Economie

UNIVERSITATEA
„ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

UNIVERSITATEA
„ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI
ECONOMIE
- elemente de micro şi macroeconomie -

- Suport de curs, anul I -
TITULARI DISCIPLINĂ,
PROF.UNIV.DR. ION IGNAT
IAŞI
an univ. 2008 / 2009
ECONOMIE POLITICĂ
SUPORT DE CURS - FIBAS

AN UNIV. 2005 - 2006
NOTĂ: numerotarea: capitolelor, subcapitolelor, graficelor, ecuaţiilor, tabelelor este

cea din cursul de Economie politică, autori: I.Ignat, I.Pohoaţă, N.Clipa, Gh.Luţac,
Editura Economică, 1998.
ECONOMIE – elemente de micro şi macroeconomie -
1. INTRODUCERE ÎN STUDIUL ECONOMIEI POLITICE
1. Devenirea economiei politice ca ştiinţă
Comparativ cu ştiinţele naturii, cu matematica, fizica sau chimia, economia

politică este o ştiinţă relativ tânără. Afirmarea, consacrarea şi recunoaşterea statutului
ei de ştiinţă ţin de începuturile epocii moderne. Până să ajungă însă aici, până a se
putea vorbi de o ştiinţă despre economie în adevăratul sens al cuvântului, a fost
necesară străbaterea unui drum lung şi anevoios.
Începuturile acestui proces se pierd în negura timpului. Explicaţia este legată de
imprejurarea, cu determinare obiectivă, că omul a fost nevoit, dintotdeauna, să
gândească economic. Chiar dacă, prin prozaicul său, acest lucru i-a plăcut mai puţin,
el a fost obligat să înţeleagă că existenţa sa este, înainte de toate, economică. Mai
mult, el, individul, ca şi colectivităţile umane, a fost nevoit să constate că această
existenţă, calitatea ei, depinde de modul în care se găsesc soluţii la ingrata inecuaţie
cu care tot timpul a fost confruntat: resurse, relativ limitate, pe de o parte, nevoi
nelimitate, pe de altă parte. Permanenţa acestei căutări motivează permanenţa actului
ideatic creator pe terenul economiei; gândul despre economie a fost un însoţitor
permanent al preocupărilor omeneşti individuale şi colective.
Din împrejurarea că existenţa nu a fost şi nu este decât socială trebuie înţeles şi
faptul că această componentă de bază a activităţii generale a avut, din start, atât o
dimensiune micro cât şi una macroeconomică; căutarea de soluţii la amintita inecuaţie
a vizat, dintr-un început, atât perimetrul existenţei individuale cât şi a celei colective.
Suma acestor idei economice, manifestate încă din cele mai vechi timpuri şi
dintre care foarte puţine au ajuns până la noi, nu înseamnă nici pe departe ştiinţă
economică. Devenirea sa avea să se producă mult mai târziu. Dacă sub raportul
originii doar fizica pare să aibă ascendent asupra economiei, ca moment iniţial, sub
cel al formării şi constituirii într-un corpus teoretic legat şi unitar, consacrarea
economiei politice s-a dovedit un proces dificil, angajând considerabile eforturi pentru
dobândirea de rezultate palpabile. Aceasta pentru că, pe tot acest traseu, economia,
obiectul aflat în atenţie şi spre analiză s-a prezentat ca un şantier în mişcare, greu de
filmat, prins în tuşe şi explicitat. Încercările n-au lipsit însă. Minţi cutezante au găsit
răgazul spre a desluşi legile de mişcare ale unuia dintre cele mai complexe şi
contradictorii domenii ale existenţei noastre - economia. Urmările n-au întârziat să
apară.
Raţiuni de timp şi spaţiu nu ne permit o tratare exhaustivă a tuturor momentelor
cu semnificaţie în creşterea şi afirmarea economiei politice. Rămâne, acesta, obiectul
de studiu al Istoriei gândirii economice1. Aici, şi acum, încercăm doar o succintă
trecere în revistă a acestui uriaş travaliu, cu marcarea, esenţialmente, a principalelor
salturi şi schimbări de paradigmă.
Reţinem, pentru început, că primele formalizări ale gândului despre economie se
produc în Orientul antic. China, India, Egiptul şi Babilonul dau primele semnale
pentru ca, imediat, Grecia şi Roma antică să ofere, pentru această etapă, momentul de
vârf. Prin Xenofon, Platon şi Aristotel, concepţiile economice îşi fac intrarea în
circuitul general al ideilor. Economicul şi Despre venituri scrise de Xenopol, Statul,
1 A se vedea în acest sens, Ion Pohoaţă, Doctrine economice universale, vol. 1-2, Editura "Gh. Zane", Iaşi,
1993-1995.
ECONOMIE ŞI GESTIUNE FINANCIAR-BANCARĂ
şi Legile de Platon, Politica şi Etica nicomachică ale lui Aristotel stau mărturie în
acest sens2.
Este clar că grecii priveau şi vorbeau despre economie prin prisma sistemului lor
de gândire. Etimologia cuvântului economie este semnificativă în acest sens; termenul
este de origine greacă compus fiind din «oikos» care înseamnă casă, cetate şi
«nomos» care desemnează principiul, legea, regula etc. Ştiinţa administrării cetăţii ar
fi, deci, definirea pe scurt a obiectului economiei după vechii greci.
Evul mediu, cu numai doi reprezentanţi pentru domeniul ce ne interesează, Toma
D'Aquino şi Thomas Münzer, subordonează gândirea economică, atât cât se produce,
moralei creştine. Relativ la ceea ce se realizase deja această etapă nu vine cu progrese
semnificative pentru gândirea economică.
Abia prin pionierii epocii moderne, prin mercantilişti, progresul ştiinţei
economice îşi reia cadenţa imprimată de antici. Pe parcursul celor trei secole de
dăinuire (1450-1740), deşi n-a însemnat un efort ştiinţific propriu-zis de cunoaştere, ci
unul de rezolvare a unor probleme practice, mercantilismul rămâne, totuşi, o
contribuţie valoroasă pe terenul stiinţei economice prin demersurile teoretice pe care
le-a întreprins în domeniul monedei, populaţiei, dobânzii, balanţei comerciale şi de
plăţi, preţului etc. Marcând trecerea de la economia artizanală la economia capitalistă,
mercantiliştii şi-au construit discursul teoretic şi practic în jurul unei idei axă:
îmbogăţirea, cu orice preţ, a naţiunii. În felul acesta, indirect, ei au fixat obiectul
ştiinţei economice. Prin Antoine de Montchrèstien i-au dat numele de Economie
politică, iar prin J.B. Colbert au demonstrat că etajul normativ al acestei ştiinţe vine
să completeze pe cel pozitiv şi ambele se verifică prin politica economică. Pe terenul
teoriei, cea mai bună pregătire pentru tranziţie la şcoala liberală clasică o face W.
Petty. Cu preocupări şi contribuţii în domeniul metodologiei, al teoriei valorii, rentei,
profitului, salariului etc., el se află deja în prefaţa şcolii clasice.
Apelul consistent la stat ca mijloc de reglementare, lipsa unei viziuni globale şi,
în principal, neglijarea agriculturii, va determina o puternică contrareacţie. Ea vine din
sens liberal şi se numeşte fiziocraţie.
Fiziocraţia înseamnă primul sistem coerent de economie politică. Prin şcoala
fiziocrată, dintre figurile căreia reţinem ca reprezentative pe Fr. Quesnay cu Tabloul
economic şi A.R.J. Turgot cu Reflexiuni asupra formării şi distribuirii bogăţiei,
economia politică devine riguroasă, mai abstractă, sistematică, apelând la analiză şi
sinteză, deopotrivă. Construind un sistem noţional propriu, fiziocraţii oferă prima
imagine formală şi coerentă a reproducţiei produsului naţional. Doctrina şi politica
fiziocrată sunt în esenţă liberale. Liberalismul fiziocrat se sprijină pe o filosofie
proprie: ordinea naturală. De aici îşi va trage seva întregul liberalism de mai târziu.
Noua filosofie socială, cu valori fundamentale în ordinea naturală, liberalism şi
dreptul de proprietate ce se instalează şi se impune la finele secolului XVII şi
începutul secolului XVIII prin fiziocraţi, oferă baza de sprijin şi punctul de plecare
pentru clasicismul economic. Era clasică, cu mici excepţii, "este perioada specific
engleză a istoriei ştiinţei noastre"3. Într-adevăr, Anglia vine cu patru mari apostoli
creatori de sistem: A. Smith, D. Ricardo, Th. R. Malthus si J.S. Mill. Replica
franceză, cu sorginte în şcoala fiziocrată, este dată de J.B. Say şi Fr. Bastiat. Printre
lucrările de referinţă care s-au constituit borne serioase pentru parcursul ştiinţei
economice reţinem: Avuţia naţiunilor. O cercetare asupra naturii şi cauzelor ei,
2 Vezi, în acest sens, M. Oprişan, Gândirea economică din Grecia antică, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1964.
3 J.A. Schumpeter, Histoire de l'analyse économique, vol. 2, Gallimard, Paris, 1983, p.15.
scrisă de A. Smith în 1776; Principiile economiei politice şi ale impunerii (1817) ale
lui D. Ricardo; Principiile de economie politică (1848) de J.S. Mill; Eseu asupra
principiului populaţiei (1798) de Th. Malthus; Tratat de economie politică (1803) de
J.B. Say.
Secolul clasicismului economic îşi poartă pe deplin meritat numele. Ideile
economice, disipate până atunci în lucrări de filosofie, istorie, morală etc., sunt acum
adunate sub coperţile unor tratate de specialitate. Ca atare, ştiinţa economică începe să
însemne o specialitate precisă, bine delimitată, rezultatul unor cercetări întreprinse de
profesionisti. Scopul ştiinţei economice este răspicat declarat a fi unul utilitarist,
pragmatic; ea trebuie să facă cunoscute cauzele îmbogăţirii naţiunii. Concepţia
fundamentală despre organizarea economiei îşi găseşte suportul în ordinea naturală.
Clasicii cred în legile naturale, în virtuţile autoreglatoare ale economiei şi, deci, sunt
partizani convinşi ai liberalismului, Metoda folosită de ei este cea a abstracţiei
ştiinţifice şi a deducţiei, iar universul ideatic preferat este microanaliză. Rămân
convinşi că numai urmărind o bună conduită individuală, numai prin asigurarea
interesului personal se asigură pacea socială, nu invers.
Locul clasicilor în istoria formării ştiinţei economice rămâne statuat prin
calitatea analizelor pe care le-au făcut unor probleme nodale, de fond, ale economiei:
valoare, preţ, producţie, repartiţie, creştere, schimburi internaţionale etc. În toate
aceste domenii ei s-au dovedit cutezanţi, creatori, lăsând moştenire o zestre teoretică
de excepţie, capabilă, oricând, prin evaluare şi reevaluare, să întreţină discursul
economic modern.
Corpusul de idei bine legate care, graţie economiştilor clasici, permit economiei
politice să-şi ocupe locul îndreptăţit între celelalte ştiinţe, primeşte o dublă
confruntare.
Un prim suflu vine dinspre K. Marx. Esenţialul contribuţiei sale pe terenul
economiei îl reprezintă lucrarea de maturitate Capitalul. Aici, ca şi în celelalte lucrări,
Marx se vădeşte a fi creatorul unui soclu epistemologic nou pentru ansamblul
ştiinţelor sociale. Această nouă paradigmă, născută la confluenţa şi confruntarea
dintre filosofia germană, economia clasică engleză şi socialismul francez, este
marxismul - concomitent, filosofie, metodă de analiză (dialectica), viziune istorică
despre evoluţia economiei, politică economică, perspectivă pentru omenire, dar şi un
sistem de economie politică. Din această din urmă latură, a sistemului de economie
politică creat de Marx, sunt de reţinut două lucruri. Întâi, sub raportul tematicii
abordate şi al analizelor pertinente oferite, locul lui Marx rămâme alături de marii
clasici. Pe de altă parte, ceea ce a oferit Marx reprezintă un negativ al operelor
clasicilor. Supunând unei severe critici intregul eşafodaj teoretic clasic, Marx şi-a
centrat discursul pe faptul social. De aici, drept consecinţe: lupta de clasă devine
motorul dezvoltării economico-sociale; relaţiile dintre lucruri sunt, de fapt, relaţii
dintre oameni şi ca urmare, obiectul economiei politice devine studiul relaţiilor dintre
oameni în procesul de producţie; obiectivul final al acestui studiu nu este de a găsi
soluţiile realizării unui echilibru, ci de a demonstra netemeinicia unei orânduiri
(capitaliste) şi de a o înlocui cu alta mai bună pe calea revoluţiei.
Oricum, specificitatea, amploarea şi, mai ales, evoluţia particulară a faptelor după
modelul gândirii sale îi conferă un loc aparte în istoria gândirii economice. Nici un
economist, nici cei care îşi sprijină sistemul prin propoziţiile Capitalului, nici cei care
îl critică, nu pot face abstracţie de el.
Cu un suflu nou, specific, vine şi scoala neoclasică sau marginaliştii.
Neoclasicii, dintre care reţinem ca semnificative numele economiştilor Stanley
Jevons, Carl Menger, Leon Walras, Eugen Böhm - Bawerk, Alfred Marshall ş.a.,
construiesc, la sfârşit de secol XIX, pe acelaşi schelet teoretic şi în baza aceleiaşi

filosofii ca şi clasicii. Ruptura de ei se produce la două nivele. Unul vizează baza de
sprijin, teoria valorii. «Copilul preferat» al clasicilor, teoria obiectivă a valorii muncă,
este abandonat. O nouă abordare, în baza unei teorii subiective a valorii, deschide
perspectiva unui gen nou de analiză. În esenţă, o atare analiză inspiră o viziune mai
puţin conflictuală. Economia nu mai apare în formula unui joc cu sumă nulă ca în
cazul lui Marx; e loc suficient pentru fiecare să trăiască bine fără ca, pe acest
considerent, un altul să sufere. Celălalt palier trimite spre obiectul analizei. Pe
neoclasici îi interesează mai puţin problemele producţiei şi repartiţiei şi mai mult pe
cele ale echilibrului. În căutarea echilibrului ei construiesc un mediu propice cercetării
lor şi impun o nouă metodă. Mediul este unul abstract, al concurenţei pure şi perfecte
specifică capitalismului atomizat al secolului XIX şi circumscris predilect la nivel
microeconomic. În acest mediu, subiectul analizei îl formează homo oeconomicus
rationalis, producător sau consumator. Noua metodă se defineşte prin principiul
marjei, al ultimei unităţi; comportamentul şi influenţa ultimei unităţi dintr-un stoc de
bunuri omogene asupra nevoilor sunt diferite faţă de cele ale unităţii precedente; se
adresează unei nevoi mai puţin acute. Principiul şi modul de judecată sunt extinse la
toate dimensiunile economiei.
«Răscolită» de marxism şi «primenită» prin neoclasicism, ştiinţa economică nu
rămâne osificată. Mişcarea faptelor o împinge spre o confruntare interioară
permanentă. Momentul cu cea mai semnificativă influenţă asupra acestui proces se
încadrează în perimetrul anilor '29-'33. Sistemul de economie politică bazat pe
filosofia liberală clasică şi neoclasică suferă un serios afront. Marea criză îi «produce»
pe Keynes şi a sa Teorie generală4.
Pentru evoluţia ştiinţei economice şi a politicii economice pe care a inspirat-o
Keynesismul atrage şi reţine atenţia prin câteva idei cu caracter de noutate şi anume:
plasarea analizei la nivel macroeconomic, în dublu flux, fizic şi monetar, analiză
oricând inspiratoare; părăsirea unor principii ale clasicismului liberal şi acceptarea
unor măsuri de orientare economică în care statul este invitat să joace un rol activ;
echilibrul, privit prin prisma ocupării cât mai depline a forţei de muncă, devine
problema principală a economiei politice; politica economică dobândeşte fundament
ştiinţific. Pe deplin stăpân pe meşteşugul de teoretician, Keynes rămâne o prezenţă în
toate manualele şi lucrările de economie.
Din cealaltă parte a lumii, dinspre Răsărit, economia politică iese la rampă
printr-un alt «copil» al ei botezat cu numele de economie politică a socialismului,
inspirată din Marx, Engels şi Lenin şi aflată tot timpul în duel cu «economia politică
burgheză». Din interiorul ei se promovează ideea unei economii planificate centralizat
şi se relativizează importanţa pieţei, concurenţei şi a pârghiilor valorice în general.
Criza economică şi politică a anilor 80 avea să-i pună serios în cauză statutul.
Faptul că propoziţiile ştiinţei economice inspiră, funcţie de filosofia socială
dominantă, sisteme de politică economică diferite, supoziţia lui J.A. Schumpeter5 de
a gândi şi analiza prin sisteme de economie politică pare îndreptăţită. Trimiterea se
face aici, credem, numai la etajul normativ al ştiinţei noastre. Pentru primul etaj, cel
pozitiv, considerăm posibilă existenţa unui principiu unificator; ştiinţa economiei, din
acest punct de vedere, e una singură. Nu putem vorbi de o economie politică
românească şi alta franceză. La probleme economice asemănătoare ea oferă soluţii
4 J.M. Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura ştiinţifică, Bucureşti,
1970.
5 J.A. Schumpeter, op. cit., vol.1, p.48.
asemănătoare. Cuprinse în textura politicii economice, soluţiile capătă nuanţă, iau

culoarea sistemului. Tot pe această cale, a sistemelor, economia politică recepţionează
semnalele şi impulsurile. Dezvoltarea sa devine posibilă prin contactul permanent pe
care, în forma concret-specifică a sistemelor sale, îl are cu lumea; cu cea capitalistă
dar şi cu cea socialistă; cu economia dezvoltată dar şi cu cea slab dezvoltată. Aceste
legături o menţin vie şi o obligă la un permanent examen; o obligă la dezvoltare
permanentă.
2. Obiectul de studiu al economiei politice
Urmărind evoluţia procesuală a drumului parcurs întru devenirea ştiinţei

economice, putem contura deja câteva propoziţii care fixează obiectul ei de studiu.
Aşadar, ce este, cu ce se ocupă şi ce urmăreşte economia politică?
Abordând problema sub raport etimologic, putem răspunde acestor întrebări?
Multă vreme percepţia ştiinţei noastre s-a realizat sub simplul nume de economie.
Din această perspectivă, vechii greci, Xenofon şi Aristotel în special, o priveau ca pe
o ştiinţă a economiei domestice.
În 1615, Antoine de Montchrèstien utilizează pentru prima dată termenul de
economie politică în chiar titlul lucrării sale Tratat de economie politică închinat
regelui şi reginei mamă. Termenului de economie i s-a adăugat deci cel de politică,
cu semnificaţia de organizare socială (de la polis = oraş, cetate).
De la Xenofon care, primul, vorbeşte despre ştiinţa economică şi Antoine de
Montchrèstien care uzează cel dintâi de denumirea de economie politică şi până astăzi
ştiinţa despre economie nu are, de departe, concurenţă sub raportul multitudinii
definiţiilor ce i s-au dat în timp6. Ceea ce caracterizează acest lung traseu în care
6 Redăm câteva din cele mai semnificative:

1. Xenofon considera că ".... economia este nu numai o ştiinţă ci şi o artă, un mijloc prin care oamenii sunt în
stare să-şi mărească patrimoniul" (Xenofon, Economicul II, 12, după M. Oprişan, op.cit, p.78).
2. Antoine de Montchrèstien, considera economia politică ca fiind ştiinţa ce studiază "administraţia
patrimoniului cetăţii" (A. de Montchrèstien, Traité ... după Serge Latouche, Epistémologie et economie,
Anthropos, Paris, 1988, p.48-51).
3. Adam Smith, defineşte obiectul ştiinţei economice prin subtitlul lucrării sale fundamentale drept "o
cercetare a naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor". Pe aceeaşi linie, a "ştiinţei bogăţiei" se înscrie şi J.B. Say.
4. Stanley Jevons vede în ştiinţă economică o "disciplină normativă foarte utilă deciziei politice" (După S.
Latouche, op. cit.).
5. K. Marx defineşte economia politică ca fiind "studiul relaţiilor de producţie şi al legilor economice ce le
guvernează pe diferite trepte de dezvoltare a societăţii" (S. Latouche, op. cit,).
6. Lionel Robbins, caracterizează economia drept o "ştiinţă care studiază comportamentul uman ca şi
relaţia dintre finalităţi (obiective) şi resursele rare în utilizări alternative (S. Latouche, op.cit.).
7. Raymond Barre crede că economia este "ştiinţa administrării resurselor rare într-o societate umană; ea
studiază formele pe care le iau comportamentele umane şi conduitele sociale în amenajarea oneroasă a
lumii exterioare şi actele ce se propun spre a se reduce tensiunea care există între dorinţele nelimitate şi
mijloacele limitate ale subiecţilor economici (S. Latouche, lucr.cit,).
8. Paul Samuelson consideră ca "Stiinţa economică cercetează modul cum oamenii decid, folosind sau nu
moneda, de a afecta resursele productive rare la producţia (în decursul timpului) de mărfuri şi servicii
variate şi de a le distribui, în scopul consumului prezent şi viitor, între diferiţi indivizi şi colectivităţi ce
constituie societatea" (S. Latoucle, op.cit.).
9. Aurel Iancu este de părere că "ştiinţa economică reprezintă o schemă a analizei si interpretării realităţii
economice. Această schemă este concepută ... pentru a lua în considerare acţiunile economice tipice,
respective, pentru a desprinde anumite regularităţi în comportamentul agenţilor economici care îşi
desfăsoară activitatea în scopul realizării unor obiective sau finalităţi într-o lume cu resurse limitate,
folosind instituţii şi instrumente economice adecvate, în condiţiile unor implicări ale puterii publice (ale
gama definiţiilor pe care le-a primit ştiinţa noastră este foarte variată s-ar putea înscrie
în următoarele propoziţii sintetizatoare:
Întâi, deşi par a nu vorbi despre acelaşi lucru, definiţiile oferite ştiinţei
economice pot «suporta» următoarea grupare:
a. De la Xenofon şi până la clasici, inclusiv, ştiinţei economice i se încredinţează
misiunea de a-i invăţa pe indivizi cât şi pe colectivitătile umane în ansamblu, cum se
produce mai repede şi mai uşor bogăţie.
b. Pe firul acestei idei, K. Marx şi Fr. Engels realizează o ruptură. Ei cantonează
obiectul cercetării economice, predilect pe terenul socialului. Îi interesează relaţiile
dintre oameni în procesul producţiei, repartiţiei, schimbului şi consumului bunurilor
economice, ca şi legile obiective ce guvernează aceste procese. Prin legi obiective cei
doi înţeleg legăturile generale, esenţiale, necesare, repetabile şi relativ stabile ale
fenomenelor şi proceselor economice. Obiectivitatea este legată de faptul că
respectivele legi acţionează independent de voinţa oamenilor; nu însă în afara
activităţii lor conştiente şi, mai ales, nu împotriva a ceea ce înseamnă natural şi firesc
în acţiunea umană. Legea creşterii productivităţii muncii, a economiei de timp, legea
cererii şi ofertei etc. sunt exemple de legi economice obiective.
Marx şi Engels plasează şi încadrează studiul relaţiilor de producţie şi al legilor
economice obiective în spaţiu şi în timp. Pe acest temei ei se văd îndreptăţiţi să facă
distincţie între economie politică în sens larg - ca ştiinţă care studiază relaţiile de
producţie şi legile economice pe toate treptele de dezvoltare a societăţii omeneşti - şi
economia politică în sens restrâns - anatomie şi fiziologie a unei singure societăţi. În
consonanţă cu un atare punct de vedere s-a putut vorbi despre o economie politică
burgheză, aflată în permanentă criză, şi o economie politică socialistă, aflată în
neîntrerupt progres; şi, tot în baza acestei optici, economia politică a putut fi aservită
completamente ideologiei dominante a unui sistem politic.
c. Neoclasicii, ca şi contemporanii, direct sau indirect, se apropie de linia de
gândire clasică. Pe fundal, apare acelaşi obiectiv - producerea de bogăţie. Până să se
ajungă acolo ştiinţa economică trebuie să găsească soluţii la ingrata inecuaţie care a
însoţit dintotdeauna viaţa oamenilor: resurse limitate pe de o parte, nevoi nelimitate pe
de altă parte. Problema afectării, a echilibrului şi dezechilibrului dobândesc pondere.
În rezolvarea lor nu se neglijează comportamentul uman. Aşa se explică de ce
definiţia lui Lionel Robbins devine punct de reper. El surprinde exact ceea ce ştiinţa
economică vrea să însemne astăzi: "ştiinţă care studiază comportamentul uman ca o
relaţie dintre finalităţi (obiective) şi resursele rare în utilizări alternative".
Al doilea, în atingerea scopului său, economia este «condamnată» să fie politică.
Ea nu poate să rămână o ştiinţă pur pozitivă. Trebuind să meargă spre sugestii, soluţii
etc. ea trebuie să fie şi normativă. Subliniind că analiza economică pozitivă explică de
ce lucrurile şi comportamentul oamenilor sunt aşa cum sunt, în timp ce analiza
economică normativă caută să ne spună cum ar trebui să fie sau ce ar trebui făcut
pentru ca lucrurile să fie aşa cum dorim, reţinem remarca economistului francez
statului) în realizarea unor ajustări ale mecanismului de funcţionare a economiei" (A. Iancu, Tratat de
economie, vol.1, Stiinţa economică şi interferenţele ei, Economica, Bucureşti, 1993, p.16).
10.John Kenneth Galbraith, parafrazându-l pe Alfred Marshall, scria că "economia nu este altceva decât
studiul umanităţii în conduita vieţii sale cotidiene. Ea înseamnă, adăuga în notă proprie economistul
american, şi studiul organizaţiilor, a manierei în care oamenii au de a face cu marile întreprinderi, cu
sindicatele şi cu guvernele pentru a satisface nevoile lor economice; studiul scopurilor urmărite de aceste
organizaţii în măsura în care ele sunt de acord sau se opun interesului general. Si, în fine, maniera de a
face să paralizeze interesul colectivităţii" (J.K. Galbraith, N. Salinger, Tout savoir - ou presque - sur
leconomie, Seuil, Paris, 1978, p.11).
Jacques Généreux privind necesitatea unităţii acestor două paliere: "Economia, tratând
comportamente umane şi consecinţele lor colective, este inevitabil politică. La ce
serveşte buna cunoaştere a funcţionării pieţei muncii dacă aceasta nu poate fi utilizată
pentru a inspira politici eficace de luptă contra şomajului, de formare profesională
etc.? La ce este bună înţelegerea mecanismelor de creştere dacă aceasta nu ajută cu
nimic la stimularea progresului economic şi la favorizarea dezvoltării ţărilor sărace?
Nu există niciodată o dezbatere teoretică în economie care să nu conducă la o
dezbatere politică. Analiza normativă apare astfel ca urmare logică a cunoasterii
pozitive"7.
Subscriind în totalitate la cele spuse de economistul francez, credem că cel care,
primul, a adăugat la noţiunea de economie pe cea de politică (A. de Montchrèstien)
n-a avut în vedere doar semnificaţia etimologică a termenilor; că, dimpotrivă, a avut şi
simţul unităţii; a înţeles că prin politic economicul prinde sau nu viaţă. Faptul în sine
este şi pozitiv şi negativ. Este pozitiv în măsura în care politica economică serveşte de
«cordon ombilical» prin care ştiinţa economică este ancorată la realitate. Este negativ
atunci când, tot pe această cale, a politicii economice, economia ca ştiinţa poate fi
aservită ideologiei8.
Subliniind aceste lucruri găsim necesar să facem şi precizarea că economia
politică, chiar în condiţiile strânselor sale legături cu politica, nu se suprapune şi nu se
confundă cu politica economică. Prin aceasta din urmă înţelegem "ansamblul
deciziilor luate de puterea publică în vederea orientării activităţii într-un sens dorit"9.
Aşadar, implicând raportul dintre stat şi economie, termenul de politic poate
căpăta un sens tendenţios atunci când e prins în organica politicii economice; nu
aceeaşi interpretare e permisibilă în situaţia economiei politice.
Al treilea, indiferent ce nume şi-a luat, economia politică şi-a circumscris câmpul
investigaţional fie în perimetrul micro fie în cel macroeconomic. Distincţia s-a făcut
însă doar la nivelul punctelor de vedere; sesizând interdependenţele dintre variabilele
economice, toţi economiştii recunosc că cercetarea microeconomică serveşte ca punct
de plecare pentru cea macroeconomică. În funcţie de mediul paradigmatic în care s-a
produs, de şcoala economică în vogă, de locul, timpul şi mai ales de obiectivele
imediate ale cercetării, s-a mers preponderent într-o direcţie sau alta. Neoclasicii şi, în
mare parte, clasicii au manifestat propensiune pentru microanaliză, convinşi fiind că
ceea ce face bine unui individ sau familiei sale nu are cum să facă rău societăţii în
ansamblu. De aici, cunoscutele teorii ale consumatorului şi producătorului, ale căror
adevăruri, prin generalizare, au fost extinse la scara ansamblului. Fiziocraţii, Marx,
Keynes şi mare parte dintre contemporanii noştri plasează analiza la nivel macro. În
fond, marile probleme ale economiei sunt de fapt macroeconomice.
Cum însăşi denumirea sugerează, microanaliza îşi ia ca sarcină "să explice
comportamentele individuale şi interacţiunea lor. Nivelul său privilegiat de observaţie
este cel al întreprinderii şi al pieţii unui bun sau serviciu particular"10, în timp ce
macroanaliza "se interesează în principal de interacţiunea variabilelor economice
7 J. Généreaux, Economie politique, vol.1, Introduction et micro-économie, Hachete, Paris, 1990, p.16.
8 Pentru o analiză în detaliu a problemei vezi, I. Pohoaţă, Paradigme de gândire, Edit. Univ. "Al.I. Cuza" Iaşi,
1994.
9 Xavier Greffe, Politique économique, în Xavier Greffe, Jacques Mairesse, Jean L. Reiffers, Encyclopedie
economique, Economica, Paris, 1990, p.1185.
10 Jacques Généreux, op. cit., p.18.
agregate la nivelul economiei naţionale (produs intern brut, şomaj, inflaţie, monedă,
preţ, etc.)"11.
Al patrulea, ştiinţa de care ne ocupăm a fost definită, pe rând, «economie»,
«ştiinţa economică», «economie socială», «political economy», «economie politică»
sau, simplu, «economics». De reţinut că în prezent literatura anglo-saxonă uzează de
termenul «economics» în timp ce în cea francofonă s-a impus denumirea de
«economie politică». Dar, ceea ce este important şi se impune cu toată evidenţa, e că,
indiferent de denumire, manualele în domeniu cuprind sub coperţile lor două mari
părţi: microeconomie şi macroeconomie; obiectul economiei politice este analizat din
această dublă perspectivă.
În al cincilea rând, studiind mecanismele de producţie, repartiţie, schimb şi
consum într-o structură socială dată,, ca şi interdependenţele dintre acestea, ştiinţa
economică îşi «fixează» în fapt, ca obiect de studiu, ceea ce am putea numi realul
economic. Relevarea acestei evidenţe conduce la două mari concluzii.
Prima este legată de împrejurarea că realul economic cu care teoria se confruntă
în permanenţă este, în fapt, realul existenţial palpabil ce se oferă zi de zi observaţiei
empirice directe. De aici consecinţa şi concluzia, firească până la un punct, că oamenii
se cred competenţi să raţioneze despre probleme economice, oricât de complexe ar fi,
fără un exerciţiu ştiinţific pregătitor; că, altfel spus, ştiinţa economică ţine de
domeniul cotidianului, al vocabularului curent. Spre a înlătura orice tentaţie în
înţelegerea lucrurilor pe o atare direcţie, invităm a se reţine că ştiinţa economică, prin
miezul ei numit economie politică, înseamnă infinit mai mult decât observaţie
obişnuită; înseamnă observaţie, dar şi analiză realizată de minţi instruite şi prin
metode speciale. "Ceea ce distinge pe economistul «ştiinţific» de toţi cei care gândesc,
vorbesc şi scriu pe subiecte economice", remarca, întemeiat, Schumpeter, este o
stăpânire a tehnicilor pe care le clasăm sub trei rubrici: istorie (în sensul de simţ
istoric sau chiar experienţă istorică - n.n.), statistică şi «teorie» (în accepţiunea de
«cutie cu instrumente de analiză» aşa cum gândea Joan Robinson sau de «meşteşug de
teoretician» în genul lui John M. Keynes - n.n.)"12. Schumpeter a ţinut să completeze
şi să adauge la cele trei mijloace de analiză care, toate la un loc, alcătuiesc «economia
ştiinţifică» şi sociologia.
Numai astfel privită, numai ca rod al unei munci de cercetare specializată, ştiinţa
economică apare ca un sistem de gândire coerent, ca un sumuum de paradigme
intercorelate, ca sistem de economie politică.
A doua concluzie se sprijină pe constatarea că realul economic este impregnat în
textura realului existenţial; că, aşa cum sublinia economistul francez Claude Mouchot,
"totul este economic chiar dacă ştiinţa economică nu este peste tot"13. Faptul că
economia este o totalitate prezentă şi perceptibilă peste tot conduce repede la ipoteza
că pentru a obţine rezultate satisfăcătoare ştiinţa economică nu poate fi decât
universală; pentru a emite pretenţia ştiinţificităţii trebuie să stăpânească, deopotrivă,
domeniul materialului şi socialului.
Nu acestea sunt însă graniţele fireşti ale ştiinţei noastre. Este adevărat că istoria
formării şi constituirii ei demonstrează că primele idei economice n-au venit de la
profesionişti ai domeniului, ci dinspre filosofi, istorici, moralişti, matematicieni,
clerici etc. Dar, odată profesionalizată si autonomizată, ştiinţa economică şi-a
dobândit propriul statut şi şi-a bornat teritoriul; economia reală a rămas ţelul şi farul
11 Ibidem.
12 J.A. Schumpeter, op. cit. p. 36.
13 Claude Mouchot, Economie politique, Economica, Paris, 1984, p.195.
ei. Urmărind acest proces, nu e greu de constatat că multă vreme ştiinţa economică s-a
identificat cu economia politică. E cert că problematica economică nu era atât de
complicată încât să nu-şi găsească acoperire şi explicaţie în propoziţiile economiei
politice. Odată cu creşterea complexităţii vieţii economice, cu adâncirea şi
diversificarea interdependenţelor economice ca şi a progreselor înregistrate în chiar
cercetarea economică, operează aici un benefic proces de diviziune a muncii.
Economia politică rămâne axul şi punctul de sprijin în jurul căruia gravitează, se
dezvoltă şi se autonomizează un număr în creştere de discipline ce-şi propun să
studieze o anumită «felie» a realităţii. Relaţiile de interdependenţă dintre aceste
discipline cu autonomie relativă pe de o parte, şi dintre ele şi miezul din care s-au
desprins - economia politică, pe de altă parte, permit de acum a pune problema
existenţei unui sistem al ştiinţelor economice în care cea mai mare parte a
economiştilor includ:
1. Ştiinţe economice fundamentale: economia politică, istoria gândirii
economice, statistica, ştiinţa conducerii etc.
2. Ştiinţe economice teoretico-aplicative: economia ramurilor de producţie
(industriei, construcţiei, agriculturii, comerţului etc.), marketing, finanţe, monedă,
credit, contabilitate, economia mondială, relaţii valutar financiare internaţionale
etc.
3. Ştiinţe economice de graniţă: econometria, sociologia economică, istoria
economică, geografia economică, ecologia, cibernetica economică etc.14
În cadrul acestui sistem, aflat într-o permanentă dinamică, cu schimbare de
ponderi între componente, economia politică a fost şi a rămas să ocupe un loc central.
Ea dă, pentru toate celelalte ştiinţe economice, tonul, nota şi metoda. Ea oferă
anvergura şi deschiderea filosofico-metodologică. Prin soclul ei epistemologic oferă
măsura valorii, încadrează, dar şi inspiră. În acelaşi timp, economia politică valorifică
rezultatele obţinute de celelalte componente ale sistemului, se nutreşte din experienţa
acestora.
Urmărind această rută prin care economia politică şi cei care o slujesc încearcă
să-i stabilească graniţele şi să-i surprindă în tuşe cât mai sigure obiectul şi constatând
că:
- economia politică nu se suprapune cu ştiinţa economică, dar oferă acesteia
fizionomia, prefaţând-o şi reprezentând-o;
- obiectul ei de studiu rămâne viaţa economică pentru care trebuie să creeze
bogăţie materială şi spirituală;
- viaţa economică nu este decât un «ansamblu de acte omeneşti carora autorii lor
le dau sens»15;
- evoluţia vieţii economice este totuşi guvernată de legi economice obiective;
- studiul vieţii economice trebuie realizat bidirecţional - micro şi macroeconomic;
- analiza economiei nu poate avea un caracter neutru, pur iluminist, ci trebuie
să-şi găsească prelungirea firească prin etajul normativ într-o politică economică
menită a înrâuri evoluţia faptelor după modelul dorit;
- etc.
14 A se vedea, detalii suplimentare în: C. Bichi, Formarea şi dezvoltarea sistemului ştiinţelor economice în
Tratat de economie contemporană, vol.1, Editura Politică, Bucureşti, 1986, p.87-177; T. Postolache, Restructurări
în economia politică, Editura Politică, Bucureşti, 1981; C. Murgescu, Unele consideraţii cu privire la dialogul
interdisciplinar al ştiinţelor economice în "Revista economică", 19/1984, etc.
15 François Perroux, Science de l'homme et science économique, Paris, 1943, după Gromoslav Mladenatz în
Cunoaştere şi metodă în ştiinţă economică, Tiporex, Bucureşti, 1947, p.24.
Conchidem că economia politică este ştiinţa care prin studiul vieţii economice
este chemată să ofere soluţii pentru optimizarea relaţiei resurse limitate - nevoi
nelimitate, la nivel micro şi macroeconomic într-un cadru socio-economic dat,
guvernat de legi obiective.
3. Metoda economiei politice
Etimologia cuvântului trimite la limba greacă unde «methodos» înseamnă cale,

mijloc, mod de exprimare. Acesta este sensul metodei şi atunci când vorbim de
economia politică: de ansamblul de căi şi procedee găsite în baza unor principii prin
care se caută adevărul în economie.
De reţinut, în context, că metoda nu se identifică cu metodologia; aceasta din
urmă desemnează discursul filosofic angajat de folosirea uneia sau alteia dintre
metode, în timp ce metodica ţine de didactica predării cunoştinţelor ca atare.
Căile şi metodele de analiză propriu-zisă nu pot fi rupte de principiile pe care se
sprijină. Este sarcina metodologiei să justifice, motivat, plusurile şi minusurile unor
principii de judecată precum individualismul, apriorismul, empirismul, realismul
ştiinţific, istoricul, purismul sau anarhismul16. Aici şi acum, ceea ce ne putem
propune e de a explicita sensul unor instrumente de analiză şi evaluare la care
economia politică recurge şi care dau contur metodei sale; instrumente şi tehnici
imprumutate, în marea lor majoritate, de la celelalte ştiinţe în sistemul cărora
economia politică a ieşit mai târziu la rampă.
Astfel, subliniem ca esenţial faptul că analiza fenomenelor şi proceselor
economice se face pe calea abstractizării. Ea înseamnă acel procedeu al cunoaşterii
prin care subiectul cercetător reţine, pe plan mintal doar ceea ce este esenţial, repetabil
şi relativ stabil în fenomenul studiat; reţine trendul, laturile esenţiale, lăsând deoparte
ceea ce este aleatoriu, întâmplător în evoluţia respectivului fenomen sau proces
economic.
Produsul prim al abstractizării este abstracţia ştiinţifică concretizabilă în noţiuni,
categorii şi legi economice. Noţiunile sau conceptele, reflectă caracterele generale ale
fenomenelor grupate mintal, după un criteriu stabilit, într-o anumită clasă. Categoriile
economice sunt noţiuni de maximă generalitate ce surprind esenţa existentă în mod
obiectiv în fenomenele şi procesele economice. Valoarea, banii, preţul, renta, venitul
naţional etc. sunt, de esemplu, categorii economice cu ajutorul cărora se operează în
procesul cunoaşterii. Legile economice, aşa cum s-a arătat, exprimă esenţa
fenomenelor şi proceselor economice, legătura lor internă, esenţială, dependenţa
cauzală, necesară, proprie acestor fenomene şi procese, direcţia şi tendinţele lor. Ele
au un caracter obiectiv şi nu trebuie confundate cu legile juridice care sunt expresia
voinţei oamenilor, gândite şi formulate potrivit unor opţiuni stabilite la un monent dat.
De asemenea, spre deosebire de legile juridice, legile economice nu pot fi proclamate.
Legea cererii şi ofertei, a creşterii productivităţii muncii etc, nu au nevoie de a fi
proclamate; ele se impun pur şi simplu.
Subliniem, în context, şi faptul că viaţa economică, cu complexitatea fenomenelor
şi proceselor, cu complexa natură umană care o străbate, nu poate fi surprinsă decât în
16 Vezi, Ion Pohoaţă, Stiinţă economică în discursul metodologic, în Paradigme de gândire, op.. cit,
p.101-149.
limitele ei cele mai generale de către legile economice. Omul surprinde prin gândire
realitatea economică, dar el nu-şi poate propune sa pună ordine în lumea reală. De
aceea, folosirea legilor economice, acţiunea oamenilor în sensul respectării cerinţelor
acestora, nu exclude elementul de spontaneitate în evoluţia vieţii economice; nu
exclude, altfel spus, riscul şi incertitudinea. Pentru a le determina dimensiunile,
economia politică recurge la ajutorul statisticii şi la calculul probabilistic.
Ceea ce dă specificitate economiei politice atunci când ea recurge la abstractizare,
ca toate celelalte ştiinţe sociale, este conceptul operant, de primă importanţă, pe care
şi l-a creat nevoită fiind să «decupeze» din întregul existenţial o «felie»
reprezentativă; este vorba de homo oeconomicus rationalis, entitate abstractă,
producător sau consumator, ruptă de realitatea conflictuală a mediului concret în care
trăieşte pentru a se manifesta într-unul al concurenţei, dominat de logica hedonistică şi
convins că acţionează într-un univers cartezian în care fiecare şi toţi deopotrivă sunt
ghidaţi de aceleaşi principii izvorâte şi, în acelaşi timp, subordonate raţionalităţii. Deşi
criticile la adresa acestui tip de analiză abstractă bazată pe homo oeconomicus nu
lipsesc (în treacăt fie spus ele nu sunt lipsite de importanţă), istoria gândirii şi faptelor
economice dovedeşte din plin că ştiinţa economică a reuşit să facă totuşi din homo
oeconomicus un model de analiză demn de interes; cu aceleaşi funcţii şi aceaşi menire
ca atomul pentru fizică, linia pentru geometrie, ADN-ul pentru biologie etc. tot
impalpabile şi invizibile, dar capabile să susţină o analiză de ţinută.
Desprinderea a ceea ce este esenţial în evoluţia fenomenelor economice nu poate
fi realizată decât prefaţând munca de cercetare cu analiza propriu-zisă, ca procedeu
tehnic. Ea constă în descompunerea mintală a întregului în elementele lui componente
pentru a putea fi studiate, astfel, parte cu parte, ca şi legăturile dintre aceste părţi.
După sensul raţionamentului logic, analiza poate fi inductivă sau deductivă.
Inducţia este modul de raţionare de la particular la general, de la fapte concrete, aşa
cum se prezintă ele în realitatea mozaicată, la generalizarea ştiinţifică. Deducţia,
dimpotrivă, înseamnă modul de raţionare de la general la particular. Cele două tehnici
de analiză se completează şi se presupun reciproc.
Din punct de vedere al conţinutului, analiza este calitativă sau cantitativă. Prima
încearcă să surprindă fenomenul economic în complexitatea sa, cu toate nuanţele-i
specifice. Iar complexitatea este dată de împrejurarea că nu există fapte pur
economice, ci fapte sociale. Tocmai pentru că economia politică «trece» prin social şi
se verifică mereu prin acesta, se recurge la analiza calitativă, realizabilă prin trimiteri
consistente pe terenul istoriei, filosofiei, dreptului, psihologiei etc. Dimensiunea
interdisciplinară a studiului are menirea întregirii analizei; îi oferă rotunjime şi sens.
Cea de-a doua, ţine seama de dimensiunea cuantificabilă a fenomenelor economice.
Recursul la matematică pentru a schematiza, modela sau măsura a fost considerat,
dintotdeauna, o probă a ştiinţificităţii. Economia politică a apelat la matematică nu
atât pentru a-şi consolida statutul său de ştiinţă, cât din motive de eficientizare a
cercetării. Matematica o poate ajuta să ajungă la adevăr, dar tot matematica nu-i poate
fi de nici un folos acolo unde numai analiza calitativă poate spune ceva. Sesizând că
matematizarea economiei este o chestiune de proporţii şi că rămâne un mijloc şi nu un
scop, Nicolae Georgescu-Röegen scria că "modelele aritmomorfice sunt tot atât de
indispensabile în economie ca şi în alte domenii ştiinţifice. Aceasta nu inseamnă că
ele pot face tot ce e de făcut în economie. Căci, după cum a afirmat Schrödinger,
referindu-se la viaţa biologică, dificultatea economiei politice nu provine din
matematică, de care are nevoie, ci din faptul că obiectul însuşi este «mult prea
complicat pentru a fi pe deplin accesibil matematicii"17.
După modul în care surprinde desfăşurarea fenomenelor în evoluţia lor
procesuală, analiza poate fi statică sau dinamică. Prin analiza statică realitatea se
«fotografiază»; ceea ce rezultă de aici este un instantaneu, un clişeu al vieţii
economice aşa cum se prezintă ea la un moment dat. Prin analiza dinamică,
dimpotrivă, realitatea este «filmată»; cu această ocazie legăturile dintre fenomenele şi
procesele economice sunt surprinse în evoluţia lor, în spaţiu şi în timp.
La analiza statică au recurs îndeosebi neoclasicii. Judecăţile prin clişee s-au pretat
mai bine universului lor ideatic - microeconomia. Tipicele modele comportamentale
ale producătorului sau consumatorului vin din această direcţie. În măsura în care
laboratorul de analiză a fost proiectat la nivel macro sau chiar mondoeconomic,
statica nu mai poate spune mare lucru. Surprinderea, la acest nivel, a organismului
economic în mişcare nu se poate realiza decât prin analiza dinamică. Fiziocraţii, în
mare parte clasicii, cât şi contemporanii se folosesc, în profitul lor şi al ştiinţei pe care
o slujesc, de această metodă.
Prin analiză, fenomenele economice sunt descompuse în părţi componente pentru
a fi studiate în intimitatea lor. Dar, aşa cum s-a subliniat deja, economia politică
operează cu noţiuni, concepte, legi. De aici, de la concluziile desprinse prin cercetarea
în detaliu a lucrurilor, până la aceste abstracţiuni se ajunge prin sinteză. Ea constă în
reunirea mintală a elementelor desprinse din analiză şi stabilirea a ceea ce este general
şi de esenţă în anatomia acestor elemente, cu scopul de a descoperi legile care
guvernează realitatea studiată. Este limpede că sinteza vine în prelungirea analizei
spre a-i da motivaţie, sens.
Prin analiză şi sinteză economia politică îşi sondează obiectul ei de studiu, pentru
ca prin generalizări teoretice mijlocite de abstractizare să expună. Stă tot în sarcina
ei, a ştiinţei noastre, să-şi evalueze şi să-şi verifice rezultatele cercetării. Nu puţine
sunt metodele la care se poate recurge în acest scop, metode aflate ele însele sub zodia
contradictoriului şi în obiectivul discursului filosofico-critic. Ne oprim, spre
exemplificare şi concretizare, la principiul falsificabilităţii şi la experimentul
economic.
Principiul falsificabilităţii ţine de contribuţia cunoscutului filosof Karl Popper.
Ceea ce-i asigură acestuia un loc special în istoria filosofiei critice este rolul cu totul
particular pe care el l-a acordat experimentului în procesul cunoaşterii.
Aşa cum rezultă, nu întotdeauna clar şi de o manieră tranşantă din lucrarea sa
Logica cercetării ştiintifice, pentru Popper verificarea experimentală nu confirmă
nimic asupra adevărului unei teorii. O teorie înseamnă o sumă de «conjencturi» şi
ipoteze îndrăzneţe cu un număr infinit de consecinţe. Chiar dacă cineva ar lua o teorie
drept adevarată, nimeni n-ar putea să probeze pe cale experimentală acest lucru, dat
fiind tocmai numărul infinit de consecinţe ale ei. Pentru a suplini acest gol
metodologic şi a depăşi impasul, Popper găseşte că evidenţierea falsităţii unei teorii ar
fi mai la îndemână. Altfel spus, susţine că e mai facil să găsim temeiuri pentru a
demonstra falsitatea unei teorii decât temeiuri care să demonstreze că generalizările
sunt adevărate. Un asemenea raţionament îl conduce la faimosul său criteriu al
falsificabilităţii18 sau al contrazicerii. Noi optăm pentru acest din urmă termen având
în vedere originea demersului popperian. Încercând el însuşi să explice sorgintea
17 Nicolae Georgescu-Roegen, Legea entropiei şi procesul economic, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p.547.
18 «Falsify» în limba engleză şi «refutabilite» în limba franceză; credem că termenul în franceză se apropie mai
mult de sensul şi semnificaţia a ceea ce a vrut sa spună Popper, adică aceea de combatere, de contrazicere.
faimosului său principiu, Popper se pare că "a rămas contrariat de insistenţa cu care
Einstein repeta, celor care voiau să-l audă, că el n-ar ezita nici o secundă să renunţe la
teoria sa, a relativităţii ... dacă o singură experienţă ar fi contrazis-o"19.
Popper a dedus, de aici, că rolul ştiinţei şi al omului de ştiinţă este de a formula în
permanenţă «conjencturi» îndrăzneţe şi de a găsi apoi criteriul pentru evidenţierea şi
eliminarea erorilor. El începe deductiv, de la un sistem de ipoteze, de axiome. Plecând
de la această bază, pe cale pur logică, se emit concluzii, predicţii, «conjencturi» luate
sub beneficiu de inventar. Acest inventar de predicţii este supus ulterior testării
empirice. Dacă testul este negativ se renunţă la teoria (sau la o parte din teoria)
combătută şi contrazisă pe bază empirică; contrazisă în raport cu sistemul de axiome
care a servit ca punct de plecare. Dacă testul este pozitiv, teoria nu este considerată
confirmată, probată, ci doar provizoriu acceptată; aceasta deoarece se acceptă ipoteza
că există un număr infinit, apriori posibile, de alte experimente ce ar putea infirma
teoria noastră. Totul este plasat deci în zona provizoriului; nimic nu este inclus în cea
a certitudinii definitive. Teoria nu poate fi niciodată expresia vreunei legi economice
obiectiv universale. După opinia lui Popper, aşa ceva nu există în economie; aici,
teoria nu poate fi decât o «încercare îndrăzneaţă», un eseu.
Exerciţiul popperian, conceput a se derula în mod esenţial pe idee, ne spune deja
că experimentul în economie îşi are o specificitate a lui faţă de alte domenii.
Constituindu-se în segmentul cu cea mai mare pondere a existenţei umane, economia
ar avea cea mai mare nevoie de proba experimentului. În pofida acestui fapt
economiei îi este refuzat experimentul în măsura în care fac apel la el fizica, biologia,
chimia etc. Viaţa economică nu poate fi studiată la eprubetă. La nivel microeconomic
poate fi experimentat un model de organizare, conducere sau marketing. La nivel
macroeconomic însă ceea ce se experimentează este viaţa însăşi. Riscurile sunt aici
deosebit de mari. Dacă experimentul ţine cincizeci de ani şi se soldează cu eşec,
aceasta înseamnă că ai transformat în cobai o generaţie. La nivel macro se pretează
mai bine exerciţiul mintal popperian sau o extensie a concluziilor extrase la nivel
micro spre perimetrul macroeconomiei. Importă aici calitatea analizei efectuate. De
aceea se susţine că o minte instruită şi inspirată care ştie intuitiv să te orienteze spre
pista bună e mai presus de orice metodă.
19 Renato di Ruzza, Elements d'épistemologie pour économistes. La dernière instance et son ombre,
Presses Universitaires de Grenoble, 1988, p.87.
II
TEORIE MICROECONOMICĂ
3. TEORIA CONSUMATORULUI
3.1. De ce mai întâi consumatorul?
După cum s-a reţinut din cursurile introductive, analiza microeconomică este
dedicată explicării comportamentelor individuale şi interacţiunilor lor. În centrul
atenţiei este situat deci nivelul individual, reprezentat de omul aflat intr-o permanentă
căutare a satisfacerii nevoilor sale. El este privit în dubla sa ipostază, de consumator şi
de producător. În calitate de consumator, individul se manifestă ca purtător al cererii
de bunuri şi servicii de consum, urmărind maximizarea satisfacerii nevoilor sale prin
utilizarea resurselor limitate pe care le are la dispoziţie. Altfel spus, el caută
maximizarea utilităţii economice, pe baza principiului hedonist*.
În calitate de producător, individul se manifestă ca purtător al ofertei de bunuri şi
servicii, pe care o produce prin combinarea factorilor de producţie, de fapt, prin
consumarea acestora. Ca agent esenţial al producţiei, dar şi al pieţei, producătorul,
cunoscut şi sub numele de întreprinzător, urmăreşte maximizarea rezultatelor obţinute,
concretizate în diferenţa dintre veniturile încasate prin vânzarea bunurilor produse şi
cheltuielile efectuate cu factorii de producţie consumaţi.
Orice producător este însă în acelaşi timp şi consumator. El trebuie să-şi satisfacă
şi multitudinea nevoilor sale, ca oricare alt individ. Nu putem spune acelaşi lucru şi
despre consumatorul purtător al cererii, întrucât există largi categorii ale populaţiei
care sunt consumatoare de bunuri şi servicii fără a fi în acelaşi timp şi producătoare
ale acestora. Acesta este unul din motivele pentru care începem analiza
microeconomică prin studierea comportamentului consumatorului. În plus, există
numeroase similitudini între comportamentul consumatorului şi cel al producătorului,
elemente din primul manifestându-se în forme transformate în cel de-al doilea, aşa
cum se va evidenţia după studierea celor două tipuri fundamentale de comportament.
Teoria consumatorului îşi propune să explice maniera în care individul
repartizează resursele sale între diferite bunuri şi servicii disponibile, astfel încât să-şi
maximizeze satisfacţia produsă prin consumul lor. Obţinerea satisfacţiei maxime
oferite de consumul bunurilor şi serviciilor procurate cu ajutorul resurselor limitate
care formează "bugetul" individului defineşte starea de echilibru a consumatorului.
Această teorie a fost dezvoltată de economiştii neoclasici din ultima pătrime a
secolului al XIX-lea**, sub influenţa filosofilor utilitarişti, pornindu-se de la premisa
că individul raţional caută maximum de satisfacţie sau de utilitate.
3.2. Abordarea cardinală a utilităţii şi echilibrul consumatorului
În concepţia clasică, bunuri identice au, pentru persoane diferite, aceeaşi utilitate
economică, indiferent de intensitatea nevoilor, de cantitatea consumată si de
sacrificiul făcut pentru obţinerea lor, astfel încât unităţile X1, X2, ....., Xn dintr-un bun
omogen au utilităţile individuale u1, u2, ..... , un, egale între ele, utilitatea totală a
întregii cantităţi fiind n × u.
* Hedonismul - termen derivat din grecescul "hedone" care înseamnă plăcere - reprezintă o concepţie care
proclamă plăcerea drept binele suprem, iar dorinţa de a o obţine, principiu al comportamentului.
** ¥n special englezul Stanley Jevons, austriacul Karl Menger şi francezul Léon Walras.
În realitate însă, nivelul de satisfacţie obţinut prin consumul unui bun diferă nu
numai de la individ la individ, ci şi de la o unitate la alta consumată din acelaşi
produs. Acest fapt rezultă din gradul diferit de intensitate al nevoii satisfăcute prin
consumul bunului respectiv, care descreşte pe măsură ce sporeşte numărul de unităţi
consumate. Pornind de aici, economiştii neoclasici au fundamentat în ultima pătrime a
secolului al XIX-lea teoria utilităţii marginale. Într-o primă formă, a aşa-numitei
"abordări cardinale", s-a presupus că individul este capabil să măsoare printr-un
indice cantitativ precis utilitatea pe care o obţine din consumul fiecărei unităţi dintr-un
anumit bun omogen. De aici a rezultat posibilitatea stabilirii unei ierarhii între
nivelurile de utilitate şi a exprimării numerice a satisfacţiei oferite de consumul unei
anumite cantităţi dintr-un bun, comparativ cu cea dată de folosirea unei cantităţi
dintr-un alt bun. Cu toate că teoria utilităţii cardinale a fost respinsă şi depăşită, o serie
de concepte şi instrumente de analiză fundamentate în cadrul ei au rămas în
patrimoniul ştiinţei economice, motiv pentru care le prezentăm în continuare.
3.2.1. Utilitatea totală şi utilitatea marginală

Utilitatea totală, U, a unui bun oarecare, X, măsoară satisfacţia globală pe care
individul o obţine prin consumarea unei anumite cantităţi din acest bun. Deci, nivelul
lui U depinde de cantitatea consumată, adică "U este funcţie de X", ceea ce se scrie: U
= f(x), în care X este cantitatea consumată din bunul X.
Pentru a determina sensul şi ritmul în care utilitatea totală evoluează atunci când
cantitatea consumată din bunul X creşte, se foloseşte conceptul de utilitate marginală.
Utilitatea marginală, Um, măsoară evoluţia utilităţii totale pentru o variaţie foarte
mică a cantităţii consumate.
În tratarea utilităţii marginale distingem două cazuri:
a) Utilitatea marginală a unui bun parţial sau imperfect divizibil. Spunem că un
bun este imperfect divizibil dacă există o unitate de măsură dincolo de care este
imposibil de coborât (de exemplu, un consumator nu poate utiliza trei sferturi de
automobil sau jumătate de ochelari; automobilul şi ochelarii sunt bunuri imperfect
divizibile).
Utilitatea marginală a unui bun X imperfect divizibil (UmX) reprezintă variaţia
utilităţii totale (DU) determinată de consumul unei unităţi suplimentare din acest
bun.
ΔU
deci: U m X = (3.1.)
ΔX
b) Utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil
Dacă bunul X este perfect divizibil, atunci oricare ar fi unitatea de măsură
folosită, există mereu o cantitate mai mică ce poate fi consumată. De exemplu, dacă
măsurăm consumul în grame, un gram nu reprezintă consumul "marginal", deoarece
acesta poate fi mărit cu 0,5 grame. Nici atunci când folosim ca etalon jumătatea de
gram, aceasta nu poate reprezenta un consum marginal, deoarece putem utiliza mereu
un etalon de măsură mai mic: 0,25 grame, un miligram sau submultipli mai mici. În
acest caz, o definiţie riguroasă a utilităţii marginale trebuie să ia în considerare
evoluţia utilităţii totale, care rezultă dintr-o variaţie infinit de mică a consumului
bunului X.
Deci, putem spune că utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil reprezintă
variaţia utilităţii totale pentru o variaţie infinit de mică ("infinitezimală") a
cantităţii consumate din acel bun.
Exprimarea utilităţii marginale astfel definite se poate realiza cu ajutorul

conceptului matematic de derivată. Să ne reamintim că derivata unei variabile
oarecare y, care este funcţie de o altă variabilă x, măsoară cum variază y pentru o
variaţie a lui x care tinde spre zero. Dacă y = f(x), putem scrie derivata lui y în funcţie
de x în două maniere: y'(x) sau ∂ y . Deci, din punct de vedere matematic, utilitatea
∂x
marginală a unui bun perfect divizibil reprezintă derivata funcţiei de utilitate totală în
raport cu X, adică: Um = f ' (x) sau Um= ∂ y (3.2.)
∂x
3.2.2. Evoluţia utilităţii totale şi a utilităţii marginale

Am văzut doar că utilitatea totală a unui bun oarecare măsoară satisfacţia globală
obţinută de individ prin consumarea unei anumite cantităţi din bunul respectiv. Cum
evoluează însă nivelul de satisfacţie a individului atunci când el consumă o cantitate
crescândă dintr-un bun? Va creşte proporţional cu cantitatea consumată suplimentar,
cum am fi tentaţi să credem? Întrucât satisfacţia reprezintă de fapt plăcerea oferită de
consum, care este opusul nemulţumirii provocate de lipsa unui anumit bun necesar
satisfacerii unei nevoi, răspunsul corect la întrebarea de mai sus este: nivelul de
satisfacţie obţinut prin consumul unei cantităţi crescânde dintr-un bun depinde de
intensitatea nevoii pe care consumatorul caută s-o satisfacă; plăcerea nu este
proporţională cu cantitatea consumată, ci cu lipsa, cu nemulţumirea încercată înaintea
consumului. În acest sens, analiza economică se foloseşte de o ipoteză simplă:
intensitatea unei nevoi este descrescândă pe măsură ce cantitatea consumată creşte.
Acesta este principiul intensităţii descrescânde a nevoilor, formulat de psihologul
german Heinrich Gossen, în anul 1843, din care s-a ajuns la principiul utilităţii
marginale descrescânde: utilitatea suplimentară oferită de consumul unei cantităţi
crescânde dintr-un anumit bun descreşte până când devine nulă la punctul de saturaţie.
Dacă intensitatea nevoii descreşte odată cu creşterea cantităţii consumate,
satisfacţia, adică utilitatea, obţinută pentru fiecare unitate consumată suplimentar este
mai mică decât pentru precedenta. De exemplu, într-o zi caniculară de vară,
intensitatea nevoii de a bea răcoritoare pentru a potoli setea este foarte ridicată. Primul
pahar de răcoritoare consumat satisface o nevoie de intensitate maximă. Al doilea
pahar consumat procură mai puţină satisfacţie sau plăcere decât primul, iar al treilea
mai mică decât al doilea ş.a.m.d. Atenţie însă! Aceasta nu înseamnă că satisfacţia
totală se diminuează. Dimpotrivă, ea creşte, dar cu o raţie descrescândă. Dacă
individul continuă să bea (întrucât îi face plăcere), utilitatea totală continuă să crească,
dar din ce în ce mai puţin repede, adică utilitatea marginală se diminuează.
Considerând băutura răcoritoare ca fiind bunul X, paharele băute succesiv x1, x2,
... , xn, iar utilitatea corespunzătoare fiecărui pahar U1, U2, ..., Un, Ui (i = 1,2,.....,n)
reprezintă utilităţile individuale cu proprietatea că U1>U2 ......>Un; Un reprezintă
n
utilitatea marginală, iar U = ∑ U i reprezintă utilitatea totală.
i =1
Cele de mai sus pot fi evidenţiate şi printr-o reprezentare grafică, aşa ca în figura
3.1. Pe ordonatele celor două grafice înscriem nivelul utilităţii totale (U), respectiv al
utilităţii marginale (Um), iar pe abscise înscriem cantitatea consumată din bunul
considerat (X). U poate fi deci reprezentată, printr-o curbă crescătoare, iar Um
printr-o curbă descrescătoare. U atinge nivelul său maxim în punctul S, numit punctul
de saţietate sau de saturaţie a consumatorului.
În acest punct, Um este nulă,adică o

unitate suplimentară de consum nu
mai sporeşte satisfacţia. Dacă
individul şi-ar mări consumul
dincolo de acest punct, utilitatea
marginală ar deveni negativă, ceea
ce ar face ca şi utilitatea totală să
înceapă a se micşora. Deci, un
consum exagerat dintr-un anumit
bun poate antrena nu o creştere a
satisfacţiei, ci, dimpotrivă, o
insatisfacţie, o suferinţă chiar. De
exemplu, dacă primele pahare de
băutură răcoritoare ar fi agreabile
pentru un individ într-o zi
călduroasă de vară, nu acelaşi lucru
s-ar întâmpla pentru al douăzecilea
pahar.
Întrucât însă una dintre ipotezele fundamentale ale ştiinţei economice este
raţionalitatea, vom presupune că individul raţional nu-şi va continua consumul
dincolo de punctul de saţietate, astfel încât utilitatea marginală va fi în mod normal
descrescătoare şi pozitivă.
Evoluţia utilităţii totale şi a celei marginale poate fi la fel de sugestiv prezentată şi
prin graficul din fig. 3.2. de mai jos:
Se observă că fiecărei unităţi xi din bunul X îi corespunde o utilitate individuală

Ui (i=1,2,...., n). Dacă se consumă numai unitatea X1, utilitatea totală coincide cu
utilitatea individuală şi cu cea marginală. Dacă se adaugă unităţii x1, consumate, şi
unitatea x2, atunci Um devine U2, iar utilitatea totală va fi suma U1+U2, ceea ce pe
grafic reprezintă suprafaţa marcată de axele de coordonate şi curba AB. Dacă vor fi
consumate toate unităţile, de la x1 până la xn, Um va fi Un (utilitatea celei de-a n-a
unităţi consumate), iar utilitatea totală va fi reprezentată de suprafaţa cuprinsă între
axele de coordonate şi curba ABCDE...F, care descrie de fapt evoluţia utilităţii
marginale.
3.2.3. Alegerea optimală a consumatorului

Fiind nevoit să-şi satisfacă numeroase nevoi, individul alege din varietatea
bunurilor care-l înconjoară acele combinaţii care-i pot oferi cea mai mare satisfacţie.
Deci, consumatorul raţional caută să-şi maximizeze utilitatea.
3.2.3.1. Într-o ipotetică situaţie de abundenţă, nimic nu limitează posibilităţile de
consum ale individului. El nu suportă nici un cost, nu trebuie să consimtă nici un
sacrificiu pentru a-şi procura o cantitate oarecare dintr-un bun. De aceea, poate
consuma orice bun până în momentul în care utilitatea totală este maximă, fapt care se
întâmplă atunci când utilitatea marginală devine nulă. Deci, condiţia alegerii optimale
a consumatorului, denumită şi condiţia de echilibru a consumatorului, în situaţia de
abundenţă este:
Um X = 0 (3.3.)
3.2.3.2. În realitate, bunurile care ne satisfac trebuinţele prin consum sunt rare.
De aceea individul trebuie să aleagă între mai multe posibilităţi de consum. În situaţia
de raritate a unei economii de troc, deci unde bunurile se schimbă direct între ele, a
consuma un bun X înseamnă a renunţa la un bun Y sau la un bun Z, sau la oricare
altul pe care l-ai fi putut obţine în schimb. Înseamnă că bunul X are un cost de
oportunitate, reprezentat de satisfacţiile pe care le-ar putea obţine individul renunţând
la consumul lui X. De aceea, individul nu-şi mai poate continua consumul până la
punctul de saturaţie. Dacă presupunem că există numai două bunuri substituibile, X şi
Y, combinaţia optimală care-i asigură consumatorului maximizarea satisfacţiei este
coşul (X, Y) astfel determinat încât utilitatea marginală a celor două bunuri să fie
egală. Dacă U m X > U mY , consumatorul şi-ar mai putea spori utilitatea totală
substituind unei unităţi din Y o unitate din X şi continuând această substituire atât
timp cât U m X > U mY . În acest caz, cum ştim că utilitatea marginală este descrescândă
în raport cu cantitatea consumată, U m X va descreşte, iar U mY va creşte, întrucât se
diminuează cantitatea consumată din Y ca urmare a substituirii. Se ajunge astfel la un
punct al substituirii unde cele două utilităţi marginale devin egale. Dincolo de acest
punct, U m X < U mY , ceea ce ar determina necesitatea unei substituiri în sens invers,
adică o unitate din Y să substituie o unitate din X până la restabilirea egalităţii.
Deci, condiţia de echilibru a consumatorului în situaţia de raritate cu economie de
troc este:
U m X = U mY (3.4)
3.2.3.3. În situaţia de raritate cu economie monetară, problema consumatorului
se schimbă. Dispunând de o sumă dată, numită bugetul său, individul trebuie să
decidă cum o împarte pentru procurarea bunului X şi pentru procurarea bunului Y. De
această dată, el nu-şi va mai pune întrebarea dacă trebuie să consume o unitate
suplimentară din bunul X, sau din bunul Y, pentru a-şi maximiza utilitatea, ci dacă
trebuie să cheltuiască o unitate monetară suplimentară pentru bunul X sau pentru
bunul Y. Utilitatea maximă obţinută prin cheltuirea sumei de care dispune va fi atinsă
atunci când utilitatea marginală a unui leu cheltuit pentru procurarea bunului X devine
egală cu utilitatea marginală a unui leu cheltuit pentru procurarea bunului Y. Utilitatea
marginală pe o unitate monetară cheltuită se obţine prin împărţirea utilităţii marginale
a bunului la preţul său. Dacă Px şi Py sunt preţurile unitare ale bunurilor X, respectiv
Y, condiţia de echilibru a consumatorului devine:
U m X U mY
= (3.5)
Px Py
Demonstrarea acestei condiţii se realizează printr-un raţionament similar celui folosit

pentru situaţia de raritate cu economie de troc.
3.3.2. Definiţia şi proprietăţile curbei de indiferenţă

