Sunteți pe pagina 1din 60

Universitatea ,,Petre Andrei” Iaşi

Facultatea de Economie
Catedra de Economie şi Finanţe

Doctrine economice
-suport de curs-

Titular disciplină
Lect. univ. drd. Alexandru Trifu

1
Cuprins

Cap. I Antichitatea şi rădăcinile gândirii economice

Cap. II Scolasticii Evului Mediu


2.1 Tomism contra Scotism
2.2 Jean Buridan şi Nicole Oresme
2.3 Şcoala de la Salamanca

Cap. III Ibn Khaldun- marcant precursor al gândirii economice


moderne şi contemporane
3.1 Lumea arabă timpurie
3.2 Corpus-ul ideilor învăţatului arab

Cap. IV Mercantilismul
4.1 Mercantilismul mediteraneean
4.2 Cameralismul
4.3 Mercantilismul britanic

Cap. V Clasicismul economic şi liberalismul originar


5.1 Fiziocraţii
5.1.1 Dimitrie Cantemir-primul mare gânditor român al epocii
moderne
5.2 Clasicismul francez
5.2.1 Jean-Baptiste Say
5.2.1.1 Dezvoltarea contemporană a ,,legii debuşeelor” a lui
J.-B. Say
5.2.2 Frédéric Bastiat
5.3 Şcoala clasică britanică
5.3.1 Adam Smith
5.3.2 David Ricardo
5.3.3 Thomas Robert Malthus
5.3.4 John Stuart Mill
5.4 Şcoala manchesteriană
5.5 Clasicismul târziu
5.5.1 Alfred Marshall şi bogata sa gândire economică
5.5.1.1 Criteriul Marshall + Lerner

2
5.5.2 Arthur Cecil Pigou şi ,,economia bunăstării”
5.6 Contribuţii româneşti în contextul clasicismului şi
liberalismului economic

Cap.VI Reacţii eterogene la liberalismul şi clasicismul economic

6.1 Intervenţionismul
6.1.1 ,,Socialismul de catedră”
6.1.2 Solidarismul şi radicalismul social
6.2. Şcoala istorică (germană)
6.3 Protecţionismul german
6.3.1 Exagerarea doctrinei protecţionismului economic :
autarkia economică
6.4 Socialismul premarxist

Cap. VII Karl Marx- primul moment revoluţionar al evoluţiei doxelor


economice

7.1 Viaţa şi opera


7.2 Construcţia metodologiei originale a lui Karl Marx
7.3 Conţinutul teoriilor marxiste (marxiene)

Cap. VIII Doctrina economică a fascismului, un punct maximal al


curentelor dirijiste (de comandă)

8.1 Rasismul
8.2 Teorii geopolitice germane
8.3 Teoria ,,marelui spaţiu vital”
8.4 Corporatismul interbelic

Cap. IX Marginalismul

9.1 William St. Jevons şi Şcoala utilitaristă engleză


9.2 Şcoala matematică (de la Lausanne)
9.2.1 Léon M.E. Walras
9.2.2 Vilfredo Frederico Pareto
9.3 Şcoala psihologică (austriacă)
9.4 Nicholas Georgescu-Roegen şi legea entropiei
9.5 Johann Heinrich von Thünen şi teoria economiei spaţiale

3
Cap. X John Maynard Keynes-al doilea momentcrucial în gândirea
economică

10.1 Repere cronologice şi bibliografice


10.2 Revoluţia keynesistă în teoria economică contemporană
10.3 Remedii ale tarelor economiei capitaliste

Cap. XI Propagări şi reacţii ale keynesismului

11.1 Modelul IS-LM


Curba Phillips
11.2 Paul Anthony Samuelson şi sinteza neoclasică
11.3 Şcoala de la Cambridge şi prima abordare a ,,războiului
celor două Cambridge”
11.4 Noua economie clasică
11.5 Teoria dezechilibrului

Cap. XII Instituţionalismul

Cap. XIII Manifestări ale liberalismului revigorat

13. 1 Noua şcoală austriacă


13.1.1 Friedrich August von Hayek
13.1.2 Ludwig von Mises
13.1.3 Gottfried von Haberler
13.2 Walter Lippmann
13.3 Monetarismul şi Şcoala de la Chicago
13.4 Teoria ,,capitalului uman”
13.5 Teoria ,,alegerilor publice” vs. ,,statul bunăstării
generale”
13.5.1 Teoria ,,drepturilor de proprietate”
13.6 Şcoala suedeză

Cap. XIV Teoria firmei-suportul existenţei microeconomiei


14.1 John Kenneth Galbraith
14.2 Herbert A. Simon
14.3 Antoine Augustin Cournot
14.4 Teorema Modigliani ↔ Miller
14.5 Firma în contextul pieţei

4
Cap. XV Joseph Alois Schumpeter, al treilea moment de cotitură în
gândirea economică

15.1 Cine a fost J. A. Schumpeter ?


15.2 Preludiul închegării originalei sale doctrine economice
15.3 Corpus-ul ,,ereziei” doctrinale
15.4 Teoria panoramată a ciclurilor economice

Cap. XVI Planismul şi economia de schimb

16.1 Planismul
16.2 Conceptele de ,,economie socială de piaţă” şi ,,mixtă”,
precum şi dezvoltări adiacente acestora

Cap. XVII Teorii ale legăturilor economie naţională-mondoeconomie şi


ale legăturilor dintre statele lumii

17. 1 Teorii ale creşterii economice


17.1.1 Modelul Harrod + Domar
17.1.2 Teoria lui Colin Clark privind împărţirea economiei
pe sectoare
17.1.3 Dualismul economico-social sau abordarea de tip
Lewis-Nurkse
17.1.4 Robert M. Solow şi ,,războiul celor două Cambridge”
(a doua abordare)
17.2 Economia naţională şi schimburile dintre state
17.2.1 Modelul Heckscher↔ Ohlin + Samuelson (H↔O +
S)
17.2.2 Teoria egalizării veniturilor bîn cadrul modelului
H↔O + S, în extenso modelul H/O + S/S + R
17.2.3 Testarea practică a modelului H↔O + S. ,,Paradoxul
Leontief”
17.2.4 Mihail Manoilescu şi metodologia sa proprie de
analiză
17.2.5 Raul D. Prebisch şi protecţia statelor în dezvoltare
17.2.6 Teoria ,,acumulării dependente” a lui A. Günder-Frank
şi S. Amin
17.2.7 Immanuel Wallerstein şi ,,sistemul mondial modern”
17.2.8 Funcţionarea schimburilor mondiale pe baza unui
sistem tip ,,snooker”

5
Cap. XVIII Includerea ecologiei în ecuaţia dezvoltării şi Noua
Economie a cunoaşterii

18.1 Economia mediului înconjurător şi dezvoltarea


18.2 Teorii ale dezvoltării aplicabile momentului actual al
evoluţiei omenirii
18.2.1 Noua teorie clasică
18.2.2 Teoria generală a relaţiei Nord-Sud
18.2.3 Teoria O-Ring
18.2.4 Dezvoltarea regională şi relaţiile economice
Interregionale
18.3 Cum poate fi definită Noua Economie ?
18. 4 Provocările Noii Economii-a cunoaşterii- şi feedback-ul
globalizării

Ar fi fost foarte uşor din partea mea să încep prezentarea evoluţiei


gândirii economice din Grecia antică, acolo unde au fost puse bazele
filosofiei, economiei, politicii, prin enunţarea termenilor de bază din
aceste domenii, termeni care fac parte integrantă din bagajul nostru
intelectual contemporan.
Dar, în urma analizării unor păreri exprimate în literatura de
specialitate, cum ar fi şi cea a francezului Daniel Villey, mă raliez celor
care văd adevăratele începuturi ale ideilor economice în Vechiul
Testament, mai precis în A Treia Carte a lui Moise intitulată Leviticul.
Trecem şi pe alte meridiane şi ajungem în spaţiul elenistic sec.
VIII – III î. d. Hr.. Pentru acea epocă, Grecia se afla într-o perioadă de
înflorire economică. Comerţul se dezvolta şi se adâncea, dar toate acestea
aveau loc în cadrul unui sistem sclavagist limitat, iar filosofii, maeştrii
gândirii din acea vreme, nu urmăreau formarea unei teorii economice
deosebite, ci doar prezentau fragmentat aspecte ale vieţii economice,
trecute însă prin filtrul eticii şi al discursului filosofic.
Înainte de incursiunea în prezentarea gândirii antice greceşti, să
prezentăm o experienţă economică de pionierat, înfăptuită pe la anul 700
î.Hr., în statul ionian Lydia din Asia Minor (coasta egeeană a Turciei
actuale), unde, conform marii majorităţi a opiniilor exprimate, se bat
primele monede metalice din istorie. Dacă începutul a fost făcut de bucăţi
metalice brute, plate şi rotunde, confecţionate dintr-un amalgam de aur şi
argint, cunoscut sub numele de ,,electrum”, mai târziu, în timpul
ultimului rege al acestui stat, CRESUS (561-546 î.Hr.), banii metalici
aveau conţinutul numai dintr-un anumit metal preţios, în primul rând aur
(aurul devine astfel metal monetar). Trecând succint în revistă avantajele

6
folosirii metalelor preţioase în baterea de monedă, ca : valoare mare într-
un volum mic, inalterabilitatea, perfecta divizibilitate, încrederea mare pe
care o inspirau, trebuie să subliniez că, încă din acea perioadă îndepărtată,
s-a stabilit un raport valoric între aurul şi argintul monetar şi care, în
viziunea lui Cresus, era net în favoarea aurului, în sensul că acesta valora
de 13,33 ori mai mult decât argintul.
Şi, ulterior, atât teoria cât şi practica monetară a bimetalismului
secolului al XIX-lea au indicat o mărime apropiată de cea a raportului
stabilit în urmă cu 25 de secole. Vorbind despre Cresus (nume predestinat
pentru acţiunile sale, întrucât în lb. greacă khrusos semnifică aur), să
precizez că acesta a contribuit la atingerea apogeului bogăţiei şi
dezvoltării statului lydian, în primul rând datorită exploatării bogatelor
zăcăminte de aur şi argint şi drept urmare a unui înfloritor comerţ, atât cu
celelalte state ale Greciei Antice, dar şi cu alte popoare, ca fenicienii,
egiptenii, perşii. Afluxul masiv de aur şi argint şi accentul pus pe
susţinerea ramurii comerţului şi care au asigurat bogăţia statului, a lui
Cresus primordial, au creat o situaţie economică pe care din punct de
vedere economic aş numi-o paleomercantilism (fiind asemănătoare cu
cea evidenţiată şi implementată de primul curent modern de gândire
economică, mercantilismul, apărut la sfârşitul secolului al XV-lea) şi în
acelaşi timp l-au consacrat definitiv pe regele lydian în limbajul cotidian
prin expresia ,,bogat precum Cresus”, ceea ce semnifică un om putred de
bogat.
Vorbind de cei mai importanţi filosofi cu aplecare spre domeniul
economic şi pe care doresc să-i amintesc sunt PLATON (427 – 347 î. d.
Hr.) şi celebrul său discipol ARISTOTEL (382 – 322 î. d. Hr.).
Platon, primul promotor al unei societăţi „raţionale” condusă de o
elită oligarhică a fost şi primul care s-a ocupat de relaţia dintre doctrină=
opinie, pe care a denumit-o doxa şi cunoaşterea autentică, adică logos. În
lucrarea sa “Dialogurile”, mai precis în dialogul intitulat “Menon”,
susţine că oamenii politici conduc bine statele lor după “părerea lor cea
dreaptă”, dar ştiinţa este preţuită mai mult. În aceeaşi lucrare găsim şi o
clasificare a importanţei fiecărei categorii de cetăţeni, în activitatea de
conducere. Simplii cetăţeni, plebea, nu pot înţelege complexitatea actului
de guvernare. Oamenii liberi trebuie să se ocupe cu apărarea şi
administrarea cetăţii, singurii capabili să fundamenteze regulile
guvernării fiind filosofii. Într-o oarecare opoziţie se află Aristotel ce
considera că omul, definit de el ca “animal sociabil” şi în plus un
,,animal politic” (“zoon politikon”) deoarece făcea parte dintr-un polis
(cetate), poate gândi, atunci când este vorba de toţi cetăţenii laolaltă,
mult mai bine decât o entitate individuală.
De asemenea, Aristotel este cel ce a opus termenul de ,,economie”,
,,oikonomike” (provenit de la cuvintele oikos = gospodărie şi nomos =

7
lege) ce desemna producerea de bunuri pentru funcţionarea normală a
cetăţii (gospodăriei comune) termenului de ,,chrematistică” (de la
cuvântul khrematistikos = a face bani), adică arta de a face bani. Dacă în
viziunea aristoteliană, termenul avea mai mult un sens peiorativ, în
maniera ,,arta de a face bani de dragul banilor”, la sfârşitul secolului al
XIX-lea, această dihotomie prezentă în strânsă unitate în fiecare societate,
avea să devină subiectul şi sursa de raportare ale unor concepţii menite să
inoveze ştiinţa economică şi să-i confere o nouă identitate (mă refer la
termenul de ,,Economics” provenit din noţiunea oikonomike aristoteliană,
dar folosind semantica şi scopurile chrematisticei.
Rămânând în acelaşi timp şi spaţiu geografic, nu putem să-l uităm
pe scriitorul, filosoful şi omul politic XENOFON (430 – 355 î. d. Hr.).
Principala sa lucrare cu caracter economic este intitulată sugestiv
“Oekonomikos”, în sensul titlului de referinţă , de peste două milenii, al
operei lui P.A. Samuelson, ,,Economics”. Această scriere conţine câteva
din ideile sale de economie agrară, ce surprindeau activitatea agricolă şi
înzestrarea corespunzătoare cu tehnică de lucru din gospodăriile ţărăneşti
mici şi mijlocii, aspecte prin care Xenofon a rămas şi este citat şi astăzi
în literatura economică.
Plecând de la presupoziţia că omul trebuie să-şi satisfacă în
primul rând trebuinţele fiziologice ale existenţei, aşa după cum indică
primul nivel, cel de bază al piramidei trebuinţelor a lui Abraham Maslow,
pentru a fi capabil să muncească şi să producă bunuri se ajunge la
adevărul de necontestat că ordinea evoluţiei a fost de la homo agricola la
homo faber. Pentru a sublinia această aserţiune, Xenofon a prezentat
agricultura ca fiind atât mama, cât şi doica celorlalte meserii.
Demonstraţia consta în faptul că primele inovaţii tehnice s-au născut în
domeniul agrar, cum ar fi: plugul, rotaţia culturilor, folosirea
îngrăşămintelor naturale etc. De aici rezultă caracteristica de “mamă”
dată agriculturii, dar nu cred că este lipsit de interes să subliniez că, după
aproape două mii de ani, englezul William Petty (pe care îl vom analiza la
mercantilismul britanic) va face o constatare asemănătoare, în sensul că,
pentru el, natura este mama bogăţiei. Agricultura este în acelaşi timp şi
doică pentru că are capacitatea de a se dezvolta singură, astfel încât să
asigure hrănirea atât a celor ce lucrează în această ramură, cât şi a celor
ce activează în alte domenii de activitate.
Mediul rural nu este considerat locul cel mai adecvat pentru
dezvoltarea meseriilor şi profesiunilor care, aşa cum spunea Xenofon,
trăiesc de pe urma agriculturii. Progresul acestor meserii depindea de
climatul ce putea fi găsit numai în aşezările active, adică în oraşe. Oraşul
şi civilizaţia urbană vor avea supremaţia asupra colectivităţii rurale, dar îi
rămân veşnic tributare pentru produsele ce constituie alimentaţia de bază
a fiecărui individ.

8
Trecând la Roma antică, literatura de specialitate nu reţine şi deci
nu expune nici un nume de gânditor semnificativ, singurul aspect
remarcabil fiind cel al moştenirii legate de dreptul roman, fundamentul
juridic al unei sănătoase culturi economice şi în care se stipulau prevederi
legate de un sistem de drepturi private ale individului, atât în relaţiile
endogene ale menajului (gospodăriei), cât şi în relaţiile generale privind
proprietatea, cu caracteristicile acesteia: permanenţa şi cvasiabsolutismul,
precum şi în legătură cu necesitatea extinderii regulilor, normelor şi
legilor ce acţionează în viaţa socială (deci în domeniul raporturilor
contractuale).
Vorbind în acest nou context despre ,, justiţia comutativă”
enunţată de Aristotel, să spun că dreptul roman s-a dovedit a fi mult mai
flexibil în evidenţierea semnificaţiilor acestui concept, în sensul că era
considerat ,preţul corect” acel preţ ce era stabilit de comun acord de
părţile contractante, noţiunile de utilitate sau ,,valoare intrinsecă”
nefiind luate în considerare în această acţiune.

Capitolul IV

Mercantilismul

După lunga şi întunecata epocă a Evului Mediu, în care gândirea


economică nu a încetat să existe şi să se facă remarcată prin contribuţia
marilor teologi, canonişti şi scolastici ai vremii (perioadă pe care am
descris-o deja în capitolul anterior), începând cu a doua jumătate a sec. al
XV-lea evenimente de profunde transformări structurale, de substanţă,
marchează începutul unor vremuri noi.
În plan religios, este vremea Reformei, a restructurării Bisericii
Catolice. Pe plan intelectual şi cultural, începe epoca Renaşterii, cu
ruperea de tradiţiile anchilozate ale gândirii antichităţii. Asistăm la
importante transformări politice, morale şi sociale, odată cu apariţia
statelor moderne, prin înfăptuirea primelor revoluţii burgheze, cea din
1566 din Ţările de Jos şi din 1642 din Anglia, toate acestea pe ruinele
feudalismului medieval. Dar, mai presus de toate acestea, suntem martorii
începuturilor Marilor descoperiri geografice care au asigurat, pe de o
parte, lărgirea orizontului de cunoaştere şi comercial al europenilor, iar pe
de altă parte, au condus la un aflux de bunuri din zone exotice,
necunoscute şi la o deplasare a centrului de interes economic al lumii.

