mod special, precum:
- mecanismele interne de funcţionare ale firmelor (relaţiile dintre
autoritate, proprietate, control şi responsabilitate);
- efectele diferitelor structuri ale drepturilor asupra comporta-
mentului uman (firme cu proprietar unic, cu mai mulţi proprietari asociaţi,
cu capital dispersat, nonprofit, cooperative, conduse de muncitori, în
proprietate publică sau guvernamentală, etc.).
Potrivit economiştilor teoriei drepturilor, o firmă care nu mai
produce profit devine nerentabilă şi generează creşterea preţurilor. În acest
context, corporaţiile private oferă garanţia maximă a eficienţei şi maximum
de profit social, pentru că proprietarii de capital sunt cel mai bine motivaţi
pentru asigurarea profitului şi a funcţionării firmei în concordanţă cu
interesele societăţii. Într-o firmă publică, în schimb, managerii pot fi mai
tentaţi şi mai liberi să-şi urmărească propriile interese economice, în locul
celor ale societăţii.

VIII.7. Şcoala „Public Choice”

Şcoala alegerii publice („public-choice school”) aplică teoriile şi

metodele economiei la analiza comportamentului politic, domeniu care,
anterior apariţiei şi dezvoltării acesteia (anii 1950), era studiat exclusiv de
sociologi sau specialişti în studii politice484.
Printre reprezentanţii Şcoli alegerii publice se numără Gordon
Tullock şi James Buchanan, cofondatori ai „Centrului de Studiere a
Opţiunilor Colective” („Center for Study of Public Choice”), care, prin
lucrările şi ideile lor, au revoluţionat studiul proceselor decizionale
democratice.

484
Shughart F.W. II, „Public Choice”, The Concise Enciclopedia of Economics, Library of
Economics and Liberty, disponibil online la: http://www.econlib.org/library/
Enc/PublicChoice.html.

209
 Aceştia au integrat într-o singură abordare teoretică două domenii
tradiţional separate, aparţinând ştiinţei economice şi ştiinţei politice, şi
anume:
- mecanismele alegerii publice sau colective (unde şi cum sunt
cheltuiţi banii publici);
- procesele de luare a deciziilor, care determină distribuirea
fondurilor publice.
Şcoala „Public Choice” nu este preocupată de impactul economic şi
financiar al politicilor fiscale şi bugetare, ci de următoarele teme:
1. Analizarea raporturilor dintre instituţiile politice şi rezultatele
economice: măsura în care un anume sistem de organizare politică sau un
anume sistem electoral favorizează sau, dimpotrivă, împiedică eficienţa
economică şi socială;
2. Elaborarea unei teorii economice a birocraţiei: comportamentul
birocratului în alocarea resurselor sociale şi nivelul de eficienţă al utilizării
acestora;
3. Explicarea logicii de funcţionare a sistemelor politice cu
reprezentare parlamentară;
4. Identificarea factorilor economici pe care se bazează un
anumit sistem de instituţii politice.
Aplicând aceleaşi metode şi tehnici utilizate pentru identificarea
defectelor economiei de piaţă, reprezentanţii Şcoli „Public Choice” încearcă
să măsoare eficienţa economiei publice şi a pieţelor publice. Ei integrează
problemele referitoare la logica şi „producţia” deciziilor politice (aspecte
separate ale comportamentului uman) într-un singur model, admiţând că
indivizii care acţionează pe piaţă şi suportă efectele deciziilor politice sunt
aceiaşi indivizi desemnaţi să ia deciziile respective: „acţiunile colective
trebuie să fie, potrivit postulatului nostru, formate din acţiuni individuale.
Primul pas în construcţia noastră este, prin urmare, [formularea] unor
supoziţii privind motivaţia individuală şi comportamentul individual în
contrast cu activitatea privată sau individualizată. Teoria noastră începe,
aşadar, cu individul care acţionează sau ia decizii, pentru că acesta participă
la procesele prin care iau naştere alegerile de grup”485.
Cercetările Şcoli „Public Choice” au avut contribuţii considerabile la
explicarea cauzelor creşterii fenomenului statal sau birocratic în societăţile
occidentale, din aceste demersuri desprinzându-se două idei principale:
1. Problemele economice, sociale şi politice ale societăţilor
contemporane (de pildă, inflaţie, şomaj, inegalitate socială, creşterea
485
Buchanan J.M., Tullock G., The Calculus of Consent: Logical Foundations of
Constitutional Democracy,
Indianapolis, Liberty Fund, Inc., 1999, versiunea online, 3.1.3.

210
mişcărilor protestatare, etc.) arată nu falimentul economiilor de piaţă, ci
falimentul instituţiilor politice.
Funcţionarea democraţiilor actuale este viciată de un dezechilibru
intern fundamental, care face ca un număr din ce în ce mai restrâns şi
privilegiat de indivizi (şi anume birocraţia) să beneficieze de rezultatele
acţiunii publice, în vreme ce o masă din ce în ce mai mare de cetăţeni
suportă costurile.
2. Soluţia problemelor actuale nu constă în aplicarea unor măsuri
economice, ci în identificarea unor noi instituţii politice, care să înlăture
dezechilibrele sistemelor actuale şi, mai ales, să oprească extinderea
continuă a rolului birocraţiei administrative.
Cuvinte cheie: neoliberalism, ordoliberalism, monetarism, teoria
capitalului uman, teoria familiei, economia relaţiilor nemarfare, teoria
consumatorului, teoria economiei ofertei, mişcarea drepturilor de
proprietate, costul tranzacţiilor, şcoala „public choice”.
Teste de control şi evaluare:
1. Care este conţinutul principal al doctrinei neoliberalismului ?.
2. Care sunt trăsăturile principale ale economiei libere de piaţă şi
ale economiei centralizate ?.
3. Care sunt obiectivele economiei sociale de piaţă ?.
4. Care sunt ideile principale ale monetarismului ?.
5. În ce constă teoria cantitativă a lui Milton Friedman ?.
6. Care sunt preocupările principale ale teoriei capitalului uman ?.
7. Care sunt principiile de bază ale teoriei economiei ofertei ?.
8. Care sunt cei patru piloni ai mişcării drepturilor de proprietate ?.
9. Cum se defineşte costul tranzacţiilor ?.
10. Care este rolul firmei în scăderea costului tranzacţiilor ?.
11. Care sunt principalele teme de analiză ale şcolii „Public
Choice” ?.

211
 CAPITOLUL IX

TEORII ŞI MODELE ALE CREŞTERII ECONOMICE

IX.1. Creşterea şi dezvoltarea economică. Factorii creşterii

economice

Elemente disparate ale preocupărilor privind abordarea dinamicii

economice pot fi identificate încă din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, în
doctrina mercantilistă (modelul macroeconomic al reproducţiei produsului
social global), în teoria clasică engleză (în mod special la David Ricardo) şi,
mai puţin, în teoria neoclasică (preocupată mai mult de studiul stărilor de
echilibru şi de comportamentul agenţilor economici).
În pofida multitudinii acestor preocupări incipiente, problema
creşterii economice a fost dezvoltată abia în perioada interbelică, prin
lucrările şi ideile lui John Maynard Keynes, şi a devenit subiect de sine
stătător al analizei teoretice şi al politicilor practice abia în a doua jumătate a
secolului al XX-lea.
Două etape distincte pot fi identificate în evoluţia abordărilor
teoretice şi practice referitoare la creşterea economică, şi anume486:
- intervalul cuprins între perioada interbelică şi jumătatea anilor
1970, în care preocupările au vizat, cu preponderenţă, creşterea economică
la nivelul firmelor şi economiilor naţionale;
- perioada de după mijlocul anilor 1970, când aria preocupărilor s-a
extins la nivel global, fiind elaborate teorii şi modele globale de creştere
economică. Tot în această perioadă, problema creşterii economice a fost
abordată prin raportare la o serie de alte probleme precum: subdezvoltarea,
ordinea economică internaţională, globalizarea economiei mondiale, criza
energetică şi a resurselor primare, alimentaţia, populaţia, poluarea mediului
ambiant, etc.
Opiniile cu privire la definiţia creşterii economice sunt variate,
câteva dintre aceste definiţii fiind următoarele:

486
Popescu Gh., op. cit., pp. 743 şi pp. 743-761 pentru capitolul privind teoriile şi modelele
economice.

212
 - Creşterea cantităţii de efecte (economice) utile, într-o perioadă
determinată (Betty G. Fishman şi Leo Fishman);
- Creşterea produsului pe locuitor sau pe ora de muncă (W. Arthur
Lewis);
- Creşterea pe termen lung a capacităţii unei ţări de a asigura
aprovizionarea crescândă a populaţiei cu diferite bunuri economice (Simon
Kuznets);
- Tendinţele pe termen lung ale fenomenelor macroeconomice
(Aurel Iancu).
Începând cu sfârşitul anilor 1970, diverşi autori au încercat să
delimiteze conţinutul conceptelor creştere economică, dezvoltare economică
şi progres:
- creştere economică - sporul cantitativ al unor indicatori sintetici
macroeconomici;
- dezvoltare economică - ansamblul modificărilor din economia
naţională sau mondială (mişcare, evoluţie) punând accent pe schimbările
calitative:
- progresul - sensul ascendent al mişcării şi implicaţiile ei asupra
standardului de viaţă.
În ceea ce priveşte măsurarea creşterii economice, economiştii
identifică două moduri principale:
- măsurarea în termeni absoluţi, prin compararea unor indicatori
macroeconomici la începutul şi sfârşitul perioadei analizate, printre care:
Produsul Naţional Brut (PNB), Produsul Intern Brut (PIB), Produsul
Naţional Net (PNN), Venitul Naţional (Y), etc.
- măsurarea în termeni relativi, prin evoluţia nivelului unor
indicatori macroeconomici pe locuitor: PNB/loc.; PIB/loc.; PNN/loc.; Y/loc.
etc.
Tipuri de creştere economică:
 „creşterea economică pozitivă” – are loc atunci când indicatorii
pe locuitor au o evoluţie ascendentă de la o perioadă la alta (ritmurile medii
anuale de creştere ale indicatorilor macroeconomici de rezultate globale sunt
superioare ritmurilor medii de creştere a populaţiei);
 „creşterea economică zero” – are loc atunci când indicatorii pe
locuitor rămân nemodificaţi în perioade succesive (ritmurile de creştere ale
indicatorilor macroeconomici de rezultate şi ale populaţiei sunt egale);
 „creşterea economică negativă” – are loc atunci când indicatorii
pe locuitor se reduc de la o perioadă la alta (ritmurile de creştere ale

213
populaţiei sunt superioare ritmurilor de creştere ale indicatorilor
macroeconomici de rezultate).
Deşi nici în privinţa obiectivului principal al teoriilor creşterii
economice nu există unanimitate printre autori, acesta ar putea include
studierea condiţiilor reproducţiei lărgite a capitalului social, a factorilor care
determină creşterea venitului naţional (a valorii nou create), dar şi efectele
venitului naţional asupra raportului dintre producţie şi consum.
În perioada interbelică, teoriile creşterii economice au pus un accent
deosebit pe importanţa consumului, în perioada postbelică prioritare au
devenit investiţiile, nu numai ca factor de sporire a cererii, dar şi a ofertei.
Clasificarea teoriilor şi modelelor de creştere economică este, de
asemenea diversă, autorii avansând diverse categorii în funcţie de o serie de
criterii.
În funcţie de obiectul de referinţă, teoriile şi modelele creşterii
economice pot fi:
- Agregate care se referă la relaţia producţie-consum la nivelul
economiei naţionale, nediferenţiată pe ramuri;
- Dezagregate care se referă la evoluţia raportului producţie-consum
la nivelul ramurilor sau unităţilor economice.
Indiferent dacă sunt agregate sau dezagregate, modelele creşterii
economice sunt exprimate prin intermediul unor sisteme de ecuaţii, care
stabilesc legăturile între variabilele dependente şi cele independente.
În funcţie de aplicabilitatea lor, modelele creşterii economice pot
fi:
- Ideale – construcţii teoretice, aparent fără legătură cu realitatea;
- Experimentale sau econometrice – utilizează relaţiile stohastice şi
informaţia oferită de sursele statistice.
În funcţie de sursa de inspiraţie, teoriile şi modelele creşterii pot
fi:
- Dirijiste – macroeconomice;
- Neoclasice – microeconomice sau chiar macroeconomice:
- Structurale – de tip input-output:
- Globale – mondoeconomice.
În funcţie de variabila „timp”, teoriile şi modelele creşterii
economice pot fi:
- Statice – analizează situaţia la un moment dat sau pe un interval
foarte scurt;
- Dinamice – iau în calcul influenţa factorului timp şi analizează
situaţia prin raportare la intervale lungi.

214
 IX.2. Noţiuni specifice ale teoriilor şi modelelor creşterii
economice

Teoriile şi modelele economice utilizează o serie de noţiuni specifice

şi indicatori, dintre care cei mai importanţi sunt:487
 Coeficientul capitalului
Noţiunea a fost definită, încă din anul 1936, de economistul britanic
Roy F. Harrod, pornind de la ideea că analizarea unei economii dinamice
trebuie să ţină cont de relaţiile reciproce dintre următorii factori:
- forţa de muncă;
- produsul sau venitul pe cap de locuitor;
- cantitatea disponibilă de capital.
Dacă primii doi factori sunt consideraţi variabile independente,
rezultă că nevoia de capital va creşte în acelaşi ritm ca şi populaţia (cu
condiţia menţinerii constante a cunoştinţelor tehnice).
Coeficientul mediu al capitalului poate fi definit ca raport între
capitalul în funcţiune şi venitul unei perioade şi arată câte unităţi de capital
în funcţiune sunt necesare pentru a obţine o unitate de venit.
Coeficientul marginal al capitalului este calculat ca raport între
sporul capitalului şi sporul venitului şi arată câte unităţile suplimentare de
capital sunt necesare pentru a creşte venitul cu o unitate.
Cu cât coeficientul mediu al capitalului sau coeficientul marginal al
capitalului sunt mai mici, cu atât indică o eficienţă mai mare.
Potrivit lui Roy F. Harrod, coeficientul capitalului are o dublă
natură:
- Raport tehnic - exprimă mărimea capitalului necesar, în condiţiile
date ale tehnicii, pentru a produce o unitate de venit;
- Raport statistic, între capitalul în funcţiune şi venitul care se
obţine cu el.
 Productivitatea investiţiilor
Noţiunea a fost introdusă, în anul anul 1946, de economistul
american de origine rusă Evsey Domar, care considera că, pentru ocuparea
deplină a forţei de muncă, ritmul anual de creştere a venitului trebuie să fie
egal cu produsul dintre înclinaţia marginală spre economisire şi
productivitatea medie a investiţiilor.
Productivitatea medie a investiţiilor arată câte unităţi de venit se
obţin cu o unitate de capital în funcţiune.

487
Greiner A., Semmler W., Gong G., The Forces of Economic Growth. A Time Series
Perspective, Princeton, Princeton University Press, 2005, pp. 1-14; Solow R.M., „A
Contribution to the Theory of Economic Growth”, The Quarterly Journal of Economics,
Vol. 70, No. 1. (Feb., 1956), pp. 65-94.