Pentru simplificarea şi asigurarea posibilităţii exprimării grafice, să presupunem
că un individ consumator are la dispoziţie numai două bunuri, X şi Y, cu care poate
efectua o infinitate de combinaţii (altfel spus, din care poate constitui o infinitate de
"coşuri" sau "panere" de consum). Acestea pot fi grupate în două categorii:
- combinaţii care asigură acelaşi nivel de satisfacţie sau de utilitate;
- combinaţii care asigură niveluri diferite de satisfacţie sau de utilitate.
• Mulţimea combinaţiilor a două bunuri, X şi Y, care asigură consumatorului

un nivel de utilitate identic se numeşte curbă de indiferenţă.
Pe figura de mai sus sunt reprezentate trei curbe de indiferenţă, Uo, U1 şi U2,
care indică trei niveluri diferite de utilitate. Dacă ne situăm pe curba Uo,
consumatorul va obţine aceeaşi satisfacţie sau utilitate, Uo, consumând fie "coşul" C,
constituit din combinaţia a 3 unităţi din bunul X şi 12 unităţi din bunul Y, fie "coşul"
D, constituit din 11 unităţi din bunul X şi 5 unităţi din bunul Y, fie oricare altă
combinaţie aferentă infinităţii punctelor de pe curba respectivă. "Coşurile" sau
combinaţiile situate pe curba de indiferenţă U1, cum ar fi A (2 unităţi din bunul X şi 9
unităţi din bunul Y) sau B (9 unităţi din bunul X şi 3 unităţi din bunul Y) sau oricare
alt punct de pe această curbă oferă un nivel de satisfacţie sau utilitate U1 mai redus
decât Uo. "Coşurile" de consum sau combinaţiile situate pe curba de indiferenţă U2,
cum ar fi E (6 unităţi din bunul X şi 13 unităţi din bunul Y) sau F (9 unităţi din bunul
X şi 10 unităţi din bunul Y) sau oricare alt punct de pe această curbă oferă un nivel de
utilitate U2, superior lui U0. Putem formaliza cele de mai sus astfel: U 0 = f0 ( X , Y );
U1 = f1 ( X , Y ); U 2 = f2 ( X , Y ) , în care U0, U1 şi U2 sunt constante, iar U1 < U 0 < U2 .
• Deci, A=B; C=D; E=F, întrucât cuplurile (A, B), (C, D) şi (E, F) se află pe câte
o curbă de indiferenţă, iar A<C; C<E, de unde rezultă A<E (relaţia de tranzitivitate).
Toate punctele situate la dreapta celor de pe curba U0 reprezintă combinaţii ale
bunurilor X şi Y care oferă mai multă utilitate, iar toate punctele situate la stânga
celor de pe curba de indiferenţă U0 reprezintă combinaţii care asigură mai puţină
utilitate.
• Pentru un acelaşi individ pot exista o infinitate de curbe de indiferenţă, fiecare

corespunzând unui nivel de satisfacţie diferit. Ansamblul acestor curbe de indiferenţă
este denumit harta de indiferenţă. Există tot atâtea "hărţi de indiferenţă" ca şi
numărul indivizilor.
• Intersecţia a două curbe de indiferenţă este imposibilă. Aceasta se poate
demonstra pe figura 3.3. prin metoda reducerii la absurd: dacă intersecţia curbelor U2
şi U3 ar fi posibilă, atunci combinaţiile exprimate pe punctele G şi H ar trebui, din
definiţia curbelor de indiferenţă, să asigure acelaşi nivel de utilitate ca şi combinaţia
F. Or aceasta este imposibil deoarece G>H.
• Curbele de indiferenţă sunt descrescătoare. Această proprietate derivă din
ipoteza de raţionalitate a consumatorului, potrivit căreia individul nu-şi va continua
niciodată consumul unui bun dincolo de punctul de saţietate, când utilitatea marginală
a bunului respectiv devine negativă. Dacă UmY ar fi negativă, o diminuare a
cantităţii din bunul Y ar creşte satisfacţia individului (fiindcă i-ar reduce insatisfacţia
sau neplăcerea provocată de consumul acestui bun), iar atunci, pentru a menţine
utilitatea neschimbată, pentru a ne situa pe aceeaşi curbă de indiferenţă, ar trebui să se
reducă şi consumul lui X. Cantitatea din bunul Y şi cea din bunul X ar varia în acelaşi
sens. Curba de indiferenţă ar fi crescătoare. Însă, cum utilitatea marginală este mereu
pozitivă, diminuarea cantităţii din bunul Y reduce utilitatea totală a individului.
Menţinerea neschimbată a utilităţii totale, pentru a ne situa în continuare pe aceeaşi
curbă de indiferenţă, nu poate fi realizată decât prin creşterea cantităţii consumate din
celălalt bun, X. Deci, de-a lungul curbei de indiferenţă, există o relaţie inversă,
descrescândă sau negativă între cantitatea din bunul X şi cantitatea din bunul Y: dacă
X creşte, Y scade şi invers. Acest fapt se poate observa pe figura 3.3: Pornind de la
combinaţia A (2 unităţi din bunul X şi 9 unităţi din bunul Y), dacă reducem numărul
unităţilor bunului Y la 3, pentru a menţine neschimbată utilitatea U1 trebuie să
creştem numărul unităţilor bunului X de la 2 la 9 (punctul B).
Deci forma descrescătoare a curbei de indiferenţă rezultă din faptul că UmX şi
UmY sunt presupuse pozitive, ca urmare a raţionalităţii comportamentului
consumatorului.
• Curbele de indiferenţă sunt convexe. Relaţia descrescătoare între cantitatea din
bunul X şi cantitatea din bunul Y am fi avut-o şi de-a lungul unei drepte, aşa cum
rezultă din figura 3.4. Curbele de indiferenţă sunt însă convexe, adică, în termeni
nematematici, ele nu sunt drepte, ci curbate spre punctul de origine al axelor de
coordonate, spre partea de jos: înclinaţia lor se diminuează în mod progresiv de la
stânga la dreapta.
După cum se poate observa din figura 3.4., dacă funcţia de utilitate ar fi liniară,
exprimată printr-o dreaptă, de-a lungul acesteia, o diminuare a cantităţii bunului Y, cu
o mărime dată, D Y, presupune, pentru a menţine utilitatea neschimbată, o creştere a
cantităţii din bunul X, cu o mărime DX, care rămâne neschimbată pe orice porţiune a
dreptei ne-am situa. Aceasta s-ar întâmpla însă numai dacă bunurile X şi Y ar fi
perfect substituibile, ceea ce ar însemna ca individul, considerându-le perfect
identice, să fie indiferent faţă de ponderea fiecărui bun în "coşul" său format din cele
două bunuri. L-ar interesa numai cantitatea totală din bunurile X şi Y, o unitate din
bunul X fiind mereu echivalentă cu o unitate din bunul Y.
Analiza economică se interesează însă în mod normal de alegerea între două
bunuri imperfect substituibile.
De aceea, dimpotrivă, de-a lungul curbei de indiferenţă, o aceeaşi diminuare a
cantităţii lui Y nu poate fi compensată decât printr-o cantitate crescândă din bunul X.
Cum explicăm acest fapt? De unde provine? Să ne reamintim de principiul utilităţii
marginale descrescânde la creşterea cantităţii consumate. Când se diminuează cu o
anumită cantitate volumul consumat din bunul Y, substituită cu o altă cantitate din
bunul X, primul bun devine din ce în ce mai rar, astfel încât utilitatea sa marginală
(UmY) creşte, devine din ce în ce mai mare. Ca urmare, utilitatea totală se diminuează
din ce în ce mai repede şi doar o cantitate crescândă din celălalt bun, X, va putea
menţine utilitatea totală neschimbată. Cu atât mai mult cu cât şi bunul X, fiind din ce
în ce mai abundent, utilitatea sa marginală se diminuează.
3.3.3. Rata marginală de substituire (RMS)

S-a văzut că forma curbei de indiferenţă este determinată de ritmul în care bunul
Y este substituit de bunul X de-a lungul acestei curbe. Cu cât bunul Y este substituit
într-un ritm mai rapid de către bunul X, cu atât panta curbei de-a lungul căreia se face
această substituire este mai puternică. Pentru a înţelege mai usor acest fapt,
presupunem două funcţii liniare de utilitate, U1 şi U2, reprezentate grafic prin
dreptele D1 şi D2, cu înclinaţii sau pante diferite. Se observă din figura 3.5. că atunci
când cantitatea din bunul X creşte cu DX, Y se diminuează foarte rapid de-a lungul
dreptei D1 şi mult mai lent de-a lungul dreptei D2. Ritmul sau "viteza" cu care Y
variază ca reacţie la variaţia lui X se măsoară deci prin panta dreptei de indiferenţă,
care se determină ca raport între variaţia lui Y, DY, şi variaţia lui X, DX, între două
puncte oarecare.
ΔY
Deci, panta dreptei = (3.6.)
ΔX
În timp ce, în cazul unei drepte, raportul DY/DX este identic în toate punctele
sale, de-a lungul unei curbe convexe, aşa cum rezultă şi din figura 3.4., valoarea
absolută a pantei se diminuează de la stânga spre dreapta, ea variind în fiecare punct.
De aceea, singura modalitate de determinare a ritmului de variaţie a cantităţii din
bunul Y ca reacţie la modificarea cantităţii din bunul X este calculul derivatei lui Y în
raport cu X, care reprezintă "panta într-un punct" a curbei sau, într-o exprimare
matematică, "panta dreptei tangente la curbă în acel punct". Ea măsoară variaţia lui Y
pentru o variaţie infinit de mică a lui X(DX®0).
Cu aceste precizări făcute, putem spune ca rata marginală de substituire
(R.M.S.) între două bunuri, Y şi X, măsoară variaţia cantităţii necesare a fi
consumate din bunul Y, de-a lungul unei curbe de indiferenţă, pentru a compensa o
variaţie infinit de mică (infinitezimală) a cantităţii consumate din bunul X, astfel
încât nivelul utilităţii totale să rămână neschimbat.
Cum RMS nu este altceva decât "panta într-un punct" a curbei, ea variază în
fiecare punct şi este continuu descrescândă de-a lungul curbei. RMS este determinată
prin derivata lui Y în raport cu X, fiind negativă deoarece variaţiile celor două
cantităţi sunt de sensuri contrarii. Pentru a fi exprimată însă în valori pozitive, RMS se
defineşte cu un semn "-" plasat în faţă între paranteze rotunde, pentru a-i sublinia
caracterul convenţional:
∂Y
RMS = (− ) (4.7.)
∂X
De exemplu, să presupunem că pentru o persoană, într-o zi caniculară de vară,
utilitatea asigurată de consumul a două bunuri - băutură răcoritoare (X) măsurată cu
paharul şi pateuri (Y) având ca unitate de măsură "bucata" - este definită de funcţia :
U = U ( X,Y ) = X ⋅ Y (4.8)
Când consumatorul doreşte să-şi menţină neschimbată utilitatea, la un nivel pe care el
îl apreciază, să zicem, la 10, substituind băuturii răcoritoare pateurile, curba de
indiferenţă va fi cea reprezentată în fig. 4.6., care este o hiperbolă echilaterală. Din
10 ∂Y 10
U(X,U)=X×Y=10, rezultă Y = , iar RMS = (− ) , adică RMS = 2 . RMS
X ∂X X
variază în fiecare punct al curbei de indiferenţă.
În punctul A, de coordonate 1şi 10, deci care reprezintă o combinaţie sau un "coş" de
consum format dintr-un pahar de băutură răcoritoare şi 10 bucăţi de pateuri, RMS este
10. Aceasta înseamnă că, în punctul A, o creştere cu un pahar a consumului de
băutură răcoritoare necesită o diminuare cu 10 bucăţi a cantităţii consumate din
pateuri, dacă se vrea menţinerea neschimbată a utilităţii totale. RMS se diminuează tot
mai mult pe măsură ce ne deplasăm spre dreapta pe curba de indiferenţă, astfel încât
în punctul D(10,1) ajunge la 0,1, când de fapt persoana aproape nu vrea să mai
substituie cele două bunuri.
∂Y 10
R M S = (− ) =
∂X X 2
R M S A = 10
R M S B = 2 ,5
R M S C = 0 ,4
R M S D = 0 ,1
Se observă, şi din acest exemplu, că RMS se poate calcula într-un punct oarecare
al curbei de indiferenţă, dar nu între două puncte.
Între două puncte se poate calcula o rată medie de substituire ( RmS ). Dacă ne
vom folosi de exemplul de mai sus şi vom calcula RmS între punctele A şi C, vom
avea:
ΔY 2 − 10 −8
RmS AC = (− ) = (− ) = (− ) =2 (3.9)
ΔX 5 −1 4
Această rată ne arată cât trebuie sacrificat din Y pentru creşterea cu o unitate a lui X,
când se trece de la combinaţia A la combinaţia C. În acest caz, creşterea cantităţii
consumate din băutura răcoritoare, (bunul X) cu 4 pahare, necesită, pentru menţinerea
neschimbată a utilităţii (adică pentru a ne situa pe curba de indiferenţă), o diminuare a
consumului de pateuri (bunul Y) cu 8 bucăţi (o variaţie în sens invers, de 2 ori mai
mare).
RMS şi R m S nu pot fi identice decât dacă panta între două puncte şi panta într-un
punct ar fi egale pe oricare porţiune a curbei de indiferenţă, ceea ce nu se poate
întâmpla decât dacă curba de indiferenţă ar fi o dreaptă.
3.3.5. Echilibrul consumatorului

Am văzut că prin curba de indiferenţă se formalizează preferinţele subiective ale
consumatorilor, indicându-ni-se doar modul în care indivizii sunt dispuşi să substituie
diferitele bunuri între ele. Ele ne mai sugerează şi faptul că obiectivul consumatorului
constă în atingerea curbei de indiferenţă cea mai ridicată posibil, care exprimă cel mai
ridicat nivel al utilităţii ce se poate obţine din combinaţia sau alegerea respectivă.
Acestea nu reprezintă decât o parte a problemei: ceea ce este dorit. Însă, o teorie
completă a consumatorului trebuie să mai permită şi confruntarea dezirabilului cu
posibilul. Pentru a alege, consumatorul nu ia în considerare numai preferinţele sau
dorinţele sale. El este obligat să ţină seama şi de posibilităţile sale de a procura
bunurile respective, posibilităţi care sunt limitate.
3.3.5.1. Constrângerea bugetară
Aceste posibilităţi sunt legate de venitul disponibil al consumatorului (V) şi de
preţurile celor două bunuri (Px şi Py). Toate aceste trei variabile sunt independente de
deciziile de consum pe care le ia individul, Astfel, venitul depinde în esenţă de preţul
muncii individului, adică de salariu, care este o mărime ce se formează pe piaţa
muncii. Preţurile Px şi Py rezultă din confruntarea cererii şi ofertei pe piaţa celor două
bunuri. Deci V, Px şi Py sunt variabile exogene, care se impun individului în

momentul alegerii, sub forma unor constrângeri sau restricţii exogene.
Limita impusă alegerii consumatorului de dimensiunea venitului său şi de nivelul
preţurilor reprezintă constrângerea bugetară. Ea constă în faptul că cheltuielile de
consum pe care le efectuează un individ nu pot depăşi venitul său, adică Venitul =
cheltuiala pentru procurarea bunului X + cheltuiala pentru procurarea bunului Y. Or,
cheltuiala pentru procurarea unui bun este, în esenţă, cantitatea din acel bun înmulţită
cu preţul lui. Şi atunci, folosind notaţiile cărora le-am prezentat semnificaţiile mai sus,
putem scrie:
V = Px ⋅ X + Py ⋅ Y , (3.17)
ceea ce se poate reprezenta şi grafic, printr-o dreaptă care exprimă mulţimea
combinaţiilor (X, Y) ce pot fi procurate de un consumator ţinând seama de venitul său
şi preţurile bunurilor X şi Y.
Pentru a trasa o dreaptă este suficient să cunoaştem două puncte ale sale. După
cum observăm din fig. 3.7., acestea sunt reprezentate de intersecţiile dreptei cu axele
de coordonate: pe axa ordonatei intersecţia exprimă cantitatea maximă ce poate fi
consumată din bunul Y dacă întreg venitul V este alocat procurării acestui bun, adică
V
dacă s-ar consuma zero din bunul X: V = Px ⋅ 0 + Py ⋅ Y , ceea ce înseamnă Y = ; pe
Py
axa abscisei intersecţia exprimă cantitatea maximă ce poate fi consumată din bunul X
dacă întregul venit V este alocat procurării acestui produs, adică dacă s-ar consuma
V
zero din bunul Y: V = Px ⋅ X + Py ⋅ 0 , de unde rezultă X= ;
Px
V V
Deci, coordonatele punctelor de intersecţie sunt A(0, ) şi B( ,0) . Panta dreptei
Py PX
bugetare, în mărime absolută, este de fapt tangenta unghiului ABO din triunghiul
dreptunghic AOB:
V
AO Py P
tg . A B O = = = x
OB V Py
Px
Ecuaţia constrângerii bugetare poate fi rescrisă sub forma ecuaţiei unei drepte de
tipul y = a×x + b, unde "a" reprezintă panta. Astfel, V = Px ⋅ X + Py ⋅ Y este echivalentă
cu Py ⋅ Y = − Px ⋅ X + V şi împărţind prin Py:
Px V
Y=− ⋅X + , (3.18.)
Py Py
Px
Deci, panta dreptei bugetare este − ;
Py
Această ecuaţie descrie modul cum evoluează consumul lui Y în funcţie de cel al
V
lui X. Dacă X=0, consumul lui Y este la maximul său = ; dacă X>0, consumul lui
Py
V
Y devine minus ceva, cât s-a cheltuit pentru X. Acest ceva va fi cu atât mai mare
Py
cu cât Px va fi mai mare. De aici, rezultă că ritmul în care Y se diminuează când X
creşte(nimic altceva decât panta dreptei bugetare) depinde de preţul relativ al celor
două bunuri. Dacă Px > Py, Y se va diminua mai repede. Dacă Px < Py, Y se va
diminua mai lent. În primul caz, panta este mai mare, iar în al doilea panta este mai
uşoară. Daca Px ar fi zero, adică dacă bunul X ar fi gratuit, cantitatea din bunul Y nu
s-ar mai diminua, panta ar fi zero, iar dreapta bugetară ar fi orizontală.
ΔY P
Deci panta = = (− ) x .
ΔX Py
3.3.5.2. Combinaţia optimală
Căutând satisfacţia maximă pe care o poate oferi consumul unei combinaţii de
două bunuri cumpărate dintr-un venit limitat, individul va trebui să atingă curba de
indiferenţă cea mai ridicată posibil, dar astfel încât combinaţia aleasă să fie plasată pe
dreapta sa bugetară. Aceasta înseamnă că el va reţine punctul de pe această dreaptă
care atinge curba cea mai ridicată. Astfel spus, combinaţia optimală este definită de
punctul în care curba de indiferenţă este tangentă la dreapta bugetară (punctul E
din fig. 3.9.).
Aceasta înseamnă că în punctul E panta curbei de indiferenţă (dY/dX) şi cea a dreptei

bugetare (- Px/Py) sunt confundate. Deci:
dY P
=− x , (3.19)
dX Py
Dar, prin definiţie:
dY
RMS = (− ) , (3,20)
dX
Din relaţiile (3.19) şi (3.20) rezultă:
dY Px
RMS = (− ) = , (3.21)
dX Py
Deci:
Px
RMS = , (3.22)
Py
Pe de altă parte însă, dacă exprimăm matematic variaţia utilităţii totale legată de
variaţiile cantităţilor din bunurile X şi Y, avem:
dU = U m X ⋅ dX + U mY ⋅ dY (3.23)
Dacă ne situăm pe o curba de indiferenţă, utilitatea totală este aceeaşi în oricare
punct, astfel încât dU = 0. Atunci relaţia (3.23) devine:
0 = U m X ⋅ dX + U mY ⋅ dY (3.24)
de unde:
U m X ⋅ dX = −U mY ⋅ dY
Um X dY
=− , (3.25)
U mY dX
dY U X
Cum RMS = − , rezultă că RMS = m , (3.26)
dX U mY
Deci, RMS se poate exprima şi prin raportul dintre utilităţile marginale ale celor două
bunuri.
Se poate arăta acum că determinarea combinaţiei optimale a consumatorului, din
punctul de vedere al abordării ordinale, este compatibilă cu rezultatul obţinut în cadrul
abordării cardinale. Într-adevăr, din relaţiile (3.26) şi (3.22) rezultă:
P U X
RMS = x = m , (3.27)
Py U mY
ceea ce este echivalent cu:
U m X U mY
= , (3.28)
Px Py
relaţie identică cu condiţia de echilibru a consumatorului în abordarea cardinală a
utilităţii în cadrul economiei monetare (relaţia 3.5. de la subcapitolul 3.2.3.).
Să înţelegem acum mai bine modul de determinare a echilibrului consumatorului
printr-un exemplu: să presupunem că utilitatea căutată de un individ prin consumul a
două bunuri, X şi Y, este dată de funcţia U=U(X,Y)=X×(Y-2), unde X şi Y sunt
cantităţile din bunurile respective, în condiţiile în care venitul de care dispune (V) este
de 50 unităţi monetare iar preţurile celor două produse sunt Px = 10 u.m. iar Py = 5
u.m.
Pentru a determina combinaţia optimală sau echilibrul consumatorului, adică
utilitatea maximă permisă de constrângerea bugetară, folosim relaţia 3.27 sau 3.28:
U m X Px
= , de exemplu.
U mY Py
∂U
Um X = =Y −2
∂X
∂U
U mY = =X
∂Y
Y − 2 10
deci: = sau 5(Y-2)=10X, ceea ce este echivalent cu:
X 5
10X - 5Y + 10 = 0 (3.29)
Împreună cu ecuaţia constrângerii bugetare: 50 = 10X + 5Y, ceea ce este echivalent
cu :
10X + 5Y - 50 = 0 (3.30)
se formează un sistem de 2 ecuaţii cu două necunoscute, X şi Y:
⎧10 X − 5Y + 10 = 0 ⎧ X = 2
⎨ ⇒⎨
⎩10 X + 5Y − 50 = 0 ⎩Y = 6
Punctul E1 de coordonate (2, 6) din fig. 3.10. indică combinaţia optimă (2 unităţi
din bunul X şi 6 unităţi din bunul Y) sau punctul de echilibru al consumatorului,
întrucât, cu venitul său de 50 u.m. el atinge curba de indiferenţă cea mai ridicată
posibil, care-i asigură o utilitate de: U=X(Y-2)=2(6-2)=8. Deci, curba de indiferenţă
U1 din fig. 3.10 este definită de funcţia:
U=U(X,Y)=X×(Y-2)=8, sau
8
Y = 2 + , (3.31)
X
Triunghiul haşurat cuprinde toate posibilele combinaţii pe care le poate alege
consumatorul în limita venitului său de 50 u.m., deci cele care îndeplinesc condiţia:
Px ⋅ X + Py ⋅ Y ≤ V , (3.32)
Dar, toate aceste combinaţii reprezintă o alocare a venitului de 50 u.m. neoptimală, în
afara alegerii din punctul E1, care se situează pe curba de indiferenţă U1. Toate
celelalte alegeri cuprinse în triunghiul haşurat, chiar situate pe dreapta bugetară
(combinaţii realizate prin cheltuirea integrală a venitului) s-ar plasa pe curbe de
indiferenţă aflate la stânga lui U1, deci s-ar asigura un nivel de utilitate mai redus,
cum uşor se poate intui din fig. 3.10.
U = U ( X,Y ) = X (Y − 2)
Px1 = 10 → U1 = 8
Px 2 = 4 → U2 = 20
Px 3 = 2 → U3 = 40
8
Curba U1:Y = 2 +
X
20
Curba U2 :Y = 2 +
X
40
Curba U3:Y = 2 +
X
3.3.5.3. Efectul variaţiilor de preţ

Ce se întâmplă atunci când se modifică preţurile celor două bunuri sau doar al
unuia dintre ele? Altfel exprimat, când se modifică preţul relativ, adică preţul unui
bun exprimat prin preţul celuilalt. Pe de o parte, se modifică panta dreptei bugetare
(am văzut că aceasta este egală tocmai cu raportul dintre Px şi Py). Pe de altă parte, se
modifică şi puterea de cumpărare a venitului nominal rămas nemodificat, adică

numărul de bucăţi ce pot fi cumpărate cu o mărime dată a venitului nominal, care se
mai numeşte şi venit real. Aceasta va creşte şi deci va asigura o ridicare a nivelului de
utilitate, dacă preţul va scădea, sau se va diminua, reducând nivelul de utilitate, dacă
preţul se va majora.
Dacă în exemplul anterior am presupune că Px se reduce de la 10 u.m. la 4 u.m.,
Py rămânând nemodificat, cu acelaşi venit, de 50 u.m., se va putea procura o cantitate
maximă de 50:4=12,5 unităţi din bunul X în loc de 5, astfel încât dreapta bugetară,
menţinându-şi neschimbat punctul de intersecţie cu ordonata, îşi va deplasa
extremitatea de pe abscisă de la punctul B(5;0) la C(12,5;0). Desigur, se va modifica
şi ecuaţia dreptei bugetare, care devine:
4
Y = − X + 10 , (3.33),
5
şi ecuaţia funcţiei de utilitate şi, o dată cu acestea, poziţia punctului de echilibru al
consumatorului. Printr-un calcul similar celui prin care am determinat coordonatele
punctului E1 din fig. 3.10 aflăm noul punct de echilibru al consumatorului, E2, de
coordonate (5;6). Noul nivel al utilităţii maxime obţinute prin creşterea cantităţii
consumate din bunul X, ca urmare a reducerii preţului său, este de:
U2 = X ⋅ (Y − 2) = 5 ⋅ (6 − 2) = 20
Ecuaţia noii curbe de indiferenţă va fi:
20
Y = 2+ , (3.34)
X
Dacă preţul bunului X se va mai reduce odată, ajungând la 2 u.m., cantitatea maximă
ce va putea fi consumată din X creşte la 25 unităţi (venitul şi Py rămân neschimbate).
Ecuaţia noii drepte bugetare va fi:
2
Y = − X + 10 , (3.35)
5
Coordonatele noului punct de echilibru vor fi (10;6), iar ecuaţia curbei de indiferenţă,
cu un nivel de utilitate de această dată de 40, va fi:
40
Y = 2+ , (3.36)
X
Se observă deci că reducerea preţului unuia dintre bunuri, în condiţiile menţinerii

constante a preţului celuilalt bun şi a venitului, are ca efect, pe de o parte, creşterea
puterii de cumpărare sau a nivelului venitului real, care va permite plasarea
consumatorului pe o curbă de indiferenţă situată mai la dreapta, deci obţinerea unui
nivel de utilitate mai ridicat, iar pe de altă parte, diminuarea pantei dreptei bugetare
sau ratei marginale de substituire. Diminuarea pantei (în cazul reducerii lui Px) sau
creşterea ei (în cazul majorării lui Px) are loc prin rotirea dreptei bugetare în jurul
punctului A (din fig. 3.10), care rămâne fix, ca urmare a faptului că preţul Py şi
venitul nu se modifică.
Dacă se modifică ambele preţuri, venitul menţinându-se constant, pot apare
următoarele situaţii: a) Px şi Py se modifică în aceeaşi proporţie, de exemplu n, şi în
acelasi sens, panta dreptei bugetare rămâne neschimbată:
n ⋅ Px Px
panta = =
n ⋅ Py Py
Apar însă şi aici două cazuri:

a1) dacă n>1, adică dacă preţurile cresc în aceeaşi proporţie, n, cu venitul V,
neschimbat, individul îşi va putea procura o cantitate maximă din bunul X sau din
bunul Y de n ori mai mică, ceea ce, grafic, se va reprezenta printr-o deplasare a
dreptei bugetare, paralelă cu ea însăşi, spre originea axelor de coordonate (vezi, fig.
3.11). Desigur, mai este necesară condiţia, atunci când bunurile X şi Y sunt
imperfecte divizibile, ca
max.(nPx, nPy) £ V (3.37)
Altfel, nu ar mai putea fi procurată cu venitul V nici o unitate din cele două bunuri.
Aşa cum se observă din figura 3.11.a), noii poziţii a dreptei bugetare, d1, îi
corespunde curba de indiferenţă U1, care, evident, reprezintă un nivel mai scăzut de
utilitate sau - cum se mai poate spune - un standard de viaţă mai redus.
a2) dacă, dimpotrivă n<1, adică dacă preţurile scad în aceeaşi proporţie, fără a se
modifica venitul nominal, dreapta bugetară se va deplasa tot paralel cu ea însăşi, dar
în direcţie opusă originii axelor de coordonate (în poziţia d2 din fig. 3.11.a), căreia îi
va corespunde curba de indiferenţă U2).
b) Px şi Py se măresc, ambele, dar nu în aceeaşi proporţie, ci Px de n ori, iar Py
de m ori. Şi aici sunt două cazuri:
b1) dacă Px se măreşte într-o proporţie mai mare decât Py (deci n>m), cantitatea
maximă ce poate fi procurată din X cu venitul V rămas constant se micşorează mai
mult decât cantitatea maximă din Y, astfel încât dreapta bugetară se deplasează în
poziţia d1, din fig. 3.11.b), mărindu-şi panta.
b2) dacă, dimpotrivă, Px se măreşte într-o proporţie mai mică decât Py (deci
n<m), dreapta bugetară se va deplasa în poziţia d2, diminuându-şi panta (vezi fig.
3.11.b). Se observă, din reprezentarea grafică, faptul că în ambele cazuri, b1 şi b2,
nivelul utilităţii exprimat de curbele de indiferenţă U1 şi U2 este inferior situaţiei
iniţiale.
c) Px şi Py se micşorează ambele, dar, de asemenea, nu în aceeaşi proporţie, ci Px
de n ori, iar Py de m ori, n¹m. Aceleaşi două situaţii:
c1) dacă Px se micşorează într-o proporţie mai mare decât Py (deci daca n>m),
cantitatea maximă ce poate fi procurată din bunul X cu venitul constant V creşte şi ea
intr-o proporţie mai mare decât cea din bunul Y. Dreapta bugetară se deplasează din
poziţia d0 în poziţia d1 diminuându-şi panta (vezi, fig. 3.11.c).
c2) dacă, dimpotrivă, Px se micsorează într-o proporţie mai mică decât Py (deci
dacă n<m), dreapta bugetară se deplasează din poziţia d0 în poziţia d2.
Se observă, din reprezentarea grafică (fig. 3.11.c) faptul că, în ambele cazuri,
curbele de indiferenţă corespunzătoare noilor poziţii ale dreptei bugetare, U1 şi U2,
sunt la dreapta curbei iniţiale U0, deci exprimă un nivel mai ridicat de utilitate.
d) Px şi Py variază în proporţii şi sensuri diferite. Fără a mai aprofunda analiza, să

reţinem şi aici două cazuri:
d1) dacă Px se măreşte de n ori, iar Py se micşorează de m ori, dreapta bugetară
suferă un proces de răsucire, ajungând în poziţia d1 din fig. 3.11.d), mărindu-şi panta.
d2) dacă Px se micşorează de n ori în timp ce Py se măreşte de m ori, fără ca
venitul nominal să se modifice, ne dăm seama, printr-un rationament similar celor de
mai sus că dreapta bugetară se deplasează în poziţia d2, diminuându-şi panta.
3.3.5.4. Efectul variaţiilor de venit
Când se modifică doar venitul nominal, preţurile celor două bunuri ramânând
neschimbate, situaţia este asemănătoare cu cea descrisă la situaţia a) de mai sus,
creşterea sau diminuarea puterii de cumpărare a consumatorului şi deci a nivelului său
de satisfacţie datorându-se de această dată creşterii sau diminuării venitului şi nu
diminuării sau creşterii preţurilor celor două bunuri în aceeaşi proporţie.
Deci, o creştere a venitului determină deplasarea dreptei bugetare şi a curbei de
indiferenţă corespunzătoare spre dreapta , paralele cu ele însele, iar o diminuare a
venitului determină deplasarea paralelă spre stânga, aşa cum arată reprezentarea
grafică din fig. 3.11.a).
Desigur, realităţile pieţei în care se mişcă şi ia decizii consumatorul se pot înfăţişa
şi în numeroase alte situaţii, rezultate din diversele combinaţii ale cazurilor prezentate
mai sus.
Studierea efectelor variaţiilor preţurilor şi venitului asupra comportamentului
consumatorului ne va permite o mai bună înţelegere a conţinutului teoriei cererii la
care trecem în tema următoare.
4. TEORIA CERERII
Studierea comportamentului consumatorului prin intermediul abordării ordinale a

utilităţii cu ajutorul curbelor de indiferenţă ne permite ca, în cadrul acestui capitol, să
deducem cele două "legi de mişcare a cererii: cererea pentru un bun "normal" este
funcţie descrescătoare de preţul său şi o funcţie crescătoare de venit. Pentru a
măsura intensitatea relaţiei care se stabileşte între cerere, pe de o parte, şi preţuri sau
venituri, pe de altă parte, vom utiliza conceptul de elasticitate: elasticitatea - preţ,
directă şi încrucişată, şi elasticitatea - venit. În funcţie de valorile pe care le iau aceste
elasticităţi vom putea clasifica bunurile în mai multe categorii.
4.1. Cererea şi preţurile
Relaţia dintre cantitatea cerută de un consumator dintr-un anumit bun şi nivelul

preţului său este exprimată de funcţia cererii în raport de preţ.
4.1.1. Funcţia de cerere

4.1.1.1. Construcţia curbei cererii individuale
Curba cererii individuale pentru un anumit bun arată cum evoluează cererea unui
individ pentru acel bun atunci când preţul acestuia variază. Pentru a o construi, putem
folosi exemplul luat pentru analiza echilibrului consumatorului, reprezentat grafic în
fig. 3.10. Dacă vom înlocui în această figură, pe ordonată, cantităţile din bunul Y cu
diferitele niveluri de preţ, Px, ale bunului X, iar pe abscisă vom lăsa cantităţile din
bunul X, vom obţine în fig. 4.1. o curbă care descrie modul cum se modifică cererea
unui individ pentru bunul X atunci când variază preţul acestui bun, adică
reprezentarea grafică a funcţiei X = f(Px). Astfel, pentru Px = 10 u.m., cererea
individului pentru bunul X corespunzătoare punctului de echilibru E1, este de 2
unităţi, ceea ce reprezintă coordonatele punctului A(2,10). Când Px scade la 4 u.m.,
cererea individului pentru bunul X, corespunzătoare punctului de echilibru E2, se
măreşte la 5 unităţi. Astfel avem coordonatele punctului B(4,5). Iar când Px scade la
2, cererea individului pentru bunul X, corespunzătoare punctului de echilibru E3, se
ridică la 10, ceea ce se înseamnă că punctul C are coordonatele 10 şi 2. Punctele A, B
şi C ne orientează doar în trasarea curbei cererii. Cu numai trei puncte, această curbă
nu poate fi decât aproximativă. Ne-ar fi trebuit un număr foarte mare de puncte de
echilibru pentru a obţine o imagine relativ fiabilă a evoluţiei cererii la variaţia
preţului.
Curba cererii descrie prima lege a cererii: cererea unui bun este funcţie
descrescătoare de preţul său. Desigur că acest rezultat nu este valabil decât în
condiţiile "caeteris paribus", adică dacă toate celelalte elemente - şi în special preţul
altor bunuri, venitul consumatorului, climatul economic şi social-politic - nu variază.
4.1.1.2. Ecuaţia unei funcţii de cerere liniare şi interpretarea ei
Pentru simplificarea calculelor, să presupunem că o reprezentare corectă a
ansamblului curbei cererii ar fi obţinută doar prin unirea punctelor A(2,10) şi C(10,2).
Aceasta ar însemna că dependenţa cantităţii cerute faţă de preţ este liniară, curba
cererii prezentându-se sub forma unei drepte, ca în fig. 4.2.
După cum s-a arătat şi mai sus, la constrângerea bugetară, ecuaţia unei drepte este
de forma y = ax + b, unde "a" măsoară panta dreptei, iar "b" este o constantă (nivelul
minim sau maxim - depinde de semnul lui "a" - al lui Y, independent de nivelul lui
X). Prin analogie cu această expresie generală a ecuaţiei unei drepte, se poate scrie
ecuaţia cererii pentru un bun X sub forma:
X = a ⋅ Px + b (4.1.)
unde X este cantitatea cerută din bunul X şi care variază în funcţie de preţul Px al
acestui bun, iar a<0, deoarece între X şi Px, conform primei legi a cererii, există o
relaţie inversă sau descrescândă. Am putea scrie ecuaţia dreptei AC dacă am avea
valoarea necunoscutelor a şi b. Pentru a le determina, rezolvăm sistemul de două
ecuaţii cu două necunoscute de mai jos:
2 = 10a + b (4.2.)
deoarece punctul A(X=2; Px=10) este situat pe dreapta cererii, iar coordonatele lui
trebuie să verifice ecuaţia 4.1.
10 = 2a + b (4.3.)
deoarece şi punctul C de coordonate X=10 iar Px=2 este situat pe dreapta cererii, iar
coordonatele lui trebuie să verifice ecuatia 4.1.
Rezolvând sistemul format din ecuaţiile 4.2. şi 4.3., obţinem: a=-1, iar b=12.
Rezultă că ecuaţia funcţiei de cerere exprimată grafic prin dreapta din fig. 4.2.
este:
X = − Px + 12 (4.4.)
Cum interpretăm această ecuaţie? Faptul că nu există decât o singură variabilă
explicativă, Px, nu înseamnă că volumul cererii de consum pentru bunul X este
influenţat numai de preţul acestui bun, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere.
Ecuaţia 4.4. indică faptul că dacă se menţin neschimbate toate celelalte variabile
susceptibile a afecta consumul bunului X, acesta evoluează conform relaţiei X = -
Px+12.
De exemplu, ecuaţia completă a cererii ar putea fi:
X = 10 − Px + 2Py − 2P + 0,2V (4.5.)

unde P reprezintă nivelul general al preţurilor celorlalte bunuri, iar V venitul.
Cunoscând valorile acestor variabile în momentul studierii cererii în funcţie de preţul
lui X, de exemplu, Py = 5, P = 10, iar V = 60 şi înlocuindu-le în ecuaţia 4.5.,
obţinem:
X = 10 − Px + 2,5 − 2 ⋅ 5 − 2 ⋅ 10 + 0,2 ⋅ 60
adică X = -Px + 12; deci numărul 12 cuprinde singur efectul tuturor celorlalţi factori
de influenţă pe care i-am presupus constanţi.
În această formă, ecuaţia funcţiei de cerere indică faptul că cererea maximă
pentru bunul X, de 12 unităţi, este atunci când preţul acestuia devine 0. Se observă,
din fig. 4.2., că, dincolo de punctul D(12,0), nevoia este saturată, iar utilitatea
marginală devine negativă. La cealaltă extremitate a "curbei" cererii, în punctul
E(0,12), preţul maxim pe care cumpărătorul consumator este dispus să-l plătească
pentru bunul X este inferior lui 12 deoarece dacă Px = 12, cererea pentru bunul X ar
deveni zero.
4.1.2. Efectul de substituţie (efectul de preţ pur) şi efectul

de venit: definirea şi delimitarea lor
Deci, cererea pentru un anumit bun este o funcţie descrescândă de preţ, toate
celelalte condiţii rămânând neschimbate (clauza caeteris paribus). Am văzut însă deja,
în paragraful 3.3.5.3., că variaţia lui Px nu lasă în realitate toate celelalte condiţii
neschimbate. Rezultatul variaţiei lui Px poate fi descompus în două efecte:
A. Efectul de substituţie (numit şi efectul preţ), care măsoară variaţia din
cererea pentru un bun provocată de schimbarea preţului său relativ, în condiţiile
menţinerii constante a venitului real, adică a nivelului de utilitate oferit de noile
combinaţii de bunuri.
Acest efect va fi mereu negativ, deoarece variaţia preţului relativ al unui bun în
raport cu alte bunuri substituibile va antrena întotdeauna o variaţie în sens invers a
consumului său. Astfel, o creştere a lui Px în raport cu Py va incita întotdeauna pe
consumatorul raţional să diminueze consumul lui X, pentru a-l substitui cu Y, care,
deşi nu şi-a modificat preţul propriu, a devenit mai ieftin ca urmare a scumpirii lui X.
Dimpotrivă, o reducere a lui Px va antrena substituirea bunului Y de către bunul X.
Construind curba cererii în maniera folosită la fig. 4.1., am presupus implicit că
întreaga variaţie a cererii pentru bunul X era provocată numai de efectul preţ, ceea ce
nu este tocmai exact. Pentru a fi construit o curbă a cererii determinate strict de
efectul preţ, pe care o putem numi curbă de cerere compensată, ar fi trebuit să
eliminăm partea variaţiilor de consum determinate de modificarea puterii de
cumpărare sau a venitului real, deci efectul venit.
Curba cererii compensate exprimă relaţia de dependenţă între preţul unui bun
şi cantitatea cerută din el, în condiţiile menţinerii constante a preţurilor celorlalte
bunuri şi a utilităţii sau venitului real.
B. Efectul venit, măsoară variaţia cererii pentru un anumit bun, provocată de
modificarea venitului real sau utilităţii, ca urmare a variaţiei preţului unui bun, în
condiţiile menţinerii neschimbate a preţurilor celorlalte bunuri şi a venitului
nominal.
De această dată, menţinem neschimbat venitul nominal. Când bunul X se
ieftineşte. adică Px se diminuează, puterea de cumpărare sau "venitul real" al
individului creşte. Cu acelaşi venit nominal, consumatorul va putea mări cantitatea
cumpărată din bunul X, nu prin substituirea lui Y - când şi-ar fi menţinut neschimbat
nivelul utilităţii, rămânând pe aceeaşi curbă de indiferenţă - ci, pentru că, bunul X
devenind mai ieftin, cu acelaşi venit nominal poate cumpăra mai multe unităţi din
acest bun. În felul acesta individul îşi măreşte nivelul satisfacţiei obţinute cu acelaşi
venit nominal, deplasându-se pe o curbă de indiferenţă situată la dreapta, mai ridicată.
Şi invers, dacă Px se majorează, cu acelaşi venit nominal individul îşi va putea
procura o cantitate mai mică din bunul X, adică puterea de cumpărare sau venitul său
real se diminuează, determinând plasarea consumatorului pe o curbă de indiferenţă
situată mai la stânga, cu un nivel de utilitate mai scăzut.
Deci, ca urmare a efectului venit, cererea pentru bunul X creşte atunci când preţul
său se diminuează provocând sporirea venitului real sau a puterii de cumpărare a
venitului nominal rămas neschimbat; cererea pentru bunul X scade atunci când preţul
acestuia creşte, provocând diminuarea venitului real sau puterii de cumpărare a
venitului nominal rămas neschimbat. Regăsim astfel conţinutul primei legi a cererii,
care exprimă interdependenţa dintre variaţia cererii pentru un anumit bun şi variaţia
preţului bunului respectiv.
C. Delimitarea efectului de substituţie şi a efectului de venit
Cele două efecte ale modificării preţului bunului X în condiţiile menţinerii
neschimbate a preţurilor celorlalte bunuri şi a venitului nominal se produc
concomitent. Cum putem delimita variaţia din cererea pentru bunul X datorată
efectului de substituţie şi cea datorată efectului de venit? Să revenim la exemplul din
paragraful 3.3.5.2 cu reprezentarea grafică din fig. 3.10 şi să plecăm de această dată
de la punctul de echilibru al consumatorului E2, care reprezintă combinaţia optimală
de 5 unităţi din bunul X şi 6 unităţi din bunul Y, în condiţiile unui venit monetar de 50
u.m., a preţurilor Px = 4 u.m. iar Py = 5 u.m. şi a unei funcţii de utilitate definite de
ecuaţia U = U(X, Y) = X(Y-2). Dacă preţul bunului X se diminuează de la Px = 4 u.m.
la Px = 2.u.m., toate celelalte (adică preţul Py, venitul nominal V şi funcţia de
utilitate) rămânând neschimbate, noul punct de echilibru al consumatorului* (noua
combinaţie optimală) devine punctul E3, de coordonate 10 şi 6 (adică acea combinaţie
sau "coş de consum" formată din 10 unităţi din bunul X şi 6 unităţi din bunul Y).
Deci, faţă de situaţia anterioară, cererea individului pentru bunul X a crescut cu 5
unităţi. Întrebarea este: cât din această variaţie este datorată efectului de substituţie
(Es) şi cât efectului de venit (Ev). Răspunsul îl putem afla folosindu-ne de
reprezentarea grafică din fig. 4.3.
* Se determină foarte simplu:
U m X Px
condiţia de echilibru: = ;
U mmY Py
∂U
Um X = = Y − 2;
∂X
∂U
U mY = = X;
∂Y
Y −2 2
= ;
X 5
Ecuaţia constrângerii bugetare este: V = PxX + PyY, adică 50 = 2X + 5Y
⎧2 X − 5Y + 10 = 0 ⎧ X = 10
Avem sistemul: ⎨ ⇒⎨
⎩2 X + 5Y − 50 = 0 ⎩Y = 6
Pentru determinarea efectului de substituţie, pornind de la definiţia acestuia, trebuie să

ne menţinem în continuare pe curba de indiferenţă U2 (deoarece nivelul utilităţii sau
"venitului real" nu se modifică), substituind bunul Y cu bunul X până în punctul în
P 2
care RMS devine egală cu noul raport de preţuri x = . Coordonatele acestui punct
Py 5
2
(E') le determinăm dintr-un sistem format din alte două ecuaţii: RMS = , adică
5
Um X 2
= , ceea ce înseamnă:
U mY 5
Y −2 2
= sau 2 X = 5(Y − 2) (4.6)
X 5
şi:
U2 = X (Y − 2) , adică 20 = X (Y − 2) (4.7)
2X
Din ecuaţiile 4.6 şi 4.7 rezultă: Y − 2 =
5
2X 2⋅5 2
20 = X ⋅ ⇒ x 2 = 50 ⇒ x = 5 ⋅ 2 = 7,07 , iar Y = 2 + = 4,8 .
5 5
Deci, punctul E' va avea coordonatele 7,07 si 4,8, ceea ce înseamnă că în condiţiile
noului raport de preţuri, aceeaşi utilitate U2 ar fi obţinută prin consumarea a 7,07
unităţi din bunul X şi 4,8 unităţi din bunul Y, dar cu cheltuială de numai 7,07×2+4,8×
5=38,14 u.m.. Deci, efectul pur de substituţie, definit ca variaţie a cererii pentru
produsul X determinată numai de variaţia preţului acestui bun în condiţiile menţinerii
neschimbate a utilităţii (sau, "venitului real" sau puterii de cumpărare) şi preţurilor
celorlalte bunuri (în speţă, a bunului Y) este diferenţa dintre cantitatea cerută din X în
punctul E' şi cea cerută din X în punctul E2:
Es = 7,07 − 5 = 2,07
Ca urmare însă a faptului că venitul nominal al consumatorului rămâne
neschimbat, de 50 u.m., faţă de 38,14 u.m. cât îi sunt necesare în punctul E', individul
îşi poate permite să consume mai mult şi din bunul X şi din bunul Y, aşa cum indică
punctul de echilibru E3 de coordonate (10;6). Variaţia cantităţii cerute din bunul X ca
urmare a creşterii nivelului utilităţii sau "venitului real" datorate reducerii preţului
bunului X, în condiţiile menţinerii neschimbate a venitului monetar şi preţului bunului

Y este egală cu 10-7,07 = 2,93 şi reprezintă tocmai efectul de venit.
Deci, efectul total al modificării pretului Px asupra cererii acestui bun, de 5
unităţi, se descompune în:
• efect pur de substituţie, de 2,07 unităţi
• efect de venit, de 2,93 unităţi.
Pentru determinarea grafică a efectului de substituţie şi a celui de venit, se
procedează astfel (vezi fig. 4.3.):
1. Se pleacă de la datele iniţiale: Px=4 u.m.; Py=5.u.m.; V=50 u.m.; U=U(X,Y)=X×
(Y-2), pe baza cărora se trasează dreapta bugetară AB şi se determină punctul de
echilibru E2(5;6), situat pe curba de indiferenţă U2, a cărei ecuaţie este:
20
; Y = 2+
X
2. Dacă Px se reduce la Px=2 u.m., toate celelalte date rămânând neschimbate, trasăm
noua dreaptă bugetară AC şi determinăm noul punct de echilibru E3(10;6) prin
care vom duce noua curbă de indiferenţă U3, având ca ecuaţie:
40
. Y = 2+
X
3. Proiecţiile punctelor de echilibru E2 şi E3 pe abscisă sunt D(5;0) şi, respectiv,
F(10;0). Segmentul DF, având o mărime egală cu 5 unităţi din bunul X,
reprezintă efectul total al reducerii lui Px.
4. Pentru determinarea efectului de substituţie, conform definiţiei sale, trebuie să ne
menţinem pe curba de indiferenţă U2, dar să ajungem în acel punct al ei în care
P 2
RMS sau panta este egală cu noul raport de preţuri x = , condiţia de
Py 5
optimalitate a alegerii consumatorului. Dacă s-au trasat corect curbele U2 şi U3,
ca şi dreapta AC, punctul pe care-l căutăm, E', îl descoperim ducând la curba U2
o tangentă paralelă cu dreapta AC. Punctul de tangenţă al dreptei d', paralelă cu
AB , la curba U2 este exact punctul E', a cărui proiecţie pe abscisă este punctul
G, de coordonate (7,07 şi 0)**. Segmentul DG reprezintă efectul pur de
substituţie, deoarece între punctele E2 şi E' nivelul utilităţii sau venitului real
rămâne neschimbat, pentru că suntem pe aceeaşi curbă de indiferenţă, U2,
modificându-se doar panta sau RMS ca urmare a modificării raportului dintre
preţurile celor două bunuri; GF , diferenţa până la efectul total, nu este altceva
decât efectul de venit, care măsoară rezultatul ridicării puterii de cumpărare
provocate de scăderea lui Px. Între punctele E' şi E3 numai nivelul venitului real
se schimbă (consumatorul plasându-se pe o curbă de indiferenţă mai ridicată), dar
raportul preţurilor este menţinut constant, panta fiind aceeaşi în E' şi E3.
4.1.3. Paradoxul lui Giffen

Din exemplul de mai sus se observă că efectul de substituţie şi efectul de venit se
completează unul pe altul, fiind de acelaşi semn. Astfel, creşterea cantităţii cerute din
bunul X ca urmare a reducerii preţului acestuia este datorată, pe de o parte, substituirii
** 7,o7 se determină citind pe scara abscisei.

bunului Y de către bunul X devenit relativ mai ieftin, iar pe de altă parte, creşterii
puterii de cumpărare a venitului nominal rămas nemodificat, exprimată în unităţi din
bunul X ieftinit. La fel se întâmplă şi în cazul creşterii preţului unui bun: aceasta
provoacă, pe de o parte, substituirea bunului scumpit de către alt bun devenit relativ
mai ieftin, iar, pe de altă parte, creşterea preţului, reducând puterea de cumpărare a
individului (când toate celelalte condiţii rămân neschimbate), determină o reducere şi
într-o mai mare măsură a cererii pentru bunul devenit relativ mai scump. Chiar dacă
ponderea fiecăruia dintre aceste efecte nu poate fi prea uşor determinată, rezultatul
global al creşterii preţului unuia dintre cele două bunuri din "coşul" de consum este
mai mult decât evident: consumul sau cererea pentru bunul respectiv se va diminua. În
cazul scăderii acestui preţ, consumul sau cererea pentru bunul respectiv va creşte.
Acesta este cazul general.
În cazul unor populaţii cu venit scăzut există însă anumite bunuri şi în special
cele de strictă necesitate, dar considerate de către consumator "inferioare", cum ar fi
cartofii, carnea cu os şi grăsime, pâinea neagră etc., la care creşterea preţului nu mai
determină reducerea cererii sau consumului lor, ci, dimpotrivă, sporirea acestuia. De
ce? Puterea de cumpărare a consumatorilor săraci fiind limitată, creşterea preţului la
produsele de strictă necesitate îi obligă să renunţe la consumul altor bunuri, de mai
bună calitate dar mai scumpe, şi să le înlocuiască cu cele "inferioare", dar oricum
relativ mai ieftine, chiar dacă preţul lor a crescut. În acest caz, efectul venit este
negativ: consumul sau cererea de bunuri cărora li se majorează preţul sporeşte în loc
să se diminueze. Când nivelul de trai se îmbunătăţeşte prin creşterea veniturilor,
consumatorul îşi va diminua cererea pentru aceste bunuri "inferioare" în favoarea
bunurilor "normale". Dimpotrivă, cererea pentru ele creşte la o majorare a preţului lor
atunci când nivelul de trai se înrăutăţeşte, când veniturile se reduc.
Acest comportament aparent paradoxal este denumit Paradoxul lui Giffen, după
numele economistului englez care a constatat o astfel de situaţie în Irlanda secolului al
XIX-lea, unde, ca urmare a creşterii generale a preţurilor produselor agricole din
cauza unei recolte proaste, ţăranii, sărăciţi, şi-au orientat resursele lor limitate spre
procurarea cartofilor pentru a-şi asigura hrana, mărind astfel cererea pentru ei, deşi şi
preţul acestora se ridicase.
Prezentarea "paradoxului lui Giffen" are importanţă pentru a ne face să înţelegem
de ce este necesară distincţia între efectul - preţ şi efectul venit. Prima lege a cererii,
adică cererea este o funcţie descrescătoare de preţ, este valabilă dacă luăm în
considerare doar efectul de substituire, deci efectul pur al schimbării preţurilor
relative. Efectul venit provocat de modificarea preţului poate determina o evoluţie
inversă a cererii faţă de cea prezisă de prima lege a ei.
4.1.4. De la cererea individuală la cererea pieţei

Până aici ne-am ocupat de cererea consumatorului individual. Concluziile
desprinse le putem extinde însă la întreaga cerere a pieţei pentru un anumit produs,
dacă vom presupune că toţi purtătorii acestei cereri sunt confruntaţi cu acelaşi preţ,
fără ca cererea unora să fie influenţată de cererea altora. În aceste condiţii, cererea
totală exprimată pentru fiecare nivel de preţ este suma cererilor individuale
corespunzătoare. Grafic, reprezentarea cererii totale a pieţei unui anumit bun se
determină prin aşa-numita "însumare pe orizontală". Dacă presupunem că cererea
totala de pe o piaţă este formată din două cereri individuale, conform tabelului de mai
jos, atunci se observă că, pentru fiecare nivel de preţ, cererea pieţei va fi suma
cererilor individuale corespunzătoare.
Tebelul nr.4.1. - Formarea cererii totale a pieţei
Preţul Cererea Cererea Cererea

(u.m./buc. individuală individual totală a
) C1 ă pieţei
C2
200 20 10 30
150 30 20 50
110 60 40 100
80 100 70 170
60 150 120 270
50 220 180 400
Pentru a prezenta grafic, după ce trasăm curbele cererilor individuale, vom determina
punctele curbei cererii totale a pieţei însumând "pe orizontală" cantităţile individuale
corespunzătoare fiecărui nivel de preţ şi apoi le vom uni.
Aceeaşi manieră va fi folosită şi pentru "n" cereri individuale de pe piaţa unui bun
oarecare.
În continuare, toate raţionamentele vor fi efectuate în termeni de cerere totală
pentru un bun.
4.1.5. Elasticitatea cererii faţă de preţ

În general, conceptul de elasticitate a unei mărimi exprimă gradul de sensibilitate
a mărimii respective la variaţiile survenite în factorii care o influenţează.
Cererea pieţei pentru un bun oarecare suferă influenţa a numeroşi factori, dar mai
uşor cuantificabilă este cea manifestată de propriul preţ, de preţurile altor bunuri şi de
venitul consumatorilor purtători ai cererii. Alţi factori ar putea fi variaţia numărului
populaţiei unei anumite regiuni, informaţiile privind modificarea calităţii bunurilor
respective, apariţia unor substituenţi, anticipările legate de evoluţia inflaţiei etc.
Având în vedere posibilităţile de determinare, vom studia în continuare
elasticitatea cererii pentru un bun în funcţie de propriul său preţ, denumită pe scurt şi
elasticitatea - preţ, elasticitatea cererii pentru un bun în funcţie de preţul altui bun,
denumită pe scurt elasticitate preţ încrucişată şi elasticitatea cererii în funcţie de
venitul consumatorilor, denumită pe scurt elasticitate-venit.
4.1.5.1. Elasticitatea cererii unui bun faţă de propriul lui preţ

Să mai precizăm că înclinaţia curbei cererii unui anumit bun în funcţie de preţul
său depinde şi de modul de alegere a scării pe cele două axe de coordonate. Astfel, de
exemplu, cele două curbe din fig. 4.5. de mai jos reprezintă una şi aceeaşi curbă a
cererii, trasată conform corelaţiilor exprimate în tab. 4.1. între preţ şi cererea totală a
pieţei, numai că în partea a) segmentele de pe ordonată sunt egale cu cele de pe
abscisă, în timp ce în partea b) segmentele de pe abscisă sunt de trei ori mai mici
fiecare decât cele de pe ordonată.
Deci, firesc, deoarece distanţele de pe abscisa graficului din dreapta sunt de trei
ori mai mici decât cele de pe graficul din stânga, panta curbei b) este de trei ori mai
mare decât panta curbei a).
Şi-atunci, pentru a putea măsura reacţia cererii pentru un bun la variaţiile
propriului preţ, în vederea comparării cu situaţia altor bunuri, indiferent de scara
folosită pentru reprezentarea grafică, este necesar să operăm cu exprimări procentuale.
Aşa ajungem la conceptul de elasticitate a cererii în diferitele sale variante.
Elasticitatea - preţ a cererii pentru un anumit bun reprezintă gradul de
sensibilitate a cererii sau reacţia ei la variaţiile intervenite în nivelul pretului
bunului respectiv. Ea se determină ca raport între procentul de variaţie a cantităţii
cerute şi procentul de variaţie a preţului său, altfel spus, raportul dintre variaţia
relativă a cantităţii cerute ⎛⎜ ΔX ⎞⎟ şi variaţia relativă a preţului ⎛⎜ ΔPx ⎞⎟ .
⎝ X ⎠ ⎝ Px ⎠
ΔX
ΔX Px ΔX Px
EPx = X = ⋅ = ⋅ (4.8.),
ΔPx X ΔPx ΔPx X
Px
unde: EPx= coeficientul de elasticitate - preţ; DX = variaţia cantităţii cerute din bunul
X; ΔPx= variaţia nivelului preţului bunului X.
Determinarea elasticităţii - preţ ridică însă unele probleme practice legate de
intervalul de variaţie pe care o calculăm. Fixarea intervalului de variaţie depinde, la
rândul ei, de natura bunului respectiv (dacă este parţial sau perfect divizibil, conform
paragrafului 3.2.1.), cât şi de informaţiile legate de curba cererii (dacă îi este sau nu
cunoscută funcţia matematică).
4.1.5.1.1. Elasticitatea "arc". Să luăm două puncte, B şi E de pe curba cererii
trasată în fig. 4.6. realizată pe baza datelor din tab. 4.1.
În felul acesta am ales o porţiune sau un "arc" al curbei. Pentru a determina

elasticitatea preţ a cererii când trecem de la punctul E (care arată că la preţul de 60
u.m. pe bucată se cer 270 bucăţi din bunul X) la punctul B (care arată că atunci când
preţul se ridică la 150 u.m. cantitatea cerută se reduce la 50 buc.), calculăm
coeficientul de elasticitate conform formulei (4.8.):
ΔX Px XB − XE PxE 50 − 270 60
EPxE−B = ⋅ = ⋅ = ⋅
ΔPx X PxB − PxE XE 150 − 60 270
−220 60
EPxEB = ⋅ = −0,54
90 270
Acest coeficient rezultă din faptul ca în timp ce preţul a crescut cu 150%, adică
150 − 60 270 − 50
⋅ 100 , cantitatea cerută a scăzut cu numai 81,48%, adică ⋅ 100 .
60 270
Deci, cantitatea cerută s-a modificat într-o proporţie mai mică decât preţul şi în sens
invers (de aici semnul "-" din faţa rezultatului), motiv pentru care putem afirma că, în
acest caz, cererea este de elasticitate subunitară. Rezultatul va fi diferit când vom trece
de la punctul E la punctul D ( E 170 − 270 60
= ⋅ , ),
= −111 la punctul C
PXE − D
80 − 60 270
⎛ 100 − 270 60 ⎞ sau la punctul A ⎛⎜ EP 30 − 270 60 ⎞
⎜ E PxE −C = ⋅ = −0,71⎟ , = ⋅ = −1,47⎟ , cum este şi
⎝ 110 − 60 270 ⎠ ⎝ xE − A
200 − 60 70 ⎠
firesc. Dar, algebric, - 1,11 sau - 1,47 sunt mai mici decât 1, iar în realitate, când
trecem de la punctul E la punctul D sau A variaţia relativă a cantităţii cerute este mai
mare decât variaţia relativă a preţului. Semnul "-" are doar semnificaţia că cele două
mărimi - cererea şi preţul - variază în sens invers. Pentru a reflecta în mod real
raportul dintre variaţiile relative ale celor două mărimi, vom calcula coeficientul de
elasticitate în valori absolute, punând în formula (4.8.) semnul "-" între paranteze
(subliniind astfel caracterul convenţional al acestuia) în faţa raportului, aşa cum am
procedat şi la determinarea ratei marginale de substituire de la "teoria
consumatorului":
ΔX Px
EPx = (− ) ⋅ (4.9.)
ΔPx X
În acest caz, rezultatul va fi mereu pozitiv, dar vom avea grijă să interpretăm că,
atunci când preţul se modifică cu un procent, cantitatea cerută variază în sens invers
cu EPx ori mai mult.
În funcţie de valoarea calculată pentru coeficientul de elasticitate, EPx, există
următoarele situaţii:
a) Daca EPx > 1, cererea este de elasticitate supraunitară, adică, la o modificare a
preţului, modificarea cererii în sens invers este într-o proporţie mai mare;
b) Dacă EPx=1, cererea este de elasticitate unitară, adică, la o modificare a

preţului, modificarea cererii în sens invers este în aceeaşi proporţie;
c) Dacă EPx < 1, cererea este de elasticitate subunitară, adică, la o modificare a
preţului, modificarea cererii în sens invers are loc într-o proporţie mai mică.
Pot fi imaginate şi două cazuri extreme:
d) Dacă EPx=0, spunem că cererea este perfect inelastică, adică, oricât s-ar
modifica preţul, cantitatea cerută rămâne neschimbată sau variaţia cererii este nulă;
e) Dacă EPx= ∞, spunem că cererea este perfect elastică, adică la o variaţie
infinit de mică a preţului, tinzând spre zero, cantitatea cerută tinde să crească foarte
mult.
În fig. 4.7. sunt reprezentate trei exemple de curbe ale cererii cu elasticitate
constantă:
Curba cererii de elastic Curba cererii perfect Curba cererii perfect

itate inelastice. Oricât de mult elastice sau de
unitară constantă. O cr ar varia preţul, cantitatea elasticitate infinită. La
eştere procentuală a cerută sau consumată foarte mici reduceri ale
preţului determină o rămâne neschimbată. preţului cererea creşte
scădere procentuală Este dificil de găsit un de la zero la infinit.
egală a cantităţii cerute astfel de bun în realitate, Dincolo de preţul critic,
în toate punctele curbei; dar, între anumite limite, consumatorii nu vor
curba este o hiperbolă determinate şi de alţi mai cumpăra nimic. La
echilaterală. Produsul factori (în special nivelul preţului critic, ei
dintre preţ şi cantitatea venitul), produsele de vor cumpăra tot ce
cerută sau consumată strictă necesitate (de găsesc (chiar si o
sau, altfel spus, exemplu pâinea) se cantitate infinită dacă
cheltuielile apropie de o astfel de aceasta este
consumatorului, rămân reacţie. disponibilă).
constante, indiferent
cum s-ar modifica
preţul,
Fig. 4.7. Curbe ale cererii cu elasticitate constantă
Calcularea elasticităţii "arc" are avantajul că se poate realiza foarte simplu.