9
Creşterea într-un ritm impetuos a comerţului internaţional şi
întărirea puterii clasei negustorilor, interesată în derularea în bune
condiţiuni a relaţiilor de comerţ exterior pentru îmbogăţire şi pentru
urcarea în ierarhia socială, au avut nevoie şi de o susţinere pe plan
teoretic: economic şi politic. Şi astfel a apărut mercantilismul, primul
curent modern de gândire economică, care desemna în acelaşi timp şi o
politică comercială a statelor naţionale constituite şi în care capitalismul
comercial era în plină dezvoltare. Termenul de mercantilism provine de la
cuvintele din limba italiană mercante = negustor, mercato =piaţă, ceea ce
demonstrează cum nu se poate mai bine afinitatea gânditorilor aparţinând
acestui curent cu interesele negustorilor şi cu ale celor implicaţi în
activităţi comerciale, în special de comerţ exterior.
Mercantilismul, deşi a durat aproximativ trei secole, a avut
perioada sa de maximă înflorire între mijlocul sec. al XVI–lea şi sfârşitul
sec. al XVII-lea. El şi-a propus ca prioritate problematică, de studiu,
stabilirea legăturii dintre avuţia unei naţiuni şi balanţa comercială a
aceleiaşi ţări. Acest interes se explică în parte prin faptul că sistemul
monetar era într-o stare primitivă de existenţă şi nu era corelat cu nevoile
economiilor naţionale în plină dezvoltare, iar în altă ordine de idei,
mercantiliştii recunoşteau puterea crescândă a economiilor naţionale şi
erau interesaţi în intervenţia statului în economia naţională în scopul de a
maximiza avuţia naţională a ţării respective. De aici şi marea
caracteristică a acestui curent de gândire economică : el a reprezentat
dezvoltarea capitalismului în beneficiul statului, nu al individului.
Mercantiliştii au fost primii scriitori în domeniul economic care
au considerat îmbogăţirea ca pe un scop final lăudabil, realizarea
intereselor personale fiind un punct de plecare ce conducea la
prosperitatea generală. Scrierile acestora, în majoritatea lor, au păcătuit
prin faptul că au identificat avuţia naţională, de care am amintit mai
înainte, cu cantitatea de metale preţioase deţinute.
Aceleaşi opere ce compun curentul mercantilismului s-au
focalizat pe o linie de factură pragmatică, ţinând de metodele utilizate de
puterea publică, adică de către stat, de a asigura bogăţia unei naţiuni,
adică s-au cantonat pe politicile economice ale statelor vremii.
Mercantiliştii, în susţinerea ideilor lor de bază, adică a celor privind
faptul că activitatea manufacturieră (industrială), dar mai ales comerţul
sunt aducătoare de bogăţie, aveau nevoie şi de susţinerea mai marilor zilei
(în termeni actuali trebuiau să facă lobby) pentru obţinerea de
reglementări favorabile în ceea ce priveşte producţia de natură industrială,
precum şi pentru obţinerea monopolului pentru meseriile şi comerţul
practicate de ghilde, corporaţiile manufacturiere, armatori şi companiile
de comerţ.

10
În acest sens, mercantiliştii au pus economia la dispoziţia
politicii, a puterii timpului, născându-se conceptul de Economie politică.
Vorbesc de prima etapă (de înfiripare) a Economiei politice, concept
formulat de către autorul dramatic şi mercantilistul francez Antoine de
MONTCHRÉTIEN (1575-1621) în anul 1615, în a sa lucrare intitulată
,,Traité de l’économie politique”. Sunt paşii premergători constituirii
economiei ca ştiinţă şi al unor eforturi concertate de susţinere a ramurilor
industriale (manufacturiere) şi de comerţ, în detrimentul agriculturii, de
reliefare a rolului major pe care oraşele, în detrimentul satelor, îl au
pentru realizarea unor intense schimburi comerciale şi pentru asigurarea
unor resurse bugetare mai abundente.
Mai mult, nu pot trece cu vederea tocmai devenirea noului sistem
economic şi social, capitalismul şi care este considerată ca având
rădăcinile în mişcarea calvinistă (deci de natură protestantă) de
reformare a Bisericii Catolice din seclul al XVI-lea. Şi această evidenţiere
i-o datorăm marelui sociolg şi istoric german Max Weber (pe care vom
mai avea ocazia să-l analizăm), cel care, în anul 1906, a publicat celebra
sa carte ,,Etica protestantă şi spiritul capitalismului" (46). De fapt, ceea
ce Weber a evidenţiat în urma analizei fenomenului Protestantismului
este accentul pus pe individ, muncă, autodisciplină, ca garanţii ale
salvării şi prosperităţii. Însă nu este vorba despre bogăţie de dragul
bogăţiei, ci mai degrabă de necesitatea ca fiecare individ să se angajeze
într-o permanentă activitate fizică şi intelectuală, în direcţia unde fiecare
are ,,chemarea” sa şi unde poate da tot ceea ce este mai bun din el.
Şi, translând spre gândirea lui Fabijonas Kemesis, geneza
capitalismului a fost rezultatul, nu numai al dezvoltării economiei, ci şi al
vieţii spirituale impuse de către reformatorii Bisericii Catolice. Susţinând
teoria lui Weber, autorul lituanian a formulat ceea ce poate fi numit
paradoxul capitalismului : sistemul, care se născuse ca rezultat al
sporirii gradului de raţionalism, rămâne el însuşi iraţional, deoarece
reglementarea vieţii sociale a fost lăsată în seama pluralităţii agenţilor
individuali. Deci se poate vorbi de o separare a vieţii economice de
individ, iar munca (ca trăsătură a naturii umane) a devenit
depersonalizată.
Cu toate neajunsurile şi minusurile de teorie economică (pe care
le vom vedea parcurgând şi operele celor mai importanţi autori
mercantilişti), membrii marcanţi ai acestui curent de gândire au adus
contribuţii importante la analiza problemelor comerţului internaţional.
Prezentarea acestora le-am făcut pornind de la criteriul locaţiei
spaţiale, geografice, pe care l-am considerat cel mai adecvat scopului
propus şi care se suprapune perfect cu aceleaşi locaţii pe care le-am avut
în vedere şi în cazul analizei gândirii economice susţinute de marii

11
scolastici ai Evului Mediu. Analiza faţă în faţă fiind mai uşor de efectuat
în noile condiţii create.

Capitolul V

Clasicismul economic şi
liberalismul originar

Europa intrase în secolul al XVIII-lea, un secol ce se va dovedi


extrem de frământat, atât din punct de vedere politic, economic, cât şi
social. Se ajunsese la aproape trei secole de practică economică
mercantilistă şi care, într-o lume aflată într-un evident progres economic,
geografic, literar, filosofic, social, nu mai corespundea noilor realităţi. Se
impunea o puternică reacţie ideologică, teoretică, contra rezultatelor
vizibile ale politicilor mercantiliste. Analiza pe care o facem în continuare
(pentru prima parte a capitolului în mod special) are la bază evidenţierea
situaţiei Franţei din acea vreme şi vom înţelege de ce acest lucru.
Pe plan economic, activitatea din agricultura era în puternic
declin, ramura fiind sacrificată în detrimentul dezvoltării industriei şi
comerţului. Preţurile scăzute pentru produsele agricole au condus la
creşterea într-un ritm alarmant a terenurilor necultivate şi la un exod
masiv al forţei de muncă din agricultură spre oraşe şi reconversia acesteia
în activităţi cu specific industrial (manufacturier). Reglementările ce erau
în vigoare cu privire la structura producţiei ce urma să aducă profit,
referitoare la preţuri şi salarii, nu erau în măsură să asigure progresul
industriei, creşterea producţiei şi a numărului de produse industriale
(manufacturate).
Pe plan intelectual, trebuie să reliefez faptul că ne aflăm în epoca
Iluminismului şi al marilor enciclopedişti , dintre care pot aminti pe:
Voltaire, Jean-Jacques Rousseau, Denis Diderot, D’Alembert, D’Holbach.
Aceştia şi-au adus contribuţia de mare valoare la împlinirea unor idei de
mare forţă, cum ar fi cele despre libertate, despre puterea raţiunii
umane şi a “iluminării” omului prin învăţătură, educaţie şi cultură,

12
despre bunătatea sufletului omenesc. De asemenea, filosofii iluminişti
vorbesc despre evoluţia societăţilor omeneşti având la bază principiile ce
decurg din natura perenă a omului şi deci valabile în toate timpurile şi în
toate epocile. Aceşti gânditori văd în analizele pe care le-au întreprins
posibilitatea existenţei unui determinism social analog celui ce
guvernează fenomenele naturale şi care implică existenţa unor legi cu
caracter social. Poate este nimerit în acest context să expun cuvintele lui
Jean-Jacques Rousseau care, în “Contractul social” apărut în anul 1762,
spunea printre alte lucruri de mare valoare: “orice lege pe care poporul nu
a ratificat-o este nulă; nu este o lege (s.m.)”.
Şi pentru că acestei prime etape în dezvoltarea liberalismului
economic îi trebuia şi partea de teorie economică adecvată, aceasta s-a
concretizat în operele şcolii (grupului) de gânditori francezi din secolul al
XVIII-lea, grup cunoscut ulterior sub numele de Fiziocraţi sau
Economiştii (“Les Économistes”), prin analogie cu Enciclopediştii, cei
care au conceput şi publicat după 30 de ani de muncă, în anul 1780,
“L’Encyclopédie” sau “Dictionnaire raisonné des sciences, des arts et
des métiers”, lucrare care a dorit să realizeze un tablou general (s.m.) al
eforturilor spiritului uman în toate domeniile şi în toate epocile.
Trecem spre etapa a doua în evoluţia liberalismului economic şi în
care se elaborează pentru prima oară o teoria economică completă şi
coerentă, la care şi-au adus contribuţia autori britanici şi francezi.
Concretizarea acestora se va face în Şcoala economică clasică, pe care o
vom analiza sub cele două deschideri: cea franceză (pct. 5.2) şi cea
britanică (pct. 5.3). La aceasta din urmă va fi analizat momentul
semnificativ de pornire din drumul parcurs de gândirea şi ştiinţa
economică până în prezent şi anume cel reprezentat de Adam SMITH,
considerat ca fiind creatorul ştiinţei economice moderne, aşa cum se
prezintă ea în zilele noastre.
Ambele deschideri ale şcolii economice clasice şi vom vedea ce
caracteristici prezintă acestea, atât cea franceză a lui J-B. Say şi Fr.
Bastiat, cât şi cea britanică a lui A. Smith, D. Ricardo, J. S. Mill şi Th. R.
Mathus, conduc, pe planul doctrinei, la un liberalism absolut şi general,
ce se explică prin covârşitoarea influenţă a celor două mari revoluţii ale
vremii:
a) Revoluţia industrială, adică revoluţia cu caracter tehnic,
începută în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi care a permis în
primul rând Marii Britanii şi apoi altor ţări să-şi constituie şi să-şi
dezvolte o puternică industrie, lucru datorat unei serii întregi de
importante invenţii. Maşinismul ce vine să înlocuiască munca manuală se
manifestă încet-încet în toate sectoarele de activitate, începând cu
industria textilă, cea mai profitabilă la acea vreme. Cărbunii încep să fie
folosiţi în industria metalurgică, iar inventarea maşinii pe bază de vapori

13
de către inginerul scoţian James Watt (1736 - 1819) a impulsionat decisiv
dezvoltarea industriei.
b) Revoluţia franceză de la 1789, adică revoluţia cu caracter
politic şi social, desfăşurată sub cunoscuta deviză “Liberté, Égalité,
Fraternité”, a reuşit să introducă un curent liberal chiar şi în ţările în care
concepţiile politice de acest gen nu erau împărtăşite.
Libertăţile individuale, libertatea relaţiilor sociale, drepturile
cetăţenilor s-au tradus pe plan economic în libertatea comerţului şi a
muncii. Aceste tendinţe de bază sunt reflectate şi de către filosofia
liberală a scoţianului David HUME (1711-1776), care a scos în evidenţă
că un regim concurenţial stimulează spiritul de competiţie între ţări, ca şi
între simpli indivizi. Comerţul exterior nu mai era văzut ca o condiţie
sine qua non pentru creşterea bogăţiei unui stat, ci dezvoltarea producţiei
interne destinate exportului era cea ce asigura sporirea locurilor de
muncă, creşterea generală a veniturilor, tot acest mecanism cuprins în
sistemul comerţului liberal şi al neintervenţiei statului în economie.
Economia clasică nu a fost abandonată, ea continuând şi astăzi să
influenţeze, inclusiv prin noile emergenţe doctrinale, economiştii şi
cercetătorii domeniului economic.

5.1 Fiziocraţii

Aşa după cum am precizat, aceştia au reprezentat un grup de


economişti francezi din secolul al XVIII-lea reuniţi în jurul liderului lor,
medicul chirurg de formaţie François Quesnay şi pe care îl vom analiza
mai detaliat, ca şi pe alţi doi membri marcanţi ai mişcării, Turgot (care a
jucat rolul pe care Colbert l-a avut pentru mercantilişti, adică de ministru
de finanţe) şi Dupont de Nemours.
Dar înainte de a continua, este necesară o precizare a semanticii
termenului de fiziocraţi, pentru înţelegerea motivaţiei ridicării la rang de
nume propriu, cu care să fie etichetaţi cei care, prin învăţătura lor
economică, au reprezentat prima etapă a liberalismului economic şi au
avut maximul creaţiei în deceniile şase şi şapte ale veacului al XVIII-lea.
Astfel, termenul de fiziocraţi, provine din alăturarea a două cuvinte din
limba greacă: phusis = natură şi kratos = putere, deci puterea naturii. De
reţinut această semnificaţie, pentru a o putea compara cu corpus-ul
central al teoriei economice a Fiziocraţilor.
Aceştia vor fi primii care vor introduce “legile naturale” în
cuprinsul legilor economice şi vor considera că societăţile umane
evoluează pe baza unor principii generale, deci a unei “ordini naturale a

14
lucrurilor”, concepţia combătând astfel absolutismului dreptului divin. Ea
vine în contact şi cu concepţia lui Jean-Jacques Rousseau, cum că omul
este ,,bun de la natură” şi că există un contract social liber consimţit între
oameni liberi şi egali, civilizaţia fiind cea care are o influenţă negativă
asupra omului.
Fiziocraţii erau oameni cu o solidă formaţie intelectuală, rafinaţi,
ce consiliau pe aristocraţi (marii proprietari de pământuri) cu privire la
administrarea bogăţiilor, observând şi progresele din domeniul
agriculturii, ce constau în folosirea de utilaje moderne la acea vreme,
folosirea îngrăşămintelor, trecerea la producţia de serie şi ajungând la
concluzia supremă că pământul, darul lui Dumnezeu, este singurul
element productiv, singurul care poate asigura prosperitate. De aici
rezultă noţiunea de “produs net” sau surplus, pe care de asemenea numai
pământul îl poate asigura şi care ar corespunde termenului actual de venit
naţional, adică reprezintă o diferenţă între bogăţia obţinută prin actele de
producţie şi cheltuielile aferente acestei producţii. În acest context
semnificative sunt cuvintele lui Dupont de Nemours care afirma că:
“Prosperitatea este în întregime asociată cu cel mai înalt nivel posibil al
produsului net”.
Turgot şi-a publicat principala sa operă economică intitulată
“Reflexions sur la formation et la distribution des richesses” în anul
1766. În această lucrare a analizat cu claritate şi precizie Legea
randamentelor descrescătoare, lege ce va fi riguros fundamentată şi
deplin realizată mai târziu, de către un reprezentant al Şcolii
marginalismului, americanul John Bates CLARK (1847-1938). Ce
surprinde această lege, ce se va bucura şi de atenţia clasicilor britanici ?
Ea statua că, dată fiind utilizarea unor unităţi suplimentare dintr-un
anumit factor de producţie, ceilalţi factori rămânând constanţi, caeteris
paribus, ieşirile de producţie (output) generate de fiecare unitate
suplimentară aveau tendinţa să scadă.
După izbucnirea Revoluţiei Franceze, mai precis după Thermidor
(27-28 iulie 1794), compromis de un complot regalist, Dupont de
Nemours este obligat să emigreze în S.U.A. Aici, în statul Delaware se va
ocupa de agricultură, perfect normal şi, împreună cu fiul său, Éleuthère
Irénée DUPONT DE NEMOURS (1771-1834), ce era chimist, au pus
bazele în anul 1802 unei întreprinderi chimice, devenită în zilele noastre
renumitul concern multinaţional, producător atât pentru industria textilă,
cât mai ales pentru ramura agriculturii.
Chiar dacă mulţi din urmaşii şi analiştii Fiziocraţilor au găsit
numeroase slăbiciuni şi neîmpliniri în ceea ce priveşte teoria economică a
acestora, trebuie să se recunoască un fapt esenţial: toţi au participat cu
succes la prefacerile economice, sociale şi politice ale vremii în care au
trăit.

15
5.2 Clasicismul francez

A beneficiat din plin de bogate surse de inspiraţie, ţinând atât de


gândirea economică, de la cea mercantilistă, trecând apoi prin Şcoala
Fiziocraţilor (ce a fost în întregime franceză), ce au asigurat un puternic
“îngrăşământ teoretic”, dar fiind influenţat şi de cele două evenimente
majore ale sfârşitului de secol al XVIII-lea şi pe care le-am prezentat mai
pe larg în introducerea capitolului: Revoluţia industrială şi Revoluţia
Franceză.
Clasicii francezi au încercat, la fel cum au făcut şi confraţii lor
britanici să dea o teorie economică solidă, caracterizată prin unitate,
complexitate şi imuabilitate.
Acest deziderat a fost posibil şi datorită multiplelor
corespondenţe, polemici, realizate între reprezentanţii de frunte ai
clasicismului britanic: Ricardo-Malthus-James Mill, dar, şi acest lucru ne
interesează aici, între D. Ricardo şi J.- B. Say. Aceşti mari gânditori au
trecut peste faptul că ţările lor erau în război în acea epocă,
nemanifestând nici o poziţie partizană şi au avut încredere că numai în
pace se poate dezvolta personalitatea umană. Sunt sugestive cuvintele pe
care David Ricardo i le adresează lui J.-B. Say în august 1815: “Regret,
aşa cum trebuie s-o facă toţi prietenii păcii, reluarea acestor ultragii
militare care au minat atâta vreme Europa şi cărora sper să li se pună
capăt pentru mulţi ani”.
În contextul general al liberalismului economic, clasicii francezi
au susţinut şi ei un absenteism sporit din partea statului în activitatea
economică, considerând că această acţiune va conduce la o viaţă mai
bună, atât în propria ţară, cât şi lume. Armonia, concordia care trebuie să
existe este tulburată numai de intervenţiile guvernelor ţărilor respective în
domeniile vieţii economico-sociale. Pentru acest motiv, liberalilor
francezi li s-a mai spus şi ,,optimiştii”.
Importanţa liberalismului francez s-a făcut remarcată nu numai
prin tot ce a fost cuprins în teoria economică, dar şi prin impactul pe care
l-a exercitat asupra învăţământului universitar economic românesc de la
jumătatea secolului al XIX-lea, primii mari profesori de economie
politică, Ion Ghica, Ion Strat, fiind influenţaţi de concepţiile liberale
franceze pe o linie ce îi cuprindea pe J.-B. Say-Frédéric Bastiat-Michel
CHEVALIER. Ajungând la acest din urmă gânditor, ce a trăit între anii

16
1806-1879, putem spune că a fost un înfocat apărător al liberului schimb
şi unul dintre cei ce au participat la redactarea crucialului acord comercial
franco-britanic semnat în anul 1860.