215
 Productivitatea marginală a investiţiilor arată cu câte unităţi
creşte venitul la creşterea cu o unitate a capitalului (sau la o unitate de
capital investită).
Productivitatea medie a investiţiilor, fie în expresie medie, fie în
expresie marginală, indică o sporire a eficienţei când are tendinţă
crescătoare.
 Multiplicatorul investiţiilor
Noţiunea „multiplicatorul investiţiilor” a căpătat importanţă în teoria
economică odată cu publicării lui John Maynard Keynes, „Teoria generală a
folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”, publicată în anul 1936.
Potrivit lui John Maynard Keynes, „în anumite circumstanţe date, se
poate stabili un raport determinat, care va fi definit: multiplicator, între venit
şi investiţii [...] între volumul total al ocupării mâinii de lucru şi volumul de
ocupare direct legat de investiţii”488. Prin urmare, multiplicatorul indică
nivelul creşterii venitului în funcţie de creşterea nivelului investiţiilor
globale.
Multiplicatorul arată că „cu cât trebuie să crească gradul de ocupare
a mâinii de lucru pentru a genera o sporire a venitului real suficientă pentru
a-i determina [pe indivizi] să facă economiile necesare, iar acesta este
funcţie a înclinaţiilor lor psihologice”489.
Multiplicatorul este:
- direct proporţional cu înclinaţia marginală spre consum: cu cât
va fi mai mare partea din venit (şi din sporul venitului) alocată consumului,
cu atât multiplicatorul va fi mai mare. Sau invers, cu cât se consumă mai
mult din venit, cu atât o investiţie mai mică va crea un venit mai mare şi
invers;
- invers proporţional cu înclinaţia marginală spre economisire:
cu cât va fi mai mare partea economisită din venit (şi din sporul venitului),
cu atât multiplicatorul va fi mai mic şi invers. Sau invers, cu cât se
economiseşte mai mult din venit, cu atât eficienţa investiţiilor va fi mai mică
şi invers.
 Coeficientul de acceleraţie (acceleratorul)
Coeficientul de acceleraţie măsoară efectul creşterii venitului
asupra investiţiilor, teoria acceleratorului susţinând că investiţia depinde
de proporţia în care evoluează venitul.
Prin urmare, investiţia viitoare depinde de evoluţia venitului, de
rata scontată a profitului: dacă întreprinzătorii se aşteaptă ca ritmul de
creştere al cererii pentru produsul lor să fie egal, în perioadele următoare, cu

488
Keynes J.M., op. cit., pp. 45.
489
Ibidem, pp. 47.

216
cererea înregistrată în prezent, şi ca partea de profit să rămână neschimbată,
ei vor investi potrivit modelului pur al acceleratorului.
Dacă în calculul coeficientului capitalului volumul investiţiilor este
variabila independentă care determină sporirea veniturilor viitoare, în
calculul acceleratorului creşterea venitului (a cererii) este variabila
independentă care determină un anumit volum al ofertei de investiţii.
Acceleratorul se obţine prin adunarea, la coeficientul marginal al capitalului,
a mărimii înclinaţiei marginale spre economisire.
Principiul acceleratorului funcţionează astfel:
- Dacă venitul nu creşte în ritmul cerut de investitori, va rezulta o
capacitate de producţie excedentară. Întreprinzătorii îşi reduc investiţiile şi
chiar stocul de capital existent, iar reducerea investiţiilor duce la noi
diminuări ale venitului, astfel încât nu se poate ajunge la nivelul necesar „de
echilibru” al acceleratorului.
- Dacă ritmul de creştere al venitului este mai mare decât cel aşteptat
de întreprinzători, atunci ei îşi măresc investiţiile, ceea ce duce la creşterea
venitului şi, prin aceasta, la depăşirea nivelului „de echilibru” al
acceleratorului.
Prin urmare, investiţiile viitoare vor evolua direct proporţional cu
evoluţia veniturilor dorite de întreprinzători. La coeficientul capitalului
veniturile viitoare evoluează direct proporţional cu dinamica investiţiilor.

 Funcţia de producţie
În forma sa generală, acest indicator leagă volumul producţiei
(output, ieşiri, rezultate) şi variaţiile ei, de o serie de variabile independente
(input, intrări, factori de producţie).
Prin urmare, funcţia convenţională a producţiei este o relaţie input-
output, între intrările în producţie şi ieşirile din producţie. Privind producţia
în continuitatea ei, intrările sunt incremente (creşteri) ale capitalului utilizat
sau investiţii, iar ieşirile sunt incremente ale produsului (venitului).
Relaţia dintre intrări şi ieşiri devine, aşadar, o relaţie între investiţii şi
componentele produsului, exprimabilă fie prin „coeficientul marginal al
capitalului”, fie prin „productivitatea marginală a investiţiilor”.

IX.3. Teorii şi modele ale creşterii economice

IX.3.1. Modelul Harrod-Domar

Modelul de creştere economică a lui John Matnard Keynes a pus

accent pe rolul consumului şi al cererii, principalul parametru al acestui
model fiind „multiplicatorul investiţiilor”. Deşi Keynes a demonstrat cum se

217
poate ajunge, pe termen scurt, la ocuparea deplină a forţei de muncă, el nu
a analizat condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca economia să continue să
producă la acest nivel pe termen lung.
Această analizată a fost realizată ulterior de economiştii Roy F.
Harrod şi Evsey Domar490, care au ajuns la concluzia că pentru a asigura
ocupare deplină pe termen lung este necesară îndeplinirea a două condiţii:
1. Economia trebuie să investească, în fiecare an, atât cât este
necesar pentru deplina ocupare a resurselor de muncă disponibile. În
situaţia în care investiţiile scad sub acest nivel, cererea efectivă va fi
insuficientă pentru a asigura ocuparea deplină.
2. Ritmul creşterii venitului naţional trebuie să fie egal cu
creşterea numerică (fizică) a forţei de muncă plus creşterea produc-
tivităţii muncii.
De pildă, dacă numărul lucrătorilor creşte anual cu n%, iar
productivitatea individuală creşte anual cu a%, atunci pentru ocuparea
deplină a resurselor de muncă, venitul naţional trebuie să crească anual cu (n
+ a)%. Dacă venitul naţional creşte cu o valoare mai mică, atunci ocuparea
nu va fi deplină, adică vor exista şomeri.
Dacă modelul keynesist de creştere economică era static, modelul
Harrod-Domar este unul dinamic.
Roy F. Harrod arată că, într-o economie dinamică, se modifică atât
nivelul venitului, cât şi condiţiile fundamentale: creşterea populaţiei,
progresul tehnic şi productivitatea muncii.
Fiind preocupat de identificarea nevoii de capital, Harrod va încerca
să afle şi necesarul de economii care urmează a fi transformat în capital. În
situaţia în care condiţiile fundamentale ale creşterii economice (creşterea
populaţiei şi productivitatea muncii) ca variabile independente, iar
cunoştinţele tehnice rămân constante, rezultă că nevoia de capital va creşte
în acelaşi ritm cu creşterea populaţiei şi această nevoie va putea fi
satisfăcută dacă populaţia economiseşte o fracţiune constantă din venitul ei
total. Mărimea acestei fracţiuni depinde de coeficientul capitalului, iar dacă
progresul tehnic este neutru, coeficientul rămâne constant.
Stabilind astfel nevoia de capital suplimentar pentru ocuparea
deplină a forţei de muncă, Harrod a urmărit să identifice factorii care
determină „înclinaţia spre economisire” a indivizilor, pentru aceasta
împărţind economiile individuale în două părţi:
- economiile necesare pentru satisfacerea nevoilor în timpul vieţii
sale;
- economiile necesare pentru transmiterea prin moştenire.

490
Besomi D., „Harrod on the classification of technological progress. The origin of a wild-
goose chase”, BNL Quartely Review, No. 208, Mar. 1999, pp. 95-118.

218
 Totalul economiilor societăţii este calculat ca sumă între econo-
miile particulare (ale indivizilor) şi surplusul de economii al corporaţiilor.
Potrivit modelului Harrod, în care coeficientul capitalului este
constant, rata acumulării este egală cu rata de creştere a populaţiei,
astfel că nevoia sporirii capitalului va creşte în acelaşi ritm cu creşterea
populaţiei.
Harrod a introdus o clasificare a ratei de creştere economică, şi
anume:
- rata garantată (warranted rate of growth) – rata de creştere la
care toate economiile sunt absorbite în investiţii, fiind rata care asigură
investiţiilor obţinerea venitului dorit;
- rata naturală (natural rate of growth) – rata necesară pentru a
asigura ocuparea deplină a forţei de muncă şi utilizarea integrală a celorlalţi
factori de producţie;
- rata reală (true rate of growth) – rata realizată efectiv.
În modelul lui Harrod, rata garantată are rolul de factor principal al
echilibrului şi creşterii economice, aceasta oferind posibilitatea ca oferta şi
cererea de mărfuri şi servicii să rămână în stare de echilibru.
Modelul de creştere economică duce la următoarele situaţii:
 Dacă rata garantată este egală cu rata naturală şi cu rata
reală, atunci economia este perfect echilibrată, iar ocuparea resurselor de
muncă este deplină.
 Dacă rata garantată nu este egală cu rata naturală şi cu rata
reală, atunci:
- rata reală este mai mare decât rata garantată – dimensiunile
capitalului sunt insuficiente pentru întreprinzători, aceştia îşi vor spori
comenzile, ceea ce favorizează starea de expansiune economică, efortul
investiţional pe unitate de venit scăzând în perioada de prosperitate;
- rata reală este mai mică decât rata garantată – se reduce cererea
de noi capitaluri, activitatea economică se restrânge şi se ajunge la recesiune
economică, efortul investiţional pe unitate de venit crescând în perioada de
declin;
- rata reală este mai mare decât rata naturală – creşterea
economică se realizează în condiţiile folosirii unor resurse de muncă
suplimentare faţă de cele naţionale (provenite din emigraţie);
- rata reală este mai mică decât rata naturală – rata creşterii
anuale a venitului este inferioară celei necesare ocupării depline a resurselor
de muncă disponibile, astfel că apare şomajul;
- rata naturală este mai mică decât rata garantată – creşterea
economică poate fi încetinită din cauza insuficienţei resurselor de muncă,
situaţia putând fi depăşită numai prin aportul imigranţilor;

219
 - rata naturală este mai mare decât rata garantată – ritmul
creşterii economice asigură investitorilor veniturile necesare, dar nu se
ocupă integral resursele de muncă. Astfel, există o presiune a ofertei de
muncă asupra locurilor disponibile din economie, ceea ce va determina
reducerea salariilor şi şomaj.
Pornind de la aceste situaţii, Harrod a considerat că ştiinţa
economică trebuie să găsească soluţii pentru următoarele două situaţii:
1. Oscilaţiile ciclice ale producţiei, adică îndepărtarea rate garantate
de rata reală
Pentru rezolvarea acestei probleme, Harrod a considerat că politica
de manipulare a ratei dobânzii (teoria keynesistă) este insuficientă, dobânda
fiind o sumă foarte mică în comparaţie cu profiturile sau pierderile totale,
care se înregistrează în condiţiile oscilante ale preţurilor.
Prin urmare, pentru eliminarea oscilaţiilor ciclice ale preţurilor şi ale
producţiei, el a propus crearea unui fond stabilizator de marfă, care să
asigure schimbul unităţii băneşti pe un sortiment permanent de mărfuri,
rolul unui astfel de fond fiind:
- cumpărarea de mărfuri, de către stat, în perioada crizei de
supraproducţie, împiedicând reducerea producţiei şi scăderea preţurilor;
- vânzarea de mărfuri, de către stat, în perioada de expansiune,
prevenind creşterea exagerată a preţurilor şi sporirea exagerată a producţiei.
Cum sumele încasate din vânzări se vor compensa cu cheltuielile de
cumpărare, deficitul bugetar nu va creşte considerabil.
2. Depresiunea economică, adică îndepărtarea ratei garantate de
rata naturală
Pentru rezolvarea acestei probleme, Harrod a propus, ca şi Keynes,
reducerea ratei dobânzii, însă el a considerat că statul nu trebuie să aplice
măsuri de politică inflaţionistă, ci trebuie să emită obligaţiuni de stat fără
dobândă, sumele obţinute urmând a fi utilizate pentru creditarea economiei
fără dobândă. Astfel, statul ar prelua economiile populaţiei şi le-ar
transforma în investiţii pe termen lung.

IX.3.2. Modelul dinamicii globale şi teoria creşterii zero

Modelul dinamicii mondiale şi teoria „creşterii zero” au fost dez-

voltate din ideile profesorilor de la Massachusetts Institute of Technology,
între care Jay W. Forrester, aceştia elaborând, în anul 1972, lucrarea
„Limitele creşterii” la cererea Clubului de la Roma491.
491
Fondat în 1968, Clubul de la Roma este format din oameni de ştiinţă, economişti,
oameni de afaceri, înalţi funcţionari publici, foşti şi actuali şefi de stat din întreaga lume,
având drept obiectiv identificarea de soluţii la problemele care afectează viitorul planetei.

220
 În lucrarea „Limitele creşterii”, autorii au analizat cinci variabile
interdependente ale creşterii economice, şi anume:
- populaţia şi dinamica ei;
- capitalul, respectiv investiţiile succesive de capital şi procesul
dezvoltării industriei la scară planetară;
- producţia agricolă mondială şi alimentaţia;
- consumul de resurse neregenerabile;
- poluarea mediului natural.
Cercetând ritmurile creşterii economice la nivel mondial în primele
şapte decenii ale secolului al XX-lea şi tendinţele înregistrate de cele cinci
variabile, autorii lucrării au ajuns la concluzia că, „dacă tendinţele actuale
de creştere a populaţiei, industrializării, poluării, producţiei alimentare şi
tendinţele epuizării resurselor continuă neschimbate, limitele creşterii pe
această planetă vor fi atinse în decursul următorilor o sută de ani. Cel mai
probabil rezultat va fi un declin mai degrabă brusc şi necontrolat atât al
numărului populaţiei, cât şi al capacităţii industriale”492.
Acest declin brusc şi de necontrolat al omenirii s-ar produce din
cauza următoarelor motive:
- insuficienţa alimentelor pentru o populaţie care creşte mai rapid
decât producţia agricolă (populaţia creşte în proporţie geometrică, producţia
agricolă creşte în proporţie aritmetică);
- insuficienţa resurselor (cel puţin a celor neregenerabile) pentru
continuarea dezvoltării industriale, pe scară tot mai largă;
- dezechilibrul ecologic determinat de poluarea mediului
înconjurător ca urmare a industrializării şi a consumului individual din ce în
ce mai mare.
Soluţia propusă consta în strategia „creşterii zero”, potrivit căreia
prevenirea declinului poate fi realizată doar prin măsuri care să asigure
menţinerea echilibrului creşterii şi dezvoltării la scară planetară.
Fără a însemna stagnare economică, teoria creşterii zero presupune
atingerea şi menţinerea unui echilibru între bucla pozitivă şi bucla negativă
a fiecărei variabile (de pildă, investiţiile suplimentare de capital trebuie să
fie egale cu amortismentul capitalului fix în funcţiune, natalitatea trebuie să
fie egală cu mortalitatea pentru ca sporul natural al populaţiei să fie „zero”).
Merite ale modelului dinamicii mondiale şi teoriei „creşterii zero”:
- identificarea consecinţelor dramatice ale creşterii economice
accelerate şi necontrolate promovate de ţările dezvoltate în primele şapte

492
Meadows D/H., Meadows D.L., Randers J., Brehrens III W.W., The Limits to Growths:
a Report for the Club of Rome’s Project on the Predicament of Mankind, New York,
Universe Book, 1972, pp. 23.

221
decenii ale secolului al XX-lea, care a generat risipă de resurse şi poluarea
crescândă a mediului natural;
- evidenţierea caracterului restrictiv al resurselor dezvoltării.
Minusuri ale modelului şi teoriei „creşterii zero”:
- simplificarea excesivă a problematicii creşterii economice, prin
raportarea la doar cinci variabile;
- ignorarea diferenţelor (politice, economice, sociale, geografice etc.)
dintre ţările lumii, tratând variabilele doar la nivel global (de pildă, în
privinţa problemei protecţiei mediului, care este una dintre cele mai
importante probleme cu care se confruntă societăţile în prezent, poate exista
o mare varietate de opinii inclusiv la nivelul aceleiaşi ţări493);
- neluarea în considerare a progreselor din domeniul ştiinţei şi
tehnicii, a modificărilor de structură, ajungând, astfel, la concluzii pesimiste
asupra viitorului;
- aplicarea măsurilor propuse de teoria „creşterii zero” ar însemna
menţinerea nivelurilor de dezvoltare ale ţărilor lumii şi, implicit, a
decalajelor dintre acestea.