Informaţia oferită despre reacţia cererii la variaţia preţului este însă incompletă. Ştim
ce se întâmplă când trecem de la punctul E la punctele D, C, B sau A din fig. 4.6.,
mergând pe segmentele care le uneşte de punctul iniţial în linie dreaptă. Nu putem afla
ce se întâmplă în fiecare punct al curbei cererii, ci ştim doar că elasticitatea este
diferită.
În plus, coeficientul de elasticitate va avea cu totul altă valoare dacă în
determinarea sa între aceleaşi două puncte vom schimba sensul de mişcare. Astfel, de
exemplu, atunci când se trece de la punctul B la E, dacă vom lua în calcul X şi Px ale
punctului B, EP 270 − 50 150
= (−) ⋅ = 7,33 , care este total diferit de 0,54, obţinut când X
xB − E
60 − 150 50
şi Px au fost coordonate punctului E. Variaţia absolută între aceste două puncte a
rămas aceeaşi, dar cea relativă este diferită, fiindcă s-a schimbat baza de pornire.
Înlăturarea acestui inconvenient poate fi realizată prin luarea în calcul pentru X şi Px
nu a valorilor lor din punctul B sau E, ci a mediilor aritmetice a acestora din cele două
puncte:
150 + 60
270 − 50 2 220 105
E Px B − E = (− ) ⋅ = ⋅ = 1,6 0
60 − 150 50 + 270 90 160
2
Putem reţine deci şi o altă formulă de calcul a elasticităţii "arc":
ΔX PxA + PxB
E Px = (− ) ⋅ (4.10)
A− B
ΔPx X A + XB
4.1.5.1.2. Elasticitatea "punct". Pentru a înlătura neajunsurile determinării
elasticităţii "arc" şi în primul rând pentru a obţine informaţii asupra elasticităţii cererii
unui bun în funcţie de propriul preţ în fiecare punct al curbei, dacă se cunoaşte
ecuaţia de cerere care descrie legătura funcţională între cantitatea cerută şi preţ, se
poate calcula elasticitatea "punct". A determina elasticitatea - preţ a cererii într-un
punct înseamnă a calcula variaţia relativă a lui X pentru o variaţie atât de mică a
preţului (care tinde spre zero) încât, practic, rămânem în acelaşi punct de pe curba
cererii. Pentru aceasta se calculează derivata lui X în raport cu Px, astfel încât în
formula (4.9) înlocuim "DX/DPx" cu "¶X/¶Px" şi obţinem:
∂X PxA
EPxA = (− ) ⋅ (4.11),
∂Px X A
A fiind oricare din punctele curbei în care dorim să determinăm elasticitatea.
Revenind la ecuaţia cererii liniare din paragraful 4.1.1.2., X = -Px+12,
reprezentată în fig. 4.2., elasticitatea "punct" a cererii faţă de preţ în punctul A de
coordonate (2,10) este:
∂X PxA ∂ (− Px + 12) 10 10
EPxA = (− ) ⋅ = (− ) ⋅ = (− )(− ) ⋅ = 5
∂Px X A ∂Px 2 2
Deci, în punctul A, la o variaţie a preţului, cantitatea cerută variază în sens invers de 5
ori mai mult. Cererea în acest punct este de elasticitate supraunitară. În punctul B de
coordonate (10,2) din fig. 4.2.,
∂X PxB 2
EPxB = (− ) ⋅ = (− )(− ) ⋅ = 0,2
∂Px XB 10
Cererea în punctul B este de elasticitate subunitară.
Cunoscând, pe baza studiilor empirice de pe piaţă, coeficienţii de elasticitate a
cererii pentru diverse bunuri, în funcţie de diferitele niveluri ale preţurilor lor, agenţii
economici îşi vor putea fundamenta mai bine strategiile lor cu privire la preţurile
practicate, pentru a-şi realiza obiectivele legate de cantităţile aduse spre desfacere.
4.1.5.2. Elasticitatea-preţ încrucişată
La fel de importanta pentru cunoaşterea pieţei de către agenţii economici este şi
reacţia cererii pentru un anumit bun în funcţie de variaţiile preţurilor altor bunuri şi
servicii. Studierea acesteia se realizează cu ajutorul elasticităţii încrucişate.
Elasticitatea-preţ încrucişată exprimă, deci, gradul de sensibilitate a consumului

sau cererii pentru un bun X în funcţie de variaţia preţului altui bun, Y, calculându-se
ca raport între modificarea relativă a cantităţii cerute din primul bun, DX/X, şi
modificarea relativă a preţului celuilalt bun, DPy/Py. Similar cu calculul elasticităţii
preţ directe, vom determina un coeficient al elasticităţii încrucişate potrivit formulei:
ΔX Py
EPPy = ⋅ (4.12)
ΔPy X
sau cu ajutorul derivatei, atunci când cunoaştem funcţia completă a cererii:
∂X Py
E XPy = ⋅ (4.13.)
∂Py X
Există mai multe cazuri, în funcţie de valoarea pe care o ia E XPy :
a) Dacă E XPy = 0, bunurile X şi Y sunt independente, adică o variaţie a preţului
lui U nu are nici un efect asupra consumului bunului X. De exemplu, modificarea
preţului casetelor audio nu are nici o influenţă asupra cantităţii cerute din produsul
pâine.
b) Dacă E XPy este pozitiv şi subunitar (()< E XPy <1), cele două bunuri sunt
substituibile, adică o creştere a preţului lui Y îl determină pe consumator să-şi
diminueze cantitatea cerută şi consumată din acest bun (conform primei legi a
cererii), crescând în schimb cantitatea cerută din bunul X, care poate satisface şi el
aceeaşi nevoie pentru a cărei acoperire era consumat Y. Altfel spus, ca urmare a
creşterii preţului bunului Y, consumatorul îl subsitituie cu un alt bun, X. Deci, creşte
preţul lui Y, creşte şi consumul lui X. Variaţia preţului lui Y şi a cantităţii lui X este
de acelaşi sens. Raportul acestor două variaţii de acelaşi sens este pozitiv. De
exemplu, dacă sporeşte preţul untului, consumatorul îl va înlocui cu margarină. Untul
şi margarina sunt bunuri substituibile; la fel ca şi transportul auto şi cel feroviar etc.
c) Dacă E XPy este pozitiv şi supraunitar, (EXPy>1), bunurile X şi Y sunt strâns
substituibile, cantitatea cerută din X crescând într-o proporţie mai mare decât cea a
majorării preţului lui Y;
d) Dacă - 1 < E XPy < 0, aceasta înseamnă că la o creştere a preţului bunului Y,
cantitatea cerută din bunul X se va diminua, într-o proporţie însă mai mică decât cea a
majorării preţului celuilalt bun. Bunurile X şi Y în acest caz sunt complementare sau
fac pereche în consumul individului. De exemplu, benzina şi automobilul: o creştere a
preţului benzinei, fără de care automobilul nu poate circula, va determina o reducere a
cantităţii cerute de benzină şi o diminuare a cererii de automobile.
e) Dacă E XPy este negativ şi mai mic decât -1 (deci E XPy <-1), bunurile X şi Y
sunt strâns complementare: o creştere a preţului bunului Y provoacă o reducere într-o
proporţie mai mare a cantităţii cerute.
Dacă reluăm ecuaţia completă a cererii (4.5.), atunci când Py = 10 iar X = 25,
vom calcula elasticitatea-preţ încrucişată astfel (vezi relaţia 4.13.):
∂X Py ∂ (10 − Px + 2Py − 2P + 0,2V ) Py 10
E XPy = ⋅ = ⋅ = (−1) ⋅ = −0,4
∂Py X ∂Py X 25
În acest exemplu, bunurile X şi Y sunt complementare: la o creştere a preţului lui Y
cantitatea cerută din X se diminuează într-o proporţie mai mică decât modificarea
preţului celuilalt bun.
4.2. Cererea şi venitul
A doua "lege" de evoluţie a cererii sau consumului unui bun evidenţiază

comportamentul acesteia în funcţie de celălalt factor important sub influenţa căruia se
găseşte: venitul. Cererea pentru un bun "normal" este o funcţie crescătoare de
venitul consumatorului.
4.2.1. Funcţia de cerere în raport de venit

Funcţia cererii faţă de venit exprimă corelaţia existentă între cantitatea cerută
dintr-un anumit bun şi variaţia venitului de care dispun consumatorii.
4.2.1.1. Construirea curbei cererii funcţie de venit
Pentru a trasa curba cererii în funcţie de venit vom proceda în aceeaşi manieră ca
la construirea curbei cererii în funcţie de preţ (paragraful 4.1.1.1). De această dată însă
variaţia venitului în condiţiile menţinerii neschimbate a preţurilor determină
deplasarea dreptei bugetare paralel cu ea însăşi, deoarece panta ei rămâne constantă.
Pe măsură ce creşte venitul, de la V0, la V1, V2, V3, V4, dreapta bugetară se
deplasează spre dreapta şi în sus, obţinându-se astfel mai multe puncte de echilibru al
consumatorului, E0, E1, E2, E3, E4 ş.a.m.d. (vezi fig. 4.8., partea a)). Pe graficul
alăturat (fig. 4.8. partea b)) se raportează pe ordonată cantităţile cerute din bunul X în
punctele de echilibru, iar pe abscisă cantităţile corespunzătoare din bunul Y se
înlocuiesc cu nivelurile crescânde ale venitului, V0, V1, V2, V3, V4. Se obţin astfel
punctele A, B, C, D, E, pe care, unindu-le, trasăm curba cererii în funcţie de venit,
care descrie evoluţia cererii bunului X în funcţie de evoluţia venitului consumatorului.
O asemenea curbă se mai numeşte "curba lui Engel", după numele statisticianului
german Ernest Engel (1821-1896), care a studiat efectele variaţiei venitului asupra
consumului, evidenţiind anumite regularităţi denumite ulterior "legile lui Engel", pe
care le vom prezenta în continuare.
4.2.1.2. "Legile lui Engel"

Configuraţia curbelor cererii în funcţie de venit (vezi fig. 4.9.) depind de efectul
pozitiv sau negativ al variaţiei venitului asupra consumului şi de intensitatea acestui
venit. Astfel, dacă efectul variaţiei venitului este pozitiv (adică la o creştere a
venitului creşte şi consumul), curba este crescătoare (curbele C2 şi C3); dacă efectul
venitului este negativ (adică la o creştere a venitului scade consumul), curba este
descrescătoare (curba C1).
În funcţie de intensitatea efectului venitului asupra consumului, variaţia venitului

poate determina o variaţie mai puternică a consumului şi atunci curba cererii va avea
o pantă mai accentuată (vezi curba C3); dacă modificarea venitului într-o anumită
proporţie determină o variaţie a consumului într-o proporţie mai mică, panta curbei
va fi mai uşoară (curba C2). În fine, dacă variaţia venitului provoacă o modificare a
consumului în aceeaşi proporţie, panta curbei este egală cu unitatea, iar curba însăşi
devine bisectoarea primului cadran ("curba" C4).
Acestor tipuri de curbe ale cererii în funcţie de venit li se pot asocia anumite
categorii de bunuri sau servicii, aşa cum a rezultat din studiile empirice efectuate de
Engel:
a) Bunuri "inferioare" (corespunzătoare curbei C1), pentru care efectul venitului
este negativ. În cazul acestora, pe măsură ce se ameliorează nivelul de trai prin
creşterea venitului, individul îşi diminuează consumul lor, înlocuindu-le cu bunuri de
mai bună calitate (se reduce consumul de pâine neagră înlocuind-o cu pâine albă, se
diminuează consumul de margarină pe seama creşterii folosirii untului etc., bunurile
substituite fiind considerate "inferioare")
b) Bunurile "normale" (corespunzătoare curbelor C2 şi C4), pentru care efectul
variaţiei venitului este pozitiv, consumul acestora crescând într-o proporţie mai mică
sau egală cu proporţia creşterii venitului. Engel estima că, pe măsura creşterii
venitului, ponderea cheltuielilor cu alimentele scade în bugetul familiei (deşi
consumul acestora sporeşte şi se îmbunătăţeşte calitativ), în timp ce ponderea
cheltuielilor cu îmbrăcămintea şi locuinţa rămâne constantă. (Deci curba C2 ar
corespunde cererii de alimente, iar curba C4 cererii de îmbrăcăminte şi locuinţă).
c) Bunurile "superioare" (corespunzătoare curbei C3), pentru care efectul
variaţiei venitului este pozitiv, consumul acestora crescând într-o proporţie mai mare
decât sporul relativ al venitului. Ca urmare, ponderea cheltuielilor cu procurarea
acestor bunuri sporeşte în totalul bugetului familiei. În această categorie se pot include
cea mai mare parte a celorlalte bunuri, care nu răspund celor trei nevoi primare:
alimentaţie, îmbrăcăminte, locuinţă).
Desigur, această clasificare, realizată pe baza studiilor statistice, nu este universal
valabilă. Ea evoluează în timp şi spaţiu, în funcţie de epocile şi ţările studiate.
4.2.2. Elasticitatea venit a cererii

Ca şi la elasticitatea - preţ, elasticitatea venit a cererii exprimă gradul de
sensibilitate a cererii pentru un bun, dar, de această dată, la variaţiile survenite în
mărimea venitului. Ea se determină ca raport între variaţia relativă a cantităţii cerute şi
variaţia relativă a venitului:
ΔX
ΔX V
EV = X = ⋅ (4.14)
ΔV ΔV X
V
sau, ca modificare a cererii provocată de o variaţie infinit de mică a venitului, cu
ajutorul derivatei, atunci când cunoaştem funcţia matematică a cererii:
∂X V
EV = ⋅ (4.15)
∂V X
Calculând coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de venit, putem obţine
următoarele valori:
a) EV<0: bunul X este un bun "inferior";
b) 0<Ev≤1: bunul X este un bun "normal";
c) Ev>1: bunul X este un bun "superior".
Revenind la ecuaţia completă a cererii (4.5.) atunci când V este 400 u.m., iar X =
50 bucăţi, elasticitatea venit a cererii se calculează astfel:
∂X V ∂ (10 − Px + 2Py − 2P + 0,2V ) V 400
EV = ⋅ = ⋅ = 0,2 ⋅ = 1,6
∂V X ∂V X 50
X în acest caz este un bun "superior".
4.3. Importanţa practică a teoriei cererii
Teoria cererii, aşa cum a fost prezentată în acest capitol, nu este un simplu
exerciţiu intelectual. Studiile empirice ale comportamentului cererii pentru diferite
produse şi categorii de produse au condus la acumularea unui mare volum de
informaţii despre elasticităţile cererii care pot servi unei fundamentări riguroase,
ştiinţifice a strategiilor agenţilor economici producători la scară microeconomică, dar
şi a unor măsuri de politică economică la scară macroeconomică.
În ţările cu economie de piaţă dezvoltate, unde cercetarea ştiinţifică din domeniul
economiei se fundamentează pe serioase studii empirice, o atenţie deosebită s-a
acordat sectorului agricol. Numeroase centre de cercetări agricole au continuat
investigaţiile de pionierat ale profesorului american Henry Schultz (1893-1938) şi ale
laureatului britanic al premiului Nobel pentru economie Richard Stone. Rezultatele
acestor cercetări indică în general existenţa unor elasticităţi - preţ şi venit scăzute
pentru produsele alimentare, aşa cum rezultă din tabelul de mai jos:
Tabelul 4.2. Elasticităţile - preţ şi venit ale cererii

pentru unele alimente din Marea Britanie
Nr. Denumirea produsului Elasticitatea - Elasticitatea
crt. preţ -venit
1 Carne cu os - 1,37 - 0,01
2 Brânză - 1,20 0,19
3 Mazăre congelată - 1,12 0,15
4 Cereale - 0,94 0,03
5 Sucuri de fructe - 0,80 0,94
6 Şuncă cu slănină - 0,70 - 0,28
7 Legume verzi proaspete - 0,58 0,13
8 Alte legume proaspete - 0,27 0,35
9 Cartofi proaspeţi - 0,21 - 0,48
10 Pâine - 0,09 - 0,25

Sursa: Ministerul Agriculturii, alimentaţiei şi pisciculturii, Consumul de hrană al
menajelor, 1992, London:HMSO, preluat după Richard G. Lipsey, K. Alec
Chrystal, Ar Introduction to Positive Economics, eights edition, Oxford
University Press, 1995, New York, p.101.
Se observă că majoritatea alimentelor au o elasticitate - venit foarte scăzută, în

timp ce elasticitatea - preţ este mai ridicată. Semnul negativ al elasticităţilor - preţ
indică faptul că se confirmă acţiunea primei legi a cererii: cererea pentru aceste bunuri
este descrescătoare faţa de propriul lor preţ. La nivelul veniturilor de care dispune
consumatorul britanic, şunca şi slănina, cartofii şi pâinea fac parte din categoria
bunurilor "inferioare", aşa cum o indică semnul negativ al elasticităţii cererii lor faţă
de venit.
Cercetările s-au extins şi asupra bunurilor nealimentare, pentru a cuprinde
întreaga gamă de produse pentru care se cheltuiesc veniturile. În acest sens, atenţia s-a
îndreptat spre bunurile de consum de lungă folosinţă, ca automobilele, frigiderele,
maşinile de spălat, radiourile, televizoarele, locuinţele, care au o pondere mare în
cererea globală, variaţia masivă a vânzărilor lor de la un an la altul putând avea
asupra economiei efecte majore.
Studierea elasticităţii preţ încrucişate prezintă de asemenea interes practic
îndeosebi pentru identificarea situaţiilor de monopol de pe piaţă, împotriva cărora,
într-o serie de state dezvoltate sunt adoptate măsuri de limitare prin politica
concurenţei. Dacă, de exemplu, o companie preia controlul asupra producerii unui
bun, pentru care coeficientul de elasticitate este ridicat, înseamnă că bunul respectiv
are pe piaţă un înlocuitor sau substitut care nu permite manifestarea unui monopol
real. Dimpotrivă, dacă elasticitatea încrucişată este scăzută, subunitară sau tinzând
chiar spre zero în raport cu preţul oricărui alt bun, există un indiciu indubitabil că
firma care oferă produsul respectiv deţine o poziţie de monopol.
Desigur, aşa cum se arăta şi mai sus, cererea pieţei mai este influenţată şi de o
multitudine de alţi factori social-economici şi politici: numărul membrilor de familie,
mediul rural sau urban în care locuiesc, tradiţiile locale, religia, tipul angajării, starea
sănătăţii, anticipările privind evoluţia venitului sau a inflaţiei etc. Influenţa acestora
este mai dificil de cuantificat şi nu este abordată în teoria tradiţională a cererii. Cu atât
mai mult cu cât se consideră că sub 30% ar fi contribuţia tuturor acestora la variaţiile
cererii, restul fiind pus pe seama variabilelor tradiţionale - preţurile şi venitul.
5. TEORIA PRODUCŢIEI ŞI A COSTURILOR
5.2. Teoria producţiei

Una din principalele probleme cu care se confruntă întreprinderea este cum să
producă outputul său. În economie, prin producţie se înţelege transformarea
inputurilor în outputuri. Putem spune că producţia reprezintă orice operaţie prin care
inputurile unuia sau mai multor factori sunt transformaţi în outputuri. Esenţa
conceptului de producţie exprimă transformarea sau conversiunea unuia sau mai
multor bunuri în alte bunuri diferite.
Conceptul de producţie folosit în economie este mult mai amplu decât cel uzitat
în limbajul curent. Producţia presupune fabricarea obiectelor fizice precum şi cea de
obiecte intangibile sau servicii (spectacole, învăţământ, serviciile restaurantelor,
hotelurilor, barurilor etc.). În condiţiile contemporane serviciile constituie cea mai
mare parte din producţia totală a ţărilor industrializate. De aceea, teoria economică
modernă consideră ca producţie şi prestarea de servicii. În sens economic, termenul
producţie se aplică tuturor activităţilor economice cu excepţia celor de realizare a
consumului final de bunuri şi servicii.
5.2.1. Concepte şi semnificaţia lor

Capitolul precedent a fost consacrat studiului funcţiei cererii a unui consumator
sau a pieţei, pentru un bun oarecare. În acest paragraf ne propunem să abordăm
aspectele ofertei de bunuri şi servicii, încercând să definim funcţia de producţie a
firmei, forma generală a curbei produsului total mediu şi marginal pe termen scurt şi
lung. Vom dispune astfel de instrumentele necesare pentru a prezenta caracteristicile
curbelor costului pe termen scurt şi lung ale firmei.
5.2.1.1. Factori şi funcţii de producţie
Materiile prime, materialele, combustibilul, energia şi serviciile făcute de muncă
şi capital, care se folosesc în producţie, constituie inputuri ale întreprinderii. Obiectele
fizice şi cele intangibile care ies din cadrul întreprinderii sunt numite outputuri.
Tehnologia existentă într-o întreprindere la un moment dat determină cantitatea
maximă de output care se poate obţine cu o combinaţie dată de input. Această relaţie
funcţională care există între inputurile folosite şi outputurile obţinute este cunoscută în
economie sub denumirea de funcţie de producţie. Funcţia de producţie exprimă relaţia
fizică între cantitatea de factori productivi necesari şi volumul de producţie care se
poate obţine într-o perioadă de timp.
În mod formal funcţia de producţie poate fi scrisă astfel:
X = F (I , J , K ,.....) ,
unde X reprezintă cantitatea maximă dintr-un bun x pe care întreprinderea poate să o
obţină dacă foloseşte I unităţi din factorul i, J unităţi din factorul j, K unităţi din
factorul k etc.
Funcţia de producţie reflectă, pentru toate combinaţiile factorilor utilizaţi de către
o firmă, producţia maximă pe care această firmă o poate realiza. Este vorba astfel de o
relaţie pur tehnică ce exprimă cantitatea de produs posibilă să fie realizată printr-o
anumită combinare a factorilor de producţie specifici.
Aceasta presupune deci că întreprinderea dispune de forme alternative pe care le
oferă combinarea inputurilor I, J, K, etc. pentru a produce cantitatea X de output,
folosind procedee tehnologice specifice.
Funcţia de producţie reprezintă un concept de maxim. Ea relevă cantitatea

maximă de produs care corespunde unei combinări date a factorilor. Obţinerea unui
output maxim presupune că întreprinderea nu foloseşte procese productive ineficiente.
Într-un model simplu, când se folosesc doi factori productivi, funcţia de producţie
poate fi exprimată astfel:
X = F (K, L ) ,
unde, K = capitalul iar L = munca.
În ce priveşte numărul factorilor de producţie care trebuie luaţi în considerare în
scrierea funcţiei există o serie de discuţii: nu trebuie introdus şi terenul, pământul sau
resursele naturale sau energia?
Şi progresul tehnic este reţinut de unii autori printre argumentele funcţiei de
producţie.
Problema deosebit de complexă care se pune este legată de dificultatea empirică a
explicării evoluţiei efective a producţiei numai prin evoluţia cantitativă a factorilor K
şi L. Numeroase studii emprice au demonstrat existenţa statistică a unui factor
rezidual important. Aceasta rezultă din faptul că există o fracţiune din rata de creştere
care nu poate fi atribuită direct celor doi factori, K şi L.
Cât despre resursele naturale, acestea nu au o existenţă economică înaintea
punerii lor în exploatare prin utilizarea muncii şi capitalului.
La fel, progresul tehnic poate fi considerat ca o ameliorare a calităţii unui factor
de producţie, cum este capitalul.
De aceea, pe plan teoretic, într-o primă aproximare, economistul se mulţumeşte
adesea cu luarea în considerare a celor doi factori: munca şi capitalul.
5.2.1.2. Perioadă scurtă, perioadă lungă şi perioadă foarte lungă.
În analiza economică factorii productivi sunt împărţiti în două categorii: factori
ficşi şi factori variabili. Primii sunt acei care se menţin constanţi oricare ar fi nivelul
producţiei. Factorii ficşi sunt constituţi în principal din maşini şi echipamente de
producţie precum şi din instalaţii de toate tipurile. Factorii variabili se modifică în
funcţie de volumul producţiei: materiile prime, materialele, energia, forţa de muncă,
cresc sau descresc direct proporţional cu nivelul producţiei.
Firmele nu au posibilitatea să modifice cu aceeaşi uşurinţă cantităţile pe care le
folosesc din fiecare din aceşti factori. "Timpul" prezintă o mare importanţă în ştiinţa
economică. În unele cazuri, perioada de adaptare a firmei este foarte rapidă; în alte
cazuri ea este foarte lungă. Economistul trebuie să distingă patru perioade de timp
privind comportamentul firmei în adoptarea deciziilor de producţie.
• Perioada foarte scurtă sau instantanee
Firma este incapabilă să modifice cantităţile pe care le utilizează atât din factorul
muncă cât şi din factorul capital. În consecinţă, volumul producţiei nu poate fi
modificat. Ceea ce poate face firma respectivă, dacă se aşteaptă la o creştere a preţului
de vânzare a produsului său, este să îl stocheze.
• Perioada scurtă reprezintă acel interval de timp în care deciziile pe care le ia
firma sunt limitate deoarece unele din inputurile pe care le foloseşte sunt fixe (nu este
posibilă creşterea cantităţilor disponibile de factori ficşi). În cadrul acestuia, firma
poate să modifice volumul producţiei. Ea continuă să utilizeze stocul de capital de
care dispune la momentul respectiv. Cu alte cuvinte, poate adapta cantitatea de muncă
fie la o creştere sau la o diminuare a producţiei, stocul de capital rămânând
neschimbat.
Termenul scurt se defineşte în economie ca perioada de timp care nu este
suficient de lungă pentru ca firma să poată schimba cantitatea disponibilă de factori
ficşi. El nu are o durată egală pentru toate întreprinderile, ci este diferit de la o firmă
la alta depinzând, în principal, de tehnologia existentă şi de mărimea instalaţiilor

folosite.
Pentru a modifica cantităţile disponibile din aceşti factori este necesar un anumit
interval de timp.
Cel mai adesea se admite că factorul variabil pe termen scurt este munca. Această
alegere nu rezultă dintr-o necesitate teoretică, ci este datorată unei constatări empirice:
în general, întreprinderea poate adapta mai rapid volumul factorului de producţie
muncă decât cel al capitalului. Realitatea arată că este mai uşor pentru firmă să
recurgă la ore suplimentare, la muncă temporară, la şomaj tehnic sau chiar la
concedieri decât să modifice echipamentele şi tehnicile utilizate.
Nu trebuie să interpretăm perioada scurtă ca un interval de timp în cursul căruia
este imposibil să ajustăm factorul fix, ci ca o perioadă de-a lungul căreia nu este
raţional să-l ajustăm. A modifica toţi factorii de producţie înseamnă a schimba scala
de producţie a întreprinderii. Această scală trebuie să fie adaptată regimului de
producţie obişnuit al firmei: o putem modifica dacă este confruntată cu o variaţie
importantă şi permanentă a volumului producţiei. Dimpotrivă, dacă variaţia producţiei
este temporară, nu este raţional să transformăm talia şi echipamentele întreprinderii;
trebuie adoptată metoda de ajustare cea mai puţin costisitoare şi cea mai mult
reversibilă. Cel mai adesea întreprinderile consideră ajustarea factorului muncă mai
puţin costisitoare şi mai reversibilă decât ajustarea echipamentelor şi a tehnicilor de
producţie.
- Perioada lungă se defineşte ca fiind acel interval de timp suficient de mare
pentru ca întreprinderea să poată modifica inputurile sale pentru toţi factorii
productivi pe care-i utilizează, dar nu suficient de lung pentru ca tehnologia de bază
de care dispune să se schimbe. Desigur, şi această perioadă nu este aceeaşi pentru
toate firmele.
Firmele pot să crească sau să reducă capacitatea lor productivă aşa cum ele pot să
sporească sau să diminueze volumul forţei de muncă.
Importanţa conceptului de perioadă lungă este mare în teoria producţiei deoarece,
în functie de aceasta, se pregătesc deciziile mai importante pe care trebuie să le ia
firmele. Deciziile respective se referă la extinderea capacităţilor productive,
modernizări, lansarea în fabricaţie de noi produse, reorganizarea metodelor de
producţie etc.
- Perioada foarte lungă se referă la situaţiile în care posibilităţile tehnologice
sunt supuse schimbării. Tehnologia se schimbă în decursul timpului cu o mai mare
sau mai mică rapiditate în cadrul unei întreprinderi, iar avansul tehnologic este legat
de ceea ce se descoperă: noi produse, noi factori productivi sau mai bune metode de
organizare a producţiei şi a muncii.
Perioada foarte lungă este un interval de timp suficient de mare pentru ca
progresul tehnic să-şi poată face apariţia.
În cadrul acestuia, calitatea şi productivitatea factorilor de producţie se schimbă.
Productivitatea muncii va creşte ca urmare a educaţiei, a formării profesionale, a
experienţei sau a influenţei factorilor sociali. Productivitatea capitalului va spori ca
rezultat al noilor invenţii şi inovaţii.
Aceste patru perioade de timp sunt mai mult un exemplu de construcţii teoretice,
construcţii care fac abstracţie de realitatea complexă în care întreprinderile iau decizii.
Distincţia între acestea şi implicaţiilor lor este necesară pentru a explica
comportamentul întreprinderii.
Pe termen lung şi foarte lung, modificându-se tehnologia, funcţia de producţie se
schimbă, aceleaşi cantităţi de inputuri producând alt volum de outputuri. Putem spune
că pe termen foarte lung există diferite funcţii de producţie, câte una pentru fiecare
nivel tehnologic.
În acest interval, întreprinderea nu va limita opţiunile sale privind existenţa unor
factori ficşi, adică este posibil să se schimbe cantităţile folosite din factori (menţinând
constante proporţiile în care se combină) sau să modifice cantităţile absolute şi
proporţiile utilizării acestora. Problema care se pune este de a şti dacă aceste două
variaţii au vreun efect asupra volumului maxim de output. Efectele variaţiei
cantităţilor absolute a factorilor (menţinând proporţiile constante) asupra outputurilor
maxim obţinute sunt cunoscute ca randamente de scară. Efectele schimbărilor asupra
outputului maxim pot fi cauzate atât de cantităţile cât şi de proporţiile în care se
utilizează factorii productivi şi sunt cunoscute ca randamente de substituţie a unor
factori prin alţii. Randamentele de scară şi randamentele de substituţie sunt, aşadar,
fenomene pe termen lung care sunt descrise de funcţia de producţie pe termen lung.
Considerăm că este posibilă producerea cantităţii Y* de output folosind cantităţile
determinate de inputuri Z 1* , Z 2* ,......, Z m* . Asteriscul arată că, în orice moment,
cantităţile factorilor 1, 2, ... până la m sunt cunoscute. În acest caz funcţia de producţie
va fi:
Y * = F (Z1* , Z 2* ,...., Z m* ) .
Dacă întreprinderea va modifica toate inputurile cu o mărime dată (dublând,
triplând sau reducând la jumătate inputurile) se poate aştepta la o variaţie a
outputurilor în acelaşi mod.
Fiind dată a mărimea cu care se modifică inputurile (2 dacă se dublează, 3 dacă se
triplează şi 0,5 dacă se reduc la jumătate), iar b mărimea cu care se modifică outputul,
avem:
βY = F (αZ1 , αZ 2 ,..., αZ m )
1. Dacă b > a vom avea randamente crescătoare de scară (crescând toate inputurile
cu o mărime egală, outputul va spori într-o proporţie mai mare: dacă se dublează
toate inputurile, outputurile se triplează);
2. Dacă b = a vom avea randamente constante de scară (inputurile şi outputurile se
modifică în aceeaşi proporţie: dacă se triplează cantităţile folosite din factori,
outputul se triplează şi el).
3. Dacă b < a vom avea randamente descrescătoare de scară (outputul va creşte
într-o proporţie mai mica decât inputurile: dacă inputurile se dublează, outputul se
va modifica de 1,5 ori).
Problema pe care şi-o pune firma este dacă poate sau nu să obţină randamente
crescătoare de scară. Acest aspect depinde de faptul dacă factorii productivi sunt
perfect divizibili. Divizibilitatea perfectă reprezintă posibilitatea de fracţionare, de
împărţire a unui factor de producţie în unităţi mai simple sau doze mai mici şi
omogene fără a-i fi afectată calitatea.
Divizibilitatea perfectă are o limită determinată pe scara minimă de eficienţă,
deoarece aceasta presupune luarea în considerare a două aspecte: pe de o parte,
caracteristicile fizice ale factorilor productivi, iar pe de altă parte, atingerea unui nivel
de producţie suficient de mare.
Pentru fiecare întreprindere există practic un număr nelimitat de funcţii de
producţie pe termen scurt, toate derivând din funcţia de producţie pe termen lung.
Presupunem funcţia de producţie pe termen lung ca fiind următoarea:
Q = F ( X1 ,... Xi ,... Xn )
unde: Q reprezintă cantitatea de output iar X1 până la Xn sunt n factori care se
folosesc în producţie. Faţă de această funcţie de producţie pe termen lung putem
defini familii de funcţii de producţie pe termen scurt. Considerăm că o anumită

cantitate Q de output se obţine numai cu factorii X1 şi X2, deci: Q = F(X1, X2).
Putem defini o familie de funcţii de producţie pe termen scurt, menţinând
constant factorul X2 şi modificând factorul X1. În mod formal aceasta se exprimă
astfel:
Q = F ( X1 ) X2 = X20
unde: X20 arată că factorul X2 este menţinut constant la un nivel determinat, în timp
ce se modifică cantitatea X1 care se foloseşte în producţie. F exprima relaţia
funcţională care există între outputul obţinut şi diferite cantităţi ale factorului X1 care
sunt utilizate, menţinând cantitatea din X2 constantă la un anumit nivel. Dar factorul
X2 îl putem menţine la diverse nivele. Fiecare nivel în care se menţine constant X2
(modificând X1) dă naştere la o funcţie de producţie concretă.
Putem spune că Q = F ( X1 ) X2 = X20 defineşte o familie de funcţii de producţie pe
termen scurt, familie care integrează toate funcţiile de producţie concrete care pot fi
obţinute, câte una pentru fiecare nivel în care se menţine X2 constant.
În acelaşi mod, putem să obţinem o a doua funcţie de producţie pe termen scurt
menţinând constant pe X1 şi modificând pe X2.
Q = F ( X2 ) X1 = X10
familie care este integrată pentru un mare număr de funcţii de producţie, câte una
pentru fiecare nivel când se menţine constant X1.
Generalizând raţionamentul vom avea: Q = F ( X1 ,... Xi ,... Xn ) putând defini
diferite grupuri sau familii de funcţii de producţie pe termen scurt de forma:
Xi +1 = Xi0+1
.
Q = F(X1,... Xi )
.
X n = X n0
Dându-i valori lui i de la 1 la n-1, vom obţine numeroase grupuri de funcţii de
producţie pe termen scurt.
Considerăm o funcţie de producţie cu două variabile a căror date sunt prezentate
în tabelul nr. 5.3.:
Tabelul 5.3. Funcţia de producţie F(L,K)
În acest proces productiv se folosesc numai doi factori de producţie, munca (L) şi
capitalul (K). Cum se poate observa, se utilizează până la patru unităţi din fiecare
input. Fiecare combinaţie de capital şi muncă dă naştere la o cantitate de output. Deci,
o unitate de muncă şi o unitate de capital produc 100 unităţi de output, două unităţi de
muncă şi trei de capital dau 220 unităti de output etc.
Funcţia de producţie pe care noi am folosit-o reflectă existenţa unor randamente

constante de scară. Crescând cei doi factori de producţie în aceeaşi măsură, outputul
va creşte în aceeaşi proporţie.
5.2.1.3. Produsul total, produsul mediu şi produsul marginal
Produsul total dintr-un bun X reprezintă cantitatea produsă din acest bun: PT=Q
şi este rezultatul contribuţiilor celor doi factori la producţia firmei. Pentru a măsura
aceste contribuţii, se recurge la conceptul de productivitate: productivitatea muncii şi
productivitatea capitalului.
Produsul mediu (sau productivitatea medie) a unui factor de producţie măsoară
cantitatea produsă pe unitate de factor utilizat.
Produsul mediu al muncii se defineşte ca fiind raportul între volumul total al
outputului şi cantitatea de muncă folosită, respectiv:
Q
PM e L = .
L
Cantitatea de munca (L) este în general măsurată în ore de muncă sau în
efectivele întrebuinţate în întreprindere. O măsură empirică simplă a PMeL este deci
oferită de rapoartele:
sau
Produsul mediu al capitalului se defineşte ca fiind raportul între volumul total al

outputului şi cantitatea de capital folosită, respectiv:
Q
PM e K =
K
Pentru capital nu există o unitate de măsură fizică omogenă: nu se poate măsura
decât valoarea bunurilor de producţie utilizate de către întreprindere. Se poate calcula:
Aici raţionăm în termeni abstracţi, vorbind despre o unitate de factor, fără a

preciza natura concretă a acestei unităţi. Această precizare este fără importanţă în
analiza noastră teoretică; de aceea nu vom mai aborda problemele puse de măsurarea
empirică a productivităţii. Trebuie să precizăm totuşi că orice estimare a
productivităţii unui singur factor nu dă decât o măsură aparentă a productivităţii sale.
Într-adevăr, producţia fiind rezultatul combinării mai multor factori, atunci când
raportăm produsul total la cantitatea unui singur factor o facem ca şi cum toată
producţia ar fi imputabilă acestuia. Trebuie deci interpretată în mod corect această
estimare, ca un indicator al performanţei globale a unei întreprinderi şi nu ca o măsură
a contribuţiei proprii a factorului la această performanţă. Astfel, productivitatea orară
a muncii indică producţia realizată în medie într-o oră de muncă de lucrători şi de
ansamblul mijloacelor de producţie puse la dispoziţia acestora; ea este măsurată
pentru un stoc de capital dat şi ar fi diferită dacă această cantitate de capital disponibil
ar fi diferită. Ne dăm seama astfel că raportul capital/muncă (K/L), numit coeficient
de intensitate a capitalului, este un determinant esenţial al productivităţii.
Definim produsul marginal al unui factor variabil ca fiind modificarea totală a

outputului care rezultă prin creşterea cu o unitate a unui factor, menţinând constanţi
ceilalţi factori.
Produsul marginal al muncii se poate calcula în maniera următoare:
În aceeaşi manieră se calculează şi produsul marginal al capitalului:
Produsul marginal sau productivitatea marginală a unui factor de producţie

perfect divizibil măsoară variaţia cantităţii produse pentru o variaţie infinit de mică a
cantităţii factorului, adică ritmul de variaţie a lui Q, adică, prin definiţie, derivata
funcţiei de producţie în raport cu factorul considerat:
dQ dQ
PMa L = si PMa K = .
dL dK
Trebuie să se facă distincţie între productivităţile marginale "fizice" ale factorilor
de producţie muncă şi capital şi productivitatea marginală valorică a acestora.
În expresie fizică, productivitatea marginală a muncii şi capitalului se obţine prin
raportarea unor cantităţi produse şi măsurate în unităţi fizice, în timp ce
productivitatea marginală a muncii şi capitalului în expresie valorică se măsoară cu
ajutorul unor valori marfare, exprimate în unităţi băneşti.
Tabelele 5.4. şi 5.5. prezintă produsul marginal al muncii şi al capitalului la
diferite nivele.
Tabelul nr. 5.4. Produsul marginal al muncii (PMaL)
L PMaL PMaL PMaL PMaL

K=1 K=2 K=3 K=4
1 100 125 135 140
2 70 75 85 95
3 50 65 80 85
4 30 45 65 80
Tabelul nr. 5.5. Produsul marginal al capitalului (PMaK)
K PMaK PMaK PMaK PMaK

L=1 L=2 L=3 L=4
1 100 170 220 250
2 25 30 45 60
3 10 20 35 55
4 5 15 20 35
Astfel, în tabelul 5.2., când se menţine capitalul constant la o unitate, produsul

marginal al muncii este acelaşi: 100 unităţi de output când se foloseşte o unitate de
munca; 70 unităţi de output când se folosesc două unităţi de muncă; 50 unităţi de
output când se folosesc trei unităţi de muncă şi 30 unităţi de output când se folosesc
patru unităţi de muncă.
Aceste valori au fost obţinute pe baza datelor din tabelul nr. 5.1. Prima coloană de
la stânga din tabelele 5.2. şi 5.3. reflectă unităţile de factor variabil iar celelalte patru
coloane arată produsul marginal al unui factor, celălalt menţinându-se constant.
5.2.1.4. Constrângerea tehnologică: izocantele
Izocanta este o curba ce indică ansamblul combinaţiilor de capital (K) şi muncă
(L), pentru o stare dată a tehnologiilor, care permite să se obţină aceeaşi cantitate de
producţie (Q).
Există o infinitate de izocante, fiecare corespunzând unui nivel dat al producţiei.
La fel ca şi curbele de indiferenţă, izocantele sunt descrescânde şi convexe, aceasta
reflectând raţionalitatea producătorului (fig. 5.3.).
A şi B reprezintă combinaţii de K şi L, care permit să se producă o cantitate

identică Q0. C reprezintă o combinaţie (K, L) care antrenează o cantitate Q1
superioară lui Q0.
O izocantă este descrescătoare fiindcă productivitatea marginală a doi factori este
pozitivă (în faza raţională a producţiei). Dacă productivitatea marginală este pozitivă,
diminuarea unui factor tinde să reducă producţia; aceasta nu poate rămâne deci
constantă de-a lungul unei izocante decât dacă se compensează diminuarea unui factor
prin creşterea celuilalt.
Cantităţile din cei doi factori evoluează deci în mod necesar în sens invers de-a
lungul unei izocante, curba fiind descrescătoare.Deasemeni, o izocantă este în mod
normal convexă (curbată spre în jos). Prin urmare, valoarea absolută a pantei sale în
fiecare punct tinde să se diminueze atunci când se deplasează de la stânga la dreapta
de-a lungul curbei. În mod concret, aceasta implică faptul că aceeaşi diminuare a
factorului capital (K) nu poate fi compensată decât printr-o contribuţie crescândă de
factor L. De ce se întâmplă aşa? Un producător raţional nu utilizează factorii decât
într-o fază în care productivitatea marginală este descrescătoare (adică variază în sens
invers cantităţii factorului).
Deci, atunci când se substituie o cantitate din factorul muncii (L) unei cantităţi
din factorul capital (K), K este din ce în ce mai rar şi productivitatea sa marginală
(PMaK) creşte. Se constată diminuarea cantitativă a factorului a cărui productivitate
este din ce în ce mai puternică. În consecinţă, producţia totală tinde să se diminueze
din ce în ce mai mult şi numai o cantitate crescândă din factorul K va putea să
menţină producţia neschimbată, cu atât mai mult cu cât L fiind din ce în ce mai
abundent, productivitatea sa marginală se diminuează.
Considerăm că o firmă poate realiza o producţie maximă de 20 unităţi,
combinând 10 unităţi din factorul muncă (L) şi 10 unităţi capital (K). Ea poate să
producă aceeaşi cantitate de bunuri combinând 5 unităţi de muncă şi 20 unităţi de
capital sau folosind împreună 18 unităţi de muncă şi 5 de capital.
Izocanta reflectă ansamblul combinaţiilor de factori de producţie care permite

firmei să obţină nivelul de producţie maxim.
Pentru o tehnologie dată la toate nivelele de producţie ale firmei, corespunde o

singură izocantă. Dacă se presupune că factorii de producţie sunt perfect divizibili şi
că firma are la dispoziţia sa o infinitate de tehnologii posibile, izocantele, cum sunt şi
curbele de indiferenţă, sunt reprezentate de curbele care au convexitatea către originea
axelor.
Diagrama alăturată, reprezintă izocanta firmei care corespunde la un nivel de
producţie maxim, egal cu 20 unităţi (Q = 20).
Cu cât ne deplasăm de-a lungul acestei izocante către punctul A, cu atât se
utilizează procese de producţie, care folosesc o mai mică cantitate de muncă şi o mai
mare cantitate de capital. În această situaţie avem de-a face cu tehnici de producţie
capitalistice intensive în capital. Dimpotrivă, deplasându-ne spre punctul B, se
combină mai puţină cantitate de capital şi o mai mare cantitate de muncă. Este vorba
de metode de producţie care utilizează mai intensiv factorul muncă.
5.2.1.5. Rata marginală de substituţie între factorii de producţie
În cadrul unui proces de producţie, factorii productivi sunt supuşi unei
permanente înlocuiri, numite substituţii.
În plan formal, analiza este identică celei prezentate deja la teoria
consumatorului, unde s-a vorbit despre rata marginală de substituire între două bunuri.
Rata marginală de substituire tehnică (RMST) între capital şi muncă măsoară
variaţia cantităţii de capital care este necesară de-a lungul unei izocante pentru a
compensa o variaţie infinit de mică a cantităţii de muncă.
Rata marginală de substituţie a capitalului de către forţa de muncă se exprimă
prin relaţia:
ΔK
(RMST ) K ,L = − (producţia Q = constantă)
ΔL
(RMST este o expresie negativă pentru că DK şi DL sunt de semne contrare).
În cazul variaţiilor foarte mici ale cantităţilor de factori de producţie, rata
marginală de substituire se reprezintă prin valoarea absolută a pantei tangentei la
izocantă în punctul corespunzător combinării factorilor de producţie folosiţi de către
firmă:
⎛ ΔK ⎞
(RMST ) K ,L = lim ⎜ − ⎟
ΔL → 0 ⎝ ΔL ⎠
Reprezentarea grafică este prezentată în fig. 5.5.
În punctele A şi B de pe curba Q0 s-au însemnat cantităţile la care s-au făcut

substituţiile pentru produsul respectiv. Rata marginală de substituţie a capitalului de
către muncă se poate exprima astfel:
K − KA ΔK
(RMST ) K ,L = B =−
LB − L A ΔL
Pentru o producţie dată (firma situându-se de-a lungul unei izocante) cu cât firma
foloseşte mai multă forţă de muncă şi mai puţine unităţi de capital, cu atât rata
marginală de substituire se diminuează. Dimpotrivă, atunci când firma utilizează
metode de producţie care folosesc mai mult capital, rata marginală de substituire
creşte.
Rata marginală de substituire a muncii de către capital este egală cu raportul
dintre productivitatea marginală fizică a muncii şi productivitatea marginală fizică a
capitalului.
Dacă continuă să producă aceeaşi cantitate de bunuri, firma compensează

pierderea ΔL unităţi de muncă prin folosirea ΔK unităţi adiţionale de capital, adică
ceea ce producţia a pierdut folosind mai puţini lucrători (ΔLX productivitate
marginală fizică a muncii) este compensată prin producţia adiţională rezultată din
utilizarea unui volum mai important de capital (ΔKX productivitatea fizică a
capitalului). Atunci (ΔLX productivitatea fizică a muncii) + (ΔKX productivitatea
marginală fizică a capitalului) = 0.
5.2.1.6. Constrângerea bugetară: dreapta de izocost
Considerăm o firmă, care îşi poate modifica cantităţile de muncă şi capital pe care
le foloseşte. Preţurile unitare ale acestor factori de producţie sunt PL pentru muncă şi
respectiv PK pentru capital. Această firmă îşi propune să realizeze o producţie egală
cu Q0. Pentru a obţine această producţie, ea poate să combine munca şi capitalul
într-o infinitate de moduri. Ce combinaţie de factori productivi va alege ea? Desigur
acea care îi va permite să minimizeze costul său de producţie, ţinând cont de preţul
acestor factori. Deci ea trebuie să minimizeze costul total:
CT = PL ⋅ L + PK ⋅ K ,
cu restricţia: Q(L,K)=Q0.
Se poate transforma această ecuatie astfel încât să-l exprimăm pe K în funcţie de
L, cum este şi cazul pentru izocante:
CT PL
PK ⋅ K = CT − PL ⋅ L ⇒ K = − ⋅L
PK PK
Observăm că ecuaţia este de forma y = ax + b, adică a unei drepte numită
P
"dreapta de izocost, a cărei pantă este - L .
PK
Dreapta de izocost reprezintă ansamblul combinaţiilor de capital şi de muncă
posibile pentru un cost total dat şi pentru un preţ dat al factorilor.
Se poate trasa uşor, ca şi dreapta bugetară, căutând cele două puncte extreme:
cantitatea maximă de capital pe care o putem cumpăra cu un cost dat (CT), această
cantitate fiind egală cu CT/PK; apoi cantitatea maximă de muncă pe care o putem
cumpăra şi care este egală cu CT/PL. Unind cele două puncte astfel obţinute, se
trasează o dreaptă care reprezintă ansamblul combinaţiilor posibile de capital - muncă
pentru un cost total egal cu CT.
Aşa cum o indică ecuaţia, panta acestei drepte este determinată de raportul
P
preţurilor celor doi factori: L .
PK
Fiecare din dreptele de izocost se caracterizează prin faptul că, în toate punctele
sale, costul de productie (PK⋅PL⋅L) al firmei este acelaşi. Pe de alta parte, cu cât se
deplasează de originea axelor, cu atât costul de producţie creşte.
În exemplul nostru, izocanta care corespunde nivelului de producţie Q0, va

intersecta un mare număr de drepte de izocost. Datorită faptului că obiectivul firmei îl
constituie minimizarea costului său de producţie, ea va încerca să combine factorii pe
care îi utilizează într-o asemenea manieră încât să se situeze pe dreapta de izocost cea
mai aproape de origine. Firma va alege combinaţia de factori corespunzătoare
punctului E de tangentă a izocantei, cu una din dreptele de izocost (fig. 5.5.).
Datorită faptului că în punctul E izocanta este tangentă la dreapta de izocost,
raportul între preţul muncii şi cel al capitalului este egal cu raportul dintre
productivitatea marginală fizică a muncii şi productivitatea marginală fizică a
capitalului:
,
sau exprimat astfel:
Produsul marginal fizic pe unitate monetară obţinut cu ultima unitate monetară

cheltuită trebuie să fie acelaşi, oricare ar fi factorul productiv achiziţionat cu această
unitate monetară.
5.2.2. Evoluţia produsului mediu şi a produsului

marginal pe termen scurt
5.2.2.1. Randamente marginale crescânde. descrescânde şi legea randamentelor

neproporţionale
Ne propunem să studiem acum evoluţia productivităţii marginale fizice şi a celei
medii fizice a muncii pe măsură ce firma sporeşte cantitatea folosită din factorul
variabil.
Într-o primă fază, se constată că productivitatea marginală fizică a muncii este
crescătoare. Contribuţia marginală a fiecărei unităţi adiţionale de muncă la produsul
firmei este superioară contribuţiei marginale a fiecărei unităţi de muncă utilizate în
prealabil. Se poate afirma că, atunci când cantitatea de muncă folosită este redusă,
randamentele marginale sunt crescătoare. Dar dacă această cantitate de muncă creşte
şi depăşeşte un oarecare prag, productivitatea marginală fizică a muncii sfârşeşte prin
a se diminua şi ne aflăm în faza unor randamente marginale descrescânde. Este vorba
de o lege economică conform căreia o sporire a cantităţii utilizate dintr-un factor de
producţie oarecare, ceilalţi factori rămânând constant; trebuie în mod normal să ducă
la o creştere a producţiei. Nimic nu împiedică însă ca, dincolo de un oarecare punct,
producţia suplimentară rezultată din aceleaşi doze adiţionale de factori variabili să se
diminueze din ce în ce mai mult.
Atunci când curba produsului total al firmei este crescătoare, productivitatea
marginală fizică a muncii rămâne pozitivă. Dar dacă contribuţia adiţională a fiecărei
doze utilizate de muncă se diminuează, producţia va continua să crească dar într-un
ritm mai mic decât înainte. Se poate ajunge la un moment în care cantitatea de factori
variabili devine prea mare în raport cu cea a factorilor ficşi astfel încât unitătile
adiţionale de muncă folosite nu permit creşterea producţiei, ci, din contra, aceasta se
reduce. In această ipoteză, productivitatea marginală a muncii devine nulă şi apoi
negativă.
Care este situaţia productivităţii medii fizice a muncii? Evoluţia acesteia este
asemănătoare cu cea marginală a muncii? Se constată că, într-o primă fază, şi aceasta
creşte. În timpul fazelor cu randamente marginale crescătoare este normal ca
productivitatea medie să crească ca de altfel şi în prima parte a fazei randamentelor
marginale descrescătoare.
Când productivitatea medie a muncii atinge maximul său pentru un număr de
lucrători folosiţi, atunci este egală cu productivitatea marginală. Dincolo de acest
punct, productivitatea marginală devine inferioară productivităţii medii şi aceasta
începe să se diminueze.
Dacă produsul marginal al muncii (PmL) este pozitiv şi crescător, acesta indică
faptul că produsul total (X) creşte din ce în ce mai repede. Dacă PmL este pozitiv şi
descrescător, X creşte mereu, dar mai lent; în final, dacă PmL este negativ, X se
diminuează. Aceste trei faze posibile sunt prezentate în fig. 5.6.
Legea randamentelor descrescânde stipulează că produsul marginal al unui factor

de producţie variabil se reduce, dincolo de un nivel determinat, mărindu-se cantitatea
folosită din acel factor. Cu alte cuvinte, pe măsură ce se adaugă noi unităţi din factorul
variabil se ajunge la un moment în care produsul marginal al factorului variabil începe
să scadă.
Legea productivităţii marginale descrescânde este considerată de economişti ca
un postulat de bază al funcţiei de producţie. Ea presupune că inputurile sunt omogene.
Crescând cantitatea unui factor şi menţinând constant alt factor se va schimba în mod
continuu proporţia în care se combină aceştia. Această schimbare a proporţiei în care
se combină factorii de producţie va da naştere descreşterii produsului marginal al
factorului variabil.
Mărind cantitatea de factori variabili care se combină cu factorii ficşi ai unei
întreprinderi, outputul trece prin mai multe faze:
• Fără factori variabili nu se poate obţine nici un output;
• Folosindu-se o cantitate mai mică din factorii variabili, fiecare unitate adiţională
din aceştia adaugă mai mult output total decât unitatea anterioară. În acest caz,
produsul marginal este în creştere;
• După atingerea nivelului minim de utilizare a capacităţilor productive instalate,
produsul marginal poate fi constant, dar outputul poate să crească. Fiecare unitate
adiţională din factorul variabil adaugă outputului aceeaşi cantitate ca şi unitatea
anterioară. Producţia dintre aceste nivele este întotdeauna în limitele impuse de
factorii ficşi;
• Pentru un oarecare nivel de producţie sau de folosire a capacităţilor productive,
outputul creşte într-o proporţie mai mică pe măsură ce se folosesc unităţi adiţionale
din factorii variabili. Dincolo de acest nivel produsul marginal începe să se reducă.
• În final, produsul total atinge valoarea sa maximă folosind noi unităţi de factori
variabili; dar outputul nu creşte. Nu dispunem în acest caz de mai multe maşini care
să fie folosite deoarece capacitatea de producţie este utilizată în întregime. Este
posibil, dacă se întrebuinţează noi unităţi de factori variabili, ca outputul să scadă.
Legea produsului marginal descrescând afirmă că, independent de caracteristicile
concrete ale proceselor de producţie, dacă se asociază cantităţi crescânde dintr-un
factor variabil la o cantitate fixă din alt factor, produsul marginal al factorului variabil
începe să descrească continuu dincolo de un oarecare volum al outputului.
Considerăm o funcţie de producţie agricolă Q = F(T,L) în care Q reprezintă
cantitatea de output, T = pământul iar L = munca. Ne imaginăm că se foloseşte un
teren a cărui suprafaţă se menţine constantă la 5 hectare. Presupunem că nu se

foloseşte capital, îngrăşăminte etc. ci numai doi factori productivi: pământul şi munca.
Randamentele combinărilor celor doi factori de producţie sunt prezentate în
tabelul nr. 5.6.
Tabelul nr. 5.6. Randamentele factorilor de producţie
Pământ Munca Produsul Produsul Produsul

total al mediu al marginal
muncii muncii al muncii
5 1 10 10 -
5 2 30 15 20
5 3 60 20 30
5 4 88 22 28
5 5 105 21 17
5 6 114 19 9
5 7 119 17 5
5 8 119 15 0
5 9 110 12 -9
5 10 80 8 -30
Tabelul arată că, în această ipoteză, există o primă fază de producţie în care,
crescând numărul unităţilor de muncă de la 1 la 3, outputul va creşte cu o rată mai
mult decât proporţională faţă de cea a muncii. Produsul mediu şi marginal este în
creştere iar al doilea este mai mare decât primul. Există apoi o a doua fază în care rata
de creştere a produsului total se reduce: sporind numărul unităţilor de muncă de la 4 la
8, produsul total desigur va creşte, dar de fiecare dată într-o proporţie mai mică.
Produsul mediu şi marginal vor creşte, produsul marginal fiind inferior celui mediu.
În final, există o a treia fază de producţie în care volumul producţiei totale va
descreşte pe măsură ce se folosesc mai multe unităţi de muncă pe aceeaşi suprafaţă de
teren. Dacă se folosesc 8, 9, 10 unităţi de muncă, produsul total al muncii se reduce,
produsul mediu va fi de fiecare dată mai mic, produsul marginal atinge nivelul 0 iar
apoi va fi negativ.
Conform acestui exemplu, în prima fază de producţie vom avea randamente
crescătoare a factorului muncă, în a doua randamente descrescătoare iar în a treia vor
fi randamente negative.
Fig. 5.7. reprezintă grafic relaţiile existente între produsul total, mediu şi marginal
al muncii.
Curba produsului total (curba PT din grafic) reflectă relaţia existentă între inputul
muncă şi outputul total. Ea va creşte până în punctul B ceea ce semnifică că produsul
total va creşte mai mult decât proporţional faţă de sporirea unităţilor de muncă.
Randamentele crescătoare ale factorului muncă vor continua până în punctul B al
curbei PT. În acest punct se poate observa că panta curbei îşi schimbă traiectoria
(acest punct se numeşte punct de inflexiune). Această schimbare semnifică faptul că
legea randamentelor descrescânde intră în acţiune ceea ce face ca o creştere a
numărului de unităţi de muncă să ducă la o sporire mai mică a produsului total.
Randamentele descrescânde se obţin când se utilizează unităţile de muncă 4, 5, 6 şi 7.
Folosind a şaptea unitate de muncă, produsul total va atinge valoarea maximă, valoare
care nu se va modifica când se foloseşte a opta unitate de muncă. Pentru o nouă
unitate de muncă outputul total va scădea.
Legea randamentelor descrescânde nu descrie o fatalitate a randamentelor
descrescânde pe termen lung, prejudiciabilă dezvoltării economiei. Randamentele
descrescânde sunt inevitabile numai pe termen scurt, pentru o stare sau un stadiu dat
al tehnicii şi cu un singur factor variabil. Această lege este deci perfect compatibilă cu
randamentele crescânde pe termen lung atunci când capitalul şi tehnologia variază.
Este bine deci să distingem randamentele factoriale care sunt descrescătoare, de
randamentele de scară.
5.2.2.2. Relaţia între produsul mediu şi produsul marginal
Legea randamentelor descrescânde permite descrierea evoluţiei aşteptate a
produsului marginal. Evoluţia produsului mediu este în mod direct determinată de
aceea a produsului marginal. Există, într-adevăr, o relaţie matematică necesară între o
valoare medie şi o valoare marginală. Să ne imaginăm, de exemplu, relaţia între
producţia medie a unei echipe de lucrători şi producţia "marginală" a unui nou
muncitor adăugată în fiecare zi acestei producţii.
Atât timp cât lucrătorul marginal are o producţie superioară mediei echipei,
producţia medie a echipei se va ridica; din momentul în care producţia marginală este
inferioară mediei, ea va face ca producţia echipei să scadă. Valoarea medie este
crescătoare atât timp cât valoarea marginală îi este superioară; valoarea medie se
diminuează când valoarea marginală îi este inferioară: două valori sunt deci identice
când valoarea medie atinge maximul său. Această regulă conduce la reprezentarea din
fig. 5.8.
- Faza I - produsul marginal al muncii şi produsul mediu sunt crescătoare;

- Faza a II-a - produsul marginal al muncii este descrescător, iar produsul mediu al
muncii este crescător;
- Faza a III-a - produsul marginal şi mediu al muncii sunt descrescătoare şi pozitive;
- Faza a IV-a - produsul marginal al muncii este negativ.
Din cele patru faze descrise pe graficul de mai sus două sunt în mod sigur
ineficiente pe plan tehnic. În prima fază, este evident că nu există destui factori
variabili pentru a obţine cea mai bună producţie din factorii ficşi puşi la dispoziţia
lucrătorilor: nu a fost atins raportul K/L ideal pe plan tehnic. Un producător raţional
care caută o utilizare eficace a acestor factori de producţie va mări deci utilizarea
factorului muncă cel puţin până la punctul în care produsul său marginal este maxim
şi devine crescător: punctul A. Faza a IV-a este la fel de ineficientă: un producător
raţional nu va forţa niciodată utilizarea muncii dincolo de punctul în care acesta
reduce producţia în loc să o crească. El nu va merge dincolo de punctul în care
produsul marginal devine negativ (punctul C), deoarece atunci produsul total se
diminuează. Putem deci, în acest stadiu, să enunţăm un rezultat esenţial al ipotezei de
raţionalitate.
Dacă producătorii sunt raţionali, productivitatea marginală a factorilor de
producţie este întotdeauna descrescătoare şi pozitivă. În punctul A producătorul
maximizează eficacitatea marginală a muncii, dar nu şi eficacitatea globală. Dacă vom
merge cu utilizarea factorului muncă dincolo de punctul A, productivitatea orelor de
muncă suplimentare este mai scăzută decât era în punctul A (produsul marginal se
diminuează), dar ea rămâne superioară productivităţii medii a ansamblului orelor de
muncă deja utilizate (aceasta provine din faptul că produsul mediu al muncii
încorporează cele mai slabe productivităţi ale primelor ore de muncă utilizate la
începutul procesului de producţie). În consecinţă, dincolo de punctul A, produsul
mediu mai creşte încă. Eficacitatea maximă a forţei de muncă utilizată în întreprindere
va fi atinsă atunci când produsul mediu este maximal. Altfel spus: dacă întreprinderea
caută într-o zi să bată recordul de productivitate orară, ea trebuie să se situeze în
punctul A; dacă preocuparea sa este profitul, ea trebuie să meargă cel puţin până la
punctul B; dincolo de acest punct (sau înaintea acestui punct), întreprinderea,
într-adevăr, nu obţine cele mai bune rezultate din ansamblul muncii disponibile; faza
eficientă se limitează deci la faza a III-a, de-a lungul căreia produsul marginal şi
produsul mediu sunt descrescânde.
5.2.3. Evoluţia productivităţii pe termen lung

Pe termen lung, toţi factorii sunt variabili. Două noi chestiuni se pot pune deci
producătorului.
• Combinarea celor doi factori de producţie este optimă? Dacă nu, poate fi
substituită o parte de capitalul muncii sau, invers, poate fi substituită capitalului o
parte din muncă.
• Talia întreprinderii este optimă? Producătorul ar putea, de exemplu, să modifice
talia întreprinderii sale, fără să varieze cei doi factori în aceeaşi proporţie; el execută o
singură schimbare în scara producţiei, fără să modifice ponderea fiecărui factor.
Deasemeni, modificându-se raportul capital/muncă în favoarea unuia sau altuia dintre
cei doi factori, înseamnă că producătorul execută o schimbare a scării producţiei
printr-o substituţie.
Trei tipuri de comportament sunt deci de studiat pe perioadă lungă:
• alegerea combinaţiei K/L optime pentru un volum de producţie dat;
• schimbarea scării fără substituţie;
• schimbarea scării cu substituţie.
5.2.3.1. Combinarea optimă a factorilor
a) Determinarea punctului de echilibru.
Odată determinată cantitatea de producţie care maximizează profitul,
întreprinderea trebuie să caute, din ansamblul combinaţiilor tehnice posibile descrise
de izocantă, cea al cărei cost este minim, adică cea care permite să se atingă dreapta
de izocost cea mai coborâtă.
Optimul este atins la punctul de tangenţă între izocantă şi o dreaptă de izocost
(punctul E1 din fig. 5.9.).
În punctul de echilibru E1, prin definiţia tangentei, panta dreptei PL/PK şi panta
curbei (dK/dL=(-)RMST) sunt confundate. Avem deci:
PL P
= − RMST , de unde: RMST = L .
PK PK
Se demonstrează, pe de altă parte, că RMST este egală cu raportul dintre
productivitatea marginală a muncii şi productivitatea marginală a capitalului. Variaţia
totală a producţiei dQ legată de variaţiile cantităţilor "dK" şi "dL" se poate scrie:
dQ = (PMaK ⋅ dK ) + (PMaL ⋅ dL ) .
Cum, prin definiţie, pe o izocantă dQ = 0, se poate scrie:
0 = (PMaK ⋅ dK ) + (PMaL ⋅ dL ) ⇒ PMaK ⋅ dK = − PMaL ⋅ dL şi deci:
PMaL dK
=− = RMST , în care:
PMaK dL
PMaL = productivitatea marginală a muncii;
PMaK = productivitatea marginală a capitalului;
PL = preţul factorului muncă;
PK = preţul factorului capital;
RMST = rata marginală de substituţie.
În consecinţă, la punctul de echilibru E1 avem:
PMaL PL PMaL PMaK
RMST = = , ceea ce este echivalent cu: =
PMaK PK PL PK
Combinaţia optimă capital - muncă se realizează când productivităţile marginale ale
celor doi factori ponderale prin preţurile lor sunt egale.
b) Efecte ale variaţiilor preţului relativ al factorilor
Să presupunem, de exemplu, că salariul creşte în timp ce preţul capitalului
rămâne neschimbat. Munca devenind relativ mai scumpă, producătorul este incitat să
folosească mai puţină muncă şi mai mult capital. Într-adevăr, la echilibru, înainte de a
se produce creşterea salariului, productivităţile marginale ponderate prin preţuri erau
egale. După creşterea preţului muncii, productivitatea marginală a unităţii monetare
cheltuite pentru muncă este mai scăzută decât cea a unităţii monetare cheltuite pe
capital, al cărui preţ nu a variat. Producătorul raţional va substitui deci o parte din
capital muncii până când egalitatea productivităţilor marginale ponderate prin preţuri
va fi restabilită.
c) Calea de expansiune a întreprinderii.
Când întreprinderea îşi dezvoltă volumul producţiei - se mai spune şi "scară" de
producţie - ea atinge izocante mai ridicate spre dreapta: de exemplu curbele Q1, Q2,
Q3, din fig. 5.10.
Pentru fiecare nivel de producţie, combinaţia optimă capital - muncă este
determinată de tangenta noii izocante cu dreapta de izocost.
Curba care uneşte diferitele puncte de echilibru al producătorului, E1, E2 şi E3
este denumită "calea de expansiune" a firmei. Ea descrie modul în care evaluează
combinaţia factorilor pentru un preţ relativ constant al acestora atunci când se
dezvoltă capacităţile de producţie.
În cazul în care calea de expansiune este o dreaptă, cei doi factori progresează în
aceleaşi proporţii în timpul expansiunii întreprinderii: este vorba deci de o schimbare
de scară fără substituire. Dacă schimbarea de talie este însoţită de substituţii între cei
doi factori, calea de expansiune va avea forma unei linii frânte.
5.3. De la teoria producţiei la teoria costurilor
Aşa cum am văzut, întreprinderea are ca obiectiv principal maximizarea

profitului. Acesta se determină ca diferenţă între venituri şi cheltuieli. Veniturile
întreprinderii sunt constituite din valoarea outputului său.
Costurile întreprinderii sunt constituite din valoarea inputurilor pe care le
foloseşte pentru producerea outpurilor. Valoarea inputurilor se obţine înmulţind
unităţile fizice folosite din fiecare input cu preţul acestora.
Reducând toate inputurile la valoarea lor monetară, întreprinzătorul poate
compara aceasta cu valoarea outputului obţinut şi vândut, determinând astfel dacă
activitatea sa este sau nu rentabilă.
În paragrafele anterioare am studiat relaţiile tehnice între outputuri şi inputurile
fizice. Acum, ne propunem să analizăm relaţia economică între inputurile şi
outputurile firmei.
Două sunt problemele care se pun în teoria economică cu privire la studiul
costurilor: prima, se referă la conceptul de cost de producţie, determinarea şi
măsurarea sa, iar a doua are în vedere comportamentul costurilor pe termen scurt şi
lung.
5.3.1. Cost contabil şi cost economic. Costul de oportunitate

După cum am arătat, costul unei întreprinderi se poate defini ca valoarea
inputurilor folosite în producţia unei cantităţi determinate de output. Desigur, această
valoare, poate varia în funcţie de metoda care se foloseşte pentru măsurare.
Exista două metode sau maniere de cuantificare a costurilor: metoda contabilă şi
metoda economică. Studiind funcţionarea unei întreprinderi, economistul este
interesat de modul în care aceasta utilizează resursele sale, adică analiza în termenii
eficienţei economice. Pe de altă parte, pe contabil îl interesează în principiu mersul
întreprinderii în termenii solvabilităţii acesteia (dacă firma poate să facă faţă
obligaţiilor financiare: restituirea creditelor obţinute de la instituţiile financiare, plata
furnizorilor etc.). Atunci când evaluează costul de producţie al firmei, contabilul nu ia
în considerare decât totalitatea cheltuielilor pe care întreprinzătorul le suportă cu
achizitionarea factorilor necesari desfăşurării procesului de producţie. Operând în
această manieră, el ignoră alte costuri, adesea importante, pe care firma sau societatea
în ansamblul ei trebuie să le suporte.
Pentru a continua activitatea comercială, întreprinderea trebuie să facă faţă
costurilor sale contabile. Costurile contabile care se mai numesc şi costuri explicite
sau "istorice" sunt acelea care corespund plăţii factorilor de producţie pe care firma îi
cumpără şi cele legate de obligaţiile sale fiscale. Ele sunt întotdeauna costuri explicite
şi se calculează asupra facturilor plătite de întreprindere. Aceste costuri cuprind plata
salariilor, materiilor prime, materialelor, energiei, chiriei, telefon, impozitelor etc.
Rezumând cele spuse, putem afirma că această categorie de costuri cuprinde
cheltuielile pe care le face firma pentru achiziţionarea factorilor productivi de la alţi
agenţi economici.
Conceptul de cost economic este mult mai amplu decât costul contabil. Acesta
corespunde cheltuielilor efectuate de firmă în legătură cu producţia unei cantităţi de
output. Costurile economice cuprind nu numai costurile explicite, ci şi costurile
numite implicite sau imputabile producţiei.
Costurile explicite corespund plăţii factorilor pe care întreprinderea îi
achiziţionează din exterior. Dar firmele pot folosi şi factori proprii, pe care nu-i
cumpără de la alţi agenţi economici, pentru că sunt în proprietatea ei. Costurile de
producţie corespunzătoare resurselor proprii ale întreprinderii constituie costurile
implicite.
Costurile implicite sau "imputabile" reflectă consumul factorilor pe care îi posedă
firma, pământul şi diferitele construcţii, capitalul propriu, munca proprietarilor etc.
precum şi riscul pe care-l presupune activitatea economică a întreprinderii.
Problema cea mai dificilă care se pune în legătură cu costurile implicite sau
imputabile constă în evaluarea riscului. În general, desfăşurarea oricărei activităţi
presupune un risc mai mare sau mai mic.
Desigur, cu cât este mai mare riscul pe care-l presupune o activitate cu atât mai
mare va fi şi remuneraţia care se speră a fi obţinută din banii investiţi.
Asumarea riscului unei activităţi productive se transformă într-un element
important al producţiei. Riscul este un serviciu pe care cineva trebuie să-l plătească
pentru ca întreprinderea să-şi desfăşoare activitatea productivă. Dacă o firmă nu
acordă remuneraţii suficiente pentru compensarea riscului care-l presupune o
activitate, atunci nu vor fi persoane dispuse să-şi plaseze capitalul în aceste activităţi.
Neţinând cont de costurile implicite în calculul economic, se poate ajunge la o
supraevaluare a profitului întreprinderii sau la o subevaluare a pierderilor, ceea ce, în
final, va avea drept consecinţă o alocare necorespunzătoare a resurselor în economie.
De asemenea, existenţa economiilor sau a dezeconomiile externe (de beneficii sau
de costuri externe), legate de activitatea unor întreprinderi, sau, în general, legate de o
serie de comportamente umane, împiedică o alocare optimală a resurselor în
economie.
Atunci când o firmă se află în situaţia de a lua o decizie economică, de a investi
sau nu, de a produce un bun într-o anumită cantitate etc., nu ia în considerare decât
costurile sale private, pe care le suportă în întregime. Ea nu ia în considerare costurile
(dezeconomiile externe) determinate de funcţionarea necorespunzătoare a activităţii
sale şi care sunt suportate de alte firme sau persoane şi nici beneficiile (economiile
externe) care pot să rezulte din activitatea sa pentru aceste firme şi indivizi. Calculul
costului privat ignoră repercusiunile exterioare ale desfăşurării activităţii
întreprinderii.
Costul social se va obţine luând în considerare aceste repercusiuni. Să
exemplificăm.
Ne imaginăm ca un apicultor este vecinul unui pomicultor. Cu cât acesta din

urmă îşi va extinde exploatarea sa, mai ridicată va fi producţia apicultorului fără ca
acesta să suporte un cost adiţional. Atunci când pomicultorul va determina mărimea
fermei sale, el va ţine cont de costurile pe care le va suporta personal dar nu şi de
efectul indus (economii externe) pe care activitatea sa a avut-o asupra
întreprinzătorului vecin. Se poate spune că mărimea exploataţiei pomicultorului va fi
inferioară dimensiunii sale optimale.
Să luăm un exemplu de dezeconomii externe. Considerăm că o firmă A este
situată de-a lungul unui curs de apă în amonte de o firmă B. Dar firma A deversează
reziduurile în acest curs de apă contaminându-l. Dacă firma B doreşte să utilizeze apa
ea trebuie să întreprindă importante lucrări de purificare a acesteia. Managerii firmei
A nu ţin cont, în calculul lor economic, de cheltuielile (dezeconomiile externe) pe care
activitatea lor le generează şi care sunt suportate de firma B.
Acelaşi tip de probleme se pun atunci când activitatea de producţie este asociată
cu poluarea apei sau a atmosferei, zgomotul sau degradarea mediului. Din această
cauză este necesar să se întreprindă o evaluare monetară a acestor costuri deoarece ele
nu pot fi excluse din calculul costului social.
Cunoscând costul privat al unei firme, pentru a calcula costul social, trebuie să se
adauge dezeconomiile externe şi să se scadă economiile externe - atunci când ele
există - imputabile activităţii sale. Cu alte cuvinte, costul social reprezintă costul
acestei activităţi pentru întreaga societate şi nu numai pentru întreprinderea respectivă.
Un economist trebuie să aibă în vedere nu numai costurile de producţie explicite
şi implicite, ci şi costul de oportunitate.
Acesta constituie unul din conceptele cele mai importante folosite de teoria
costurilor. Se consideră cost de oportunitate a unei acţiuni valoarea şansei alternative
care trebuie sacrificată în vederea întreprinderii acţiunii respective, deci preţul acestei
renunţări.
Acest concept poate părea obscur sau abstract, dar cu utilizarea unor exemple
vom vedea că lucrurile nu stau aşa.
Care este costul de oportunitate pentru un student când urmează un an de studiu
suplimentar? În nici un caz dreptul de a se inscrie în acest an de studiu sau cheltuielile
pe care le suporta pentru a urma cursurile şi seminariile, ci remuneraţia la care el
renunţă lucrând un an de zile.
Care este costul de oportunitate pentru o firmă care angajează un muncitor ce se
află actualmente în şomaj? Acest angajat nu renunţă la nici o producţie alternativă, iar
în acest caz preţul renunţării este nul. Costul acestei operaţiuni pentru firmă îl
constituie salariul care-l plăteşte acestui lucrător.
Fig. 5.12. reprezintă cazul ipotetic în care, cu o unitate dată de resurse, se obţin
combinaţiile unităţilor din bunurile X şi Y.
Dacă sunt alocate toate resursele pentru producerea bunului Y se pot obţine 12
unităţi din acest bun si zero unităţi din bunul X. Dacă, dimpotrivă sunt destinate toate
resursele producerii bunului X, se obţin 14 unităţi din acest bun şi zero unităti din Y.
Între aceste două extreme se poate produce întreaga serie de combinaţii dintre Xşi Y
reprezentate prin dreapta ab.
Dreapta ab arată în plus că, pentru a produce bunul X, este necesară sacrificarea
oportunităţii de a produce o cantitate din bunul Y. Acest sacrificiu reprezintă costul de
oportunitate a bunului X în termenii bunului Y. În diagrama noastră costul de
oportunitate al unei unităţi din X este 12/14Y (o unitate din X este egală cu 0,85
unităţi din Y). Aceasta semnifică că aceeaşi cantitate de factori care pot produce o
unitate din bunul X pot fabrica 0,85 unităţi din Y. Costul de oportunitate a lui X în
termenii bunului Y este, aşadar de 0,85. În acelaşi mod, costul oportunităţii de a
produce o unitate din Y în termenii bunului X este de 14/12 X (o unitate din Y este
egala cu 1,16 unităţi din X). Aceeaşi cantitate de factori de producţie folosiţi în
obţinerea unei unităţi din Y, pot produce 1,16 unităţi din X.
Dreapta ab arată că, întotdeauna, costul de oportunitate a bunului Y în termenii
bunului X şi a lui X în termenii bunului Y este constant.
5.3.2. Funcţia costurilor

