Sunteți pe pagina 1din 328

Coordonatori:

Constantin Enache, Constantin Mecu

ECONOMIE POLITICĂ

I
Ediţia a V-a

Universitatea SPIRU HARET


Autori:

• Prof. univ. dr. Coralia Angelescu (cap. 5)


• Prof. univ. dr. Constantin Enache (cap. 1, 3, 6, 19, 20 şi paragr. 5 cap.14)
• Prof. univ. dr. Constantin Mecu (cap. 23, 24, 25)
• Prof. univ. dr. Dumitru Pugna (cap. 1, 2, 14, 15)
• Prof. univ. dr. Ileana Stănescu (cap. 9)
• Conf. univ. dr. Dorel Ailenei (cap. 4)
• Conf. univ. dr. Emil Dinga (cap. 17, 21)
• Conf. univ. dr. Nedelea Părăluţă (cap. 8, 18)
• Conf. univ. dr. Dănilă Rădulea (cap. 13)
• Conf. univ. dr. Constantin Sârbu (cap. 7, 11, 12, 16)
• Lector univ. dr. Victoria Pugna (cap. 10)
• Lector univ. dr. Cristina Barna (colaborare la cap. 17,21)
• Lector univ. drd. Cristian Uţă (cap. 22)

Secretar tehnic:

• Lector univ. drd. Raluca Neacşu

Universitatea SPIRU HARET


UNIVERSITATEA SPIRU HARET
CATEDRA DE ECONOMIE POLITICĂ

ECONOMIE POLITICĂ
I
Ediţia a V-a
Coordonatori:
Constantin ENACHE, Constantin MECU

• Introducere în studiul economiei


• Microeconomie
• Tipuri de pieţe şi formarea
veniturilor fundamentale

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE


Bucureşti, 2007

Universitatea SPIRU HARET


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Economie politică / Constantin Enache, Constantin Mecu (coord.).
Ed. a V-a, Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007
2 vol.
ISBN 978-973-725-767-3 – general
978-973-725-768-0 – Vol. 1
Bibliogr.
I. Enache, Constantin (coord.)
II. Mecu, Constantin (coord.)

33(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007

Redactor: Constantin FLOREA


Tehnoredactor: Florentina STEMATE
Vasilichia IONESCU
Coperta: Marinela BĂLAN
Bun de tipar: 03.04.2007; Coli tipar: 20,75
Format: 16/61x86

Editura Fundaţiei România de Mâine


Bulevardul Timişoara, Nr. 58, Bucureşti, Sector 6
Tel./Fax.: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro
E-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

Universitatea SPIRU HARET


CUPRINS

Cuvânt-înainte ……………………………………………………….. 9

Secţiunea I
INTRODUCERE ÎN STUDIUL ECONOMIEI

Capitolul 1
ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ. OBIECTUL
DE STUDIU AL ECONOMIEI POLITICE. METODĂ
ÎN ŞTIINŢA ECONOMICĂ
1.1. Nevoile umane şi resursele economice. Raritatea şi alegerea …... 13
1.2. Activitatea economică şi structurile ei …………………………... 20
1.3. Formarea şi dezvoltarea ştiinţei economice. Obiectul de studiu
al Economiei Politice …………………………………………… 23
1.4. Metodă în ştiinţa economică …………………………………….. 30

Capitolul 2
ECONOMIA DE PIAŢĂ: CARACTERIZARE GENERALĂ.
AGENŢII ECONOMICI
2.1. Aspecte introductive ……………………………………………. 36
2.2. Caracterizarea economiei de schimb …………………………… 38
2.3. Banii şi rolul lor în economia contemporană …………………… 42
2.3.1. Definirea banilor ………………………………………….. 42
2.3.2. Funcţiile banilor …………………………………………. 44
2.4. Economia de piaţă contemporană; caracteristici şi tipuri
ale acesteia ………………………………………………………. 48
2.5. Agenţii economici ……………………………………………….. 53
2.5.1. Fluxurile activităţii economice …………………………… 54

Universitatea SPIRU HARET


Secţiunea a II-a
MICROECONOMIE

Capitolul 3
PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA
3.1. Piaţa şi rolul ei. Tipuri de piaţă. Interdependenţa pieţelor ………. 61
3.2. Cererea. Legea cererii. Elasticitatea cererii. Cererea atipică ……. 64
3.3. Oferta. Legea ofertei. Elasticitatea ofertei ………………………. 73
3.4. Echilibrul pieţei. Efectul variaţiilor ofertei şi cererii ……………. 77