IX.3.3. Modelul mondial structurat şi teoria creşterii organice

Modelul mondial structurat şi teoria „creşterii organice” au apărut ca

răspuns la primul raport către Clubul de la Roma şi la teoria „creşterii zero”,
prin publicarea, în anul 1974, a celui d-al doilea raport către Clubul de la
Roma, „Omenirea la răspântie”494.

Autorii lucrării au analizat ţările lumii luând în considerare cinci

grupe de criterii:
- tradiţiile;
- stilul de viaţă;
- nivelul de dezvoltare economică;
- structurile social-politice;
- similitudinea problemelor cu care sunt confruntate ţările lumii.
Pe baza acestor criterii, au fost constituite zece regiuni mai mult sau
mai puţin omogene, şi anume: America de Nord, Europa Occidentală,
Japonia, Australia, Africa de Sud şi restul ţărilor dezvoltate cu economie de
piaţă, Europa Răsăriteană şi U.R.S.S., America Latină, Africa de Nord şi
Orientul Mijlociu, Africa Tropicală, Asia de Sud-Est, şi China.

493
Vreja L.O., „The Environmental Problems from an Economic Perspective”, Cogito, Vol.
III, No. 4/December 2011, pp. 145-154.
494
Mesarovic M., Pestel E., Mankind at the Turning Point. The Second Report to the Club
of Rome, New York, New American Library, 1974.

222
 Pe lângă influenţele reciproce ale factorilor, autorii au luat în
considerare şi decizia umană, capabilă să aleagă una din mai multe variante
posibile.
Modelul sistemului mondial structurat este un sistem deschis,
presupunându-se că există o familie de parametri şi variabile care nu sunt
specificate şi care reflectă opţiunile grupurilor politice şi sociale ce
orientează evoluţia sistemului. Toate acestea sunt variabile „libere”: fără
precizarea acestora nu se poate „prevedea” nicio direcţie de evoluţie, iar
orice astfel de precizare conduce la alternative diferite de evoluţie a
sistemului.
Prin urmare, modelul nu este unul de construcţie predictivă, ci mai
degrabă un instrument de analiză de sistem a scenariilor viitoare. El încearcă
să stabilească acţiunile sau tendinţele necesare pentru atingerea, în viitor, a
anumitor obiective.
Diferenţa dintre modelul dinamicii mondiale şi modelul sistemului
mondial structurat este aceea că primul identifică o creştere nediferenţiată
(şi nocivă) în teoria şi practica primelor şapte decenii ale secolului al XX-
lea, în vreme ce al doilea vorbeşte despre o creştere organică, controlată.
Creşterea nediferenţiată are loc prin sporirea cantitativă, exponenţială a
rezultatelor din fiecare domeniu, pe când creşterea diferenţiată sau organică
este controlată prin voinţă şi obiective şi presupune schimbări calitative,
îndeosebi structurale.

Meritele modelului mondial structurat şi ale teoriei creşterii

organice:
- identificarea rolului indivizilor şi al statelor în creşterea economică
de tip organic, această creştere fiind controlată de oameni şi adaptabilă la
problemele complexe, prezente şi de perspectivă;
- confirmarea faptului că, având în vedere interdependenţa
fenomenelor, problemele nu se pot rezolva separat, ci în totalitatea lor, într-o
viziune globală, prin cooperare internaţională.
Minusuri ale modelului şi teoriei creşterii organice:
- simplificarea lumii prin reducerea diversităţii statelor lumii la zece
regiuni principale, clasificate în funcţie de criterii mai mult sau mai puţin
arbitrare;
- înţelegerea greşită a relaţiei dintre „independenţă” şi
„interdependenţă”, autorii considerând că interdependenţa dintre state este
invers proporţională cu independenţa acestora;
- reducerea caracteristicilor la un model matematic, ce nu poate să
includă o serie de aspecte nemăsurabile (tradiţii, relaţii sociale) care
influenţează puternic procesele creşterii şi dezvoltării sociale.

223
 În ansamblu, modelul mondial structurat (creşterea organiză) este
mai optimist decât modelul dinamicii mondiale (creşterea zero), putând fi un
punct de plecare pentru cercetări viitoare mai detaliate şi diferenţiate privind
creşterea economică a ţărilor şi a lumii.
Cuvinte cheie: dinamică economică, creştere economică, coeficientul
capitalului, productivitatea investiţiilor, multiplicator, coeficient de
acceleraţie (accelerator), funcţia de producţie, modelul Harrod-Domar,
modelul dinamicii globale, creştere zero, modelul mondial structurat,
creştere organică.

Teste de control şi evaluare:

1. Ce este dinamica economică ?.
2. Care sunt tipurile de creştere economică ?.
3. Care sunt criteriile de clasificare a modelelor şi teoriilor creşterii
economice şi ce categorii sunt identificate în funcţie de fiecare criteriu ?.
4. Ce este coeficientul capitalului ?.
5. Cum se defineşte productivitatea investiţiilor ?.
6. Ce este multiplicatorul ?.
7. Cum se defineşte coeficientul de acceleraţie (acceleratorul) şi ce
anume desemnează acesta ?.
8. Ce este funcţia de producţie ?.
9. În ce constă modelul Harrod-Domar de creştere economică ?.
10. Cum se definesc rata garantată, rata naturală şi rata reală de
creştere economică, în opinia lui Roy F. Harrod ?.
11. Care sunt relaţiile posibile dintre rata garantată, rata naturală
şi rata reală de creştere economică ?.
12. Ce soluţii identifică Roy F. Harrod pentru oscilaţiile ciclice de
producţie ?.
13. Ce soluţii susţine Roy F. Harrod pentru situaţiile de depresiune
economică ?.
14. Care sunt elementele principale ale modelului dinamicii globale
şi teoriei creşterii zero ?.
15. Care sunt meritele şi minusurile modelului dinamicii globale ?.
16. Care sunt elementele principale ale modelului mondial structurat
şi teoriei creşterii organice ?.
17. Care sunt meritele şi minusurile modelului mondial structurat ?.

224
 CAPITOLUL X

GÂNDIREA ECONOMICĂ DIN ROMÂNIA

INTERBELICĂ

Gândirea economică din România în perioada interbelică a fost

marcată de realităţile economice ale perioadei, dintre care pot fi amintite: (1)
Marea Unire desăvârşită la 1 decembrie 1918 şi unificarea politică,
economică şi administrativă a ţinuturilor locuite de poporul român; (2)
impactul Primului Război Mondial asupra societăţii în general, şi asupra
economiei ţării în particular; (3) criza economică globală din perioada 1929-
1933; (4) preocupările din domeniul teoriei şi practicii economice existente
la nivel internaţional etc.
În acest context, preocupările economiştilor români din perioada
interbelică au vizat următoarele teme şi probleme495:
- în plan teoretic şi metodologic: geneza economiei de piaţă în
România, trăsăturile şi perspectivele ei de dezvoltare, locul României şi în
general, al ţărilor preponderent agricole în economia mondială,
modernizarea şi completarea terminologiei de specialitate;
- în planul recomandărilor de politică economică:
 în perioada 1919-1929: (1) problematica reformei agrare; (2)
strategiile de dezvoltare economică şi, în primul rând, industrială; (3)
unificarea şi reforma monetară; (4)situaţia datoriei externe antebelice şi a
reparaţiilor de război cuvenite României;
 în perioada 1929-1933: (1) scăderea volumului producţiei şi al
investiţiilor; (2)creşterea nivelului şomajului; (3) politicile comercială şi
financiară internă şi externă;
 în perioada 1933-1939: (1) problematica generală a complexului
economic naţional; (2) rolul economic al statului; (3) modernizarea
legislaţiei muncii şi funcţiile cooperaţiei.
Dezbaterile de idei şi eforturile economiştilor români de identificarea
a unor soluţii la problemele specifice ale ţării au beneficiat şi de pe urma
dezvoltării învăţământului economic, a cercetării şi a publicisticii de

495
Mureşan D. et al., op. cit., pp. 235-246. Capitolul privind gândirea economică
românească din perioada interbelică se bazează, cu preponderenţă, pe lucrarea citată.

225
specialitate. De pildă, în anul 1913 a fost înfiinţată principala instituţie de
învăţământ superior economic, Academia de Înalte Studii Comerciale şi
Industriale din Bucureşti, iar ulterior s-a constituit facultăţi sau secţii de
studii economice în principalele oraşe ale ţării, precum Iaşi, Cluj, Braşov
etc. Mai mult, unele discipline economice erau studiate şi la alte profiluri
universitare (juridic, tehnic, agronomic), iar pentru nevoile practice ale vieţii
economice au fost înfiinţate sau au continuat să funcţioneze şcoli medii de
contabilitate, finanţe publice şi private, asigurări, circulaţie monetară.
În planul cercetării ştiinţifice, pot fi amintite o serie de instituţii
precum Institutul Social Român, Institutul de Statistică Generală, Institutul
Român pentru Studierea Conjuncturii Economice, care au încercat să
aprofundeze teoretic anumite teme de interes general privind dezvoltarea
economică a ţării.
De asemenea, un rol important în promovarea temelor economice în
rândul publicului larg, dar şi în planul dezbaterii de idei a fost jucat de presa
economică, printre cele mai importante publicaţii de specialitate numă-
rându-se: „Analele economice şi statistice”, „Independenţa economică”,
„Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială” şi „Argus”.

X.1. Curentul naţionalismului economic

Curentul naţionalismului economic a cunoscut o dezvoltare

considerabilă între deceniile doi-cinci ale secolului al XX-lea, determinată
în principal de situaţia economică dificilă a ţării din această perioadă
(problemele generate de Primul Război Mondial şi de unificarea economică
a ţării, precum şi deteriorarea poziţiei României în economia mondială).
Printre exponenţii acestui curent se regăsesc importanţi membri ai
Partidului Naţional-Liberal (precum Vintilă Brătianu sau E. Costinescu),
care au elaborat curentul naţionalismului economic sintetizat în deviza „prin
noi înşine”, care îşi propunea să apere, în noile condiţii istorice, interesele
statului român şi ale agenţilor economici autohtoni în confruntarea lor cu
agenţii economici externi.
Sub aspect teoretico-metodologic, curentul naţionalismului econo-
mic s-a situat pe poziţii protecţioniste şi, într-o măsură mai mică, pe
poziţii liberale neoclasice, susţinând:
- dezvoltarea economiei de piaţă şi înlăturarea formelor de
organizare economică precapitaliste sau necapitaliste;
- prioritatea intereselor economice naţionale, privite în ansamblu, în
raport cu cele străine;
- consolidarea proprietăţii private, ca fundament al progresului şi
prosperităţii economice;

226
 - analizarea condiţiilor social-istorice pentru înţelegerea trăsăturilor
şi a perspectivelor de dezvoltare ale economiei româneşti.
Reprezentanţii acestui curent au susţinut şi au adus argumente în
favoarea industrializării ţării prin valorificarea resurselor naturale şi a
capacităţilor de producţie aflate în provinciile istorice reunite după 1918. În
ceea ce priveşte finanţarea dezvoltării industriale, aceasta urma să fie
asigurată cu resurse interne, în principal prin acumularea internă de capital,
prin investiţii publice în infrastructură şi, numai în completare, prin
investiţii externe.
Politica economică susţinută şi pusă în practică de reprezentanţii
naţionalismului economic în primul deceniu interbelic, în care Partidul
Naţional Liberal s-a aflat la guvernare în cea mai mare parte a timpului
(1922-1928, cu o întrerupere între martie 1926 şi iunie 1927), a vizat, între
altele:
- trecerea în proprietatea burgheziei româneşti a unei părţi cât mai
importante a activelor economice din provinciile reunite în anul 1918;
- exploatarea resurselor naturale prin asocierea statului cu investitorii
interni;
- limitarea pătrunderii capitalului străin în unele sectoare-cheie ale
economiei naţionale, în care acesta ajunsese să deţină poziţii predominante,
cum erau industria petrolieră şi sectorul bancar;
- adoptarea unor măsuri de austeritate bugetară, de echilibrare a
balanţei de plăţi externe şi de pregătire a înfăptuirii reformei monetare.
În baza ideilor rezultate din propriile experienţe (din punerea în
aplicarea propriei politici economice din perioada interbelică), dar şi
evoluţiile economice înregistrate pe plan mondial, adepţii naţionalismului
economic au susţinut, în deceniul al patrulea al secolului al XX-lea, o serie
de măsuri ce urmăreau consolidarea rolului statului în viaţa economică. În
acest sens, ei au susţinut şi chiar au aplicat, în perioada 1933-1937, când s-
au aflat la guvernare, următoarele măsuri:
- asanarea unor ramuri şi subramuri din industrie, comerţ, sectorul
bancar şi al asigurărilor prin exercitarea unor măsuri de control din partea
statului;
- generalizarea practicii acordării unor comenzi de stat importante
unor întreprinderi indigene;
- preluarea la datoria publică a debitelor unor categorii de
producători agricoli, mici întreprinzători urbani afectaţi de criza economică
din 1929-1933;
- modernizarea legislaţiei muncii şi adoptarea salariului minim
garantat.

227
 Din generaţia de economişti afirmaţi în primele decenii ale perioadei
interbelice, susţinători ai curentului naţionalismului economic, pot fi
amintiţi: Ion N. Angelescu, Mitiţă Constantinescu, Victor Slăvescu sau
Ştefan Zeletin.
 Ion N. Angelescu (1884-1930) a avut o importantă activitate, atât
în domeniul teoretic, dar şi în cel practic, în direcţia dezvoltării economice a
ţării, iar principalele sale lucrări – „Cunoaşterea şi conducerea pieţei
economice: studiu istorico-statistic asupra evoluţiei naţionale a popoarelor”,
publicată în anul 1915, “Politica economică a României Mari”, publicată în
anul 1919, „Politica economică a României faţă de politica imperialistă”,
publicată în anul 1923 – demonstrează acest lucru.
Potrivit acestuia, obiectul de studiu al ştiinţei economice constă în
cunoaşterea, explicarea şi conducerea formelor succesive de organizare
economică. În ceea ce priveşte metoda ştiinţei economice, Ion. N.
Angelescu a considerat sterilă disputa privind superioritatea metodei
inductive ori a celei deductive, apreciind că analiza istorică a fenomenelor
era indispensabilă nu doar pentru înţelegerea economiei contemporane, ci şi
pentru înţelegerea evoluţiei viitoare a fenomenelor şi proceselor economice.
În planul politicii economice, el a militat pentru elaborarea unei
politici economice externe protecţioniste, care să asigure independenţa
economică a României, să servească intereselor economice naţionale.
În ceea ce priveşte dezvoltarea industriei, Ion N. Angelescu a
considerat că aceasta era absolut necesară şi ar fi avut următoarele
consecinţe pozitive:
- producerea în ţară şi cu resurse interne a unei părţi importante din
mărfurile industriale cerute pe piaţa internă, ceea ce ar substitui importul
acestora şi ar degreva balanţa comercială externă;
- dotarea întregii economii cu capacităţi de producţie moderne, ceea
ce ar asigura o productivitate economică ridicată;
- îmbunătăţirea poziţiei României în fluxurile economice interna-
ţionale.
Conştient de marele decalaj de dezvoltare dintre România şi ţările
cele mai dezvoltate industrial, dar şi de importanţa potenţialului agricol al
ţării, Ion N. Angelescu a apreciat că o structură economică industrial-agrară
ar corespunde cel mai bine atât posibilităţilor economiei româneşti, cât şi
compoziţiei socio-profesionale a ţării496.
La nivelul ramurilor industriale, el s-a pronunţat pentru dezvoltarea
industriei grele, inclusiv a acelor ramuri pentru care România nu dispunea

496
Angelescu I.N., Politica economică a României Mari, Bucureşti, Tipografia profesională
Dimitrie C. Ionescu, 1919, pp. 27.