Pentru întreprinderea care urmăreşte maximizarea profitului prezintă o importanţa
deosebită determinarea costurilor, în care sunt incluse cheltuielile pentru producerea
outputului. Dacă se cunosc preţurile factorilor, firma poate obţine funcţia costurilor
alături de funcţia de producţie. Aceasta ne arată cum variază cantitatea unuia din
inputuri în vederea obţinerii outputului. Dacă firma dispune de informaţii privind
preţul fiecărui input, atunci poate să determine modul în care se vor modifica
costurile, crescând sau diminuând nivelul său de producţie.
Relaţia între costuri şi output poartă denumirea de funcţia costului, care are
forma: C = f(P1X1, P2X2, ....PnXn) în care C reprezintă costurile totale, P1 până la
Pn sunt preţurile factorilor 1 până la n, iar X1 până la Xn sunt cantităţile factorilor de
la 1 la n.
Dacă obiectivul principal al firmei îl constituie maximizarea profitului, este
evident că aceasta va alege metoda cea mai puţin costisitoare (dintre alternativele
posibile) pentru a produce o cantitate determinată de output. Cu cât costurile sale vor
fi mai reduse cu atât profitul va fi mai mare. Dacă întreprinderea cunoaşte cantitatea
de output în fiecare perioadă de timp pe care doreşte să o obţină, relaţia fizică între
output şi inputuri, precum şi preţurile acestora, atunci ea va studia diferitele
alternative care i se oferă şi o va alege pe cea mai putin costisitoare.
Alegerea metodei celei mai ieftine de a produce o cantitate determinată de output
presupune, pentru întreprindere, probleme dificile de rezolvat. Când ia decizii,
întreprinzătorul trebuie să aibă în vedere consecinţele acestora pe termen scurt şi lung.
De exemplu, o metodă de producţie poate fi eficientă pentru fabricarea unei cantităţi
determinate de output într-o perioadă de timp, dar poate fi ineficientă pentru a
produce aceeaşi cantitate pe perioade mai lungi. Relaţia între costuri şi output, pe
termen scurt, poate exercita o influenţă asupra deciziilor firmei pe termen lung. De
asemenea, întreprinzătorul trebuie să estimeze sau să prevadă volumul producţiei care
va fi realizat în viitorul previzibil şi evoluţia preţurilor factorilor, precum şi relaţia
tehnică între outputuri şi inputuri.
5.3.3. Tipologia costurilor

Conceptul de cost de producţie nu a fost întotdeauna înţeles în aceeaşi manieră de

economişti. Dar se pot distinge trei mari interpretări şi anume:
• Costul monetar - care se exprimă în monedă. El reprezintă suma tuturor
preţurilor bunurilor şi serviciilor necesare fabricării unui produs, ceea ce practica
contabilă numeşte preţ de cost. Datorită numitorului comun, şi anume moneda, se pot
aduna unităţile monetare corespunzătoare preţului materiilor prime, materialelor,
energiei, salariile etc. deci toate cheltuielile făcute de firmă pentru a putea oferi
produsul său pe piaţă.
• Costul fizic sau în natură, corespunde exact aceleiaşi concepţii, dar in loc de a
se exprima cheltuielile în valoare monetară, ele sunt considerate în realitatea lor
materială.
• Costul psihologic, de oportunitate sau dezutilitate apreciază că tot ceea ce a
fost alocat unei anumite producţii se consideră ca neputând fi afectat unei alte
producţii. De fiecare dată când subiectul economic decide să realizeze o utilitate
determinată, se poate spune că el renunţă pentru aceasta la realizarea alteia.
Literatura de specialitate prezintă şi următoarea tipologie a costurilor:
A. Costul global, definit ca ansamblul costurilor corespunzătoare unui volum dat
al producţiei. În cadrul acestuia se disting:
1. Costuri fixe care sunt independente de volumul producţiei firmei
reprezentând costul bunurilor de capital fix utilizat şi include: cheltuielile de
administrare, chirii, asigurări, întreţinere, amortisment etc.
2. Costuri variabile, a căror mărime se schimbă în funcţie de volumul
producţiei (Cv = f(Q) ca de exemplu: cheltuielile cu salariile directe, materiile
prime şi energia, în general costul factorilor variabili.
3. Costul total, reprezintă suma costurilor fixe şi variabile: CT = CF + Cv = CF
+ f(Q).
B. Costul marginal, reprezintă suplimentul de cost necesar pentru obţinerea unei
unităţi suplimentare de produs. El se determină după formula:
ΔCT
Cm = .
ΔQ
Având în vedere faptul că, de regulă, costul fix este independent de volumul
producţiei firmei, costul fix marginal este nul şi, în consecinţă, costul marginal
reflectă creşterea pe care o antrenează în costul variabil, producţia unei unităţi
suplimentare:
ΔCT ΔCv
Cm = = .
ΔQ ΔQ
Costul marginal apare ca derivata funcţiei costului total şi, bineînţeles, ca derivata
funcţiei costului variabil:
dCT
Cm = = f ' (Q) .
dQ
C. Costul mediu sau costul unitar reprezintă costurile globale pe unitatea
produsă:
C f (Q)
CM = = = f '(Q) .
Q Q
Se disting trei tipuri de costuri medii:
1. Costul fix mediu (CFM) reprezintă costul fix pe fiecare unitate de producţie:
CF
CFM = .
Q
El se diminuează pe măsură ce producţia firmei creşte, devenind neglijabil

când outputul (Q) este suficient de mare:
CF
lim =0.
Q →∞ Q
2. Costul variabil mediu (CVM) exprimă costul variabil pe fiecare unitate de
producţie:
Cv f (Q)
CVM = = = f ' (Q) .
Q Q
3. Costul total mediu (CTM) reprezintă costul total al fiecărei unităţi de
producţie.
CT CF + CV CF + f (Q) .
CTM = = =
Q Q Q
5.3.4. Relaţia între cost şi productivitate

Cum evoluează costul total (CT) când se produce o cantitate crescândă din
producţie (Q)? Este rezonabil să ne gândim că acesta va creşte. Dar în ce ritm? Acest
ritm este, prin definiţie,costul marginal (Cm). Ori evoluţia costului marginal este
direct determinată de cea a productivităţii marginale.
Într-adevăr, pe termen scurt, singurul factor variabil fiind munca, costul marginal
este costul muncii (asociată unei variaţii marginale a producţiei). Să admitem că
factorul muncă ar fi divizibil în ore de muncă. Productivitatea marginală este atunci
producţia suplimentară asociată unei ore de muncă suplimentare. Costul unei unităţi
suplimentare de productie (Cm) depinde deci de două elemente:
- costul orei de muncă (rata salariului orar nominal "W");
- cantitatea de bunuri pe care lucrătorul le poate produce într-o oră în plus (PmL).
Astfel, pentru o rată a salariului orar dată, fixată pe piaţa muncii, cu cât cantitatea
produsă într-o oră de muncă suplimentară este mai importantă cu atât costul unei
unităţi suplimentare de producţie este mai redus. Altfel spus, cu cât PmL este mai
ridicată, cu atât costul marginal este mai scăzut şi invers.
Se poate face acelaşi raţionament în termeni de produs mediu şi de cost mediu şi
se poate stabili o relaţie inversă între cele două variabile. Generalizând, se poate
spune: pentru un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu şi costul marginal
variază în sens invers faţă de variaţia produsului mediu şi a produsului marginal.
Demonstraţie:
Dacă salariul este singurul cost variabil, neglijând costul fix, costul total este
produsul dintre rata salariului nominal (W) şi cantitatea de muncă (L): CT = WL.
În acest caz, costul mediu (CM ) = CT = WL = W ⋅ L ;
Q Q Q
Cum L = 1 , adică inversul produsului mediu PM = Q , avem:

Q Q L
L
W ⋅L 1 W .
CM = =W⋅ =
Q PM PM
Deci, pentru "W" dat, costul mediu (CM) şi produsul mediu (PM) variază în sens
invers. Se verifică astfel că, pentru o rata a salariului nominal data "W" fixată pe piaţa
muncii, costul mediu variază invers faţă de produsul mediu. Se demonstrează, de
asemenea, existenţa unei relaţii inverse între costul marginal (Cm) şi produsul
marginal al muncii (PmL).
dCT d (W ⋅ L ) WdL 1 1 W .
C =
m = = =W⋅ =W⋅ =
dQ dQ dQ dQ Pm L Pm L
dL
Deci pentru o rată a salariului nominal dată, costul marginal şi produsul marginal
variază în sens invers.
Plecând de la relaţiile inverse demonstrate mai sus, se pot reprezenta curbele
costurilor pornind de la curbele de productivitate (fig. 5.13).
5.3.8. Evoluţia productivităţii şi a costurilor pe

termen lung
5.3.8.1. Conceptele de randament pe termen lung
Pe termen lung, întreprinderea poate încerca să-şi amelioreze randamentele (adică
productivitatea sa) dezvoltându-şi capacitătile sale de producţie.
• Dacă firma îşi sporeşte ansamblul factorilor de producţie în aceeaşi proporţie,
se spune că ea îşi schimbă "scara": raportul K/L ramâne neschimbat; ea dispune atunci
de randamente de scară.
• Dacă firma îşi modifică modelul său tehnologic şi îşi schimbă proporţia
factorilor, se va confrunta cu randamente de substituţie, deoarece ea se dezvoltă
substituind un factor celuilalt.
Nu pot fi emise ipoteze apriori asupra randamentelor de substituţie, în măsura în
care ele depind de evoluţia tehnologică şi de preţul relativ al factorilor utilizaţi şi care
sunt imprevizibile. Dimpotrivă, se pot emite ipoteze asupra evoluţiei randamentelor,

cu tehnologia şi preţurile factorilor constanţi, deoarece în acest caz vor depinde de
raţionalitatea întreprinzătorilor.
Conceptul de randament de scară indică modul în care evoluează producţia pe o
perioadă lungă de timp în condiţiile creşterii cantităţii celor doi factori în aceleaşi
proporţii (K/L = constant).
Dacă modificăm cantităţile de muncă şi de capital printr-un coeficient oarecare
şi:
a) producţia se multiplică şi ea prin acelaşi coeficient, randamentele de scară sunt
numite "constante";
b) producţia este multiplicată printr-un coeficient mai mare, randamentele de
scară sunt numite "crescătoare";
c) producţia este multiplicată printr-un coeficient mai mic, randamentele sunt
denumite "descrescătoare".
Altfel spus, dacă la o creştere a scării de activitate a firmei (firma continuă să
combine factorii în aceeaşi proporţie, dar ea sporeşte cantitatea pe care o utilizează
fiecare dintre ei) corespunde o creştere mai mult decât proporţională a volumului
producţiei, atunci există randamente crescătoare de scară. Dacă dimpotrivă, la o
asemenea creştere a scării de activitate corespunde o sporire a volumului producţiei
mai puţin decât proporţională există randamente descrescânde de scară. În ipoteza în
care nivelul producţiei creşte proporţional cu scara sa de activitate există randamente
constante de scară.
Se observă că acest concept de randament de scară măsoară oarecum evoluţia
productivităţii globale a factorilor în condiţiile în care capacităţile de producţie se
dezvoltă pe termen lung. Dar cel mai adesea se interpretează randamentele de scară în
termeni de costuri. Într-adevăr, s-a arătat că, de fapt, costurile de producţie urmează o
evoluţie inversă celei a productivităţii. Randamente de scară crescătoare corespund
deci unor costuri descrescătoare pe termen lung sau, altfel spus, corespund unor
"economii de scară". Invers, randamente de scară descrescatoare indică nişte costuri
crescătoare pe termen lung sau, altfel spus, "dezeconomii de scară".
Cum se justifică apariţia economiilor şi dezeconomiilor de scară? Atunci când
numărul unităţilor de producţie este suficient de ridicat, întreprinderile pot căpăta
dimensiuni din ce în ce mai mari şi pot desfăşura o activitate de producţie mai
perfecţionată, bazată pe specializarea şi diviziunea muncii. În momentul modificării
taliei sau dimensiunilor acestor întreprinderi, ele se confruntă cu o oarecare pierdere
de eficacitate. Dacă sunt capabile să schimbe atât cantităţile de capital cât şi pe cele de
muncă pe care le folosesc, rămân totuşi o serie de factori asupra cărora ele nu au nici
o influenţa, cum ar fi metodele de gestiune şi de control ale întreprinderii. O talie mai
mare aduce o nouă dezvoltare a costurilor fixe de gestiune: administraţie mai
apăsătoare, comunicaţii interne mai complexe, încetineala deciziilor etc. Aceste
aspecte fac ca, în final, după o fază de economii de scară să apară o fază de
dezeconomii de scară. În consecinţă, curba de cost mediu de lungă durată devine în
final crescătoare.
În concluzie putem spune că există economii de scară atunci când costurile medii
pe termen lung descresc în timp ce outputul creşte şi dezeconomii de scară dacă
costurile medii pe termen lung sporesc în condiţiile în care outputul creşte.
5.3.8.2. Modificarea dimensiunii întreprinderii
Pe termen scurt, o întreprindere care vrea să-şi dezvolte producţia nu are altă
posibilitate decât să utilizeze mai eficient factorul variabil (cel mai adesea munca în
raport cu un volum dat de alţi factori ficşi). Ea nu-şi poate mări totuşi indefinit
producţia deoarece va atinge un prag unde există prea puţini factori ficşi şi unde
productivitatea marginală devine negativă. Dar, fără a aştepta această situaţie extremă,
întreprinderea este incitată să-şi modifice talia sau tehnologia din momentul în care ea
are această posibilitate, pentru a atinge o curbă de cost mai avantajoasă. Aceasta este
ceea ce se ilustrează în fig. 5.21.
CM1 indică costul mediu de scurtă durată, iar CM2 cel pe care o întreprindere l-ar
putea atinge modificându-şi talia şi/sau tehnicile sale. Pe termen scurt, nu poate fi
mărită producţia de la Q1 la Q2 decât trecând de la punctul A la punctul D. Costul
mediu se ridică deoarece productivitatea factorului variabil este descrescătoare. Se
constată că ar fi mai avantajos să se producă Q2 situându-se pe CM2 (punctul C) mai
curând decât pe CM1.
Mărirea taliei şi ameliorarea tehnicilor cresc productivitatea factorilor şi reduc
costurile de producţie. Totuşi, să notăm avantajul pe care-l prezintă curba CM1. Dacă,
din întâmplare, piaţă bunului X se prăbuşeşte şi trebuie din nou să se reducă producţia
de la Q2 la Q1, se va atinge un cost mai scăzut în punctul A decât în punctul B.
Schimbarea taliei nu este deci cu adevărat raţională decât dacă întreprinderea este
asigurată că, de-acum înainte, volumul său de producţie va fi superior sau egal cu Q3.
Pentru orice volum inferior lui Q3, într-adevăr, talia şi tehnologia anterioară sunt
preferabile. Acest exemplu ilustrează destul de bine semnificaţia reală a conceptului
de perioadă scurtă: nu este vorba, în esenţă de un interval tehnic necesar pentru a
modifica factorii ficşi; ci mai ales de un răgaz economic indispensabil pentru a
anticipa variaţia volumului de producţie ca un fenomen permanent care asigură
rentabilitatea investiţiilor necesare pentru a modifica talia sau metodele tehnologice
ale întreprinderii.
5.3.8.3. Curba de cost pe perioadă lungă

Cum se observă din fig. 5.21 în fiecare moment întreprinderea este incitată să se
situeze pe curba de cost cea mai eficientă ţinând cont de volumul de producţie
probabil pe care-l anticipează de-a lungul acestei perioade. Fiecărui nivel de
producţie, îi corespunde astfel o curbă de cost care reflectă scara de producţie cea mai
eficace pe termen scurt; cât timp se deplasează de-a lungul acestei curbe, se situează
în perioadă scurtă.; trecerea în perioadă lungă se manifestă printr-o deplasare a întregii
curbe. Pe figura 5.21, curba de cost de lungă perioadă este curba mare care
"înfăşoară" cele două curbe de scurtă perioadă. Până în Q3, CM1 corespunde scării
celei mai eficiente, dar, dincolo de acest nivel de producţie (Q3) trebuie schimbată
scara de producţie şi este necesar să se treacă pe curba CM2.
Dacă factorii sunt divizibili, se poate modifica scara de producţie într-o manieră
continuă; există atunci o infinitate de curbe pe perioadă scurtă, tot atâtea câte niveluri
de producţie posibile există; curba de cost mediu de lungă perioadă (CMTL) este o
"curbă anvelopă" sau o "curbă înfăşurătoare" continuă, asemănatoare celei din fig.
5.22 şi este tangentă "adică atinge într-un punct" fiecare curbă de perioadă scurtă.
Curba înfăşurată din fig. 5.22 descrie diferitele evoluţii ale costului mediu atunci
când firma caută în fiecare moment scara de producţie cea mai eficace; ea prezintă trei
faze:
Faza 1: Costul mediu descreşte pe termen lung, ceea ce semnifică faptul că
produsul mediu global al muncii şi al capitalului creşte (relaţia inversă între CM şi
PL). Modificarea lui indică faptul că volumul producţiei creşte mai repede decât
cantitatea de factori utilizaţi, randamentele de scară sunt deci crescătoare;
întreprinderea realizează economii de scară.
Faza 2: Costul mediu este constant pe termen lung, ceea ce semnifică faptul că
produsul mediu global al muncii şi al capitalului este constant. Aceasta înseamnă că
volumul producţiei creşte în acelaşi ritm cu cantitatea de factori utilizaţi;
randamentele de scară sunt deci constante; întreprinderea nu realizează nici o
economie de scară; punctul SME corespunde scării minimum eficace.
Scara minimum eficace reprezintă scara de producţie dincolo de care
întreprinderea atinge costul minim de perioadă lungă.
Faza 3: Costul mediu creşte pe termen lung, ceea ce semnifică faptul că produsul
mediu global al muncii şi al capitalului se diminuează, deci produsul producţiei creşte
mai lent decât cantitatea de factori utilizaţi; randamentele de scară sunt descrescânde;
în consecinţă întreprinderea înregistrează dezeconomii de scară.
5.3.8.4. Probleme ridicate de ipoteza randamentelor constante
Totuşi, modelele economice reţin adesea ipoteza randamentelor de scară
constante. Într-adevăr, pe termen lung, întreprinderile raţionale sunt incitate să-şi
dezvolte scara de producţie pentru a atinge scara minimum eficace (SME), adică
aceea care permite să se atingă costul minimum de lungă perioadă. În majoritatea
domeniilor de activitate randamentele nu ar trebui deci să fie decât în mod temporar
crescânde.
Odată atins costul mediu minimum de lungă perioadă, nu vedem de ce
întreprinderile raţionale ar accepta să-şi ridice costul mediu pe termen lung dacă pot
evita acest lucru. Cu siguranţă, argumentul conform căruia costurile de gestiune ar

antrena o ridicare inevitabilă a costului mediu nu este complet satisfăcător.
Într-adevăr, aceasta înseamnă să presupunem că întreprinderea nu are mijloacele
necesare pentru a-şi adapta metodele şi personalul de gestiune. Gestiunea ar apărea
atunci ca un factor fix, dar în acest caz nu ne-am mai situa în perioadă lungă, unde,
prin definiţie, toţi factorii sunt variabili. În plus, o întreprindere care-şi dezvoltă scara
sa de producţie poate, în teorie, să reproducă identic procesele de producţie pe care le
utiliza înainte. Astfel, când o uzină a atins scara minimum eficace, în loc să-şi mai
crească talia şi să intre în faza randamentelor de scară descrescătoare, întreprinderea
se poate dezvolta construind alte uzine care să funcţioneze exact pe acelaşi model. Cu
alte cuvinte, prin reproducerea identică a metodelor trecute, o întreprindere are
întotdeauna posibilitatea teoretică de a acţiona cel puţin la fel de bine ca înainte. Pe
termen lung deci, dacă factorii de producţie sunt divizibili şi nici unul dintre ei nu este
fix, întreprinderile raţionale se situează în faza de randamente de scară constante.
Problema care se pune este de a şti dacă factorii sunt cu adevărat perfect divizibili şi
variabili pe termen lung. În particular, chiar dacă întreprinderea poate să reproducă
identic cantităţile de factori care corespund scării minimum eficace, ea poate fi
împiedicată să reproducă identic calităţile acestor factori. Atunci când utilizarea
anumitor factori nu poate fi cu adevărat reprodusă identic, costurile vor rămâne
crescătoare (şi randamentele descrescătoare) pe perioadă lungă.
5.3.8.5. Randamentele de substituţie
Randamentele de substituţie reprezintă câştigurile de productivitate realizate în
întreprinderi prin substituirea unui factor cu altul. Invers, faţă de randamentele de
scară care operează cu o proporţie K/L constantă, randamentele de substituţie provin
exact dintr-o modificare a raportului K/L.
Când o întreprindere a atins scara minimum eficace, ea este incitată să caute
randamente de substituţie crescătoare. De fapt, după ce şi-a exploatat toate
posibilităţile legale de o mai bună diviziune a muncii în cadrul procesului de producţie
dat, singurul mijloc de a mai ameliora productivitatea constă în a căuta un alt proces
de producţie, adică o altă maniera de a combina factorii între ei.
Randamentele de scară şi de substituţie sunt deci adesea legate, cu atât mai mult
cu cât numeroase echipamente sau procedee nu sunt utilizabile decât plecând de la un
anumit nivel de activitate.
5.4. De la teoria costurilor la teoria ofertei
Specialiştii consideră că evoluţia costului de producţie reprezintă unul din factorii

principali care acţionează asupra ofertei. Deci decizia de ofertă trebuie să ia în
considerare un element obiectiv, costul de producţie. Acest aspect conferă ofertei un
caracter mai raţional decât al cererii şi face ca decizia de ofertă să fie mai puţin
sensibilă la modificările mediului social - economic.
5.4.1. Oferta şi factorii săi determinanţi

Oferta reprezintă cantitatea de bunuri sau servicii pe care un agent economic este
dispus să o dea spre vânzare într-o perioadă de timp la un anumit preţ.
Oferta, ca şi cererea, poate fi privită ca ofertă a unui bun, a unei ramuri, a unei
firme şi ca ofertă totală de piaţă.
Oferta pentru un produs sau serviciu reprezintă cantitatea dintr-un produs sau
serviciu pe care producătorii pot să o vândă pe piaţă la un anumit preţ, dintre toate
produsele respectiv serviciile, ale căror caracteristici sunt suficient de apropiate pentru
ca ele să poată fi considerate substituibile.
Oferta pentru o firmă exprimă cantitatea pe care un producător poate să o vândă,
la diferite niveluri ale preţului.
Dacă pe piaţa unui bun se însumează cantităţile oferite, la acelaşi preţ, de către
toţi vânzătorii, rezultă oferta de piaţă. Ea se poate determina cu ajutorul formulei:
n
0 = ∑ oi ⋅ p ; în care:
i =1
0 = oferta totală a pieţei pentru un anumit bun sau serviciu;
n = numărul de ofertanţi;
o = oferta unui producător.
Ca şi în cazul cererii, curba ofertei totale pentru un anumit bun sau serviciu se
obţine prin însumarea orizontală a curbelor ofertelor individuale ale acelui bun sau
serviciu. În cazul a doi ofertanţi reprezentarea grafică este prezentată în fig. 5.23.
În conformitate cu principiul "caeteris paribus", denumim tabloul ofertei ca fiind

relaţia care există între preţul unui bun şi cantităţile pe care un întreprinzător doreşte
să le ofere pe piaţă, într-un anumit interval de timp.
În condiţiile în care tabloul cererii reflectă modul de comportament al
consumatorilor, tabloul ofertei reliefează comportamentul producătorilor. Dacă
tabloul cererii pune în relaţie preţurile cu cantităţile pe care consumatorii doresc să le
cumpere, cel al ofertei reprezintă, pentru unele preţuri determinate, cantităţile pe care
producătorii sunt dispuşi să le ofere.
Tabloul ofertei poate fi ilustrat astfel:
Tabelul 5.7. Tabloul ofertei: cantităţile oferite din

bunul A la diferite nivele ale preţului
PA QA
2 0
4 2
6 4
8 6
Relaţia dintre preţul unitar şi cantitatea oferită poate fi reprezentată în felul

următor:
Curba ofertei evidenţiază cantitatea de bunuri pe care un agent economic este

dispus să o ofere într-o anumită perioadă de timp, la diferite niveluri de preţuri. Cu
alte cuvinte, ea arată care este preţul la care ofertantul este dispus să vândă diferite
cantităţi dintr-un bun oarecare, într-un interval de timp.
Forma curbei arată clar că dacă preţul bunurilor creşte, ofertanţii vor aduce mai
multe bunuri pe piaţa şi invers, dacă pretul scade, ofertanţii vor aduce mai puţine
bunuri pe piaţă. Spre deosebire de curba cererii, aceasta are o pantă pozitivă care
reflectă creşterile produse în cantitatea oferită ca urmare a sporirii preţurilor.
Curba ofertei reprezintă expresia grafică a relaţiei existente între cantitatea oferită
dintr-un bun, într-o anumită perioadă de timp şi preţul bunului respectiv. Desigur,
cantitatea oferită depinde şi de alţi factori ca de exemplu: costul de producţie, preţul
altor bunuri, preţul factorilor, tehnologia, numărul de ofertanţi, perspectivele pieţei,
evenimentele social-politice şi naturale. Acest tip de relaţie poartă denumirea de
funcţia ofertei, şi poate avea următoarea expresie:
OA = O(CP , PB , PF , K , N0 , PP , E ) , în care:
OA = cantitatea oferită din bunul A;
CP = costul producţiei;
PB = preţul altor bunuri;
PF = preţul factorilor;
K = tehnologia;
N0 = numărul de ofertanţi;
PP = perspectivele pieţei;
E = evenimentele social-politice şi naturale.
Aceşti factori determină modificarea cantităţii oferite la acelaşi nivel al preţului
purtând denumirea de condiţiile ofertei.
1. Costul de producţie. Între nivelul costului şi cantitatea oferită există o relaţie
negativă. Dacă costul producţiei scade, oferta pentru bunurile respective va creşte şi
invers, creşterea costului va duce la scăderea ofertei. Deci, curba ofertei se va deplasa
spre dreapta dacă costul scade şi invers.
2. Preţul altor bunuri. Factorii productivi sunt atraşi spre acele activităţi de
producţie unde ei sunt remuneraţi la un preţ ridicat. Dacă preţul unui bun X creşte,
este firesc ca să se înregistreze o atragere a factorilor de producţie spre acest produs,

deci curba ofertei la acest bun se va deplasa spre dreapta, şi invers. Modificarea
preţului bunului X va determina o creştere sau o reducere a ofertei pe piaţa altui bun.
3. Preţul factorilor. Daca preţul factorilor de producţie scade, ofertanţii vor
produce mai multe bunuri, curba ofertei pentru produsul respectiv înregistrând o
deplasare spre dreapta. Invers, dacă preţul unuia sau a mai multor factori de producţie
creşte, atunci va spori costul de producţie şi ofertantul nu va fi dispus a produce o
cantitate mai mare. În consecinţă, curba ofertei se va deplasa spre stânga.
4. Tehnologia. Introducerea în procesele productive a unor tehnologii moderne,
are ca efect creşterea productivităţii muncii şi, implicit, diminuarea costului
producţiei. În acest caz, curba ofertei se va deplasa spre dreapta deoarece producătorii
au posibilitatea să producă mai multe bunuri. Dacă se înregistrează o scădere a
productivităţii muncii, aceasta va antrena o creştere a costurilor şi evident efectul va fi
negativ asupra ofertei de bunuri, iar curba ofertei se va deplasa spre stânga.
5. Numărul de ofertanţi. Curba ofertei totale care cuprinde toţi producătorii care
fabrică acelaşi produs se va deplasa spre dreapta dacă în ramură vor intra noi firme şi
invers.
6.Perspectivele pieţei. Dacă într-o anumită ramură se aşteaptă în perspectivă o
diminuare sau chiar încetarea producţiei, în prezent ofertanţii vor produce mai mult
pentru a contracara efectele acţiunilor viitoare. În această situaţie, curba ofertei se va
deplasa spre dreapta. Dacă ofertanţii speră la o creştere a preţului în viitor, atunci în
prezent vor reduce producţia pentru a o spori în viitor. Deci, curba ofertei se va
deplasa spre stânga.
7. Evenimentele social-politice şi naturale. Cadrul social-politic şi juridic îşi
pune amprenta asupra întregii activităţi economice. Dacă acesta este favorabil atunci
oferta de bunuri şi servicii va creşte iar în sens contrar, ea se va diminua. De
asemenea, în unele domenii de activitate (agricultură, construcţii, industria miniera,
etc.) importante sunt si condiţiile naturale. O înrăutăţire a acestor condiţii acţionează
de regulă, în direcţia reducerii ofertei.
Modificările determinate de factorii analizaţi mai sus, duc la schimbarea poziţiei
curbei ofertei spre stânga sau spre dreapta. În mod implicit schimbarea în ofertă are ca
efect modificarea poziţiei curbei. Aceste deplasări afectează condiţiile de echilibru,
prin urmare, preţul şi cantitatea cerută şi oferită.
Când are loc o deplasare spre dreapta a curbei ofertei, preţul de echilibru se va
reduce iar cantitatea cerută şi oferită va creşte, aspecte reprezentate grafic în fig. 5.25.
Dacă se înregistrează o deplasare a curbei cererii sau a ofertei, efectele asupra

preţurilor şi cantităţilor de echilibru pot fi prevăzute. Aşa cum am arătat, dacă se
produce o creştere a cererii adică se înregistrează o deplasare a curbei cererii spre

dreapta, preţul şi cantitatea de echilibru vor creşte. Pe de altă parte, dacă se produce o
creştere a ofertei, adică o deplasare spre dreapta a curbei ofertei, preţul de echilibru va
scădea iar cantitatea de echilibru va creşte.
Desigur, dacă se deplasează ambele curbe efectele nu pot fi în întregime
prevăzute. În cazul în care atât oferta cât şi cererea se deplasează spre dreapta,
cantitatea de echilibru va creşte, dar nu se poate spune dacă preţul a înregistrat o
creştere sau o extindere, deoarece acestea vor depinde de intensitatea deplasărilor
relative ale ambelor curbe, aspecte ilustrate în fig. 5.26.
5.4.2. Elasticitatea ofertei

Elasticitatea ofertei pune în evidenţă gradul modificării ofertei în funcţie de
schimbarea preţului sau a oricăreia din condiţiile ofertei. Elasticitatea poate fi
determinată cu ajutorul coeficientului elasticităţii ofertei.
Coeficientul de elasticitate a ofertei faţă de preţ se determină prin raportarea
modificării relative a cantităţilor oferite la modificarea relativă a preţului de vânzare.
ΔO ΔP ΔO P %ΔO , unde:
Eop = : = ⋅ sau Eop =
O P ΔP O %ΔP
DO = modificarea ofertei pentru un produs sau serviciu;
O = oferta totală pentru acel produs sau serviciu;
DP = modificarea preţului;
P = preţul produsului.
O altă modalitate de determinare a coeficientului elasticităţii ofertei în funcţie de
preţ este următoarea:
O P O P +P
Eop = : = ⋅ 0 1
O0 + O1 P0 + P1 P O0 + O1
2 2
Coeficientul elasticităţii ofertei faţă de preţ reflectă proporţia modificării ofertei
în condiţiile creşterii preţurilor cu 1%.
În funcţie de nivelul acestuia, formele ofertei se prezintă astfel:
a) oferta elastică când Eop>1, unui anumit procent de modificare a preţului
unitar îi corespunde o modificare mai mare a ofertei;
b)oferta cu elasticitate unitară, când Eop=1, unui procent în modificare a
preţului îi corespunde unul similar în schimbarea ofertei;
c)oferta inelastică, când Eop<1, procentul modificării ofertei este mai mic decât
procentul modificării preţului;
d) oferta perfect elastică, când Eop = ¥, la un preţ dat oferta poate să crească la
infinit (caz ipotetic);
e) oferta perfect inelastică, când Eop = 0, la orice modificare a preţului, oferta nu
se modifică.
Grafic, formele ofertei sunt reprezentate in fig. 5.27.
Cunoaşterea elasticităţii ofertei prezintă importanţă pentru agenţii economici

deoarece, pornind de la preţurile de piaţă ale bunurilor şi serviciilor, ea reflectă
posibilitatea adaptării ofertei la cerere. Prin confruntarea dintre cerere şi ofertă se
determină preţul de piaţă care, pentru orice bun, tinde spre un nivel de echilibru ce
reflectă egalizarea cererii cu oferta. Factorii cei mai importanţi care determină
elasticitatea ofertei sunt:
1. costul producţiei: când se înregistrează o creştere a costului elasticitatea ofertei
scade, iar atunci când costul scade are loc o creştere a elasticităţii ofertei;
2. gradul de substituire: cu cât este mai mare gradul de substituire a factorilor de
producţie de la producţia unui bun la producţia altor bunuri, cu atât va fi mai mare
elasticitatea ofertei bunului respectiv;
3. perioada de timp: cu cât intervalul de timp este mai mare, cu atât pot fi
orientaţi mai mulţi factori productivi de la o activitate la alta. Perioada scurtă de timp
nu este suficientă ca să permită schimbarea cantităţii tuturor factorilor. Cantitatea
oferită dintr-un bun rămâne aceeaşi, deci oferta este perfect inelastică.
Pe termen lung, există suficient timp pentru modificarea cantitativă a tuturor
factorilor productivi. În acest caz, cantitatea oferită ca răspuns la modificarea preţului
este mult mai mare decât în perioada scurtă. Există posibilitatea asigurării unei oferte
elastice, respectiv procentul de creştere a cantităţii oferite este mai mare decât cel de
urcare a preţului.
4. posibilităţile de stocare a bunurilor şi costurile aferente acesteia. Dacă
bunurile pot fi depozitate şi păstrate o perioadă de timp, elasticitatea ofertei acestora
creşte şi invers, în cazul în care posibilităţile de stocare sunt reduse sau lipsesc.
Cheltuielile aferente stocării şi păstrării se adaugă la costul produsului, astfel încât
costul total se măreşte şi deci elasticitatea ofertei se va reduce.
6. CONCURENŢA PERFECTĂ
După ce s-au studiat comportamentul consumatorului şi cererea, comportamentul

producătorului, costurile şi oferta, ne propunem să vedem în continuare modul în care
acestea interacţionează pe piaţă, determinând preţurile şi cantităţile la care se vor
produce şi vinde bunurile.
Piaţa unui bun poate fi definită ca locul de întâlnire, la un moment dat, a
dorinţelor consumatorilor, exprimate prin cerere, şi a dorinţelor producătorilor,
exprimate prin ofertă1.
Spre deosebire de sensul obişnuit, comun, al termenului de piaţă, aşa cum îl
înţelege de exemplu gospodina (care merge la piaţă pentru a cumpăra o multitudine de
bunuri necesare în gospodărie), aici ne vom referi la piaţa unui anumit bun sau
serviciu care fac parte din categoria bunurilor de consum sau a factorilor de producţie:
piaţa grâului, piaţa automobilelor, piaţa cărbunelui, piaţa muncii etc.
În plus, chiar dacă în definiţie piaţa este "loc de întâlnire", nu trebuie să
interpretăm acest fapt în sensul unei prezenţe fizice a participanţilor purtători ai cererii
şi ofertei. Întâlnirea cererilor şi ofertelor lor se poate realiza în numeroase alte
modalităţi, de exemplu prin ordine scrise, telex, telefon, fax etc.
Aşa cum s-a amintit deja în capitolul 2, pieţele pot fi diferenţiate după numeroase
criterii. Aici vom lua în considerare numărul purtătorilor cererii, respectiv, ofertei,
accesul pe piaţă al acestora (liber sau îngrădit) şi natura produselor. În funcţie de
aceste elemente se poate măsura gradul de competiţie, care diferenţiază pieţele în
următoarele tipuri (vezi tabelul 6.1.).
Tabelul 6.1. Tipuri de piaţă în funcţie de gradul de competiţie

(concurenţă) şi trăsăturile lor:
Numărul de Accesul pe
participanţi
Tipul de La cererea La oferta piaţă Natura
piaţă de pe piaţă de pe (Libertatea de produselor
piaţă intrare)
Concurenţa Foarte mulţi Foarte Nelimitată Omogene
perfectă mulţi (nediferenţiate)
Concurenţa Mulţi sau Foarte Nelimitată Diferenţiate
monopolistă câţiva mulţi
Limitată pentru Nediferenţiate
Oligopolul Foarte mulţi Puţini ofertanţi sau
Diferenţiate
Limitată pentru Nediferenţiate
Oligopsonul Puţini Foarte cumpărători sau
mulţi Diferenţiate
Restrânsă sau
Monopolul Foarte mulţi Unul complet blocată Unic
singur pentru ofertanţi
Restrânsă sau
Monopsonu Unul singur Foarte complet blocată Unic
l mulţi pentru
cumpărători
1 Gilbert Abraham Frois, Economia politicå, Editura Humanitas, Bucure¿ti, 1994, p.212.
Dintre acestea, în capitolul de faţă ne vom ocupa de concurenţa perfectă, numită

şi "concurenţa pură şi perfectă"2.
6.1. Ipotezele modelului teoretic al concurenţei perfecte
Modelul teoretic al concurenţei perfecte este conceput pe baza existenţei

concomitente a cinci ipoteze:
a) Atomicitatea cererii şi ofertei, care presupune îndeplinirea a două condiţii
cumulative:
• existenţa unui foarte mare număr de cumpărători şi vânzători ai unui aceluiaşi
bun;
• nici unul dintre participanţii pe piaţă nu trebuie să ofere sau să ceară din bunul
respectiv o cantitate prin a cărei modificare să poată determina o variaţie
semnificativă a ofertei sau cererii globale. Această condiţie este expresiv prezentată
de economistul francez François Perroux care arată că, în condiţiile atomicităţii pieţei,
fiecare ofertă trebuie să fie ca o "picătură de apă în oceanul ofertei", iar fiecare cerere
ca o "picătură de apă în oceanul cererii".
Deci, participanţi pe piaţă în număr mare, dar fiecare dintre ei având o
dimensiune neglijabilă în raport cu întinderea pieţei.
b) Omogenitatea produsului, care înseamnă că toate unităţile dintr-un anumit
bun, indiferent de întreprinderea care le produce, sunt perfect identice, oricând
substituibile unele cu altele. De aceea, neexistânt diferenţierea acestora, nu mai este
necesară publicitatea.
c) Intrarea/ ieşirea liberă într-o/ dintr-o ramură de activitate sau pe/ de pe
piaţă, care presupune că nu există nici o barieră, de nici o natură (tehnică, financiară
sau juridică) la pătrunderea sau părăsirea unei activităţi economice (desigur licite).
d) Transparenţa perfectă a pieţei, care presupune că toţi participanţii pe piaţă
sunt perfect informaţi în legătură cu calitatea, natura produsului şi preţul său. Acesta
din urmă nu poate fi decât unic, dacă avem în vedere ipoteza fundamentală a
raţionalităţii individului. Acesta, urmărind, de exemplu, în calitate de consumator,
să-şi maximizeze utilitatea, ştiind că bunul este omogen, nu va accepta, dacă am
presupune că există două preţuri, să-l plătească pe cel mai mare; astfel va fi practicat
un preţ unic, cel mai mic.
e) Perfecta mobilitate a factorilor de producţie, care presupune că aceştia vor fi
orientaţi întotdeauna spre activităţile unde vor fi utilizaţi cel mai eficient. Orice
întreprinzător găseşte pentru activitatea sa factorii de producţie necesari, în orice
moment şi în orice cantitate. Desigur, această condiţie nu intră în contradicţie cu
caracterul epuizabil, relativ limitat al resurselor, deoarece am presupus că fiecare
agent economic are o dimensiune prea mică în raport cu ansamblul economiei.
După Gilbert Abraham Frois, primele trei ipoteze concretizează puritatea
concurenţei, în timp ce ultimele două dau conţinut perfecţiunii concurenţei.
Când preţurile de cumpărare sau de vânzare pot fi fixate absolut liber, de către
cumpărători sau vânzători, fără nici o intervenţie publică sau privată, când
cumpărătorii şi vânzătorii pot intra în mod liber în raporturi unii cu alţii, când pot
determina în toată libertatea cantităţile pe care le cer sau le oferă şi când produsul
oferit pe piaţă este omogen, sunt întrunite condiţiile fluidităţii cererii şi ofertei,
situaţie opusă "vâscozităţii" pieţei. Unii autori consideră că fluiditatea şi atomicitatea
2 Ibidem, p. 215 - 217.

cererii şi ofertei sunt cele două condiţii fundamentale de existenţă a concurenţei

perfecte.
Este de precizat un fapt uşor observabil chiar şi din simpla enunţare a ipotezelor
şi condiţiilor expuse mai sus: concurenţa perfectă este doar o construcţie teoretică, un
model de referinţă. Nicicând şi nicăieri în lume nu s-au întrunit simultan, cumulativ,
toate aceste ipoteze şi condiţii. Putem afirma doar că unele pieţe, cum ar fi cele
organizate sub formă de burse, se apropie mai mult de acest model teoretic. Studierea
concurenţei perfecte este necesară pentru definirea mai riguroasă a situaţiilor reale
prin raportarea lor la acest model de referinţă, pentru înţelegerea mai clară a
mecanismelor elementare de funcţionare a pieţei.
În analiza modului de formare a preţurilor şi de realizare a echilibrului se iau în
considerare mai multe perioade:
• perioada foarte scurtă, confundată practic cu un anumit moment al pieţei, în
care se formează preţul de echilibru al pieţei ca rezultat al raportului dintre cererea şi
oferta existente în acel moment, ajungându-se astfel la echilibrul pieţei. Perioada este
atât de scurtă încât ofertanţii nu mai au timpul necesar să-şi mărească producţia, oferta
limitându-se la stocul existent pe piaţă, care se va confrunta cu cererea reprezentată de
dorinţele cumpărătorilor existenţi în momentul respectiv;
• perioada scurtă, în care, aşa cum s-a văzut la teoria producătorului, variaţia
ofertei poate fi realizată pe seama modificării producţiei doar prin angajarea unui
număr suplimentar de lucrători sau prin disponibilizarea lor. Un singur factor de
producţie variază. Capitalul rămâne neschimbat. În cadrul acestei perioade se
analizează mecanismul realizării echilibrului firmei;
• perioada lungă, în care producătorii ofertanţi pot modifica şi volumul
utilajelor, al capacităţii de producţie. Variază toţi factorii de producţie. Se studiază în
acest caz echilibrul ramurii.
6.2. Fixarea preţului curent sau de perioadă foarte scurtă şi determinarea

echilibrului de piaţă
Preţul curent sau preţul de echilibru al pieţei se formează la un moment dat şi este
valabil o perioadă foarte scurtă. El rezultă din întâlnirea curbelor ofertei şi cererii, care
se pot prezenta în două ipostaze:
a) în cazul când vânzătorii şi cumpărătorii se află sub influenţa exclusivă a
raţionalităţii economice, curbele ofertei şi cererii sunt liniare, de tip clasic;
b) purtătorii ofertei şi cererii pot fi însă şi parţial raţionali, asupra lor
manifestându-se mai mult sau mai puţin influenţa mediului, adică a unor circumstanţe
care nu-i mai determină să urmărească în mod exclusiv maximizarea utilităţii. În acest
caz, fie curba ofertei, fie cea a cererii, fie amândouă, nu vor mai avea forma clasică, a
unei linii, ci se vor prezenta ca nişte curbe - suprafeţe, a căror lăţime va reflecta o
influenţă mai mare sau mai mică a mediului.
6.2.1. Când agenţii economici se află sub influenţa exclusivă a raţionalităţii, se

pleacă de la ideea că preţul de echilibru este cel care realizează echilibrul cantităţilor
oferite şi cerute.
În fig. 6.1. punctul A marchează intersecţia curbelor cererii şi ofertei, proiecţia lui
pe axa preţurilor fiind Pe, iar pe axa cantităţilor fiind Qe. Segmentul OPe reprezintă
preţul momentan care permite egalarea cantităţii oferite cu cantitatea cerută, ambele
reprezentate prin segmentul OQe.
Dacă preţul s-ar fixa pe piaţă la nivelul OP1, inferior lui OPe, cumpărătorii ar fi
stimulaţi să ceară o cantitate OQc (Punctul QC fiind proiecţia pe abscisă a intersecţiei
cu curba cererii a orizontalei trasate prin P1), dar s-ar constata că pe piaţă nu există
decât o ofertă egală cu OQB, înregistrându-se o penurie sau un excedent de cerere
egal cu segmentul QBQC. Unii dintre cumpăratori, dispuşi să plătească preţul pieţei,
nu-şi vor putea achiziţiona bunul respectiv. De aceea, dorind să-şi procure bunul,
cumpărătorii vor ajunge, printr-un proces de încercări succesive, la preţul OPe care
asigură ca dorinţele de cumpărare să coincidă cu cele de vânzare. Piaţa va ajunge în
echilibru. Presiunea preţului este îndreptată de jos în sus, aşa cum o indică şi sensul
săgeţii din fig. 6.1.
Dacă, dimpotrivă, preţul ar fi iniţial la nivelul OP2, superior celui de echilibru,
cantitatea oferită ar fi OQE, mare, fiindcă preţul ridicat îi avantajează pe vânzători. Ei
însă vor constata că nu au cumpărători suficienţi, deoarece aceştia sunt descurajaţi.
Cantitatea cerută la preţul OP2 nu este decât OQD, astfel încât, de această dată, apare
un surplus sau un excedent de ofertă egal cu QDQE. Pentru ofertanţi, o asemenea
situaţie nu este avantajoasă deoarece, nevânzându-şi marfa, aceştia nu-şi pot recupera
cheltuielile de producţie, nu-şi pot relua producţia, cresc cheltuielile lor cu stocarea şi
păstrarea ofertei excedentare, iar, dacă sunt perisabile, bunurile se pot chiar deprecia
sau degrada total. De aceea, dorind să-şi vândă marfa cu care au venit pe piaţă,
vânzătorii vor fi nevoiţi să-şi reducă treptat preţul, de asemenea prin tatonări
succesive, până când ajung la nivelul OP2, pentru care cererea egalează oferta lor.
Presiunea preţului, aşa cum se observă în fig. 6.1., va fi orientată de această dată de
sus în jos, în sensul diminuării sale.
Aceasta este descrierea modelului teoretic. În practică, unii agenţi economici,
cumpărători sau vânzători, fie că nu vor avea răbdarea să parcurgă toate încercările
necesare, fie că nu au toate informaţiile necesare, vor încheia contracte la niveluri de
preţ care-i dezavantajează. În acest caz însă ieşim din schema concurenţei perfecte,
care presupune transparenţă perfectă, adică o cunoaştere de către fiecare a intenţiilor
tuturor celorlalţi. Un astfel de mecanism de fixare a preţului momentan şi de realizare
a echilibrului pieţei poate fi întâlnit într-o formă apropiată la bursa de valori, unde
cursul titlurilor şi cantităţilor corespunzătoare oferite şi cerute sunt afişate continuu.
Când curba ofertei nu este normală, continuu crescătoare faţă de preţ, ci repliată,
ca în fig. 6.2., pot exista două puncte de echilibru, A şi B, cărora le corespund două
preţuri de echilibru, OPe1 şi OPe2, şi două cantităţi de echilibru, OQA şi OQB.

Alegerea între cele două preţuri va depinde de circumstanţe exterioare pieţei, cum ar
fi intervenţiile guvernamentale, ceea ce ne îndepărtează de ipotezele concurenţei
perfecte.
În concluzie, pe o piaţă cu concurenţă perfectă, aflată sub influenţa exclusivă a

raţionalităţii, preţul de echilibru stabilit pe termen foarte scurt sau instantaneu este cel
care egalează cererea şi oferta la cel mai mare volum al cantităţilor vândute şi
cumpărate.
6.2.2. Când oferta sau/ şi cererea sunt influenţate de mediu, se pot distinge
următoarele cazuri:
a) Atât ofertanţii cât şi purtătorii cererii sunt sub influenţa exclusivă a mediului,
raţionalitatea lor dispărând. Într-o asemenea situaţie totul depinde de circumstanţele
momentului. Nimic nu mai este previzibil. Tranzacţiile se pot încheia şi derula la orice
nivel de preţ şi la orice cantitate.
b) Ambele componente ale mecanismului pieţei, cererea şi oferta sunt parţial
sub influenţa mediului şi parţial sub influenţa rationalităţii. Ele vor fi reprezentate
prin curbe - suprafeţe, ca în fig. 6.3.
Intersecţia lor nu va mai fi un punct, ci o suprafaţă ABCD, haşurată pe grafic. Preţul

de echilibru al pieţei va oscila între OP1 şi OP2, nivelul său efectiv depinzând de
influenţele pe care le va exercita mediul asupra partenerilor de schimb. Lui ii va
corespunde şi o cantitate de echilibru situată între OQ1 şi OQ2.
c) Oferta este sub influenţa exclusivă a raţionalităţii, iar cererea este parţial
influenţată de mediu. În acest caz curba ofertei se reprezintă printr-o curbă liniară
clasică, iar curba cererii printr-o curbă - suprafaţă, ca în fig, 6.4.
Intersecţia celor două curbe va fi de această dată arcul AB, a cărui proiecţie pe
ordonată este P1P2, intervalul pe care oscilează preţul de echilibru al pieţei, iar pe
abscisă este Q1Q2, intervalul pe care oscilează cantitatea de echilibru. Având în
vedere faptul că ofertantul este perfect raţional, acesta se va strădui să obţină preţul
care îi este cel mai favorabil (adică nivelul cel mai ridicat) şi să vândă la acest preţ
cantitatea cea mai mare. De aceea, preţul de echilibru va tinde spre OP1, iar cantitatea
de echilibru spre OQ2. O asemenea situaţie are un corespondent real apropiat în cazul
vânzărilor cu amănuntul, când vânzătorul, prin modul cum îşi prezintă marfa, cum
asigură deservirea şi cum tratează pe cumpărător, îl poate convinge pe acesta să
achiziţioneze un anumit bun la preţul convenabil vânzătorului, fără a-şi fi făcut toate
calculele legate de maximizarea utilităţii sale. (Adică fără să se gândească dacă sumei
cedate vânzătorului nu i-ar fi putut găsi o altă întrebuinţare, pentru procurarea altui
bun, care i-ar fi asigurat o satisfacţie mai mare).
d) Situaţia simetrică celei precedente: cererea este sub influenţa exclusivă a

raţionalităţii, iar oferta este parţial influenţată de mediu. Intersecţia acestor două
curbe va fi arcul AB, cu proiecţiile corespunzătoare pe axa preţului şi pe cea a
cantităţii, conform fig. 6.5.
De această dată cumpărătorul raţional va fi cel care va căuta să-l convingă pe vânzător
să incheie tranzacţia în condiţii favorabile primului: preţul de echilibru va avea
tendinţa să se fixeze la nivelul OP2 (cel mai mic), iar cantitatea de echilibru va tinde
spre OQ2 (cea mai mare).
Un corespondent real al acestei situaţii este cazul când lucrătorii, neorganizaţi, îşi
vând forţa lor de muncă întreprinderilor care, urmărind realizarea obiectivului lor
esenţial - maximizarea profitului total - vor căuta să încheie contractele de muncă la
niveluri ale salariului cât se poate de joase (tinzând spre OP2).
6.2.3. Surplusul vânzătorului şi al cumpărătorului

Înainte de a ajunge pe piaţă şi de a derula efectiv tranzacţiile, vânzătorii şi
cumpărătorii îşi fac propriile lor calcule, anticipează diverse niveluri posibile ale
preţurilor şi cantităţilor pe care le vor negocia. Unii cumpărători, în funcţie de
intensitatea nevoilor lor, ar fi dispuşi să-şi procure anumite cantităţi dintr-un bun
oarecare la preţuri chiar mai mari decât cel de echilibru, la care va avea loc tranzacţia
efectivă pe piaţă. Unii vânzători, în funcţie de condiţiile lor de producţie sau de
intensitatea dorinţei de a vinde mai repede, ar fi dispuşi să ofere anumite cantităţi
dintr-un bun chiar la preţuri mai mici decât cel de echilibru, care se va fixa pe piaţă ca
rezultat al tensiunii dintre cererea totală şi oferta totală. Multitudinea nivelurilor de
preţ şi cantităţi pe care agenţii economici sunt dispuşi să le ia în considerare pe piaţă
rezultă din tabelul 6.2. de mai jos:
Tabelul 6.2. Determinarea numerică a surplusului

cumpărătorilor şi vânzătorilor
Nr. Preţul Cererea Oferta Surplusul Surplusul

crt. (u.m./bu totală a totală a cumpărătorilor vânzătorilor
c.) pieţei pieţei (mii u.m.) (mii u.m.)
(mii buc.) (mii buc.)
0 1 2 3 4 5
1 20 3000 100 - 6000
2 40 1280 350 - 10000
3 60 890 560 - 4200
4 80 700 700 - -
5 100 560 830 2200 -
6 120 450 940 4000 -
7 140 350 1040 4800 -
8 160 270 1115 5200 -
9 180 205 1180 5500 -
10 200 150 1245 6000 -
11 220 100 1300 5600 --
12 240 60 1340 9600 -
13 Totalul surplusului: 42900 20200
Ajunşi pe piaţă, toţi cumpărătorii şi vânzătorii vor constata că din confruntarea

cererii şi ofertei lor totale rezultă preţul de echilibru de 80 u.m./buc., indiferent de
anticipările pe care şi le-a făcut fiecare. În acest caz, cumpăratorii care erau dispuşi
anterior să cumpere 60 mii buc. chiar la preţul de 240 u.m./buc. îşi procură această
cantitate la preţul de echilibru al pieţei, de 80 u.m./buc., realizând o economie la
cheltuielile lor de consum de 60(240-80) = 9600(mii u.m.), corespunzător suprafeţei

dreptunghiului 1 din fig. 6.6.
La preţul de 220 u.m./buc. cumpărătorii erau dispuşi, înaintea fixării preţului de

echilibru al pieţei, să achiziţioneze 100 mii buc., în care sunt, desigur, incluse şi cele
60 mii buc. pentru care ar fi oferit un preţ de 240 u.m./buc.. Pentru diferenţa de 100
mii - 60 mii = 40 mii buc. cumpărătorii, achiziţionând-o la acelaşi preţ de echilibru, de
80 u.m./buc., realizează o economie la cheltuielile lor de consum de 40(220-80) =
5600 (mii u.m.), corespunzător dreptunghiului 2 din fig. 6.6. La preţul de 200
u.m./buc., cumpărătorii erau dispuşi să achiziţioneze 150 mii buc., în care sunt incluse
şi cele 100 mii buc. pentru care ar fi acceptat să plătească chiar un preţ mai mare. De
aceea economiile lor obţinute la nivelul preţului de 200 u.m./buc. reprezintă (150 -
100)(200 - 80) = 6000 (mii u.m.), corespunzător dreptunghiului 3 din fig. 6.6.
Continuând calculul acestor economii realizate de cumpărători pentru următoarele
niveluri de preţ superioare celui de echilibru, obţinem datele din tabelul 6.2., coloana
4 şi suprafeţele 1,2,3,4,5,6,7,8 din fig. 6.6. În total, faţă de suma pe care erau dispuşi
să o plătească pentru achiziţionarea bunului respectiv, efectuând tranzacţiile nu la
preţurile mai mari, anticipate de ei, ci la preţul de echilibru fixat pe piaţă, cumpăratorii
au realizat economii la cheltuielile lor de consum de 42.900 mii u.m.. Acestea
reprezintă surplusul cumpărătorilor. Surplusul cumpărătorilor reprezintă, deci,
economiile realizate de cumpărători la cheltuielile lor de consum ca rezultat al
diferenţei între preţurile pe care le-ar fi acceptat să le plătească pentru procurarea unui
anumit bun şi preţul de echilibru la care s-au încheiat tranzacţiile efective cu bunul
respectiv.
În mod similar se determină şi surplusul vânzătorilor. Astfel, înaintea fixării
preţului de echilibru pe piaţa produsului tranzacţionat, existau vânzători dispuşi să
vândă 100 mii buc. la preţul de 20 u.m./buc. Vânzându-l însă la preţul de echilibru de
80 u.m./buc., ei obţin un venit suplimentar de 100(80 - 20) = 6000 (mii u.m.),
corespunzător suprafeţei dreptunghiului 9 din figura 6.6. La preţul de 40 u.m./ buc.
vânzătorii erau dispuşi să ofere 350 mii buc., in care sunt incluse şi cele 100 mii pe
care le-ar fi vândut la preţul de 20 u.m./buc. Venitul suplimentar obţinut prin
efectuarea tranzacţiilor la preţul de echilibru este de (350 - 100)(80 - 40) = 10.000
(mii u.m.), corespunzător suprafeţei dreptunghiului 10 din fig. 6.6. În fine, la preţul de
60 u.m./buc. o parte dintre vânzători ar fi fost dispuşi să ofere 560 mii buc., care
includ şi cele 350 mii pe care le-ar fi vândut la un preţ şi mai mic. Vânzându-le pe
toate însă la preţul de echilibru, vânzătorii realizează un venit suplimentar de (560 -

350)(80 - 60) = 4200 (mii u.m.), corespunzător suprafeţei dreptunghiului 11 din fig.
6.6. Venitul suplimentar total obţinut de vânzători prin desfacerea producţiei lor pe
piaţă la preţul de echilibru, faţă de încasările pe care le-ar fi realizat dacă o vindeau la
preţurile pe care erau dispuşi să le accepte înaintea ajungerii pe piaţă, reprezintă
surplusul vânzătorilor. În exemplul nostru el se ridică la suma de 20.200 mii u.m.
Spre deosebire de surplusul cumpărătorilor, care apare ca economii la cheltuielile
lor de consum faţă de previziuni subiective, surplusul vânzătorilor constituie un câştig
veritabil, determinat pe o bază obiectivă - costul de producţie. Acest surplus îi va
stimula pe producătorii vânzători să-şi mărească producţia, astfel încât oferta totală
pe piaţă va spori. Dacă cererea nu va creşte cu aceeaşi intensitate, preţul de echilibru
va tinde să scadă, ceea ce va avea ca efect şi diminuarea surplusului vânzătorilor.
Rezultă deci că preţul de echilibru al pieţei este instabil. Creşterea stabilităţii lui poate
avea loc prin realizarea unui nou echilibru, în interiorul fiecărei întreprinderi, între
preţul de vânzare format pe piaţă şi costul de producţie propriu.
6.2.4. Mecanismul fixării preţului stabil de perioadă scurtă