5.3 Şcoala clasică britanică

Marea Britanie s-a constituit în puterea economică de la graniţa


secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea care a găsit cel mai adecvat răspuns
sub raportul teoriei economice soluţiilor ce se căutau funcţionării
capitalismului în perioada Revoluţiei industriale: proprietatea privată
văzută ca un fundament solid şi care împreună cu axul central al
mecanismului economic, libera iniţiativă, au reprezentat aspectele ce au
condus la concluzia normală, adecvată momentului şi anume libertatea
economică.
Patru gânditori de mare calibru în domeniul economic, proveniţi
de pe meleagurile britanice, Adam Smith, David Ricardo, Thomas R.
Malthus, John Stuart Mill, sunt consideraţi în literatura de specialitate
sinonimi cu Şcoala clasicismului economic. Edificatoare este aprecierea,
în acest sens, a altui mare teoretician al domeniului economic, J. A.
Schumpeter, care în lucrarea “History of Economic Analyses”, afirma că
epoca clasică, cu mici excepţii, ,,a fost perioada specific engleză a
istoriei ştiinţei noastre”. Mentorul Şcolii clasicismului economic (atribut
definitoriu al noţiunii de şcoală de gândire) este considerat în
unanimitate de către analiştii teoriei economice, Adam Smith, fondator
al liberalismului economic, dar şi al ştiinţei economice în forma ei
modernă, prin construcţia nucleului acestei ştiinţe şi anume Economia
politică.
Cealaltă caracteristică a unei şcoli economice, unitatea ideatică,
s-a realizat în cazul şcolii clasice britanice prin aplecarea spre studiul
microeconomiei, considerarea acţiunii legilor naturale, iar prin folosirea
metodelor abstracţiei ştiinţifice şi a deducţiei pentru studiul unor categorii
importante ale mecanismului economic precum valoarea, preţul, renta,
creşterea, producţia, schimburile comerciale internaţionale, ajungându-se
la finalitatea practică, de natură utilitară a cercetării economice.
Ca nuanţe ce au fost desprinse din analiza operelor celor patru
apostoli ai gândirii economice, se observă că paleta este variată: pornind
de la optimismul lui A. Smith, trecând prin pesimismul operelor lui D.
Ricardo şi Th. R. Malthus, ajungând la reformismul lui J. S. Mill,

17
reformism care, după cum vom vedea, a reprezentat o acţiune de
prezentare a fondului unităţii doctrinale a clasicilor, o modalitate de
înflorire şi de deschidere în acelaşi timp a doctrinei clasicismului
economic.

Capitolul VII

Karl Marx – primul moment revoluţionar al evoluţiei


doxelor economice

După cum spuneam la sfârşitul capitolului precedent, socialismul


utopic a reprezentat primul mare curent al mişcării socialiste, mişcare
ce îşi propusese înlocuirea capitalismului şi a fundamentului acestuia,
proprietatea privată, cu un tip de societate nouă, bazată pe proprietate
comună, statul fiind unic proprietar şi o repartizare a bogăţiei societăţii
între toţi membrii colectivităţii, după anumite criterii luate în considerare.
Tocmai deosebirile privind metodele ce urmau a fi folosite pentru
realizarea acestei schimbări de structură, caracteristicile şi scopurile noii
societăţi ce trebuia instaurată, i-a diferenţiat pe socialiştii utopici
(idealişti) de celălalt mare curent socialist ce prindea contur din ce în ce
mai mult, prin activitatea unor autori ca F. Lassalle sau Karl Rodberthus
şi anume socialismul ştiinţific, dar care va prinde forţă şi contur prin
activitatea primului mare gânditor al fenomenelor economice ce a
revoluţionat şi reformulat teoria economică, cu impact atât în epoca în
care a trăit, dar mai ales asupra posterităţii, prin noile orizonturi ale
teoriei şi practicii economice pe care le-a deschis. Este vorba de Karl
Heinrich MARX (1818-1883), omul şi opera cărora le voi acorda o
atenţie deosebită în desfăşurătorul capitolului VII din lucrare.

7.3 Conţinutul teoriei marxiste (marxiene)

1. Primul aşa-zis ,,mister” al economiei capitaliste, adevărata


,,piatră filosofală” a întregii gândiri economice a fost reprezentat de
teoria valorii. Într-o bună tradiţie a şcolii clasice, mai precis pe linia
smithiano-ricardiană, Karl Marx a făcut distincţia între valoarea de

18
întrebuinţare şi valoarea de schimb a unui anumit bun, care în unitatea
lor dialectică dau conţinut analizei conceptului de marfă (bun
economic).
Valoarea de întrebuinţare constituie în esenţă utilitatea bunului
respectiv ce depinde de calităţile intrinseci ale acestuia, dar şi de
împrejurările de ordin cantitativ şi calitativ în care s-a desfăşurat munca
pentru producerea acestuia.
Valoarea de schimb este definită prin proporţia raporturilor în care
diferite valori de întrebuinţare se schimbă între ele şi nu poate exista
decât în legătură directă cu utilitatea unui bun, pe care un cumpărător
doreşte să-l achiziţioneze. Dacă prin absurd s-ar produce un bun inutil,
fără valoare de întrebuinţare, desigur că acesta nu ar poseda nici valoare
de schimb.
În viziunea lui Marx, munca omenească era cea care fundamenta
valoarea de schimb a unui produs, iar valoarea de întrebuinţare ce
determină utilitatea unui anumit produs, se diferenţia de la o persoană la
alta. În acest fel, Marx a gândit că pentru a putea compara valorile
diferitelor produse ce puteau intra în circuitul schimbului era nevoie de
luarea în considerare a unui singur element, de preferinţă stabil, comun
tuturor acestor produse în discuţie şi anume: munca. Aceată muncă pe
care Karl Marx a luat-o în calcul la determinarea valorii unui bun şi care
ea însăşi reprezenta o marfă, avea un preţ al ei, exprimat în bani, la fel ca
şi celelalte mărfuri, preţ în care se concretiza de fapt valoarea de schimb a
bunurilor avute în vedere,
2.Teoria plusvalorii s-a cristalizat din dorinţa de a da răspuns
unei întrebări cruciale privind mecanismul de funcţionare al
economiei capitaliste şi anume ,,de unde provine profitul
capitalistului?”. Fiind derivată din precedenta teorie a valorii –
muncă, sigur că şi acesată teorie enunţată de Marx se înscrie în seria
,,misterelor” capitalismului ce trebuiau dezlegate.
În acest scop, demersul metodologic se pune în mişcare cu prima
etapă considerată şi anume enunţarea formulei circulaţiei simple de
mărfuri:
M → B → M’
↓ ↓
vânzare cumpărare

în care cu banii (B) obţinuţi din vânzarea mărfii M, se putea achiziţiona o


marfă nouă (M’), diferenţa între extremele formulei fiind de ordin
calitativ (atribut legat de substanţa valorilor de întrebuinţare).
Derivând din prima formulă, obţinem încă una, de forma:

B → M → B’

19
↓ ↓
cumpărare vânzare

În această situaţie, diferenţa între extremele B şi B’ fiind de ordin


cantitativ. O logică foarte simplă, chiar de bun simţ practic ne conduce le
obţinerea de mai mulţi bani din acţiunea de vânzare a unei mărfi
(cumpărată iniţial cu o anumită sumă de bani), deci să se realizeze
ecuaţia:

B’= B+ ∆ b

În concepţia lui Karl Marx, exact ∆ b, deci excedentul peste


valoarea iniţială avansată, reprezintă plusvaloarea, iar procesul
considerat în formula anterioară conducea la transformarea plusvalorii în
capital. Iată deci şi o primă formulare a conceptului de capital.
Dar ,,misterul” era departe de a fi fost rezolvat, iar K. Marx în
ciuda propriilor ambiguităţi exprimate, trece la etapa a doua în
construcţia teoriei plusvalorii, în care considera că întreprinzătorul
capitalist cumpără un alt tip de marfă, capabilă să-şi mărească valoarea în
cadrul procesului de producţie şi anume este vorba de marfa forţa de
muncă. În primul volum din ,,Capitalul”, Marx dădea următoarea
definiţie forţei de muncă: ,,totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale
care există în organismul, în personalitatea vie a omului şi pe care el le
pune în funcţiune atunci când produce valori de întrebuinţare de un fel
oarecare”.
Pentru ca forţa de muncă să devină marfă şi relaţiile dintre
capitalişti şi muncitori să se transforme în pure relaţii de vânzare-
cumpărare era nevoie de îndeplinirea simultană a două condiţii:
a) Libertatea juridică a posesorului aptitudinilor fizice şi intelectuale de
a-şi putea vinde forţa de muncă, în anumite condiţii determinate.
b) Libertatea economică prin care muncitorul, neposedând mijloacele
necesare asigurării subzistenţei, este nevoit să-şi vândă singurul bun
de care dispune, capacitatea sa de muncă (forţa de muncă),
întreprinzătorului capitalist.

Revenind la ceea ce ştim deja, munca concretă este cea care


foloseşte mijloacele de producţie aflate la dispoziţie pentru a se obţine
produsul dorit, iar munca abstractă este cea care crează şi adaugă
valoare nouă. Plusvaloarea obţinută şi de care sunt interesaţi
întreprinzătorii capitalişti se obţine, teoretic vorbind, dincolo de punctul
de echilibru în care lucrătorul şi-a reprodus propria valoare a forţei de
muncă, rezultând în acest fel procesul de valorificare.

20
Concret, în interiorul unei unităţi de timp de muncă, procesul de
muncă şi cel de valorificare se îmbină intim, neputându-se delimita strict
care este intervalul temporal în care muncitorul lucrează pentru sine şi
care este cel pentru capitalist, în care se obţine plusvaloare.
Din întreaga expunere la acest al treilea pas, rezultă ca o
chintesenţă, celebra formulă a structurii valorii mărfii, elaborată de
Karl Marx, prezentată ca fiind:

M=C+V+P

unde: M = valoarea mărfii


C = capitalul constant consumat
V = capitalul variabil consumat
P = plusvaloarea (valoarea nou creată)

1.a) Rata plusvalorii era privită din două puncte de vedere:


­ ca raport între plusvaloare (P) şi capitalul variabil (V),
adică partea din capital investită în forţa de muncă şi care
realiza valoarea nouă:

p’= P / V x 100

­ ca raport între timpul de supramuncă (t’), în care se


obţinea plusvaloarea şi timpul de muncă necesar (t), în
care lucrătorul reproducea valoarea forţei de muncă:

p’= t’/ t x 100

Agregând cele două formule, obţinem:


p’ = P / V = t’/ t

Dintre cele două formule prezentate, cea de-a doua este cea care
exprimă cel mai fidel gradul de exploatare al forţei de muncă.

1. b) Mărimea absolută a plusvalorii, Marx o evidenţia prin formula:

(p / v) x V
P=

21
f x (m’/ m) x n

în care: P= masa plusvalorii


p= plusvaloarea creată de un muncitor
v= capital variabil consumat pentru cumpărarea forţei de
muncă a unui muncitor
V= suma totală a capitalului variabil
f= valoarea forţei de muncă a unui muncitor
m’/m= gradul de exploatare, fiind raportul dintre
,,supramuncă” şi munca necesară
n= numărul muncitorilor exploataţi simultan

Aşa cum a fost concepută formula de mai sus, aceasta l-a condus
pe Marx la enunţarea primei legi a masei plusvalorii: capitalul variabil
total înmulţit cu rata plusvalorii determină masa plusvalorii produse sau,
această masă era egală cu valoarea forţei de muncă înmulţită cu rata
plusvalorii şi cu numărul muncitorilor exploataţi simultan.
Plecând de la această lege, după cum o rezultă parcurgând
paginile primului volum din ,,Capitalul”, publicat în anul 1867, Karl
Marx a mai elaborat două legi, considerate posibile căi de creştere a
exploatării: a doua lege specifica că, fie reducerea capitalului variabil se
putea compensa prin creşterea ratei plusvalorii, fie reducerea numărului
de muncitori expoataţi se compensa prin creşterea duratei zilei de lucru
(deci a unităţii de timp de muncă), dar care nu trebuia să depăşească
limitele fiziologice ale lucrătorului în unitatea de timp stabilită. A treia
lege stipula că mărimile absolute ale valorii şi respectiv plusvalorii,
produse de diverse capitaluri, dar la valori egale ale forţei de muncă şi a
ratei plusvalorii, erau direct proporţionale cu mărimea componentelor
variabile ale acelor capitaluri, adică cu mărimea numărului de muncitori
exploataţi.

2. a) Metoda plusvalorii absolute consta din considerarea


prelungirii zilei de muncă, dar pe seama numai a timpului de
supramuncă. Dacă ziua de muncă este cea normală, de 8 ore, împărţită în
mod egal între timpul necesar= 4 ore şi timpul de supramuncă= 4 ore,
rezultă că rata plusvalorii este:
p’= 4/4 x 100= 100%

Dar dacă timpul de supramuncă se măreşte la 6 ore, ziua de


muncă devenind de 10 ore, folosindu-se deci o metodă extensivă, atunci
rata plusvalorii devine: p’= 6/4 x 100= 150%, deci mai mare decât cea
iniţială.

22
Această metodă este utilă, dar numai în anumite limite şi
anume ţinând cont că prelungirea zilei de muncă nu se poate face peste
limita maximă determinată de factori fizici şi morali (limita minimă nu
poate fi luată în seamă, deoarece este în afara raţiunii şi scopurilor
întreprinzătorului capitalist).

2. b) Metoda plusvalorii relative s-a concretizat prin


considerarea aceluiaşi timp total de muncă (ziua de muncă
neschimbată), dar reducându-se timpul de muncă necesar. Implicit
creştea timpul de supramuncă (putem vorbi în această situaţie de o
metodă intensivă). Plecând de la exemplul anterior, se consideră că
timpul de muncă necesar ar fi de numai 3 ore (2 ore ar fi o reducere
exagerată, puţin probabilă), iar timpul de supramuncă de 5 ore, obţinem
rata profitului: p’= 5/3 x 100= 166%, adică o valoare mai însemnată
decât în cazul metodei plusvalorii absolute.
Datorită creşterii mai puternice a forţei productive a muncii
faţă de valoarea (de schimb) a forţei de muncă este posibilă reducerea
timpului de muncă necesar. Care este cauza ? Ca urmare a creşterii
productivităţii muncii şi posibil a salariului, muncitorul este capabil să
creeze o valoare egală cu a salariului său (chiar mărit fiind) într-un
interval de timp mai scurt decât cel iniţial.

2’. Din toate cele spuse până acum reiese clar că plusvaloarea
astfel creată în timpul de supramuncă se constituie într-un câştig
nemuncit şi ,,nedrept” al întreprinzătorului capitalist. Acesta însă nu făcea
decât calculul cel mai simplu pentru obţinerea câştigului: diferenţa între
ceea ce se câştigă şi ceea ce s-a investit (consumat), nefăcându-se nici un
fel de deosebire între capitalul constant şi cel variabil, al căror raport se
numeşte compoziţia organică a capitalului (C/V). Astfel privită
plusvaloarea, ca rezultat al întregului capital investit (consumat), aceasta
devine categoria economică de profit. Deci, trebuie să scot în evidenţă
aspectul, ignorat de către întreprinzătorii capitalişti, că există o relaţia
directă, de transformare, între plusvaloare şi profit, rata plusvalorii
devenind rata profitului de forma:

pr’= P / C+V x 100

Interpretând formula se pot face următoarele aserţiuni:


­ pr’ scoate în evidenţă gradul de rentabilitate al
capitalului avansat
­ rata profitului (pr´) este întotdeauna mai mică decât rata
plusvalorii (p’), adică pr’ < p’ şi:

23
­ este direct proporţională cu rata plusvalorii şi cu viteza
de rotaţie a capitalului variabil.
­ este invers proporţională cu compoziţia organică a
capitalului (C /V) şi implicit cu mărimea capitalului
constant investit.

Capitolul IX

Marginalismul

În aceeaşi perioadă cu formularea şi enunţarea doctrinei marxiste,


ia naştere şi se afirmă cu putere un important curent de gândire
economică, cu caracter înnoitor, având apogeul în ultimul sfert al
veacului al XIX-lea, privitor un nou mod de abordare a problemelor
economice şi anume curentul marginalismului. Acesta a reprezentat,
prin unele aspecte acceptate în construcţia sa teoretică, o continuare a
Şcolii clasicismului economic, dar în ansamblu, marginalismul s-a dorit
şi el o reacţie împotriva clasicismului, o revoluţie teoretică de
reconsiderare a modalităţilor de abordare a elementelor şi mecanismelor
ştiinţei economice.
Faptul că membrii acestui curent şi al şcolilor care l-au compus se
situau din punctul de vedere al teoriei economice într-un univers hedonist
clasic, adică acela al urmăririi interesului personal, prin maximizarea
satisfacţiei resimţite (în special prin deţinerea unui anumit bun) cu minim
de efort depus, ca şi prin revenirea la metoda deductivă specifică tot
clasicilor, dar printr-o acţiune de modificare în vederea atingerii stadiului
de ştiinţă exactă, a făcut ca acestor gânditori să li se mai spună, de către
literatura de specialitate de influenţă franceză, neoclasici. Dar, întrucât în
lucrările lor se putea întâlni paleta de termeni derivaţi din analiza
marginală, cum ar fi: utilitatea marginală, productivitate marginală , venit
marginal, cost marginal, produs marginal, ş.a., consider că analiza „à la
marge”, a principiului marjei, deci al ultimei unităţi adăugate într-un
sistem socio-economic, s-a constituit în principala lor preocupare şi drept
urmare i-am numit în cuprinsul acestei lucrări ca fiind gânditorii de
factură marginalistă ai fenomenului economic.