228
de resurse interne şi, prin urmare, era necesar importul de materii prime (de
pildă, industria metalurgică şi cea a construcţiilor de maşini). În opinia sa,
dezvoltarea acestor ramuri putea fi realizată prin utilizarea acumulărilor
interne de capital şi aplicarea unor taxe vamale protecţioniste.
 Mitiţă Constantinescu (1890-1946) a fost, de asemenea, atât un
teoretician important, dar a îndeplinit şi diverse funcţii în instituţiile statului.
În lucrarea “Politica economică aplicată”, publicată în anul 1943, el a
analizat situaţia economiei româneşti din perioada interbelică şi a elaborat
un program de redresare fundamentat pe ideile dirijismului economic.
Principalele sale idei privind situaţia economică a ţării şi îmbună-
tăţirea acesteia pot fi sintetizate astfel:
- problemele fundamentale ale economiei româneşti decurg din
dezechilibrele existente atât în structura economică a ţării (între industrie şi
agricultură), cât şi în structura comerţului exterior;
- pentru asigurarea unui echilibru permanent, statul trebuie să
intervină în economie în vederea reglementării, organizării şi controlului
vieţii economice.
Masa economică naţională, văzută ca totalitatea forţelor naţionale
de producţie, era compusă, în opinia lui Mitiţă Constantinescu, din forţe
individuale şi colective, între care exista fie echilibru spontan, fie
dezechilibru.
- redresarea economiei naţionale presupune o politică economică
unitară pentru întreaga economie, industrializarea, creşterea producţiei
agricole, echilibrarea balanţei comerciale externe.
La fel ca şi ceilalţi reprezentanţi ai curentului naţionalismului
economic, şi Mitiţă Constantinescu a considerat că dezvoltarea industriei
naţionale este absolut necesară din două motive:
- pentru piaţa internă, în vederea satisfacerii depline a nevoilor
acesteia;
- pentru export, în vederea acoperirii parţiale a costului importurilor
de produse industriale.
 Ştefan Zeletin (1882-1934), care a avut preocupări în multe
domenii (Filosofie, Sociologie, Economie, Filologie), a considerat că între
dezvoltarea economică, pe de o parte, şi cea social-politică, juridică şi
instituţională, pe de altă parte, exista un raport de determinare cauzală
valabil în toate împrejurările. Prin urmare, el a respins „teoria formelor fără
fond”, care susţinea existenţa unei rupturi între fondul economic tradiţional,
înapoiat şi formele juridice şi instituţionale preluate sau împrumutate din
ţările dezvoltate.

229
 Principalele sale lucrări din domeniul ştiinţelor economice sunt
„Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric”, publicată în anul 1925 şi
„Neoliberalismul”, publicată în anul 1927.
În opinia lui Ştefan Zeletin, procesul de formare a României
moderne coincidea cu cel al dezvoltării economiei de piaţă, acest proces
fiind determinat în principal de expansiunea economică a capitalismului
britanic către Orient şi, în mai mică măsură, de răspândirea ideilor liberale
franceze: „procesul de naştere a burgheziei române se confundă cu procesul
de regenerare naţională şi de alcătuire a statului român modern, unitar şi
neatârnat. Acest îndoit proces se datoreşte în întregime expansiunii
capitalismului anglo-francez, mai ales a celui englez în principatele
române”497.
Potrivit acestuia, la scară mondială, capitalismul a parcurs trei etape
de dezvoltare, şi anume:
- capitalismul comercial, promotor al unei politici economice
mercantiliste;
- capitalismul industrial, promotor al unei politici economice de liber
schimb;
- capitalismul financiar, promotor al unei politici economice
imperialiste.
Având la bază această evoluţie a capitalismului, el nu a admis
existenţa unor legităţi sau trepte de evoluţie specifice României sau ţărilor
agrare în general, ci doar a unor particularităţi determinate de condiţiile
istorice concrete. Astfel, particularitatea dezvoltării economiei de piaţă în
România era trecerea de la etapa capitalismului comercial direct la cea a
capitalismului financiar.
Principalul rol în dezvoltarea economiei de piaţă în România îi
revenea burgheziei, care avea rolul de a: dezvolta producţia internă,
consolida capitalul autohton şi organiza viaţa economică după un plan
coerent.
El aprecia că în economia românească interbelică se manifestau două
contradicţii majore, şi anume:
- între caracterul capitalist al dezvoltării economice şi mentalitatea
anticapitalistă întreţinută în cercurile intelectuale;
- între interesele capitalului indigen şi cele ale capitalului străin.
Pentru rezolvarea acestor contradicţii era necesară intervenţia
statului, care să ducă la consolidarea economiei de piaţă şi susţinerea
intereselor capitalului autohton prin măsuri administrative, bugetare şi

497
Zeletin Ş., Burghezia română – originea şi rolul ei istoric, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2006, pp. 30.

230
fiscale, dar şi prin măsuri pentru disciplinarea muncii, adică îmbunătăţirea
organizării şi creşterea intensităţii muncii.

X.2 Curentul economic ţărănist

Curentul economic ţărănist s-a dezvoltat între deceniile trei-cinci ale

secolului al XX-lea, odată cu intensificarea preocupărilor privind
problematica social-economică a ţărănimii, generată, în principal, de
înfăptuirea reformelor economice şi social-politice de după Primul Război
Mondial (în mod special reforma agrară începută în 1921), dar şi de
constituirea şi activitatea Partidului Ţărănesc şi, din 1926, a Partidului
Naţional Ţărănesc (după fuziunea Partidului Ţărănesc cu Partidul Naţional
Român).
Din punct de vedere conceptual, metodologic şi al recomandărilor de
politică economică, curentul economic ţărănist a îmbinat, în principal,
reflecţii de factură liberală neoclasică, poporanistă şi cooperatistă.
Dintre reflecţiile de factură liberală neoclasică pot fi amintite
următoarele:
- aprecierea proprietăţii private şi a iniţiativei economice individuale
ca fundamente ale funcţionării oricărei economii de piaţă moderne;
- promovarea unei atitudini nediscriminatorii faţă de toate categoriile
de investitori, indiferent dacă erau indigeni sau străini;
- susţinerea participării extinse la fluxurile economice internaţionale
(sintetizată în deviza „porţilor deschise” pentru investiţiile şi mărfurile
străine).
Dintre reflecţiile de factură poporanistă pot fi amintite:
- economia statelor agricole, inclusiv cea românească, prezintă
trăsături specifice, care îi imprimau un caracter necapitalist şi, prin aceasta,
diferit de cel al economiei ţărilor din Europa apuseană;
- ţărănimea, considerată ca o clasă socială omogenă ce cuprindea
marea majoritate a populaţiei, prezenta interese economice şi social-politice
specifice, diferite de interesele grupurilor sociale minore, precum burghezia
şi proletariatul.
Dintre reflecţiile de factură cooperatistă, merită a fi amintită
ideea asigurării unui echilibru socio-economic între interesele producătorilor
şi cele ale consumatorilor, cooperaţia agricolă fiind în măsură să elimine
păturile intermediare din viaţa economică a satelor şi să asigure
prosperitatea materială a ţărănimii.
În opinia reprezentanţilor curentului economic ţărănist, agricultura
trebuia să fie ramura economică prioritară, iar ţărănimea trebuia să fie clasa
socială fundamentală. În ceea ce priveşte industria şi dezvoltarea industrială,

231
singurele ramuri care aveau şanse de reuşită erau cele legate de valorificarea
produselor agricole, pentru care exista o piaţă de desfacere sigură.
Politica economică pusă în aplicare de reprezentanţii curentului
economic ţărănist în perioada guvernării Partidului Naţional Ţărănesc
(1928-1931 şi 1932) a vizat, în principal, îndeplinirea următoarelor
obiective:
- dezvoltarea relaţiilor de piaţă în agricultură, având ca efect
consolidarea economică a ţărănimii înstărite;
- dezvoltarea cooperaţiei agricole, privită ca asociere liber consimţită
a proprietarilor agricoli mici şi mijlocii;
- limitarea, cât mai mult posibil, a intervenţiei statului în viaţa
economică;
- stimularea pătrunderii capitalului străin în economia românească.
Astfel de măsuri, aplicate în perioada crizei economice mondiale din
1929-1933, au contribuit la agravarea consecinţelor negative ale acesteia.
Către sfârşitul deceniului al patrulea al secolului al XX-lea, în
contextul ascensiunii curentelor dirijiste, unii reprezentanţi ai gândirii
economice ţărăniste s-au pronunţat pentru creşterea rolului statului în viaţa
economică şi, în principal, pentru reglementarea activităţii sectorului privat
bancar şi comercial.
Printre principalii reprezentanţi ai curentului economic ţărănist se
numără: Virgil N. Madgearu, Ion Răducanu, Ernest Ene, Victor Jinga sau
Gheorghe Taşcă.
 Virgil N. Madgearu (1887-1940) a fost nu doar cel mai
important reprezentant al curentului economic ţărănist, ci şi una dintre cele
mai reprezentative figuri ale gândirii economice din România interbelică.
Principalele sale lucrări sunt: “Doctrina ţărănistă”, publicată în anul
1923, „Agrarianism, capitalism, imperialism”, publicată în anul 1936 şi
„Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial”, publicată în anul
1940.
Din punct de vedere conceptual şi metodologic, V. Madgearu s-a
format sub influenţa Şcoli istorice germane, dar şi a liberalismului
neoclasic. El a considerat că apariţia şi dezvoltarea economiei de piaţă în
România a cunoscut trăsături diferite faţă de cele ale economiilor din ţările
Europei Occidentale. Pe de o parte, dezvoltarea capitalismului în România
noastră a fost accelerată de pătrunderea capitalurilor şi a mărfurilor străine.
Pe de altă parte, acest proces a fost frânat sau distorsionat de factori cum
erau:
- slăbiciunea burgheziei comerciale indigene, care se comporta ca „o
anexă a capitalismului extern”;

232
 - insuficienta dezvoltare a pieţei interne, datorată structurilor
economice înapoiate, cu preponderenţă din agricultură, şi dependenţei
acesteia de fluctuaţiile cererii de produse industriale din partea ţărănimii;
- fragilitatea industriei naţionale (definită ca „industrie de seră”),
decurgând din dependenţa întreprinderilor industriale de facilităţile acordate
de către stat;
- existenţa unui clivaj între preţurile produselor industriale, stabilite
la un nivel artificial ridicat ca rezultat al unor înţelegeri de tip monopolist, şi
preţurile produselor agricole, stabilite la niveluri modice prin mecanismele
concurenţiale. Decalajul dintre cele două categorii de preţuri tindea să se
adâncească în situaţii de criză economică, de felul celei din 1929-1933498.
Analizând structura economiei româneşti interbelice, V. Madgearu a
constatat existenţa a două sectoare diferite, cu evoluţii şi eficienţe diferite:
- un puternic sector economic necapitalist, compus, în principal,
din sectorul de stat şi din micii producători agricoli.
- un sector economic capitalist, format din întreprinderi private
industriale, bancare, comerciale etc.
Economia românească avea, în esenţă, un caracter semicapitalist (sau
predominant necapitalist), motiv pentru care ea nu putea fi încadrată în
sistemul economic capitalist.
În ceea ce priveşte dezvoltarea agriculturii româneşti, V. Madgearu a
considerat că presiunea demografică care genera o suprapopulaţie agricolă
urma să confere dezvoltării agriculturii un caracter intensiv. Proprietatea
ţărănească mică şi mijlocie, bazată pe munca agricultorului şi a familiei sale
reprezenta o formă de organizare social-economică necapitalistă şi ne-
colectivistă, rolul acesteia fiind acela de a armoniza interesele producătorilor
agricoli individuali, atât între ei, cât şi în raporturile cu celelalte categorii
socio-profesionale.
El a respins ideea eliminării subdezvoltării economice prin
industrializare, considerând că rezultatele oricărei politici economice de
dezvoltare a industriei ar fi fost declinul agriculturii şi deteriorarea situaţiei
economice, în general. Singurele ramuri industriale care aveau perspective
de dezvoltare ramurile industriale erau cele care valorificau produsele
agricole, în măsura în care dispuneau de cerere pe piaţa internă şi pentru
export.
Referitor la rolului statului în economie şi a tipului de relaţii
economice externe, poziţia lui V. Madgearu a cunoscut importante
modificări. Până la începutul anilor 1930, el a criticat intervenţia statului în

498
Madgearu V., Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1995, pp.91.

233
viaţa economică, în general, şi în sfera comerţului exterior, în particular,
pronunţându-se pentru o largă cooperare internaţională, bazată pe liberul
schimb şi pe complementaritate economică. După 1930, în baza
experienţelor din perioada crizei economice (1929-1933), dar şi din perioada
care a urmat crizei, V. Madgearu şi-a nuanţat poziţia, considerând că statul
poate avea un rol benefic prin funcţia sa de control asupra sectorului
economic privat, în special în domeniul financiar-bancar şi al marii industrii.
În ceea ce priveşte relaţiile comerciale bazate pe complementaritatea
economică, el a apreciat că acestea presupuneau egalitatea în drepturi a
ţărilor partenere. Cum, în opinia sa, comerţului exterior românesc avea un
caracter individualist şi anarhic, el a susţinut disciplinarea acestuia prin
intervenţia statului.
 Ion Răducanu (1884-1964) s-a ocupat în mod special de
definirea ştiinţei economice, considerând că aceasta include patru discipline:
economia socială teoretică, economia socială aplicativă, istoria economică şi
istoria gândirii economice. Aceasta din urmă, la rândul său, era formată din
două sub-discipline distincte: istoria teoriei economice (ca disciplină de
însoţire a economiei sociale teoretice) şi istoria doctrinelor economice (ca
disciplină de însoţire a economiei sociale aplicative).
De asemenea, el s-a ocupat de studierea problematicii cooperaţiei,
considerând cooperaţia ca forma optimă de organizare, comercializare şi
finanţare a producţiei agricole şi singura în măsură să asigure
bunăstarea materială a ţărănimii. Conştient de limitele materiale şi
financiare ale sistemului cooperatist, el a susţinut fuzionarea şi federalizarea
cooperativelor, precum şi respectarea autonomiei lor în raporturile cu statul.
 Gheorghe Taşcă (1875-1951), principalul reprezentant al gândirii
economice liberale neoclasice din România în primele decenii ale secolului
al XX-lea, s-a situat pe poziţii apropiate de curentul economic ţărănist.
Principalele sale lucrări sunt: „Curs de economie politică”, publicat
în mai multe ediţii în perioada 1923-1945, „Problemele economice şi
financiare”, publicată în anul 1927, „Politica socială a României”, publicată
în anul 1940.
Sub influenţa neoclasică, G. Taşcă a considerat că noţiunile de
economie politică şi, respectiv, de ştiinţă economică sunt echivalente,
obiectul de studiu al acestora fiind:
- ştiinţa economică pură (sau economia socială), care reprezenta un
sistem de reflecţii economice general valabile;
- ştiinţa economică aplicată (sau politica economică), ce indica
regulile de aplicare ale ştiinţei economice, care trebuiau să ţină seama atât
de cadrul general, cât şi de particularităţile fiecărui tip economic şi ale
fiecărui moment istoric;

234
 - politica socială, care se ocupa de problematica distribuirii şi
redistribuirii produsului social.
Relativ la metoda de cercetare a ştiinţei economice, G. Taşcă s-a
pronunţat pentru îmbinarea metodei deductive (a cărei importanţă fusese
exagerată, în opinia sa, de economiştii liberali clasici şi neoclasici) cu cea
istorică, precum şi pentru utilizarea cu discernământ a metodelor
psihologică şi matematică.
Potrivit acestuia, doctrinele economice moderne şi contemporane
pot fi clasificate, în esenţă, în două mari categorii:
- doctrine de orientare liberală sau individualistă;
- doctrine de orientare socialistă sau colectivistă.
Analizând în detaliu rolul proprietăţii private şi al iniţiativei
economice individuale în funcţionarea mecanismelor concurenţiale ale
economiei de piaţă, G. Taşcă a definit proprietatea privată drept o categorie
economică indispensabilă, o necesitate economică şi un fapt istoric. Din
acest motiv, el s-a pronunţat pentru extinderea (democratizarea) proprietăţii
privată, dar şi pentru consolidarea funcţiei sociale a acesteia.
G. Taşcă a susţinut necesitatea reformei agrare iniţiată după Primul
Război Mondial, însă a subliniat şi obligaţia proprietarilor, vechi şi noi, de a
folosi eficient pământul. Cum statisticile vremii arătau o scădere a eficienţei
economice a exploataţiilor agricole mici şi mijlocii, el a propus constituirea
şi chiar generalizarea, în viitor, a exploataţiilor agricole mari, cu caracter
intensiv, care dispuneau de avantaje privind costurile de producţie,
organizarea muncii, resursele financiare etc. Exploataţia agricolă mare,
organizată sub forma unei cooperative agricole, trebuia să-şi păstreze, totuşi,
caracterul privat al proprietăţii asupra terenurilor şi a inventarului agricol, el
respingând categoric posibilitatea de transformare treptată, în interiorul
cooperativelor agricole, a proprietăţii private în proprietate colectivă.