Capitolul 4
COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI
4.1. Conceptul de bun şi clasificarea bunurilor ……………………… 84
4.2. Utilitatea bunurilor ………………………………………………. 86
4.3. Optimul consumatorului. Curba de indiferenţă …………………. 91

Capitolul 5
COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORULUI.
COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE
5.1. Întreprinderea ……………………………………………………. 100
5.2. Combinarea factorilor de producţie ……………………………... 104
5.2.1. Factorii de producţie ……………………………………… 104
5.2.2. Combinarea factorilor de producţie ………………………. 109
5.2.3. Funcţia de producţie ……………………………………… 111
5.3. Analiza pe termen scurt. Legea randamentelor neproporţionale ... 112
5.4. Analiza pe termen lung. Economii şi dezeconomii de scară ……. 117
5.4.1. Substituirea factorilor de producţie ………………………. 117
5.4.2. Economii şi dezeconomii de scară ……………………….. 120
5.5. Randamentul, productivitatea folosirii factorilor de producţie …. 122
5.5.1. Definirea şi măsurarea productivităţii ……………………. 123
5.5.2. Productivitatea muncii …………………………………… 126
5.5.3. Randamentul capitalului …………………………………. 129
5.5.4. Creşterea productivităţii …………………………………. 131

Capitolul 6
COSTUL DE PRODUCŢIE
6.1. Conţinutul costului. Delimitări conceptuale …………………….. 138
6.2. Mărimea şi tipologia costului …………………………………… 141
6.3. Relaţia dintre costul mediu şi costul marginal ………………….. 148
6.4. Minimizarea costului. Relaţia dintre cost şi productivitate ……. 151

Universitatea SPIRU HARET


6.5. Comportamentul producătorului şi reducerea costului. Echilibrul
producătorului …………………………………………………… 154
6.6. Constrângerea de buget a producătorului. Problema
randamentelor „de scară” ……………………………………….. 158

Secţiunea a III-a
TIPURI DE PIEŢE ŞI FORMAREA VENITURILOR
FUNDAMENTALE

Capitolul 7
CONCURENŢA ŞI FORMAREA PREŢURILOR
7.1. Concurenţa: conţinut, forme, funcţii …………………………….. 167
7.2. Formarea preţurilor pe diverse tipuri de pieţe …………………... 171
7.2.1. Piaţa cu concurenţă perfectă şi preţurile …………………. 171
7.2.2. Piaţa cu concurenţă imperfectă şi preţurile ………………. 182
7.3. Intervenţia statului în domeniul preţurilor……………………….. 197

Capitolul 8
PIAŢA MUNCII ŞI SALARIUL
8.1. Piaţa muncii: conţinut, caracterizare …………………………….. 202
8.2. Cererea şi oferta de muncă ……………………………………… 204
8.3. Echilibrul şi structuri ale pieţei muncii ………………………….. 211
8.4. Salariul …………………………………………………………... 215
8.5. Mărimea salariului ………………………………………………. 218
8.6. Formele salariului ……………………………………………….. 221
8.7. Forme de salarizare ……………………………………………… 223

Capitolul 9
PROFITUL ŞI RENTA
9.1. Definire. Mărimea şi dinamica profitului ……………………….. 227
9.2. Renta …………………………………………………………….. 234
9.3. Preţul pământului ………………………………………………... 241

Capitolul 10
PIAŢA MONETARĂ. DOBÂNDA
10.1. Moneda. Masa monetară şi agregatele monetare ………………. 245
10.2. Piaţa monetară. Cererea şi oferta de monedă …………………... 249
10.3. Teorii referitoare la valoarea banilor şi la cantitatea de monedă
în circulaţie ……………………………………………………. 252
10.4. Băncile. Sistemul bancar contemporan ………………………… 255

Universitatea SPIRU HARET


10.5. Dobânda. Echilibrul pieţei monetare …………………………... 258
10.6. Politici monetare: obiective şi instrumente …………………… 262

Capitolul 11
PIAŢA CAPITALULUI
11.1. Scurtă introducere ……………………………………………… 266
11.2. Titlurile de valoare ……………………………………………... 267
11.3. Piaţa capitalului ………………………………………………... 270
11.3.1. Piaţa primară a capitalului …………………………….. 271
11.3.1.1. Cererea de titluri de valoare (acţiuni şi
obligaţiuni) ………………………………….. 273
11.3.1.2. Oferta de titluri de valoare ………………….. 281
11.3.2. Piaţa secundară a capitalului …………………………... 282