şi al realizării echilibrului firmei
Firma luată în considerare, una din numeroasele întreprinderi care produc şi vând
un anumit bun omogen, este de dimensiuni atât de mici încât, prin variaţii ale ofertei
sale individuale, nu poate determina o variaţie semnificativă a ofertei totale de pe
piaţa produsului respectiv astfel încât să inducă o modificare a preţului de echilibru
momentan, fixat conform mecanismului descris anterior. De aceea, un astfel de agent
economic este un "price-taker", adică pentru el preţul de vânzare este o variabilă
exogenă, dată, de care trebuie să ţină seama în deciziile pe care le ia pentru realizarea
obiectivului său - maximizarea profitului total.
Într-o abordare statică, în care nu se ia în considerare timpul cu toate modificările
ce pot surveni, induse de diferiţi factori economici sau extraeconomici, firma,
informată asupra preţului de vânzare la care-şi va putea valorifica producţia, nu are
altă posibilitate de adaptare decât modificarea cantităţii pe care o produce.
Situându-se într-o perioadă scurtă de timp, ea nu poate varia cantitatea produsă decât
prin modificarea volumului factorului muncă utilizat, singurul factor variabil.
Volumul factorului capital, îndeosebi al utilajelor, rămâne neschimbat. Ca urmare, în
dimensionarea cantităţii produse pentru a obţine profit total maxim, firma va compara
mereu venitul sau încasarea sa marginală cu costul marginal.
Venitul sau încasarea marginală reprezintă suma obţinută de firmă pentru
ultima unitate vândută din producţia sa. Cum ne situăm în condiţiile concurenţei
perfecte, când preţul pieţei nu poate fi influenţat de variaţia ofertei individuale a
firmei, venitul marginal este de fapt identic cu preţul de vânzare. Aceasta înseamnă
că, pentru produsul firmei, curba cererii este perfect elastică, adică este o dreaptă
orizontală cu axa cantităţilor, identificându-se cu dreapta care marchează nivelul
preţului de vânzare format prin mecanismul echilibrării pieţei (dreapta PM din fig.
6.7.).
Costul marginal, după cum ştim, este imputabil sau aferent ultimei unităţi
produse din bunul respectiv. El nu conţine decât costuri variabile, deoarece costurile
constante sunt imputabile primelor unităţi produse.
Realizarea echilibrului firmei, adică ajungerea în situaţia în care profitul total
devine maxim posibil, este asigurată de tendinţa spontană de egalizare a costului
marginal şi a preţului de vânzare. Pentru a demonstra această condiţie luăm în
considerare două ipoteze:
6.2.4.1. Să presupunem mai întâi că preţul de vânzare este superior minimului

costului total mediu. Preţul de vânzare este preţul de echilibru al pieţei, format pe
graficul din stânga din fig. 6.7., a cărui ordonată are aceleaşi unităţi de măsură ca şi
graficul din dreapta, în timp ce abscisa exprimă oferta şi cererea totală de pe piaţă pe
graficul din stânga şi, la o scară mult mai mică, producţia oferită doar de către una din
numeroasele firme foarte mici, pe graficul din dreapta. Repetăm, firma ale cărei curbe
de cost mediu total şi marginal sunt reprezentate pe graficul din dreapta îşi va găsi
punctul de echilibru optând pentru un output (cantitate produsă) care-i maximizează
profitul total. Să vedem cum:
Iniţial, volumul producţiei firmei ar putea fi cantitatea O'Q1. În acest caz,

ridicând o perpendiculară pe abscisă în punctul Q1, putem determina situaţia
costurilor, încasărilor şi rezultatelor financiare ale firmei: costul marginal, adică al
ultimei unităţi produse din bunul "X", este segmentul Q1A; încasarea marginală, adică
preţul încasat pentru această ultimă unitate, este Q1C, egal cu preţul pieţei OPe; costul
mediu total este Q1B > Q1A, ceea ce înseamnă că, aşa cum ne reamintim de la teoria
producătorului, producţia O'Q1 corespunde unei faze a producţiei încă ineficiente
(productivitatea medie şi cea marginală sunt crescătoare). Pentru ultima unitate
produsă se obţine un profit egal cu segmentul AC, iar profitul mediu este egal cu
segmentul BC.
Desigur, firma continuă să crească producţia, ajungând la cantitatea O'Q2, unde
costul marginal devine egal cu minimul costului mediu total Q2F, înregistrând profitul
mediu maxim. Din punctul Q2, ambele curbe, ale costului marginal şi costului mediu,
sunt crescătoare, ceea ce înseamnă că le corespund curbe descrescătoare ale
productivităţii medii şi marginale şi ne aflăm într-o fază eficientă a producţiei. Profitul
total maxim nu a fost încă obţinut. Chiar dacă, sporind producţia în continuare, peste
cantitatea O'Q2, profitul aferent fiecărei unităţi suplimentare produse se diminuează,
profitul total continuă să crească. Până când? Până producţia ajunge la cantitatea
O'Q3, când costul marginal egalează preţul de vânzare. Deci, pentru ultima unitate
produsă din cantitatea O'Q3, nu se mai obţine profit, dar nici pierderi. Pentru toate
celelalte unităţi produse s-a obţinut însă profit, astfel încât profitul total maxim este
egal cu profitul mediu GH multiplicat cu cantitatea produsă O'Q3, care este egală cu
segmentul G'G. Putem scrie deci că: profitul total maxim = G'G x GH, ceea ce
înseamnă, geometric, aria dreptunghiului G'GHP haşurată pe figura 6.7.
Dacă firma ar continua să-şi mărească producţia până la cantitatea 0'Q4, pentru
toate unităţile produse peste cantitatea O'Q3 s-ar înregistra pierderi, astfel încât
suprafaţa HKL ar fi pierderea totală, care ar diminua profitul reprezentat de suprafaţa
dreptunghiului G'GHP. Când producţia ar ajunge la cantitatea O'Q5, costul mediu ar
deveni egal cu preţul de vânzare, ceea ce înseamnă că firma ar înregistra profit zero.
De aceea, prin încercări succesive, echilibrul firmei se realizează pentru cantitatea
O'Q3, la care preţul de vânzare este egal cu costul marginal.
Am precizat că, în condiţiile concurenţei perfecte, firma fiind de mici dimensiuni
(una din foarte multe firme care asigură oferta totală pe piaţă), nu poate influenţa
nivelul preţului de echilibru al pieţei. Nimeni însă nu-i impune acest preţ. Firma are
libertatea deplină să practice orice nivel de preţ doreşte. Dar, dacă va cere un preţ mai
mare decât cel de echilibru, cumpărătorii raţionali şi perfect informaţi nu vor cumpăra
produsul la acest preţ, orientându-se spre alte firme vânzătoare. Dacă îşi va vinde
produsele la un preţ inferior celui de echilibru, de exemplu la O'P', cantitatea produsă
va trebui reajustată la O'Q6 (care restabileşte egalitatea dintre preţul de vânzare O'P' şi
costul marginal Q6N), iar profitul total rezultat, NR x RR', adică suprafaţa
dreptunghiului R'RNP', nu va mai fi la fel de mare ca atunci când s-a practicat preţul
de echilibru al pieţei O'P.
Ca urmare, în concluzie, dacă firma doreşte maximizarea profitului său total, va
trebui să ajungă, în urma unui proces de tatonări succesive, la următoarea situaţie:
• Să-şi stabilească volumul producţiei la cantitatea de echilibru O'Q3, care
asigură realizarea egalităţii:
Costul marginal = Preţul de vânzare,
denumită şi condiţia de echilibru al firmei în situaţia de concurenţă perfectă;
• Să-şi vândă producţia la preţul de echilibru al pieţei.
6.2.4.2. În ipoteza că preţul de vânzare ar fi inferior minimului costului total
mediu, oricare ar fi volumul producţiei la care s-ar opri firma, încasările ei totale
obţinute prin vânzarea producţiei la preţul pieţei nu ar putea acoperi cheltuielile
efectuate. S-ar părea că nu există altă soluţie decât închiderea întreprinderii. Dacă însă
această situaţie a fost provocată de o conjunctură nefavorabilă trecătoare, firma îşi
poate propune să supravieţuiască, încercând să reducă la minimum pierderile. Pentru
aceasta este necesară şi cunoaşterea nivelului costurilor variabile.
Dacă preţul de vânzare, adică preţul de echilibru al pieţei (OP), este superior
minimului costului mediu variabil (Q1A), ca în fig. 6.8., optând pentru calitatea OQ2,
la care se asigură egalitatea Preţ de vânzare = Cost marginal, firma reuşeşte să-şi
acopere din încasările obţinute totalitatea costurilor variabile, obţinând şi un surplus
(reprezentat de suprafaţa haşurată a dreptunghiului D'DBP) din care-şi poate recupera
o parte din costurile fixe angajate de obicei la început. Recuperarea restului costurilor
fixe poate fi amânată până la depăşirea conjuncturii nefavorabile de pe piaţă.
Procedând astfel, firma va înregistra pentru producţia OQ2 pierderi echivalente

cu suprafaţa dreptunghiului PBFG, dar acestea vor fi mai mici decât în cazul
închiderii, când nu ar mai putea recupera decât foarte puţin din valoarea utilajelor, a
clădirilor, pentru care cheltuielile au fost efectuate înainte de punerea în funcţiune a
întreprinderii.
Dacă însă conjunctura se înrăutăţeşte iar preţul de vânzare coboară şi sub
minimul costului mediu variabil Q1A, firma nu-şi mai poate asigura încasările
necesare acoperirii cheltuielilor cu plata salariilor şi cu achiziţionarea materiilor
prime, materialelor, combustibilului pentru fabricaţie. Ea este nevoită să-şi înceteze
activitatea, să se închidă. De aceea minimul costului mediu variabil este denumit
punct de închidere a firmei.
Funcţionarea întreprinderii în situaţia evidenţiată de fig. 6.8. nu poate fi
continuată pe o perioadă prea lungă. Există următoarele variante de evoluţie pe termen
scurt:
• Situaţia cea mai favorabilă pentru firmă: conjunctura se îmbunătăţeşte. Piaţa se
reînvigorează, cererea se relansează, determinând ridicarea nivelului preţului de
echilibru peste minimul costului mediu total al firmei, care redevine rentabilă;
• Nefiind semnale ale depăşirii conjuncturii nefavorabile, întreprinzătorul îşi
vinde firma, care, achiziţionată de altcineva, la un preţ foarte scăzut, înregistrează
apoi costuri fixe mai mici, ceea ce poate determina ca, în continuare, curba costului
mediu total să coboare sub preţul de vânzare;
• Întreprinzătorul schimbă profilul de fabricaţie al firmei, orientându-se spre
producerea unor bunuri a căror piaţă este în expansiune. Acest caz, presupunând
modificarea şi achiziţionarea de noi utilaje, iese din cadrul perioadei scurte în care ne
este plasată aici analiza;
• Întreprinzătorul poate lua legătura cu patronii altor firme din aceeaşi ramură,
aflate într-o situaţie similară, reuşind să-şi fixeze împreună o strategie de influenţare a
pieţei în sensul creşterii preţului de echilibru. Şi această variantă iese din cadrul
analizei de aici deoarece nu s-ar mai respecta ipotezele concurenţei perfecte.
Abordarea statică nu este justificată decât din raţiuni simplificatoare, didactice,
pentru înţelegerea mecanismelor prezentate. Piaţa este însă într-o continuă mişcare,
evoluţie, sub impactul influenţei unei multitudini de factori, puţin predictibilă şi greu
de cuantificat. În opţiunile lor, agenţii economici conştientizează faptul că este
necesar să compare nu costul marginal şi preţul pieţei din momentul adoptării
deciziilor lor, ci nivelurile previzibile a se realiza în viitor, când vor ajunge pe piaţă.
Ei se vor strădui ca, plecând de la constatările pe care le oferă realitatea momentului
în care iau deciziile, să adopte acele măsuri care să asigure egalitatea între costul
marginal ex-ante şi preţul de echilibru al pieţei ex-ante, adică anticipate a se realiza.
Pentru aceasta este necesară o analiză cauzală, care este specifică abordării dinamice
a studierii proceselor şi tendinţelor pieţei, dar care este greu accesibilă micilor
întreprinzători, confruntaţi cu insuficienţa informaţiilor şi uneori cu o slabă cultură
economică.
De aceea este necesar ca, în concluzie, să privim realizarea egalităţii dintre costul
marginal şi preţul de vânzare, care este condiţia înfăptuirii echilibrului firmei, doar ca
tendinţă, posibilă de atins având în vedere că anticipările sunt mereu rectificate în
funcţie de rezultatele constatate. Desigur, perioadele de recesiune, de criză
economică, de şocuri ale creşterii preţurilor unor materii prime de bază, de declanşare
a inflaţiei sau de reforme radicale nu sunt de natură a favoriza realizarea echilibrului
firmei. Să nu uităm însă că problema a fost tratată în condiţiile ipotezelor restrictive
ale concurenţei perfecte, sub forma doar a unui model teoretic.
6.2.5. Realizarea echilibrului ramurii sau fixarea preţului

stabil de perioadă lungă
Perioada lungă este cea în care toţi factorii de producţie variază. Producătorii au
posibilitatea să-şi modifice mărimea capacităţii de producţie, înfiinţând noi uzine,
secţii sau ateliere sau, dimpotrivă, închizând unele dintre acestea. În felul acesta este
influenţată mărimea ramurii, prin care se înţelege totalitatea firmelor ce produc un
acelaşi bun sau o anumită clasă de bunuri. Situându-ne în cadrul concurenţei perfecte,
ipoteza omogenităţii perfecte a bunurilor ne impune să considerăm ramura ca fiind
formată din firme care produc şi oferă pe piaţă un singur bun, identic, indiferent de
producător.
De această dată vom vedea cum se intercondiţionează echilibrul pieţei cu
echilibrul firmei şi cu cel al ramurii în procesul stabilirii preţului de vânzare. Pentru
început, vom folosi din nou abordarea statică, făcând abstracţie de procesele concrete
în cadrul cărora evoluează ramura. Echilibrul ei se realizează de asemenea pe baza
adaptării prin cantităţi, în funcţie de situaţia pieţei şi de costurile întreprinderilor
componente existente sau nou create. Se demonstrează că, prin crearea, extinderea sau
închiderea unor firme, se ajunge la o ofertă totală a ramurii din a cărei interacţiune cu
cererea totală a pieţei rezultă un preţ de vânzare ce tinde să egaleze minimul costului
mediu al aşa-numitelor întreprinderi marginale. Acestea sunt firmele care dispun de
condiţiile cele mai puţin favorabile, astfel încât obţin bunul respectiv la costuri mai
ridicate. Producţia lor este însă necesară pentru satisfacerea cererii.
Pentru a demonstra condiţia realizării echilibrului ramurii vom lua şi de această
dată în considerare două ipoteze:
6.2.5.1. Situaţia în care în ramură există şi se creează firme identice, cu aceleaşi
curbe ale costurilor, conform fig. 6.9. de mai jos:
Trebuie să răspundem la două întrebări: câte întreprinderi de acelaşi tip se mai pot
înfiinţa în cadrul ramurii? Ce efect va avea asupra nivelului preţului pieţei înfiinţarea
noilor întreprinderi? Pe piaţă (graficul din stânga), intersecţia cererii şi ofertei totale
dă iniţial preţul de echilibru OPei, căruia îi corespunde o cantitate de echilibru al
pieţei iniţială OQei. Dacă am presupune că în ramură există 100 de întreprinderi,
segmentul OQei este egal cu 100 de segmente 0'Q0 (0Q0 fiind cantitate de echilibru
iniţială a firmei, fixată pentru realizarea condiţiei de echilibru al firmei, Preţ de
vânzare = Costul marginal). Facem abstracţie de posibilitatea ca întreprinderile să
stocheze o parte din producţie sau să aducă pe piaţă bunuri produse într-o perioadă
anterioară şi stocate. La preţul de echilibru OPei = 0'P0 firmele din ramură sunt foarte
avantajate. Ele îşi vând producţia la pretul 0'P0 = Q0C, dar fiecare unitate de produs
le costă, în medie, Q0D'. Să ne reamintim că în costul economic sunt incluse
remuneraţiile tuturor factorilor de producţie utilizaţi. Astfel, fiecare din cele 100 de
firme obţine un adevărat superbeneficiu CD, care stimulează întreprinzătorii din
ramură sau din afara ei să înfiinţeze noi firme.
Ne aflăm în situaţia concurenţei perfecte, aşa că nimic nu-i împiedică să facă
acest lucru. Să presupunem că se vor mai înfiinţa n firme. Care va fi efectul asupra
pieţei? Dacă, având în vedere ipoteza atomicităţii cererii şi ofertei, variaţia producţiei
unei firme nu putea avea o influenţă semnificativă asupra ofertei totale, astfel încât să
modifice preţul de echilibru al pieţei, de această dată, creşterea semnificativă a
numărului de întreprinderi care aprovizionează piaţa va determina sporirea ofertei
totale. De aceea, curba ofertei totale de pe piaţă se deplasează pe graficul din stânga al
fig. 6.9., de la stânga spre dreapta. Dacă cererea rămâne neschimbată, acest fapt
provoacă diminuarea preţului de echilibru al pieţei pe măsură ce noi firme intră în
ramură şi suplimentează oferta totală cu producţia lor. În aceeaşi măsură, fiecare
firmă, menţinând egalitatea dintre preţul de vânzare şi costul marginal (pentru a-şi
asigura echilibrul), va observa că superbeneficiul ei, CD, se diminuează treptat până
când devine nul în punctul E. Aceasta se întâmplă atunci când preţul de vânzare
ajunge la nivelul OPef = O'P1 = Q1E; Q1E este minimul costului mediu total. Săgeata
din suprafaţa CDE indică sensul de mişcare al segmentului CD, între curba costului
marginal, pe care coboară preţul spre nivelul Q1E, şi curba costului mediu total pe
care alunecăm spre punctul ei de minim.).
Când curba ofertei totale de pe piaţă ajunge să intersecteze curba cererii totale în
punctul B, iar noul preţ de echilibru devine egal cu minimul costului mediu total al
fiecărei firme din ramură, superbeneficiul, incitatorul care a determinat înfiinţarea de
noi întreprinderi, dispare. Dacă acestea vor continua să intre în ramură şi să
suplimenteze astfel oferta de pe piaţă, curba ofertei totale va glisa mai departe pe
curba cererii, spre dreapta, dincolo de punctul B, astfel încât preţul de echilibru al
pieţei va deveni inferior minimului costului mediu total al firmelor, provocându-le
pierderi. Unele nu vor putea supravieţui şi-şi vor înceta activitatea, ceea ce va
determina diminuarea ofertei totale de pe piaţă şi deplasarea curbei acesteia în direcţie
inversă, spre stânga, până ajunge din nou în punctul B, restabilind astfel echilibrul
ramurii.
Deci, se poate concluziona că, pe termen lung, echilibrul se stabileşte atunci
când se realizează egalitatea:
Preţul de vânzare = minimul costului mediu total = costul marginal
Firmele îşi vor fixa producţia la un nivel optim, care corespunde costului mediu cel
mai scăzut, adică celor mai bune condiţii de fabricaţie; în ramură se va instala de
asemenea un număr optim de întreprinderi, deoarece producţia lor, fixată la nivel
optim, corespunde folosirii celei mai eficiente a resurselor umane şi materiale. Am
presupus curbele costurilor nemodificate, la fel ca şi curba cererii totale de pe piaţă.
Dacă însă ar surveni creşteri în unele elemente componente ale costurilor, curbele
acestora s-ar deplasa în sus, dar mecanismul nu s-ar schimba. Punctul B1, de
intersecţie al curbelor cererii şi ofertei totale în situaţia de echilibru pe termen lung, ar
fi şi el undeva mai sus pe curba cererii, corespunzător noului minim al curbei costului
mediu total. Dacă ar avea loc modificări în mărimea cererii totale, în sensul creşterii
sau în sensul diminuării, preţul de echilibru de lungă perioadă ar fi mai ridicat,
respectiv mai coborât, fără însă ca mecanismul fixării lui să se modifice.
6.2.5.2. A doua ipoteză pe care o luăm în considerare în continuare se referă la o
situaţie mai apropiată de realitate, când în ramură există numeroase firme, dar nu
identice. Unele dintre ele dispun de condiţii mai avantajoase: sunt favorizate de o
poziţie mai bună faţă de sursele de aprovizionare sau de pieţele de desfacere;
beneficiază de o sursă de aprovizionare mai ieftină; dispun de procedee tehnologice
mai avansate, de o anumită invenţie care le permite realizarea unui nivel mai ridicat al
productivităţii etc. Ca urmare, curbele costurilor lor vor fi mai coborâte. Celelalte
firme dispun de condiţii mai puţin favorabile, iar unele chiar de cele mai nefavorabile.
Ultimele sunt denumite întreprinderi marginale. Pentru simplificare, vom presupune
că în ramură există numai două tipuri de firme: cele care dispun de condiţii
avantajoase - să le numim inframarginale - şi cele cu condiţii mai nefavorabile, dar a
căror producţie este necesară pentru satisfacerea cererii totale de pe piaţă -
întreprinderi marginale. Ipoteza însă nu este completă: mai trebuie să presupunem că
noile firme care vor intra în ramură, atrase de acelaşi superbeneficiu, nu pot reproduce
condiţiile de producţie avantajoase ale întreprinderilor inframarginale şi, de aceea, vor
avea curbe ale costurilor mai ridicate, aşa cum se observă din fig. 6.10.
La preţul iniţial de echilibru al pieţei, Pei, toate firmele îşi vor determina volumul
producţiei care le permite realizarea echilibrului lor, egalând preţul de vânzare şi
costul marginal. Astfel, firma inframarginală îşi fixează cantitatea O'Q1, iar cea
marginală cantitatea O"Q'1. Ambele tipuri de firme obţin acel superbeneficiu
stimulator al înfiinţării de noi întreprinderi, CD, respectiv, C'D'. Întrucât am presupus
că firme de primul tip, inframarginale, nu se mai pot înfiinţa, în ramură se creează
firme de al doilea tip, a căror producţie determină creşterea ofertei totale pe piaţă şi
deplasarea curbei ei spre dreapta, până când intersectează curba cererii în punctul B,
la care se fixează preţul de echilibru de perioadă lungă. Acesta este egal cu minimul
costului mediu total al firmei marginale. Deci, pe măsură ce creşte numărul firmelor
marginale nou înfiinţate în ramură, oferta totală de pe piaţă creşte, preţul momentan al
pieţei scade, iar superbeneficiul C'D' (care incitase crearea noilor firme) se
diminuează până devine nul la nivelul Pe al preţului de echilibru. Crearea de noi
întreprinderi încetează. Ramura şi-a realizat echilibrul. Pe devine preţul stabil de
perioadă lungă.
Firmele inframarginale vor continua să obţină un superbeneficiu egal cu FG, care
îmbracă natura unei rente de producător, rezultată din faptul că aceste întreprinderi
sunt deţinătoare ale unor avantaje ce nu mai pot fi reproduse.
În concluzie, în fiecare ramură, printr-un proces de creare sau dispariţie a
firmelor, preţul de vânzare pe termen lung tinde să ajungă la nivelul costului mediu
minim al firmelor cel mai puţin favorizate, numite întreprinderi marginale.
Desigur, demonstraţia putea fi mai complicată dacă se lua în considerare faptul că
înfiinţarea de noi firme determină creşterea cererii de factori de producţie şi
scumpirea lor, ceea ce are consecinţe pe planul costurilor. Curbele costurilor s-ar fi
urcat pentru toate firmele, dar mecanismul ar fi fost acelaşi. Fiindcă ar fi crescut şi
minimul costului mediu, preţul de vânzare pe termen lung s-ar fi fixat la un nivel mai
ridicat.
La o eventuală modificare a cererii totale pe piaţă, situaţia firmelor din ramură se
poate schimba: când cererea scade, firme din categoria celor inframarginale,
avantajate, pot deveni marginale, dacă preţul de vânzare scade până la nivelul
minimului costului lor mediu total. Dimpotrivă, dacă pe piaţă cererea creşte (toate
celelalte condiţii ramânând neschimbate), creşte preţul de vânzare, ceea ce permite
intrarea în ramură a unor firme cu condiţii de producţie şi mai nefavorabile decât ale
fostelor întreprinderi marginale. În acest caz, noile firme vor intra în categoria
întreprinderilor marginale, iar fostele întreprinderi marginale devin astfel
inframarginale. Concluzia desprinsă pe baza analizei statice efectuate mai sus îşi
menţine însă valabilitatea.
Şi în cazul fixării preţului stabil de lungă perioadă sau al determinării echilibrului

ramurii este necesară o abordare dinamică a acestor procese. Economia este într-o
perpetuă mişcare: se modifică mereu, în sus sau în jos, preţurile produselor finite, ale
materiilor prime, ale nivelului salariilor şi ratei dobânzii etc. De aceea, întreprinzătorii
nu se hazardează să înfiinţeze noi firme decât dacă au convingerea că raportul
favorabil pe care-l constată în prezent între preţul de vânzare şi costurile producţiei lor
se va menţine şi în viitor, măcar pe o perioadă suficientă de timp pentru a-şi putea
recupera investiţiile angajate. Pentru a adopta decizia de a investi, ei vor lua în calcul,
aşa cum demonstra John Maynard Keynes, raportul dintre eficacitatea marginală a
capitalului şi rata dobânzii. Eficacitatea marginală a capitalului reprezintă o rată
sperată a profitului pentru investiţiile suplimentare dorite a fi efectuate, un randament
scontat al capitalului investit. Acesta depinde de o multitudine de factori. Unii sunt
mai uşor cuantificabili, dar nu foarte riguros, cum ar fi volumul actual al utilajelor din
ramură şi gradul lor de uzură, cantităţile solicitate în prezent de către cumpărători etc.,
iar alţii, mai greu previzibili, cu cât vizează un viitor mai îndepărtat: evoluţia
probabilă a cererii aflată sub influenţa preferinţelor şi veniturilor consumatorilor;
variaţiile probabile ale salariilor, determinate de evoluţia stării de spirit a lucrătorilor,
de gradul lor de organizare şi de puterea de negociere a sindicatelor; reacţiile altor
agenţi economici, incitaţi sau descurajaţi să-şi extindă capacitatea de producţie;
evoluţia de ansamblu a conjuncturii economice; perspectivele legate de evoluţia
inflaţiei; aşteptările agenţilor economici privind evoluţia politicii economice
promovate de către guvern etc. Cu unii dintre aceşti factori ieşim însă din cadrul
modelului teoretic al concurenţei perfecte.
Rata dobânzii este influenţată, la rândul său, în esenţă, de oferta de lichidităţi,
adică masa monetară în circulaţie, şi cererea de monedă, explicată de J.M. Keynes
prin preferinţa agenţilor economici pentru lichiditate.
Teoria economică de inspiraţie keynesistă susţine că întreprinzătorii continuă să
investească atât timp cât eficacitatea marginală a capitalului este superioară ratei
dobânzii. Desigur că în acest fel concluziile reieşite din abordarea dinamică se
îndepărtează de cele ale abordării statice, dar, în esenţă, raţionamentul se bazează în
cele din urmă pe acelaşi raport între preţurile de vânzare şi costurile firmelor
componente ale ramurii.
Să reamintim, în încheiere, că în acest capitol sunt prezentate raţionamentele
specifice concurenţei perfecte, că ele dau conţinut doar unui model teoretic, pe care îl
putem considera doar un cadru de referinţă necesar pentru înţelegerea mai riguroasă a
realităţii vieţii economice, mult mai complicate şi mai complexe. După ce, în capitolul
următor, va fi prezentat monopolul, situaţie aflată la polul opus concurenţei perfecte,
studierea conţinutului şi mecanismelor concurenţei imperfecte ne va permite o mai
mare apropiere de aceste realităţi.
7. MONOPOLUL
7.1. Conceptul şi formele monopolului.

Bariere de intrare
Monopolul reprezintă situaţia de pe piaţa unui anumit bun a cărui ofertă este
asigurată de o singură persoană sau firmă, produsul respectiv neavând substituienţi
apropiaţi, iar furnizorul lui dispunând de posibilitatea îngrădirii accesului altor
firme în ramura sau sectorul său de activitate.
Rezultă din această definiţie că, faţă de modelul concurenţei perfecte, se renunţă
la ipotezele atomicităţii ofertei şi intrării libere pe piaţă. Toate celelalte rămân
compatibile cu existenţa monopolului. Altfel spus, monopolul este situaţia în care o
ofertă monolitică se adresează pe piaţă unei cereri atomice.
Reprezentând polul opus concurenţei perfecte, monopolul se poate prezenta în
următoarele forme1:
- ca ofertă personală a unui specialist sau individ talentat, cum ar fi, de
exemplu, creaţiile de modă sau pictura unui anumit artist, anumite concerte, etc.;
- oferta protejată prin dreptul de licenţă, dreptul de autor, dreptul de editor etc.
prin care, pentru a fi stimulată creaţia, autorilor le este protejat pentru o perioadă de
timp dreptul de a se bucura de fructul activităţii lor;
- monopolul de inovaţie, pe care un producător îl deţine în mod temporar, oferind
pe piaţă un nou produs sau un bun obţinut printr-un nou procedeu tehnologic. Dacă
acest avantaj nu este protejat printr-un drept de licenţă, perioada de timp în care
producătorul va beneficia de situaţia sa de monopolist va fi scurtă. Joseph A.
Schumpeter (1883-1950) a fost cel care a studiat această formă, subliniind efectul ei
pozitiv asupra dezvoltării economice, prin mecanismul "distrugerii creatoare".
Procesul "distrugerii creatoare" constă în modificarea poziţiei monopolistului pe
piaţă ca urmare a intrării unor noi firme prin inventarea a noi produse sau tehnici de
obţinere a lor. Existenţa profiturilor de monopol reprezintă, potrivit teoriei lui
Schumpeter, motivaţia majoră a eforturilor firmelor pentru realizarea inovaţiei şi, din
această cauză, motorul cel mai puternic al progresului, al expansiunii pe termen lung a
producţiei globale;
- monopoluri naturale, sub forma controlului exploatării resurselor naturale sau
folosirii unor căi de comunicaţie deosebit de costisitoare, a căror multiplicare nu ar
prezenta avantaj nici din punctul de vedere al profitabilităţii şi nici sub aspectul
interesului general. Un exemplu în acest sens poate fi reprezentat de situaţia unei căi
ferate între două localităţi: nu ar fi oportun ca, de dragul stimulării concurenţei în
acest domeniu, să fie permisă construirea unei noi căi ferate, de către o altă firmă. În
general, o piaţă de mici dimensiuni favorizează apariţia unor astfel de monopoluri
naturale, mai ales în domeniul serviciilor. De exemplu, într-un mic oraş, nu este
profitabilă existenţa a două companii de autobuze pentru transportul în comun;
- monopolul ca rezultat al economiilor de scară, care constă în faptul că, dacă
într-o anumită ramură de activitate s-a format o firmă de mari dimensiuni, beneficiară
deja a avantajelor producţiei de scară, concretizate în esenţă într-un nivel redus al
costurilor, este dificil să mai pătrundă şi o nouă întreprindere care, pentru început, are
costuri ridicate.
1 Geoffrey Whitehead, Economia, Editura Sedona, Timişoara, 1997, p.148.

Elementele enumerate mai sus ca generatoare ale diferitelor forme de monopol

reprezintă de fapt "bariere de intrare" în calea pătrunderii în ramură a unor potenţiali
concurenţi. Pentru cucerirea şi consolidarea poziţiei de monopol mai pot fi folosite şi
alte modalităţi cum ar fi: controlul asupra unor factori de producţie esenţiali (de
exemplu, monopolistul poate fi singurul producător al unor părţi ale produsului final
şi are astfel posibilitatea de a refuza accesul unor potenţiali rivali la obţinerea lor şi,
deci, la fabricarea bunului respectiv); controlul asupra vânzării cu ridicata sau cu
amănuntul a unui anumit produs (controlând debuşeele, producătorul monopolist
împiedică accesul la consumatori al potenţialilor rivali); ameninţarea cu preluarea
sau fuziunea; tactici agresive, cum ar fi declanşarea unui "război al preţurilor" sau a
unei puternice campanii publicitare, eliminându-şi astfel rivalii de pe piaţă, pentru ca
apoi, rămas singur, să schimbe politica preţurilor, pentru a câştiga un profit ridicat de
monopol; în fine, chiar intimidarea concurenţilor reali sau potenţiali prin diferite
forme de hărţuire, legale sau nelegale, pentru a-i determina să părăsească piaţa sau să
nu intre pe ea2.
Din punctul de vedere al formei de proprietate, pot exista monopoluri private,
publice sau chiar mixte, rezultate din cooperarea primelor două.
De asemenea, din punctul de vedere al ariei pe care-şi desfăsoară activitatea, pot
exista monopoluri naţionale şi monopoluri transnaţionale.
Până aici a fost prezentat monopolul ca unică firmă într-o ramură de activitate. O
situaţie de monopol poate exista, însă, şi atunci când mai multe firme dintr-o ramură
se înţeleg să conlucreze pentru maximizarea profiturilor lor, eliminând concurenţa
dintre ele şi comportându-se ca şi cum ar fi o singură firmă. Ele vor acţiona prin
limitarea producţiei lor totale la cantitatea care maximizează profitul ramurii. Aceste
firme formează astfel un cartel, în cadrul căruia, fiecărui participant i se alocă o
anumită cotă din producţia ramurii. De obicei, asemenea forme de înţelegere sunt
descurajate sau chiar interzise prin măsurile adoptate de guverne în cadrul
aşa-numitelor "politici de concurenţă".
7.2. Mecanismul formării preţului de monopol

pe termen scurt şi al realizării echilibrului
firmei monopoliste
Pentru realizarea obiectivului său, obţinerea unui profit total cât mai ridicat, ca şi
firma din concurenţa perfectă, monopolistul compară două serii de date: cele
referitoare la costuri, pe de o parte, şi cele care privesc încasările, venitul său, pe de
altă parte. Curbele costurilor unitare, cel puţin ca formă, nu diferă de cele ale unei
firme din situaţia de concurenţă perfectă. În schimb, datele referitoare la încasări
diferă fundamental.
7.2.1. Curba cererii sau încasării medii (a preţului de vânzare)

şi curba încasării marginale în cazul monopolului
În condiţiile concurenţei perfecte, aşa cum s-a văzut în capitolul anterior, curba
cererii bunului pentru fiecare firmă era perfect elastică, identificându-se cu dreapta
preţului de echilibru al pieţei, care nu putea fi influenţat prin variaţiile ofertelor
individuale. Şi-atunci, încasarea marginală era constantă, egală cu preţul de vânzare.
2 John Sloman, Economics, Second Edition, Prentice Hall/Harvester Wheatsheaf, London, New York, ...,
Munich, 1995, p.226-228.
Pe piaţa dominată de monopol, oferta monopolistului este de fapt oferta pieţei,

care se află în faţa cererii totale a pieţei pentru bunul respectiv. De aceea, orice
creştere a ofertei monopolistului, dacă cererea pieţei rămâne neschimbată, va
determina o reducere a preţului de vânzare, conform tabelului 7.1. şi fig. 7.1.
Vânzând o bucată, monopolistul încasează 55 unităţi monetare (u.m.). Vânzând

două bucăţi, preţul (încasarea medie) scade la 50 u.m., dar nu numai pentru a doua
bucată, ci pentru ambele, astfel încât încasarea totală este de 2 x 50 = 100 (u.m.).
Deci, pentru a doua bucată, monopolistul realizează o încasare suplimentară (adică
încasarea marginală) de 100 - 55 = 45 (u.m.), mai mică decât preţul de vânzare
(încasarea medie) de 50 u.m. De ce? Fiindcă, vânzând două bucăţi în loc de una,
monopolistul îşi măreşte încasarea totală cu dreptunghiul DEGF haşurat, pierzând însă
pentru prima bucată dreptunghiul ACDB haşurat. De aceea, încasarea marginală este
mereu inferioară încasării medii sau preţului de vânzare când monopolistul îşi
sporeşte volumul vânzărilor pe piaţă. El nu poate impune pe piaţă, concomitent, şi
cantitatea vândută şi preţul, ci doar unul din aceste elemente. Celălalt este la dispoziţia
cumpărătorilor.
Ca urmare, curba încasării medii (dreapta D1 din fig. 7.1.) este distinctă şi
deasupra curbei încasării marginale (dreapta D2 din fig. 7.1.).
7.2.2. Determinarea cantităţii pe care o oferă monopolistul

pentru maximizarea profitului său total
în cazul monopolului, creşterea producţiei destinate vânzării va continua până
la cantitatea pentru care încasarea marginală devine egală cu costul marginal,
asigurându-se astfel maximizarea profitului total. Este aceeaşi condiţie ca şi în cazul
concurenţei perfecte, numai că, de această dată, curba încasării marginale este diferită
de cea a preţului de vânzare.
Grafic, determinarea cantităţii la care se va opri monopolistul şi modul de fixare a
preţului pe termen scurt sunt prezentate în fig. 7.2.
Explicarea este asemănătoare celei din cazul firmei în concurenţă perfectă. Dacă
monopolistul îşi stabileşte producţia iniţială la 0Q0, costul marginal este segmentul
Q0A, costul mediu - Q0B, încasarea marginală - Q0C, preţul de vânzare - Q0D. Pe
fiecare bucată vândută obţine în medie un profit egal cu segmentul BD, iar pentru
ultima bucată produsă realizează profitul AD. Aceste rezultate îl incită să mărească
producţia până la OQe. La această cantitate, costul marginal QeE egalează încasarea
marginală. Pentru ultima bucată fabricată şi vândută nu se mai obţine câştig, dar
profitul corespunzător tuturor celorlalte bucăţi este substanţial, aşa cum ne indică
suprafaţa haşurată F'FGG' din fig. 7.2. (Profitul total este produsul dintre profitul
mediu - FG - şi cantitatea OQe; dar segmentul OQe este egal cu segmentul FF', aşa că,
FG ⋅ OQe = FG ⋅ F ' F = aria dreptunghiului F ' FGG ' .
Dacă ar continua să mărească producţia, de exemplu până la cantitatea OQ1,
pentru fiecare bucată fabricată şi vândută peste cantitatea OQe încasarea marginală ar
fi mai mică decât costul marginal, ceea ce ar avea ca rezultat diminuarea profitului
total. La cantitatea OQ2 monopolistul n-ar mai obţine profit din activitatea sa, iar
peste acest volum al producţiei, de exemplu la OQ3, ar înregistra pierderi.
De aceea, monopolistul îşi va readapta producţia la cantitatea OQe, care
corespunde egalităţii dintre costul marginal şi încasarea marginală, asigurând
maximizarea profitului total şi realizarea echilibrului firmei monopoliste.
Preţul de vânzare tinde să se stabilizeze la nivelul QeG, mult superior încasării
marginale, cât şi costului mediu, favorizând astfel obţinerea unui profit ridicat de
monopol.
Mecanismul fixării preţului pe termen scurt şi realizării echilibrului
monopolistului poate fi mai uşor înţeles din exemplul numeric redat în tabelul 7.2. şi
reprezentat grafic în fig. 7.3.
Se observă, atât din tabel, cât şi din reprezentarea grafică, faptul că profitul total
atinge maximul său la un nivel ceva mai mare de 690 mii u.m. Acesta corespunde
unei cantităţi produse şi aduse pe piaţă de 5 mii - 6 mii buc. (probabil 5.500 buc.) şi
unui preţ de echilibru care, aşa cum rezultă din grafic, tinde spre 300 u.m./buc.
Profitul total maxim este evidenţiat prin suprafaţa APeB'B haşurată. Cantitatea de
echilibru corespunde, într-adevăr, punctului de intersecţie al curbelor încasării
marginale şi costului marginal, adică nivelului la care Costul marginal = încasarea
marginală. În aceste condiţii, preţul de vânzare (QeA de pe grafic) este superior atât
încasări marginale (QeC) cât şi costului mediu (QeB), permiţând obţinerea unui profit
ridicat de monopol.
7.3. Mecanismul formării preţului de monopol

pe termen lung şi al realizării echilibrului
ramurii monopolizate
Pe termen lung, când monopolistul poate mări numărul uzinelor în care produce
bunul respectiv, creşterea producţiei şi deci a ofertei totale pe piaţă va trebui să ţină
seama de reacţia cumpărătorilor, manifestată prin variaţia preţului de vânzare. De

aceea, în realizarea echilibrului pe termen lung este necesară luarea în considerare a
costurilor medii, monopolistul urmărind ca prin oferta sa unică să nu determine
diminuarea preţului de vânzare sub minimul costului mediu al producţiei sale, ci,
dimpotrivă, să-l menţină la un nivel superior, convenabil obţinerii unui profit total
ridicat. Pentru aceasta, el poate acţiona fie reducând oferta pe piaţă prin diminuarea
producţiei sau creşterea stocurilor, fie sporind oferta prin majorarea producţiei sau
diminuarea stocurilor3.
Până aici s-a presupus că monopolistul urmăreşte încasarea unui profit total
maxim. Dacă însă luăm în considerare şi alte posibile mobiluri, în funcţie de natura
monopolistului, analiza se complică. Maximizarea profitului total este un obiectiv
specific monopolurilor private. Nici acestea însă nu-l pot realiza pe deplin, din cel
puţin două serii de motive:
- pe de o parte, având o imagine nu totdeauna suficient de exactă asupra cererii de
pe piaţă, monopoliştii pot constata postfactum că sporirea ofertei lor a determinat
scăderea preţului de vânzare sub nivelul convenabil lor, provocând astfel diminuarea
profitului total aşteptat;
- pe de altă parte, monopolurile nu au nici pe departe libertatea deplină de
acţiune. Ele trebuie să ţină seama de interesele consumatorilor, de opinia publică,
fiindcă, altfel, riscă intervenţia autorităţilor abilitate ale statului.
În ceea ce priveşte situaţia monopolurilor publice, doar unele monopoluri fiscale
pot urmări maximizarea încasării totale (cum este, de exemplu, monopolul
tutunului), deşi autoritatea publică trebuie să ţină seama, şi ea, de anumite restricţii, în
special de reacţia consumatorilor care au şi calitatea de alegători.
Dacă mobilul sau scopul monopolului public va fi limitarea drastică a
consumului unor bunuri nocive sănătăţii (cum ar fi, de exemplu, băuturile alcoolice
asupra cărora este impus, în multe ţări monopolul statului), preţurile de vânzare se pot
fixa la niveluri ridicate, mult mai mari decât costurile, pentru a descuraja cumpărarea
lor.
Dacă monopolul public ar avea ca scop doar asigurarea pentru societate sau
pentru un anumit domeniu a unor servicii de bună calitate, fără a urmări
profitabilitatea, volumul producţiei poate creşte până la cantitatea la care preţul de
vânzare egalează costul mediu, când nu se mai obţine nici profit, dar nici pierdere
(Segmentul OQ2 din fig. 7.2.).
Dacă pentru desfăşurarea activităţii sale monopolul beneficiază de o subvenţie,
volumul producţiei poate creşte dincolo de nivelul care egalează preţul de vânzare cu
costul mediu, deci în zona pierderilor totale, în limita mărimii subvenţiei primite.
Din punctul de vedere al analizei dinamice, adoptarea deciziilor ţine seama,
desigur, de anticipările pe care le fac monopoliştii în legătură cu evoluţia factorilor
care-şi exercită influenţa asupra celor două serii de date: costuri şi incasări. De această
dată, anticipările aparţin unui singur subiect economic, chiar dacă acesta poate fi
asistat de consultanţi de specialitate. Ca urmare, o decizie adoptată eronat, pe baza
unor anticipări neconfirmate, poate genera consecinţe mult mai grave asupra
echilibrului ramurii monopolizate sau chiar al economiei naţionale decât în cazul
concurenţei perfecte, când efectele erorii unei firme puteau fi uşor compensate de
succesul celorlalte, fără consecinţe vizibile asupra ramurii.
3 x x x, Economia Politicå, Editura Economicå, Bucureşti, 1995, p.199.

8. OLIGOPOLUL ŞI CONCURENŢA MONOPOLISTICĂ
8.1. Concurenţa imperfectă, caracteristici generale
În prezent, ţările cu economie de piaţă se caracterizează prin aşa numita

concurenţa imperfectă, care, aşa cum o definea J. Robinson, este "o concurenţa
reieşită din îmbinarea caracterelor celor două situaţii opuse pe piaţă: concurenţa şi
monopolul"1.
Concurenţa imperfectă desemnează situaţia de piaţă în care unităţile economice
producătoare sunt capabile să influenţeze prin acţiunile lor preţul produselor, adesea
diferenţiate. În acest caz, una, mai multe, sau toate condiţiile concurenţei perfecte nu
sunt respectate:
• Atomicitatea participanţilor - în realitate numărul de vânzători şi cumpărători
variază, ei nu sunt de mărime, putere şi competitivitate egală;
• Fluiditatea pieţei - libera alegere a partenerilor participanţi la schimb este
limitată atât prin factori obiectivi (apropierea geografică, aprovizionare, servicii legate
de vânzare etc.) cât şi subiectivi (importanţa consideraţiilor personale în relaţiile
dintre vânzători şi cumpărători, afinităţi psihologice etc.);
• Mobilitatea factorilor de producţie - este imperfectă, existând dintotdeauna o
anumită rigiditate ce ţine atât de factorul capital, cât şi de factorul muncă. În ceea ce
priveşte capitalul, creşterea producţiei în cazul urcării preţurilor impunea noi
capacităţi de producţie, ceea ce determina o cerere suplimentară de capital fix, a cărui
producere necesita un anumit interval de timp şi, drept umare, producţia respectivă nu
putea fi sporită în acea perioadă, iar anumite nevoi nu erau satisfăcute. Invers, în
cazul scăderii preţurilor, se impunea reducerea producţiei, ceea ce implica oprirea
anumitor capacităţi de producţie, închiderea unor unităţi economice, dar antreprenorii,
urmărind să amortizeze capitalul fix în continuare, produceau mai departe acele
bunuri. Nici factorul muncă nu este mai suplu. Lucrătorii nu pot trece, în orice
moment, de la o producţie la alta, la o anumită fluctuaţie a preţurilor, fiind legaţi de
anumite activităţi prin calificare, aptitudini, obiceiuri etc.
• Transparenţa pieţei - agenţii existenţi pe piaţă dispun de o informaţie
incompletă, de obicei aceasta este orientată prin acţiunea deliberată a vânzătorilor.
Concurenţa se desfăşoară nu numai prin preţ, ci şi prin alte mijloace ca: lansarea de
noi produse, design, reclamă, publicitate, servicii la vânzare şi pe parcursul utilizării
etc.
• Omogenitatea produsului - se accentuează diferenţierea între produse ce
satisfac aceeaşi nevoie. Această diferenţiere poate fi obiectivă (caracteristicile
produsului, prezentare, condiţii de vânzare) sau subiectivă (sensibilitatea la
publicitate).
Se consideră că principalele forme ale concurenţei imperfecte sunt oligopolul şi
concurenţa monopolistică.
8.2. Oligopolul
8.2.1. Oligopolul - concept şi caracteristici

Cuvântul oligopol derivă de la termenul grecesc "oligos" (puţin) şi "polist"
(vânzător), având, în acest caz, sensul de "câţiva vânzători pentru un anumit produs
dat".
1 Robinson J., Economics of Imperfect Competition, London, Mac. Milliam, 1923, p.3.
Oligopolul este o formă a concurenţei imperfecte în care există un număr

limitat de producători, care deţin o parte importantă din piaţa unui produs şi
reuşesc să influenţeze formarea preţului în scopul maximizării profitului.
Ca formă a concurenţei imperfecte oligopolul poate exista nu numai pentru
ofertă, ci şi pentru cerere. Un oligopol va fi de ofertă când pe piaţă se întâlnesc puţini
ofertanţi. Dacă un număr redus de cumpărători pot cumpăra bunul sau serviciul
produs de un mare număr de ofertanţi, suntem în situaţia de oligopol al cererii,
denumit şi oligopson. Oligopolul bilateral reprezintă situaţia în care pe piaţă există un
număr mic atât de vânzători cât şi de cumpăratori.
Caracteristica principală a structurilor de piaţă de tip oligopolistic este
interdependenţa acţiunilor diferiţilor producători. Pe acest tip de piaţă preţurile
produsului, cantitatea vândută, profitul realizat de o firmă, depind, nu numai de
cerere, ci şi de reacţiile celorlalte firme la deciziile sale. Vânzările fiecărei firme
depind nu numai de preţul propriu ci şi de cel al concurenţilor săi. Fiecare firmă
încearcă să impună propriul preţ sau, dimpotrivă, suportă preţul altora. Poziţia fiecărei
firme pe piaţă este, în acest caz, departe de cea de monopol absolut, când ea fixează
cantitatea ce trebuia produsă şi, în acelaşi timp, preţul ce să-i permită maximizarea
profitului. În cazul oligopolului, fiecare firmă poate fixa cantitatea pe care o oferă pe
piaţă, însă, preţul de vânzare şi, deci şi profitul fiecăreia, depind de deciziile celorlalte
firme producătoare ale aceluiaşi produs. Există în acest caz o funcţie de reacţie.
Oligopolul se poate prezenta sub mai multe forme. În funcţie de faptul dacă oferă
sau nu produse diferenţiate există două tipuri de oligopol. Un prim tip, în care
oligopolişti pot fi un număr limitat de firme ale căror produse nu sunt diferenţiate.
Nici una dintre aceste firme nu poate fi calificată drept monopolistă, dar, întrucât nu
există decât un număr limitat de producători, fiecare dintre ei este susceptibil de a
exercita o influenţă destul de apreciabilă asupra preţului de piaţă. Această primă
categorie de oligopolişti se întâlneşte frecvent în diferite ramuri ale industriei, ale
căror produse sunt destul de omogene şi unde unităţile sunt de dimensiuni mari (de
exemplu: industria aluminiului, a oţelului etc.). Un al doilea tip, în care oligopolişti
pot fi un număr limitat de firme ce oferă produse diferenţiate, dar care domină
împreună ramura respectivă (de exemplu: industria automobilului, a aparatelor
electrice, maşinilor -unelte, băuturilor alcoolice, produselor chimice etc.). În ambele
tipuri fiecare firmă oligopolistă este dependentă şi deci sensibilă la modificarea unor
decizii ale concurenţilor săi privind preţul sau cantitatea produsă. Ea este obligată să
prevadă reacţiile celorlalte şi să ţină seama de ele. Subliniind relaţia dintre
dimensiunile firmei şi mecanismul formării preţurilor, John K. Galbraith arată: "cu cât
este corporaţia mai mare cu atât este mai mare puterea pe care ea o are; o putere mai
mare asupra preţurilor .... şi, de asemenea asupra costurilor salariale, a guvernului şi,
în fine, asupra câştigurilor sale"2.
După numărul firmelor ce se află în concurenţă pe o anumită piaţă, putem vorbi
de duopol - când sunt doi producători şi oligopol propriu-zis - când sunt mai mulţi
producători. Până de curând teoria oligopolului a fost prezentată pornind de la cazul
duopolului. În caz de oligopol propriu-zis se poate generaliza teoria duopolului, mai
ales că între diferite firme se încheie alianţe.
Pentru a se măsura influenţa unei firme asupra alteia se determină elasticitatea
încrucişată, care ia forma a doi coeficienţi: coeficientul de substituire şi coeficientul
de repercursiune.
2 Galbraith J.K.; Salinger N., Almost Everyone's Guide to Economics, New York, Batham Books, 1989, p.49-
50.
• Coeficientul de substituire exprimă influenţa preţurilor practicate de o firmă (J)

asupra cantităţilor oferite de o altă firmă (I) şi se determină prin formula:
ΔOi ΔPj ΔOi Pj
Eij = : = ⋅ (8.1.)
Oi Pj ΔPj Oi
unde: Eij - reprezintă efectul variaţiei relative a preţului Pj - preţul practicat de firma J
- asupra cantităţii relative oferite de firma I; ΔOi - variaţia ofertei firmei I; Oi - oferta
iniţială a firmei I; ΔPj - variaţia preţului firmei J; Pj - preţul iniţial practicat de firma J.
Corespunzător, Eji reprezintă efectul variaţiei relative a preţului Pi practicat de firma I
asupra cantităţii relative oferite de firma J.
ΔO j ΔPi ΔO j Pi
E ji = : = ⋅ (8.2.)
O ji Pi ΔPi O j
În funcţie de valorile luate de aceşti doi coeficienţi de elasticitate încrucişată se
poate determina acţiunea reciprocă a celor două firme, una asupra celeilalte:
a) dacă Eij = 0, înseamnă că preţurile firmei J nu au nici o influenţă asupra
cantităţii vândute de firma I;
b) dacă 0 < Eij < î, înseamnă că preţurile firmei J influenţează asupra cantităţii
vândute de firma I;
c) dacă Eij →î, înseamnă că preţurile firmei J au o influenţa foarte puternică
asupra cantităţii vândute de firma I. O creştere, chiar foarte mică, a preţurilor firmei J,
face ca vânzările firmei I să tindă spre infinit şi invers, o scădere a preţului firmei J
determină reducerea puternică a vânzărilor firmei I.
• Coeficientul de repercursiune exprimă efectul variaţiei relative a cantităţilor
oferite de o firmă (J) asupra modificării relative a preţului practicat de firma I şi se
determină astfel:
ΔP ΔO j ΔPi O j
eij = i : = ⋅ (8.3.)
Pi O j ΔO j Pi
La fel eji reprezintă efectul variatiei relative a cantităţii oferite de firma I asupra
modificării relative a preţului practicat de firma J.
ΔPj ΔOi ΔPj Oi
e ji = : = ⋅ (8.4.)
Pj Oi ΔOi Pj
În funcţie de valorile acestor coeficienţi pot exista două cazuri:
a) când eij > 0, atunci preţurile firmei I sunt influenţate de cantităţile oferite de
firma J;
b) când eij = 0, atunci nu există interdependenţă între preţurile firmei I şi
cantităţile oferite de firma J.
Aceste interdependenţe între firme aflate în situaţie de oligopol pot antrena o
serie de negocieri şi acorduri între ele în vederea coordonării acţiunilor lor. Poate
apare şi o situaţie de coordonare parţială şi spontană, prin care fiecare firmă se
adaptează la comportamentul celorlalte. În acest caz, la o firmă se formează atitudinea
de leader, iar celelalte adoptă o poziţie de satelit. În sfârşit, acţiunea unei firme asupra
celorlalte poate fi o acţiune automată sau o acţiune de conjunctură.
8.3. Concurenţa monopolistică
Concurenţa monopolistică se caracterizează prin existenţa mai multor

producători, care deţin însă o pondere mai mică pe piaţă, diferenţierea produselor,
inexistenţa unor restricţii la intrarea în ramură a altor firme şi un anume control al
preţurilor. Acest tip de concurenţă prezintă elemente ce apar la cele două forme de
piaţă analizate anterior, concurenţa perfectă şi monopolul absolut, de unde şi
denumirea de concurenţă monopolistică. După cum aprecia Fr. Perroux, "în epoca în
care monopolul şi concurenţa erau opuse ca focul şi apa ,,,, trebuia un suflu pentru a
susţine şi a proba că monopolul şi concurenţa desemnează familii de forţe perfect
compatibile, din care este necesar a repera combinaţii în proporţii variabile, în vederea
stabilirii de scheme inteligibile ale realităţii"9. În plus acest cadru de analiză ne
permite o apropiere mai mare de realitatea economică unde concurenţa şi monopolul
se întrepătrund de fiecare dată când pe lângă variabilele de acţiune tradiţionale, preţul
şi cantitatea, se introduce concurenţa prin produse, diferenţierea produselor şi
mărcilor de fabrică, ce sunt elemente esenţiale ale activităţii economice
contemporane.
În acest caz, cererea este individualizată, datorită legăturilor de interdependenţă
pe care le creează diferenţierea produsului şi raporturilor personale existente între
producătorii şi cumpărătorii acestuia. Drept urmare, fiecare producător dispune de o
clientelă ce este legată de tipul de produs pe care îl furnizează. Situaţia fiecărui
producător este, în mod aparent, analoagă celei unui monopol. Fiecare urmăreşte să
înlăture o parte din cererea de produse care le pot substitui pe ale sale printr-o politică
de vânzare (publicitate, promovarea vânzării etc.) Această politică antrenează o
creştere a cantităţilor cerute la un anumit nivel al preţului, ceea ce determină o
diminuare a elasticităţii cerere - preţ.
Însă, fiecare producător nu dispune decât de un monopol precar pe piaţă. Poziţia
sa poate fi suprimată prin reacţiile concurenţilor săi: schimbările de preţuri,
modificarea caracteristicilor produselor lui, o mai bună informare asupra acestor
produse. Prin urmare, fiecare producător trebuie să ţină cont nu numai de elasticitatea
cererii în raport cu preţul produsului său, ci, de asemenea şi în raport cu preţurile
produselor substituibile furnizate de concurenţii săi, fapt ce este cunoscut sub
denumirea de elasticitate cerere - preţ încrucişată.
Principalele trăsături ale concurenţei monopolistice sunt diferenţierea produsului
şi existenţa unui număr mare de producători.
Diferenţierea produsului constă în faptul că fiecare producător, în interesul
înlăturării concurenţilor săi, caută să imprime produselor sale anumite particularităţi
individuale, care se pot transforma într-o superioritate monopolizată de el în lupta cu
alţi producători. "Diferenţierea - spunea unul dintre cei ce au fundamentat teoretic
acest tip de concurenţă - poate să se bazeze pe anumite caracteristici ale produsului
însuşi ca: particularităţi garantate prin brevete exclusive, mărci de fabrică, ambalaje
sau recipiente speciale sau originalitate de calitate, de model, culoare, de stil.
Diferenţierea produsului poate să provină de asemenea din condiţiile care înconjoară
vânzarea sa"10. Orice producător care a reuşit să atragă cumpărătorii prin anumite
particularităţi ale mărfurilor sale dobândeşte un anumit monopol asupra acestei mărfi
şi îl poate folosi în scopul unei anumite urcări a preţurilor. Ţinând cont de
particularităţile produsului (reale sau presupuse), de cauze ce ţin de apropierea
9 Fr. Perroux, L'Economie du XX-e siècle, deuxieme édition argumentee, PUF, 1964, p.108.
10 E.R. Chamberlin, La theorie de la concurrence monopolistique, PUF, 1953, p. XX-XXI.
geografică sau de facilităţi de desfacere, cumpărătorii preferă, chiar dacă preţul creşte,
produsele ce provin de la o anumită unitate economică determinată. Datorită acestui
fapt curba cererii întreprinderii nu este, ca în cazul concurenţei perfecte, înfinit de
elastică în raport cu preţul (aceasta nu mai este o dreaptă paralelă cu axa absciselor).
Cererea unităţii respective este funcţie descrescătoare faţă de preţ, adică, ca şi în cazul
de monopol absolut, ea este determinată de preţ, dar acesta nu este singurul factor ce o
influenţează. Drept urmare, nu poate fi vorba, în sens strict, de o situaţie de monopol,
întrucât curba cererii întreprinderii nu este identică cu cea a ramurii, fiecare
producător suportând concurenţa produselor substituibile fabricate de către alte unităţi
economice.
Însă, puterea firmelor este relativ însemnată. Ele nu suportă pasiv acţiunea
mediului extern11. Orice firmă este capabilă să acţioneze asupra mediului pentru a-l
transforma sau adapta obiectivelor sale. Ca urmare a influenţării preferinţelor
cumpăratorilor prin diferenţierea produsului, curba cererii produsului firmei
respective se poate deplasa spre dreapta. Deplasarea favorabilă (spre dreapta) a curbei
cererii are la bază deplasarea nefavorabilă a curbei costurilor (aceasta va antrena
costuri de publicitate), care se vor ridica în plan. În condiţiile aceleiaşi cereri globale,
aceasta va presupune deplasarea spre stânga a curbelor cererii celorlalte firme din
ramură. Cantitatea totală de produse cerută va fi redistribuită, celelalte firme fiind
obligate să funcţioneze la o scară a producţiei inferioară celei ce ar corespunde
costului mediu minim.
O a doua trăsătură, ce reprezintă o diferenţă importantă faţă de situaţia de
monopol absolut, dar o asemănare cu cea de concurenţă perfectă, este numărul mare
de producători - vânzători. Deciziile fiecăruia dintre ei sunt fără consecinţe asupra
situaţiei individuale a concurenţilor, chiar dacă, în ultimă instanţă, reacţiile tuturor
agenţilor economici prezenţi pe piaţă au consecinţe asupra poziţiei şi profitului
fiecăruia. Ceea ce deosebeşte concurenţa monopolistică de oligopol este faptul că nu
există interdependenţe directe între deciziile a doi producători priviţi izolaţi. Deciziile
luate de către un producător izolat nu au influenţă sensibilă asupra altor producători,
deşi el suportă totuşi consecinţele deciziilor acestora şi ale tuturor cumpărătorilor.
Specificul concurenţei monopolistice îşi găseşte reflectarea în modul de realizare
a echilibrului.
Pe termen scurt (echilibru instantaneu al firmei) preţul şi cantitatea de echilibru se
determină ca şi în teoria monopolului, prin punctul de intersecţie a curbei costului
marginal (Cmg) cu cea a venitului marginal (Vmg), Corespunzător acestui punct
fiecare firmă va produce câte o cantitate de produse proporţională cu segmentul OQ1,
pe care o va vinde la un preţ unitar proporţional cu segmentul OP1 (fig. 8.7.).
11 Båbåiţå I., Duţå. A., op.cit., p. 104.

Profitul mediu unitar, respectiv diferenţa dintre venitul mediu (OP1) şi costul mediu
(OP3), va fi proporţional cu segmentul IN sau P3P1, iar profitul total cu suprafaţa
dreptunghiului NIP3P1. La acest preţ firma realizează supraprofit. Dar preţul de
echilibru pe termen scurt nu este un preţ durabil. Firma nu este singura din ramură pe
piaţă. Existenţa supraprofitului va atrage firme noi, ceea ce va antrena o diminuare a
cifrei de afaceri a firmei respective. Drept urmare, curba cererii se va deplasa spre
stânga şi în jos. De asemenea, se vor deplasa în acelaşi mod şi curbele veniturilor
medii şi marginale, iar aceste mişcări vor continua atât timp cât se realizează profit,
până la limita în care intervalul IN se anulează (la Vm" şi respectiv Vmg"), până când
dreapta venitului mediu (Vm') devine tangentă la curba costurilor medii (Cm) în
punctul S. În acest punct, în care producţia este proporţională cu segmentul OQ2, iar
preţul cu segmentul OP2, profitul firmei devine nul. La acest nivel al preţului costul
mediu este egal cu preţul de vânzare. Orice deplasare a curbei cererii firmei către
stânga de punctul S ar antrena pierderi, deoarece curba venitului mediu ar fi pe toată
direcţia sub curba costului mediu. Orice deplasare a acestei curbe spre dreapta ar
semnifica apariţia supraprofitului, ceea ce ar antrena o incitare pentru intrarea de noi
firme în ramură.
Preţul de echilibru pe termen lung, OP2, în concurenţa monopolistică este mai
mic decât preţul de monopol OP1 şi superior preţului de echilibru în condiţiile de
concurenţă perfectă OP3, conform căreia oferta firmei ar trebui să fie proporţională cu
segmentul OQ3, adică egală cu abscisa punctului E, în care curba costului marginal
(Cmg) intersectează curba costului mediu (Cm).
Se pot compara poziţiile a trei puncte E, I, S, corespunzătoare echilibrului
concurenţei perfecte, echilibrului de monopol şi echilibrului concurenţei
monopolistice:
• Preţul OP2 corespunzător concurenţei monopolistice este intermediar între
pretul OP3 rezultat în condiţii de concurenţa perfectă şi preţul OP1 determinat în
condiţii de monopol;
• Cantitatea Q2 corespunzătoare concurenţei monopolistice este inferioară atât
cantităţii Q1 ce corespunde condiţiilor de monopol cât şi cantităţii Q3 oferite în
situaţie de concurenţă perfectă. Neputându-se atinge producţia optimă Q3, iar preţul
situându-se deasupra celui de echilibru (OP3), consumatorii nu-şi vor realiza
maximum de satisfacţie şi vom avea de-a face cu o economie a risipei.
Concurenţa monopolistică pune în evidenţă, în mod particular, limitele analizei

clasice, care exagera rolul preţului în modificarea cererii. În luarea deciziilor, fiecare
producător caută să considere preţul doar numai una din variabilele ce condiţionează
cererea pentru produsele sale, luând în consideraţie şi factori ai mediului
social-economic (venituri, numărul populaţiei şi structura sa pe categorii
socio-profesionale, grad de urbanizare, precum şi cei care se referă la politica unităţii
respective (efectul publicitar, promovarea vânzărilor, politica de marcă etc.).
Concurenţa monopolistică permite să se pună în evidenţă importanţa pe care o are
concurenţa prin produse în condiţiile economiei contemporane, alături de celelalte
două variabile ale concurenţei, preţul şi cantitatea produsă. În multe cazuri
eterogenitatea produsului nu decurge din diferenţele de calităţi intrinseci ale acestuia
(cu excepţia unor factori de diferenţiere obiectivi ce ţin de calitate, de localizare etc.),
ci de diferenţele de prezentare, de mărci, condiţii de credit avantajoase, servicii post
vânzare, etc, ce urmează a segmenta piaţa, a menţine clientela relativ stabilă şi a evita
ca aceasta să abandoneze producătorul la cea mai mică diferenţă de preţuri.
Deşi, concurenţa prin produse a înlocuit, în condiţiile epocii actuale, destul de
mult concurenţa prin preţ, ea devenind o trăsatură fundamentală a concurenţei
monopolistice nu trebuie totuşi pus semn de egalitate între aceasta şi diferenţierea
produselor. În fapt diferenţierea produsului este mult mai largă, ea este prezentă şi în
cazul oligopolului, când există pe piaţă puţini producători (diferenţa principală faţă de
concurenţa monopolistică) dar unde fiecare dintre ei este preocupat de acţiunea
concurenţilor săi şi, drept urmare, pentru a-şi menţine poziţiile pe piaţă caută să
diferenţieze produsul.
10. TEORIA DISTRIBUŢIEI
10.2.3. Salariul şi formele sale

Salariul reprezintă un venit ce revine factorului muncă ca urmare a participării lui
în activitatea economică. El apare nu ca preţ al muncii, ci ca preţ al închirierii forţei
de muncă, ca un preţ al serviciilor aduse de munca depusă de diferite persoane.
Ca preţ plătit pentru serviciul adus de factorul muncă, salariul se stabileşte pe
baza mecanismului pieţei, el fiind însă plătit după efectuarea muncii, în funcţie de
rezultatele ei.
Salariul este privit sub două aspecte: salariul nominal şi salariul real.
Salariul nominal reprezintă suma de bani pe care lucrătorul o primeşte în
schimbul forţei sale de muncă.
Mărimea lui depinde de mai mulţi factori:
a) valoarea forţei de muncă, adică mai concret de preţul forţei de muncă stabilit
pe piaţa muncii;
b) evoluţia situaţiei economice: în timpul crizelor şi recesiunilor, scăderea
producţiei face ca cererea de forţa de muncă să scadă, şomajul să ia proporţii şi
evident să scadă salariile. În perioada de avânt, când se înregistrează creşteri ale
producţiei, cererea de forţă de muncă va fi mai mare şi ca urmare a acestui fapt,
salariile vor înregistra o tendinţa de creştere;
c) politica de salarizare. Ea constă dintr-un ansamblu de măsuri luate de
întreprinzători sau de stat, cu privire la nivelul salariilor pe sexe, regiuni, categorii şi
forme de salarizare.
Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii pe care indivizii şi le pot
procura cu salariul nominal. El reflectă puterea de cumpărare a salariului nominal.
Raporturile dintre salariul nominal şi cel real sunt în funcţie de costul vieţii şi se
poate exprima astfel:
S
Sr = n
Cv
Creşterea costului vieţii neînsoţită de o sporire proporţională a salariului nominal
antrenează scăderea salariului real.
Dinamica salariului real este supusă acţiunii mai multor factori:
a) salariul nominal care se află în raport direct proporţional cu cel real;
b) preţurile mărfurilor şi a tarifelor pentru servicii, impozitele, taxele, acţionează
invers proporţional asupra salariului real;
c) puterea de cumpărare a banilor; la un salariu nominal dat, cu o unitate
monetară se pot cumpăra mai multe sau mai puţine mărfuri, în funcţie de valoarea mai
mare sau mai mică a ei;
d) revendicările sindicatelor.
Dar nivelul de viaţă al unei persoane este în funcţie şi de salariul social ce
reprezintă unul din rezultatele cele mai evidente ale politicii de redistribuire a
veniturilor.
Salariul social reprezintă acea parte din venitul naţional, prin care societatea
intervine pentru a spori veniturile unor categorii de salariaţi sau ale unor grupuri din
cadrul acestora care se confruntă cu riscuri mai mari cum sunt accidentele de muncă,
bolile profesionale, şomajul etc.
Salariul social poate fi împărţit în două categorii:
• salariul social afectat, reprezintă suplimentul de venit alocat în mod regulat
unor categorii de salariaţi în funcţie de situaţia lor familială;
• salariul social amânat, acordat pentru riscuri comune tuturor persoanelor. El se
consideră amânat până la survenirea unor riscuri legate de boli, accidente, etc.
De asemenea, lucrătorii pot primi şi salariul colectiv, atribuit tuturor salariaţilor
unei întreprinderi ca urmare a participării la rezultatele acesteia sau prin alte facilităţi.
Realitatea economică ne arată că există deosebiri naţionale între salarii
determinate de o serie de factori:
În primul rând, deosebirile naţionale în mărimea salariilor sunt determinate de
variaţia diferită a preţului forţei de muncă de la o ţară la alta. După cum se ştie,
valoarea mijloacelor de subzistenţă şi a serviciilor necesare traiului, cantitatea şi
calitatea acestora depind de gradul de civilizaţie şi modul traditional de viaţă etc.
componente care diferă de la o naţiune la alta.
În al doilea rând, intensitatea muncii diferă de la o ţară la alta; munca intensivă
dintr-o ţară, producând în aceeaşi unitate de timp mai multă valoare decât munca mai
puţin intensivă din altă ţară, îşi va găsi expresia, desigur, într-o sumă de bani mai
mare.
În ţările dezvoltate, în care productivitatea muncii este mai mare, se produc
mărfuri cu o valoare naţională pe unitate de produs mai mică decât în celelalte ţări. De
asemenea, considerând identice celelalte elemente - durata zilei de muncă, intensitatea
muncii, valoarea banilor etc. - capacitatea de cumpărare a salariului nominal al
lucrătorilor dintr-o ţară cu o productivitate naţională a muncii mai ridicată este mai
mare decât cea a muncitorului dintr-o ţară cu o productivitate a muncii mai scăzută.
Deosebirile naţionale între salarii depind şi de alţi factori, diferiţi de la o ţară la
alta: cererea şi oferta de forţă de muncă, conjunctura economică favorabilă sau
nefavorabilă, nivelul de organizare a sindicatelor etc.
10.3.2. Renta funciară şi formele ei

Limitată iniţial la terenurile agricole, extinsă apoi la exploatările miniere, la
terenurile din construcţii, la activitatea consumatorului, a vânzătorului, de transfer de
raritate, industrială sau comercială etc. renta este generalizată azi la orice bun cu
calităţi deosebite folosit în activitatea economică.
Renta funciară îşi are originea în raritatea terenurilor fertile, respectiv în
insuficienţa ofertei de produse agricole de a satisface o cerere în creştere.
Pământul constituie un factor primar al producţiei diferenţiat de ceilalţi factori în
ce priveşte cantitatea disponibilă care poate fi considerată ca fiind aproximativ
constantă. De asemenea, pământul se deosebeşte de celelalte resurse naturale prin
faptul că pe termen scurt este posibil să se obţină un flux constant de producţie fără a
se reduce cantitatea disponibilă din acest factor.
O altă particularitate a pământului constă în faptul că el nu poate fi deplasat
dintr-un loc în altul.
Cererea pentru factorul productiv pământ constituie o cerere derivată a serviciilor
pe care acesta le oferă. Curba cererii serviciilor pământului derivă din curba valorii
produsului marginal al pământului. Poziţia curbei serviciilor pământului şi forma ei
depind de tehnologia folosită în agricultură, de cantităţile de factori utilizaţi şi de
cererea pentru produsele agricole.
Fig. 10.18. reflectă curba cererii pentru serviciile pământului, DT. Oferta
factorului productiv pământ se consideră, în mod tradiţional, ca fiind fixă. Dar, în
realitate, aceasta nu este total inelastică. Este posibil să se obţină noi suprafeţe de
pământ prin intermediul îndiguirilor, desecări etc. Pământul poate fi îmbunătăţit prin
fertilizare, arat, afânat etc. În aceste condiţii oferta pentru o oarecare categorie de
teren poate să crească cheltuind munca omenească pentru îmbunătăţirea lui. Desigur,
putem să acceptăm că suprafaţa de pământ existentă într-o economie este în general
fixa (fig.10.18.).
Curba cererii serviciilor pământului şi ofertei de pământ se intersectează în

punctul E0, căruia îi corespunde pe ordonată r0 reprezentând preţul de echilibru al
serviciilor pământului. Preţul r0 era denumit de economiştii clasici "renta"
pământului.
Proprietarul de pământ primeşte o rentă, r0 ce reflectă valoarea productivităţii
pământului. Crescând cererea de produse agricole se ridică şi preţul acestora şi, în
consecinţă, valoarea produsului marginal al pământului. Grafic, curba serviciilor
pământului se deplasează în sus şi la dreapta şi, cum oferta de pământ este fixă,
creşterea în valoarea produsului marginal al pământului se va transfera în întregime
asupra preţurilor primite de proprietarii de pământ, care vor spori până vor atinge o
nouă situaţie de echilibru în punctul E1.
Principala formă de rentă este renta funciară sau renta pământului, ce se
formează în agricultură şi în silvicultură. Aceasta reprezintă o sumă de bani plătită de
arendaşi proprietarului funciar pentru dreptul de a exploata pe termen limitat terenul
acestuia. Renta funciară rezultă din preţul ridicat al produselor agricole a căror cerere
în creştere se confruntă cu oferta puţin elastică, datorită caracterului limitat al
pământului ca principal factor de producţie în agricultură. Ea este egală cu diferenţa
dintre preţul de vânzare al produsului agricol şi preţul de producţie plus profitul
normal al arendaşului.
În agricultură suprafeţele de teren cu o fertilitate ridicată sunt limitate ca şi oferta
de pământ. Există totodată diferenţe între suprafeţele de pământ privind poziţia lor
faţa de pieţele de desfacere şi de aprovizionare. Parcelele de pământ cu un grad mare
de fertilitate şi o poziţie favorabilă faţă de piaţă nu sunt suficiente pentru a satisface
cererea de consum de produse agricole ale societăţii. Din acest motiv sunt atrase în
agricultură şi terenuri cu fertilitate redusă, ceea ce semnifică faptul că la cheltuieli
egale, pe terenuri diferite de fertilitate, se obţin randamente inegale.
Deosebirile de fertilitate între terenuri, ca şi diferenţele de poziţie faţă de pieţele
de aprovizionare şi desfacere generează renta diferenţială.
Preţul de vânzare al produselor agricole se formează în mod diferit faţă de
mecanismul cunoscut. Cheltuielile de producţie pe unitatea de produs vor fi mai mari
pe terenurile mai puţin favorabile organizării producţiei, productivitatea muncii fiind
mai mică. În cazul poziţiei mai proaste faţa de pieţe şi căi de comunicaţie, preţul mai
ridicat se datoreşte cheltuielilor suplimentare de transport şi de circulaţie. În aceste
condiţii, nivelul preţurilor de vânzare pe piaţă a produselor agricole va fi determinat
de cheltuielile efectuate pe terenurile cu fertilitatea cea mai scăzută, sau de cele cu
poziţia cea mai dezavantajoasă.
Această particularitate a formării preţurilor în agricultură, duce la obţinerea unui
profit suplimentar de către arendaşii care şi-au plasat capitalurile în terenuri mai
avantajoase din punctul de vedere al fertilităţii, al poziţiei şi al randamentului
investiţiei suplimentare.
Valoarea produsului marginal pentru o suprafaţă de teren cu fertilitate mare va
depăşi valoarea produsului marginal pentru o suprafaţă similară, dar cu fertilitate mai
scăzută. Situaţia este asemănătoare şi în cazul diferenţei de poziţie.
Pentru explicarea procesului de formare a rentei diferenţiale vom lua următorul
exemplu: trei loturi egale ca suprafaţă; pe toate se investesc capitaluri egale (100 de
unităţi băneşti); rata medie a profitului 20%. Condiţiile enumerate până aici sunt deci
similare pentru toate loturile. Fertilitatea celor trei parcele este diferită (lotul A
reprezintă un pamânt cu o fertilitate scăzută, lotul B un pământ cu fertilitate mijlocie,
iar lotul C cu o fertilitate ridicată). Datorită diferenţelor de fertilitate, productivitatea
muncii pe aceste trei terenuri se va materializa în cantităţi inegale de cereale, respectiv
în 4, 5 si 6 tone.
Pe baza acestor ipoteze, situaţia se prezintă astfel:
Tabelul nr. 10.1.
Chelt. de Producţie Rata