X.3. Curentul economic corporatist

Ideile economice corporatiste vehiculate la nivel european au fost

preluate şi de unii dintre economiştii români din perioada interbelică, în
principal în deceniul al patrulea şi la începutul deceniului al cincilea ale
secolului al XX-lea.
Principalul reprezentant al curentului economic corporatist în
România a fost Mihail Manoilescu, acesta remarcându-se prin contribuţii
proprii la dezvoltarea gândirii corporatiste, fapt ce i-a adus şi recunoaştere
ştiinţifică internaţională.
 Mihail Manoilescu (1891-1950) a îmbinat activitatea didactică
(fiind profesor de economie politică la Şcoala Politehnică din Bucureşti

235
între 1931-1944) şi ştiinţifică deosebită cu cea politică (fiind parlamentar,
ministru şi guvernator al Băncii Naţionale).
Activitatea sa ştiinţifică include două etape. În prima etapă
(1918-1930), s-a situat pe poziţii protecţioniste, în general apropiate de cele
ale curentului naţionalismului economic, prin următoarele publicaţii:
„Importanţa şi perspectivele industriei în noua Românie”, publicată în anul
1921, „Probleme fundamentale ale dezvoltării noastre industriale”, publicată
în anul 1922, „Neoliberalismul”, publicată în anul 1923 şi „Teoria
protecţionismului şi a schimbului internaţional”, publicată la Paris, în 1929,
şi tradusă în 1930-1931 în limbile engleză, italiană şi portugheză.
În a doua etapă (1930-1947), M. Manoilescu a elaborat o doctrină
corporatistă proprie, promovată prin lucrările: „Secolul corporatismului.
Doctrina corporatismului integral şi pur”, publicată în anul 1934 şi „Partidul
unic”, publicată în anul 1937, precum şi în studiile: „Ideea de plan economic
naţional”, publicată în anul 1938 sau „Europa sud-estică în marele spaţiu
european”, publicată în anul 1942.
De asemenea, M. Manoilescu a fost preocupat şi de istoria teoriei
economice sau istoria socială, eforturile sale în aceste domenii fiind expuse
în lucrările: „Încercări în filosofia ştiinţelor economice”, publicată în anul
1938, „Curs de economie politică şi raţionalizare”, publicată în anul 1940 şi
„Rostul şi destinul burgheziei româneşti”, publicată în anul 1942.
În opinia sa, ştiinţa economică reprezenta ştiinţa intereselor
materiale, a mijloacelor şi a oportunităţilor, având rolul de a-şi pune
constatările, concluziile şi recomandările în slujba scopurilor supreme ale
vieţii sociale şi naţionale.
În spiritul doctrinei protecţioniste clasice, M. Manoilescu afirma că
obiectul de studiu al ştiinţei economice îl forma economia naţională,
privită atât ca o sumă a forţelor de producţie, cât şi ca un agregat de agenţi
economici individuali. Dintre forţele naţionale de producţie, munca era cea
mai importantă, capitalul şi celelalte forţe de producţie având o importanţă
secundară.
Ştiinţa economică trebuia să cerceteze:
- fenomene şi procese de regularitate şi repetiţie, care determinau ori
influenţau activitatea economică pe termen lung şi în proporţii de masă, şi se
pretau la abstractizări şi generalizări;
- fenomene şi fapte individuale, izolate, care erau explicate prin
metode empirice.
Rolul economiştilor români, în opinia sa, era acela de a studia
trăsăturile şi direcţiile de dezvoltare ale economiei româneşti, evitând
împrumutarea teorii şi modele din gândirea economică universală, care nu-şi
găseau aplicare la nivel naţional.

236
 Referindu-se la teoria şi practica relaţiilor economice
internaţionale, el a afirmat că politicile economice liber-schimbiste erau
argumentate impecabil la nivel teoretic, dar erau infirmate de practica
economică. De cealaltă parte, politicile economice protecţioniste nu
beneficiau de un suport ştiinţific satisfăcător, dar erau practicate pe scară
largă.
Din acest motiv, M. Manoilescu a reproşat teoriei protecţioniste
clasice (a lui Friedrich List) neajunsurile teoretice şi lipsa de consecvenţă,
întrucât aceasta:
- considera fenomenul protecţionist ca fiind o simplă excepţie în
raport cu cel liber-schimbist, care ar fi reprezentat situaţia firească în
practica internaţională din domeniul comerţului;
- aprecia existenţa industriei protejate drept o pierdere momentană
pentru economie, ce urma să fie compensată prin beneficii ulterioare incerte;
- nu conţinea criterii ştiinţifice pentru determinarea duratei şi
nivelului protecţiei, dar şi a ramurilor economice care trebuiau să fie
protejate.

El şi-a propus, prin urmare, să elaboreze o teorie generală a

protecţionismului care să depăşească neajunsurile teoriei clasice,
principalele premise metodologice ale demersului său ştiinţific fiind
următoarele:
- problematica era abordată din perspectivă exclusiv economică, fără
luarea în considerare a factorilor sociali, psihologici, politici şi filosofici;
- comerţul intern (desfăşurat în interiorul statului naţional, privit ca o
entitate economică) era separat de comerţul internaţional, desfăşurat între
entităţi economice diferite;
- preţurile mondiale erau considerate, în mod convenţional, drept
mărimi fixe, corespunzând unei situaţii de echilibru permanent între
volumul cererii şi cel al ofertei.
Principalele concepte utilizate de M. Manoilescu în teoria generală a
protecţionismului sunt: beneficiul naţional, producţia netă şi productivitatea
muncii499.
Beneficiul naţional se compunea din valoarea nou creată în
fiecare întreprindere şi ramură de producţie, indiferent de condiţiile
concrete ale producţiei, între beneficiul (venitul sau câştigul) naţional şi
cel al întreprinzătorului neexistând nicio relaţie de determinare. Inexistenţa
beneficiului întreprinzătorului exercita un efect negativ asupra continuării
499
Manoilescu M., Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria
protecţionismului şi a schimbului internaţional, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1986, pp. 87-89.

237
producţiei, dar nu influenţa mărimea valorii nou-create în întreprindere şi
prin aceasta, nici mărimea beneficiului naţional.
Producţia netă era definită ca diferenţă între valoarea producţiei
globale şi cheltuielile materiale preexistente, acest concept fiind utilizat
pentru exprimarea mărimii beneficiului naţional. În funcţie de structura ei,
producţia netă se compunea din capitalul variabil (salarii) şi plusvaloare
(beneficii, dobânzi, impozite).
Productivitatea muncii era definită ca valoare medie netă
produsă de un muncitor într-un an de muncă şi era calculată ca raport
între valoarea producţiei nete şi numărul de muncitori. Aceasta exprima
gradul de utilizare a forţelor economice din punct de vedere naţional.

Analizând datele statistice internaţionale privind evoluţia produc-

tivităţii muncii, M. Manoilescu a desprins următoarele concluzii:
a) în interiorul fiecărei ţări se manifestau diferenţe semnificative
ale productivităţii muncii, atât între întreprinderi, cât şi între ramurile
economice. Decalajele cele mai mari se înregistrau între productivitatea
muncii din industrie şi cea din agricultură, raportul dintre productivitatea
muncii din industrie şi cea din agricultură reprezentând o mărime relativ
constantă (ulterior denumită „constanta Manoilescu”);
b) în ţările agricole sau mai puţin dezvoltate economic, majo-
ritatea populaţiei lucra cu o productivitate a muncii scăzută, în timp ce
în ţările industrializate, majoritatea populaţiei lucra cu o productivitate
a muncii ridicată;
c) în comerţul internaţional, produsul muncii unui lucrător
industrial se schimba cu produsul muncii mai multor lucrători agricoli.
Prin urmare, pentru a realiza valori de schimb echivalente, ţările agricole
erau nevoite să utilizeze un volum de muncă considerabil mai mare
comparativ cu ţările industriale.
Pe baza acestor constatări şi concluzii, M. Manoilescu a susţinut că
ţările industrializate, care dispuneau de o productivitate mai mare a muncii
naţionale, exploatează în comerţul internaţional ţările agricole, care
dispuneau de o productivitate mai redusă a muncii naţionale. Prin urmare,
participarea la comerţul internaţional determina pierderi de venit naţional
pentru ţările agricole. Pentru soluţionarea acestei probleme, ţările agricole şi
cele mai puţin dezvoltate trebuiau să îşi dezvolte forţele naţionale de
producţie, în principal prin industrializare.
Potrivit lui M. Manoilescu, o ţară agricolă dispunea de două căi
pentru procurarea bunurilor economice:
- calea indirectă (sau comercială), adică importul unor produse cu o
productivitate a muncii inferioară mediei naţionale;

238
 - calea directă (sau industrială), adică producerea în interiorul ţării
a unor bunuri cu o productivitate a muncii superioară mediei naţionale.
Pentru a determina dacă o marfă trebuia importată sau produsă în
ţară, productivitatea muncii aferente respectivului produs trebuia să fie
comparată cu productivitatea medie naţională500.
În scopul stimulării înfiinţării şi dezvoltării unor întreprinderi cu o
productivitate a muncii ridicată, M. Manoilescu recomanda adoptarea unei
politici economice protecţioniste, caracterizată prin următoarele trăsături:
a) sectoarele de producţie care trebuiau să fie protejate erau cele în
care nivelul productivităţii muncii era superior mediei naţionale. Aplicarea
consecventă a acestui criteriu în toate sectoarele de producţie şi în toate
ţările ar fi exclus agricultura din rândul sectoarelor protejate;
b) nivelul şi durata protecţiei erau determinate exclusiv de diferenţa
dintre productivitatea muncii aferentă bunurilor importate şi cea aferentă
bunurilor indigene. În aceste condiţii, aplicarea unor taxe vamale ridicate
(de 100% sau 200%) apărea în totalitate îndreptăţită;
c) limita naturală a aplicării sistemului protecţionist era economia
naţională, însă în condiţiile înregistrării unei diferenţe favorabile a
productivităţii muncii, era justificat exportul unor mărfuri chiar şi la preţuri
inferioare costurilor de producţie501.
În contextul instabilităţii economiei mondiale (accentuată în timpul
crizei economice din 1929-1933), dar şi al existenţei unor mari decalaje
între ţările lumii relativ la nivelul de dezvoltare economică, M. Manoilescu
a considerat necesară instaurarea unei noi ordini economice interne şi
internaţionale, care presupunea:
- reforma statului, în direcţia adoptării principiilor sistemului
corporatist, având în vedere eşecul economiilor deja experimentate
(economia liberă de piaţă şi economia planificată central);
- instaurarea economiei naţionale organizate, ceea ce presupunea,
în planul acţiunii practice, intervenţia permanentă a statului în viaţa
economică, atât pentru determinarea unităţilor şi sectoarelor economice care
trebuiau subvenţionate, cât şi pentru exercitarea unui control asupra
operaţiunilor de comerţ exterior;
- creşterea capacităţii de cumpărare a ţărilor mai puţin dezvol-
tate (în curs de industrializare), descentralizarea industrială a lumii şi,
în timp, atenuarea decalajelor economice dintre state.
În România interbelică, ideile economice ale lui Mihail Manoilescu
au fost respinse atât de către principalele curente de gândire, cât şi de către

500
Ibidem, pp. 195-213.
501
Ibidem, pp. 289.

239
forţele politice. Ulterior, în deceniile al optulea şi al nouălea ale secolului al
XX-lea, unele dintre conceptele elaborate de M. Manoilescu în cadrul teoriei
sale corporatiste vor fi utilizate în organizarea şi conducerea economiei
centralizate.

X.4. Curentul economic marxist

În cadrul curentului economic marxist, în ultima parte a Primului

Război Mondial şi în anii imediat următori, au luat naştere mai multe
orientări doctrinare distincte, cele mai importante dintre acestea fiind cea
social-democrată şi cea comunistă. Pe parcursul perioadei interbelice,
diferenţele – atât teoretice, cât şi cele privind recomandările de politică
economică – dintre aceste orientări s-au accentuat.
În opinia economiştilor interbelici de orientare social-democrată,
economia românească era una preponderent agricolă, industria fiind slab
dezvoltată. Prin urmare, contradicţiile specifice economiei şi societăţii
capitaliste, în principal contradicţia dintre muncă şi capital, nu erau atât de
manifeste, fiind abia în curs de maturizare.
Potrivit economiştilor interbelici de orientare comunistă, economia
românească manifesta, începând cu anii 1930, trăsături proprii stadiului
imperialist al evoluţiei capitalismului, precum: preponderenţa monopolurilor
în unele ramuri economice, constituirea capitalului financiar prin fuziunea
dintre capitalul industrial şi cel bancar, unirea forţei economice a statului cu
cea a monopolurilor etc. În acest context, era necesară înlăturarea economiei
de piaţă, etatizarea mijloacelor de producţie şi pregătirea tranziţiei la tipul
economiei centralizate.
Principalii reprezentanţi ai curentului economic marxist în perioada
interbelică au fost Şerban Voinea (de orientare social-democrată) şi Lucreţiu
Pătrăşcanu (de orientare comunistă).
 Şerban Voinea (1894-1969), de origine franceză (numele său real
fiind Gaston Boeuve), a fost principalul teoretician economic social-
democrat din perioada interbelică502.
Principalele sale lucrări sunt: „Socialismul în ţările înapoiate”,
publicată în anul 1924 şi „Marxism oligarhic. Contribuţie la problema
dezvoltării capitaliste a României”, publicată în anul 1926.
Şerban Voinea a dezvoltat şi a popularizat, în ţară şi în străinătate,
principalele teze şi idei social-economice ale lui Constantin Dobrogeanu-
Gherea (1855-1920), susţinând că fenomenul neoiobăgiei exprima o

502
Linden van der M., Western Marxism and the Soviet Union. A Survey of Critical
Theories and Debates Since 1917, Leiden, Brill, 2007, pp. 177.