24
1. Principala ruptură cu tendinţa clasică s-a manifestat în modul de
abordare a teoriei valorii, marginaliştii îndepărtându-se de teoria valorii
– muncă ce depindea de un element obiectiv--consumul de muncă-- şi
susţinând dependenţa valorii de un element subiectiv: utilitatea
bunurilor. Ajungând aici, câteva aspecte şi detalii în legătură cu
conceptul cheie al marginalismului, utilitatea, sunt absolut necesare.
Utilitatea, ca noţiune generală, reprezintă satisfacţia aşteptată de un
anumit consumator dat, prin consumarea unei cantităţi determinate
dintr-un bun, în anumite condiţii de loc şi de timp. Principala formă sub
care se prezintă utilitatea este utilitatea marginală, cea care a constituit
fundamentul teoriei valorii în viziunea şcolilor marginaliste,
materializată sub forma teoriei valorii-utilitate. Astfel, utilitatea
marginală reprezintă satisfacţia pe care o produce ultima unitate
consumată dintr-un anumit bun.
Cum acţionează aceasta, ne-a specificat autorul german Hermann
Heinrich GOSSEN (1810 – 1858), pe care îl consider unul dintre cei mai
importanţi precursori, organic integrat în problematica marginalismului,
cel căruia i se atribuie enunţarea mai multor legi de bază ce formează
structura de rezistenţă a întregului demers general de natură subiectivă a
curentului marginalismului. În literatura de specialitate sunt specificate
un număr de trei legi (două principale şi una derivând din celelalte), pe
care H.H. Gossen le-a enunţat în opera sa de referinţă, apărută în anul
1854, sub titlul condensat ,,Entwickelung der Gesetze des menschilchen
Verkers” (ceea ce în traducere ar însemna ,,Legile relaţiilor umane”). Iată
cum se prezintă acestea :
A. Prima lege spune că satisfacţia obţinută prin consumul unor
unităţi suplimentare dintr-un anumit bun ( adică utilitatea marginală)
tinde să scadă după atingerea stării de saţietate. Aceasta reprezintă de
fapt legea utilităţii marginale.
B. A doua lege statuează că maximul de bunăstare pe care îl poate
atinge un anumit individ, se înfăptuieşte prin satisfacerea numai a unor
fracţiuni din trebuinţele manifestate, cu scopul de a se egaliza
contribuţiile acestor trebuinţe şi deci de a obţine satisfacţii egale, la
cheltuieli egale făcute. Şi această lege, în corpus-ul teoretic general al
marginalismului va căpăta forma legii egalizării nivelurilor de utilitate
marginală a bunurilor.
C. A treia lege, derivată din primele două, subliniază că un bun are o
valoare subiectivă şi că valoarea subiectivă a fiecărei unităţi
suplimentare adăugate se diminuează şi tinde să ajungă până la zero.
De asemenea, tot pentru clarificarea noţiunii de utilitate, consider
necesară şi prezentarea metodelor de comensurare a acesteia :
a) Metoda cardinală, prin care consumatorii sunt capabili să acorde
fiecărei cantităţi dintr-un bun o anumită utilitate. Metoda poate fi privită

25
numai din punct de vedere teoretic, deoarece în practica economică
consumatorului îi este dificil să măsoare utilitatea bunurilor şi să o
exprime în unităţi de utilitate, ca şi pentru faptul că nu dispune de timp
suficient pentru calculul aferent (destul de greoi), atunci când se află la
piaţă.
b) Metoda ordinală, ce constă în aşezarea preferinţelor şi trebuinţelor
consumatorilor într-o anumită ordine, ţinându-se cont de intensitatea şi
urgenţa achiziţionării bunurilor. Într-o primă fază, sunt achiziţionate
bunurile de strictă necesitate, apoi cele de larg consum şi la sfârşit cele de
lux, tot acest proces având loc de venitul disponibil al consumatorului.
Discutând despre aceste probleme este indicat să amintesc şi despre
contribuţia unui alt important precursor apropiat al marginalismului, tot
german şi anume Ernst ENGEL (1821-1896), care în perioada cât a fost
directorul Biroului de Statistică al Prusiei, mai precis în anul 1857, a
publicat o lucrare în care şi-a expus concepţia tot sub forma unei legi, a
cărei esenţă se concentrează în afirmaţia că, în condiţiile unor gusturi şi
preferinţe date, sumele alocate din venit pentru bunurile de strictă
necesitate (alimente în primul rând) tind să scadă pe măsură ce venitul
creşte. Iată mai jos redarea grafică a acestei legi :

(după Michel Didier ,,Economia: regulile jocului”, Ed.Humanitas,


Bucureşti, 1998)

26
În cercetările sale, Engel a constatat că în ţările dezvoltate se
reduce ponderea cheltuielilor pentru lucruri de strictă necesitate, dar
creşte ponderea cheltuielilor pentru servicii, pe când în ţările slab
dezvoltate, ponderea cheltuielilor pentru hrană şi îmbrăcăminte are valori
însemnate în bugetele de familie. Plecând de la semnificaţia legii lui
Engel, unii autori continuă raţionamentul, în sensul că ţările bogate vor
avea tendinţa să devină tot mai mult ,,ţări de servicii”, deci dispunând de
un puternic sector terţiar.
Revenind, gânditorii marginalismului, în realizarea noilor concepţii
teoretice, au urmărit unificarea elementelor disparate prezente la clasici.
Astfel, valoarea de întrebuinţare şi valoarea (de schimb) au fost aduse
la un numitor comun: utilitatea. Urmărirea obţinerii utilităţii maxime
explică tocmai comportamentul indivizilor în procesul schimburilor.
Punctul de echilibru la care se ajunge şi în care se producea egalitatea
utilităţilor marginale ale bunurilor tranzacţionate, explica tocmai acordul
între participanţi privind raportul între utilităţile considerate şi asociate
bunurilor tranzacţionate. Astfel, valoarea de schimb obţinută reprezenta
tocmai raportul valorilor de schimb, fără a fi deloc nevoie să se acorde
cifre absolute acestor valori.
2. A doua mare deosebire faţă de clasici pe care doresc să o
evidenţiez este cea privind teoria repartiţiei, care la autorii clasici deriva
din teoria valorii, pe când la marginalişti acestea făceau corp comun.
Modul de gândire bazat pe utilitate şi mai ales pe utilitatea marginală a
permis explicarea remunerării factorilor de producţie ce implica o
anumită raportare la folosirea muncii salariate. Deosebirea faţă de
concepţia clasică era clară, întrucât conform acesteia remunerarea
factorilor aparţinea proprietarilor factorilor de producţie, în timp ce
marginaliştii vedeau remunerarea chiar a factorilor de producţie înşişi,
prin rolul jucat de raritatea acestora în formarea preţurilor.
Pentru demonstrarea teoriei lor, marginaliştii au pornit de la
cunoscuta de acum lege a randamentelor descrescătoare, evidenţiind că
fiecare factor era remunerat în funcţie de productivitatea sa marginală,
adică de productivitatea ultimei unităţi integrate procesului de producţie.
De aici decurge şi una dintre doctrinele de bază ale curentului
marginalist şi anume cea a teoriei productivităţii marginale a
salariilor, ce în esenţă prevedea că firmele puteau să angajeze lucrători
suplimentari atâta vreme cât veniturile obţinute din producţie, datorate
ultimei unităţi din forţa de muncă angajată, depăşea costurile aferente
acestui lucrător (în primul rând salariul acestuia). Se ajungea la un
punct de echilibru în care rata salariului era egală cu productivitatea
marginală a muncii, adică se atingea momentul în care erau utilizate în
mod optim resursele şi factorii de producţie erau folosiţi în întregime.

27
Un raţionament asemănător se poate realiza şi pentru
productivitatea marginală a capitalului, în vederea determinării ratei
dobânzii. În ceea ce priveşte profitul, în viziunea marginalistă acesta era
legat de remunerarea unui al patrulea factor de producţie, organizarea,
mai precis viza „capacitatea şi energia” necesare în afaceri, ca şi
organizarea propriu-zisă a activităţii productive. Cu cât se întrevedea
posibilitatea unor profituri crescânde, cu atât întreprinzătorii erau tentaţi
să investească şi să folosească mai multă forţă de muncă.
Vorbind de remunerarea factorilor de producţie, doresc să mai
adaug un aspect legat de activitatea a încă unui precursor al
marginalismului, matematicianul elveţian Leonhard EULER (1707 –
1783), care cu aproximativ un secol înaintea apariţiei curentului pe care îl
analizăm, a elaborat o teorie a repartiţiei bazată pe productivitatea
marginală. Această teorie afirma faptul că fiecare dintre cei trei factori de
producţie cunoscuţi (pământul, munca, capitalul) va aduce venituri
corespunzătoare valorii producţiei obţinute de ultima unitate din factorul
de producţie utilizat. Ca exemplu, o firmă ce avea 19 angajaţi, cu un
salariu mediu săptămânal de 20 £, putea să angajeze un muncitor
suplimentar, doar atâta vreme cât producţia obţinută de acest extra-
lucrător valora mai mult de 20 £.
3. Ca o sinteză a noii paradigme marginaliste (neoclasice) se
impune contribuţia prin îmbogăţirea substanţială a teoriei economice cu
două principii de mare substanţă, în primul rând cel al utilităţii
marginale de natură descrescătoare (descris deja) şi apoi cel puternic
implementat al randamentelor descrescânde, pus în operă şi conturat aşa
cum este cunoscut el astăzi, de către gânditorul american de sorginte
marginalistă John Bates CLARK (1847-1938) Ele se adaugă celor de
mare valoare pe care le-am evidenţiat în capitolul dedicat clasicismului
economic.
O ultimă precizare legată de corpus-ul teoretic al marginalismului
îl are în prim plan pe medicul parizian convertit la studii economice,
Clément JUGLAR (1819-1905), căruia îi datorăm viziunea ciclică
asupra evoluţiei economiei, considerată o lege inerentă a dezvoltării. El
considera dezvoltarea economiei parcurgând trei faze şi anume :
prosperitatea, criza, lichidarea. Dacă acesta vedea cauza ciclicităţii în
raţiuni de ordin monetar şi ale creditului, sigur că aspecte mai profunde,
ţinând de însăşi producţia de bunuri, de circuitul economic material,
asigură realitatea ciclicităţii economice, a ciclului economic considerat ca
perioada de timp ce separă două crize economice succesive.
Mediul concurenţei pure şi perfecte, căutarea realizării
echilibrului într-un cadru static, raţionamentele constituite în termeni
de utilitate şi disutilitate, adăugarea de ipoteze suplimentare pentru
demonstrarea caracterului ştiinţific al unei legi, constituie pe scurt

28
trăsăturile definitorii ale curentului marginalismului, care s-a impus nu
numai în epocă, prin cele trei mari direcţii de manifestare: a) Şcoala
utilitaristă; b) Şcoala matematică; c) Şcoala psihologică, dar a avut un
intens impact asupra gândirii economice contemporane şi, prin ideile
enunţate, a influenţat politicile economice din epoca în care trăim.

Capitolul X

John Maynard Keynes – al doilea moment crucial în


gândirea economică

Lordul John Maynard Keynes este cel care, prin întreaga sa


activitate multilaterală şi ca urmare a construcţiei teoretice realizate, a
dat naştere keynesismului, doctrină, şcoală şi curent doctrinar la un loc,
cu influenţă dominantă în gândirea economică a secolului al XX–lea şi în
politicile economice implementate în economia capitalistă postbelică.
Aproape toate curentele doctrinare dezvoltate începând cu anii ’50 ai
secolului trecut, fie s-au raportat direct la doctrina lui Keynes, fie în
elaborarea diferitelor teorii au făcut apel la anumite elemente specifice ce
au emers din gândirea spirituală şi de mare forţă a lui John Maynard
Keynes.
Apariţia keynesismului pe scena teoriei economice, a desăvârşirii
Economiei politice ca ştiinţă s-au datorat marii crize economice din anii
1929 – 1933, ce a avut efect de cutremur asupra economiei capitaliste a
vremii şi a scos în evidenţă marile inconsistenţe şi lipsuri în teoriile
economice de natură liberală ce dominau gândirea şi politica economică
din epocă. Keynes a fost „vârful de lance” al noii orientări economice, cu
principalii piloni de susţinere constând în neîncrederea în funcţionarea
automată a economiei capitaliste, precum şi în necesitatea intervenţiei
statului în vederea realizării echilibrului economic şi a utilizării depline
a mâinii de lucru.
J. M. Keynes pune în alţi termeni problema, considerând că, spre
deosebire de concepţia predecesorilor (a clasicilor în special) şi în care
volumul ocupării forţei de muncă depindea direct de salariul real (deci de
puterea de cumpărare a salariului), muncitorii îşi formulau cererile în
termenii salariului nominal. Dar se impune precizarea că exista şi o
acceptare a reducerii salariului real, impusă de creşterea preţurilor, însă în
aşa fel încât scăderea ofertei de mână de lucru să nu se situeze sub cea

29
efectiv folosită înainte de urcarea preţurilor. În opinia lui Keynes,
muncitorii erau dispuşi să lucreze în condiţiile oferite de piaţă, dincolo de
această ofertă urmând să apară şomajul involuntar.
Realitatea existenţei unui şomaj cronic, a dificultăţilor prin care
trecea economia capitalistă la începutul deceniului patru al secolului
trecut, l-au determinat pe autorul englez să afirme necesitatea intervenţiei
etatiste în economie, sub forma dirijismului, aspect complet diferit de
semnificaţia planificării centralizate. Intervenţia statului era văzută ca o
necesitate pentru coordonarea deciziilor la nivel macroeconomic, pentru
asigurarea unui curs normal al vieţii economice, de sprijin pentru
iniţiativa privată. Prin aceste idei enunţate, J. M. Keynes poate fi
considerat un precursor al economiei de tip mixt, intervenţia statului, în
contextul economiei capitaliste al iniţiativei particulare urmând să aibă
efect benefic asupra binelui public.
Esenţa teoriei keynesiste a ocupării mâinii de lucru consta în
principiul cererii efective, compus la rândul său din consumul total de
bunuri şi investiţii (consum de bunuri – capital), adică de venitul efectiv
cheltuit. Această enunţare a fost posibilă deoarece, pentru Keynes, nivelul
venitului global ce influenţa nivelul ocupării mâinii de lucru se disemina
în trei direcţii principale: a) consum; b) investiţii; c) tezaurizare. Ţinând
cont că ultima direcţie era complet neproductivă, o parte din venituri
nemaiintrând în circuitul economic, rămânea, în mod logic, că numai
cheltuielile legate de consum şi cele privind investiţiile să constituie
cererea efectivă. Pentru Keynes deci, rezultatele producţiei servesc, pe de
o parte consumului, iar pe de altă parte pentru realizarea unei producţii
noi, adică „trebuie să existe un volum de investiţii curente suficient de
mare pentru a absorbi surplusul producţiei totale peste cantitatea pe care
colectivitatea doreşte s-o consume la nivelul dat al ocupării”.
Concluzia generală la care a ajuns lordul Keynes era aceea că
economia capitalistă a vremii era condamnată la o insuficientă cerere
efectivă (atât bunuri de consum cât şi de mijloace destinate realizării
acestor bunuri). Ea oscila „în jurul unei poziţii intermediare considerabil
mai scăzută decât nivelul ocupării depline şi considerabil mai ridicată
decât nivelul minim al ocupării, sub care ar fi periclitată însăşi existenţa”.
John Maynard Keynes şi-a elaborat teoria economică
revoluţionară pentru o ţară capitalistă dezvoltată, Marea Britanie, pornind
de la studierea economiei acestei ţări (şi nu numai) din perioada marii
recensiuni economice din perioada 1929 – 1933, cu scopul de a oferi noi
modalităţi de analiză economică, precum şi de a elabora soluţii de
depăşire a principalelor tare cu care se confrunta economia capitalistă a
vremii sale: şomaj în proporţii sporite, crize economice, stagnarea
producţiei, ş.a. Poate că în elaborarea celebrei sale teorii privind utilizarea
mâinii de lucru, J. M. Keynes s-a bazat şi pe o lucrare scrisă de

30
economistul sovietic de origine maghiară, E. S. VARGA (1879 – 1964),
apărută în anul 1935 şi intitulată „Criza economică, socială şi politică” şi
în care acest autor enumera printre cauzele ce agravaseră situaţia
muncitorilor, deci a mâinii de lucru, din ţările capitaliste: - creşterea
însemnată a numărului de şomeri (inclusiv a celor parţiali); - diminuarea
salariilor reale; - creşterea exploatării muncii; - suprimarea protecţiei
sociale, ş.a.
Soluţia generală, unică, pe care Keynes o vedea pentru creşterea
cererii efective şi de aici, creşterea utilizării mâinii de lucru era cea legată
de intervenţia statului în economie, prin gândirea politicii dirijismului de
transformare a statului într-un agent nemijlocit al vieţii economice.
Printre remediile pe care Keynes le vedea în intervenţia etatistă, în
vederea depăşirii aspectelor negative ale economiei capitaliste, se găseau:
1. Statul trebuia să stimuleze investiţiile prin micşorarea ratei
dobânzii şi sporirea cantităţii de bani în circulaţie. Acest lucru se putea
realiza printr-o aşa-zisă politică monetară expansionistă, de natură să
compenseze excesul de „preferinţe pentru lichidităţi”, sau chiar să reducă
această înclinaţie. De asemenea, era avută în vedere şi o politică monetară
care să înlocuiască etalonul – aur şi aşezarea emisiunii monetare pe alte
principii, toate pentru a face ca rata dobânzii să ajungă la un nivel
acceptabil pentru deţinătorii marilor avuţii ale societăţii.
2. Al doilea mijloc reliefat de Keynes, tot pentru sporirea
investiţiilor, se traducea în folosirea deficitului bugetar pentru finanţare,
deoarece nu conta caracterul productiv, dar mai ales neproductiv al
investiţiilor publice. În viziunea lui Keynes, datorită existenţei
multiplicatorului investiţiilor se justifica respectiva cheltuială, fiind
generatoare de noi locuri de muncă şi în acest fel reducând şomajul şi
folosind capacităţile de producţie existente.
3. A treia soluţie preconizată de economistul englez privea
finanţarea de la bugetul statului a firmelor capitaliste pentru comenzi
militare, deoarece nici efortul de război, dacă stimula consumul şi
investiţiile şi asigura profituri stabile, nu trebuia exclus din arsenalul
politicii economice a statului.
4. Al patrulea mijloc de sporire a investiţiilor era reprezentat de
politica salarială, mai precis menţinerea unui nivel relativ stabil al
salariilor nominale. De fapt, politica de „îngheţare” a salariilor
nominale, în condiţiile urcării preţurilor şi logic al reducerii salariilor
reale, a făcut parte din politica economică concretă a guvernelor
americane şi britanice postbelice.
5. Pe plan extern, considerând că din punctul de vedere al
utilizării mâinii de lucru, activitatea de export corespundea actului
investiţional, se impuneau eforturi pentru asigurarea unei balanţe
comerciale favorabile şi în acelaşi timp trebuia gândită o politică

31
economică la nivel internaţional. Şi Planul Keynes de extindere a
schimburilor prin intermediul unor politici de investiţii internaţionale, a
fost tocmai concretizarea acestei concepţii.
John Maynard Keynes s-a situat, conform precizărilor analiştilor
fenomenului economic, pe o linie de continuitate, începând cu Aristotel,
scolasticii Evului Mediu, continuând cu Alfred Marshall şi chiar cu tatăl
său, John Neville Keynes, în ceea ce priveşte considerarea economiei ca
o ştiinţă morală şi nu naturală. Chiar dacă am făcut afirmaţia, la sfârşitul
subcapitolului 11.1, că J. M. Keynes nu a mai avut timp să vadă urmările
deosebite ale impactului doctrinei sale asupra corpus-ului teoriei şi
practicii economice, totuşi a avut ocazia să observe modul în care opera
sa capitală a „revoluţionat” felul în care lumea privea problemele
economice, aşa după cum însuşi previzionase încă din anul 1935, într-o
scrisoare trimisă prietenului său., celebrul scriitor şi dramaturg George
Bernard Shaw. Dar formula „revoluţiei keynesiste”, pe care am utilizat-o
şi eu în prezentul capitol, a fost înscrisă în titlul lucrării „Keynesian
Revolution”, scrisă de Lawrence Klein în anul 1947, ce s-a constituit într-
o importantă acţiune de difuzare a doctrinei lui J. M. Keynes în S.U.A.