Clasa de prod. pt. de grâu medie a Profitul Preţul individual
producţie întreaga (tone) profitului mediu al întregii pe unitatea
recoltă recolte de produs
A 100 4 20 20 120 30
B 100 5 20 20 120 24
C 100 6 20 20 120 20
În toate cele trei cazuri, arendaşul va obţine un profit de 20 dolari. Preţul unei
tone de grâu de pe lotul A este de 30 de dolari, de pe lotul B de 24 dolari, de pe lotul
C de 20 dolari. Preţul la care se vor vinde cele 15 tone de grâu va fi determinat de
preţul individual al grâului produs pe lotul A, cu condiţia ca cererea să fie suficient de
mare pentru a cuprinde produsele şi de pe lotul A.
Arendaşii vor obţine următoarele sume:
Tabelul nr. 10.2.
Preţul de vânzare din care:

Clasa pe unit. al Compens Profitul Surplus de profit
de de întregii a-rea mediu faţă de profitul
producţ produs recolte capitalul mediu (renta
ie (regulato ui diferenţială)
r) investit
A 30 120 100 20 0
B 30 150 100 20 30
C 30 180 100 20 60
Surplusurile obţinute pe loturile B şi C (30 de dolari şi 60 de dolari) peste profitul

mediu, încasate de arendaşi la vânzarea recoltei, vor fi pretinse de proprietarii acestor
loturi şi vor fi însuşite sub formă de rentă funciară. Proprietarul lotului B va obţine o
rentă diferenţială de 30 de dolari, iar al lotului C de 60 de dolari.
Unii specialişti consideră că şi terenurile cu cea mai scăzută fertilitate sau cu
poziţia cea mai proastă vor da rentă. Datorită faptului că cererea de produse agricole
este mai mare în comparaţie cu oferta, preţurile acestor produse vor creşte astfel încât
se va obţine un surplus de venit şi de pe aceste terenuri, surplus cunoscut sub
denumirea de rentă absolută.
Renta funciară absolută reprezintă suma încasată de proprietarul funciar de la
arendaş drept chirie pentru terenul arendat, indiferent de calitatea şi poziţia acestuia,
pentru utilizarea lui în activitatea economică.
În unele situaţii poate exista şi renta de monopol. Ea este determinată de
posibilitatea vânzării anumitor produse agricole la preţuri de monopol. Acest preţ, ca
instrument de formare a rentei de monopol, este reglementat numai de dorinţa de a
cumpăra şi de capacitatea de plată a cumpărătorilor.
Renta de monopol reprezintă suma ce se încasează de proprietarii unor suprafeţe
de teren de pe care se obţin produse în cantităţi foarte reduse cu calităţi excepţionale
foarte căutate de consumatori.
Renta se poate obţine şi de pe terenurile care nu sunt destinate agriculturii, cum

sunt: terenurile folosite în industria extractivă, terenurile de construcţii (civile şi
industriale) şi terenurile destinate turismului şi sportului.
În industria extractivă se formează renta diferenţială. Exploatarea zăcămintelor se
face în condiţii extrem de inegale, de aceea cheltuielile pe unitatea de produs pot fi
mai mari sau mai mici. Ca urmare a condiţiilor naturale, productivitatea muncii este
inegală. Întreprinderile de exploatare ce dispun de terenuri mai bune efectuează
cheltuieli mai mici pe unitatea de produs decât întreprinderile care nu beneficiază de
un asemenea monopol natural.
Datorită faptului ca bogăţiile subsolului sunt limitate şi se exploatează în condiţii
foarte diferite, preţul produselor industriei extractive este determinat de cheltuielile de
producţie efectuate pe terenurile cele mai sărace, bineînţeles dacă produsele de pe
terenurile respective sunt necesare satisfacerii diferitelor trebuinţe. Pe baza
mecanismului specific de formare a preţului de piaţă de pe terenurile bune şi foarte
bune se realizează un profit suplimentar. Cantitativ, el reprezintă diferenţa dintre
preţul de vânzare şi preţurile individuale ale produselor obţinute pe terenurile bogate
sau foarte bogate în anumite zăcăminte.
Asemănător stau lucrurile şi în cazul diferenţei de poziţie. Premisa rentei
diferenţiale o constituie, în acest caz, cheltuielile de transport şi de circulaţie mai mici,
efectuate pe terenurile cu o poziţie mai bună.
Pe terenurile de construcţii, renta este încasată de către posesorul suprafeţelor
respective. În formarea acestei rente rolul determinant revine poziţiei.
Tendinţa de creştere a rentei de pe terenurile de construcţii se datorează mai
multor factori: sporirea populaţiei urbane; mărirea capitalului încorporat solului sau
plasat pe suprafaţa sa (reţele de apă şi canalizare, construcţii industriale, căi ferate,
etc).
Renta de raritate revine posesorului de factori de producţie sau de alte bunuri
economice rare, pentru a căror utilizare se plăteşte un preţ mai ridicat.
Renta de transfer reprezintă suma de bani obţinută în urma modificării destinaţiei
unor factori de producţie, prin care se asigură o folosire mai rentabilă a acestora.
10.3.3. Preţul pământului

În economia de piaţă pământul este o marfă, se vinde şi se cumpără. Se pune deci
problema preţului pământului. Preţul depinde de două mărimi: cuantumul arenzii şi
rata dobânzii.
R
Prpå m. =
d'
Să presupunem că o anumită parcelă de pământ, dată în arendă, aduce
proprietarului ei un venit anual de 1.000$. Preţul de vânzare al acestei parcele va
trebui să fie egal cu suma care, depusă la bancă, va aduce o dobândă egală cu 1.000$.
Dacă rata dobânzii este de 4%, atunci preţul pământului va fi egal cu: 1.000/4 x 100 =
25.000$.
De aceea, preţul pământului este denumit rentă funciara capitalizată, adică acea
rentă care fiind transformată în capital aduce deţinătorului banilor respectivi un venit
egal sub formă de dobândă.
Mărimea şi evoluţia preţului pământului sunt influenţate de o serie de factori:
raportul dintre cerere şi ofertă; cererea şi oferta de produse agricole; mărimea şi
evoluţia rentei; rata dobânzii bancare; clasa de fertilitate a solului; categoriile de
folosinţa - arabil, vii, livezi, fâneţe naturale etc.
10.4.2. Dobânda, concept şi funcţii. Rata dobânzii
În general, dobânda este analizată în legătură cu împrumuturile băneşti şi

considerată în sens restrâns, după unii autori, că reprezintă: "plata pentru o sumă
împrumutată"3; "recompensă pentru renunţarea la lichiditate pe o anumită perioadă de
timp"4; "preţul pe care oamenii îl plătesc pentru a obţine resursele acum în loc să
aştepte până vor câştiga banii cu care să cumpere resursele; o primă plătită pentru a
intra în stăpânirea curentă a resurselor"5.
Dobânda, în sens larg este generalizată la totalitatea resurselor utilizate în calitate
de capital. În această optică, dobânda este "un excedent ce revine sub formă de venit
proprietarului oricărui capital utilizat în condiţii normale"6; este "preţul specific plătit
pentru orice capital care constituie o alta categorie de factori de producţie"7.
Dobânda nu este doar o caracteristică a capitalului împrumutat, ci a oricărui
capital, ce determină o sporire a resurselor viitoare.
Sursele capitalului de împrumut sunt următoarele:
• Economiile gospodăriilor familiale concentrate în cadrul instituţiilor bancare şi
utilizate de către bănci în acordarea de imprumuturi;
• Economiile firmelor depuse la bănci;
• Economiile guvernului care apar atunci când veniturile bugetare sunt mai mari
decât cheltuielile.
Aceste surse alcătuiesc oferta de capital de împrumut. Cererea de capital se
manifestă din partea:
• Populaţiei, ce vizează obţinerea de împrumuturi pentru procurări de bunuri de
folosinţă îndelungată;
• Firmele care solicită împrumuturi în vederea dezvoltării activităţilor lor;
• Administraţiilor publice ce urmăresc obţinerea de împrumuturi pentru
activităţile din structura lor.
Oferta şi cererea de împrumuturi se întâlnesc pe piaţa capitalului de împrumut şi
pot fi studiate cu ajutorul curbelor cererii şi ofertei.
Dobânda are un rol important în cadrul mecanismului de funcţionare a economiei,
îndeplinind următoarele funcţii:
a) influenţează repartiţia factorilor de producţie, orientându-i către destinaţiile
care asigură folosirea lor cea mai eficientă;
b) pârghie de stimulare a economisirii unei părţi din venituri;
c) modalitate de asigurare a unui profit normal băncilor;
d) pârghie de redistribuire a venitului.
Preţul plătit pentru a dispune timp de un an de 100 unităţi monetare este rata
dobânzii.
Rata dobânzii exprimă randamentul anual al fondurilor împrumutate exprimat
procentual.
În orice economie ea se determină ca un raport procentual dintre mărimea
absolută a dobânzii anuale plătite şi creditul acordat:
D
d ' = ⋅100 , unde:
C
d' = rata dobânzii;
3 Henri Guitton, Economie politique, Dalloz, 1976, p.275.

4 J.M. Keynes, op. cit., p.187.
5 Paul Heyne, Modul economic de gândire, Editura Didacticå şi Pedagogicå, Bucureşti, 1991, p.203.
6 x x x Economie politicå, op. cit., p.266.
7 P.A. Samuelson, William D. Nordhaus, op.cit., p.834.
D = mărimea dobânzii anuale;

C = creditul acordat.
Dobânda totală (D) este direct proporţională cu mărimea creditului (C), durata lui
în ani (T) şi rata dobânzii (d').
d' C ⋅ T
D=
100
În cadrul unei economii există o diversitate de rate ale dobânzii. Gama ratelor
dobânzii depinde în principal de risc, de perioada de timp avută în vedere şi de rata
inflaţiei.
Rata nominală a dobânzii exprimă creşterea valorii monetare a unei investiţii. Ea
ne arată câte unităţi monetare adiţionale vom dobândi în viitor dacă investim astăzi o
unitate bănească.
În perioada în care inflaţia se resimte în economia unei ţări, rata nominală a
dobânzii trebuie corelată cu rata inflaţiei obţinându-se astfel rata reală a dobânzii.
Rata reală a dobânzii măsoară randamentul unei investiţii ca fiind creşterea

cantităţii de bunuri şi servicii ce se pot cumpăra într-o anumită perioadă de timp.
10.4.3. Valoarea prezentă a fluxurilor de venituri viitoare

Estimarea valorii prezente a unui venit viitor poartă denumirea de actualizare.
Rata dobânzii poate fi utilizată ca rată de actualizare în ipoteza în care nu există
risc şi incertitudine.
Să vedem ce legătură există între productivitatea netă sau randamentul net al unei
investiţii şi preţul său. Pentru simplificare, presupunem că investiţia se limitează la
introducerea unei maşini într-un proces economic productiv. Ştim că productivitatea
capitalului este legată de un flux viitor de output sau venit. Deci putem calcula ce
valoare vom da acestui flux de output (venit) obţinut în viitor.
Pentru a efectua acest calcul, vom începe cu un exemplu simplu. Considerăm o
persoană care dispune de un venit limitat la 1.000 u.m. Acesta poate fi alocat creşterii
consumului său sau poate fi împrumutat altei persoane. Presupunem că se va opta
pentru a doua alternativă. Dacă suma de bani a fost împrumutată pentru 1 an, iar rata
dobânzii anuale pe piaţă este de 10%, cel care a împrumutat banii respectivi la
sfârşitul anului va înapoia 1.100 u.m. Calculul sumei de restituit s-a efectuat cu
ajutorul formulei:
VF = VA(1 + i)
în care: VF - valoarea finală; VA - valoarea actuală; i - rata dobânzii pe piaţă.
Presupunem acum că aceeaşi persoană decide să împrumute cele 1.000 u.m. pe
timp de trei ani, încasând în final întregul capital şi dobânzile aferente. În acest caz,
cele 1.000 u.m. vor creşte de la an la an cu rata dobânzii de piaţă.
La sfârşitul primului an:
VF1 = VA(1 + i)
1.100 = 1.000(1 + 0,1)
La sfârşitul celui de-al doilea an:
VF2 = VF1 (1 + i)
1.210 = 1.100 (1 + 0,1)
La sfârşitul celui de-al treilea an:

VF3 = VF2 (1 + i)
1.331 = 1.210(1 + 0,1)
Dacă dorim să calculăm direct suma pe care o va percepe la sfârşitul anului trei
avem:
VF3 = VA(1 + i)(1 + i)(1 + i)
VF3 = VA(1 + i)3
1.331 = 1.000(1 + 0,1)3
iar pentru o perioadă de n ani avem:
VFn = VA(1 + i)n , de unde:
VFn
VA =
(1 + i)n
În cazul unui flux de venituri viitoare, valoarea prezentă rezultă prin însumarea
valorilor prezente ale tuturor veniturilor ce se obţin în viitor.
VF VF2 VFn
VA = 1 + +.....+
1 + i (1 + i) 2
(1 + i)n
Cum se poate observa, valoarea actualizată este invers proporţională cu rata
dobânzii; cu cât mai mare va fi aceasta cu atât mai mică va fi valoarea actualizată.
10.4.7. Profitul: determinarea şi determinanţii săi

Profitul este una din categoriile economice cele mai controversate din teoria
economică. Pe plan teoretic nu există o definiţie unanim acceptată, în timp ce în plan
contabil, profitul rezultă din contul profituri şi pierderi.
10.4.7.1. Conţinutul, rolul şi funcţiile profitului
Sub raport cantitativ, în sensul larg al cuvântului, profitul este înţeles ca diferenţă
între veniturile şi cheltuielile efectuate de către o unitate economică. Prezenţa
profitului demonstrează că agenţii economici îşi acoperă integral cheltuielile din
venituri proprii şi obţin un excedent de valoare în expresie bănească. În sens restrâns,
profitul reprezintă o formă importantă a produsului net care se autonomizează în
procesul de repartizare şi utilizare a unei părţi din valoarea nou creată la nivel
microeconomic.
În literatura de specialitate, profitul, în sens general, este definit ca fiind rezultatul
financiar pozitiv al unei activităţi lucrative, reprezentând diferenţa dintre încasările
realizate şi cheltuielile ocazionate de aceasta. Mai mult chiar, unii autori consideră că
"profitul brut reprezintă suma rezultatelor financiare pozitive într-un anumit interval
de timp (lună, trimestru, an) obţinute de o persoană fizică sau juridică din sectoarele
de activitate"8.
Acest sens general al profitului oferă o imagine asupra modalităţilor de
desfăşurare a activităţilor în unităţile economice, dacă acestea reuşesc din veniturile
obţinute, în urma vânzării producţiei, să-şi acopere cheltuielile ocazionale de
obţinerea producţiei respective.
Profitul îndeplineşte rolul de pârghie principală şi instrument de conducere a
unitătilor economice şi stimulare a lucrătorilor în desfăsurarea unei activităţi eficiente.
El constituie, aşa cum sublinia Fr. Perroux "motorul esenţial al societăţii. Proprietarii,
oricare ar fi ei agricoli sau industriaşi, au interesul de a produce, pe cât mai mult
posibil bogăţii punând în aplicare cele mai bune mijloace. Concurenţa între ei,
8 André Page, Economie politique, Dalloz, Paris, 1979, p.80.

fiscalitatea şi alţi factori, îi obligă să restituie o parte din acest profit colectivităţii. Cu
toate că repartiţia finală a bogăţiei nu este echitabilă, eficacitatea acestui motor nu
poate fi contestată"9.
Mărimea şi dinamica profitului reflectă în mod sintetic calitatea întregii activităţi
a unităţilor economice, constituind principalul indicator calitativ. Profitul nu poate să
joace rolul de indicator calitativ şi de incitator economic - spune Jean Fourastie -
decât dacă se formează într-o oarecare atmosferă economică, aceea în care preţurile de
cost sunt corect calculate, unde preţurile rezultă dintr-o piaţa liberă, unde preţurile de
vânzare se formează fără a fi impuse de stat"10.
Într-o formulare scurtă, cel mai des întâlnită, profitul sau beneficiul este venitul
total minus costul total. Dacă în ceea ce priveşte venitul total nu există deosebiri de
păreri, ele apar în legătură cu ceea ce reprezintă costul total în funcţie de care se
precizează şi formele profitului. Din punct de vedere contabil, costul cuprinde doar
cheltuielile efectuate cu factorii productivi alţii decât cei aflaţi în proprietatea
întreprinzătorului şi utilizaţi în activitatea economică. Conform acestei opinii, profitul
îmbracă următoarele forme11:
a) profitul brut ce reprezintă cifra de afaceri minus remuneraţia aporturilor
productive altele decât cele ale întreprinzătorilor;
b) profitul minimal sau profitul necesar reprezintă suma remuneraţiilor minime
pentru diferite aporturi productive ale întreprinzătorului şi sub care acesta încetează
să-şi mai aducă contribuţia. Acest profit apare ca un agregat de mai multe remuneraţii
distincte:
• dobânda la capitalul propriu al întreprinzătorului calculată după rata în vigoare
pe piaţa monetară;
• salariul de conducere pentru munca proprie depusă în întreprindere de către
întreprinzător ce este o evaluare, prin analogie, după care acesta se pune în serviciul
unei terţe persoane;
• chiria pentru clădirile proprii puse în serviciul activităţii economice;
• dividendele plătite acţionarilor;
• renta pentru pământul proprietate a întreprinzătorului utilizat de firmă.
c) profitul pur, reprezintă eventualele diferenţe pozitive între profitul brut şi
profitul minimal.
În societăţile pe acţiuni moderne, mai multe categorii socio-profesionale obţin
profit pentru că ele exercitată anumite funcţii de întreprinzător şi anume:
• membrii Consiliului de administraţie: dividende, profituri speculative;
• acţionarii: dividende care variază intr-o oarecare măsură in funcţie de
rezultatele întreprinderii;
• salariaţii superiori (managerii): participare la beneficii, gratificaţii;
• întreprinderea însăşi: beneficiile nedistribuite încorporate în rezerve;
• salariaţii: participare la profit etc.
d) profitul de monopol care reprezintă venitul obţinut de agenţii economici ce
deţin poziţii monopoliste în producţie sau pe piaţă şi vând produsele lor la preţuri de
monopol.
Dintre susţinătorii proeminenţi ai ideii inexistenţei profitului ci a unor venituri ce
reprezintă salarii, dobânzi sau rentă, dar numite în alţi termeni se află doi mari
9 Dupå Jean Fourastié, La realité économique, Paris, 1978, p.197.

10 Ibidem, p.184.
11 André Page, op.cit., p.81.
economişti - Paul Samuelson şi William Nordhaus. După ei, beneficiile reprezintă

diferenţa între veniturile totale şi costurile totale fiind un amestec de elemente
eterogene.
Cei doi autori se întreabă de unde provine şi în ce constă acest venit rezidual
căruia i se spune profit. Acest venit trebuie privit din mai multe puncte de vedere12:
• beneficiile ca randamente implicite; un venit care în mod inevitabil rezultă din
aportul adus de unul sai mai mulţi factori de producţie şi care, în virtutea acestui fapt,
trebuie sa le revină lor;
• beneficiile ca retribuire pentru asumarea riscurilor; în economia de piaţă,
unde se manifestă pentru întreprinzători permanent incertitudinea cu privire la prezent
şi viitor, aceştia suportă riscul în afaceri. În aceste condiţii profitul este considerat ca
răsplată pentru asumarea riscului;
• beneficiile ca randamente monopoliste; venit obţinut de regulă, de către
firmele care câştigă şi-şi menţin o poziţie de monopol pe piaţă. Prin manipularea
preţului, dar şi a altor factori, câştigul lor este mult mai mare decât în condiţii
normale, tocmai datorită poziţiei lor de monopol.
Mărimea şi dinamica profitului pot fi relevate cu ajutorul a doi indicatori: masa şi
rata profitului.
Masa profitului este suma totală obţinută sub formă de profit de un agent
economic, de o ramură sau de economia unei ţări şi stabilită ca diferenţă între venituri
şi costuri.
Rata profitului se determină ca un raport procentual între masa profitului şi
costurile realizate pentru obţinerea acestuia, volumul capitalului sau cifra de afaceri.
P P P
pr ' = ⋅ 100 ; · pr ' = ⋅100 ; ¸ pr ' = ⋅100 ;
CP K CA
în care: pr' - rata profitului; P - masa profitului; CP - costurile de producţie; K -

capitalul folosit; CA - cifra de afaceri.
Rata profitului reflectă gradul de rentabilitate pe produs, agent economic, ramură
sau economia naţională.
Pentru posesorul de capital, mărimea profitului însuşit este în funcţie de mai multi
factori:
• nivelul costului bunului sau serviciului la producerea căruia participă capitalul,
cu care este invers proporţional;
• nivelul preţului de vânzare a bunului sau serviciului produs, cu care este direct
proporţională;
• cantitatea de bunuri sau servicii realizată cu care, de asemenea, este direct
proporţională;
• structura şi cantitatea bunurilor şi serviciilor realizate cu participarea capitalului
ce poate exercită o influenţă direct proporţională dacă în componenţa sa sporesc
produsele şi serviciile cu profit ridicat - sau invers proporţională - dacă acestea scad în
favoarea celor cu profit mic;
• viteza de rotaţie a capitalului, cu care este direct proporţională.
Principalele funcţii ale profitului sunt următoarele:
• orientare generală a activităţii economice. Profitul stimulează iniţiativa
economică, atât a proprietarilor cât şi a întreprinzătorilor, el determină acceptarea
12 Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus, op. cit., p. 844.

riscului de către întreprinzători şi, prin aceasta, contribuie la stimularea producţiei de

bunuri şi servicii;
• sursă principală de autofinanţare. Profitul permite degajarea surselor necesare
dezvoltării economice, finanţarea operaţiunilor riscante constituind sursa de bază a
creşterii economice;
• mijloc de control al eficacităţii firmelor. Profitul este indicatorul principal de
care conducerea firmelor ţine seama în elaborarea politicilor şi strategiilor lor
economice. El generează un spirit de economisire, transmis de la nivelul conducerii
fiecărei firme până la ultimul salariat al acesteia;
• instrument de stimulare economică: participarea la beneficii, stimulente
materiale etc;
• indicator sintetic al activităţii economice. Toate firmele, indiferent de mărimea
sau forma lor, îşi organizează şi desfăşoară activitatea sub semnul profitului, urmărind
profitul care se prezintă ca fiind criteriul cel mai important de apreciere a activităţii
globale a acestora şi, desigur, singura sursă de dezvoltare a lor;
• sursă de venit pentru bugetul statului, prin care se asigură funcţionarea unor
activităţi nonprofit, dar care sunt absolut necesare pentru dezvoltarea generală a
societăţii.
10.4.7.2. Maximizarea profitului
În legătură cu maximizarea profitului trebuie să avem în vedere că ne referim la
profitul total.
În mod curent P = IT - CT, unde: P - profitul; IT - veniturile totale; CT - costurile
totale.
CT = PxQ şi, în consecinţă, CT = f(Q)
IT = PxQ şi, în consecinţă, IT = f(Q)
adică profiturile sunt în funcţie de volumul producţiei.
Pentru a maximiza profitul trebuie să determinăm volumul de output pentru care
diferenţa între IT si CT sa fie maximă.
Prima regulă ce se impune a fi respectată de întreprindere este că nu trebuie să
producă dacă încasările sale totale nu sunt egale sau superioare costurilor totale
variabile (CTV). Dacă întreprinderea nu acoperă din veniturile totale costurile
ocazionate de fabricarea bunurilor şi serviciilor destinate vânzării se vor înregistra
pierderi.
Condiţiile de maximizare a profitului sunt:
• CMa = IMa; • CMa să fie crescătoare;
în care: CM - costurile marginale; IMa - veniturile marginale.
Plecându-se de la aceste două condiţii, întreprinderea va maximiza beneficiile sau
va minimiza pierderile. Acest aspect se poate demonstra în maniera următoare:
ΔBn = Bn − Bn−1 = (ITn − CTn ) − (ITn−1 − CTn−1 )
unde ΔBn - modificarea în volumul profitului prin trecerea de la a produce n - 1
unităţi de output la n unităţi. Relaţia poate fi scrisă şi astfel:
ΔBn = (ITn − ITn−1 ) − (CT1 − CTn−1 )
atunci:
ITn − ITn−1 = IMan , şi
CTn − CTn−1 = CMan
în consecinţă: ΔBn = IMan − CMan . De aici se deduce că DBn este mai mare decât
zero. IMan > CMan. Aceasta presupune că întreprinderea poate să crească profitul
sporind outputul.
Folosind derivatele, această condiţie se poate exprima astfel:
dB dIT dCT dIT dCT
= − =0 ⇒ = ; IMa = CMa
dQ dQ dQ dQ dQ
În consecinţă, presupunând că este interesată să producă (IT ≥ CTV),
întreprinderea poate creşte volumul producţiei dacă venitul marginal este superior
costului marginal (IMa > CMa) si va face acest lucru până când IMa = CMa.
Dar această primă condiţie necesară nu este suficientă pentru a asigura
maximizarea profitului. Este necesar, de asemenea, ca panta curbei CMa să fie
deasupra pantei curbei IMa.
În mod formal, a doua condiţie este:
d 2 B dIMa dCMa
= − <0
d 2Q dQ dQ
sau
dIMa dCMa
<
dQ dQ
Fig. 10.22 arată mai clar a doua condiţie de maximizare a profitului.
Curba CMa are forma tipică de U. Curba cererii D este total elastică. Prima
condiţie a maximizării profitului (IMa = CMa) se indeplineşte atât în outputul Q0 cât
şi în Q1. Desigur, întreprinderea nu şi-a maximizat profitul pentru cantitatea Q0
produsă, dimpotrivă la acest nivel de producţie ea va înregistra pierderi, adică CT > IT
(suprafaţa abQ0O este sub curba CMa, care reprezintă costurile totale şi este
superioară suprafeţei P0bQ0O aflată sub curba IMa ce reprezintă veniturile totale).
La nivelul de producţie Q2 întreprinderea obţine întotdeauna pierderi, adică
suprafaţa abcQ20 a costurilor totale este superioară suprafeţei P0bdcQ20 a încasărilor
totale. Firma va continua să crească producţia mai mult de la Q2 până la Q1, deoarece
la acest nivel de output IMa > CMa, iar fiecare unitate adiţională de producţie între
aceste nivele adaugă profit.
Beneficiile sunt reprezentate prin suprafaţa egf. Între Q3 şi Q1 costurile totale

sunt reprezentate prin suprafaţa gfQ1Q3 fiind mai mici decât încasările totale
reprezentate prin suprafaţa efQ1Q3; diferenţa dintre ele reprezintă beneficii (suprafaţa
efg). La nivelul de output Q1, întreprinderea maximizează profitul.
Acestea sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite de agenţii economici dacă doresc să
maximizeze profitul. Condiţiile prezentate sunt aplicabile la toate întreprinderile
oricare ar fi tipul de piaţă în care ele acţionează.
III. TEORIE MACROECONOMICĂ
11. INTRODUCERE ÎN MACROECONOMIE
11.4. Măsurarea rezultatelor macroeconomice.

Indicatorii macroeconomici sintetici
11.4.1. Măsurarea rezultatelor: funcţii, sisteme de calcul,
principii şi metode
Rezultatele activităţii la nivel de ansamblu al economiei naţionale dintr-o
perioadă de timp determinată, de regulă un an, se reflectă cifric prin indicatori
macroeconomici.
Măsurarea rezultatelor economice prin asemenea indicatori îndeplineşte o serie de
funcţii esenţiale:
a) Indicatorii macroeconomici au rolul de evidenţă statistică, prin care se
sintetizează informaţiile privind rezultatele activităţilor dintr-o economie naţională,
într-o perioadă determinată, măsurând potenţialul său economic;
b) Pentru agenţii economici ei constituie punctul de plecare în luarea deciziilor
privind dimensiunea, structura şi calitatea ofertei şi cererii de bunuri economice
viitoare, şi pe baza acestora atragerea şi utilizarea factorilor de producţie;
c) Pe baza lor se fac comparaţii internaţionale, prin care se pun mai bine în
evidenţă valoarea performanţelor obţinute pe plan naţional, nivelul de dezvoltare
economică atins de o ţară şi locul ei în economia mondială.
Măsurarea rezultatelor de ansamblu ale economiei naţionale se bazează pe o
anumită teorie şi concepţie metodologică. Sub acest aspect s-au distins două sisteme:
sistemul conturilor naţionale (SCN) - specific ţărilor cu economie de piaţă şi
sistemul producţiei materiale (SPM) folosit în ţările cu economie centralizat -
planificată.
a) Primul sistem se fundamentează pe teoria factorilor de producţie elaborată de
către Jean Baptiste Say, conform căreia fiecare factor este recompensat în funcţie de
contribuţia sa la activitatea economică. Prin urmare, în calculul indicatorilor
macroeconomici se porneşte de la veniturile factorilor de producţie.
b) Cel de-al doilea sistem are la bază teoria muncii productive, conform căreia
munca depusă în sfera producţiei materiale, inclusiv în domeniul serviciilor de
producţie crează bunuri economice, deci este productivă. Deşi, între timp, această
teorie a evoluat, în sensul lărgirii sferei de cuprindere a muncii productive, totuşi, cele
mai multe dintre activităţile din domeniul serviciilor nemateriale (servicii de consum,
servicii publice etc.) sunt considerate în continuare neproductive. Indicatorii
macroeconomici calculaţi în cadrul acestui sistem (Produsul social, Venitul naţional
etc.) au o sferă de cuprindere mai mică faţă de cei calculaţi prin sistemul conturilor
naţionale. Sistemul producţiei materiale a fost caracteristic fostelor ţări socialiste şi pe
măsura tranziţiei lor la economia de piaţă este înlocuit cu sistemul conturilor
naţionale, ai cărui indicatori sunt urmarea evaluării tuturor bunurilor materiale şi
serviciilor materiale şi nemateriale obţinute în activitatea economică într-o perioadă
dată (de regulă un an).
Măsurarea rezultatelor macroeconomice prin sistemul conturilor naţionale se
bazează pe o serie de principii:
a) se evaluează ansamblul activităţii economice, activitatea productivă fiind
extinsă şi asupra serviciilor nemateriale, legate de consumul populaţiei şi al
administraţiei de stat;
b) indicatorii sintetici de rezultate cuprind numai bunurile şi serviciile care sunt

vândute pe piaţă. Drept urmare, ei nu includ bunurile şi serviciile produse de menaje
şi care nu sunt destinate vânzării, serviciile membrilor de familie pentru întreţinerea
gospodăriei;
c) produsele şi serviciile se includ în calcul numai în condiţiile în care sunt
urmarea activităţii în intervalul de timp pentru care se determină respectivii
indicatori. Nu sunt luate în calcul bunurile şi serviciile care reprezintă revânzări, când
tranzacţiile sunt doar o schimbare a titlului de proprietate;
d) rezultatele activităţilor economice măsoară numai valoarea bunurilor şi
serviciilor pentru uz final, (cu excepţia Produsului Global Brut). Pentru a se evita
înregistrările repetate, nu se include în calcul consumurile intermediare - adică
bunurile materiale şi serviciile consumate în perioada respectivă în vederea producerii
altor bunuri materiale şi servicii;
e) evaluarea rezultatelor făcându-se pornind de la veniturile factorilor de
producţie antrenaţi în activitatea economică, nu include transferurile băneşti care au
loc între agenţii economici sub forma pensiilor, ajutoarelor de şomaj, burse, alocaţii
de la guvern etc. care nu sunt însoţite de un flux invers de bunuri materiale şi servicii;
f) delimitarea rezultatelor în funcţie de teritoriul pe care-şi desfăşoară
activitatea agenţii economici. Însumarea rezultatelor activităţii tuturor agenţilor
economici din interiorul ţării conduce la obţinerea produsului sau venitului intern.
Dacă se elimină rezultatele agenţilor economici străini de pe teritoriul ţării pentru care
se face calculul şi se adaugă rezultatele agenţilor naţionali care îşi desfăşoară
activitatea în afara ţării, rezultă indicatori care evidenţiază produsul sau venitul
naţional.
g) În funcţie de sistemul de evidenţă şi de măsurare utilizat, rezultatele
macroeconomice se exprimă prin indicatori economici în formă brută (se includ
alocaţiile pentru consumul capitalului fix) şi netă (nu se includ alocaţiile pentru
consumul capitalului fix).
Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice determinaţi prin sistemul
conturilor naţionale pot fi calculaţi prin trei metode7:
a) metoda de producţie - prin care are loc agregarea produselor şi serviciilor
finale obţinute de agenţii economici în perioada de calcul (de regulă un an). Prin
această metodă, din valoarea totală a producţiei se elimină consumul intermediar, iar
în cazul indicatorilor în formă netă se exclud şi alocaţiile pentru consumul capitalului
fix;
b) metoda utilizării producţiei finale - ce constă în agregarea cheltuielilor totale
ale agenţilor economici cu bunuri materiale şi servicii ce compun producţia finală. Se
însumează cheltuielile menajelor pentru bunuri materiale şi servicii de consum,
cheltuielile publice pentru bunuri materiale şi servicii, cheltuieli pentru bunuri de
investiţii şi exportul net (diferenţa dintre export şi import);
c) metoda costurilor sau valorii adăugate - prin care se însumează elementele
care reflectă compensarea factorilor de producţie (salariu, profit, dobândă, rentă etc.),
alocaţiile pentru consumul de capital fix (forma brută a indicatorilor) şi impozitele
indirecte (cu excepţia venitului naţional).
11.4.2. Indicatorii macroeconomici

Pe baza informaţiilor oferite de contabilitatea naţională, se calculează, în
principal, următorii indicatori sintetici ce reflectă rezultatele macroeconomice.
7 Lazår C., Gorincu Gh., Enache L. Teorie economicå generalå, Economica, Bucure¿ti, 1993, p.157 - 158.
• Produsul global brut (PGB) - ce exprimă valoarea totală a bunurilor materiale

şi serviciilor obţinute într-o anumită perioadă, de regulă, un an. Se calculează ca
sumă a producţiei brute de bunuri materiale şi servicii realizate de toate sectoarele
naţionale, cu sau fără caracter de marfă, într-o perioadă de timp (de regulă un an).
n n n
PGB = ∑ PGi = ∑ PFi + ∑ Ci (11.2.)
i =1 i =1 i =1
unde: PGB - produsul global brut
PGi - produsul global realizat în fiecare sector de activitate
PFi - produsul final realizat în fiecare sector de activitate
Ci - consumul intermediar din fiecare sector de activitate
i = numărul de sectoare economice.
PGB cuprinde o serie de înregistrări repetate, incluzându-se şi valoarea bunurilor
materiale şi serviciilor primite de la alţi producători şi folosite pentru producerea de
noi bunuri economice (consumul intermediar - respectiv materii prime, materiale,
energie, semifabricate etc.).
• Produsul intern brut (PIB) - exprimă valoarea brută de piaţă a bunurilor
economice finale produse în interiorul unei ţări într-o anumită perioadă, de regulă, un
an, de către agenţii economici autohtoni şi străini. Baza de calcul a acestui indicator o
constituie valoarea adăugată brută a agenţilor economici interni sau cheltuielile
efectuate în economie pentru bunuri finale. Atributul de brut provine de la faptul că se
cuprind şi alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizarea). Sunt avute în vedere
numai produsele şi serviciile finale, adică ajunse, în cadrul acelei perioade, în ultimul
stadiu al circuitului economic. Prin urmare, el se determină pornind de la PGB din
care se scade consumul intermediar:
PIB = PGB − Ci (11.3.)
unde: PIB - produsul intern brut; Ci - consumul intermediar.
PIB este evaluat la preţurile pieţei.
Bunurile materiale şi serviciile finale cuprinse în acest indicator sunt destinate
consumului personal, consumului public, formării brute a capitalului (înlocuirea şi
creşterea capitalului fix şi variaţia stocurilor) şi exportului net:
PIB = C per + C pub + FBCF + (E − I ) (11.4.)
unde: Cper - consum personal privat; Cpub.- consum public (guvernamental); FBCF -
formarea brută a capitalului fix şi variaţia stocurilor; E - exportul; I - importul.
• Produsul intern brut (PIB) exprimă valoarea adăugată netă de piaţă a bunurilor
materiale şi serviciilor finale produse de agenţii economici autohtoni şi străini în
interiorul unei ţări, într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an. Se determină
prin scăderea din PIB a consumului de capital fix (amortizarea):
PIN = PIB − CCF (11.5.)
unde: PIN - produsul intern net; CCF - consumul capitalului fix.
• Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea adăugată brută a tuturor
bunurilor materiale şi serviciilor finale obţinute de către agenţii economici autohtoni
care acţionează atât în interiorul ţării cât şi în afara teritoriului naţional, într-o
perioadă de timp determinată, de regulă, un an. Se determină pornind de la mărimea
PIB la preţurile pieţei la care se adaugă valoarea adaugată brută a agenţilor economici
autohtoni din străinătate la preţurile pieţei (Vaas) şi se scade valoarea adaugată brută a
agenţilor economici străini în interiorul ţării la preţurile pieţei (Vasi):
PNB = PIB + Vaas − Vasi (11.6.)
PNB mai poate fi determinat prin corectarea PIB cu veniturile nete primite de la
restul lumii: PNB = PIB la preţurile pieţei + remuneraţiile salariale primite de la restul
lumii - remuneraţiile salariale vărsate restului lumii + veniturile proprietăţii şi ale
întreprinderilor primite de la restul lumii - veniturile proprietăţii şi ale întreprinderilor
vărsate restului lumii.
Mărimea PNB poate fi mai mare sau mai mică decât cea a PIB în funcţie de
soldul (pozitiv sau negativ) dintre PIB-ul creat de agenţii economici autohtoni în
străinătate şi PIB-ul creat de agenţii economici străini în interiorul ţării. Dacă soldul
este pozitiv, atunci PNB este mai mare decât PIB şi invers. O diferenţă semnificativă
între PIB şi PNB poate fi întâlnită, mai ales, în cazul ţărilor în curs de dezvoltare
supuse fenomenului de migraţie a forţei de muncă sau aflate sub impactul firmelor
multinaţionale care repatriază profitul în ţările lor de origine.
Exprimând rezultatele activităţii agenţilor economici ai unei ţări, indiferent dacă
îşi desfăşoară activitatea în graniţele naţionale sau în afara acestora, PNB este
indicatorul care măsoară cel mai bine potenţialul economic al unei ţări şi, prin urmare,
cel mai folosit în comparaţiile internaţionale.
Calculat pe baza preţurilor curente dintr-un an este denumit PNB nominal, iar pe
baza preţurilor comparabile (ale unui an dat) este denumit PNB real. Prin raportarea
acestora se obţine deflatorul PNB, ce reliefează modificările intervenite în nivelul
preţurilor sau în puterea de cumpărare a banilor.
PNB nominal
Deflatorul PNB = (11.7.)
PNB real
• Produsul naţional net (PNN) exprimă valoarea adăugată netă a bunurilor
materiale şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni, în ţară sau în
afara teritoriului naţional, într-o perioadă de timp determinată, de regulă, un an. Se
determină prin scăderea din PNB a consumului de capital fix.
PNN = PNB − CCF (11.8.)
Dacă PNN este determinat prin utilizarea preţurilor factorilor de producţie, atunci
el reflectă venitul naţional.
• Venitul naţional (VN) reprezintă mărimea agregată a veniturilor obţinute de
către proprietarii factorilor de producţie, ca recompensă pentru aportul acestora la
producerea bunurilor materiale şi serviciilor. El exprimă atât veniturile din muncă
(salarii şi contribuţii), cât şi cele din proprietate (dobânzi, dividende, rente, chirii etc.).
Exprimat la preţurile pieţei, venitul naţional se determină pornind de la PNB evaluat
la preţurile pieţei din care se scade consumul de capital fix.
VN pp = PNBpp − CCF (11.9.)
unde: VNpp - venitul naţional la preţurile pieţei; PNBpp - produsul naţional brut la
preţurile pieţei.
Exprimat la preţurile factorilor de producţie, venitul naţional se determină
pornind de la venitul naţional evaluat la preţurile pieţei din care se scad impozitele
indirecte nete.
VN pf = VN pp − Iin (11.10.)
unde: VNpf - venitul naţional la preţurile factorilor de producţie; Iin - impozitele
indirecte nete. Dar,
Iin = Ii − S (11.11.)
unde: Ii - impozite indirecte; S - subvenţiile de exploatare;
sau:
VN pf = PNBpp − CCE − Ii + S (11.12.)
De mărimea şi dinamica venitului naţional depinde volumul şi dinamica cererii

finale de bunuri materiale şi servicii de consum, precum şi cea de bunuri de investiţii.
Dacă la venitul national se adaugă transferurile nete ale restului lumii se obţine
venitul naţional disponibil:
VNd = VN + Tnr (11.13.)
unde: VNd - venitul naţional disponibil; Tnr - transferurile nete ale restului lumii.
Însă, pe fiecare individ îl va interesa venitul personal de care el va dispune pentru
a face faţă nevoilor sale. Venitul personal se determină pornind de la venitul naţional
din care se scad veniturile care nu revin menajelor (aşa cum sunt profiturile
nedistribuite de societăţile comerciale, impozitele asupra acestora, cotizaţii pe care
societăţile comerciale le plătesc pentru asigurări sociale, etc. şi se adaugă transferurile
statului spre menaje sub formă de pensii, indemnizaţii de şomaj, ajutoaree, burse etc.
Vp = VN − Prnd − I prnd − CAS + Ts (11.14.)
unde: Vp - venitul personal; Prnd - profituri nedistribuite de societăţile comerciale;
Iprnd - impozitele asupra profiturilor nedistribuite de societăţile comerciale; CAS -
cotizaţii pentru asigurări sociale plătite de societăţile comerciale; Ts - transferuri ale
statului spre menaje.
Venitul personal disponibil se determină pornind de la venitul personal din care
se scad impozitele directe asupra veniturilor personale.
Vpd = Vp − I dvp (11.15.)
unde: Vpd - venitul personal disponibil; Idvp - impozitele directe asupra veniturilor
personale.
Venitul personal disponibil reflectă veniturile menajelor care pot fi utilizate
pentru procurarea de bunuri materiale şi servicii necesare satisfacerii nevoilor de viaţă
şi funcţionării societăţii (consum) şi pentru economisire.
13. ŞOMAJUL
13.2. Originile, natura şi formele şomajului
13.2.1. Abordarea devenită «clasică»

A şoma înseamnă, potrivit statisticii, a nu lucra în mod oficial, adică lipsa, pentru
o anumită perioadă de timp, a unui loc de muncă cu consemnarea acestui fapt în
evidenţa instituţiei specializate în ţara respectivă cu problemele muncii şi ocrotirii
sociale. Inactivitatea poate fi însă rezultanta voinţei individuale, deci cu o motivaţie
subiectivă sau, dimpotrivă, a nu lucra poate traduce situaţia în care cel doritor şi apt de
muncă nu găseşte un loc disponibil din motive independente de propria sa voinţă.
Şomajul poate fi, în consecinţă, voluntar sau involuntar. Este, aceasta, clasificarea de
principiu pe care o reţine întreaga literatură de specialitate.
Referindu-se la şomajul voluntar, Keynes considera că acesta este "datorat
refuzului sau imposibilităţii pentru purtătorul forţei de muncă de a accepta o retribuţie
corespunzătoare valorii produsului care-i poate fi atribuit, refuz sau imposibilitate
bazate pe anumite prevederi legale, pe uzanţe sociale, pe înţelegeri în vederea
negocierii contractelor colective, pe adaptarea lentă la schimbări sau pe simpla
încăpăţânare proprie naturii umane"1.
1 J.M. Keynes, op. cit., p.44.

Cu precizarea că termenul «voluntar» nu înseamnă aici că indivizii sunt mulţumiţi

de situaţia lor ci că ei preferă încă să şomeze decât să accepte anumite condiţii pe care
le oferă piaţa muncii, reţinem că economistul Keynes nu numai că a definit, prin cele
de mai sus şomajul voluntar, dar a stabilit şi principalele situaţii cauzatoare ale
refuzului de a munci în anumite circumstanţe, refuz care conduce la şomajul voluntar.
Înscrierea variatelor forme pe care le îmbracă şomajul la una din cele două
rubrici, voluntar sau involuntar, nu este, întotdeauna, o întreprindere simplă. Există
puncte de contact şi interferenţă care le fac, uneori, greu departajabile.
Să ne oprim mai întâi la şomajul clasic şi neoclasic, prin excelenţă voluntar,
datorat, in principal, rigidităţii poziţiei salariaţilor.
Este ştiut că în virtutea mecanismelor autoreglatoare ale economiei, clasicii
considerau că tot ceea ce se economiseşte se transformă, automat, în investiţii. O
problemă a lipsei locurilor de muncă nu se punea, deci. Ideea autoreglării şi a ocupării
depline şi-a găsit formularea cea mai concisă, dar şi cea mai precisă, în «legea
debuşeelor» a lui J.B. Say: orice producţie îşi crează cererea corespunzătoare şi, ca
atare, nu există nici un motiv care să reducă imboldul la a investi şi a crea noi locuri
de muncă.
Neoclasicii, consideră, la rându-le, piaţa forţei de muncă o piaţă printre altele,
supusă aceloraşi reguli ale concurenţei. Cererea de munca se confruntă, aici, liber, cu
oferta de muncă. Rezultatul constă în formarea unui nivel al salariului real care
permite deplina ocupare şi, implicit, echilibrul pe piaţa muncii. Arthur Cecile Pigou
nota în acest sens: "În condiţii de concurenţă perfect liberă între muncitori şi de
mobilitate perfectă a mâinii de lucru, natura relaţiei între salariul real pe care îl cer
oamenii şi funcţia cererii de mână de lucru va fi foarte simplă. Întotdeauna va acţiona
o puternică tendinţă ca raportul dintre salarii şi cerere să se prezinte astfel încât toată
lumea va fi efectiv ocupată"2.
Aşadar, în bună logică cu o astfel de concepţie, orice individ poate găsi şi ocupa
un loc de muncă cu condiţia să accepte o reducere a salariului cerută de necesitatea
folosirii depline.
Fig. 13.1. edifică asupra acestui lucru.
Interpretarea graficului este următoarea:

- O = oferta de muncă
- D = cererea de muncă
2 A.C. Pigou, The Theory of Unemployment, p.252, dupå J.M. Keynes op. cit., p.288.
- E = punctul de echilibru căruia îi corespunde ocuparea deplină a forţei de muncă

(Ne) obtinută printr-un nivel al salariului real S/pe.
Dacă piaţa muncii devine rigidă şi salariaţii pretind un salariu real Sp1, mai mare
decât cel care asigură ocuparea deplină, cererea de muncă din partea întreprinderilor
scade la ND, în timp ce oferta de muncă a salariatilor creşte la N0. Diferenţa dintre
cele două nivele de folosire ne dă amplitudinea şomajului voluntar. În termenii
economiei politice clasice şi neoclasice indivizii sunt «condamnaţi» la şomaj pentru
că nu se supun legilor pieţei libere; pentru că nu sunt dispuşi să-şi ofere forţa de
muncă la un salariu real care, deşi ar permite deplina ocupare, nu este pe măsura
aspiraţiilor lor; «înţelegerile privind negocierea contractelor colective», ca să folosim
cuvintele lui Keynes, se produc sub zodia «încăpăţânării proprii naturii umane»,
cererile de salarii mari sunt nerealiste faţă de posibilităţile plătitorilor.
În logica şomajului voluntar se înscrie şi aşa numitul şomaj «fricţional» sau
tranzitoriu. Între cei care cer şi cei care oferă muncă se produc «fricţiuni»
permanente. Ei nu pot fi puşi faţă în faţă, pe total şi pe structură, instantaneu, spre a-şi
face cunoscute cererile şi, respectiv, ofertele lor. Informaţia pe piaţa muncii nu este
perfectă. Căutătorii de locuri de muncă sunt conştienţi că aceeaşi muncă este plătită
diferit în locuri diferite. Într-un atare context, posesorul forţei de muncă este dispus
să-şi consacre o parte a timpului său cautării informaţiei necesare care îl conduce spre
un loc de muncă adecvat. Este vorba de o decizie voluntară, individuală şi raţională.
"Cautarea se încheie atunci când rentabilitatea sa marginală (câştigul de salariu ce se
speră a se obţine căutând, o zi în plus, de exemplu) devine egală cu costul său
marginal (salariul pierdut prin refuzul de a munci pe durata acestei zile de căutări
suplimentare)"3.
Şomajul voluntar sau fricţional capătă pondere îndeosebi în acele economii în
care forţa de muncă manifestă o mare înclinaţie pentru a schimba frecvent locul de
muncă, fie pentru a-şi ameliora condiţia de viaţa, fie, pur şi simplu, pentru a cunoaşte
şi alt mediu sau zone ale ţării.
Dezechilibre temporare între cererea şi oferta de muncă apar frecvent în cazul
tinerilor sau al femeilor.
Tinerii, posesori ai unei diplome, sunt adesea contrariaţi şi puţin pregătiţi să
accepte că între idealul lor profesional şi ceeea ce li se oferă şi li se cere să facă la
terminarea studiilor există anumite diferenţe. Până ce se vor convinge că piaţa îşi
impune, în ultimă instanţa, implacabilele-i condiţii, ei vor căuta ceva mai bun. De
asemenea, problema căutării unui loc de muncă, ca şi durata acestei căutări este, la
tineri, şi în funcţie de faptul dacă sunt căsătoriţi şi au, deci, sarcini şi cheltuieli proprii
de acoperit sau sunt incă întretinuţi de familiile din care provin; nevoia şi urgenţa
găsirii unui loc de muncă este mult mai mare în primul caz decât în al doilea.
În cazul femeilor, judecăţile statistice cu privire la şomaj sunt foarte labile. Dacă
timpul folosit de o femeie în gospodărie, pentru menaj sau creşterea copiilor,
neremunerat, este socotit neocupare, faptic şi obiectiv nu poate fi vorba decât despre
un şomaj aparent. Dacă, însă, procesul de creştere şi educaţie a copiilor s-a încheiat,
iar respectiva femeie doreşte să se încadreze şi nu găseşte un loc de muncă, se trece de
la un şomaj aparent la unul deghizat, dar real, care nu schimbă însă cu nimic datele
statisticii. Comportamentul feminin conduce însă la şomaj fricţional pentru că decizia
de a se încadra sau nu depinde de o serie întreagă de împrejurări. O femeie poate
solicita la un moment dat un loc de muncă şi crea, astfel, dezechilibre tranzitorii pe
piaţa muncii şi pentru motivul că, între timp, anumite surse de venit, care iniţial nu
3 Jacques Généreux, op. cit., Tome 2. Macroéconomie et comptabilité nationale, p.76.
faceau necesară angajarea, au dispărut (pierderea soţului, divorţ, etc.). De asemenea,

costul de oportunitate explică în foarte multe situaţii de ce femeile adulte preferă să
rămână acasă decât să se angajeze: diferenţa dintre venitul posibil de dobândit prin
angajare şi cel obţinut (sau economisit) rămânând să se ocupe de gospodărie, are o
mare influenţă asupra deciziei ce trebuie luată.
În categoria mare a şomajului voluntar intră şi o parte a celui numit structural. El
se datorează dezechilibrelor create între cererea şi oferta de muncă. Structurile
socio-profesionale nu mai corespund structurii economice şi tehnice în evoluţie. Unei
cereri suple, în permanentă mişcare, îi corespunde o ofertă rigidă, pe ansamblu şi, mai
ales, pe structură.
Conflictul cerere-ofertă pe piaţa muncii poate apare ca urmare a unor dezechilibre
structurale produse în dezvoltarea economică, în proporţiile dintre ramurile şi
subramurile economice, în repartizarea industriei în teritoriu, în aplicarea defectuoasă
a unor politici industriale sau agrare, în dezvoltarea urbanistică etc. Supleţea,
mobilitatea şi voinţa de adaptare trebuie să vină din ambele părţi, atât a ofertei cât şi a
cererii de muncă. Factori de natură diversă, obiectivi sau subiectivi, aleatori sau cu
acţiune constantă intervin şi fac dificilă concordia celor două părţi. Posibilităţile
materiale şi spirituale, dorinţele, obiceiurile, tradiţia, politica demografică, etc.,
influenţează profund oferta pe piaţa muncii. Sistemul de instruire ca şi cel de
promovare şi perfecţionare au aceeaşi influenţă. Dacă sistemul de învăţământ şi
perfecţionare nu produce diplome cu acoperire, în cantitatea, de calitatea şi structura
necesare economiei şi dacă acest sistem nu ţine pasul şi, de fapt, nu anticipează
schimbările intervenite în structurile economice şi tehnice, şomajul structural îşi face
manifestă prezenţa. Imigraţia şi emigraţia pot, de asemenea, crea distorsiuni în
structura raportului cerere ofertă. Un aflux al forţei de muncă străine poate crea în
rândul populaţiei indigene schimbări de atitudine; de obicei străinii sunt orientaţi şi
condiţionaţi să accepte slujbele cele mai puţin agreabile şi mai prost plătibile.
Distorsiuni profunde şi cu consecinţe deloc neglijabile pot avea originea în chiar
interiorul cererii de muncă, datorate, în principal progresului tehnic. Şomajul
tehnologic, ca o variantă a celui structural, nu este rezultatul introducerii, pur şi
simplu, a progresului tehnic. Modul în care se aplică, de obicei în valuri şi neuniform
pe sectoarele economiei şi, indeosebi, felul în care forţa de muncă receptează, oferă
răspuns la schimbările tehnologice, se constituie, mai degrabă, în cauze ale şomajului
tehnologic. Rupturile de echilibru se produc de obicei la schimbarea unui mod tehnic
de producţie cu altul, mai nou, cerut de noile condiţii şi de restricţiile pe care le
impun raritatea resurselor. Dacă o «criză tehnică» este însoţită şi de o criză a
adaptării, şomajul tehnologic devine fapt evident. De principiu însă, înlocuirea muncii
de către capitalul tehnic înseamnă un progres şi o uşurare pentru om şi ea nu aduce
obligatoriu şomaj pentru că este aproape organic însoţită de o dezvoltare şi o
multiplicare a serviciilor din amonte, cu mari posibilităţi de ocupare. Serviciile de
producţie şi, odată cu ele, micile întreprinderi capabile să se adapteze din mers şi care
în ţările dezvoltate constituie adevarate salbe în jurul marilor firme şi a marilor oraşe,
asigurându-le mobilitatea şi posibilitatea înfruntării unor conjuncturi nefavorabile,
ocupă un procent semnificativ şi în creştere din forţa de muncă.
Încadrarea şomajului structural la rubrica mare a şomajului voluntar este permisă
şi de înţeles numai în măsura în care cei afectaţi de multiplele împrejurări relatate mai
sus nu conştientizează că profesia, meseria şi calificarea lor sunt mai puţin cerute ,
s-au devalorizat pe piaţa muncii şi că nu vor găsi în această situaţie o slujbă decât
dacă acceptă un salariu mai mic, pentru aceleaşi locuri de muncă sau pentru altele,
salariu care asigură, în noile condiţii, echilibrul pe piaţa muncii. Nu are importanţă
aici de ce muncitorul X sau Y a fost disponibilizat (restrângerea activităţii unui sector,

schimbarea tehnologiei de fabricaţie etc.), ci de ce el sau întregul colectiv din care
face parte refuză o reducere a salariului suficientă pentru ca respectiva activitate să
rămână rentabilă şi concurenţială cu păstrarea întregului personal angajat sau de ce el,
laborant în industria chimică, spre exemplu, deşi i-ar fi posibil, refuză statutul de
ospătar într-un restaurant şi a avea, astfel, un loc de muncă.
Dimpotrivă, în situaţia în care cel ameninţat cu pierderea locului de muncă ca
urmare a unor mutaţii structurale produse în economie se împacă şi acceptă noua
situaţie, respectiv un salariu mai redus corespunzător noului raport tensional cerere-
ofertă la calificarea sa pe piaţa muncii, dar cu toate acestea lucrul nu este posibil
pentru că respectivul loc de muncă dispare sau altele cu care este compatibil
socio-profesional nu există pur şi simplu, atunci respectivul şomaj structural îmbracă
haina şomajului involuntar.
În categoria şomajului voluntar poate, dintr-un anumit punct de vedere, să fie
inclus şi cel indus de însăşi îndemnizaţia de şomaj. Explicabilă şi motivată social,
îndemnizaţia de şomaj are şi efecte contradictorii: se constată că şomajul, în varianta
voluntar, este cu atât mai mare cu cât această îndemnizaţie este mai consistentă; o
mărime relativ redusă a acesteia incită la a găsi cât mai repede un loc de muncă, după
cum, o sumă mare reduce gradul de intensitate al căutării şi-l determină pe beneficiar
în a folosi acest timp mai mult pentru odihnă decât pentru găsirea unui alt loc de
muncă.
Este în profitul tuturor şi al fiecărui individ în parte ca alocarea resurselor de
muncă sa fie cât mai eficientă. Faptul că fiecare îşi caută un loc de muncă la care se
poate cel mai bine adapta şi în acelaşi timp este şi bine remunerat, nu are nimic
antieconomic; cu condiţia însă ca durata necesară cautării şi schimbării locului de
muncă să nu devină o povară financiară greu de suportat pentru stat. Pentru aceasta
este necesar ca îndemnizaţia de şomaj sa fie stabilită la un nivel optim. Ea "trebuie să
fie astfel încât să incite la cautarea unui loc de muncă şi să evite, pe cât posibil,
substituirea, raţională din punct de vedere individual, timpului de căutări cu timpul de
odihnă"8 . Optim, aici, mai mult cu semnificaţie de «inhibator»; cuantumul
îndemnizaţiei de şomaj trebuie să contracareze atât tendinţa unora de a abandona locul
de muncă (indiferent de motive) spre a deveni beneficiari ai îndemnizaţiei, cât şi pe
cea a beneficiarilor efectivi de a prefera alternativa unui venit mai mic, compensat
însă cu savoarea timpului liber, celei a căutării unui loc de muncă. Nu trebuie, apoi,
uitat că îndemnizaţia este supusă aceleaşi politici de indexare ca şi salariile. De aceea
muncitorii preferă o îndemnizaţie de şomaj mobilă unei politici de reducere a
salariilor necesare rentabilizării activităţii economice.
În aceeaşi logică intră şi efectul reducerii impozitelor asupra venitului. Operează
aici efectul de venit; în măsura în care indivizii plătesc mai puţin impozit ei vor avea
nevoie de mai puţină muncă spre a-şi menţine acelaşi standard de viaţă pe care şi l-au
fixat ca obiectiv înainte de reducerea impozitelor.
Un efect «pervers» al îndemnizaţiei de şomaj este aşa numitul şomaj la negru. El
acoperă acea realitate în care cel înscris în statisticile oficiale şi beneficiază de pe
urma îndemnizaţiei prestează, concomitent, o activitate remunerată. Avem de-a face
aici cu un şomaj de tip parazit, care, pe lângă evaziunea fiscală provocată, grevează
nejustificat şi improductiv bugetul de stat.
8 E. Claassen, P. Salin (sub redac¡ia), L'Occident en désarrai. Turbulences d'une économie prospère,
Dunod, Paris, 1978, p.29-30.
Cu această ultimă excepţie, a şomajului la negru, şomajul voluntar, în forme mai

mult sau mai puţin deghizate, nu reprezintă un rău în sine şi nici o calamitate socială.
Posibilitatea de a-ţi permite, voit, să nu munceşti o anumită perioadă, nu se întâmplă
oricând şi oriunde. Este necesar a se ajunge în situaţia în care "..... date fiind costurile
şi beneficiile (atât băneşti cât şi psihologice) şomerului în raport cu cele ale
muncitorului, în condiţii existente cunoscute celui care caută un loc de muncă, acesta
din urmă preferă să continue a căuta un loc de muncă care să-i convină mai mult decât
să accepte ofertele care îi sunt făcute"9.
Reflectând realităţile unei economii care, în mod dinamic, caută criteriile cele mai
eficiente pentru alocarea resurselor şi facilitând ajustarea necesară între dezideratele
muncitorilor şi nevoile economiei, şomajul voluntar apare ca un fel de rău necesar,
acceptat şi considerat normal, natural.
Dacă în cazul şomajului voluntar individul are, cel puţin, alternativa unei alegeri,
de a prefera, de pildă, să trăiască pe baza «cadoului» făcut prin indemnizaţia de şomaj,
decât să accepte o slujbă pentru care primeşte o sumă puţin incitantă, nu la fel stau
lucrurile în cazul şomajului involuntar. El nu este nici natural şi nici «un rău
necesar», ci un rău pur şi simplu, ce însoţeşte neiertător procesul reproducţiei
economice postbelice. El constă în existenţa unor persoane neocupate care, deşi ar fi
dispuse sa se angajeze la un salariu determinat în condiţiile pieţei libere, nu are
această posibilitate din motive obiective.
Cel care s-a preocupat insistent şi a teoretizat fenomenul şomajului involuntar a
fost economistul J.M. Keynes. De altfel el este «produsul» marii crize din anii
1929-1933, care a demonstrat lumii că şomajul nu este un fenomen prin excelenţă
voluntar şi nici un accident temporar.
În baza unei atente analize a teoriei clasice şi neoclasice a şomajului, Keynes a
tras concluzia că nu blocajele aparatului de producţie se află la originea acestui
fenomen, ci nivelul cererii efective globale (consum + investiţii). Sintetic exprimat,
deosebirea dintre analiza sa şi cea de la care a plecat şi pe care a contestat-o inseamnă:
a) Negocierile patronat - sindicat pe linia ocupării se produc în termenii
salariului nominal şi nu real. Refuzul de a munci se face vis-à-vis de salariul
nominal şi nu real. Muncitorii nu se opun reducerii salariului real în condiţiile în
care acest lucru merge mână în mână cu creşterea gradului de ocupare. Altfel
spus, o reducere a salariului real ca urmare a creşterii preţurilor, salariul nominal
rămânând neschimbat, nu atrage o scădere a ofertei de muncă disponibile sub cea
efectiv folosită înainte de urcarea preţurilor. Numai dacă reducerea salariului real
atinge proporţii intolerabile se întâmpină rezistenţă din partea muncitorilor şi
numai dincolo de acest prag ei sunt puşi în situaţia de a şoma involuntar.
Keynes se pronunţa pentru menţinerea salariului nominal la un nivel constant
din motive de echitate. El crede că reducerile în salariu nominal, cerute de raţiuni
economice şi de ocupare, sunt asimilate de salariaţi măsurilor de sancţionare,
personală sau colectivă. Dimpotrivă, o diminuare a salariului real, determinat de
creşterea preţurilor, pare mai puţin injustă şi, realmente, mai uşor de suportat.
b) În optica clasică şi neoclasică, oferta de munca (N) este pusă în relaţie de
dependenţa cu salariul real (N = f(S/p). La Keynes, nivelul salariului nominal (S)
este funcţie de gradul de ocupare S=g(N) sau, S=S0 + W(N) dacă se admite o
anumită rigiditate a salariilor nominale.
c) Originile şomajului se află la Keynes nu pe piaţa muncii, ci pe piaţa
bunurilor şi pe cea monetară. În consecinţă, curba cererii de muncă nu este decât
9 A. Fourçans, Sauver l'économie, Calman-Lévy, Paris, 1978, p.117.

o derivată a curbei cererii globale. Aceasta din urmă determină volumul

producţiei, iar volumul producţiei este pus în dependenţă directă cu gradul de
ocupare. Marele «mister» al cererii efective explică, aici, totul. Următorul citat
edifică din plin asupra concepţiei economistului nostru: "... ca să fie justificat un
anumit volum de ocupare, trebuie să existe un volum de investiţii curente
suficient de mare pentru a absorbi surplusul producţiei totale peste cantitatea pe
care colectivitatea doreşte s-o consume la nivelul dat al ocupării. Căci dacă nu
există acest volum de investiţii, încasările întreprinzătorilor vor fi mai mici decât
cele necesare pentru a-i determina să ofere volumul respectiv de ocupare"10.
Politica de ocupare a forţei de munca este, aşadar, în conceptia lui Keynes, bazată
pe raţiuni economice, iar nivelul ca atare al ocupării "....nu depinde de dezutilitatea
marginală a muncii exprimată sub forma salariilor reale decât în măsura în care oferta
de mână de lucru la un anumit salariu real îi stabileşte ocupării un nivel maxim"11.
Keynes vrea să ne spună că economia politică clasică şi neoclasică nu are dreptate
decât intr-un caz special deoarece ".... volumul ocupării este legat intr-un mod bine
determinat de un nivel dat al salariilor reale - nu invers. Dacă inclinaţia spre consum
şi volumul investiţiilor noi au drept consecinţă o cerere efectivă insuficientă, nivelul
efectiv al ocupării va fi mai scăzut decât oferta de mână de lucru potenţial disponibilă
la salariul real existent, iar salariul real de echilibru va fi mai mare decât dezutilizarea
marginală a nivelului de echilibru al ocupării mâinii de lucru"12. În baza unei atari
analize este de înţeles cum o insuficienţă a cererii efective face ca procesul de ocupare
să se oprească înainte de a fi atins nivelul folosirii complete şi, de aici, şomajul să fie
o prezenţă şi în mijlocul abundenţei.
Rezumând analiza prin cele două grafice supraetajate ce urmează, concepute, primul în
termenii salariului nominal, iar cel de-al doilea în cei ai salariului real13 constatăm că:
10 J.M.Keynes, op.cit., p.64.