240
realitate economică în România, atât la începutul secolului al XX-lea,
cât şi, parţial, după reforma agrară din 1921. De asemenea, el a
considerat că economia românească în particular şi economiile ţărilor mai
puţin dezvoltate în general au particularităţi şi caracteristici diferite de cele
ale economiilor ţărilor dezvoltate, astfel că este necesară abordarea
diferenţiată a problematicii economice în cele două categorii de ţări.
Studiind viaţa socială şi economică din România interbelică, Şerban
Voinea aprecia că obiectivele principale ale ţării trebuiau să fie dezvol-
tarea economică şi democratizarea societăţii, considerând, însă, că nu
erau întrunite condiţiile obiective care să permită trecerea la realizarea
economiei şi a societăţii socialiste.
 Lucreţiu D. Pătrăşcanu (1900-1954) a avut contribuţii impor-
tante la cercetarea unor fenomene sociale şi politice, valorificate printr-o
serie de publicaţii şi lucrări precum: „Reforma agrară în România şi
urmările ei” (1925, teză de doctorat, susţinută în Germania), „Un veac de
frământări sociale” (elaborată în 1934 şi publicată în 1945) şi „Problemele
de bază ale României”, publicată în anul 1944.
Analizând evoluţia capitalismului în România, Lucreţiu Pătrăşcanu a
identificat începuturile dezvoltării economiei de piaţă la mijlocul secolului
al XVIII-lea (prin reformele sociale ale domnitorului Constantin
Mavrocordat) şi a apreciat că relaţiile de producţie capitaliste s-au dezvoltat
continuu, dar în ritm lent, pe tot parcursul secolelor XVIII-XIX. Cu toate
acestea, au fost menţinute şi unele rămăşiţe ale relaţiilor de producţie
feudale, în special în agricultură, din cauza slăbiciunii forţelor sociale
implicate în dezvoltarea economiei de piaţă, în primul rând a burgheziei.
Criticând teoria neoiobăgiei a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea pe
motiv că aceasta era nefondată, L. Pătrăşcanu a considerat că reforma
agrară din 1921 deschidea calea generalizării relaţiilor de producţie
capitaliste în întreaga economie.
În opinia economia românească din deceniul al patrulea al
secolului al XX-lea avea un caracter capitalist (având în vedere ponderea
ridicată a relaţiilor salariale) şi un profil agrar-industrial (având în vedere
raportul dintre ponderea relativă a celor două ramuri economice).
Economia românească prezenta următoarele trăsături:
- nivel scăzut de dezvoltare, datorat atât unor cauze interne, cât şi
poziţiei subordonate în sistemul economiei capitaliste mondiale;
- consolidarea treptată a poziţiilor capitalului financiar, rezultat
din combinarea capitalului bancar cu cel industrial. Din acest punct de
vedere, el arăta că în perioada 1920-1930 finanţarea industriei se realizase
preponderent din surse private interne şi externe, în timp ce după criza

241
economică din 1929-1933 susţinerea financiară a industriei se realiza, într-o
mare măsură, din fonduri publice;
- forţa redusă a capitalului financiar indigen în confruntările cu
marea finanţă internaţională;
- lipsa de eficienţă a activităţii în agricultură, datorată în primul
rând fărâmiţării proprietăţii funciare şi insuficienţei dotării tehnice;
- existenţa monopolurilor în principalele ramuri economice, cu
consecinţe negative atât asupra mecanismului funcţionării economiei, cât şi
asupra intereselor consumatorilor503.
Concluzia analizei lui Lucreţiu Pătrăşcanu era aceea că, pe de o
parte, România intrase în faza imperialistă a dezvoltării capitalismului, iar
pe de altă parte, constituia obiectul dominaţiei economice şi politice a
marilor puteri imperialiste. Soluţia pentru această situaţie era iniţierea
înfăptuirii tipului economiei planificate central.
Cuvinte cheie: curentul naţionalismului economic, curentul
economic ţărănist, curentul economic corporatist, curentul economic
marxist, teoria protecţionistă, masa economică naţională, proprietate de
muncă

Teste de control şi evaluare:

1. Care au fost principalele teme şi probleme abordate de
economiştii români în perioada interbelică ?.
2. Ce trăsături generale manifestă curentul naţionalismului
economic ?.
3. Care sunt principalele măsuri de politică economică promovate
de reprezentanţii curentului naţionalismului economic în perioada
interbelică ?.
4. Care sunt principalele idei economice promovate de Ion N.
Angelescu ?.
5. Care sunt principalele idei economice ale lui Mitiţă
Constantinescu ?.
6. Care sunt principalele contribuţii ale lui Ştefan Zeletin la
dezvoltarea gândirii economice româneşti ?.
7. Care sunt ideile principale ale curentului economic ţărănist şi ce
tip de reflecţii a îmbinat acesta ?.
8. Care au fost principalele obiective de politică economică
promovate de reprezentanţii curentului economic ţărănist ?.
9. Care sunt principalele contribuţii ale lui Virgil Madgearu la
evoluţia gândirii economice româneşti ?.

503
Pătrăşcanu L., Un veac de frământări sociale, Bucureşti, Editura Politică, 1969, pp. 298.

242
 10. Care sunt ideile economice principale ale lui Ion Răducanu ?.
11. Care sunt ideile economice principale ale lui Gheorghe Taşcă ?.
12. Care sunt principalele caracteristici ale curentului economic
corporatist ?.
13. Care sunt criticile aduse de Mihail Manoilescu teoriei
protecţioniste clasice ?.
14. Care sunt elementele principale ale teoriei generale a
protecţionismului elaborată de Mihail Manoilescu ?.
15. Ce presupunea, în opinia lui Mihail Manoilescu, instaurarea
unei noi ordini economice interne şi internaţionale ?.
16. Care sunt ideile principale ale curentului economic marxist ?.
17. Care sunt principalele idei economice ale lui Şerban Voinea ?.
18. Care sunt principalele idei economice ale lui Lucreţiu
Pătrăşcanu ?.

243
 CAPITOLUL XI

„SINTEZA NEOCLASICĂ” A LUI PAUL ANTHONY

SAMUELSON

Economistul american Paul Anthony Samuelson (1915-2009),

considerat a fi unul dintre fondatorii neokeynesismului şi una dintre figurile
importante în dezvoltarea economiei neoclasice, a devenit cunoscut prin
eforturile de aplicare a metodelor matematice în teoria economică (teoria
jocurilor strategice, teoria programării liniare etc.), dar şi prin studierea unor
probleme de interes din domeniul ciclurilor economice, comerţului exterior,
„economiei bunăstării” etc.504.
Cea mai cunoscută contribuţie a sa la dezvoltarea gândirii economice
şi care i-a adus recunoaştere internaţională a fost, însă, aşa numita „sinteză
neoclasică”, adică încercarea de sintetizare a diverselor teorii economice
precum: keynesismul, neoliberalismul, malthusianismul, monetarismul etc.
Sinteza concepţiilor sale, expusă în lucrarea „Economia. O analiză
introductivă”, publicată în anul 1948, a devenit, în ultimele decenii, cel mai
răspândit manual de economie politică, fiind publicată în 19 ediţii.
Potrivit altor autori, însă, „sinteză neoclasică” a lui Samuelson nu a
reuşit să integreze în totalitate teoria macroeconomică a lui John Maynard
Keynes cu teoria microeconomică neoclasică a echilibrului competitiv
general (lansată de marginalişti)505.

XI.1. Obiectul „Economics”-ului în gândirea lui Paul Samuelson

Potrivit lui Paul Samuelson, obiectului Economiei politice (sau

Economics506) se raportează la câteva definiţii principale ale ştiinţei
economice507:
504
Popescu Gh., op. cit., pp. 720-732.
505
Snowdon B., Vane H.R., Modern Macroeconomics. Its Origins, Development and
Current State, Cheltenham, Edward Elgar, 2005, pp. 21.
506
Termenul „Economics” a fost utilizat pentru prima dată de William Stanley Jevons
(1835-1882), care a preferat acest termen în ediţia a doua a lucrării sale The Theory of
Political Economy (1871) în locul celui de „economie politică”. Cu toate acestea, Alfred
Marshall (1842-1924) este creditat cu lansarea acestui termen în lucrarea sa, din 1890,

244
 1. Explorează comportamentul pieţelor financiare, inclusiv ratele
dobânzii, ratele de schimb, preţul acţiunilor;
2. Examinează motivele pentru care unii indivizi sau unele ţări
dispun de venituri mai mari, în vreme ce alţii/altele se confruntă cu sărăcia,
mergând până la analiza modului în care sărăcia poate fi redusă fără a afecta
performanţele economice ale unui stat;
3. Studiază ciclurile de afaceri – fluctuaţiile creditului, şomajului,
inflaţiei – precum şi politicile de reducere a acestora;
4. Studiază finanţele şi comerţul internaţional şi efectele globalizării,
examinând în particular problemele pe care le implică deschiderea graniţelor
pentru comerţul liber;
5. Se întreabă cum pot fi utilizate politicile guvernamentale pentru
îndeplinirea unor obiective precum creşterea economică rapidă, utilizarea
eficientă a resurselor, ocuparea deplină a forţei de muncă, stabilitatea
preţurilor şi distribuţia echitabilă a veniturilor.
În pofida multitudinii acestor definiţii ale obiectului ştiinţei
economice, la care se pot adăuga şi altele, Samuelson consideră că toate
acestea au o temă comună: „Economics-ul studiază modul în care societăţile
utilizează resursele limitate pentru a produce bunurile şi serviciile de valoare
şi modul de distribuire a lor între membrii societăţii”508.
În opinia lui Samuelson, fiecare societate umană, fie că este vorba de
o economie dezvoltată din punct de vedere industrial, fie că este economie
planificată sau economie izolată, se confruntă cu trei probleme economice
fundamentale, la care trebuie să găsească soluţii, şi anume:
- „Ce” bunuri să producă şi în ce cantităţi ? – trebuie precizat care
dintre multitudinea de bunuri şi servicii urmează a fi alese şi produse şi în ce
proporţii ? (pizza sau tricourile ?, şi dacă sunt tricourile, să fie de calitate
ridicată sau ieftine ?, etc.). Fiecare societate trebuie să decidă cât de mult
va produce din fiecare din multitudinea bunurilor şi serviciilor posibile
şi necesare şi când vor fi produse acestea.
- „Cum” să producă bunurile şi serviciile necesare ? – trebuie
precizat cine va produce aceste bunuri, ce resurse şi ce tehnici de producţie
vor fi utilizate ?. Cine va fi agricultor sau cine va fi profesor ?. Electricitatea
va fi produsă din surse tradiţionale (petrol, cărbune) sau din surse
regenerabile ?. Vor fi întreprinderile conduse de oameni sau de roboţi ?.

Principles of Economics. În secolul al XX-lea, termenul de „Economics” s-a generalizat în

lumea anglo-saxonă, în timp ce lumea latină foloseşte, în continuare, sintagma „Economie
politică”. Popescu Gh., op. cit., pp. 721.
507
Samuelson P.A., Nordhaus W.D., Economics, New York, The McGrow-Hill, 19th
Edition, 2010, pp. 4.
508
Ibidem.

245
Fiecare societate trebuie să decidă cine va produce, cu ce resurse şi cu
ce tehnică de producţie.
- „Pentru cine” să se producă ? – trebuie precizat cine urmează să
profite de mărfurile şi serviciile procurate prin fluxul de producţie ?. Câţi
săraci şi câţi bogaţi vor rezulta în urma distribuirii şi redistribuirii bogăţiilor
produse în societate ?. Către cine vor fi direcţionate veniturile ridicate: către
profesori, către sportivi, către mecanici auto sau către corporatişti ?. Va oferi
societatea mijloacele necesare unui consum minim săracilor sau fiecare
trebuie să muncească pentru a mânca ?. Fiecare societate trebuie să decidă
cine beneficiază de rezultatele eforturilor economice şi în ce proporţii.
Cum resursele sunt rare, o societate nu poate produce orice
cantitate din orice bun, astfel încât toate nevoile umane să fie satisfăcute în
totalitate, iar problemele să dispară. Prin urmare, societatea trebuie să decidă
cum trebuie să fie repartizate resursele de care dispune pentru a satisface
nevoile cetăţenilor în cel mai bun mod posibil (care sunt bunurile cele mai
necesare, cât de mari sunt nevoile pentru un bun sau altul, ce cantitate de
resurse va fi alocată pentru satisfacerea unei anumite nevoi, etc.).
În această alocare de resurse limitate, totul este analizat în
termenii:
- costului de oportunitate – volumul unei utilităţi, de un anumit fel,
la care trebuie să se renunţe pentru a obţine un anumit volum de o altă
utilitate diferită, sau pentru a spori volumul altei utilităţi diferită de aceea la
care trebuie renunţat;
- eforturilor de optimizare a economiei – maximizarea rezultatelor
de un anumit fel, prin minimizarea eforturilor unitare.
Se ajunge, astfel, la „frontiera posibilităţilor de producţie”509, care
desemnează cantităţile maxime ce pot fi produse (din toate bunurile) la un
moment dat (sau perioadă) într-o economie pe baza resurselor, tehnologiilor
şi eficienţei de care dispune.
În acelaşi timp, „frontiera posibilităţilor de producţie” indică şi
totalitatea (gama) posibilităţilor de alegere ale societăţii, la un moment dat,
între cantităţile şi structura produselor pe care le poate produce:
- dacă variatele combinaţii posibile ale volumului şi structurii
producţiei se situează pe curba frontierelor posibilităţilor de producţie,
o anume societate obţine maximum de eficienţă şi volumul maxim de
utilităţi posibil în condiţiile respective concrete.
Într-o astfel de situaţie, orice încercare de a creşte volumul dintr-un
anumit bun va duce la reducerea volumului altui bun sau a altora, astfel
încât volumul total al producţiei va scădea.

509
Ibidem, pp. 13.

246
 - dacă variatele combinaţii posibile se situează la stânga şi în
interiorul curbei frontierelor posibilităţilor de producţie nivelul
eficienţei, volumul de utilităţi realizate şi structura lor sunt suboptime.
Raritatea resurselor aduce în discuţie şi legea randamentelor
descrescânde, o creştere a unui factor oarecare în raport cu ceilalţi (care
rămân invariabili) ducând, în mod normal, la creşterea producţiei. Cu toate
acestea, de la un anumit punct, producţia suplimentară rezultată din aceleaşi
cantităţi suplimentare ale resurselor de un anumit fel adăugate (intrate) poate
să scadă din ce în ce mai mult. Legea randamentelor descrescânde se aplică,
potrivit lui Samuelson, doar în cazurile în care variază doar unii dintre
factori, ceilalţi rămânând nemodificaţi.
În economia pe scară mare şi producţia de masă („large scale
production”), în care niciunul dintre factori nu rămâne constant, se
aplică legea randamentelor crescânde datorită influenţei progresul tehnic,
care poate să se materializeze prin:
- utilizarea unor surse de energie regenerabilă (non-umană şi non-
animală) precum: energia apei şi a vântului, vaporii, electricitatea, energia
atomică, etc.;
- utilizarea mecanismelor cu funcţionare şi reglare automată;
- utilizarea de piese şi dispozitive standardizate;
- elaborarea unor procedee simple pentru operaţiunile repetate;
- specializarea rezultată în urma dezvoltării diviziunii sociale a
muncii, etc.

XI.2. „Economia mixtă” în viziunea lui Paul Samuelson

La baza „sintezei neoclasice” a lui Samuelson stă teoria „economiei

mixte”, care încearcă o îmbinare a principalelor tipuri de sisteme
economice, şi anume economia de piaţă şi economia centralizetă.
Raportându-se la economia de piaţă din diverse ţări ale lumii, în
general, dar în primul rând la cea americană, Samuelson consideră că
termenii de „liberă iniţiativă privată” sau „capitalism concurenţial”, utilizaţi
la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, nu mai
corespund evoluţiilor postbelice, care au înregistrat o dezvoltare continuă a
funcţiilor economice ale statului.
În general, se poate face distincţia între două moduri diferite de
organizare a economiei, şi anume510:

510
Ibidem, pp. 10-11.

247
 - Economia de piaţă – cea în care indivizii şi firmele private iau
deciziile majore cu privire la funcţionarea pieţei, adică la producţie şi
consum;
- Economia de comandă – cea în care guvernul este singura entitate
care ia toate deciziile referitoare la producţie şi distribuţie.
În realitate, nicio economie nu se încadrează integral în una sau alta
din aceste categorii extreme, ci, mai degrabă, toate societăţile sunt
economii mixte, care au atât caracteristici ale economiei de piaţă, cât şi
caracteristici ale economiei centralizate, de comandă şi în care controlul
este exercitat simultan de instituţii publice şi private. Mai mult, o
economie de piaţă pură nu a existat niciodată.
Economia mixtă presupune:
- măsuri politice şi legislative luate de stat pentru a controla şi
asigura buna funcţionare a activităţii economice: legislaţia vamală, legi
contra falsificărilor, reguli pentru reglementarea serviciilor publice,
controlul şi comportamentul entităţilor economice, legislaţie pentru
reglementarea salariilor minime, etc.
- acţiuni concrete ale diverşilor indivizi şi firme private, care
produc şi consumă bunuri în funcţie de propriile gusturi şi nevoi, fără a fi
supuşi vreunei direcţii sau vreunui plan centralizat.
Prin urmare, modul dominant de organizare a economiilor
contemporane, atât din ţările industrializate, cât şi din ţările mai puţin
dezvoltate, este economia mixtă, în care piaţa este cea care determină cea
mai mare parte a preţurilor individuale şi a cantităţilor, dar în care guvernul
intervine pentru a orienta întreaga economie prin programe fiscale, de
cheltuieli publice şi reglementări monetare.