Capitolul XIII

Manifestări ale liberalismului revigorat

Anii ce au urmat primului război mondial au fost anii de profunde


transformări, nu numai pe planul concretului economic, politic şi social,
dar şi în cel al gândirii economice. Astfel, pe lângă evoluţia sinuoasă a
economiei, cu trecere de la perioada de „boom” la Marea Recesiune din
anii 1929 – 1933, doctrina liberală clasică, atotstăpânitoare în secolele
al XVIII-lea şi al XIX-lea, primeşte lovituri din partea mai multor curente
de gândire economică, cum au fost cel marxist, amplificat prin latura sa
leninistă odată cu victoria revoluţiei bolşevice din Rusia în anul 1917, cel
fascist german şi cel corporatist în Italia, Portugalia şi care au

32
reprezentat triumful statului cazon intervenţionist, cu economie dirijată şi
în care individualismul liberal, spiritul liberal era complet distrus
(reprimat).
A urmat apoi revoluţia keynesistă, ce şi-a pus cu putere amprenta
asupra gândirii economice timp de mai bine de trei decenii, dar care prin
modul cum a fost concepută şi pusă în practică cerea apariţia unei noi
(sau reformulate) doctrine care să se adapteze condiţiilor în continuă
schimbare din economia mondială în general şi din cea capitalistă în
particular. Şi această doctrină a fost tocmai liberalismul renăscut,
începând cu deceniul al patrulea al secolului trecut (chiar din perioada
proliferării keynesismului), care a îmbrăcat forme diverse, adaptate
condiţiilor concret istorice, economice şi politice şi care nu a încetat nici
un moment să însoţească evoluţia capitalismului. Renaşterea
liberalismului a apărut în primul rând ca o ripostă la totalitarismul
comunist şi a celui fascist, dar şi ca o reacţie la doctrina economică
enunţată de lordul John Maynard Keynes. Structura de rezistenţă a
acestuia s-a constituit din apărarea valorilor cu caracter de permanenţă,
recunoscute fără putinţă de tăgadă ca aparţinând liberalismului şi anume:
respectul libertăţii, al existenţei mecanismelor pieţei libere, al proprietăţii
private, al individualismului, ş.a., nefiind de respins astfel afirmaţia
exponenţilor noului curent renăscut, conform căreia principiile
liberalismului rămâneau valabile, acestea nefiind niciodată aplicate
corespunzător, de aceea ele apărând ca neactuale. Dacă la începutul
secolului trecut, Eduard Bernstein considera că socialismul trebuia să fie
moştenitorul legitim al liberalismului (clasic bineînţeles, s.m.) şi o
încununare a existenţei sale, în perioada de restructurare, liberalismul nu
mai împărtăşeşte integral doctrina socialismului ortodox în ceea ce
priveşte naţionalizarea tuturor mijloacelor de producţie, dar acceptă
prezenţa statului, în anumite proporţii, în viaţa economico-socială, sau
după cum spunea marele filosof John Dewey exercitarea „controlului
social organizat” şi primeşte în corpus-ul său doctrinal şi pe reformiştii
socialismului tradiţional (social – democraţia de dreapta), într-o vădită
tendinţă de apropiere.
Aceste aspecte relevate, influenţa exercitată de clasicii
liberalismului, în special de J. S. Mill, ca şi reacţiile declanşate împotriva
doctrinei keynesiste, dar şi a altor aspecte ale vieţii politice, economice şi
sociale, m-au condus la detalierea în acest capitol a unor aspecte
specifice, de natură doctrinală ale noului liberalism, de care ţine şi
conceptul introdus de liberalii germani de „economie socială de piaţă”,
dar care va face obiectul unui alt capitol al lucrării. Înainte de a merge
mai departe, trebuie să precizez că teoria marginalistă (neoclasică în
viziunea unei părţi importante din analiştii domeniului economic),
ortodoxă, din prima jumătate a secolului trecut, nu este fundamentată de

33
liberalism şi nu duce în mod necesar la acesta. Şi aşa cum vom vedea în
cuprinsul acestui capitol, revitalizarea abordărilor economiei ortodoxe a
însoţit procesul mai vast declanşat, cel al renaşterii liberalismului. Anii
’60 şi ’70 ai secolului trecut, cei mai fecunzi în elaborarea noilor orientări
din gândirea economică actuală, au marcat abordările comportamentului
raţional al individului, ale legăturii dintre emisiunea monetară şi creşterea
preţurilor, al existenţei unei rate naturale a şomajului, ş.a. Contraofensiva
liberală depăşeşte terenul teoriei şi se impune şi în politica economică a
unora dintre marile state industriale ale lumii, cum ar fi Marea Britanie,
odată cu venirea la putere în anul 1979 a guvernului conservator condus
de Margaret Thatcher şi S.U.A., odată cu începerea mandatului
prezidenţial al republicanului Ronald Reagan în anul 1981. În acest sens
edificatoare sunt expresii de genul „thatcherism” sau „reagonomics”,
pentru caracterizarea noilor politici economice implementate. Relaţiile
astfel apărute şi întărite între teorie şi politicile economice nu pot fi
considerate nici simpliste, nici univoce. În cadrul regimurilor
democratice, politicile economice nu pot înregistra deviaţii sau răsturnări
de concepţii fără a se afecta serios baza consensului social şi al
mecanismelor economice existente.
Premergător intrării în analiza detaliată a acestei problematici,
doresc să prezint succint contribuţiile la renaşterea liberalismului ale
câtorva gânditori, cărora nu le-am acordat spaţiu separat de analiză.
Astfel, economistul francez Jacques RUEFF (1896 - 1978), recunoscut
specialist în probleme economico – financiare şi consilier al preşedintelui
Charles de Gaulle şi care în cunoscuta sa lucrare „Ordinea socială”,
apărută în anul 1945 ajungea la concluzia că ordinea naturală (să ne
amintim de filonul originar al acestui concept) poate ajunge în conflict cu
cea socială. El era de părere că libertatea nu poate avea sens şi deci nu
poate fi viabilă decât în cadrul societăţii. Societatea fiind imperfectă în
construcţia sa, ordinea naturală rămâne pentru cea socială un model
dezirabil, dar niciodată perfect imitabil.
Îl mai amintesc pe Louis ROUGIER, care susţinea funcţia statului
în noul regim liberal asemănătoare cu cea a poliţiei rutiere, în sensul că
maşinile sunt libere să circule pe unde cred ele că este mai bine, dar
respectând regulile de circulaţie.
Nu poate fi omis din acest preambul şi celebrul viitorolog francez
Bertrand de JOUVENEL, cel care era de părere că o societate este
liberală dacă vede cu ochi buni dezvoltarea autorităţilor antrenante,
altele decât autoritatea suverană. Aceasta din urmă are rolul de „mare
întregitor” al mecanismelor economico – sociale. În atari condiţii,
germenii iniţiativelor particulare sunt susceptibile de a da roade, iar
iniţiativele dispersate pot fi canalizate într-un singur făgaş. În acest mod
se crează o ordine socială veritabilă, orientată în sensul muncii şi al

34
existenţei. Dacă în cazul lui Bertrand de Jouvenel se observă o inovaţie a
terminologiei liberale, frazeologia tipic liberală o putem întâlni, aşa cum
se remarcă în lucrarea lui Ovidiu Trăsnea „Doctrine politice ale
capitalismului contemporan”, Ed. Politică, Bucureşti, 1977, în cuvintele
rostite de profesorul de ştiinţe politice şi fost vicepreşedinte democrat în
timpul administraţiei Lyndon B. Johnson, Hubert Horatio HUMPHREY
(1911 – 1978): „Liberalul din secolul al XX-lea, ca şi înaintaşul său din
secolul al XIX-lea, crede că omul liber posedă capacitatea intelectuală şi
resursele morale pentru a înlătura forţele nedreptăţii şi tiraniei”.

15.3 Corpusul ,,ereziei” doctrinale a lui J.A. Schumpeter

Am folosit până acum de mai multe ori cuvântul „erezie” referitor la


opera economică a lui J. A. Schumpeter. Acest termen desemnează o
reacţie doctrinală adversă celei existente şi acceptate în epoca
respectivă şi astfel, Schumpeter devine primul mare gânditor
contemporan care se ridică împotriva vechii doctrine liberale şi a modului
în care era văzut viitorul sistemului capitalist. Concret, epoca în care şi-a
elaborat doctrina a fost marcată de o nelinişte profundă printre
economiştii timpului în legătură cu viitorul economic al omenirii, dar şi
de existenţa şi ascensiunea celui de-al doilea sistem economic mondial şi
anume cel socialist. Anul morţii lui Schumpeter, 1950, poate fi
considerat nu numai jumătatea secolului, dar şi anul începutului amplului
proces al decolonizării politice, al înfruntării Nord – Sud, al „războiului
rece” Est – Vest, al renaşterii cu putere al unor noi tendinţe şi noi curente
de gândire economică şi, nu în ultimul rând, la o dinamică fără precedent
a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii mondiale: legături multiple şi într-un timp
relativ scurt între diferite colţuri ale lumii pe calea aerului, televiziunea
ce devine un bun de larg consum, energia atomică ce începe a fi
folosită şi în scopuri paşnice, dar în special revoluţia informatică, cu
aplicaţii în toate domeniile vieţii economice, politice şi sociale.
În plin război mondial, mai precis în anul 1942, apare lucrarea în care
se poate constata deplina „erezie” economică a lui J. A. Schumpeter,
celebra „Capitalism, Socialism and Democracy”. Plin de admiraţie faţă
de realizările capitalismului şi adversar înverşunat al socialismului
centralizat, prin temperament şi formaţie, J. A. Schumpeter ridică în

35
această lucrare o teză paradoxală: capitalismul este cel mai bun sistem
posibil, dar are un singur defect şi acela capital: nu poate supravieţui,
astfel că pe termen relativ scurt totuşi, nu se pune problema înlocuirii cu
regimul socialist. Subiectele de mare anvergură economică în special,
ridicate în această lucrare reies din capitolele ale căror titluri sunt
întrebări cardinale cu privire la viitorul economic al omenirii. Cele trei
astfel de întrebări ridicate de autor sunt:
1) „Capitalismul poate supravieţui ?”

2) „Socialismul poate funcţiona ?”

3) „Socialismul este compatibil cu democraţia ?”

La aceste trei linii directoare trebuie obligatoriu adăugat şi ideea


deja expusă cu privire la „Procesul distrugerii creatoare” (proces
considerat de profesorul austriac drept caracteristica fundamentală a
capitalismului), pentru a avea imaginea completă a doctrinei „eretice”
schumpeteriene.

Referitor la prima întrebare pusă, Schumpeter crede că răspunsul


este afirmativ, însă luând în considerare numai aspectul economic.
Este suficient şi în firea lucrurilor:
a) menţinerea timp de 50 de ani a productivităţii medii a economiei,
înregistrată în S.U.A. în perioada 1870 – 1930.
b) capitalismul însuşi poate asigura în mod eficient progresul
tehnologic.
c) tot sistemul capitalist este capabil să aloce resursele pe baza
alegerilor raţionale (am văzut dezvoltarea acestei teorii în capitolul
privind revigorarea liberalismului).
d) există capacitatea internă a sistemului de a înlătura ceea ce este
vechi şi perimat şi de a introduce permanent noul în structura sa.
J. A. Schumpeter consideră că organizaţia monopolistă este
capabilă să-şi asume mai bine riscurile funcţionării şi să impună
transformările inovatoare în societate faţă de, şi aici ajungem la
„erezia” maximă schumpeteriană faţă de teoria liberală clasică, care
considera că sistemul capitalist are nevoie numai de libera concurenţă
pentru a fi dinamic şi eficace.
Dar, existenţa capitalismului nu este pusă în pericol de activitatea
economică. Intervin însă elemente de ordin sociologic şi psihologic, de
care trebuia ţinută neapărat seama în înţelegerea procesului de
„descompunere” a capitalismului contemporan. Datorită progresului,
care devine aproape cvasiautomat, capitalismul pierde adeziunea
maselor, în special a categoriei sociale a intelectualilor şi nu mai este

36
capabil să asigure ordinea socială, fără de care nu se poate concepe
existenţa nici unei societăţi. În acelaşi timp, datorită instalării practicii
economice a monopolurilor, are loc distrugerea grupurilor sociale cu
rol de arcuri de boltă în societate ca: artizanii, ţărănimea mijlocie
ş.a.m.d. În sfârşit, elementele instituţionale proprii sistemului
capitalist şi care i-au asigurat dezvoltarea: proprietatea privată,
libertatea convenţiilor sociale sunt pe cale de a fi distruse. În timp, sub
influenţa concentrării economice, drepturile de proprietate devin tot
mai abstracte şi se ajunge la faza în care se crează o mentalitate critică
generală care duce în final la atacarea capitalismului însuşi. Astfel,
capitalismul va fi distrus din interior de latura socială a sistemului,
prin afectarea cadrului social şi se ajunge în mod inevitabil la apariţia
socialismului.
Sistematizând răspunsurile la celelalte două întrebări
fundamentale, pentru J. A. Schumpeter factorii psihologici pot
convinge pe cetăţeni să îmbrăţişeze ideile socialiste, în special în ceea
ce priveşte sistemul repartiţiei egale, dar socialismul nu este compatibil
cu democraţia existentă în societatea capitalistă a vremii. Sub acest
aspect, autorul pare a gândi la un model de compatibilitate în care
disciplina socială individuală se îmbină strâns, sub raport funcţional, cu
cea de grup din cadrul societăţii socialiste, datorită unei obligativităţi
morale de fidelitate şi de supunere apărute mult mai rapid între cei ce
muncesc.
Întreprinzătorul inovator, ce reprezintă cheia inovaţiei şi a
dinamicii economice, este simbolul capitalismului şi nu al
socialismului, iar fenomenul „distrugerii creatoare” (chiar şi la nivelul
microeconomic, unde îndepărtarea întreprinderilor nerentabile este
premisa continuării ascendente a proceselor economice) semnifică
sintetic o revoluţie a noului. Câştigurile ce apar sunt rodul inovaţiilor
tehnologice, adică reprezintă vârful de lance al progresului, al
funcţionării sistemului între parametrii săi normali. Deci fiecare
întreprinzător luptă să atingă o poziţie dominantă pe piaţa dorită, lucru
realizabil printr-o permanentă activitate de inovare şi care, în final, nu-i
pot asigura respectivului antreprenor decât atingerea scopurilor
propuse şi continua dezvoltare, atât a propriei sale afaceri, dar şi a
economiei în ansamblul său. De numele antreprenorului se leagă
astfel numai termenul de inovaţie (cel de invenţie neavând în sine
consecinţe economice, ci numai tehnice): un nou bun şi o nouă calitate,
o nouă tehnologie sau metodă de producţie, noi debuşee,…
Din toată această analiză a gândirii schumpeteriene rezultă că nu
economia este factorul determinant în istorie, ci intervin şi alte ştiinţe
ca istoria, politica, sociologia, lucru ce demonstrează încă odată
„erezia” concepţiei sale. Concepţia potrivit căreia capitalismul se

37
„autodistruge” şi emerge noua orânduire, socialismul, nu a fost pe
placul socialiştilor, care considerau că noul sistem nu câştigă datorită
„calităţilor” lui superioare, ci ca o alternativă la tarele capitalismului,
acesta (capitalismul) găsind însă de fiecare dată resurse proprii de
dezvoltare, pe care tot Joseph Alois Schumpeter, aşa după cum am
văzut, le-a enunţat.

18.2 Teorii ale dezvoltării aplicabile momentului actual al


evoluţiei omenirii

De la bun început trebuie făcută precizarea că domeniul teoriilor


economice are în vedere o gamă largă de elemente constitutive. Aşa după
cum am arătat în primele două capitole ale lucrării există percepţii diferite
privind semnificaţia şi rolul dezvoltării economice în viaţa cotidiană a
societăţii, atât la nivel micro, regional cât şi macroeconomic, cu tendinţa
generală de a privi acest concept aproape exclusiv ca o expresie a
creşterii economice, adică a elementului determinant al dezvoltării, de
unde şi dorinţa firească de a construi modele ale creşterii economice care
să poată să exprime cât mai adecvat principalele procese şi mecanisme
generatoare de bogăţie într-o economie.
Ţinând cont însă şi de clasificarea ţărilor lumii prezentată mai sus,
de eterogenitatea economiilor naţionale, se mai impune încă o precizare
privind semnificaţia conceptului de dezvoltare economică şi a celui de
creştere economică. Ambele concepte sunt componente sine qua non ale
tuturor ideilor, teoriilor, de natură politică, socială, filosofică, chiar
militară, enunţate în diferite medii şi în diverse structuri organizatorice.
Precizarea de fineţe ce se impune este aceea că mai mult, în luările
de poziţie şi dezbaterile ce au loc pe plan mondial, conceptul de
dezvoltare este ataşat şi focalizează pe trendul potenţial sau real de
progres al ţărilor în dezvoltare. În timp ce pentru ţările puternic
dezvoltate, sau chiar de curând industrializate, noţiunea cea mai adecvată
este cea de creştere economică.
Interesul nostru este însă de a privi întregul complex economic şi
social, capabil să asigure continua transformare multilaterală, mereu
ascendentă, a tuturor elementelor ce dau dimensiunea societăţii omeneşti.
Teoriile dezvoltării, aşa după cum sunt ele descrise în literatura de
specialitate, sunt numeroase, variate, diferenţiindu-se atât prin
fundamentele teoretice, prin utilizarea de noţiuni şi categorii conceptuale

38
specifice, dar şi prin finalitatea practică pe care o au, adică prin politicile
de natura dezvoltării cărora le dau naştere şi care, implicit sau explicit,
determină gradul de înţelegere şi aplicare cu succes de către factorii
decizionali a procesului de dezvoltare.
Pentru buna înţelegere a unei teorii a dezvoltării se impune
cunoaşterea limbajului specific al acesteia, precum şi câtorva elemente
fundamentale ce trebuie avute în vedere la evidenţierea lor :
- Modul particular cum este văzută dezvoltarea precum şi
domeniile şi activităţile vizate de teorie.
- Surprinderea dinamicii sistemului analizat şi a legăturii cu
mediul.
- Puncte tari şi slăbiciuni constatate în enunţarea respectivei
teoriei.
- Direcţiile în care manifestă practic şi evidenţierea rezultatelor
concrete înregistrate în viaţa economico-socială.
De aceea, în cele ce urmează, am efectuat alegeri raţionale din
multitudinea de teorii enunţate în domeniul analizat, oprindu-mă numai
la acelea care am considerat că sunt încă viabile şi se pot adapta, se pot
plia în mod fericit şi eficient, pe tiparul globalizării actuale, fenomen care
şi el, aşa după cum tot am evidenţiat, este deosebit de complex şi într-o
continuă dinamică a remodelării şi reconfigurării (în maniera ,,façonner le
changement”) a elementelor constitutive.