11 Ibidem, p.66.
12 Ibidem.
13 Concep¡ia graficului este preluatå din Gilbert Abraham-Frois, Dinamique économique, Dalloz, Paris, 1989,
p.207.
• Salariul nominal S0, care depinde de nivelul de ocupare N, nu se modifică pe

intervalul 0-N3 (poziţia a) chiar dacă N trece de la N1 la N2 şi N3. Doar dincolo de
N3, corespunzător unei reduceri a salariului real la limita extremă, datorită creşterii
preţurilor, situaţie în care întreprinderile sunt obligate să ajusteze salariile nominale
pentru a angaja şi a face faţă cererii efective în creştere, se înregistrează şi o tendinţă
de creştere a salariului nominal.
• Creşterea gradului de ocupare de la N1 la N2 determinată de creşterea
debuşeelor şi posibilităţilor de dezvoltare a condus (poziţia b) la reducerea salariului
real de la S/p1 la S/p2. Salariul nominal rămânând constant, ajustarea s-a făcut prin
preţuri. Keynes consideră (de data aceasta în bună logică neoclasică) că mărimea
cererii efective orientează şi antrenează producţia în zone cu randamente
descrescânde. Ca urmare, cresc costurile şi, implicit, preţurile; salariul real scade în
condiţiile în care salariul nominal rămâne constant, prin ipoteză;
• Salariaţii mai acceptă o reducere a salariului real de la S/p2 la S/p3 dacă aceasta
este însoţită de creşterea cererii de muncă de la D2 la D3 şi, corespunzător, a gradului
de ocupare de la N2 la N3. Dincolo de punctul N3 nu mai este posibilă creşterea
gradului de ocupare. De la acest prag, reducerea în continuare a salariului real nu mai
poate fi, din motive obiective, acceptată. Pentru mărirea gradului de ocupare în raport
cu cererea efectivă în creştere firmele vor trebui să marească salariile nominale. Dacă
nu o fac salariaţii sunt puşi în situaţia de a şoma involuntar. Este de înţeles că salariaţii
vor şoma involuntar şi dacă cererea efectivă este insuficientă, dacă procesul ei de
creştere se opreşte înainte ca salariul real să ajungă la limita minimă admisă.
Şomajul explicat de Keynes şi pus pe seama variaţiilor cererii efective globale are
un puternic caracter conjunctural, ciclic. Tot conjunctural este şi genul de şomaj
explicabil prin modul defectuos în care se realizează legătura dintre nivelul
salariilor, pe de o parte, şi cel al preţurilor şi productivităţii muncii, pe de altă parte.
Este ştiut că într-o economie sănătoasă creşterea salariului trebuie să fie devansată de
creşterea productivităţii muncii şi, deci, a producţiei. Lucrurile nu se derulează însă
intotdeauna pe acest traiect. Analiza dinamicii vieţii economice reţine faptul că
mărirea preţurilor, profitabilă pentru unităţile economice este, în acelaşi timp,
incitantă la a angaja. Aceasta în pofida concepţiei neoclasice marginaliste potrivit
căreia productivitatea marginală a factorilor de producţie este descrescătoare şi, deci,
suplimentul de producţie obţinut prin angajarea unui nou muncitor scade continuu.
Atâta timp cât costurile de producţie, socotite monetar, nu sunt grevate în aceeaşi
proporţie de creşterea preţurilor, întreprinderea va fi înclinată să angajeze şi, efectiv o
va face, mărind astfel proporţiile producţiei. Acest unilateral boom pentru
întreprinderi poate lua însă repede sfârşit. Muncitorii devin conştienţi că mărirea
generală a preţurilor afectează puterea lor de cumpărare. Pentru aceasta ei vor cere o
indexare a salariilor în raport cu rata anticipată a inflaţiei plus o primă de risc care să
păstreze nealterate clauzele contractului de angajare. Se ajunge atunci în situatia în
care salariile nominale cresc mai repede decât preţurile şi producţia. Unităţile
economice se vâd silite să-şi reducă volumul producţiei, diminuând, cel mai adesea,
numărul de locuri de muncă.
Reţinând ca importante şi reale aceste fenomene, adăugăm că folosirea forţei de
muncă şi, implicit, şomajul nu se reduce la o problemă de contabilitate între creşterea
salariilor nominale şi creşterea preţurilor şi nu poate fi gândită detaşat de realizarea
condiţiilor de reproducţie în general.
Revenind, astfel, la şomajul structural şi tehnologic reamintim că încadrarea

acestuia în categoria şomajului voluntar este motivată logic numai atunci când cel
aflat într-o atare situaţie refuză salariul de echilibru de pe piaţa muncii. Altfel, dacă
acceptarea acestui nivel de salarizare este fapt evident, dar ocuparea nu este posibilă
din lipsa efectivă a locurilor de muncă, acest tip de şomaj primeşte atributul
involuntar.
Tot involuntar şomează şi cei rezultaţi dintr-o creştere demografică «şoc», şi
ajunşi pe piaţa muncii în condiţiile în care aceasta nu este încă pregătită să-i asimileze.
Afirmarea imperioasă a nevoii de a lucra a unor persoane apte de muncă, dar care,
din diverse motive, nu au lucrat până acum, în situaţia în care cererea de muncă nu
face faţa acestei cerinţe, conduce la acelaşi rezultat.
Involuntar, chiar dacă sezonier, şomează şi cei afectaţi de caracterul discontinuu
al unor procese de producţie din agricultură, construcţii, silvicultură, lucrări publice
etc.
13.2.2. Tendinţe noi în abordarea originii şomajului

Dinamica teoriei despre şomaj, exprimarea unor puncte de vedere diverse şi
adesea contradictorii este un reflect al dinamicii fenomenului ca atare. Pentru clasici şi
neoclasici un şomaj voluntar de 1% şi unul involuntar de 2-3%, datorat insuficienţei
capacităţilor de producţie se înscrie în linia unei evoluţii normale a economiei. Un
şomaj de 10%, caracteristic anilor 1929-1933 a fost luat drept unitate de măsură
pentru a caracteriza o mare depresiune. În perioada postbelică, cu mari variaţii, atât în
timp, determinate de evoluţia economică ciclică, cât şi în spatiu, pe zone şi ţări,
şomajul s-a situat între 2 şi 9%. Statisticile internaţionale evidenţiază faptul că, în
general, şomajul aşa-zis normal are în SUA o rată de 2-3 ori mai mare decât în
Europa. Aceasta nu inseamnă însă că starea depresionară a Americii este mai
alarmantă cu un multiplu de 2 sau 3 decât cea a Europei. Nu, ceea ce explică o atare
situaţie este14: a) mobilitatea forţei de muncă şi dorinţa în rândul personalului
american de a schimba locul de muncă este puternică; b) în SUA şomajul în rândul
populatiei de culoare este încă foarte mare, de aproximativ 20-25%.
Schimbările structurale din economia mondială, fenomenul dezindustrializării,
dar mai ales "evoluţia prin stagflaţie", determină o creştere generală a ratei şomajului.
Nu puţine sunt astăzi ţările care înregistrează rate ale somajului de peste 10%. Punând
în cauză pacea socială, dramaticul fenomen aduce mereu în actualitate, cu o constanţă
obsesivă, geniala idee a lui Keynes potrivit căreia orice politică economică ce se vrea
cu sorţi de izbândă trebuie să-şi facă din folosirea forţei de muncă obiectivul numărul
unu.
Rămânând la convingerea că J.M. Keynes a marcat, pentru multă vreme, teoria şi
politica economică a folosirii mâinii de lucru, ne vedem în acelaşi timp datori ca,
urmărind finalitatea ideilor şi terapeuticii sale să reliefăm tendinţele noi în evoluţia
şomajului şi indeosebi a factorilor cauzatori. Preocupat de o atare problemă, Gilbert
Abraham Frois ajunge la următoarele concluzii15:
a) "Şomajul nu provine în întregime dintr-o insuficienţă a cererii". Deşi
insuficienţa cererii rămâne o cauză esenţială şi actuală a şomajului, el, ca şi alţi
14 Vezi Emil Classen, op.cit., p.25.

15 G. Abraham-Frois, op. cit., p.410-414,.
economişti16, consideră că şomajul contemporan poate avea şi alte cauze şi forme de

manifestare precum:
- O insuficienţă a locurilor de muncă determinată de un echipament industrial
redus, urmare a unei acumulări şi investiţii anterioare slabe (cazul ţărilor slab
dezvoltate şi în curs de dezvoltare) sau de un excedent de ofertă de muncă în raport cu
capitalul fix existent, urmare şi el fie a unui puternic exod rural, fie a imigraţiei. În
felul acesta, şomajul "clasic", explicabil prin capacităţi de producţie ce nu pot absorbi
în întregime forţa de muncă, coabitează cu şomajul de tip keynesist, cauzat, în
principal, de insuficienţa investiţiilor;
- Se manifestă, indeosebi după cel de-al doilea şoc petrolier, un şomaj clasic de o
factură deosebită: rămân capacităţi de producţie disponibile, dar neutilizate, pentru că,
din raţiuni de constrângeri exterioare şi în principal sub efectul concurenţei
internaţionale, întreprinzătorii "privilegiază investiţiile de productivitate în
detrimentul celor de capacitate"17. O rentabilitate comparativă nesatisfăcătoare face
deci ca anumite locuri de muncă să rămână neocupate;
- Şomajul fricţional are tendinţa să crească, iar această creştere este total
independentă de relansarea cererii efective. La baza fenomenului stau două cauze:
creşterea mobilităţii forţei de muncă şi reducerea timpului de angajare ca urmare a
unor rapide şi profunde restructurări industriale.
b) "Crearea unui anumit număr de locuri de muncă nu diminuează în aceeaşi
măsură şomajul". Aceasta pentru că numărul candidaţilor la un loc de muncă a
crescut în ultima vreme ca urmare a următoarelor imprejurări: s-a mărit în general
vârsta de pensionare, a crescut oferta de muncă din partea tinerilor, a crescut rata de
activitate în rândul femeilor şi, în sfârşit, apariţia şi extinderea unui fenomen numit
"şomaj adiţional": soţia inactivă a unui fost salariat care şi-a pierdut slujba este tentată
să intre pe piaţa muncii (şi să se evidenţieze cu această ocazie în registrele de şomaj)
pentru a compensa, angajându-se, pierderea suferită de soţul său.
c) "Creşterea producţiei nu antrenează în mod necesar creşterea locurilor de
muncă". În opoziţie cu logica keynesistă, în prezent, investiţia nu mai este, sau nu în
primul rând, una de extindere a capacităţilor de producţie şi deci creatoarea unor
locuri noi de muncă, ci dimpotrivă, este una de productivitate, una care se face în
zonele deja cu propductivitate maximă sau spre a ameliora productivitatea unor factori
rari, deficitari.
O analiză interesantă a acestei probleme, a modului în care investiţia nouă şi
progresul tehnic se repercutează asupra gradului de ocupare a făcut-o Alfred Sauvy.
El distinge în acest sens patru tipuri de progres tehnic, şi anume18:
- progresul "refouleur", a cărui introducere elimină locurile de muncă;
- progres "neutru", aplicarea sa nu afectează numărul locurilor de muncă;
- progres "multiplicator", care deschide noi posibilităţi pentru crearea de locuri de
muncă;
- progres "intens" prin "deversare", prin aceasta el înţelegând "utilizarea în afara
ramurii progresiste de venituri suplimentare rezultând din inovaţie". "Şi, intr-adevăr,
un nou echipament poate, într-o primă fază, să reducă locurile de muncă într-o
16 Vezi E. Malinvaud, Réexamen de la théorie du chomage, Caiman-Lévy, Paris, 1980 ¿i Les causes de la
montée du chômage en France, în Problemes économiques, nr. 1989, 10 sept.1986.
17 G.A. Frois, op.cit., p.411.
18 A. Sauvy, La machine et le chômage, Dunod Paris, 1980, citat dupå Roland Morin, Theorie des grands
problemes economiques contemporains, Fascicule 1, Fundation Nationale des Sciences Politiques, Paris,
1986-1987, p.245.
anumită ramură. Într-o fază următoare însă, câştigurile rezultate în urma creşterii
productivităţii muncii pot să antreneze o reducere a preţurilor şi, dacă consumul este
elastic la preturi, o creştere a producţiei şi a gradului de folosire în ramura în cauză.
Dar câştigurile de productivitate pot de asemenea să se traducă printr-o creştere a
veniturilor care «se deversează» spre alte consumuri şi să poată astfel contribui la
creşterea gradului de folosire în alte ramuri, şi îndeosebi în domeniul serviciilor.
Efectul multiplicator al acestei «deversări» va fi cu atât mai intens cu cât salariile din
«sectoarele de primire» vor fi mai puţin ridicate"19.
Ceea ce a vrut să evidenţieze A. Sauvy, prin acest efect de multiplicare pe care
progresul tehnic îl provoacă pe piaţa locurilor de muncă şi, în principal, în domeniul
serviciilor, exprimă o idee pe care realitatea actuală pare să o confirme; supoziţiile cu
pretenţia de concluzie dovedită a lui G.A. Frois, anume că "unei creşteri a producţiei
nu-i corespunde o creştere corespunzătoare a locurilor de muncă", are valabilitate
numai dacă nu ţinem seama de acest benefic efect de multiplicare pe care introducerea
progresului tehnic îl are. De asemenea, ea ne pune în gardă că relaţia producţie sau
creştere economică, pe de o parte, si numărul locurilor de muncă, pe de altă parte, nu
trebuie privită şi analizată de o maniera simplistă.
13.3. Remedii; soluţii şi politici anti-şomaj
13.3.1. Motivaţia luptei impotriva şomajului

În condiţiile în care omul, cu forţa sa de muncă, constituie resursa regenerabilă
cea mai preţioasă şi practic nelimitată, folosirea sa la nivelul cel mai eficient şi mai
deplin posibil s-a constituit şi rămâne o constantă a preocupărilor tuturor factorilor de
decizie. Altfel spus, găsirea celor mai potrivite căi de luptă împotriva şomajului
constituie o necesitate obiectivă. Varietatea şi complexitatea fenomenului, a formelor
sale de manifestare, a implicaţiilor multiple, directe sau indirecte în aproape toate
componentele organismului economico-social fac deosebit de dificilă o asemenea
sarcină. Aceasta nu înseamnă însă nici fatalism nici pasivitate. Dimpotrivă, cu grade
de preocupări ce au variat în funcţie de împrejurări concret istorice şi de gravitatea
fenomenului, guvernele au căutat intotdeauna remedii şomajului. Soluţiile preconizate
s-au înscris pe o gamă foarte variată, aşa cum variată a fost şi este manifestarea
fenomenului. Înainte de a ne referi la ele, câteva precizări prealabile găsim necesar să
facem:
- N-a existat şi nu există o singură soluţie, definitiv şi peste tot valabilă la şomaj;
există sau poate exista un sistem de soluţii, producător de efecte într-un anumit
context istoric şi în anumite cadre: regionale, naţionale, etc.;
- Nu putem vorbi de o soluţie sau de soluţii "pure", valabile numai în terapia
şomajului. Ele trebuie corelate şi integrate în sistemul de ansamblu al măsurilor
anti-criză, din care şomajul nu este decât o dimensiune. Caracterul organic, integrat al
sistemului economic ne obligă să reflectăm şi să ţinem seama de efectele colaterale,
uneori nedorite, pe care o măsură anti-somaj le poate provoca;
- Experienţa practică, suficient de îndelungată, a scos în evidenţă faptul, puţin
îmbucurător, că terapeutica şomajului nu s-a dovedit a fi radicală. Istoria evoluţiei
faptelor economice obligă la a admite ideea că lumea s-a obişnuit cu şomajul şi că
ceea ce-i rămâne de făcut, şi nu e puţin, e de a găsi mijloacele necesare pentru a-l
menţine în limite rezonabile;
19 Ibidem.
- Deşi cu rădăcini în variate domenii şi sfere ale economicului, socialului,

politicului, psihologicului, etc., şomajul rămâne în principal un rezultat al modului în
care se derulează procesele reproducţiei în ansamblu. El este strâns legat de creşterea
economică şi, de aceea, cele mai multe soluţii vizează acest domeniu. Creşterea şi
diversificarea producţiei, modernizarea şi reînnoirea sa continuă, corelată cu o
pregătire corespunzătoare a forţei de muncă se degajă a fi, astfel, calea principală de
limitare a şomajului.
Teoria, dar mai ales practica economică, în funcţie de timp, loc, natura şomajului
şi poziţia socială exprimată, au impus anumite soluţii, a căror cunoaştere se dovedeşte
utilă atât în plan pur teoretic, doctrinar, cât şi al politicilor economice pe care le poate
inspira. Ele poartă, de cele mai multe ori, amprenta fizionomiei curentului de gândire
economică în interiorul şi pe terenul cărora s-au conturat.
13.3.2. Soluţii la clasici şi neoclasici

Pentru clasici şi neoclasici, şomajul era o piedică efemeră şi uşor surmontabilă
prin simpla declanşare a automatismelor economice: dacă şomajul apare şi creşte la
un moment dat, salariile scad, forţa de muncă se ieftineşte, costul se reduce, ceea ce
permite producătorului să mărească producţia şi, din nou, să angajeze, făcând astfel să
dispară şomajul. Singurul dintre clasici care face excepţie în ceea ce priveşte soluţia
oferită pentru şomaj este Malthus. După el nu trebuie acţionat decât asupra ofertei de
muncă (devenită excedentară ca urmare a actiunii legii sale a populaţiei) pentru a o
aduce la nivelul cererii. Remediile sunt cunoscute: "abstinenţa", "viciul" şi
"nenorocirea".
13.3.3. J.M. Keynes

Criza anilor '29-'33, punând serios în cauză valabilitatea preceptelor
liberalismului clasic si neoclasic şi "producându-l" pe Keynes, a găsit in relansarea
cererii globale, prin stimularea atât a consumului cât şi a investiţiilor, soluţia miracol
pentru a limita şomajul. Şi trebuie să recunoaştem că înviorarea investiţiilor pe calea
unui credit facil sprijinit pe o politică monetară expansionistă s-a constituit, pentru
multe ţări şi pentru o bună bucată de vreme, o soluţie fructuoasă, chiar în nota
pesimistă cu care o lansase Keynes, convins că nimic nu garanta apriori că folosirea
maxim posibilă a forţei de muncă corespunde deplinei folosiri. În concepţia
keynesistă, răspunzătoare deci pentru gradul de folosire a forţei de muncă a rămas
creşterea economică. Ideea s-a încetăţenit, a fost acceptată până la rangul de normă:
potrivit "legii OKUN" la "nivelul anilor '60 lumea era convinsă că pentru a obţine o
reducere a şomajului de 1%, producţia trebuie să crească cu 3%.
Deşi s-a dovedit şi se dovedeşte prin natura sa inflaţionistă, relansarea şi
impulsionarea cererii efective rămâne în continuare o măsură anti-şomaj ce-şi
păstrează valoarea, completată însă cu serioase amendamente în condiţii specifice şi
anume:
- Investiţiei, sursa principală de locuri de muncă, trebuie să i se acorde o atenţie
specială. Ea devine oportună numai în baza unor temeinice analize prospective. Nu
poate fi făcută decât pentru debuşee viitoare cunoscute, altfel, beneficul ei efect de
multiplicare în planul locurilor de muncă se transformă într-un efect de
demultiplicare;
- Trebuie găsită, în funcţie de necesităţi, contextul şi perspectivele economiei,
relaţia optimă dintre "investiţia de productivitate" - creatoare, prin efectul de
multiplicare, a unor locuri de muncă, în alte ramuri, dar pe termen lung - şi, "investiţia
de capacitate" - creatoarea unor locuri de muncă în momentul efectuării ei;
-Investiţia în producţie trebuie corelată cu cea în om, în pregătirea şi formarea sa

profesională;
- Stimularea consumului, cea de-a doua componentă a cererii efective, trebuie
făcută în limitele pe care relaţia salariu - productivitatea muncii le permite. Aşa cum
s-a arătat, atunci când salariul nominal creşte mai repede decât producţia şi
productivitatea, apare şomajul conjunctural. Soluţia pentru Keynes era "îngheţarea"
sau chiar diminuarea salariului nominal. O atare măsură, în condiţiile actuale are
efecte secundare: reduce garanţiile antiinflaţioniste şi contribuie la creşterea şomajului
fricţional.
13.3.4. Dilema inflaţie - şomaj

În esenţă, remediul keynesian la fenomenul şomaj nu putea fi găsit decât într-o
politică economică de credit ieftin care să stimuleze apetitul investiţional. Era nevoie,
pentru aceasta, de o emisiune suplimentară de bani de natură să satisfacă preferinţa
pentru lichiditate şi să reducă dobânda. Keynes a preconizat şi a oferit o terapeutică
completă şi complexă. Sinteza şi esenţa acesteia constă însă într-o creştere
inflaţionistă. Practica a confirmat că o expansiune pe piaţa monetară ce a făcut
creditul facil a scos multe ţări din marasmul în care le aruncase criza anilor '29-'33.
S-a încetăţenit şi a prins contur ideea că pentru a scăpa de şomaj lumea trebuie să
accepte un anumit procent al inflaţiei.
Legatura dintre inflaţie, fenomen pe care lumea era tentată să nu-l considere un
rău în sine din moment ce contribuia la creşterea gradului de ocupare, şi şomaj, a
constituit obiectul unor intense preocupări.
Astfel, în 1958, economistul neozeelandez A. W. Philips, verifică, pe exemplul
Angliei anilor 1861-1957, relaţia dintre nivelul salariilor nominale şi cel al gradului de
ocupare. Admiţând că doar o creştere de preţ care o depăşeşte pe cea a productivităţii
este asimilabilă unei veritabile inflaţii, Philips construieşte un grafic de următorul tip:
Într-o primă interpretare Curba Philips semnifică faptul că o rată mică a inflaţiei
facilitează resorbţia şomajului, după cum, puţin şomaj ajută la frânarea inflaţiei. În
baza unei asemenea judecăţi, devenită notorie, lumea avea de ales: ori inflaţie ori
şomaj. Nu după mult timp însă, economia mondială avea să fie confruntată cu un
fenomen nou - stagflaţia, care admite coexistenţa inflaţiei alături de şomaj. Dilema
inflaţie - şomaj a devenit o falsă dilemă. Punctele de vedere exprimate relativ la acest
nou fenomen sunt foarte diferite şi ele arată într-o bună măsură evoluţia teoriei
economice despre şomaj. De aceea ne vom opri la câteva mai reprezentative20:
a) P. Samuelson, inspirat din diagramele lui Philips ajunge, în baza unor
minuţioase analize, în pofida evidenţei faptelor, la concluzia că societatea este
obligată să aleagă în continuare intre inflaţie şi somaj, "între un nivel de folosire în
mod rezonabil ridicat asociat ... cu o creştere moderată, dar continuă a preţurilor pe de
o parte, sau o stabilitate rezonabilă a preţurilor, dar asociată cu un grad de şomaj
ridicat, pe de altă parte"21.
b) Milton Friedman şi Edmund Phelps adoptă o poziţie diferită de cea a lui
Samuelson. Ei incearcă să explice falsa dilemă în baza teoriei "anticipaţiilor
adaptive", potrivit căreia inflaţia este un fenomen accesibil prognozei şi că rata
anticipată a inflaţiei poate fi stabilită în raport cu ratele trecute. În acelaşi timp ei
consideră că există o "rată naturală a şomajului" spre care, pe termen lung, economia
tinde în mod natural să revină şi care, în plus, este compatibilă cu orice grad al
inflaţiei. Pe termen scurt ei admit că o frânare a inflaţiei reduce într-o oarecare
măsură şomajul, dar că, odată cu trecerea timpului, şomajul revine la rata sa naturală
însă cu preţul unei inflaţii mult mai mari. "Altfel spus, dacă la sfârşitul anilor '50 o
rată a şomajului, de exemplu, de 4% era însoţită de o rată a inflaţiei de 2-3%, zece ani
mai târziu aceeaşi rată a şomajului de 4%, presupune o rată a inflaţiei de 5-6% ...
Simpla menţinere a stabilităţii nivelului de folosire nu este posibilă decât cu pretul
unei doze crescânde a inflaţiei"22.
Mecanismul prin care se produce un atare fenomen inflaţionist cumulativ este, în
concepţia monetariştilor, următorul: se presupune că, inspirată din experienţa curbei
lui Philips, puterea publică acceptă şi încurajează o anumită creştere a preţurilor cu
scopul de a reduce nivelul şomajului; pentru întreprinzător, o creştere a preţurilor are
semnificaţia unei ameliorări a climatului afacerilor, a faptului că produsele lui sunt
mai cerute acum decât inainte; acest fapt îl va îndemna să-şi mărească proporţiile
producţiei şi în consecinţă să angajeze forţă de muncă suplimentară; în plus el va fi
dispus să plătească forţa de muncă la un salariu mai mare decât cel pe care îl oferea
anterior; urmarea va fi aceea că tot ceea ce însemna în trecut şomaj voluntar,
fricţional, dispare; pentru un salariu mai mare, cei care se găseau în postura
căutătorilor de locuri de muncă, în noile condiţii, la un cost de oportunitate tentant, se
angajează; dar, boomul iluzoriu, de început, nu ţine mult; creşterea inflaţionistă a
puterii de cumpărare se difuzează în întreaga economie şi conduce la o creştere
generală a preţurilor; la sarcinile salariale mărite care încarcă costurile se adaugă
greutăţile în aprovizionare pe care le întâmpină întreprinzătorul ca urmare a creşterii
generalizate a preţurilor; în plus, previziunea sa asupra creşterii vânzărilor nu se
adevereşte deoarece puterea de cumpărare a crescut doar în termeni nominali,
inflaţionişti şi nu reali; constrâns şi aflat în situaţia incomodă cu salariaţi în plus, cu
salarii mai mari şi cu costuri în creştere, fără ca volumul vânzărilor să facă progrese,
întreprinzătorul nu are de ales; el procedează la reducerea programului de lucru şi la
licenţieri; altfel spus, oferta sa de locuri de muncă revine la situaţia iniţială, dar cu o
diferenţa semnificativă: preţurile rămân mai ridicate; de partea cealaltă, a ofertei de
20 Vezi în acest sens: Roland Morin,, Théorie des grands économiques contemporains, op.cit. fascicul II,
p.535-550; J.M. Albertini, A. Silem, Comprendre les théories économiques, Seuil, Paris, 1983, tome 1, p.98-99; P.
Picard, Théorie du desequilibre et politique économique, Economica, Paris, 1985, p.91-122; A. Fourçans, Sauver
l'économic, Calmann Levy, Paris, 1978, p.104-108; H. Lepage, Demain le capitalisme, Pluriel, Paris, 1978, p.387,
etc.
21 Citat de H. Lepage, Demain le capitalisme, p.390.
22 Ibidem.
muncă, muncitorul aflat în situaţia de şomaj fricţional, înţelegând că nimic nu s-a

schimbat în ce priveşte preţul forţei sale de muncă, revine la starea iniţială; oferta de
forţă de muncă îşi regăseşte nivelul său precedent, se revine, astfel la "rata naturală" a
şomajului. După Friedman şi adepţii monetarismului rata naturală a şomajului nu este
o mărime constantă ci una care evoluează în funcţie de modificările structurale ale
economiei, legate de date şi fapte reale şi nu monetare. Moneda, în mod paradoxal,
apare aici, la ei, ca un factor neutru. Nivelul şomajului nu este legat de nivelul absolut
al inflaţiei, ci este rezultatul "diferenţei care se manifestă între concepţia pe care
agenţii economici şi-o fac despre ritmul viitor de creştere al preţurilor şi maniera şi
gradul în care această anticipaţie se verifică sau nu prin evoluţia ulterioară a
preţurilor"23. Numai pe termen scurt se poate lupta impotriva şomajului prin inflaţie;
pe termen lung, relaţia de mai sus dispare, nivelul de folosire devine independent de
rata inflaţiei şi dependent doar de puterea de anticipaţie a întreprinzătorilor. În
alocuţiunea rostită cu ocazia primirii premiului Nobel, M. Friedman, sintetiza astfel
concepţia sa despre relaţia inflaţie - şomaj; "Eu cred că existenţa unei relaţii inverse
între inflaţie şi somaj este un fenomen tranzitoriu, pe termen scurt, la fel cum consider
că apariţia unei relaţii directe între creşterea şomajului şi creşterea ritmului inflaţiei
este de asemenea un fenomen tranzitoriu ... care va dispare pe măsură ce agenţii
economici îşi vor ajusta, nu numai anticipaţiile inflaţioniste ci mai ales sistemul lor
instituţional şi politic la noile date ale economiei mondiale"24.
c) Un punct de vedere mai conciliant şi totodată integrator, aducând pe acelaşi
teren opinii foarte diferite, aparţine economistului francez S.C. Kolm25. După el
relaţia inflaţie - şomaj există şi se manifestă ca un fenomen pe termen lung, dar ea nu
are sens decât în măsura în care creşterea preţurilor este pusă în legătură cu folosirea
tuturor factorilor de producţie şi nu numai a forţei de muncă. Punând în felul acesta
problema, Kolm deplasează şi largeşte în acelaşi timp câmpul analizei, aducând în
discuţie factori importanţi care explică coexistenţa inflaţiei şi şomajului în economie.
13.3.5. Şomajul şi «politica ofertei»

La nivelul anilor 1980 terapeutica anti-şomaj de factură keynesistă, dată fiind
inflaţia galopantă pe care a provocat-o, s-a dovedit şi a început să fie socotită cu
efecte minime pe planul ocupării forţei de muncă. O nouă orientare îşi face loc.
Urmaşii în linie dreaptă ai liberalismului clasic avându-l ca protagonist pe A. Laffer
lansează "politica ofertei". În condiţiile în care emisiunea monetară este eliberată de
orice constrângeri, cererea, spun ei, este uşor de creat. Mai dificil şi mai greu se fac
paşi pe terenul ofertei, al producţiei. Ea, oferta, este făcută de acum răspunzătoare
pentru crearea de noi locuri de muncă.
În spiritul acestei concepţii, descendenţii de azi ai lui A. Smith şi D. Ricardo -
"noii economişti", monetariştii, etc. - consideră că pentru a lupta împotriva şomajului
trebuie să se reţină următoarele26:
• Folosirea forţei de muncă nu este un obiectiv politic, ci unul economic,
deoarece piaţa forţei de muncă este o piaţă ca oricare alta, a cărei funcţionare nu
trebuie cu nimic perturbată: "Dacă se lasă liber să se confrunte oferta şi cererea de
muncă, toţi cei care doresc o slujbă, la preţul de echilibru al pieţei, o vor găsi"27;
23 Ibidem, p.401.
24 Citat de acela¿i H. Lapage, p.403.
25 Vezi E. Morin, op. cit., fascicul II, p.546.
26 Vezi J.M. Albertini, A. Silem, op.cit., p.77-101.
27 Ibidem, p.77.
• Cel puţin pe termen scurt, moneda trebuie să rămână neutră; aceasta pentru că
mişcările ample şi manipulaţiile masei monetare perturbă anticipaţiile şi
destabilizează economia. Creşterea masei monetare trebuie strâns corelată cu ritmul
creşterii economice;
• Decorsetarea întreprinderilor de orice mărime de povara sarcinilor fiscale ar fi
de natură să dea un nou impuls activităţii economice care, în virtutea acestui fapt, vor
crea noi locuri de muncă;
• Reducerea cheltuielilor publice şi în general "reducerea statului". Slujbele
fictive, "birocratice", fără motivatie, trebuie să dispară;
• Înlăturarea oricărei piedici din calea liberei iniţiative.
Aşadar, libertatea de mişcare, jocul liber al pieţei, peste tot şi la orice nivel,
competenţă şi competitivitate, iată reţeta anti-şomaj pe care "noii economişti" sau
monetariştii lui M. Friedman o consideră făcătoare de minuni.
13.3.6. Progresul tehnic şi şomajul

Mai aproape de realităţile sfârşitului de secol şi de cele ale începutului noului
secol, ni se par soluţiile desprinse din filozofia economică a lui J.A. Schumpeter. Cei
care au rămas credincioşi marelui economist consideră că "singură creşterea legată de
progresul tehnic este cea care poate să ofere importante câştiguri de productivitate şi
în acelaşi timp poate garanta nu numai un anumit număr de locuri de muncă, ci o
creştere continuă de noi locuri de muncă"28. Creşterea economică rămâne deci calea
principală de creare a noi locuri de muncă. Nu orice creştere însă, ci numai aceea care
se produce prin "distrugerea creatoare", aceea în care câştigurile de productivitate se
obţin nu numai la nivelul forţei de muncă şi al tuturor factorilor de producţie. Şi
pentru ca aceste câştiguri de productivitate să fie surse de noi locuri de muncă, ele
trebuie să mai fie "transferabile", să "deverseze", cum spunea A. Sauvy, adică atunci
când introducerea progresului tehnic într-o ramură suprimă un loc de muncă, el să
facă să apară un altul, sau mai multe, într-o altă ramură sau sector de activitate
(efectul de multiplicare). Dezvoltarea sectorului terţiar, această generoasă supapă de
absorbţie a forţei de muncă pentru epoca pe care o parcurgem, se vrea a fi tocmai
reflectul acestui mecanism de multiplicare.
13.3.7. Împărţirea echitabilă a locurilor de muncă

În ansamblul teoriilor şi politicilor anti-şomaj un loc aparte îl ocupă acelea care
pun pe primul plan principiile echităţii. Se pleacă, aici, de la ideea că numărul de
locuri de muncă pe ansamblul economiei ca şi timpul total de lucru, socotit în om-ore
este un dat şi, de aici, soluţia împărţirii "echitabile" a acestui dat prin: reducerea
orarului de lucru al celor care au "prea mult" pentru a "face loc" unor potenţiali
solicitatori, coroborat cu o gestiune mai bună a timpului total (extinderea, spre
exemplu a numărului de schimburi); reducerea duratei active de lucru (pensionarea la
o vârstă mai apropiată); înlăturarea, acolo unde este cazul, a orelor suplimentare
pentru a crea posibilitatea noilor veniţi etc. Aparent la îndemână, asemenea soluţii,
acolo unde au fost aplicate, s-au dovedit cu două tăişuri; ele pot contribui la creşterea
gradului de ocupare a populaţiei tinere, dar, în acelaşi timp, pot mări povara fiscală a
statului prin reducerea cuantumului contribuţiilor sociale; pot determina de asemenea
o evoluţie contradictorie, tensionată a problemei generaţiilor etc.
28 Ibidem, p.216.
13.3.8. Îndemnizaţia de şomaj

A diminua în mod real şomajul nu poate fi decât rezultanta creării de noi locuri de
muncă. Dincolo de această posibilitate nu sunt lipsite de interes nici măsurile care pot
«calma» şi ameliora situaţia şomerului. Printre acestea de mare importanţă este
ajutorul sau indemnizaţia de şomaj. Fixată la nivele acceptabile şi angajante pentru
beneficiari (reamintim că o îndemnizaţie mare are un rol «inhibator» asupra căutării
de locuri de muncă), dar şi suportabile pentru societate, îndemnizaţia de şomaj a fost
şi a rămas o preocupare majoră atât a sindicatelor cât şi a guvernelor.
În măsura în care respectiva sumă are ca destinaţie acoperirea nevoilor şomerilor
pentru o perioadă dată, putem vorbi de un rol pasiv al ajutorului de şomaj. Fondul cu
această destinaţie, realizat prin contribuţia tuturor acelora care prestează o muncă
remunerată poate însă căpăta şi o altă conotaţie, de sursă activă de inserţie a şomerilor
în viaţa economico - socială. În această acceptiune ajutorul de somaj poate contribui
la scăderea şomajului dacă serveşte la finanţarea unor programe de calificare,
recalificare, reorientare şi încadrarea şomerilor în viaţa activă.
Aceeaşi semnificaţie, de mijloc activ de luptă împotriva şomajului, o dobândeşte
îndemnizaţia de şomaj şi atunci când, beneficiarii acesteia sunt obligaţi la prestarea
unor activităţi cu caracter public.
*
În timpuri şi locuri diferite, în conjuncturi economice specifice s-a uzat de un
anumit gen de politică şi măsură anti-şomaj. Fiecare ţară se inspiră din experienţa
trecută şi prezentă generală dar îşi alege în ultimă instanţă căile şi mijloacele proprii.
România nu poate face altfel. Multe din măsurile amintite de noi mai sus pot constitui
sursă de inspiraţie. În acelaşi timp nu trebuie să se uite faptul că şomajul românesc
este în principal unul structural. De aceea, odată cu restructurările tehnologice, cu
reorientarea unor sectoare şi ramuri de activitate cerute de tranziţia la economia de
piaţă, trebuie găsite mijloacele necesare pentru a produce schimbări tot atât de
profunde în planul structurii forţei de muncă. Elasticitatea, maleabilitatea, adaptarea
din mers trebuie să caracterizeze atât oferta cât şi cererea de muncă. Supleţea
economiei, îmbinarea unităţilor mari cu cele mici şi mijlocii, cămp larg deschis liberei
iniţiative, investiţii în zone de maximă productivitate, dezvoltarea sectorului
serviciilor (de producţie, turism, dar mai ales de consum), îmbinarea unor strategii
naţionale cu altele locale şi regionale spre reconversie şi transferabilitate, pe de o
parte, şi un învăţământ modern, bine structurat, pe cerinţe, profesii şi raportat la
standardele internaţionale, voinţa de schimbare, conştientizarea în rândul oamenilor a
faptului, ce trebuie să devină normal, că pe parcursul perioadei active locul de muncă
poate fi schimbat (nu numai ca spaţiu dar şi ca atribuţii) de un anumit număr de ori,
cultivarea disciplinei de a economisi şi a investi etc., pe de altă parte sunt condiţii
obligatorii de a căror îndeplinire va depinde echilibrul pe piaţa forţei de muncă.
Îndemnizaţia de şomaj legalizată şi introdusă şi în ţara noastră, constituie doar o
soluţie temporară, subsidiară şi care se sprijină şi vizează îndeosebi domeniul
socialului şi mai puţin pe argumente şi motivaţie economică. De aceea, mai presus de
toate, asupra gradului de ocupare îşi vor pune amprenta faptele de muncă, disciplina
riguroasă, fără de care, progresul în planul producţiei, al creşterii economice şi deci al
gradului de folosire rămân simple himere.
14. MONEDA ŞI PIAŢA MONETARĂ
Prezentul capitol este dedicat studiului finanţării economiei şi incidenţei monedei

asupra activităţii economice.
În procesul de finanţare a economiei naţionale apar ofertanţii de resurse
financiare şi cei care au nevoie de acestea, precum şi un ansamblu de instituţii care
intermediază tranzacţiile cu bani. Ofertanţii de resurse financiare sunt acei subiecţi
economici care, datorită veniturilor de care dispun şi a programelor de consum,
economisire şi investiţii au o capacitate suplimentară de finanţare spre deosebire de
alţi agenţi economici care au nevoie de aceste resurse, fiind subiecţi ai căror planuri
presupun un anumit volum de resurse financiare.
Analiza pe care o vom întreprinde se bazează pe rolul monedei în cadrul
modelului macroeconomic, pregătind astfel premisele înţelegerii problematicii pieţei
monetare şi a instrumentelor de politică monetară.
14.1. Geneza şi evoluţia banilor
Prima etapă a economiei de schimb, care a durat vreme îndelungată, a

reprezentat-o trocul. Schimbul în forma sa cea mai simplă, de troc, constă în schimbul
direct marfă pe marfă. O economie de troc este aceea în care nu există nici un mijloc
de schimb unanim acceptat. Funcţionarea mecanismului trocului era foarte anevoioasă
şi îngreuia dezvoltarea vieţii economice. S-a simţit nevoia unui obiect care să
intermedieze schimbul, a unui mijlocitor. Odată cu apariţia mijlocitorilor schimbului
s-a trecut la o nouă etapă în cadrul economiei sociale cunoscută sub denumirea de
etapa economiei băneşti sau monetare. Prin utilizarea instrumentului mijlocitor,
schimbul de mărfuri se divide în două operaţii succesive: vânzarea şi cumpărarea. În
cadrul trocului vânzarea şi cumpărarea reprezintă o operaţiune unică. Sistemul
trocului era foarte dificil, deoarece toate tranzacţiile necesitau dubla coincidenţă a
voinţelor, trebuia găsit cel care dorea bunul respectiv şi apoi se fixa raportul de
schimb între produsele care făceau obiectul tranzacţiilor. Bunurile care nu erau perfect
divizibile erau greu de schimbat prin intermediul trocului.
Funcţia de mijlocitor al schimbului şi de echivalent a fost îndeplinită de mărfurile
cele mai variate care s-au desprins din lumea mărfurilor, în urma unei selecţii naturale
în procesul schimbului. În această etapă a dezvoltării economice, utilizarea
echivalentului a dus la eliminarea inconvenientelor trocului.
Moneda marfă reprezintă un bun care el însuşi are valoare atât ca unitate
monetară cât şi ca marfă.
Dacă într-o societate se folosea moneda reprezentată de marfă, aceasta se utiliza
atât ca mijloc de schimb, dar de asemenea, ea se cumpăra şi se vindea ca un bun
oarecare. Marfa aleasă ca monedă trebuie să reunească o serie de calităţi care se pot
concretiza în următoarele:
• Durabilitate: nimeni nu va accepta ca monedă un bun care este perisabil, adică
se deteriorează pe termen scurt;
• Uşor de transportat: dacă agenţii economici au de transportat mari cantităţi de
monedă, marfa utilizată ca echivalent trebuie să aibă o valoare ridicată faţă de
greutatea sa pentru a putea fi transportată cu usurinţă;
• Divizibilitate: bunul ales ca mijlocitor al schimbului trebuie să poată fi
subdivizat în părţi mai mici cu uşurinţă fără pierdere de valoare, putându-se efectua şi
plăţi mai mici;
• Omogenitate: proprietate ce presupune că orice unitate din bunul în cauză

trebuie să fie exact egală cu a celorlalte mărfuri, în caz contrar schimburile se vor
realiza în condiţii dificile;
• Cu ofertă limitată: orice marfă care nu are o ofertă limitată nu va avea o
valoare economică;
• Greu de contrafăcut, de falsificat: o monedă cu cât se poate reproduce mai uşor
îşi pierde din valoarea sa.
Capacitatea şi calitatea pe care o are moneda de a elibera indivizii de
constrângerile trocului, explică utilizarea sa rapidă, apariţia acestui bun ce face
obiectul unei acceptări generale. Toate categoriile de bunuri au fost folosite ca
monedă de schimb într-o mărime sau alta, dar metalele preţioase s-au dovedit a fi
cele mai satisfăcătoare.
Metalele preţioase, în special aurul şi argintul au îndeplinit rolul de mijlocitor al
schimbului, de bani, la început sub formă de bare, drugi, inele etc. care erau cântărite
cu prilejul fiecărei tranzacţii. Ulterior metalul a fost fasonat în piese de o greutate
determinată dinainte.
Treptat, monedele de metal preţios care erau în circulaţie au fost înlocuite cu cele
de metal ordinar, care aveau înscrise pe ele valoarea aurului pe care-l substituiau. De
la emisiunea de piese de metal ordinar, care era mai greu de purtat şi de transportat s-a
trecut, cu timpul, la emisiunea de bani de hârtie, fără nici o valoare intrinsecă având o
valoare nominală inscrisă, egală cu cea a aurului pe care-l reprezintă. O lungă
perioadă de timp, aceste forme băneşti au reprezentat aurul şi au circulat în numele
său. Astăzi ele sunt monede fiduciare, adică circulă pe baza încrederii ce li se conferă,
în sensul că, cu ajutorul lor se pot face plăţi, se pot obţine bunuri şi servicii pe baza
garanţiei acordate de stat cursurilor lor.
Moneda legală este aceea pe care guvernul (statul) a declarat-o acceptabilă ca
mijloc de schimb şi ca formă legală de stingere a datoriilor.
Hârtiei de monedă şi monedei din metal ordinar, pentru a putea circula, trebuie să
li se confere o valabilitate socială pe care o obţin prin cursul forţat.
Cursul forţat presupune obligaţia impusă de stat publicului de a primi la plată
nelimitat biletul care este investit cu acel curs, fără a pretinde băncii de emisiune
convertirea în metal pretios. În cazul posibilităţii convertirii obligativitatea poartă
denumirea de curs legal.
Există deosebiri între moneda de hârtie - bilet convertibil şi hârtia monedă - bilet
neconvertibil. Hârtia monedă reprezintă biletul emis direct de stat sau de o bancă de
emisiune fără acoperire în metal preţios şi fără obligaţia de a-l converti la vedere, şi
care circulă pe baza cursului forţat. Moneda de hârtie este de asemenea un bilet
fiduciar care a avut ca antecesor certificatul de depozit, o chitanţa care certifica
depunerea unei cantităţi de metal pretios la bancă şi care a circulat pe baza depozitului
pe care-l reprezenta.
La origini, moneda de hârtie sau biletul de bancă a fost un certificat de depozit,
un înscris, care consemna depunerea la un bancher sau la o bancă a unei cantităţi
determinate de metal preţios ori monedă metalică cu obligaţia din partea acestora să
restituie la cerere depozitul în schimbul acelui înscris. În prezent, dispărând
convertibilitatea, toate formele de bani sunt monedă fiduciară, neexistând diferenţe de
conţinut între moneda de hârtie şi hârtia monedă.
Deci, banii fără valoare intrinsecă constituie de fapt semne ale valorii. Forma
monetară a banilor devine independentă, iar în locul aurului pot funcţiona ca monedă
obiecte relativ lipsite de valoare cum ar fi hârtia. În maniera aceasta se ajunge la
forma bani de hârtie.
Alături de banii de hârtie, ca semne ale valorii, mai circulă şi astăzi moneda
metalică măruntă din nichel, cupru sau aluminiu, cu valoare mult mai mică, decât cea
înscrisă pe ele. Această monedă metalică a apărut din necesitatea de a face
cumpărături mărunte şi care este denumită monedă divizionară.
În practică, banii de hârtie şi moneda divizionară poartă denumirea generică de
numerar. Alături de numerar funcţionează cu o pondere din ce în ce mai mare banii
scripturali sau banii de cont. Circulaţia banilor de cont se efectuează prin viramente
şi transferuri între conturi.
Există mari dispute între specialişti cu privire la definirea monedei.
Clasicii economiei politice au arătat că banii sunt o marfă, care s-au desprins din
lumea mărfurilor pentru a îndeplini un rol deosebit, respectiv cel de echivalent general
al valorii tuturor mărfurilor şi de instrument de schimb. Ei au apărut spontan ca
rezultat al unui îndelungat proces istoric de dezvoltare a schimbului de activităţi.
Unii specialişti consideră banii a fi rezultatul unei convenţii la care oamenii ar fi
ajuns pentru înlesnirea schimbului sau că ar fi o ficţiune juridică, respectiv o creaţie a
ordinii de drept. "Banii" - scria P.A. Samuelson - sunt o convenţie socială artificială -
de îndată ce bunurile pot fi cumpărate sau vândute pe un lucru dat, publicul va
consimţi să se folosească de el pentru cumpărările şi vânzările sale. Oricât ar fi de
paradoxal sau nu, banii sunt acceptaţi sau nu ... pentru că ei sunt acceptaţi".
Desigur, problema definirii banilor nu a fost încă pe deplin soluţionată iar
discuţiile între economişti continuă.
14.2. Funcţiile economice ale monedei
Rolul banilor în economie este pus în evidenţă de funcţiile pe care aceştia le

îndeplinesc. În principal banii îndeplinesc următoarele funcţii:
1. Funcţia de mijloc de schimb
O funcţie importantă a monedei constă în facilitarea schimbului de mărfuri. Fără
bani sistemul economic, care este fondat pe diviziunea muncii şi pe specializare, nu
poate funcţiona, lipsa acestora impunând revenirea la o formă primitivă a producţiei şi
schimbului de mărfuri. Moneda a fost considerată ca una din marele invenţii ale
omenirii care a contribuit la libertatea de a alege a individului.
Odată cu apariţia banilor, schimbul sub forma trocului (M - M) este înlocuit de
schimbul de marfă pe bani ( M - B - M).
Folosirea lor în procesul schimbului de mărfuri produce separarea vânzării şi
cumpărării în două faze: M - B care reprezintă vânzarea şi B - M care reprezintă
cumpărarea. Deci, prin intermediul banilor, fiecare bun sau serviciu poate fi schimbat
pe alt bun şi serviciu. Dar există posibilitatea ca cele două acte ale schimbului ( M - B
şi B - M) să nu coincidă în timp şi spatiu. Întreruperea lanţului celor două tranzacţii
poate favoriza aparitia crizelor economice. Prin folosirea banilor ca mijloc de schimb
se reduc foarte mult costurile legate de efectuarea tranzacţiilor comerciale.
2. Funcţia de calcul, de măsură a valorii
Spre deosebire de celelalte funcţii, funcţia de calcul prezintă o particularitate şi
anume aceea că realizarea sa se face în mod abstract pe calea gândirii, nefiind
necesară şi prezenţa fizică a banilor.
Ca mijloc de calcul, banii sunt folosiţi pentru măsurarea cheltuielilor, pentru
calculul costului şi al preţului. Pentru a exprima mărimea preţurilor se stabileşte un
etalon monetar. Etalonul monetar ca unitate de comensurare a preţurilor trebuie să fie
de mărime convenabilă şi stabilă.
3. Funcţia de conservare a valorii

Moneda constituie un mijloc eficace şi comod de conservare a puterii de
cumpărare a populaţiei. În cazul trocului, trebuia acceptat un alt bun la schimb;
folosind moneda, bunurile pot fi vândute astăzi, iar moneda poate fi păstrată până în
momentul în care vor apărea alte necesităţi. Cele două feţe ale aceleiaşi tranzacţii din
cadrul trocului pot fi separate în timp ceea ce corespunde unui câştig evident de
libertate de acţiune.
Pentru a putea fi considerat un mijloc satisfăcător de conservare a valorii, moneda
trebuie să aibă stabilitate. Este un fapt de necontestat că fluctuaţiile rapide ale
nivelului general al preţurilor vor reduce utilitatea monedei ca rezervă de valoare.
Banii îndeplinesc această funcţie deoarece ei apar ca întruchipare a avuţiei.
Moneda obţinută din vânzarea bunurilor şi serviciilor dă posibilitatea economisirii.
Economisirea se bazează pe faptul că valoarea banilor la care se renunţa în prezent va
putea fi regăsită în integritatea sa în viitor, atunci când vor fi utilizati banii
economisiţi.
4. Funcţia de mijloc de plată
Banii îndeplinesc funcţia de mijloc de plată şi în afara schimbului de mărfuri
pentru orice fel de plăţi, credite băneşti, impozite, salarii, burse, pensii etc.
5. Funcţia de bani universali care se exercită în cadrul relaţiilor internaţionale.
Ei sunt folosiţi pentru facilitarea schimburilor economice dintre ţări, a comerţului
internaţional, a turismului, pentru transferul de tehnologii, pentru investiţii în
străinătate, împrumuturi internaţionale etc.
Deşi le-am prezentat distinct, funcţiile banilor constituie în realitate un tot unitar,
între ele existând multiple interdependenţe.
Indiferent de formele lor concrete de existenţă, banii au o calitate comună:
constituie, prin excelenţă, lichiditate, putând fi oricând convertite în bunuri sau
sarvicii. Deci ei se manifestă în viaţa reală ca "purtători de alegere", toate celelalte
bunuri având o destinaţie specială, caracterizându-se printr-o relativă rigiditate.
14.3. Băncile şi crearea de monedă
Instituţiile implicate în realizarea legăturilor complexe dintre sectorul monetar şi

economia reală, prin intermediul pieţei monetare şi pieţei capitalurilor sau pieţei
financiare poartă denumirea de intermediari financiari şi includ sectorul bancar şi
instituţiile financiare nebancare, cum ar fi companiile de asigurare, societăţile de
construcţii, trusturile de investiţii.
Băncile au apărut cu multe secole în urmă, ca o necesitate determinată de
dezvoltarea producţiei şi a schimbului de mărfuri. La început, ele asigurau păstrarea
valorilor imobiliare şi executarea plătilor între clienţi. Ulterior, rolul şi funcţiile lor
s-au multiplicat şi au crescut în complexitate, astăzi ele formând un sistem ce
constituie unul dintre pilonii de bază ai funcţionării economiei moderne, naţionale şi
internaţionale.
Costin C. Kiriţescu defineşte banca prin funcţiile sale: o entitate economică de
stat, privată sau mixtă, ale cărei funcţii principale sunt:
a) atragerea mijloacelor băneşti temporar disponibile ale clienţilor în conturile
deschise acestora;
b) efectuarea de viramente între conturile clienţilor şi de transferuri în conturi
deschise la alte banci;
c)acordarea de credite pe diferite termene;
d) emiterea de instrumente de credit şi efectuarea de tranzacţii cu astfel de

instrumente;
e) vânzarea - cumpărarea de valută;
f) alte operaţiuni.
Îndeplinind aceste funcţii, băncile sunt, de fapt, mijlocitori şi centre de credit şi
de casă ale întreprinderilor, având drept scop obţinerea de profit.
De aceea, putem spune că băncile reprezintă acel agent economic care
îndeplineşte rolul de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici, gestionând
instrumentele monetare şi pârghiile financiare ale unei ţări.
Sistemul bancar al oricărei economii de piaţă cuprinde mai multe tipuri de bănci
ierarhizate atât prin atribuţiile şi particularităţile funcţionării lor, cât şi prin
prerogativele care le sunt conferite prin lege.
Principalele tipuri de bănci existente în ţările cu economie de piaţa, diferenţiate
prin conţinutul operaţiunilor pe care le efectuează, sunt:
a) Banca de emisiune (centrală, bancă a bancilor, sau bancă de prim rang) este un
organism autonom cu personalitate juridică proprie, capitalul fiind în proprietatea
statului. Este banca centrală a statului care conduce politica monetară şi de credit în
cadrul politicii economice şi financiare şi menţine stabilitatea monedei naţionale.
Banca Naţională a României este instituţia unică de emisiune a statului şi
stabileşte reglementările în domeniul monetar şi al creditului. Ea refinanţează
societăţile bancare şi procură lichidităţi sistemului bancar asigurând, în acelaşi timp,
supravegherea tuturor instituţiilor bancare.
Banca Naţională îndeplineşte funcţiile care-i sunt conferite prin mandat naţional:
1) emiterea biletelor de bancă;
2) crearea şi gestionarea puterii de plată în ţară;
3) supravegherea societătilor bancare şi a altor instituţii de credit în sensul
regularizării volumului şi costului creditului;
4) conlucrarea cu Trezoreria pentru a conduce programul de împrumut al
guvernului;
5) conduce politica monetară şi valutară a ţării;
6) caută căile economice de menţinere a stabilităţii monetare şi de asigurare a
funcţionalităţii sistemului bancar.
Funcţia principală a Băncii Naţionale o constituie punerea în circulaţie a
bancnotelor şi a monedei divizionare. De asemenea, Banca de emisiune girează stocul
de aur şi de devize străine şi întreţine relaţii cu alte bănci centrale şi cu organisme
financiar-monetare internaţionale.
b) Băncile comerciale - deţin locul principal ca pondere în sistemul bancar. Ele
îşi constituie resursele din propriul capital social format prin emisiunea de acţiuni,
inclusiv fondul de rezervă, din depunerile la termen, la vedere şi în cont curent ale
firmelor sau persoanelor particulare, din reescontarea cambiilor comerciale la Banca
Centrală etc. Efectuând operaţiuni de creditare pe termen scurt a întreprinzătorilor,
prin scontarea cambiilor, făcând împrumuturi pe gaj de mărfuri şi documente, pe gaj
de acţiuni, obligaţiuni şi alte efecte publice, băncile comerciale dispun de puterea de
creaţie monetară.
Băncile comerciale se împart în bănci de depozit şi bănci ipotecare.
Bancile de depozit îşi procură mijloacele financiare de care au nevoie de pe piaţa
monetară şi din depunerile pe termen scurt ale clienţilor.
Bancile ipotecare sunt acelea care îşi asigură mijloacele necesare prin emisiunea
de înscrisuri şi obligaţiuni ipotecare.
c) Băncile de comerţ exterior sau băncile de export - import sunt instituţii

bancare specializate pentru a facilita operaţiunile de pe pieţele externe.
d) Casele de economii reprezintă o vastă reţea de mibilizare a disponibilităţilor
băneşti ale populaţiei prin intermediul diferitelor instrumente de economisire, de
păstrare şi valorificare a lor.
Sistemul financiar-bancar mai cuprinde şi uniuni de credit, bănci cooperatiste,
firme care se ocupă cu scontarea poliţelor, societăţi de finanţare a trusturilor de
construcţii, societăţi de asigurare etc.
În esenţă, băncile exercită două categorii de funcţii: a) active şi b) pasive.
Principala funcţie activă a băncilor o constituie acordarea de împrumuturi
solicitanţilor, persoane fizice şi juridice, care îndeplinesc condiţiile de bonitate
financiară, adică au capacitatea economică de a restitui, la scadenţă, creditele
contractate împreună cu dobânzile aferente. Bonitatea financiară a împrumutului
constituie baza încrederii fără de care nu pot fi concepute operaţiunile de credit.
Împrumuturile se acordă fie pe seama capitalurilor proprii ale băncilor sau pe cea
a soldului activ rezultat din diferenţa dintre depunerile clienţilor şi restituirile
solicitate de aceştia într-un anumit interval de timp.
Dintre operaţiunile active ale băncilor mai fac parte: gestionarea conturilor
deponenţilor, organizarea înfiinţării de societăţi comerciale şi plasarea titlurilor de
valoare ale acestora, scontarea cambiilor, a warrantelor sau a altor efecte de comerţ.
Funcţia pasivă a instituţiilor financiar-bancare se referă la primirea spre păstrare
a economiilor populaţiei şi a agenţilor economici nonfinanciari. Printre alte servicii
bancare pasive se mai înscriu: primirea de depuneri ale unor clienţi pentru a executa
din ele diferite plăţi la ordinele acestora, conducerea operaţiunilor de casă ale
întreprinderilor şi instituţiilor care solicită acest lucru.
În condiţiile actuale, sistemul bancar - financiar exercită, pe lângă funcţiile
tradiţionale şi o serie de funcţii noi cu caracter macroeconomic. Astfel, băncile
coordonează plăţile şi încasările ce se efectuează în întreaga economie naţională. Ele
au misiunea de a asigura cadrul necesar emisiunii suplimentare de monedă şi
retragerii acesteia.
Sistemul bancar îndeplineşte şi funcţia de intermediere financiară la nivelul
economiei naţionale, canalizând economiile agenţilor economici şi populaţiei spre
domenii de mare interes pentru ţară.
Băncile şi instituţiile financiare joacă un rol important în restructurarea creditului,
limitând riscul neacoperit al unor împrumutători.
De asemenea, organizaţiile financiar - bancare au posibilitatea de a crea putere de
cumpărare adiţională, posibilitate ce decurge din transformarea depozitelor, a
depunerilor la vedere ale agenţilor economici nonfinanciari în credite pe termen lung.
Gestionând fluxurile monetare ale economiei, transformând depunerile la vedere
ale clienţilor în surse de creditare, băncile selecţionează proiectele pe care urmează să
le susţină prin credite.
Pentru acordarea împrumuturilor şi efectuarea unor servicii active, băncile pretind
şi încasează o dobândă sau comision. Pentru sumele păstrate în depozit, ca şi pentru
celelalte servicii pasive, băncile plătesc dobândă clienţilor lor.
Diferenţa dintre dobânzile încasate şi cele plătite constituie profitul bancar brut.
Dacă din acesta se scad cheltuielile de administraţie şi de întreţinere ale băncii, ca şi
impozitele legale, ceea ce rămâne se numeşte profit bancar net.
În sistemul bancar actual rezervele băneşti sunt alcătuite din numerarul aflat în
casă şi din depozitele la banca centrală. Băncile trebuie să păstreze o parte din
depozitele lor în numerar şi în depozite la banca centrală din două motive:
1) pentru a face faţă retragerilor de depozite din partea clienţilor şi

2) pentru că legislaţia economico-financiară stipulează acest lucru.
Partea din depozite pe care băncile trebuie să le păstreze sub formă de active
lichide sau rezerve se numeşte coeficient de casă sau rata rezervelor dorite sau
obligatorii şi are ca scop garantarea lichidităţii depozitelor, respectiv capacitatea lor
de a fi transformate în numerar.
Activitatea bancilor se bazează pe anunmite norme de comportament şi anume:
• lichiditate,
• rentabilitate,
• solvabilitate.
Lichiditatea presupune ca băncile să fie capabile, în orice moment, să transforme
depozitele clienţilor în monedă la cererea acestora. Rentabilitatea se referă la
asigurarea dividentelor pentru acţionari, dividente care depind de beneficiile obţinute.
Banca, pentru a fi solvabilă, trebuie sa dispună întotdeauna de un ansamblu de bunuri
şi de creanţe superioare datoriilor pe care le are.
În continuare să analizăm procesul prin care băncile crează monedă. Vom vedea
că rata rezervelor obligatorii sau coeficientul de casă reprezintă nu numai o garanţie a
lichidităţii ci joacă şi un rol important în acest mecanism.
Considerăm că, pentru a face faţă unei plăţi oarecare, Banca Centrală pune în
circulaţie un bilet de bancă de 1.000 u.m.. Presupunem că beneficiarul sumei
respective depune la o bancă biletul emis de către Banca Centrală (banca nr. 1)
În situaţia iniţială, banca nr. 1 va înregistra un depozit de 1.000 u.m. şi, în acelaşi
timp, rezerve adiţionale de 1.000 u.m. (tabelul nr. 14.1.a). Datorită faptului că, în
acest exemplu, coeficientul (rata) de rezerve obligatorii ale bancii nr. 1 este egal cu
20%, aceasta va reţine 200 u.m. ca rezerve obligatorii pentru garantarea lichidităţii iar
restul de 800 u.m. le va împrumuta. În consecinţă, situaţia finală a băncii nr. 1 va fi
cea reflectată în tabloul 14.1.b).
Tabelul nr. 14.1.a Tabelul nr. 14.1.b

(a) (b)
Banca nr. 1 Banca nr. 1
Situaţia iniţială Situaţia finală
Activ Pasiv Activ Pasiv
Rezerve: Depozite.....1. Rezerve....20 Depozite...10
1.000 000 0 00
Total Total.... 1.000 Credite.....80
.........1.000 0
Total...1000 Total...1000
Considerăm acum că banca nr. 1 acordă un împrumut unui agent economic

oarecare şi că acesta, după ce va primi banii, îi va folosi pentru efectuarea unor plăţi.
Cei care vor primi banii respectivi lucrează cu alte bănci, iar acestea vor depozita
banii integral. Pe aceste bănci le vom numi "bănci de generaţia a doua". În situaţia
iniţială băncile de generaţia a doua vor dispune de 800 u.m. în depozit şi de 800 u.m.
în rezerve. (tabelul nr. 14.2.a).
Tabelul nr. 14.2. Bănci din generaţia a doua
(a) (b)
Bănci din generaţia a doua Banci din generaţia a doua
Situatia iniţială Situaţia finală
Activ Pasiv Activ Pasiv
Rezerve...... Depozite.....80 Rezerve....16 Depozite...80
800 0 0 0
Total .........800 Total.... 800 Credite.....64
0
Total...800 Total...800
Băncile din generaţia a doua, ca şi banca nr. 1 vor aloca 20% din cele 800 u.m. ca
rezervă, adică 160 u.m. iar 640 ca împrumuturi. În acest moment cele 1000 u.m. s-au
transformat în 1800 u.m. (1000 u.m. + 800 u.m.) sub formă de depozite şi 640 sub
formă de disponibil. Dacă aceste 640 u.m. se împrumută şi vor fi depozitate la alte
banci, să le spunem "banci de categoria a treia", procesul descris anterior va continua.
Aceste bănci, de asemenea, vor reţine sub formă de rezervă 20% din 640 u.m. pe care
le-au primit sub formă de depozite şi vor fi dispuse să împrumute restul.
Procesul va continua, în maniera descrisă, până când se va împrumuta întregul
exces de rezervă. Creşterile cantităţilor de monedă în etapele succesive vor fi de
fiecare dată mai mici şi se vor reduce până la dispariţie. Dar care va fi efectul final
asupra cantităţii de monedă? Rezultatul final al acestui proces este reflectat în tabelul
nr.14.3.
Tabelul nr. 14.3. Expansiunea depozitelor bancare
Poziţia băncii Noile Noile Noile

depozit împrumuturi rezerv
e e
Banca iniţială (nr.1) 1000 800 200
Banca de generaţia a doua 800 640 160
Banca de generaţia a treia 640 512 128
Banca de generaţia a patra 512 410 102
Banca de generaţia a cincea 410 328 82
Suma primelor cinci generaţii de 3362 2690 672
bănci
Suma celorlalte generaţii de bănci 1638 1310 328
TOTAL pe ansamblul sistemului 5000 4000 1000
bancar
Cum se poate observa, totalul noilor depozite (1000 + 800 + 640 ...) este de 5000
u.m..
Procesul de creare de depozite se va finaliza în momentul în care nici o bancă din
cadrul sistemului bancar nu va avea rezerve peste 20%. În exemplul nostru, sistemul
bancar va atinge o poziţie de echilibru când cele 1000 u.m. de rezervă bănească se vor
folosi în întregime ca rezerve obligatorii. Cu alte cuvinte, va fi în echilibru când 20%
din noile depozite vor fi egale cu noile rezerve, adică cu 1000 u.m. Această situaţie va
fi atinsă când noile depozite vor fi de 5000 u.m.
Efectul final al procesului de creare de monedă poate fi analizat şi algebric:

Noile depozite = 1000 u.m. + 800 u.m. + 600 u.m. + 512 + ... Aceste numere
formează o progresie geometrică. Fiecare valoare este egală cu 80% din cea
precedentă iar rezervele au fost de 20%, restul reprezintă ceea ce se împrumuta
ulterior, apărând în cadrul sistemului bancar sub formă de rezerve.
Luând în considerare acest aspect, seria formată din depozite o putem scrie în
maniera următoare:
Noile depozite = 1000 u.m.(1 + 0,8 + 0,64 + 0,512 + ....) = 1000 u.m. (1 + 0,8 +
(0,8)2 + (0,8)3 + ...).
Între paranteze apare suma termenilor unei progresii geometrice cu raţia de 0,8,
fapt pentru care expresia anterioara poate căpăta forma:
1 ⎛ 1 ⎞
Noile depozite = 1000u. m.× = 1000u. m⎜ ⎟ = 5000u. m
1 − 0,8 ⎝ 0,2 ⎠
Suma termenilor progresiei geometrice formată din depozite bancare constituie
multiplicatorul monedei bancare. Acest multiplicator al monedei bancare reprezintă
raportul între noile depozite şi creşterea rezervelor sau unitatea (1) impărţită prin
coeficientul de rezerve.
Deci, multiplicatorul monedei bancare se exprimă astfel:
Prin procesul de multiplicare pus în acţiune de către bănci cele 1000 u.m. au dat
naştere la 5000 u.m. de depozite sau monedă bancară, deoarece minimum de rezerve a
fost de 20%. În fiecare etapă, noua monedă bancară apare când banca acordă un nou
împrumut.
Multiplicarea masei monetare nu se poate face însă automat, la nesfârşit. Oferta
monetară trebuie să se coreleze cu cererea monetară. Pot exista fonduri la dispoziţia
băncilor, dar să nu fie suficientă cererea din partea agentilor economici. Ajustarea
ofertei şi cererii de monedă se poate realiza prin manevrarea ratei dobânzii dar acesta
este un proces greoi, deoarece piaţa monetară apare sub formă de oligopol, cu puţini
ofertanţi, iar rata dobânzii nu poate fi scăzută oricum, fiindcă ar presupune reducerea
dobânzii la depozite, ceea ce i-ar putea determina pe deponenţi să-şi retragă sumele.
Biletele de bancă, pentru a îndeplini funcţia de bani, trebuie să treacă din
imprimeria Bancii centrale în circulaţie prin mai multe canale.
Un canal principal îl constituie creditul acordat de băncile comerciale clienţilor
lor, pe această cale asigurându-se cea mai mare cantitate de monedă din circulaţie.
Al doilea canal îl reprezintă plata devizelor străine obţinute de întreprinzătorii
naţionali pentru mărfurile vândute şi serviciile prestate în străinătate. Atunci când
Banca Centrală îşi majorează rezervele valutare, ea injectează moneda suplimentară
pe piaţa monetară naţională creditând contul băncilor intermediare, care negociază
devizele străine.
Al treilea canal îl constituie conturile bancare deschise agenţilor economici prin
intermediul cărora băncile acordă credite, creând în acelaşi timp moneda.
Al patrulea canal este reprezentat de deficitul bugetar. Trezoreria publică emite
bonuri de tezaur pentru a căror achiziţionare celelalte bănci fac subscrieri. Când
băncile revând aceste bonuri Băncii Centrale, aceasta emite bilete de bancă sau, mai
bine zis, creditează conturile băncilor respective din care acestea retrag moneda atunci
când au nevoie.
15. INFLAŢIA
Etimologic privind lucrurile, cuvântul inflaţie provine din latinescul «inflare»

care are semnificaţia de a se umfla în mod exagerat. Preluarea şi folosirea termenului
în vocabularul specializat al teoriei economice sunt pe deplin justificate. De la
începuturile manifestării sale şi până în zilele noastre, fenomenul numit inflaţie s-a
definit, sub raportul conţinutului şi al formei de manifestare, prin această trăsătură
esenţială - de creştere exagerată a preţurilor.
Inflaţia îşi are o istorie a sa. Începuturile fenomenului ţin de zorii capitalismului,
după cum conştientizarea lui şi încercările de analiză şi explicitare fac debut prin
lucrările primilor interpreţi ai economiei moderne - mercantiliştii1. Aceştia şi cei care
le-au urmat, economiştii clasici şi neoclasici s-au aplecat asupra fenomenului produs
în condiţiile circulaţiei banilor adevaraţi, a banilor - aur sau a banilor de hârtie
convertibili în aur. Deşi interesantă, ca motiv de reflexie şi căutare, o asemenea
întreprindere nu-şi poate găsi locul aici. Lăsând pe seama istoriei monetare un atare
demers, ne vom ocupa în cele ce urmează de inflaţia contemporană, produsă şi
manifestă în condiţiile circulaţiei banilor în hârtie neconvertibili în aur sau alte metale
preţioase.
15.1. Definire şi măsurare
Deşi uşor perceptibilă, inflaţia reprezintă unul din fenomenele complexe foarte
greu de definit şi prins în tuşe sigure. Opiniile ca şi încercările de definire a inflaţiei se
înscriu pe o gamă foarte variată, fiecare încercând să surprindă ceea ce se crede a fi
esenţial în conţinutul sau manifestarea procesului2.
La confluenţa şi interferenţa acestora, reţinem că inflaţia reprezintă un
dezechilibru macroeconomic monetaro-real reflectat în creşterea masei monetare
din circulaţie peste nevoile economiei, fapt ce conduce la deprecierea monetară şi la
creşterea anormală, permanentă, cumulativă şi generalizată a preţurilor.
Aşa cum rezultă din definiţie, inflaţia se prezintă ca o disfuncţie gravă între
mărimile economice reale şi cele nominale, monetare. Funcţia esenţială a banilor, de
măsurare a valorii bunurilor prin intermediul preţurilor, este pusă serios în cauză. Ei
se găsesc într-o cantitate prea mare faţă de valoarea bunurilor pe care trebuie să o
exprime. Ca urmare, preţurile cresc şi moneda se depreciază, cu toate consecinţele
care derivă de aici.
Tot din încercarea de definire, rezultă că nu orice creştere a preţurilor este
sinonimă cu inflaţia.
Este vorba mai întâi de o creştere anormală, şoc, foarte puternică a preţurilor.
Aceasta înseamnă, implicit, că raportăm creşterea la un sistem de referinţă, la un prag
admisibil, socotit normal. Amplitudinea acestui prag este variabilă, în spaţiu dar, mai
ales, în timp. Astfel, pentru secolul trecut se putea emite pretenţia stabilităţii monetare
gândite în condiţiile unei creşteri zero a preţurilor. Începutul de secol XX lăsa în urmă
1 Vezi I. Pohoa¡å, op. cit...