Economia mixtă este compusă din două sectoare:

- sectorul privat, în care acţionează şi sunt dominante legile pieţei şi
concurenţei;
- sectorul public, în care acţionează şi mecanisme guvernamentale de
reglare a proporţiilor economice.
Economia mixtă cere, în opinia lui Samuelson, existenţa unei
politici economice mixte, adică reglarea proporţiilor economice să se
realizeze prin acţiunea simultană şi responsabilă:
- a unor instrumente automate ale pieţei libere: preţuri, cerere,
ofertă, dobânzi, credite, profituri, etc.;
- a unor instrumente dirijate: impozite, taxe, comenzi de stat,
investiţii publice, cheltuieli guvernamentale, etc.
Obiectivele majore ale intervenţiei statului în economiile mixte
sunt:

248
 1. Creşterea eficienţei economice – guvernul poate corecta
eventualele eşecuri ale pieţei, care duc la deficienţe în rezultatele
economice, prin: asigurarea eficienţei, corectarea distribuţiei inechitabile a
veniturilor şi promovarea creşterii şi stabilităţii.
Concurenţa imperfectă (care impune preţuri ridicate şi producţii
scăzute) şi externalităţile (care impun costuri sau permit beneficii altor
entităţi din afara pieţei) pot fi cauze ale eşecului pieţelor de a asigura cea
mai eficientă alocare a resurselor, astfel că guvernul poate interveni pentru:
(1) a reglementa segmentul afacerilor; (2) a impune restricţii şi constrângeri
(de pildă, reglementări antitrust); (3) a elabora reglementări pentru
reducerea externalităţilor (de pildă, în domeniul poluării), etc.;
2. Asigurarea echităţii sociale – guvernul poate modifica „modelul”
veniturilor generat de salarii, rente, dobânzi şi dividende.
Pieţele nu asigură întotdeauna o distribuire echitabilă a veniturilor
între membrii societăţii şi pot genera mari inegalităţi în venituri şi consum,
astfel că statul poate interveni, prin politici fiscale sau prin alte măsuri,
pentru corectarea acestor deficienţe ale pieţei şi pentru realizarea unui
echilibru sociale;
3. Promovarea creşterii economice şi stabilităţii – guvernul poate
elabora şi promova măsuri care să ducă la intensificarea ritmului de creştere
economică şi la asigurarea stabilităţii pieţelor.
Prin politici fiscale (stabilirea gradului şi modului de impozitare şi
de cheltuire a resurselor), dar şi prin politici monetare (modificarea
creditului şi ratelor dobânzii), statul poate asigura o creştere economică
permanentă, sporirea productivităţii, reducerea exceselor ciclicităţii, inflaţiei
şi şomajului.
Admiţând că, în realitate, concurenţa perfectă nu există, Samuelson
analizează principalele efecte ale acestei situaţii şi ajunge la concluzia că
cea mai gravă abatere de la modelul pieţei concurenţiale şi perfect libere
este monopolul, care poate duce la denaturarea preţurilor, alocarea
ineficientă a resurselor şi supraprofituri.
În situaţia de monopol se pot afla atât producătorii şi/sau vânzătorii,
cât şi cumpărătorii, fiecare dintre aceste categorii putând influenţa condiţiile
pieţei şi formarea preţurilor într-un domeniu sau altul (prin producerea,
cumpărarea sau vânzarea de bunuri şi servicii într-o cantitate suficient de
mare pentru a putea exercita o influenţă asupra pieţei).
Prin urmare, ţările democratice nu trebuie să se mulţumească doar cu
răspunsul la cele trei întrebări fundamentale – ce, cum şi pentru cine să
producă – ci trebuie să prevină şi să corecteze prompt situaţiile care pot să
conducă la situaţii de criză sau depresiune. Într-un sistem economic în care
unii indivizii obţin venituri excesive, iar alţii venituri insuficiente, statul

249
trebuie să intervină ca agent care cheltuieşte pentru a ameliora veniturile
reale sau monetare ale unor cetăţeni. De exemplu, statul poate acorda
ajutoare de şomaj sau pentru bătrâneţe, poate asigura un minim de tari
pentru toţi cetăţenii, printr-o anumită politică socială sau financiară.
Acţiunile statului nu trebuie să se limiteze, prin urmare, la măsuri
care să ducă la creşterea produsului naţional brut, fără să facă abstracţie de
problemele sociale ale distribuţiei. Dimpotrivă, acestea sunt foarte
importante, pentru că pot afecta negativ chiar creşterea producţiei globale
sau performanţele economice generale ale unei ţări.
Prin măsuri adecvate, economiile mixte pot asigura abundenţa de
bunuri pentru întreaga populaţie, însă aceasta este numai un aspect al
problemei, cel de-al doilea fiind constituit de problema vieţii şi a existenţei
speciei umane.
În realitate, economiile de piaţă, au o serie de neajunsuri cu impact
asupra performanţelor economice generale, printre care: (1) diferenţe majore
de avere între cetăţeni; (2) discrepanţe în ceea ce priveşte capacitatea
personală; (3) modalitatea de formare profesională; (4) oportunităţile
favorabile ce pot apare de-a lungul vieţii, etc. Astfel, economiile mixte, prin
intervenţia directă a statului şi prin programul plăţilor transferate, se pot
transforma într-un sistem de asigurare reciprocă împotriva inegalităţilor şi a
inechităţilor de orice natură.
„Statul-providenţă” sau „statul bunăstării sociale” („Welfare
State”) a făcut posibilă reducerea inegalităţilor, prin regimul său de taxe
redistributive şi prin crearea posibilităţilor de educaţie care să asigure
oportunităţi egale pentru toţi cetăţenii. Iar acest stat al bunăstării sociale
poate fi realizat prin intermediul reformelor, care devin necesare pentru a
obţine cele mai bune condiţii de creştere economică şi repartiţie a
produsului naţional brut.
Samuelson afirmă, încă, că cetăţenii preferă un loc de muncă sigur
în locul unui venit ridicat, preferă garantarea folosirii forţei de muncă în
locul garantării veniturilor, astfel că statul bunăstării, cu economie mixtă,
trebuie să se preocupe de identificarea şi implementarea de programe care să
asigure folosirea deplină a forţei de muncă.

XI.3. Teoria echilibrului la Paul Anthony Samuelson

În opinia lui Paul Samuelson, principala deficienţă a „economiei

întreprinderii particulare constă în folosirea incompletă a resurselor în
activităţile productive, fiind necesară intervenţia statului pentru corectarea
acestei probleme. Respingând ideea unei identităţi automate între ofertă şi
cerere şi, prin urmare, a menţinerii unui echilibru permanent în societate,

250
Samuelson afirmă necesitatea realizării echilibrului în întregul sistem
economic.
În teoria echilibrului, condiţia esenţială şi fundamentală a
economiei este corelaţia între economii şi investiţii. De regulă, economiile
şi investiţiile sunt realizate de persoane diferite şi determinate de motive
diverse şi independente unele de altele, astfel că există posibilitatea ca
volumul sau proporţiile economiilor să nu coincidă cu volumul sau
proporţiile investiţiilor, generând un dezechilibru.
În unele situaţii, cum ar fi aceea a micului producător agricol,
procesele de economisire şi de investire sunt realizate de aceeaşi persoană,
iar sumele economisite sunt permanent şi automat egale cu cele investite. În
economiile industriale moderne, însă, lucrurile sunt mult mai complicate, iar
motivaţiile de a economisi şi de a investi pot să nu mai coincidă. În astfel de
situaţii, economiile sunt rezultatul activităţii indivizilor/gospodăriilor, în
vreme ce investiţiile sunt realizate de agenţii economici, care îşi bazează
deciziile pe calculul raţional. Iar neconcordanţa în timp şi în proporţii
dintre economii şi investiţii generează disproporţii şi dezechilibre în
societate:
- dacă volumul economiilor este mai mare decât volumul
investiţiilor, o parte a produsului social rămâne neredistribuit, astfel că se
ajunge la situaţii de recesiune economică şi şomaj;
- dacă volumul investiţiilor este mai mare decât volumul
economiilor, iniţial are loc o perioadă de expansiune economică, apoi se
ajunge la creşterea inflaţionistă a preţurilor şi, în final, tot la depresiune
economică.
Soluţia ar fi, potrivit lui Samuelson, ca prin intermediul unor politici
raţionale de stat, să se asigure un echilibru între economii şi investiţii şi, prin
urmare, un echilibru între cerere şi ofertă, care să permită realizarea
întregului produs social.
Samuelson apreciază că pentru fiecare perioadă istorică posibilitatea
investiţiilor rentabile este strict determinată, cererile întreprinzătorilor
pentru investiţiile de capital fiind stabilite de posibilităţile lor de investiţii.
Starea echilibrului stabil este reprezentată de punctul de
egalitate al economiilor cu investiţiile şi de mărimea care determină
posibilitatea investiţiilor, sumele economisite tinzând spre atingerea unui
echilibru stabil:
- în cazul când sunt prea mari în comparaţie cu posibilităţile de
investiţii – în această situaţie, investiţiile vor fi stimulate prin măsurile de
reducere a ratei dobânzii;
- în cazul când sunt prea mici sau insuficiente în comparaţie cu
posibilităţile de investiţii – în această situaţie, procesul de economisire va fi
stimulat prin creşterea ratei dobânzii.

251
 Apropiat mai degrabă de Şcoala clasică, decât de keynesism, în ceea
ce priveşte modul de abordare a mecanismelor de adaptare şi echilibrare a
sumelor economisite, Samuelson consideră că nu există în mod necesar o
legătură între punctul de echilibru stabil al venitului naţional şi punctul
folosirii depline a mâinii de lucru.
Dimpotrivă, echilibrul stabil este plasat mai jos decât producţia
necesară asigurării ocupării depline a mâinii de lucru, iar pentru a urca
punctul echilibrului stabil până la nivelul ocupării depline a mâinii de lucru
singura soluţie este încurajarea artificială a posibilităţilor de investiţii
(asigurarea unui nivel al economiilor care să corespundă exact cu volumul
investiţiilor necesare ocupării depline a mâinii de lucru).
Prin urmare, este necesară intervenţia statului pentru a modifica
nivelul echilibrului venitului naţional prin măsuri fiscale şi cheltuielile
bugetare care să asigure:
- pe de o parte, volumul economiilor necesare utilizării depline a
mâinii de lucru;
- pe de altă parte, extinderea posibilităţii de investiţii până la deplina
ocupare a mâinii de lucru.
Măsuri fiscale pe care le poate întreprinde statul
Ecuaţia de echilibru a teoriei lui Paul Samuelson include nu doar
consumul şi investiţiile (precum în modelul lui John Maynard Keynes), ci şi
cheltuielile publice, guvernamentale. Rezultă că ecuaţia echilibrului
economic va fi:

Venitul naţional = Consumul + Investiţiile + Cheltuielile

guvernamentale

Cheltuielile publice exercită asupra venitului naţional un efect

multiplicator, identic cu cel al cheltuielilor private.
În starea de echilibru, economiile reprezintă diferenţa dintre venit, pe
de o parte, cheltuielile de consum şi taxe, pe de altă parte:
- în cazul în care cheltuielile guvernamentale sunt mai mari decât
încasările (veniturile), se ajunge la deficit bugetar;
- în cazul în care cheltuielile guvernamentale sunt mai mici decât
veniturile, se ajunge la excedent bugetar.
Şi reducerea impozitelor poate avea aceleaşi efecte cu cele ale
creşterii cheltuielilor bugetare asupra venitului naţional, având în vedere că
impozitele mai mici duc la creşterea fracţiunii venitului naţional de care
dispun particularii şi, în consecinţă, la sporirea consumului individual. Cu
toate acestea, Samuelson consideră că scăderea impozitelor are un efect
mai redus asupra echilibrului decât creşterea cheltuielilor publice.

252
 Măsuri monetare pe care le poate întreprinde statul
Alături de măsurile fiscale (creşterea cheltuielilor guvernamentale şi
scăderea impozitelor), Samuelson consideră că statul poate întreprinde şi o
serie de măsuri de politică monetară, precum: operaţii asupra pieţei publice,
manevrări asupra taxei de scont, manipulări ale procentului dobânzii, etc.
Susţinând că statica este doar un caz particular al dinamicii,
Samuelson defineşte starea de echilibru ca o stare ce permite existenţa
condiţii în care toate variabilele, suferind schimbări, tind către mărimile lor
iniţiale. Potrivit acestuia, legităţile stabilirii echilibrului economic pot fi
identificate numai în condiţiile unei analize dinamice.
El deosebeşte trei tipuri de mecanisme economice, fiecare cu
caracteristici proprii, şi anume:
- economia staţionară, variabilele nu îşi modifică importanţa pe
măsura trecerii timpului;
- economia cauzală, variabilele se intercondiţionează, evoluţia sau
comportamentul acestora depinzând de condiţiile iniţiale (care sunt
prevăzute anticipat) şi de perioada de timp scursă;
- modelul istoric, variabilele hotărâtoare nu sunt introduse în model,
acesta explicând schimbările, însă nu şi cauzele, care se găsesc în afara
sistemului.
Luând în considerare modelul istoric, sunt posibile patru sisteme
economice, respectiv: sistemul static-staţionar; sistemul static-istoric;
sistemul dinamic-cauzal şi sistemul dinamic-istoric.
Analiza dinamică a fost utilizată de Paul Anthony Samuelson pentru
a cerceta o serie de probleme precum: evoluţia ratei dobânzii, corelaţia
dintre creşterea capitalului şi a profiturilor, corelaţia dintre multiplicator şi
accelerator.

Cuvinte cheie: „sinteza neoclasică”, „Economics”, frontiera

posibilităţilor de producţie, legea randamentelor crescânde, economia mixtă,
economia pe scară mare, echilibrul stabil, analiza dinamică.

Teste de control şi evaluare:

1. Care sunt principalele definiţii identificate de P.A. Samuelson cu
privire la obiectul de studiu al ştiinţei economice ?.
2. Care este obiectul Economics-ului în gândirea lui P.A. Samuelson
?.
3. Care sunt întrebările economice fundamentale la care trebuie să
răspundă orice societate ?.
4. Ce este frontiera posibilităţilor de producţie ?.
5. Care sunt caracteristicile „economiei mixte”?.

253
 6. Care sunt, în opinia lui P.A. Samuelson, principalele obiective ale
intervenţiei statului în economie ?.
7. În ce constă teoria echilibrului a lui P.A. Samuelson ?.
8. Care sunt măsurile fiscale ce pot fi luate de stat pentru asigurarea
echilibrului economic ?.