18.2.1 Noua teorie clasică

De fapt vorbim de teoria clasică a dezvoltării continuată şi


adaptată epocii postmoderne, a societăţii cunoaşterii. Ea s-a constituit în
structura de rezistenţă a întregii teorii a dezvoltării, până în ultimele
decenii ale secolului trecut, ca şi sursa de emergenţă a altor variante
teoretice ce au vizat noile realităţi apărute în evoluţia socio-economică a
lumii.
Totul pleacă, după părerea noastră, primordial de la concepţia
ultimului mare reprezentant al clasicismului originar, britanicul John
Stuart Mill (1806-1873). În viziunea acestuia, bogăţia era asimilată
totalităţii mijloacelor acumulate şi deţinute de indivizi în vederea
realizării obiectivelor propuse. Acest lucru presupunea tendinţa de

39
creştere a compoziţiei capitalului, lucru tradus prin sporirea mai
accentuată a capitalului materializat în mijloacele productive, atât în
valoare absolută, cât şi relativă, faţă de creşterea în aceleaşi mărimi ale
capitalului materializat în forţa de muncă. La aceasta se mai adaugă şi
concepţia referitoare la schimburile internaţionale, nu numai prin
introducerea conceptului de termeni de schimb (terms of trade), ci prin
considerarea inovaţiilor tehnologice în producţia manufacturieră care
conduc la schimbarea unei cantităţi mai mari din bunul manufacturat
contra unei cantităţi rămase constante din produsul agricol (celebrul şi
clasicul exemplu dintre stofa exportată de Anglia şi vinul exportat de
Portugalia).
Celelalte concepţii, care au fundamentat teoria clasică a
dezvoltării, le considerăm a aparţine celor doi reprezentanţi marcanţi ai
clasicismului german, Karl Marx (1818-1883), respectiv Friedrich List
(1789-1846). Viziunea listiană, în acest domeniu, s-a tradus prin
considerarea faptului că adevărata putere economică a unei naţiuni
constă în forţa sa productivă, ce are capacitatea de a continua în
permanenţă crearea de bogăţie, în proporţii mereu sporite. Deci
elementele constitutive ale forţelor productive :munca, spiritul
oamenilor, ordinea socială, forţele naturii, sunt cele care determină
dezvoltarea şi progresul unei societăţi. Şi pentru însuşi faptul că există
forţe ce creează în măsură crescândă bunuri şi servicii utile şi dau
posibilitatea înlocuirii celor ieşite din uz, determină concluzia
gânditorului german că forţele productive sunt mult mai importante
decât însăşi bogăţia unei societăţi.
Ca o continuare firească, Karl Marx introduce în terminologia
economică noţiunea de plusvaloare, adică exact valoarea nou creată în
procesele productive de către forţele productive şi care intră în calculul
valorii mărfurilor. Forma transformată a plusvalorii, privită ca rezultat
al funcţionării întregului capital avansat, devine în concepţia autorului
german profitul. Formarea acestuia nu poate fi înţeleasă decât în
contextul analizei fenomenului concurenţei, diferenţa dintre venituri şi
cheltuieli indicând întreprinzătorului capitalist dacă activitatea
desfăşurată a fost sau nu rentabilă, iar în condiţiile unui rezultat favorabil,
profitul se constituie în raţiunea de a exista a oricărui proces economic,
devenind în acelaşi timp şi motorul dezvoltării şi acumulării capitalului.
Specificitatea teoriei analizate mai trebuie întregită şi cu încă un
mare concept economic : legea randamentelor descrescătoare. Pus în
evidenţă de clasicii gândirii economice, dar finalizat şi redat în mod
ştiinţific de către reprezentanţii marginalismului economic, această lege a
domeniului economic stipulează că mărirea unui anumit factor de
producţie cu o unitate, ceilalţi factori rămânând constanţi (caeteris
paribus), contribuie la sporirea producţiei (output-ului), dar cu o sumă

40
totală care se diminuează de fiecare dată. Lucru este foarte important
pentru întreprinzător, deoarece creşterea producţiei este benefică atâta
timp cât costurile marginale sunt mai mici de- cât preţul pieţei, până se
atinge punctul critic.
Acest ultim element evidenţiat trebuie neapărat coroborat cu
concepţia despre populaţie a altui important clasic, Thomas Robert
Malthus. Pentru acesta, mărind factorul de producţie muncă (mai corect,
forţa de muncă) pe un teritoriu limitat de natură, natalitatea sporită
observată ar fi dus la dezorganizarea activităţii productive, la realizarea
de recolte mai puţine pe locuitor, fapt ce a condus la o viziune pesimistă,
catastrofică chiar, asupra viitorului omenirii, în sensul că dacă populaţia
creştea în progresie geometrică, mijloacele de subzistenţă sporeau numai
în progresie aritmetică (deci chiar dacă producţia creştea, volumul mediu
al produselor alimentare descreştea, până ce se atingea nivelul de
subzistenţă).
Din cele expuse şi prin prisma prezentei analize, rezultă că unul
dintre cele mai importante minusuri ale teoriei malthusiene a fost
ignorarea progresului tehnic şi al inovaţiilor asupra proceselor
economico-sociale (cu toate că şi clasicii, în ansamblul lor, au avut
credinţa că sfârşitul secolului al XIX-lea va demonstra că progresul tehnic
şi-a atins limitele, iar utilizarea legii randamentelor descrescătoare urma
să conducă la declinul societăţii omeneşti).
După ce am parcurs şi evidenţiat principalele elemente motrice ale
dezvoltării cu succes a sistemului capitalist până în zilele noastre, în cele
ce urmează vom aborda noua optică în acest domeniu, cunoscută în
domeniu drept modelul Hecksher / Ohlin + Samuelson / Stolper +
Rybczynski.
Esenţa acestei teorii, rezidă, aşa după cum am mai subliniat, în
reformularea şi adaptarea teoriei liberale a comerţului internaţional la
condiţiile create în perioada postbelică, constă în sublinierea importanţei
dotării naturale cu factori de producţie a fiecărei ţări, precum şi de
rigorile structurii subiectiv-marginaliste a preţurilor, ce prezintă
mişcarea preţurilor invers proporţională cu volumul bunurilor obţinute
prin folosirea factorilor de producţie şi direct proporţională cu raritatea
factorilor de producţie. Îndepărtându-se de viziunea clasică a valorii
bazate pe muncă, ca şi pe considerarea imobilităţii factorilor de producţie,
autorii modelului amintit, autorii mai sus-menţionaţi, chiar dacă au folosit
în analizele lor variaţia numai a unuia dintre factorii de producţie,
caeteris paribus, au abordat probleme mai ample, legate de locaţia
raţională a diferitelor ramuri economice în funcţie de înzestrarea ţărilor
respective cu factori de producţie, respectiv de luarea în considerare a
diviziunii internaţionale a muncii şi necesitatea specializării ţărilor lumii
în anumite ramuri şi sectoare producătoare de bunuri economice. Acest

41
lucru determină şi cheltuieli de producţie relativ mai scăzute (prin
folosirea factorilor de producţie mai abundenţi şi mai ieftini), ca şi
posibilitatea calculului costurilor de producţie în funcţie de proporţia
factorilor de producţie utilizaţi, respectiv productivitatea marginală a
acestora.
Mai mult, modelul prezice convergenţa pe termen mediu şi lung a
rentabilităţii factorilor de producţie între ţări, aspect evidenţiat cu
pregnanţă în epoca actuală când, prin cererea manifestată pentru un
anumit factor de producţie (iniţial abundent şi ieftin), prin participarea la
comerţul internaţional globalizant şi utilizând logica teoriei utilităţii
marginale, preţurile la aceşti factori au tendinţa să crească şi, pe
ansamblu, se produce micşorarea distanţei dintre preţul aceluiaşi factor
de producţie în diverse ţări.
De asemenea, modelul H-O-S este ancorat în fenomenul
globalizării şi prin susţinerea practică a acţiunilor societăţilor
transnaţionale, văzute ca susţinătoare ale absolutizării eficienţei
economice, de introducere a noilor tehnici şi modele de organizare a
activităţii productive şi a relaţiilor cu mediul.
În condiţiile instaurării Noii Economii a cunoaşterii ne găsim în
faţa utilizării, ca alternativă viabilă la factorii de producţie clasici şi în
mare măsură neregenerabili, a factorului informaţie şi care, odată produs,
va implica ulterior costuri marginale zero, putând fi utilizat (bineînţeles în
anumite condiţii) de toţi doritorii unui astfel de bun. De aici
adaptabilitatea crescută a modelului analizat de a putea fi folosit şi în
cadrul schimburilor economice dintre ţările dezvoltate ale lumii.
Şi încă un aspect relevant în sublinierea dinamismului şi
adaptabilităţii sporite a modelului, este cel pus în discuţie de E. Helpman
şi care prevedea desfăşurarea relaţiilor economice internaţionale într-un
cadru al economiilor de scară şi al concurenţei monopolistice, caz în care
produsele se diferenţiază prin calitatea acestora, publicitate şi mod de
prezentare (apud P. Hirst, G. Thompson –Globalizarea sub semnul
întrebării.Economia internaţională şi posibilităţi de guvernare, Ed. Trei, Bucureşti,
2002).
Adaptare şi creştere economică de natură macroeconomică
folosind pârghia ofertei de factori de producţie clasici şi noi, astfel încât
toţi partenerii comerţului internaţional actual să câştige ceva, fără ca
vreunul să piardă. Acesta este mesajul şi chintesenţa modelului H/O +
S/S +R şi care îl fac pliabil pe caracteristicile fenomenului actual al
globalizării.

18.2.2 Teoria generală a relaţiei Nord-Sud

42
După cel de-al doilea război mondial, în perioada de prăbuşire a
imperiilor coloniale şi apariţia tinerelor state independente din punct de
vedere politic, pe planul gândirii economice s-a produs o revigorare şi o
emulaţie în ceea ce priveşte teoriile ce trebuiau să asigure ţărilor din aşa-
numita Lume a Treia o dezvoltare ascendentă, în vederea obţinerii şi a
independenţei economice.
După încheierea acestui episod mai întunecat în viaţa internaţională
a ultimei jumătăţi de veac, economiile aparţinând Lumii a Treia au
început să fie considerate şi înţelese ca pieţe în extindere, ca economii în
dezvoltare. Numai că şi în cadrul acestora se pot distinge cu claritate trei
niveluri de dezvoltare :
- ţări cu dezvoltare rapidă.
- ţări cu dezvoltare medie, moderată.
- ţările cele mai puţin dezvoltate, ale căror economii nu se
dezvoltă deloc.
Cu toate că statisticile arată că numerosul grup al statelor din
Lumea a Treia înregistrează ritmuri demografice înalte şi cuprinde 3 / 4
din populaţia lumii, acesta nu are puterea de a participa la producţia
obţinută de întreaga economie mondială decât cu 25 %. Şi tocmai în
aceste ţări, dar mai cu seamă în cele mai sărace dintre ele –într-o aşa
numită Lume a Patra chiar-, putem să afirmăm că logica malthusiană îşi
găseşte aplicabilitatea, deoarece chiar dacă dispun de însemnate resurse
naturale potenţiale, datorită imposibilităţii exploatării acestora, este ca şi
cum populaţia ar creşte în progresie geometrică, iar mijloacele de
subzistenţă numai în progresie aritmetică.
Situaţia acestor tinere economii a făcut obiectul mai multor studii
şi luări de poziţie, atât din partea economiştilor din statele dezvoltate, dar
mai ales din ţările care se găseau în situaţii total nefavorabile faţă de cele
bogate. În acest context, se impune introducerea a încă unui concept încă
foarte mult folosit în teoria şi practica internaţională şi anume cel de
subdezvoltare. Luând în considerare doar câţiva dintre autorii cei mai
reprezentativi în acest domeniu, precum : G. Myrdal, J. Freyssinet, A.
Sauvy, Y. Lacoste, ş.a…, putem să creionăm caracteristicile
subdezvoltării :
1. insuficienţa producţiilor agricole şi de aici nesatisfacerea
cerinţelor de alimentaţie cu produse de bază, lucru datorat caracterului de
economie naturală pe care o au cele mai sărace şi înapoiate ţări ale lumii.
2. industrializarea inexistentă, în fază incipientă sau redusă ca
nivel de performanţă.

43
3. drept urmare, inexistenţa sau hipertrofierea sectorului terţiar,
sector ce consumă parazitar, neproductiv, din venitul celorlalte ramuri ale
economiei, tocmai datorită rentabilităţii foarte scăzute pe care o are.
4. slabă integrare a sectoarelor economice în structuri deformate,
anacronice şi asimetrice, precum şi o puternică subutilizare a forţei de
muncă (în sens keynesian) şi din care decurge acel ,,excedent structural
de forţă muncă”, adică a ceea ce în opinia lui Ragnar Nurkse se traduce
prin potenţialul utilizabil pentru accelerarea acumulării capitalului şi
implicit pentru realizarea unor paşi concreţi pe calea dezvoltării.
5. slaba preocupare şi puţine fonduri alocate pentru dezvoltarea
capitalului uman (educaţie, perfecţionare, grad de sănătate), în aceste
ţări înregistrându-se cel mai accentuat număr de analfabeţi şi de
îmbolnăviri şi decese, datorate lipsei mijloacelor necesare asigurării unui
grad decent de protecţie a sănătăţii oamenilor.
6. puternica explozie demografică, cu un spor natural anual în
jurul valorilor de 2-2,5 %.

De fapt, această suită de indicatori care caracterizează cel mai bine


ţările cele mai puţin dezvoltate din lume (Less Developed Countries), sau
cele cu cel mai înalt grad de îndatorare (Highly Indebted Poor
Countries), ne evidenţiază o stare a economiei pe care o putem numi
nanodezvoltare (termen ce surprinde mai exact realitatea decât cel de
subdezvoltare). Spunem acest lucru întrucât asistăm la o încetinire sau
chiar oprire a procesului de dezvoltare a întregului sistem (corpus)
economico-social şi politic, datorată în primul rând unor
disfuncţionalităţi şi tare interne ale sistemului, cât şi influenţei unor
puternici factori externi perturbatori, proveniţi cu precădere de la ţările
cu economie dezvoltată şi foste puteri coloniale. Toate acestea determină
o evidentă anomalie şi o incapacitate în afirmarea plenară a tuturor
elementelor ce compun şi dau substanţă conceptului de dezvoltare.
Dacă la începuturile dezvoltării şi expansiunii capitalismului se
vorbea de politica de dezindustrializare a ţărilor ce intrau în sfera de
cuprindere a colonialismului, în favoarea metropolelor (cazul Marii
Britanii fiind cel mai elocvent), aspect susţinut şi pe plan teoretic de
teoria avantajelor comparative a lui David Ricardo, evoluţia
globalizantă a lumii de astăzi impune nu numai un proces invers, dar şi
considerarea inevitabilă şi a relaţiilor economice dintre Nord şi Sud,
alături de cele substanţiale şi mai eficiente între ţările din ,,Nord”.
Întrebările care s-au pus şi al căror răspuns constituie baza construcţiei
prezentei teorii se referă la : care sunt avantajele comparative ale
Nordului faţă de Sud ? cine va avea de câştigat şi cine va pierde din
schimbările transformatoare ale epocii actuale ?

44
Ideea cea mai simplă care justifica existenţa relaţiilor economice
dintre state era cea ce privea un export de mărfuri bogat în capital din
partea statelor dezvoltate, ca şi temerea că statele mai sărace vând mai
mult decât achiziţionează de la ţările mai bogate. Dar, în acest caz
intervine cunoscutul de acum ,, paradox al lui Leontief” : ţările bogate,
dezvoltate, sunt cele care exportă mărfuri ce incorporează mai multă
muncă şi mai puţin capital.
Problema care se pune în momentul actual, determinată în mod
hotărâtor de activitatea companiilor transnaţionale, este aceea a
înţelegerii fenomenului reversibilităţii proceselor economice, ce constă
într-o mutare destul de accentuată a centrului de greutate al activităţilor
productive, din ţările dezvoltate în ţările în dezvoltare. Factorul forţa de
muncă este primordial în această regândire a activităţii economice,
alături de condiţii specifice, particulare, legate de reglementările etatiste
ce vizează activitatea de export a unei anumite economii naţionale. Astfel,
datorită unui nivel de salarizare mai redus în ţările mai sărace ale lumii,
al abundenţei forţei de muncă necalificate, ca şi al existenţei unor
reglementări (de natură fiscală mai ales) foarte permisive şi încurajatoare
în aceste state ce se bucură de atenţia celor puternici, se produce această
delocare a unor importante sectoare productive în ţările aparţinând
,,Sudului”.
În acest context intrăm în interferenţă şi cu modelul de dezvoltare
al lui Arthur Lewis (laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul
1979) şi care, general vorbind, sublinia că nu se putea vorbi de
dezvoltarea industrială a ţărilor slab dezvoltate, comparativ cu
restructurarea, reabilitarea şi infuzia de capital, aferente economiilor
occidentale şi realizabile pe baza ,,Planului Marshall”, deoarece aceste
ţări sărace posedau populaţie neinstruită, iar nivelul introducerii
sistemului capitalist era incipient, lucru ce nu permitea absorbţia decât a
unei infime părţi din forţa de muncă disponibilă. Se distingea, în aceste
ţări ale periferiei, un tip de economie mai special, aşa-numita economie
duală, formată dintr-un sector capitalist şi unul tradiţional. Ţinând cont că
al doilea sector, al agriculturii tradiţionale şi al activităţilor urbane
informale, este destinat asigurării celor necesare subzistenţei, sectorul
capitalist este cel care, prin urmărirea obţinerii profitului, folosit în
continuare ca sursă principală de finanţare, atrage forţa de muncă din
celălalt sector. Este faza în care oferta de forţă de muncă depăşeşte
cererea. În momentul în care surplusul este absorbit, unităţile îşi pot mări
producţia, cresc şi salariile şi de asemenea şi profiturile obţinute sunt
importante, elemente care concură în principal la acumularea de capital şi
de care depinde dezvoltarea acestor state.
De aici şi soluţia văzută de Arthur Lewis, de creştere a
productivităţii muncii în agricultură şi investirea economiilor în industrie,

45
cu scopul declarat de creştere a eficienţei economice şi ridicare a
bunăstării populaţiei. Dar realitatea a demonstrat că, pentru ţările foste
colonii, totuşi, excedentul obţinut prin introducerea proceselor specifice
sistemului capitalist, era însuşit de către metropole, de către cei ce au
investit în aceste teritorii, o parte doar rămânând pentru a fi reinvestit pe
plan local şi acest lucru numai cu acordul puterii dominante din
respectivele ţări.
Şi acest din urmă aspect conduce, în primul rând la pierderea
locurilor de muncă pentru muncitorii necalificaţi din ţările dezvoltate (şi
al căror loc este luat de către cei din ,,Sud”), la o nouă diviziune a muncii,
dar şi la efectuarea unui important volum de investiţii străine directe
(ISD) în economiile ţărilor în dezvoltare. Iată cum s-ar prezenta o astfel
de situaţie mai complexă, privind participarea la circuitul economic
mondial a unor ţări cu nivele diferite de dezvoltare :