2 Vezi, spre exemplificare Valeriu Coste, Infla¡ia, Editura Gaudeamus, Ia¿i, 1993, p.15-17; Eugeniu Vasilescu,
Managementul proceselor monetare ¿i teoria infla¡iei, vol.2, Editura Curtea Veche, Bucure¿ti, 1993, p.63-64.
«triunghiul magic» clasic: creştere economică susţinută, ocuparea deplină a forţei de

muncă şi stabilitate monetară. Starea de dezechilibru devine constanta evoluţiei
economiei şi lumea se obişnuieşte cu ideea că echilibrul este o întâmplare. La nivelul
anilor '50 se acceptă o creştere anuală a preţurilor cuprinsă între 1-2% pentru ca în
perioada anilor '60-'70 să fie socotită normală o creştere a preţurilor de 3-4%. În
prezent acest prag se ridică până la 5%.
În al doilea rând, creşterea preţurilor trebuie să fie permanentă spre a putea vorbi
de inflaţie. Nu intră în discuţie şi analiză o creştere conjuncturală, determinată de
factori aleatori, întâmplători, sezonieri.
Creşterea preţurilor se produce, în al treilea rând, neuniform; nu afectează în
aceeaşi măsură toate bunurile şi serviciile. Cu toate acestea se poate calcula un indice
general de creştere a preţurilor care să ne dea măsura inflaţiei pe întreaga economie
prin raportarea PIB socotit în preţurile perioadei curente (p1) la acelaşi indicator
calculat în preţurile perioadei de bază (po) după formula:
PIBp1
I p1/0 =
PIBpo
Întrucât toţi membrii societăţii au calitatea de consumatori şi inflaţia este
percepută în primul rând de aceştia, şi cum preţurile factorilor de producţie se reflectă
în ultimă instanţă în preţurile bunurilor şi serviciilor de consum, s-a instituit
obişnuinţa de a se determina inflaţia printr-un indice de tip Laspeyres aplicat asupra
bunurilor de consum astfel:
I p1/0 =
∑ q1 p1 sau I = ∑ q1 p1
∑ q1 p0 ∑ q0 p0
p1/ 0
unde, q1 şi qo reprezintă cantităţile de bunuri şi servicii din perioada curentă si,

respectiv, de referinţă, care fac obiectul consumului obişnuit al populaţiei. Dacă se
scade din indicele preţurilor, exprimat procentual şi calculat după PIB, baza de
comparaţie care este 100 se obţine rata inflaţiei (Ri):
Ri = (I p1/0 − 1) ⋅ 100
În strânsă legătură cu indicele preţurilor se află indicele puterii de cumpărare a
populatiei (Ipc), respectiv a cantităţii de mărfuri ce poate fi obtinută cu o unitate
monetară. Puterea de cumpărare, deci valoarea relativă a monedei se află în relatie
invers proporţională cu indicele preţurilor:
1
I pc =
Ip
Mai adăugăm, în al patrulea rând, că inflaţia este un fenomen cumulativ în
sensul că o creştere prezentă a preţurilor se adaugă unei creşteri anterioare,
constituindu-se, în acelaşi timp, într-un atuu şi un punct de plecare pentru o nouă
creştere după teoria «bulgărului de zăpadă».
Încercând o clasificare a inflaţiei, reţinem din multitudinea de criterii cu care
operează teoria economică pe cele ale locului şi modului de manifestare şi al
ordinului de mărime.
După primul criteriu avem:
a) o inflatie a abundenţei, prezentă şi manifestă în ţările dezvoltate. Are la origini,
îndeosebi, cauze monetare; cantitatea prea mare de bani apare aici în raport cu o
cantitate mare de bunuri şi servicii;
b) o inflaţie a penuriei, a lipsei, caracteristică ţărilor slab dezvoltate. Se explică,

deci, printr-o insuficienţă a ofertei; surplusul de bani apare aici relativ la o cantitate
mică de bunuri şi servicii.
Cât priveşte ordinul de mărime, inflaţia se poate măsura la modul absolut sau
relativ.
La modul absolut, inflaţia îşi găseşte expresie în excedentul de masă monetară, în
volumul de semne monetare în circulaţie care nu au acoperire în mărfuri necesare şi
dorite de populaţie.
La modul relativ, măsura cea mai fidelă o oferă rata inflaţiei. Amplitudinea ei
exprimă intensitatea inflaţiei.
Ţinând seama de valorile pe care le au principalii indicatori de măsurare a
inflaţiei şi în principal de cele ale indicelui mediu anual de creştere a preţurilor,
literatura de specialitate departajează inflaţia în3 :
• inflaţie târâtoare (creeping inflation), liniştită, care presupune o creştere a
preţurilor în proporţie de 3-4% anual;
• inflaţie deschisă (open inflaţion) sau moderată, caracterizată printr-o creştere
generală a preţurilor de 5-10% anual;
• inflaţie galopantă (cu două cifre), atunci când creşterea preţurilor depăşeşte
15%;
• megainflaţia, fenomen relativ nou, când inflaţia depăşeşte pragul formei
galopante, preţurile crescând cu 15% lunar;
• hiperinflaţia, cea mai acută formă de creştere necontrolată a preturilor,
înregistrând cote de 200 - 300%.
Inflaţia este un fenomen deosebit de complex ale cărei efecte se regăsesc în
textura întregului organism economic şi social. Este acesta motivul pentru care
intensitatea sa se măsoară şi prin raportare la acei indicatori ai dinamicii
macroeconomice strânşi legaţi de procesul inflaţionist după cum urmează:
• Creşterea economică neinflaţionistă a semnificat şi semnifică o creştere
economică cu rate pozitive considerabile dobândită, printre altele, şi ca urmare a
efectului de antrenare pe care creditul facil şi ieftin în condiţii de inflaţie îl are asupra
dezvoltării. Este o creştere obţinută în perioada postbelică, până în deceniile şase şi
şapte în baza unor reţete de politică economică keynesistă, când rata de creştere (4-
6%) a fost superioară celei a inflaţiei (3%);
• Creşterea economică inflaţionistă, când sporul de creştere economică se obţine
cu preţul unei inflaţii considerabile. Rata inflaţiei o devansează pe cea a creşterii
economice;
• Stagflaţia, caracterizează acea stare a economiei în care, concomitent, se
produc următoarele fenomene: inflaţie deschisă, somaj, "creştere economică zero";
• Slumpflaţia, desemnează acea stare negativă a economiei caracterizată prin
scăderea producţiei nationale, inflaţie galopantă şi şomaj masiv.
15.2. Cauze şi mecanisme inflaţioniste

Inflaţia nu face parte dintre fenomenele ce pot fi explicate printr-o analiză
obişnuită de genul cauză - efect. Faptul că se află la confluenţa unor procese de natură
diversă şi contradictorie îngreuiază raţionamentul. Cu toate acestea analiştii problemei
3 Vezi spre exemplificare: C. Kiri¡escu, Sistemul bånesc al leului ¿i precursorii lui, Editura Academiei,
Bucure¿ti, vol. 1 - 1964; vol.2 - 1967; vol.3 - 1968; E Vasilescu, op.cit.; Alain Barrière, Desequilibres economiques
et contre-revolution keynesienne, Economica, Paris, 1983 etc.
nu ezită în a descoperi cauze profunde, care ţin de intimitatea fenomenului, cauze

detonator care explică amorsarea inflaţiei, cauze nemijlocite sau de autoîntreţinere,
cauze sociale şi politice.
1. În grupa cauzelor profunde intră dereglarea raportului cerere - ofertă,
dereglările sectoriale, regionale, disproporţiile în alocarea factorilor de producţie şi, în
general, tot ce ţine de aspectul patologic al economiei, inflaţia nefiind decât un reflex
al acesteia.
În esenţă, toate acestea au drept consecinţă, ca expresie sintetică, dereglarea
raportului cerere-ofertă, privit fie ca mecanism în ansamblu, fie pe fiecare
componentă în parte. De aici, inflaţia numită prin cerere sau inflaţia prin ofertă sau şi
una şi alta.
Originile inflaţiei prin cerere şi ofertă se găsesc în conţinutul «legii lui Say» şi a
legii cererii şi ofertei. Potrivit «legii lui Say» orice ofertă îşi crează propria cerere sau,
astfel spus, în absenţa tezaurizării, veniturile formate cu ocazia producţiei şi care
alcătuiesc cererea globală sunt egale cu oferta globală. Un surplus de venituri, deci o
cerere în exces, poate fi considerat inflaţionist numai în măsura în care aparatul de
producţie nu răspunde corespunzător; în condiţiile unei oferte rigide, deficitare,
ajustarea ofertei la cerere nu se mai face prin cantităţi, ci prin preţuri. Când această
situaţie se reproduce, şi nimic nu permite o creştere a ofertei globale, în proporţii
suficiente, puseul inflaţionist produs de un şoc al cererii se transformă într-o veritabilă
inflaţie.
Din această perspectivă, toate motivele ce conduc fie la o cerere globală
excedentară fie la o ofertă deficitară se constituie în tot atâtea cauze ale inflaţiei.
Printre cauzele care pot conduce la un exces de cerere reţinem:
• Scăderea înclinaţiei spre economisire;
• Detezaurizarea, determinată şi întreţinută de o instabilitate economică şi
politică;
• Intrarea de devize străine suplimentare (excedentul balanţei comerciale, intrarea
de capitaluri, repatrierea unor profituri şi dividende, etc.);
• Cheltuieli cu efecte productive întârziate;
• Sporirea cheltuielilor neproductive şi, în principal, a celor militare. Se are în
vedere aici şi împrejurarea că veniturilor obţinute în acest sector nu le vine la întâlnire
o ofertă pe măsură, bunurile militare nefăcând obiectul circuitului civil de mărfuri;
• «Posibilitatea de a trăi din dezeconomii», după expresia lui Keynes, prin
dezvoltarea excesivă a creditului de consum;
• O creştere excesivă a salariilor fără acoperire în bunuri şi servicii;
• O creştere demografică susţinută.
Istoria faptelor economice arată că, de regulă, o cerere globală mobilă şi în
creştere s-a constituit într-un imbold pentru dezvoltarea economică. O demonstrează
politicile economice postbelice, de inspiraţie keynesistă, bazate tocmai pe stimularea
cererii globale efective (consum şi investiţii) şi care au condus la cei «treizeci de ani
glorioşi». Dar, aşa cum s-a arătat, numai excesul de cerere relativ la o producţie care
nu oferă răspunsul corespunzător şi obligă la ajustarea preponderent prin preţuri
conduce la inflaţie.
Cât priveşte oferta deficitară, printre multiplele cauze care o pot explica
menţionăm4:
• Situaţia de deplină ocupare a forţei de muncă, de unde dificultatea pentru
anumite sectoare de a procura mâna de lucru necesară largirii producţiei;
4 Vezi Alain Barrère, op.cit., p.279.
• Modificări prea rapide ale cererii, coroborate cu o prelungire nepermisă a

reţelelor de distribuţie care-i îndepărtează pe producători de percepţia efectivă şi
directă a cererii;
• Nivelul redus de atracţie al oportunităţilor de investiţii în condiţiile unui mediu
concurenţial dur şi al unei densităţi mari a capitalului;
• Deficienţe organizatorice;
• Slaba mobilitate a factorilor de producţie;
• Condiţii climaterice, politice, conjuncturale (interne şi externe) nefavorabile;
• Nerespectarea termenilor de punere în funcţiune a investiţiilor;
• Etc.
Necorelarea cerere-ofertă şi apariţia, în consecinţă, a inflaţiei poate fi sugerată
prin figura 15.1.
Unei creşteri a cererii globale de la C1 la C2 şi respectiv C3 i se răspunde, parţial

prin creşterea ofertei de la Q1 la Q2 şi respectiv la Q3 partial prin creşterea preţurilor
de la P1 la P2 şi P3. Preţurile vor creşte cu atât mai mult cu cât curba ofertei este mai
inelastică (mai apropiată de verticală) şi deci producţia mai rigidă. O asemenea
situaţie se întâlneşte îndeosebi în faza superioară a unui boom prelungit, când
posibilităţile de a largi dimensiunile producţiei s-au consumnat. Atunci, unei creşteri a
cererii îi corespunde o creştere, aproape proporţională, a preţurilor.
Figura prezintă doar o creştere şoc a cererii, în două reprize. Pentru a putea vorbi
de inflaţie este necesară o creştere continuă a cererii şi, în mod corespunzător, a
preţurilor.
2. Cauzele nemijlocite conduc la aşa numita inflaţie prin costuri şi inflaţia
monetară.
a) Inflaţia prin costuri se explică prin mecanismul de circuit al producerii
bunurilor; prin faptul că mărfurile se produc din mărfuri5 şi deci, preţurile imputurilor
se regăsesc în cele ale outputurilor ş.a.m.d. Presiunea produsă de un cost de producţie
mărit se traduce într-un preţ inflaţionist numai dacă remunerarea factorilor de
producţie creşte într-o cadenţă superioară sporirii productivităţii lor.
Costurile mărite provin, în primul rând, de la o politică salarială nefondată pe
criterii economice; salarii mari, fără acoperire în planul producţiei, crează cel mai
adesea tensiuni inflaţioniste. Creşterea preţurilor la materii prime şi materiale are
acelaşi efect. Atunci când materiile prime se importă la preţuri ridicate care se
repercutează asupra preţurilor produselor finite indigene, vorbim de o inflaţie
importată. Fenomenul se amplifică pe fondul devalorizării monedei naţionale. Cu
efecte similare se soldează o politică de amortismente accelerate determinate de teama
unei uzuri morale premature. Mai reţinem, spre a completa tabloul factorilor cauzatori
5 Vezi Pierro Sraffa, Production de marchandises par des marchandises, Dunod, Paris, 1997.
ai unor costuri ridicate, efectele pe care le produc în această direcţie presiunea fiscală
şi costul datoriei publice. Daca impozitele directe subţiază veniturile şi reduc, în
consecinţă, presiunea cererii inflaţioniste, nu acelaşi lucru se poate spune despre
impozitele indirecte; ele sunt părţi componente ale preţurilor şi deci orice creştere a
lor afectează în mod direct proporţional nivelul acestora.
Inflaţia prin costuri poate fi surprinsă prin următoarea figură:
Se observă că unei creşteri a costurilor firmele răspund, în parte, prin reducerea

producţiei de la Q1 la Q3 prin Q2, în parte prin creşterea preţurilor de la P1 la P3 prin
P2. "Măsura în care firmele vor mări preţurile şi vor reduce producţia depinde de
înclinaţia pantei cererii agregate. Cu cât cererea agregată este mai inelastică, cu atât
producţia se va reduce mai puţin, povara costurilor mai mari fiind transferată asupra
consumatorilor prin preţuri mai mari"6.
Şi aici, ca şi în cazul inflaţiei prin cerere, deplasarea spre stânga a curbei ofertei
şi creşterea preţurilor trebuie să se constituie într-o tendinţă pentru ca respectiva
creştere de preţuri să capete atributul de inflaţionistă.
Faţă de inflaţia prin cerere apar însă şi deosebiri. Dacă inflaţia prin cerere
conduce la o creştere economică inflationistă, permisibilă unui înalt grad de ocupare a
forţei de muncă, inflatia prin costuri, dimpotrivă, antrenează scăderea producţiei şi a
gradului de ocupare. Cuvântul «stagflaţie» a fost inventat tocmai pentru a caracteriza
această din urmă stare a economiei specifică inflaţiei prin costuri: şomaj, inflaţie şi
stagnarea creşterii economice.
Mecanismul inflaţiei prin costuri explică şi ceea ce economiştii numesc spirala
inflaţionistă. Fenomenul se produce atunci când inflatia prin costuri se manifestă
concomitent cu inflaţia prin cerere. Pentru a evita creşterea somajului indus de o
reducere a producţiei (determinată de creşterea costurilor), pe calea politicii
guvernamentale se lansează un program de creştere a cererii globale. În această
situaţie, oferta globală se va deplasa mereu spre stânga, în timp ce cererea globală se
va deplasa constant către dreapta aşa cum rezultă din figura alăturată:
6 x x x Economia Politicå, op. cit., 1995, p.415.

Rezultatul acestor deplasări de sens contrar ale cererii şi ofertei va fi o diminuare

a şomajului, dar cu preţul unei inflaţii din ce în ce mai mari.
b) Inflaţia monetară îşi găseşte explicaţia clasică în ecuaţia teoriei cantitativiste a
lui Irving Fischer: MV = PT, în care M reprezintă masa monetară în circulaţie, V -
viteza de circulaţie a banilor, P - nivelul general al preţurilor iar T - volumul
tranzacţiilor reale din economie. În baza acestei formule s-a susţinut că pentru o viteză
de circulaţie a banilor dată şi în condiţiile în care orice surplus de bani se transformă
automat în cerere de bunuri şi servicii orice excedent al masei monetare peste valoarea
producţiei conduce la inflaţie. Desigur, este explicaţia cea mai simplistă a relaţiei bani
- inflaţie, dar ea a fost şi a răms încă punct de plecare pentru toţi cei care consideră că
inflaţia este un fenomen prin excelenţă monetar. Depăşind dihotomia economia reală -
economia nominală (universul banilor), monetariştii de astăzi, în frunte cu Milton
Friedman rămân la convingerea că "inflaţia este întotdeauna şi pretutindeni un
fenomen monetar" de care răspunzătoare este politica statului7. După opinia acestui
autor, pentru a înfrâna inflaţia, statul trebuie să procedeze la o emisiune monetară
moderată în aceeaşi cadenţă cu ritmul creşterii PIB, singura de natură să stabilizeze
anticipările inflaţioniste şi să conducă la echilibru stabil pe toate pieţele8.
Analiza evoluţiei prezente a faptelor economice demonstrează că emisiunea
monetară suplimentară nu se face în mod direct şi automat răspunzatoare de creşterea
preţurilor. Suplimentul de bani nu se suprapune, în primul rând, cu un supliment
corespunzător şi instantaneu de cerere. O înclinaţie accentuată a populaţiei spre
economisire poate «amâna» cererea. Apoi, transformarea cererii potenţiale în cerere
efectivă se face în timp, printr-o succesiune de cheltuieli. Mai reţinem şi împrejurarea,
cu aceeaşi semnificaţie, că o parte din suplimentul de bani se poate folosi pentru
importul unor bunuri, ceea ce va conduce la reducerea tensiunii cererii asupra
preţurilor interne. Vrem să spunem, cu alte cuvinte, că suplimentul în bani din
circulaţie nu este în totalitate răspunzător în creşterea preţurilor, şi, în măsura în care
este, doar în anumite condiţii.
În situaţia în care excedentul de monedă rămâne totuşi prin natura sa inflaţionist,
de o manieră directă sau indirectă, devine importantă cunoaşterea cauzelor acestuia, în
afara emisiunii propriu-zise de monedă.
7 Vezi Milton Friedman, Emil Classer, Pascal Salin ....L'Occident en desarrai. Turbulences d'une économie
prospère, Dunod, Paris, 1978, p.44 ¿i urmåtoarele.
8 Pentru explica¡ii mai cuprinzåtoare, a se vedea Pierre Bezbakh, Infla¡ie, dezinfla¡ie, defla¡ie, Humanitas,
Bucure¿ti, 1992, p.39-49.
Printre cauzele care conduc la creşterea excesivă a masei băneşti în circulaţie

(numerar şi bani de cont) reţinem ca esenţiale9:
• Finanţarea necontrolată, prin deficit bugetar, a unor cheltuieli publice. În
situaţia în care veniturile statului sunt mai mici decât cheltuielile, diferenţa se acoperă
prin împrumutul la banca de emisiune. Răul inflaţionist provine din împrejurarea că
statul nu se împrumută spre a produce bunuri şi servicii suplimentare, ci spre a
consuma, activând o cerere fără corespondent în planul ofertei;
• Dezvoltarea exagerată a creditului bancar poate conduce la o supradimensionare
a volumului banilor de cont cu efecte inflaţioniste similare celor produse de banii
numerar. Inflaţia prin credit se produce şi atunci când, un credit facil şi ieftin,
permisibil printr-o rată scăzută a dobânzii, se concretizează într-o investiţie nouă dar
nepusă la timp în funcţiune; masa monetară suplimentară conduce la sporirea imediată
a cererii de consum, în timp ce noua investiţie întârzie cu oferta «promisă»;
• Intrarea în circulaţie activă a unor sume de bani care anterior au fost ţinute în
rezervă de posesorii lor;
• Intrarea masivă de devize ca urmare a unui excedent al balanţei plăţilor curente;
• Creşterea vitezei de rotaţie a banilor;
• O politică salarială nefondată pe criterii economice, care umple canalele
circulaţiei cu bani fără acoperire;
• Etc.
Dacă transformarea excedentului monetar în supracerere efectivă cu efecte
inflaţioniste nu implică nici prezenţa directă şi nici responsabilitatea statului nu
acelaşi lucru se poate spune despre consitituirea ca atare a acestui excedent. Din
această din urmă perspectivă Milton Friedman este îndreptăţit să acuze doar statul de
povara inflaţiei; o analiză, chiar sumară, a cauzelor care conduc la excedentul monetar
sugerează implicarea sau, după caz, vinovăţia neimplicării politicii statale; oricum
judecăm lucrurile, statul rămâne vinovat de inflaţie.
3. Inflaţia poate fi şi rezultanta unor cauze de natură politică sau socială. Un
război sau o revoluţie, de pildă, se pot solda cu un puseu speculativ al preţurilor la
anumite materii prime sau cu cheltuieli publice deosebit de mari. În aceeaşi rubrică se
încadrează şi migraţia în masă a unor populaţii cu efecte dezechilibrante asupra cererii
efective.
Absenţa unui consens social în ceea ce priveşte repartiţia venitului naţional sau a
unui simţ civic dezvoltat în momente de depresiune economică, de tranziţie sau
reformă, pot conduce, de asemenea, la inflaţie. Revendicomania salarială a celor ce
lucrează în unitătile publice, ca răspuns la o politică guvernamentală populistă, nu este
decât un exemplu în acest sens.
Analiza pe factori sau grupe de factori ce cauzează inflaţia se impune din raţiuni
pedagogice pentru mai buna înţelegere a fenomenului. În fapt, împrejurările ce conduc
la inflaţie sunt cu influenţă şi acţiune concomitentă. De acest lucru trebuie ţinut seama
atunci când se caută soluţii pentru eradicarea fenomenului.
15.3. Consecinţele inflaţiei
Fenomen complex, ce afectează organismul economic şi social în structurile sale

cele mai intime, inflatia are şi consecinţe pe măsură. Ne vom opri, în cele ce urmează,
doar la cele mai semnificative10.
9 Vezi Costin Kiri¡escu, Moneda, micå enciclopedie, Editura ªtiin¡ificå ¿i Enciclopedicå, Bucure¿ti, 1982,
p.190-191.
15.3.1. Influenţa asupra consumului, economsirii

şi investiţiilor
Depreciind moneda, inflaţia schimbă comportamentul individual atât în actul de
consum cât şi în cel al economisirii. Astfel, în calitate de consumatori şi pentru a
atenua efectele deprecierii monetare, agenţii economici accelerează ritmul
cumpărărilor, plasându-şi banii, pe cât posibil, în bunuri de folosinţă îndelungată sau
în «valori refugiu» cum ar fi aur, opere de artă etc.
Procesul de economisire suferă, la rându-i, de pe urma deprecierii monetare, nu
atât ca nivel, cât mai ales ca structură. În general, inflaţia descurajează economisirea
incitând subiecţii economici să cheltuiască nu să economisească. Pe fondul unei
creşteri rapide şi generalizate a preţurilor, indivizii preferă satisfacţiile prezente celor
viitoare nefiind siguri că în viitor economisirea unei părţi din venitul actual le va
aduce aceeaşi satisfacţie. Acest gen de arbitraj conduce la mutaţii în structura
economisirii. Capătă pondere economisirea pe termen scurt şi cu caracter speculativ în
detrimentul celei pe termen lung. De aici, efectul direct asupra tipului de investiţie.
Sunt preferate şi priveligiate investiţiile pe termen scurt în defavoarea celor
costisitoare dar destinate formării şi reformării moderne a ramurilor economice unde
perspectiva obţinerii de profit se profilează la un orizont mult mai îndepărtat. Urmarea
este apariţia unui sector terţiar hipertrofiat unde investitorii ajung la profit în timpi
relativi scurţi.
Nu se poate nega faptul că istoria a înregistrat şi înregistrează fenomene de
creştere economică inflaţionistă. Faptul este posibil şi explicabil prin preţurile mari,
incitante pentru producători şi prin rata dobânzii mică în astfel de circumstanţe
permisibilă amorsării afacerilor. Autoîntreţinerea unui atare proces se loveşte însă de
multiple limite. Economisirea forţată prin renunţare la consum din cauza preţurilor
mari şi transformarea ei în sursă de investiţii nu are loc în orice condiţii. În primul
rând nu se poate întâmpla aşa ceva decât în ţările dezvoltate unde veniturile populatiei
sunt suficient de mari încât să poată fi diminuate nominal şi real pentru a stimula
investiţiile prin renunţare la consum. În al doilea rând, este posibil ca celelalte efecte
negative ale inflaţiei să fie mult prea mari pentru a fi acoperite prin pozitivul efect al
creşterii. Acesta este motivul pentru care, cel puţin teoretic, inflaţia nu este acceptată
ca factor al creşterii economice.
15.3.2. Consecinţe asupra gestiunii întreprinderii

Deprecierea monetară indusă de inflaţie conduce la devalorizarea capitalurilor şi
la deformarea semnificaţiei reale a elementelor de bilanţ - activ şi pasiv.
Erodarea capitalurilor incită la rate de amortizare accelerată ceea ce încarcă
costurile şi, implicit, preţurile. Pe de altă parte, inflaţia favorizează debitorii; ei îşi vor
plăti aceeaşi datorie cu bani din ce în ce mai «mici». Ca atare, întreprinderea este
tentată să se îndatoreze. Cel puţin două consecinţe negative rezultă de aici: întâi, o
datorie masivă comportă riscuri mari şi acest lucru antrenează o reducere a cursului
acţiunilor firmei respective; al doilea, se dezvoltă excesiv creditul bancar care
autoîntreţine inflaţia.
15.3.3. Inflaţia şi repartiţia veniturilor

În termeni biblici vorbind, inflaţia îi face bogaţi pe cei care au şi îi sărăceşte pe
cei deja săraci. Ea operează o diferenţiere inechitabilă a titularilor de venituri. În
10 Vezi Alain Barrère, op.cit., p.289-295 ¿i V. Coste, op.cit, p.66-94.

general, afectaţi şi defavorizaţi sunt cei cu venituri mici şi fixe, veniturile mari
acoperind mai uşor creşterea preţurilor. De asemenea, în cazul unor venituri variabile,
capacitatea de cumpărare creşte sau, în cel mai rău caz rămâne constantă, din moment
ce veniturile acestui grup social cresc odată cu creşterea generală a preţurilor.
Semnificativ este şi faptul că cel mai afectat de inflaţie e cel aflat la capătul
lanţului procesului economic - consumatorul. Intermediarii se pot apăra transferând
sarcina inflaţionistă care li se adresează asupra preţurilor pe care le practică.
Consumatorul nu are de partea sa această armă.
Inflaţia face din debitor un cutezant întreprinzător, sancţionând drastic pe
creditor. Rambursarea datoriei se face cu bani a căror putere de cumpărare este
«penalizată» de rata inflaţiei. De aceea, el, debitorul, doreşte creşterea preţurilor.
În situaţii conjuncturale şi pe termen scurt, inflaţia măreşte veniturile statului.
Avantajând pe debitori, inflaţia uşurează povara datoriei publice. Acelaşi efect, de
creştere a veniturilor statale îl are şi o creştere economică inflationistă. Pe termen lung
însă, efectele inflaţiei sunt mult prea deprimante şi nefaste pentru ca un stat «sănătos»
să-şi facă din aceasta o pârghie a politicii sale economice şi sociale; dimpotrivă, chiar
la acest nivel, al politicii statale, inflaţia este percepută ca un mare rău împotriva
căruia trebuie luptat.
15.3.4. Folosirea forţei de muncă în condiţii de inflaţie

Cunoscuta dilemă inflaţie - şomaj desprinsă din analizele lui J.M. Keynes şi A.W.
Phillips sugera, la nivelul anilor '60 - '70, că inflaţia este preţul plătit pentru
«fericirea» de a ocupa un loc de muncă; sau, invers, menţinerea la un nivel redus a
preţurilor pentru a face, de pildă, produsele competitive la export presupunea a
accepta un anumit grad de neocupare. Realitatea, mai «încăpăţinată» decât teoria, s-a
confruntat, începând cu anii '70, cu fatidicul fenomen al stagflaţiei. Nici ingrata şi
amintita dilemă nu mai sta în picioare; economia era confruntată, concomitent, cu trei
rele: inflaţie, şomaj, stagnare economică; una nu mai constituia soluţie pentru cealaltă.
Cercetările economice angajate cu această ocazie au demonstrat cu suficiente
argumente că inflaţia conţine în sine suficienţi factori cauzatori sau agravanţi pentru
fenomenul şomaj. Nu reţinem decât împrejurarea că inflaţia bulversează gestiunea
întreprinderii şi-i afectează serios capacitatea de a investi. De asemenea, pe fondul
unei creşteri generale şi accelerate a preţurilor şi a unor sarcini salariale tot mai
sufocante, întreprinderile nu au la îndemână altă cale de rentabilizare a activităţii
decât reducerea numărului celor ocupaţi.
15.3.5. Balanţa de plăţi şi inflaţia

Degradarea raporturilor valorice ca urmare a inflaţiei face ca preţurile să nu mai
joace rolul lor de indicatori orientativi în economia de piaţa. Pe de altă parte, moneda
naţională depreciată, deşi în aparenţă ar trebui să încurajeze exporturile, nu reuşeşte să
realizeze acest lucru din cauza ofertei naţionale insuficiente. Inflaţia antrenează, mai
degrabă, importuri masive spre a acoperi golurile lăsate de dimensiunea redusă a
producţiei naţionale. Pe acest temei, ţările afectate de inflaţie recurg la împrumuturi
internaţionale de devize. Efectul este o degradare continuă şi accelerată a balanţei de
plăţi care constrânge guvernele la măsuri drastice.
15.3.6. Consecinţe în plan social

Dincolo de mecanismele economice, pe care le afectează şi le bulversează,
inflaţia seamănă incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei. Cei care reuşesc să se
organizeze în sindicate puternice încearcă, şi adesea reuşesc, prin indexarea salariilor,
să contracareze efectele nefaste ale fenomenului. Alţii dobândesc statutul unor grupuri
de presiune în relaţia cu patronatul şi guvernul. Se conturează şi declanşează atunci o
atitudine de revendicare, periculoasă şi păgubitoare pentru ambele părţi. Guvernele şi
forţa publică, în general, îşi pierd credibilitatea. Măsurile luate în pripă conduc la o şi
mai mare diferenţiere socială. Climatul social se degradează.
15.4. Politici de combatere a inflaţiei
Sfârşitul de secol XX a adus cu sine mutaţii semnificative în ceea ce priveşte

atitudinea faţă de inflaţie. Dacă până la Teoria generală a lui Keynes inflaţia a fost
văzută ca inamicul numărul unu şi ca un rău absolut pentru economie, treptat lumea a
început să se obişnuiască şi, mai ales, să tolereze fenomenul. Doar pentru categoriile
sociale inactive, care nu au posibilitatea să se solidarizeze în vederea obţinerii
indexărilor de salarii necesare a face faţă ritmurilor de creştere a preţurilor, inflaţia a
rămas un duşman de temut, o efectivă oprimare socială. Ceilalţi, în schimb, activii ca
şi guvernele s-au consolat cu gândul acceptării inflaţiei ca pe un însoţitor permanent al
dezvoltării economice. Aceasta deoarece, aşa cum s-a văzut, inflaţia are şi avantaje şi
dezavantaje; mai mult, guvernele au recurs adesea la inflaţie pentru a putea realiza
obiectivele economice propuse.
Cu toate acestea, inflaţia a fost şi a rămas un fenomen predominant negativ.
Percepţia sa se produce şi azi sub această zodie, a unui fenomen negativ şi
dezechilibrant. De aici şi preocuparea puterii publice de a găsi soluţii de combatere a
inflaţiei; de a o aduce la nivelul suportabil pentru societate.
Este logic ca măsurile antiinflaţioniste să meargă, de regulă, în sensul invers
surselor generatoare ale inflaţiei. Din această perspectivă avem:
1. Măsuri contra inflaţiei prin cerere şi ofertă
Restabilirea echilibrului cerere-ofertă reprezintă una din condiţiile esenţiale
necesare a se înfăptui în lupta împotriva inflaţiei. Căile pot fi găsite fie prin a reduce
excesul de cerere tensionant pentru politica de preţuri, fie prin impulsionarea ofertei.
Susţinerea ofertei se poate realiza înlăturând toate cauzele care conduc la
scăderea producţiei; găsind, astfel spus, toate mijloacele spre a înlătura inapetitul
pentru muncă, deficienţele organizatorice, sau spre a crea noi capacităţi de producţie
şi folosirea la parametrii nominali a celor existente. Punerea la timp în funcţiune a
obiectivelor de investiţie, asigurarea unor reforme economice coerente, încadrarea
eficientă în structurile comerţului internaţional etc., răspund aceluiaşi obiectiv.
O soluţie temporară poate fi aici, şi importul.
Excesul, dezechilibrant, de cerere poate fi temperat prin:
• «amânarea» cererii pe calea reducerii vânzărilor în rate;
• «îngheţarea» salariilor;
• încurajarea economisirii prin dobânzi mari la depuneri şi asigurarea unui climat
de stabilitate economică şi politică;
• creşterea impozitelor şi taxelor directe care «subţiază» veniturile;
• reducerea cheltuielilor publice;
• ofertarea unor bunuri de folosinţă îndelungată sau de lux care absorb veniturile
populaţiei;
• reducerea creditelor acordate firmelor;
• creşterea ratei dobânzii.
Semnificaţia acestor măsuri trebuie stabilită şi înţeleasă în contextul cererii
efective globale, atât publice cât şi private.
2. Măsurile contra inflaţiei prin costuri vizează acele căi care pot contribui la
reducerea dimensiunii costurilor ca parte componentă de substanţă a preţurilor.
Reţinem ca semnificative:
• găsirea de înlocuitori la energia şi materiile prime scumpe;
• o politica de salarizare fondată numai pe criterii economice;
• distribuţia raţională a venitului naţional pe categorii şi grupuri
socio-profesionale;
• o politică de plusprodus rezonabilă care să încadreze câştigurile agenţilor
economici ca şi veniturile statului în limite acceptabile şi profitabile pentru ei, dar
suportabile şi de către societate;
• blocarea preţurilor;
• etc.
3. Măsuri de factură monetară şi financiară
Cele mai multe păreri autorizate converg spre ideea că inflaţia este un fenomen
predominant monetar. Aşa se explică faptul că şi măsurile care vin dintr-o astfel de
direcţie sunt mai numeroase şi mai bogat argumentate. Şi aici, ca şi în cazul celorlalte
tipuri de măsuri, terapeutica nu se soldează cu efecte imediate ci doar într-o
perspectivă mai mult sau mai puţin îndepărtată. Citând o autoritate în materie,
profesorul Milton Friedman, şi referindu-se la acest fapt, economiştii Alexandru
Taşnadi şi Claudiu Doltu reţin, sugestiv, că "inflaţia este ca alcoolismul. Când te apuci
de băutură sau de tipărit prea mulţi bani, mai întâi se manifestă efectele pozitive, în
timp ce efectele negative apar mai târziu. De aceea, în ambele cazuri, există tentaţia
de a exagera. Cu vindecarea însă, lucrurile stau pe dos. Când te opreşti din băut sau
din tipărit mai mulţi bani, efectele negative apar primele. Şi, abia apoi, cele pozitive.
De aceea e atât de greu să suporţi tratamentul"11.
Dur sau nu, tratamentul monetar a făcut şi face parte din arsenalul de luptă
împotriva inflaţiei. Dintre măsurile care fac, de obicei, obiectul politicilor
guvernamentale antiinflaţioniste reţinem:
a) Deflaţia, prin care statul urmăreşte blocarea sau temperarea creşterii preţurilor,
precum şi majorarea puterii de cumpărare a monedei prin diminuarea cantităţii de
monedă în circulaţie.
Formele pe care le îmbracă deflaţia sunt:
a1) Monetară, care constă în restrângerea masei monetare în circulaţie, proces
care se desfăşoară prin anularea mijloacelor de plată sau convertirea acestora într-un
anumit raport, de exemplu: 20 la 1 (reformă monetară - n.n.);
a2) Financiară, care constă în achitarea datoriei statului la banca centrală sau
adoptarea de politici prin excedente bugetare, obţinute prin micşorarea cheltuielilor
publice si, respectiv, majorarea impozitelor;
a3) De credit, care constă în ridicarea nivelului dobânzilor sau în diminuarea
acordării creditelor bancare"12.
Deşi socotită o măsură radicală, deflaţia este însoţită adesea şi de o reducere a
activităţii economice. Lipsa de lichidităţi, care frânează circulaţia mărfurilor, creată în
mod brusc, neconfirmarea anticipaţiilor inflaţioniste cu privire la evoluţia preţurilor
ale agenţilor economici care şi-au construit planurile de ofertă din această perspectivă,
nu sunt decât două aspecte ce conduc la efecte contradictorii ale deflaţiei.
11 Alexandru Ta¿nadi, Claudiu Doltu, Monetarismul, Editura Economica, Bucure¿ti, 1996, p.80-81.
12 Eugeniu Vasilescu, op.cit., p. 138.
b) Revalorizarea este măsura prin care statul urmăreşte reîntoarcerea monedei

naţionale la cursul iniţial avut, mai mare. Se constituie într-o măsură antiinflaţionistă
în măsura în care restabileşte încrederea în monedă. Are şi efecte negative prin aceea
că scumpeşte exporturile şi, de aici, reducerea posibilităţii procurării de valută cu
consecinţe negative asupra importurilor.
c) Devalorizarea înseamnă adaptarea legală a cursului oficial al monedei
naţionale, mai mare, la cel al pieţii, mai mic. Are ca element pozitiv faptul că
ieftineşte exportul. De asemenea, conduce la o reaşezare a preţurilor pe baza unor
criterii care rezultă din adevăratele raporturi valorice indicate de realitatea practică.
Devalorizarea poate însă semăna şi neîncredere în monedă, atunci când nu este
corelată cu măsuri de creştere a producţiei, asigurarea echilibrului bugetar, control
riguros al emisiunilor monetare şi al acoperirii lor temeinice.
d) Manevrarea taxei scontului sau, direct, a ratei dobânzii. Ca formă de
existenţă a dobânzii, scontul poate fi folosit ca instrument în lupta împotriva inflaţiei.
Se pleacă de la premisa că prin credit se alimentează în mare măsură canalele
circulaţiei monetare. «Ştrangularea» acestei căi de acces nu e posibilă decât prin
scumpirea împrumutului. Cum preţul împrumutului, în ultimă instanţă, nu este altul
decât rata scontului sau cea a dobânzii, normal că se va proceda la ridicarea nivelului
acestora.
e) Reducerea impozitelor şi taxelor indirecte. Începând cu anii '80 măsura a
făcut, prin coroborare cu ridicarea ratei dobânzii şi o emisiune monetară moderată în
raport şi în aceeaşi cadenţă cu ritmul creşterii economice, obiectul unei politici
economice oficiale cunoscută sub numele de politica sau doctrina ofertei. Promotorii
acesteia şi în special A. Laffer pun accentul pe stimularea producţiei, a ofertei. În
deplin acord cu Legea Say, ei socotesc, întemeiat, că cererea este uşor de creat în
condiţiile în care emisiunea monetară este un monopol al statului; banii, indiferent de
formă, odată ajunşi în economie, înseamnă, cerere potenţială. Mai dificil, mai greu
realizabilă este producţia, oferta. Or, un mijloc de a o stimula înseamnă, în această
viziune, reducerea fiscalităţii. În afară de faptul că impozitele şi taxele indirecte mari
devin componente ale unor preţuri, în mod logic mari, ele sufocă viaţa întreprinderii.
Partizanii doctrinei ofertei au demonstrat că tocmai prin decorsetarea firmei de povara
unei fiscalităţi ridicate statul are şansa să încaseze mai mult din această sursă; se are în
vedere o rată mică a impunerii aplicabilă unei mase impozabile tot mai mari, urmare
şi ea a unei cifre de afaceri în creştere.
f) Indexarea preţurilor, stabilirea unui raport de interdependenţă cu cel al
veniturilor si al puterii de cumpărare. Se mizează aici, în deosebi, pe efectul de
stabilitate pe care o astfel de măsură îl poate produce asupra climatului economic şi
social.
g) Reducerea deficitelor bugetare
Aria măsurilor antiinflaţie nu este epuizată prin prezentarea celor de mai sus. În
funcţie de loc şi timp, de natura inflaţiei şi mai ales de amplitudinea fenomenului,
fiecare stat îşi construieşte strategia care i se potriveşte cel mai bine. Chiar dacă unele
măsuri fac corp comun în aproape toate politicile guvernamentale, este important de
reţinut că politica antiinflaţie ca şi cea antişomaj, cu care de obicei este corelată,
capătă nuanţe specifice, în funcţie de perimetrul căreia i se circumscrie. La fel face şi
România. Confruntată cu o inflaţie dură ea îşi caută soluţiile care să răspundă cel mai
bine specificului ei economic.
16. POLITICI MACROECONOMICE
16.2. Politica economică: concept, conţinut, tipologie
16.2.1. Conceptul de politică economică şi conţinutul său
Politica economică reprezintă ansamblul deciziilor puterilor publice adoptate în

vederea orientării activităţii economice într-un sens considerat dezirabil de către
toţi10. O definiţie mai scurtă a dat-o Jan Tinbergen: "Politica economică constă în
reunirea unui anumit număr de mijloace pentru a atinge anumite scopuri"11.
Pentru a-i fixa mai clar frontierele, este necesară delimitarea politicii economice
de planificarea imperativă şi de economia publică. Xavier Greffe subliniază12 că
politica economică nu se substituie deciziilor private aşa cum tinde s-o facă
planificarea, ci caută să le orienteze ex ante oferindu-le un sistem de informare, de
stimulare, evitând constrângerea. În acelaşi timp, politica economică nu se poate
confunda cu economia publică, al cărei domeniu cuprinde activităţile întreprinse de
către stat pe propria sa răspundere. Totuşi, deciziile luate de stat în sectorul public
influenţează ansamblul activităţii economice, astfel încât R.A. Musgrave le consideră
instrumente permanente ale politicii economice.
Deci, în esenţă, politica economică constă în manipularea deliberată de către
stat a unui anumit număr de mijloace puse în aplicare - sau instrumente - pentru a
atinge anumite scopuri - sau obiective. Din această definiţie rezultă principalele
componente ale politicii economice: statul, obiectivele şi instrumentele folosite pentru
atingerea lor.
Statul, cel care pune în aplicare politica economică, este format dintr-un
ansamblu de instituţii care cuprinde puterea legislativă si executivă la nivel naţional
cât şi autorităţile descentralizate locale. Lor li se adaugă şi unele organizaţii
economice supranaţionale care pot promova uneori o politică economică autonomă.
Un exemplu în acest sens îl constituie Uniunea Europeană.
Politica economică adoptată şi promovată pe plan central diferă de cea a
organelor departamentale şi locale, atât prin perspectiva avută în vedere, cât şi prin
instrumentele folosite. Astfel, de exemplu, autoritatea centrală - guvernul - poate
influenţa situaţia conjuncturală modificând nivelul şi structura cheltuielilor publice,
asupra cărora departamentul sau o autoritate locală nu poate acţiona. Pe de altă parte,
politica economică a puterii centrale poate fi înfăptuită prin instrumente de care nu
dispun administraţiile departamentale şi locale, cum ar fi decretarea îngheţării
preţurilor în scopul frânării inflaţiei.
Obiectivele politicii economice reprezintă scopuri sau năzuinţe politice exprimate
în termeni economici, cum ar fi progresul economic şi social, securitatea naţională,
bunăstarea populaţiei sau justiţia socială. Ele se concretizează în niveluri dorite ale
unor mărimi macroeconomice, cum ar fi rata de creştere a venitului naţional, gradul
de ocupare a forţei de munca, rata inflaţiei etc. Ele se prezintă în formă numerică, dar
pot îmbrăca şi aspecte calitative.
10 Xavier Greffe, Politique économique: programmes, instruments, perspectives, 2e édition, revue et mise à
jour, Economica, Paris, 1991, p.1.
11 Jan Tinbergen, On the Theory of Political Economy, North Holland, Amsterdam, 1952, p.1, citat dupå
Xavier Greffe, op.cit., p.7.
12 Xavier Greffe, op.cit., p.2.
Obiectivele majore ale politicii economice sunt:

a) asigurarea unei creşteri echilibrate a economiei în general, apreciate prin rata
de creştere a PIB (produs intern brut);
b) controlul şomajului sau realizarea unei pieţe a forţei de muncă echilibrate,
apreciate prin rata şomajului;
c) controlul inflaţiei sau asigurarea unui nivel al preţurilor stabil, apreciat prin
indicele de creştere a preţurilor de consum;
d) realizarea echilibrului extern, adică a unei balanţe de plăţi echilibrate, apreciate
prin cota deficitului balanţei de plăţi faţa de PIB;
e) distribuirea echitabilă a veniturilor;
f) asigurarea protejării mediului înconjurător (deşi acesta ar putea fi încadrat în
primul obiectiv, care presupune, printre altele, şi apărarea mediului prin evitarea
poluării solului, apelor şi aerului).
Primele patru obiective formează ceea ce în literatura occidentală este denumit
"careul magic". Întrucât toate aceste obiective sunt greu de înfăptuit concomitent,
dovedindu-se puţin conciliabile, guvernele se văd adesea nevoite să privilegieze unul
sau altul dintre ele. În plus, înfăptuirea obiectivelor mai sus enunţate nu poate fi
delimitată cu precizie, conţinutul lor interpătrunzându-se şi uneori chiar
contrapunându-se, cum ar fi, de exemplu, asigurarea utilizării cât mai depline a
braţelor de muncă şi lupta împotriva inflaţiei. La fel, măsurile restrictive de stabilizare
a creşterii preţurilor ar putea, pe calea unei politici de restrângere a cheltuielilor, să
afecteze nu numai echilibrul pieţei forţei de muncă, ci şi realizarea creşterii
economice şi chiar a balanţei de plăţi echilibrate.
Realizarea obiectivelor are loc prin folosirea instrumentelor politicii economice,
care sunt mărimi sau structuri economice determinabile sau influenţabile direct de
către puterile publice pentru atingerea scopurilor propuse. Principalele instrumente se
referă la finanţele publice, politica monetară, cursul de schimb, controlul direct al
preţurilor, veniturilor sau altor mărimi economice, reformele de structură etc.
Spre deosebire de obiective, instrumentele folosite sunt mai puţin dezirabile prin
ele însele, putând fi însă mai uşor şi mai imediat manipulabile de către responsabilii
politicii economice.
Punerea în aplicare a unui anumit instrument într-o anumită circumstanţă
reprezintă o măsură de politică economică. Combinaţia mai multor măsuri de politică
economică, pentru realizarea unuia sau mai multor obiective reprezintă o strategie de
politică economică, a cărei aplicare se întinde de regulă pe un anumit interval de
timp. De aceea se vorbeşte adesea despre strategia unui guvern sau a altuia.
Înţelegerea conţinutului politicilor economice nu poate fi realizată fără
cunoaşterea constrângerilor sau restricţiilor de ordin politic, social, militar etc. Mai
acute sunt însă cele legate mai direct de economie, cum ar fi: constrângerile
geografice şi naturale, demografice, instabilitatea pieţelor mondiale a produselor de
bază sau o serie de constrângeri constituţionale. Nu pot fi neglijate nici constrângerile
internaţionale. De aceea libertatea de iniţiativă a responsabililor politicii economice
este de multe ori restrânsă.
Politica economică apare astfel ca o opţiune economică realizată între obiective şi
instrumente complementare sau concurente de către un agent macroeconomic deosebit
- statul. Acţiunile acestuia nu vor avea însă eficacitatea necesară dacă nu vor fi
suficient de maleabile şi nu se vor desfăşura într-un cadru economic dominat de
comportamente descentralizate adecvate, capabile să reacţioneze la informaţiile şi
deciziile puterii publice. Pornind în ultimă instanţă de la problemele cetăţenilor şi
adresându-se nevoilor lor, fiind concepută şi pusă în aplicare de factori politici şi
tehnocraţi care au şi ei interese proprii, logica politicii economice nu poate fi pur

economică. Nu pot fi neglijate aspectele generate de ciclul electoral, în care
problemele economice se interpătrund cu cele politice. Nici dificultăţile legate de
reacţia pieţei la deciziile de politică economică. În acest sens, Paul Samuelson si
Willian Nordhaus tratează teorema ineficienţei politicii13 , bazându-se pe critica
făcută de Robert Lucas regulilor monetariste prin prisma teoriei expectativelor
raţionale. Potrivit acesteia, oamenii, anticipând efectele modificării politicii
economice, îşi pot schimba comportamentul care a fost luat în considerare la
adoptarea deciziei politice, anulând astfel efectele aşteptate de către decidenţi.
Rezultă deci că problematica politicii economice este deosebit de complexă, atât
în conceperea cât şi în executarea ei.
16.2.2. Tipologia politicilor economice
În literatura consacrată acestui domeniu există mai multe clasificări ale politicilor
economice, după diverse criterii14. Astfel, în funcţie de orientarea doctrinară, s-a
încercat o delimitare a politicilor economice liberale de cele intervenţioniste; sau
clasificarea în funcţie de orizontul de timp al obiectivelor, în politici conjuncturale şi
politici structurale, primele considerate pe termen scurt, axate în special pe
influenţarea cererii, iar celelalte pe termen lung, acţionând îndeosebi asupra ofertei. O
asemenea delimitare însă ajunge la includerea în prima categorie a unor politici cum
ar fi cea monetară sau bugetară, iar în a doua categorie a unora ca politica industrială
sau cea agricolă. Or este cunoscut faptul că atât politica monetară cât şi cea bugetară
au efecte şi asupra structurilor economiei. S-ar mai putea face o clasificare, în politici
globale şi politici sectoriale, dar şi aceasta este criticabilă, deoarece politicile globale,
cum ar fi politica monetară poate fi folosită şi pentru influenţarea unor sectoare ale
economiei, în timp ce politici sectoriale, cum ar fi politica industrială sau politica
agricolă, au şi influenţe asupra ansamblului economiei.
O clasificare mai cuprinzătoare, în funcţie de obiectivele urmărite, grupează
politicile economice în trei mari categorii15:
A. Politici de salvgardare, care cuprind:

• Politici de orientare a natalităţii (sau politici demografice) şi de control al
migraţiilor internaţionale;
• Politici de aprovizionare, în care sunt incluse:
a) Politicile agricole;
b) Politicile energetice;
c) Politicile de aprovizionare cu materii prime industriale.
• Politicile mediului înconjurător.
B. Politici de creştere economică, grupate, la rândul lor, în trei categorii:

B. • Politici de incitare şi adaptare la progresul economic, din care fac
parte:
a) Politicile de concurenţă;
b) Politicile industriale;
13 Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus,op.cit., Fifteenth Edition, 1995, p.614.

14 Academia de Studii Economice, Catedra de Economie Politicå, Economia politicå, Editura Economicå,
Bucure¿ti, 1995, p.314-315.
15 Jacques et Colette Nême, Politiques économiques comparées, 2e édition mise à jour, Paris, 1989, p.37.
c) Politicile de cercetare - dezvoltare;

d) Politicile de folosire a forţei de muncă.
B. • Politici ale echilibrului teritorial, din care fac parte:
a)Politicile regionale;
b) Politicile transporturilor.
B. • Politici ale realizării consensului social, care exprimă de fapt aspectul
economic al politicilor sociale, cuprinzând:
a) Politicile educaţiei;
b) Politicile de protecţie şi de transferuri sociale;
c) Politicile care vizează participarea salariaţilor sub forma participării
financiare, la rezultatele financiare sau la capital, şi sub forma participării la
gestiunea întreprinderii.
C. Politicile de reglare conjuncturală, din care fac parte:

• Politicile monetare;
• Politicile bugetare;
• Politicile preţurilor;
• Politicile veniturilor.
Din simpla prezentare enumerativă a acestor forme ale politicilor economice

rezultă arsenalul de care dispun puterile publice pentru a influenţa cursul vieţii
economice. Viaţa economică este însă cu mult mai complexă, desfăşurându-se prin
acţiunea a mii, sute de mii şi chiar milioane de subiecţi, cărora nu trebuie să li se
îngrădească libera iniţiativă. Alegerea şi aplicarea diferitelor măsuri de politică
economică trebuie realizate cu discernământ şi prudenţă, avându-se în vedere
interferenţele politicilor şi dificultatea cuantificării impactului lor. Nu există
"reţete" universal valabile de politică economică şi nici nu este recomandabilă
transpunerea unor experienţe dintr-o ţară în alta sau dintr-o etapă în alta. Realităţile
lumii contemporane oferă suficiente exemple de succes sau eşec, iar experienţa a scos
în evidenţă o serie de învăţăminte: politica monetară, de exemplu, pare mai eficace
pentru temperarea decât pentru relansarea activităţii, în timp ce politica bugetară pare
a avea efecte mai vizibile în reanimare decât în calmare. Eficacitatea uneia nu poate
fi realizată în afara coordonării cu aplicarea celeilalte. În contextul actualei tendinţe de
globalizare a economiei, au crescut interdependenţele dintre state, astfel că politicile
economice interferează între ele nu numai pe plan naţional, ci şi internaţional. În plus,
dinamismul vieţii economice determină un proces continuu de metamorfozare a
politicilor. Un exemplu al ultimelor aproape două decenii îl constituie
dereglementarea, demarată la sfârşitul anilor '70 în SUA şi Canada, adoptată apoi de
Anglia şi extinsă în continuare la întreaga lume occidentală, după ce fusese dominată
de politicile dirijiste, intervenţioniste, iar planificarea generase atâtea iluzii.
Instrumentele tradiţionale ale politicii economice sunt componentele bugetare,
cantitatea de moneda, cursul de schimb şi normele de fixare a preţurilor şi salariilor,
concretizate în politica preţurilor şi politica veniturilor. Pentru coordonarea şi
corelarea acestora un rol important îl are programarea economică.
Colecţia FIBAS este o iniţiativă comună a Şcolii Academice de Studii Postuniversitare „Finanţe-Bănci-Asigurări” şi a
Editurii Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, lansată în anul 2005. Obiectivul major al acestei colecţii este de a
contribui la formarea noului tip de profesionist în domeniul financiar-bancar şi respectiv în domeniul administraţiei
publice, care să dispună de cunoştinţe şi capacităţi sporite în sfera ştiinţelor economice şi administrative.
În colecţia FIBAS au apărut:
Ştefura, Gabriel, Díez, Salvador Parrado,

Bugete publice şi fiscalitate Sisteme administrative comparate, traducere de
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Corodeanu D, Chirleşan D.
Iaşi, 2005 Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi,
ISBN 973-703-084-2 2006
ISBN 973-703-091-5
476 pagini 310 pagini
Ştefura, Gabriel (coord.),

România şi problemele integrării europene,
România şi problemele integrării europene,
vol. II, Administraţie publică
vol I, Finanţe. Monedă. Bănci
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”
2006
Iaşi, 2005
ISBN (10) 973-703-087-7
ISBN (general) 973-703-087-7
ISBN (volum II) 973-703-089-3
ISBN (volum I) 973-703-088-5
ISBN(13) 978-973-703-089-4
322 pagini
213 pagini
Cocriş, Vasile; Chirleşan Dan,

Chirleşan, Dan,
Tehnica operatiunilor bancare. Repere teoretice şi
Gestiunea proiectelor
studiu monografic
Iaşi, 2006
2006
ISBN (10) 973-703-169-5
ISBN (10) 973-703-186-5
ISBN(13) 978-973-703-169-3
ISBN(13) 978-973-703-186-0
372 pagini
400 pagini

Chirleşan, Dan,
România şi problemele integrării europene, vol. III
Administraţie publică. Sisteme
2007
Iaşi, 2006
ISBN (general) 973-703-087-7
ISBN (10) 973-703-187-3
ISBN (13, volum III) 978-973-703-185-3,
ISBN(13) 978-973-703-187-7
ISBN 973-703-185-7
341 pagini
315 pagini
Turliuc, Vasile; Cocriş, Vasile;

Ştefura Gabriel,
Stoica, Ovidiu; Boariu, Angela;
Bugete publice şi fiscalitate
Dornescu, Valeriu; Chirleşan, Dan,
Ediţia a II-a revizuită şi adăugită
Monedă şi Credit
2007
Iaşi, 2007
ISBN 978-973-703-220-1
ISBN 978-973-703-219-5
376 pagini
356 pagini
Întocmit de Dan Chirleşan (danch@uaic.ro)

Chirleşan, Dan,
Metodele acţiunii bancare & gestiunea Chirleşan, Dan,
finanţelor publice, Metodele acţiunii bancare & gestiunea finanţelor
vol. I Suportul doctrinar publice,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” vol. II Politicile financiar-monetare
Iaşi Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi
ISBN(general) 978-973-703-221 ISBN(general) 978-973-703-221
ISBN 978-973-703-222-5 ISBN 978-973-703-223-2
Cocriş, Vasile; Chirleşan, Dan,

Cocriş, Vasile; Chirleşan Dan,
Management bancar şi analiza de risc în
Economie bancară. Repere teoretice şi studiu
activitatea bancară . Teorie şi cazuri
monografic
practice
2007
Iaşi, 2007
ISBN 978-973-703-267-6
ISBN 978-973-703-227-6
440 pagini
346 pagini
Onofrei, Mihaela,
Ştefura, Gabriel,
Administraţie Publică. Fundamente ştiinţifice şi
Proces bugetar public
bune practici
Iaşi, 2007
2007
ISBN 978-973-703-284-3
ISBN 978-973-703-274-4
205 pagini
238 pagini
Boariu, Angela; Zugravu, Bogdan,

Voinea, M. Gheorghe, Relaţii valutar-financiare internaţionale. Aplicaţii
Relaţii valutar-financiare internaţionale practice şi probleme
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi,
Iaşi, 2007 2007
ISBN 978-973-703-257-7 ISBN 978-973-703-271-3
286 pagini
233 pagini
Chirleşan, Dan,
Díez, Salvador Parrado,
Administraţie publică.Sisteme
Ghid pentru elaborarea planurilor de creştere a
Ediţia a II-a revizuită şi adăugită
calităţii în administraţia publică, traducere de
Corodeanu D, Chirleşan D.
Iaşi, 2007
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi
ISBN 978-973-703-290-4
ISBN 978-973-703-224-9
600 pagini
Chirleşan, Dan, (coord.)

Guvernarea în noile ţări membre ale UE,
Mihăiescu, V. Sorin,
reguli sau strategii.
Control financiar - bancar
Conferinţa internaţională FIBAS, mai 2007
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi
ISBN 978-973-703-269-0
Iaşi
288 pagini
ISBN 978-973-703-228-7
350 pagini

În curs de apariţie în colecţia FIBAS:
1. Dornescu Valeriu, Euro şi integrarea europeană monetară
2. Jaba, Elisabeta, Statistică pentru afaceri
3. Turliuc, Vasile; Cocriş, Vasile; Stoica, Ovidiu; Boariu, Angela; Dornescu, Valeriu; Chirleşan, Dan, Monedă şi
Credit. Teorie şi aplicaţii. Ediţia a II-a revizuită şi adăugită
4. Ştefura, Gabriel (coord.), Universitatea europeană în contextul globalizării
5. Díez, Salvador Parrado, Chirleşan, Dan; Corodeanu, Daniela, Reforma sectorului public în ţările UE
6. Işan, Vasile; Popescu, Ada, Istoria procesului de construcţie europeană
7. Ştefura, Gabriel; Tofan, Mihaela, Armonizare legislativă şi drept european comunitar
8. Bucătaru, Dumitru, Management financiar. Decizii financiare de firmă
9. Prutianu, Ştefan, Comunicare şi negociere în afaceri
10. Cocriş, Vasile; Chirleşan Dan, Sisteme Bancare Vest-Europene
11. Prisacariu, Maria, Strategii de plasamen
12. Lungu, Nicolae, Sisteme moderne de asigurări
13. Prisacariu, Maria, Strategii de plasament pe pieţele financiare
14. Georgescu, Mircea, Birotică
15. Airinei, Dinu, Modernizarea sistemului informational in institutiile publice
16. Georgescu, Iulia, Contabilitate publică
17. Iaţco, Constantin, Control financiar, expertiza si audit in institutiile publice
18. Dornescu Valeriu, Finanţarea investiţiilor
19. Jesús Huerta De Soto, Monedă, credit bancar şi cicluri economice (traducere)
Şcoala Academică de Studii Postuniversitare Finanţe – Bănci – Asigurări (FIBAS), face parte din cadrul
şcolilor masterale care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor a
Universităţii Alexandru Ioan Cuza Iaşi.
Creată în anul 2000 cu sprijinul financiar al Băncii Mondiale şi al Guvernului României prin intermediul
granturilor 211 şi 235, Şcoala FIBAS oferă trei direcţii de specializare, de tip master, absolvenţilor licenţiaţi de
studii superioare şi anume: Gestiune Financiar Bancară (GFB), Finanţe şi Administraţie Publică
Europeană (FAPE) şi Gestiune Financiară şi Audit în Instituţiile Publice (GFAIP).
Prima specializare de Master, Gestiune Financiar Bancară, pregăteşte noi funcţionari bancari cu o înaltă
calificare, adresându-se în acelaşi timp şi angajaţilor existenţi din domeniul financiar-bancar, familiarizându-i pe
aceştia cu noile tehnologii şi procedee utilizate în domeniul financiar-bancar.
Cea de-a doua specializare de Master, Finanţe şi Administraţie Publică Europeană, pune accentul pe
formarea de noi funcţionari publici, conform normelor impuse de Uniunea Europeană, precum şi pe pregătirea
şi familiarizarea funcţionarilor publici existenţi cu sistemul de administraţie publică europeană.
Cea de-a treia specializare de Master, Gestiune Financiară şi Audit în Instituţiile Publice, oferă
posibilitatea de formare a tinerilor specialişti în domeniul auditului şi a gestiunii financiare pentru instituţiile
publice. De asemenea, ea oferă auditorilor şi lucrătorilor din administraţia publică suportul teoretic şi practic
pentru familiarizarea lor cu noile procedee de auditare şi gestiune a instituţiilor publice. Specializarea reprezintă
un modul de învăţământ postuniversitar unicat la nivel naţional.
Şcoala FIBAS deţine o bază materială modernă, oferind facilităţi de studiu la nivel european, precum şi un
corp profesoral dedicat activităţii pedagogice. De asemenea periodic, Şcoala organizează conferinţe pe teme
economico-financiare de actualitate, la care sunt invitaţi şi profesori de renume internaţional (atât din ţările
Uniunii Europene, cât şi din America de Sud, Australia sau Statele Unite ale Americii).

Economie

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Economie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA

„ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

- elemente de micro şi macroeconomie -

SUPORT DE CURS - FIBAS

NOTĂ: numerotarea: capitolelor, subcapitolelor, graficelor, ecuaţiilor, tabelelor este

1. INTRODUCERE ÎN STUDIUL ECONOMIEI POLITICE

1. Devenirea economiei politice ca ştiinţă

Comparativ cu ştiinţele naturii, cu matematica, fizica sau chimia, economia

construiesc, la sfârşit de secol XIX, pe acelaşi schelet teoretic şi în baza aceleiaşi

asemănătoare. Cuprinse în textura politicii economice, soluţiile capătă nuanţă, iau

2. Obiectul de studiu al economiei politice

Urmărind evoluţia procesuală a drumului parcurs întru devenirea ştiinţei

6 Redăm câteva din cele mai semnificative:

3. Metoda economiei politice

Etimologia cuvântului trimite la limba greacă unde «methodos» înseamnă cale,

3.1. De ce mai întâi consumatorul?

3.2. Abordarea cardinală a utilităţii şi echilibrul consumatorului

3.2.1. Utilitatea totală şi utilitatea marginală

Exprimarea utilităţii marginale astfel definite se poate realiza cu ajutorul

3.2.2. Evoluţia utilităţii totale şi a utilităţii marginale

În acest punct, Um este nulă,adică o

Se observă că fiecărei unităţi xi din bunul X îi corespunde o utilitate individuală

3.2.3. Alegerea optimală a consumatorului

Demonstrarea acestei condiţii se realizează printr-un raţionament similar celui folosit

3.3.2. Definiţia şi proprietăţile curbei de indiferenţă

• Mulţimea combinaţiilor a două bunuri, X şi Y, care asigură consumatorului

• Pentru un acelaşi individ pot exista o infinitate de curbe de indiferenţă, fiecare

3.3.3. Rata marginală de substituire (RMS)

3.3.5. Echilibrul consumatorului

bunuri. Deci V, Px şi Py sunt variabile exogene, care se impun individului în

Aceasta înseamnă că în punctul E panta curbei de indiferenţă (dY/dX) şi cea a dreptei

3.3.5.3. Efectul variaţiilor de preţ

modifică şi puterea de cumpărare a venitului nominal rămas nemodificat, adică

Se observă deci că reducerea preţului unuia dintre bunuri, în condiţiile menţinerii

Apar însă şi aici două cazuri:

d) Px şi Py variază în proporţii şi sensuri diferite. Fără a mai aprofunda analiza, să

Studierea comportamentului consumatorului prin intermediul abordării ordinale a

4.1. Cererea şi preţurile

Relaţia dintre cantitatea cerută de un consumator dintr-un anumit bun şi nivelul

4.1.1. Funcţia de cerere

X = 10 − Px + 2Py − 2P + 0,2V (4.5.)

4.1.2. Efectul de substituţie (efectul de preţ pur) şi efectul

* Se determină foarte simplu:

Pentru determinarea efectului de substituţie, pornind de la definiţia acestuia, trebuie să

bunului X, în condiţiile menţinerii neschimbate a venitului monetar şi preţului bunului

4.1.3. Paradoxul lui Giffen

** 7,o7 se determină citind pe scara abscisei.

4.1.4. De la cererea individuală la cererea pieţei

Tebelul nr.4.1. - Formarea cererii totale a pieţei

Preţul Cererea Cererea Cererea

4.1.5. Elasticitatea cererii faţă de preţ

4.1.5.1. Elasticitatea cererii unui bun faţă de propriul lui preţ

În felul acesta am ales o porţiune sau un "arc" al curbei. Pentru a determina

b) Dacă EPx=1, cererea este de elasticitate unitară, adică, la o modificare a

Curba cererii de elastic Curba cererii perfect Curba cererii perfect

Fig. 4.7. Curbe ale cererii cu elasticitate constantă

Calcularea elasticităţii "arc" are avantajul că se poate realiza foarte simplu.

Elasticitatea-preţ încrucişată exprimă, deci, gradul de sensibilitate a consumului

4.2. Cererea şi venitul

A doua "lege" de evoluţie a cererii sau consumului unui bun evidenţiază

4.2.1. Funcţia de cerere în raport de venit

4.2.1.2. "Legile lui Engel"

În funcţie de intensitatea efectului venitului asupra consumului, variaţia venitului

4.2.2. Elasticitatea venit a cererii