254
 BIBLIOGRAFIE

Lucrări de specialitate:

1. Adelman I., Theories of Economic Growth and Development,

Stanford, Stanford University Press, 1961.
2. Ambirajan S., „The Concepts of Happiness, Ethics, and Economic
Values in Ancient Economic Thought”, în Price B.B. (Ed.), Ancient
Economic Thought, Vol. 1, London & New York: Routledge, 2005.
3. Angelescu I.N., Politica economică a României Mari, Bucureşti,
Tipografia profesională Dimitrie C. Ionescu, 1919.
4. Aristotel, Politica, în trad. rom. de Raluca Grigoriu, Bucureşti,
Editura Paideia, 2001.
5. Bastiat F., Economic Harmonies, Irvington-on-Hudson, New York,
Foundation for Economic Education, Inc., 1850.
6. Bastiat F., Pétition des fabricants de chandelles, bougies, lampes,
chandeliers, réverbères, mouchettes, éteignoirs, et des producteurs
de suif, huile, résine, alcool, et généralement de tout ce qui concerne
l’éclairage, în Oeuvres complètes de Frédéric Bastiat, mises en
ordre, revues et annotées d’après les manuscrits de l’auteur, Paris,
Guillaumin, 1873, 3rd edition, 7 vols. Vol. 4.
7. Bălan S., „Homo oeconomicus and the Critique of Utilitarian
Reason”, în Nicolae M., Şerban-Oprescu T., Communication
Matters, Bucureşti, Editura ASE, 2012.
8. Bălan S., Introducere în filosofia contemporană, Bucureşti, Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2008.
9. Becker G.S., A Treatise on the Family, Harvard, Harvard University
Press, 1993.
10. Becker G.S., The Economic Approach to Human Behavior, Chicago,
The University of Chicago Press, 1990.
11. Besomi D., „Harrod on the classification of technological progress.
The origin of a wild-goose chase”, BNL Quartely Review, No. 208,
Mar. 1999, pp. 95-118.

255
12. Blackbourn D., The Long Nineteenth Century: A History of
Germany: 1780-1918, New York, Oxford University Press, 1998.
13. Blaug M., „The Empirical Status of Human Capital Theory: A
Slightly Jaundiced Survey”, Journal of Economic Literature, Vol.
14, No. 3 (Sep., 1976).
14. Blaug M., Economic Theory in Retrospect, Illinois, Richard D.
Irwing Inc., 1962.
15. Böhm-Bawerk E.v., Capital and Interest: A Critical History of
Economical Theory, London, Macmillan and Co., 1890.
16. Böhm-Bawerk E.v., The Positive Theory of Capital, London,
Macmillan and Co., 1891.
17. Buchanan J.M., Tullock G., The Calculus of Consent: Logical
Foundations of Constitutional Democracy, Indianapolis, Liberty
Fund, Inc., 1999.
18. Canterbery E.R., A Brief History of Economics, Singapore, World
Scientific Publishing, 2001.
19. Cicero Marcus Tullius, On Moral Duties (De Officiis), Boston,
Little, Brown, and Co., 1887.
20. Ciulbea T., Doctrine economice, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1995.
21. Clark J.B., The Distribution of Wealth: A Theory of Wages, Interest
and Profits, New York, The Macmillan Company, 1908.
22. Coase R.H., „The Nature of the Firm”, Economica, New Series, Vol.
4, Issue 16 (Nov. 1937), pp. 386-405.
23. Cournot A., Recherches sur les principes mathématiques de la théorie
des richesses, Paris, L. Hachette, 1838.
24. Daal van J., „The Entwickelung According to Gossen„, în Backhaus
J.G. (Editor), Handbook of the History of Economic Thought, New
York, Springer, 2012, pp. 369-388.
25. Ekelund R.B. Jr., „Jules Dupuit and the Early Theory of Marginal
Cost Pricing”, Journal of Political Economy, Vol. 76, No. 3 (May -
June, 1968).
26. Ekelund R.B. Jr., Hébert R.F., Secret Origind of Modern
Microeconomics: Dupuit and the Engineers, Chicago, Chicago
University Press, 1999.
27. Eltis W., The Classical Theory of Economic Growth, Oxford,
Palgrave, 2000.
28. François Quesnay et la physiocratie, Vol. I, II, Paris, INED, 1958.

256
29. Friedman M., „A Theoretical Framework for Monetary Analysis”,
Journal of Political Economy, Vol. 78, No. 2 (Mar. - Apr. 1970), pp.
193-238.
30. Gide C., Rist C., A History of Economic Doctrines, Second Edition,
London, D.C. Heath and Company, 1913.
31. Gilder G., Wealth and Poverty, Washington, Regnery Publishing
Inc., 2012.
32. Gray A., The Development of Economic Doctrine. An Introductory
Survey, London, Longmans, Green and Co., 1956.
33. Greiner A., Semmler W., Gong G., The Forces of Economic Growth.
A Time Series Perspective, Princeton, Princeton University Press,
2005.
34. Gwartney D.J, „Supply-Side Economics”, The Concise
Encyclopedia of Economics, Library of Economics and Liberty,
disponibil online la:
http://www.econlib.org/library/Enc/SupplySideEconomics.html.
35. Haney L.H., History of Economic Thought, New York, Macmillan
Company, 1913.
36. Harvey D., A Brief History of Neoliberalism, Oxford, Oxford
University Press, 2005.
37. Heyne P. Modelul economic de gândire, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1991.
38. Higgs H., The Physiocrats. Six Lectures on the French Économistes
of the 18th Century, Kitchener, Batoche Books, 2001.
39. Ionescu T., Popescu Gh., Istoria gândirii economice din antichitate
până la sfârşitul secolului al XIX-lea, Cluj-Napoca, Universitatea
„Babeş-Bolyai”, 1992.
40. Istoria României, Vol. VI, Bucureşti, Editura Academiei, 1968.
41. Jevons W.S., The Theory of Political Economy, London, Macmillan
and Co., 3rd Edition, 1888.
42. Jevons W.S., The Theory of Political Economy, London, Macmillan
and Co., 3rd Edition, 1888.
43. Kangle K.P. (Editor), The Kautiliya Arthasastra, 3rd Edition, Delhi,
Motilal Banarsidass, 1986.
44. Keynes J.M., General Theory of Employment, Interest and Money,
New Delhi, Atlantic, 2008.
45. Keynes J.M., The Economic Consequences of the Peace, New York,
Harcourt, Brace, and Howe, Inc., 1920.

257
46. Keynes J.M., The End of Laissez Faire. The Economic
Consequences of Peace, Great Minds Series, New York, Prometeus
Books, 2004.
47. Lancaster K.J., „A New Approach to Consumer Theory”, The
Journal of Political Economy, Vol. 74, No. 2 (Apr., 1966).
48. Leijonhufvud A., On Keynesian Economics and the Economics of
Keynes, London, Oxford University Press, 1968.
49. Les douze livres du code de l’empereur Justinien, seconde édition,
Tome I, Digeste ou pandectes, Livre dix-huitième, Titre I, Aalen,
Scientia Verlag, 1979.
50. Linden van der M., Western Marxism and the Soviet Union. A
Survey of Critical Theories and Debates Since 1917, Leiden, Brill,
2007.
51. List F., Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1973.
52. List F., The National System of Political Economy, London,
Longmans, Green, and Co., 1909, versiunea online.
53. Lowry S.T., „Ancient and Medieval Economics”, în Samuels W.J.,
Biddle J.E, Davis J.B. (Editori), A Companion to the History of
Economic Thought, Blackwell Publishing, 2003, pp. 11-27.
54. Madgearu V., Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1995.
55. Malthus T., An Essay on the Principle of Population, London, 1798,
republicată de Electronic Scholarly Publishing Project, 1998,
http://www.esp.org.
56. Mankiw N.G., „New Keynesian Economics”, The Concise
Encyclopedia of Economics, Library of Economics and Liberty,
disponibil online la:
http://www.econlib.org/library/Enc/NewKeynesianEconomics.html.
57. Manoilescu M., Forţele naţionale productive şi comerţul exterior.
Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.
58. Marshall A., Principles of Economics, London, Macmillan and Co.,
Ltd., 8th Edition, 1920.
59. McCallum B.T., „Monetarism”, The Concise Enciclopedia of
Economics, Library of Economics and Liberty, disponibil online la:
http://www.econlib.org/library/Enc/Monetarism.html.

258
60. Meadows D/H., Meadows D.L., Randers J., Brehrens III W.W., The
Limits to Growths: a Report for the Club of Rome’s Project on the
Predicament of Mankind, New York, Universe Book, 1972.
61. Medema S.G., Samuels W.J. (editori), The History of Economic
Thought: A Reader, London, Routledge, 2003.
62. Menger C., Principles of Economics, Auburn, Ludwig von Mises
Institute, 2007.
63. Mesarovic M., Pestel E., Mankind at the Turning Point. The Second
Report to the Club of Rome, New York, New American Library,
1974.
64. Mill J.S., Principles of Political Economy with some of their
Applications to Social Philosophy, 7th Edition, London, Longmans,
Green and Co., 1909.
65. Moggridge D.E., Maynard Keynes. An Economist’s Biography, New
York, Taylor & Francis e-Library, 2005.
66. Mureşan D., Taşnadi A., Văleanu I.N., Rogojanu A., Sută-Selejan
S., Ciulbea G., Păiuşan R., Hristache D., Creţu A., Dobrescu M.,
Bălănică S., Şchiopu G., Doctrine economice, Biblioteca digitală
ASE, varianta online, http://www.biblioteca-
digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=66&idb=,.
67. Murgescu C., David Ricardo în Anglia revoluţiei industriale,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972.
68. Neugebauer O., The Exact Sciences in Antiquity, 2nd Edition, New
York, Dover. 1969.
69. Nissen H.J., Damerow P., Englund R.K., Ancient Bookkeeping:
Early Writing and Techniques of Economic Administration in the
Ancient Near East, Chicago, The University of Chicago Press, 1993.
70. Pătrăşcanu L., Un veac de frământări sociale, Bucureşti, Editura
Politică, 1969.
71. Platon, Legile, în trad. rom. de E. Bezdechi, Bucureşti, Editura IRI,
1995.
72. Platon, Republica, trad. rom. de Andrei Cornea, în Platon, Opere V,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
73. Popescu G., Fundamentele gândirii economice, Oradea, Editura
Anotimp, 1993.
74. Popescu Gh., Evoluţia gândirii economice, Ed. a III-a, Bucureşti,
Editura Academiei Române, Cluj, Editura Cartimpex, 2004.

259
75. Pratten S., „Coherence in Post-keynesian Economics”, în Arestis P.,
Palma G., Sawyer M. (Editori), Capital Controversy, Postkeynesian
Economics and the History of Economic Thought, Vol. I, New York,
Taylor & Francis e-Library, 2005.
76. Puia I., Cherciu A., Marcu N., Bozga V., Vasile R., Istorie
economică, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1979.
77. Quesnay F., „General Maxims of the Economical Government in an
Agricultural Kingdom”, tr. E.R. Blake, The Library of Original
Sources, Vol. VI, Milwaukee, 1915.
78. Ricardo D., On the Principles of Political Economy and Taxation,
London: John Murray, Albemarle-Street, Third Edition, 1821.
79. Ricardo D., Opere alese, vol. I, Editura Academiei Republicii
Populare Române, Bucureşti, 1959.
80. Ricardo D., Opere alese, vol. II, Editura Academiei Republicii
Populare Române, Bucureşti, 1962.
81. Rich E.E., „Expansion as a Concern of All Europe”, în Potter G.R.
(editor), The New Cambridge Modern History, Vol. I: The
Renaissance, 1493-1520, Cambridge, Cambridge University Press,
1957.
82. Riegel J., Confucius, The Stanford Encyclopedia of Philosophy,
Stanford University, 2012.
83. Robbins L., The Great Depression, New York, Books for Libraries
Press, 1972.
84. Roman Farm Management. The Treatises of Cato and Varro, New
York, MacMillan Company, 1918.
85. Roncaglia A., The Wealth of Ideas. A History of Economic Thought,
Cambridge, Cambridge University Press, 2005.
86. Rostow W.W., Theories of Economic Growth from David Hume to
the Present, Oxford, Oxford University Press, 1990.
87. Rothbard M.N., Keynes, the Man, Auburn, Ludwig von Mises
Institute, 2010.
88. Samuels W.J., „The Physiocratic Theory of Property and State”, The
Quarterly Journal of Economics, Vol. 75, No. 1/Feb. 1961, pp. 96-
111.
89. Samuelson P.A., Nordhaus W.D., Economics, New York, The
McGrow-Hill, 19th Edition, 2010.
90. Say J.B., A Treatise on Political Economy, Philadelphia, Lippincott,
Grambo & Co., 1855, versiunea online.

260
91. Schumpeter J.A., History of Economic Analysis, Taylor & Francis e-
Library, 2006.
92. Screpanti E., Zamagni S., An Outline of the History of Economic
Thought, Second Edition, Oxford, Oxford University Press, 2005.
93. Shughart F.W. II, „Public Choice”, The Concise Enciclopedia of
Economics, Library of Economics and Liberty, disponibil online la:
http://www.econlib.org/library/Enc/PublicChoice.html.
94. Smith A., An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of
Nations, Oxford, Oxford University Press, 1976.
95. Smith A., Avuţia naţiunilor, Bucureşti, Editura Publica, 2011.
96. Snowdon B., Vane H.R., Modern Macroeconomics. Its Origins,
Development and Current State, Cheltenham, Edward Elgar, 2005.
97. Solow R.M., „A Contribution to the Theory of Economic Growth”,
The Quarterly Journal of Economics, Vol. 70, No. 1. (Feb., 1956),
pp. 65-94.
98. Sorescu Al., „Dobânzi”, în Revista economică, Anul XXXII, Nr. 41,
11 octombrie 1930, Sibiu.
99. Sraffa P., Production of Commodities by Means of Commodities.
Prelude to a Critique of Economic Theory, Cambridge, Cambridge
University Press, 1960.
100. Sumner S., „The Unacknowledged Success of Neoliberalism”,
Library of Economics and Liberty, disponibil online la:
http://www.econlib.org/library/Columns/y2010/Sumnerneoliberalis
m.html#affiliation.
101. Suntum van U., Böhm T., Oelgemöller J., Ilgmann C., Walter
Eucken’s Principles of Economic Policy Today, CAWM Discussion
Paper No. 49, august 2011, disponibilă online la:
http://www.econstor.eu/handle/10419/51359.
102. Sută-Selejan S., Doctrine şi curente în gândirea economică modernă
şi contemporană, Bucureşti, Editura All, 1994.
103. Taylor Overton H., A History of Economic Though: Social Ideas and
Economic Theories from Quesnay to Keynes, Massachusetts:
McGraw Hill, 1960.
104. Thanawala K., „Kautilya’s Arthasastra. A neglected work in the
history of economic thought”, în Price B.B. (Ed.), Ancient Economic
Thought, Vol. 1, London & New York, Routledge, 2005, pp. 41-57.
105. The Laws of Manu (Doniger W. trad.), New Delhi, Penguin Books,
1991.

261
106. Vaggi G., Groenewegen P., A Concise History of Economic Thought.
From Mercantilism to Monetarism, Basingstoke, Palgrave
Macmillan, 2006.
107. Vaggi G., The Economics of François Quesnay, Pavia, McMillan,
1987.
108. Vreja L.O., „The Concept of Knowledge-based Organization within
the Present Economic Environment, Euromentor, Vol.II, No. 2/June
2011, pp. 75-89.
109. Vreja L.O., „The Environmental Problems from an Economic
Perspective”, Cogito, Vol. III, No. 4/December 2011, pp. 145-154.
110. Walras L., Elements of Pure Economics: Or the Theory of Social
Wealth, London, Routledge, 2003.
111. Zeletin Ş., Burghezia română – originea şi rolul ei istoric, Bucureşti,
Editura Humanitas, 2006.

Resurse Web:
Biblioteca digitală a Academiei de Studii Economice, Bucureşti:
http://www.biblioteca-digitala.ase.ro
EconStore: http://www.econstor.eu
Electronic Scholarly Publishing Project: http://www.esp.org
Library of Economics and Liberty: http://www.econlib.org
Ludwig von Mises Institute: http://mises.org/, http://mises.ro/

262