Ţări dezvoltate
Ţara Pondere com. Pondere prod. Pondere ISD în
ext. în PIB Ind. în PIB PIB
1. Canada 57,3 67 4,0
2. Franţa 44,0 81 2,7
3. Germania 52,0 84 2,5
4. Italia 35,0 89 0,6
5. Japonia 23,2 94 0,3
6. Regatul Unit 44,8 83 5,9
7. SUA 19,8 83 3,0

Ţări în dezvoltare
Ţara Pondere com. Pondere prod. Pondere ISD în
ext. în PIB Ind. în PIB PIB
1. Brazilia 8,4 54 4,3
2. China 8,0 88 3,9
3. Egipt 9,1 37 1,2
4. India 3,6 76 0,5
5. Indonezia 12,3 54 -1,9
6. Mexic 35,6 85 2,4
7. Nigeria 20,5 1 2,9

Sursa : World Atlas Bank, 2001-

Situaţia afişată mai sus, indică cu claritate ceea ce ultimele


decenii ale veacului trecut au demonstrat : puternicele discrepanţe,

46
clivaje, între ţările dezvoltate (reprezentate mai sus de către membrii
G7) şi ţările Lumii a Treia (reprezentate de un grup semnificativ dintre
ţările în dezvoltare). Ţările în dezvoltare au înregistrat o participare mult
mai scăzută, atât în comerţul cu bunuri economice, cât şi în fluxul de
investiţii străine directe. Drept urmare, participarea ţărilor în dezvoltare la
circuitul mondial de valori materiale s-a realizat şi cu o eficienţă
economică mai scăzută, lucru vizibil din situaţia precedentă, prin
ponderea mai redusă a produselor manufacturate (industriale) la export :
între 1 şi 88 % pentru ţările în dezvoltare, faţă de 67-94 % pentru statele
dezvoltate.
Dar, aşa după cum s-a stipulat şi în ,,Restructurarea ordinii
internaţionale”, sau al treilea raport către Clubul de la Roma, din anul
1976, întocmit sub coordonarea profesorului Jan Tinbergen (laureat al
Premiului Nobel pentru economie în anul 1969), noua structură şi ordine
economică ce trebuia instaurată şi care se suprapunea pe actualul val al
globalizării (începutul anilor `80) trebuia să înfăptuiască un asemenea
climat mondial ,,de pe urma căruia să beneficieze toţi”. Lucru reiterat şi
în ultimii ani, când John Naisbitt şi Patricia Aburdene în lucrarea Anul
2000-Megatendinţe, sau fostul preşedinte al Băncii Mondiale, Paul
Wolfensohn, au susţinut că globalizarea economică, sprijinită de
deschiderea şi mondializarea pieţelor de desfacere, de revoluţia produsă
de tehnologia actuală, trebuie să servească interesele celor săraci
Încă un aspect definitoriu privind sistemul de relaţii comerciale
internaţionale, statornicit în perioada postbelică şi în cadrul instituţiilor
internaţionale specializate, GATT şi apoi OMC, îl considerăm cel ilustrat
în situaţia de mai jos :

Perioada Ţări Ţări în curs de Rap. ţări în


dezvoltate¹ dezvoltare¹ curs de dezv. /
ţări dezv.
1981-1988 1,6 0,6 0,37
1989-1996 2,6 1,6 0,61
1997-2000 2,3 1,4 0,61
2000-2004² 2,2 1,2 0,54
¹ Raportul dintre rata exportului şi PIB
² Proiecţie
- Corelaţia dintre rata exportului şi PIB (%) –
- Sursa Economistul, nr. 530 din 3.02.2000

Această situaţie ne indică că şi per ansamblu, ţările în


dezvoltare au înregistrat un nivel mai scăzut de participare în cadrul
comerţului mondial, iar o parte din PIB-ul înregistrat în aceste ţări se
scurge, este absorbit, de către ţările dezvoltate (în fapt fostele metropole
ale dominaţiei coloniale).

47
Din toate aspectele şi ideile expuse, se desprind câteva
concluzii edificatoare privind teoria dezvoltării aflată în discuţie. Astfel,
globalizarea, rezultată ca urmare a integrării accelerate a structurilor
economice şi politice, nu trebuie confundată cu imperialismul. Atât
ţările din ,,Nord”, cât şi cele aparţinând ,,Sudului”, trebuie să înţeleagă că
depind, totuşi unele de altele, că ţările în dezvoltare sau cele mai
îndatorate state ale lumii nu rămân pentru totdeauna tributare
(dependente) de cele bogate. Globalul nu desfiinţează particularul, iar
prin capacitarea tuturor elementelor de natură economică, socială,
culturală, politică, aparţinând tuturor participanţilor la economia
mondială se poate realiza dezvoltarea economică şi socială durabilă,
devenită dezideratul epocii actuale.
Apoi, globalizarea este un proces dinamic, continuu, de
redefinire a raporturilor dintre centru şi periferie. Nu suntem încă în
faţa unui complex omogen, mondializat, ci în prezenţa unor
interdependenţe sporite între economiile lumii, pe pieţele globale (în
special pe cea financiară). În acest context ajungem să explicăm mai mult
afirmaţia cu privire la noua diviziune a muncii pe plan mondial. Trebuie
să facem apel la faptul că actuala revoluţie a tehnologiilor IT & C,
investiţia în ,,idei”, devine emblema rentabilităţii în statele centrului, dar
realizarea mijloacelor necesare punerii în practică a respectivelor idei
inovatoare devine apanajul statelor din ,,Sud”. Concret : soft-urile şi noile
tehnologii media sunt realizate în Nord, calculatoarele, televizoarele şi
alte tipuri de aparatură (deci în termeni IT-hard-ul) se construiesc în Sud,
astfel încât şi alte regiuni şi zone cu sincope în dezvoltare să poată
participa la emulaţia generată de sporirea comerţului internaţional şi a
globalizării pieţelor.
La acestea adăugăm şi situaţia fluxurilor externe de investiţii
străine directe (ISD) către ţările în dezvoltare şi care conduce la un
transfer al locurilor de muncă interne şi al activităţii diferitelor firme
(companii) în regim offshore, situaţie care poate conduce la ideea,
precizată la începutul capitolului, cum că asistăm la o dezindustrializare
din partea statelor dezvoltate. Aspect întărit şi de practicile actuale
privind deverticalizarea şi reticularizarea activităţilor structurilor
organizaţionale, realizarea lanţurilor de unităţi şi activităţi ce sporesc
valoarea adăugată a bunurilor şi serviciilor produse, elemente ce se
constituie în substitute ale producţiilor interne.
În sfârşit, dar nu în cele din urmă, întărirea ideii că derularea
comerţului mondial, în condiţiile globalizării, a mutat totuşi volumul şi
valoarea acestuia, din sfera relaţiilor intra-industrii şi servicii desfăşurate
în cadrul Triadei (S.U.A., UE, Japonia). Competitivitatea internaţională,
mai ales a centrului, strâns legată de fenomenul globalizării, a avut
implicaţii notabile asupra proceselor ce au loc în comerţul şi relaţiile

48
economice internaţionale, aşa după cum relevă şi studii din baza de date a
UNCTAD : Triadei i se atribuie, la începutul anilor `90, aprox. 60 % din
fluxurile de investiţii străine directe (ISD), 66 % din comerţul mondial,
75 % din Produsul Naţional Brut mondial. Dacă la începutul ultimului
deceniu al secolului trecut, creşterea fluxurilor de ISD a fost mai lentă şi
s-a îndreptat mai mult în favoarea ţărilor din afara Triadei (a ţărilor în
dezvoltare), după anul 1994 s-a revenit la creşterea pronunţată a acestor
fluxuri în interiorul celor trei mari centre economice ale lumii, lucru
întărit şi de includerea şi a unor fluxuri investiţionale adiacente, între cele
trei blocuri şi un grup geografic mai mic de state, numite ,,asociate” şi în
care regăsim ţările de curând industrializate (NIC-Newly
Industrialised Countries), precum : Brazilia, Chile, Mexic, Singapore,
Coreea, Taiwan, Africa de Sud.
Însă comerţul internaţional, chiar asimetric cum se prezintă el
astăzi, este capabil să aducă câştiguri şi bunăstare pentru toţi participanţii,
indiferent dacă sunt din ,,Nord” sau ,,Sud”. Devenind economii deschise,
interconectate, atât ţările bogate, cât şi cele mai sărace, pot câştiga de pe
urma relaţiilor lor comerciale. De exemplu, statele dezvoltate, în dorinţa
de a oferi consumatorilor interni cele mai bune produse, la cele mai bune
preţuri, importă din ţările mai slab dezvoltate (sigur că la preţuri mult mai
ieftine) mărfuri care asigură o gamă largă asortimentală şi din care
consumatorul are posibilitatea de a alege. Dacă respectivele bunuri se
cumpără, înseamnă investiţii, creşterea numărului de locuri de muncă,
producţii sporite şi implicit venituri mai mari, pentru ţările în dezvoltare
exportatoare. În contrapartidă, ţările în dezvoltare achiziţionează bunuri
de consum ale industriilor tradiţionale cât şi TIME (Telecommunications,
Information Technology, Media, Entertainment) şi chiar stilul de viaţă din
ţările bogate ale lumii.
Mai mult, actualmente se vorbeşte cu prioritate despre
concepţia enunţată de cunoscutul profesor de la Harvard Business School
şi specialist în comerţ internaţional, Michael E. Porter, legată de teoria
avantajului competitiv şi care porneşte de la nivel microeconomic, prin
situaţia în care o firmă este competitivă dacă poate realiza produse şi
servicii de calitate superioară sau la preţuri mai scăzute decât
competitorii interni sau externi, luându-se în considerare cele 5 forţe ce
influenţează activitatea firmelor. Trecând la planul competitivităţii
internaţionale, aceasta poate fi înţeleasă, în esenţă, prin capacitatea şi
abilitatea fiecărei economii naţionale (actor economic mondial) de a
profita de pe urma oportunităţilor apărute.
Am ajuns astfel să depăşim modelul reducţionist al economiei
mondiale, prezentat de Arthur Lewis ca fiind alcătuit din oţel (produs finit
al ţărilor dezvoltate din Nord) şi cafea ( produs al monoculturii din ţările
slab dezvoltate ale ,,Sudului”) şi să constatăm liberalizarea accentuată a

49
comerţului actual şi a pieţelor globale, ca urmare a impactului pe care
globalizarea îl are asupra întregii vieţi de pe planetă. Se tranzacţionează
aproape orice şi în timp real foarte scurt, graţie noilor tehnologii ale
informaţiei de tip digital, mai ales a Internet-ului, tranzacţii cunoscute
sub numele de comerţ electronic şi care se desfăşoară pe o piaţă
specializată : cea electronică.
Folosirea şi deschiderea Internet-ului poate ajuta ţările în
dezvoltare în eforturile lor de creare a întregii game de infrastructuri
necesare propriilor economii, dând în acelaşi timp posibilitatea propriilor
companii să se facă cunoscute mai repede şi să concureze, nu numai în
context regional (zonal), ci şi global. Într-un cuvânt, să poată asimila
modelul occidental (al economiei de piaţă, democraţiei, instituţiilor
specifice sistemului capitalist), dar în acelaşi timp să-şi păstreze în esenţă
propriile valori culturale (Japonia este exemplul originar cel mai
elocvent).
Cu toate minusurile, defectele, aspectele contradictorii,
înregistrate şi opoziţia şi reticenţa manifestate de o mare parte a
populaţiei globului, cu toată asimetria înregistrată în modul de
manifestare, globalizarea va deveni benefică şi pentru ţările Lumii a
Treia. Statele care şi-au deschis economiile şi au acceptat globalizarea,
chiar dacă au folosit ca armă împotriva sărăciei şi înapoierii economice
numai aspectul cantitativ al dezvoltării şi anume creşterea economică,
au înregistrat rate ale creşterii semnificative şi şi-au ameliorat simţitor
condiţiile de trai. A înţelege starea economiilor prinse în vârtejul celui
mai caracteristic fenomen al perioadei actuale, globalizarea, presupune
vizionarea ca un tot al balanţei dezvoltării Nord-Sud, precum şi
perceperea transformărilor continue şi cu rezultate favorabile a
elementelor componente ale celor patru sisteme implicate : economic,
social, ambiental, tehnologic, toate în contextul Noii Economii a
cunoaşterii, la care adăugăm şi o forţă de muncă tot mai instruită. Am
punctat ultimul aspect, deoarece o calitate tot mai înaltă a capitalului
uman este o condiţie determinantă pentru asigurarea dezvoltării
economice.

18.2.3 Teoria O-Ring

Se constituie în continuarea firească a ideii de final din precedentul


subcapitol şi, de asemenea, considerăm că acesta este una dintre teoriile

50
privind dezvoltarea care au apărut şi emers, tocmai ca urmare a
revoluţiei tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor şi care şi-a pus
amprenta pe transformarea dinamică a realităţilor socio-economice din
lumea de azi.
Acest produs ideatic aparţine autorului american Michael
Kremer şi a fost inserat în Quarterly Journal of Economics, numărul din
august 1993, sub titlul ,,The O-Ring Theory of Economic Development”.
Totul a plecat de la evenimentul nefericit al exploziei navetei
spaţiale Challenger din 22 ianuarie 1986, catastrofă datorată disfuncţiei
unei articulaţii de formă torică, numită O-Ring. Concluzia trasă de
specialiştii de la NASA a fost că respectiva articulaţie nu a funcţionat în
maniera potrivită temperaturilor cerute de condiţiile concrete de
navigaţie, lucru ce a condus la pierderi de vieţi omeneşti, pagube de zeci
de miliarde de dolari şi un important efort uman şi material irosit în
câteva fracţiuni de secundă.
Ideea pe care Kremer a preluat-o în fundamentarea teoriei sale
a fost aceea că pentru un lanţ de producţie dat, cea mai mică greşeală în
funcţionarea unei verigi sau disfuncţie a unei anumite componente poate
duce la aspecte negative (pierderi) pentru respectivul proces productiv.
Dezvoltarea ulterioară a teoriei se realizează pe două planuri :
1. Calitatea şi nivelul de performanţă al capitalului uman
folosit.
2. Flexibilitatea regimurilor de producţie.

Vorbind de primul palier de evoluţie, teoria lui Michael


Kremer nu este altceva decât o funcţie de producţie ce descrie procesele
de producţie susceptibile erorilor umane şi tehnice în îndeplinirea
oricăror obiective (sarcini) trasate. Ceea ce contează este nivelul
pregătirii profesionale, îndemânarea şi aptitudinile demonstrate de
lucrători. De aici şi necesitatea ca fiecare fază intermediară sau chiar
proces de producţie trebuie să beneficieze de aportul angajaţilor
(muncitorilor) care fac puţine greşeli şi ale căror calităţi sunt perfect sau
foarte asemănătoare. Se produce astfel un proces de ,,împerechere”, de
reunire într-un tot echilibrat al acestor calităţi şi elemente de înaltă
pregătire profesionale, aspecte de care întreprinzătorii ţin cont în
realizarea unor activităţi şi procese flexibile care să asigure, pe de o parte,
stimularea materială a angajaţilor cu randamente superioare (motivarea
intrinsecă şi extrinsecă, pozitivă şi negativă, recompensa internă şi
externă), iar pe de altă parte efecte sporite, traduse în producţii crescute
şi implicit venituri mai mari încasate., întreg sistemul gândit prin
segmentarea activităţii productive în activităţi mai simple dar omogene.
Vorbim în situaţia de faţă de apariţia unui puternic fenomen
inegalitar, care nu se mai manifestă între salariaţii (muncitorii) din

51
diferite meserii, grupuri socio-profesionale, ci în cadrul aceluiaşi grup de
vârstă, în interiorul aceluiaşi sector economic, în cadrul aceleiaşi
activităţi profesionale din lanţul procesului productiv. Condiţiile concrete
din firmă, calitatea managementului antreprenorial, manifestate prin
introducerea inovaţiilor, a noilor realizări ale tehnologiei informaţiei,
creează condiţiile de manifestare a diferenţelor dintre angajaţi cu aceeaşi
pregătire, dar care activează în sectoare diferite, cum ar fi activitatea unui
specialist IT din cadrul NASA şi a aceluiaşi profesionist din cadrul unui
lanţ de hypermarket-uri. Planificarea carierei şi calificarea adaptată,
rezultate ale sistemelor de formare a forţei de muncă şi care sunt
orientate spre o atitudine pozitivă de satisfacere a trebuinţelor pe termen
scurt şi lung, asigură antreprenorului, prin utilizarea teoriei O-Ring, o
corelare optimă dintre activităţile (şi bineînţeles salariile aferente) din
cadrul firmei (întreprinderii). Dar noua organizare a muncii din sistemele
organizaţionale de tip postmodern, în fapt segmentarea pieţei muncii
produsă şi ca urmare a implementării teoriei în discuţie, nu poate fi
înţeleasă fără raportarea şi la cel de-al doilea nivel de analiză sau direcţie
de afirmare a teoriei O-Ring.
În această situaţie avem de-a face cu trecerea de la producţia
de masă sau de tip fordist la producţii de natură flexibilă (de unde şi
includerea în analiză şi a teoriei producţiei flexibile), caracterizate prin
introducerea inovaţiilor, diferenţierea calitativă şi de prezentare a
produselor, utilizarea metodelor specifice marketingului de nişă.
Dezvoltarea nu mai poate fi asigurată numai prin creştere cantitativă şi
reducere a costului pe unitatea de produs, ci şi de către elementele
calitative şi ale cercetării ştiinţifice, ce devin dominante în focalizarea
întregului efort material şi uman, atât la nivel regional, cât şi la cel al
firmelor (indiferent de mărime).
Elementul-cheie al dinamicii acestei teorii este reprezentat de
schimbările în natura cererii exprimate, ceea ce implică o nouă
abordare a comportamentului firmei, flexibilă şi pliată perfect pe cerinţele
şi gusturile din ce în ce mai sofisticate şi nuanţate ale consumatorilor din
ţările dezvoltate în special, dar şi ca urmare a intensificării competiţiei pe
pieţele globale ale lumii. De fapt, punctele tari ale teoriei se referă la
conceperea tehnologiilor de producţie şi a întregii activităţi intrafirmă
prin sub-activităţi omogene şi care să poată permită primirea şi difuzarea
eficientă a informaţiilor cu caracter de noutate şi indispensabile activităţii.
Aceasta trebuie să devină amplă şi complexă, flexibilă la orice variaţie
în cererea de pe piaţă, în activitatea furnizorilor, ca şi în parcursul şi
comportamentul firmelor concurente. Orice malfuncţie sau aspect negativ
al unei singure verigi ce ,,rupe” fluxul productiv al întregului lanţ
productiv, nu poate conduce decât la pierderi de producţie şi venituri,

52
precum şi excluderi, atât ale firmei de pe piaţă, cât şi ale lucrătorilor
vinovaţi de producerea greşelilor.
Deci suntem în prezenţa dezvoltării la nivel microeconomic,
dar care, prin promovarea programelor de inovări şi transferuri
tehnologice, prin alipirea la aşa-numitele ciorchine ale cunoaşterii
(centre universitare, institute de cercetări), devine axul central al evoluţiei
globale a firmelor, în primul rând a companiilor transnaţionale, cu impact
direct asupra agregatelor economice regionale şi ulterior asupra
economiei mondiale.

18.2.4 Dezvoltarea regională şi relaţiile economice


interregionale

Globalizarea, cu aspectele ei pozitive, favorabile, dar şi cu


deficienţe, reticenţe şi împotriviri din partea activiştilor şi organizaţiilor
anti-globalizare, ca orice fenomen sau acţiune ce provoacă schimbări în
structura economiilor şi comunităţilor, indiferent de nivelul de raportare,
provoacă şi reacţii, nu atât de natura feedback-ului, cât mai ales al unui
proces de sens contrar, constând în regionalizare, în organizarea vieţii
economico-sociale cât mai aproape de individ şi de trebuinţele sale.
Vom insista asupra acestei teorii şi a repercursiunilor acesteia,
având în vedere că harta economică a lumii contemporane arată cum
statele (economiile naţionale) sunt incluse sub diferite forme în cadrul
unor structuri de integrare economică. Tendinţa este deci foarte clară : toţi
participanţii la comerţul internaţional sunt cuprinşi în regiuni de
dezvoltare, astfel încât reconfigurarea economiei mondiale se face pe
baza acestor forme de organizare şi funcţionare a economiei. Aşa după
cum sublinia John Rourke, regiunile economice constituite înglobează
practic toate statele lumii, de la Uniunea Europeană (intrată în vigoare la
1 ianuarie 1958) până la MERCOSUR (1995).
Regionalizarea a devenit astfel una dintre cele mai evidente
căi de organizare a spaţiului şi comerţului internaţional, ultimul aspect
prin luarea în considerare a zonelor de liber schimb (Free Trade Areas)
înfiinţate pretutindeni în lume. În condiţiile în care cea mai mare pondere
în comerţul mondial o au relaţiile din cadrul Triadei (aşa cum deja am
subliniat), sau ţinând cont de situaţia în care 40 % din exporturile lumii
sunt controlate de 100 dintre cele mai puternice corporaţii, capabile să
organizeze complementarităţi structurale adecvate noului context
geopolitic şi tehnologic mai ales, putem vorbi şi de o sporire a

53
schimburilor comerciale în cadrul zonelor de liber schimb, bineînţeles în
cadrul aceloraşi trei astfel de regiuni dezvoltate :

APEC 23,7 %
UNIUNEA EUROPEANA (UE) 22,8 %
NAFTA 7,9 %
FTAA 2,6 %
EUROMED 2,3 %
AFTA 1,3 %
MERCOSUR 0.3 %
AUSTRALIA-NOUA ZEELANDA 0,1 %
TOTAL 61,0 %

Sursa : C. Fred Bergstein Globalizing Free Trade, în ,,Foreign Affairs”,


May /June, 1996.

Conturarea celor trei mari regiuni economice a lumii : Europa,


America de Nord şi Asia de Sud-Est (mai bine zis Asia-Pacific în plin
trend de afirmare), reprezintă un model de polarizare tripartită a
economiei mondiale şi a relaţiilor economice dintre state. În plus, chiar
dacă nu se recunoaşte deschis acest lucru, fiecare dintre aceste trei mari
regiuni de integrare dispune de un lider pe plan economic, de o aşa-zisă
,,locomotivă”, ce poate asigura înaintarea sub multiple aspecte, în
condiţii concurenţiale şi în consens cu celelalte state componente, a
regiunii în ansamblul său. Se vorbeşte, în acest context, despre Germania
pentru UE, S.U.A. pentru NAFTA şi de Japonia pentru zona APEC
(Asia-Pacific).
Apoi, se mai impun câteva precizări : vorbind de Uniunea
Europeană, aceasta a încheiat, în linii mari, procesul de creare a unei pieţe
comune şi şi-a creat organismele de conducere (inclusiv adoptarea unei
constituţii) suprastatale necesare funcţionării primului şi celui mai
important bloc economic al lumii. Indiferent de rezultatul dezbaterilor
privind relaţia dintre raportul extindere / lărgire şi cel de consolidare /
adâncire, evoluţia Uniunii Europene, de la acea concepţie de dezvoltare
prin industrializare a Europei de sud şi sud-est, pe baza unui ,,big push”,
enunţată de către unul dintre pionierii teoriilor moderne ale dezvoltării,
Paul Rosenstein-Rodan în anul 1943, până la deplina unitate, autodefinire
şi autoafirmare, realizate odată cu finalul Războiului Rece şi a însemnat
mai multe etape ale devenirii şi în general o modalitate de abordare ,,step
by step” care asigurat nu numai dimensiunea şi coeziunea de azi, dar şi
întregul ansamblu instituţional şi al politicilor economice folosit.

54
Tratatul Nord-American al Liberului Schimb (NAFTA) are drept
caracteristică, în afara existenţei unor structuri suprastatale, o dezvoltare
simbiotică, care se traduce prin rolul S.U.A. de furnizor de capitaluri şi
de tehnologie de ultimă oră, pentru ca forţa de muncă ieftină din Mexic
(ce mai oferă şi o largă piaţă de desfacere), folosind materiile prime din
Canada, să producă acele bunuri şi servicii necesare celor trei state
implicate şi care pot intra în competiţie cu produse similare din celelalte
zone ale lumii.
AFTA, blocul economic al statelor din sud-estul Asiei membre
ASEAN, se remarcă şi el prin faptul că a reuşit să asigure reducerea
tarifelor pentru o serie de produse, în cadrul comerţului dintre statele
membre la un nivel cuprins între 0-5 %, comerţ ce se ridica la valoarea de
250 miliarde $, din care aproximativ 20 % se derula intraregional. Acest
lucru, spre deosebire de exemplu de APEC (Asia Pacific Economic
Cooperation), care datorită suprafeţei întinse de cuprindere, a
numeroaselor state, aflate în stadii diferite de dezvoltare, se prezintă ca un
for economic, ca o expresie a unui regionalism deschis, decât ca un bloc
economic. De la crearea sa în anul 1989, această formă de cooperare
economică şi-a propus o circulaţie mai liberă a fluxurilor comerciale şi de
capital în regiune, dar de o manieră asimetrică, în sensul că termenul
acordat pentru ţările dezvoltate era de 10 ani, în timp ce pentru statele în
dezvoltare era de 20 de ani. Cu toate acestea, şi aici descoperim o primă
mare trăsătură a prezentei teorii, APEC se prezintă ca o încercare ce
poate fi încununată de succes, de înţelegere a intereselor şi cooperare
între ţări dezvoltate şi ţări mai slab dezvoltate, între economii occidentale
şi cele specific asiatice. Acest forum se va impune, preconizează
specialiştii, pentru a demonstra forţa şi voinţa statelor de pe ambele laturi
ale Pacificului, de a promova comerţul liber, investiţiile şi cooperarea în
diverse domenii ale vieţii economico-sociale, de unde şi aserţiunea
vehiculată cum că secolul XXI va fi un secol asiatic.
Ce concluzii putem trage din expunerea de până acum ? În primul
rând, regionalismul este un proces economic dinamic, cuprinzând marea
majoritate a ţărilor lumii, putând vorbi chiar de o mişcare generală a
regiunilor în epoca actuală, acestea neurmărind focalizarea activităţii
numai pe propriile lor realităţi, concurenţa şi interesul pentru alte zone,
alte pieţe, fiind de asemenea în atenţia unora dintre membrii anumitor
regiuni economice. Exemplul cel mai elocvent este cel al Australiei,
membră a organizaţiei de strânse relaţii economice (CER) cu Noua
Zeelandă şi care face presiuni pentru a fi inclusă în AFTA în încercarea
de a realiza o politică de dominaţie pe latura vestică a Oceanului Pacific.
În al doilea rând, regionalismul presupune o armonizare a
intereselor statelor membre, fie că sunt dezvoltate, fie că sunt în
dezvoltare, cu accent pus pe această ultimă categorie ce şi-a reînnoit

55
interesul pentru apartenenţa la structurile economice regionale, după
debutul Rundei ,,Uruguay” din cadrul GATT (1986), finalizată în 1993,
ca o consecinţă directă a impactului pe care globalizarea îl are şi anume :
liberalizarea şi intensificarea fără precedent a comerţului mondial. Există
situaţii în care, în interiorul acestor forme organizatorice regionale, dar
mai ales în relaţiile externe, se manifestă uneori schimburi preferenţiale,
politici protecţioniste, de care nu beneficiază terţii, încălcându-se astfel
prevederile fostului GATT, actualmente OMC (Organizaţia Mondială a
Comerţului), dar toate aceste manifestări au făcut ca schimburile
economice, în ansamblul lor să crească, sporind pe această cale veniturile
populaţiei (depăşind ceea ce pionierii teoriilor moderne ale dezvoltării
Rosenstein-Rodan, Nurkse, Liebenstein au considerat a fi capcana
nivelului redus al veniturilor pentru economiile în dezvoltare), incitând
cererea şi pe această cale sporirea producţiei, închizând astfel ciclul
productiv.
În al treilea rând, vorbind strict de punctele tari al teoriei analizate,
să spunem că acestea se referă la satisfacerea cât mai deplină a
consumatorilor, aspect realizabil pe baza categoriilor economice de
rezistenţă, preţurile şi cantităţile de bunuri şi factori de producţie
utilizate în activităţile economice. Stabilirea cu exactitate a cantităţilor
din anumite mărfuri şi implicit impunerea unui anumit preţ aferent (deci a
unui preţ unic), bazat pe costurile interne de producţie, care vor circula
intraregional şi care vor asigura coeziunea şi participarea tuturor părţilor
pe piaţa unică creată, reprezintă axul central pe care se bazează
implementarea teoriei comerţului regional şi prin antrenare
interregional. Toate asumpţiile prezentate trebuie să conducă la o
eficientizare generală a economiilor participante, prin asigurarea
funcţionării optime a întregii game de infrastructuri şi printr-o intervenţie
în limite bine stabilite a statului în înfăptuirea regularizării vieţii
economico-sociale.
Prin acest mod de a privi lucrurile, teoria în discuţie se apropie şi
de trăsăturile teoriei neoclasice a dezvoltării, susţinută printre alţii de
autori precum Bhagwati şi Krueger. Dezvoltarea economică este definită
mai ales prin prisma sporirii ratei creşterii economice, măsurată în
termenii modificării (variaţiilor) în ceea ce priveşte producţia obţinută
(output) şi veniturile per capita încasate. Elementele de esenţă, surprinse
mai mult de Bhagwati sunt cele legate de preţul (remuneraţia)
factorilor de producţie, precum şi de necesitatea ca economiile să
sprijine investiţiile şi care în final au repercursiuni, la nivelul regional de
care vorbim, în ceea ce priveşte rata salariilor şi în rentabilitatea
economică (,,return on investment- adică raportul dintre profitul brut
obţinut şi capitalul total avansat). Revenind la Bhagwati, acesta susţinea
că sporirea dotării factoriale şi cu tehnologii de producţie şi realizarea

56
creşterii economice numai pe baza unui singur sector exportator poate
conduce la scăderea preţului mondial al produsului în cauză şi implicit la
deteriorarea termenilor de schimb pentru ţara respectivă (de unde şi
numele de teorie a creşterii care sărăceşte-,,théorie de la croissance
appauvrissante”).
În al patrulea rând, cu toate că au suferit modificări faţă de
situaţiile iniţiale de la înfiinţare, se manifestă o instabilitate mai
accentuată mai ales în Africa şi zona Americii Latine, datorată aspectelor
de ordin politic (numeroase şi dese lovituri de stat), războaielor civile şi
chiar războaielor dintre statele din zonă. Situaţia este mai delicată în
Africa, unde se întâlnesc cele mai multe dintre ţările sărace şi
nanodezvoltate (din Lumea a Patra). Dar, depăşind această caracteristică,
să observăm că majoritatea grupărilor regionale şi subregionale cuprind
ţările în dezvoltare, lucru justificat nu numai de trendul actual al
regionalizării relaţiilor economice internaţionale şi implementării de
categorii economice la fel ca în micro şi macroeconomie, ci şi de
necesitatea întăririi raporturilor Sud-Sud, determinante în balanţa
dezvoltării cu statele bogate din punct de vedere economic. Cu o
precizare, nu lipsită de relevanţă, că întregul comerţ Sud-Sud din ultimul
deceniu al secolului trecut a depăşit, ca trend, creşterea comerţului
mondial în general, reprezentând mai mult de 1 / 3 din exporturile ţărilor
în dezvoltare, adică o valoare în jurul cifrei de 650.

Bibliografie generală

1. Albertini J.M., Silem Ahmed –Comprendre les théories


économiques, Ed. du Seuil, Paris, 1988.
2. Arthur, Brian -Increasing Returns and Path Dependency in
Economy, Ann Arbor : The University of Michigan Press, 1994.
3. Avisenet, Phillipe d' –La politique économique conjonctuelle,
Dunod, Paris, 1999.
4. Barro, Robert, Sala-i-Martin, Xavier –Economic Growth,
McGraw Hill, New York, 1995.
5. Beaud, M., Dostaler, G. –Gândirea economică de după Keynes,
Ed. Eurosong & Book, Bucureşti, 2000.
6. Cantemir, Dimitrie –Descriptio Moldaviae, Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 1973.

57
7. Chelcea, Septimiu -Sociologia opiniei publice, SNSPA,
Bucureşti, 2000.
8. Chowdhury, Nuimuddin –The Information Revolution and
Globalization:Seizing New Opportunities for Youth Employment,
intervenţie la Youth Employment Summit, 2002.
9. Cohen, Daniel –Bogăţia lumii, sărăcia naţiunilor, Ed. Eurosong
& Book, Bucureşti, 1998.
10. Didier, Michel – Economia: regulile jocului, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1998.
11. Dobrescu, Paul – Geopolitica, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti,
2003.
12. Flavin, M -The Adjustment of Consumption to Changing
Expectations about Future Income, în Journal of Political Economy, vol.
89, octombrie 1981.
13. Fukuyama, Francis –Marea ruptură, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2002.
14. Giscard d' Estaing, Olivier –Le social-capitalisme, oú les
chemins de la prospérité mondiale, Librairie Arthème Fayard, Paris, 1977.
15. Godeluck, Solveig –Boom-ul neteconomiei. Cum bulversează
Internet-ul regulile jocului economic, Ed. Coresi, Bucureşti, 2000.
16. Houghton, John & Sheehan, Peter –A Primer on the
Knowledge Economy, CSES Working Paper no. 18, February 2000.
17. Jinga, Victor –Moneda şi problemele ei contemporane, Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 1981.
18. Kapra, Fritjof –Taofizica, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1999.
19. Kash, Richard - The New Law of Demand and Supply : The
Revolutionary New Demand Strategy for Faster Growth and Higher
Profits, Doubleday & Company, Inc., 2002.
20. Kaul, Inge –Global Public Goods:A New Way to Balance the
World’s Books, Le Monde Diplomatique, June 2000.
21. King, Lawrence P., Balasz Varadi –Beyond Manichean
Economics: Investment and Growth in the Transition from Socialism, în
Communist and Post-Communist Studies, nr. 35, 2002.
22. Korten, David C. –Viaţa după capitalism. Lumea post-
corporatistă, Ed. Antet, Bucureşti, 1999.
23. Kotler, Philip –Managementul marketingului, Ed. Teora,
Bucureşti, 1997.
24. Lajugie, Joseph –Les doctrines économiques, PUF, Paris,
1974.
25. Lau, Lawrence –Economic Globalization and the Information
Technology Revolution, Stanford University, June 2000.
26. Leadbeater, Charles –Living on Thin Air :The New Economy,
Viking, London, 1999.

58
27. Merwe, Andre Philip van der –Economic development, social
spending and project management, în Project Management World Today,
september, 2000.
28. Mises, Ludwig von –Socialismul. O analiză economică şi
sociologică, Institutul Ludwig von Mises-România, biblioteca
electronică, 2001 (www. misesromania.org).
29. Murgescu, Costin –David Ricardo în Anglia revoluţiei
industriale, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
30. Naisbitt, John & Aburdene, Patricia –Anul 2000-
Megatendinţe, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993.
31. Nechita, Vasile, Ciupercă Lucica –Economie, Ed. Sedcom
Libris, Iaşi, 2002.
32. Niculescu, Niculae G. –Noua Economie liberal-socială. Opţiunea
României, Ed. Junimea, Iaşi, 2003.
33. Ohiorhenuan, John F.E. –Capacity Building Requirements for
Global Environmental Protection, Global Environment Facility,
Washington D.C., 1995.
34. Okita, Saburo –Cu faţa spre secolul 21, Ed, AGER-
Economistul, Bucureşti, 1992.
35. Oweiss, Ibrahim M. –Ibn Khaldun, Father of Economics, în
Arab Civilization (coeditor George N. Atyeh), State University of New
York Press, 1988.
36. Pohoaţă, Ion –Doctrine economice universale, vol. I şi II, Ed.
Fundaţiei Academice ,,Gh. Zane”, Iaşi, 1995.
37. Pohoaţă, Ion –Filosofia economică şi politica dezvoltării
durabile, Ed. Economică, Bucureşti, 2003.
38. Rehner, Kurt –Ciber-marketing, Ed. ALL Educaţional,
Bucureşti, 1999.
39. Sen, Amartya –Dezvoltarea ca libertate, Ed. Economică,
Bucureşti, 2004.
40. Spannaus, Nancy –The Roots of the American System :From
Cameralism, to the American System of Economics, American Almanac,
1996.
41. Stiglitz, Joseph E. –Globalizarea. Speranţe şi deziluzii, Ed.
Economică, Bucureşti, 2003.
42. Şuţu, Nicolae - Opere economice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1957.
43. Taşnadi, Alexandru (coord.) –Doctrine economice, Ed. ASE,
Bucureşti, 2002.
44. Toffler, Alvin –Al Treilea Val, Ed. Politică, Bucureşti, 1981.
45. Toffler, Alvin – Război şi antirăzboi. Supravieţuirea în zorii
secolului XXI, Ed. Antet, Bucureşti, 1995.

59
46. Weber, Max –Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Ed.
Incitatus, Bucureşti, 2003.

60