Capitolul 12
PIAŢA VALUTARĂ
12.1. Conceptul de valută; clasificarea valutelor ……………………. 292
12.2. Piaţa valutară …………………………………………………... 296
12.2.1. Aspecte generale ………………………………………. 296
12.2.2. Cursul valutar şi factorii care îl influenţează …………. 298
12.2.3. Categorii de operaţiuni valutare şi operatori pe piaţa
valutară ………………………………………………… 302
12.2.4. Consecinţe ale modificării cursului valutar …………… 305
12.3. Datoria externă …………………………………………………. 307

Capitolul 13
EXTERNALITĂŢI ŞI BUNURI PUBLICE
13.1. Eşecul pieţelor: cauze şi consecinţe ……………………………. 313
13.2. Externalităţi; caracterizare, clasificare …………………………. 317
13.3. Alte situaţii de eşec al pieţei …………………………………… 322
13.4. Eşecurile pieţei şi teoria bunăstării ……………………………. 324

Universitatea SPIRU HARET


CUVÂNT-ÎNAINTE

Acest manual este destinat pregătirii studenţilor de la facultăţile


economice şi de la celelalte facultăţi în care se predă Economia politică. El
poate fi folosit de toţi cei interesaţi în cunoaşterea teoriei economice, în
condiţiile economiei de piaţă.
Lucrarea este structurată în două volume. Primul volum cuprinde
secţiunile: Introducere în studiul economiei; Microeconomie; Tipuri de pieţe
şi formarea veniturilor fundamentale. Al doilea volum cuprinde secţiunile:
Macroeconomie; Mondoeconomie.
Faţă de manualul elaborat de Catedra de Economie politică a
Universităţii Spiru Haret şi pus la dispoziţia studenţilor în anii precedenţi,
actuala ediţie a manualului a beneficiat de acumulările ştiinţei şi practicii
economiei de piaţă din ultimii ani, de perfecţionările metodologice realizate
de Catedra noastră şi de alte catedre.
Preocupat de asigurarea unui conţinut teoretico-ştiinţific corespunzător,
colectivul de autori a folosit o bogată literatură de specialitate, date statistice
însoţite de reprezentări grafice, prin care să se ilustreze fenomene şi procese
economice. În scopul înţelegerii activităţii economice, a naturii intime a
proceselor în care sunt implicaţi agenţii economici, s-a avut în vedere analiza
cantitativă şi calitativă a faptelor, a vieţii economice reale.
Prin structura manualului, dorim să asigurăm un cadru accesibil şi
cuprinzător al problemelor economice, teoretice şi practice. Astfel, la
început, se abordează elemente introductive de teorie economică, apoi se
analizează probleme de conţinut ce ţin de structura spaţiului economic:
microeconomie, macroeconomie şi mondoeconomie. În această ultimă
secţiune, sunt abordate relativ amplu procesele globalizării economiei
mondiale, ale integrării economice europene, la care participă direct şi
România. Am urmărit ca trecerea de la o secţiune la alta, iar în cadrul
acestora, de la un capitol la altul, să reprezinte, în acelaşi timp, completarea
lor în exprimarea tabloului global al sistemului de cunoştinţe economice. Am
fost preocupaţi de reflectarea realităţilor din ţara noastră, aflată în tranziţie
la economia de piaţă.

Universitatea SPIRU HARET


Menţionăm, în continuare, alte câteva aspecte avute în vedere la
elaborarea manualului: a) în procesul de ilustrare a tezelor teoretice, a
corelaţiilor economice, am luat în calcul atât dimensiunea pozitivă, adică
prezentarea realităţilor, aşa cum sunt ele, într-o perioadă sau alta, cât şi
dimensiunea normativă, adică aşa cum ar trebui să fie ele, în condiţiile
respective; b) scoaterea în evidenţă prin subpuncte (definire, concepte,
factori, structuri etc.) a ideilor principale, prin care se uşurează însuşirea
cunoştinţelor; c) formularea de concepte-cheie, de probleme de reflecţie,
întrebări la fiecare capitol; d) la unele teme, ca, spre exemplu, piaţa
capitalului, piaţa valutară, economie mondială, o serie de detalii sunt
necesare mai ales studenţilor de la facultăţile unde nu se predau alte
discipline economice.
Fiind, în esenţă, un manual de teorie economică generală, el este
totuşi conceput pentru a răspunde interesului cititorului său român. În acest
sens, la majoritatea temelor s-a ţinut cont de experienţa şi concluziile
rezultate din evoluţia economiei româneşti (vezi: Tipurile contemporane ale
economiei de piaţă; Fluctuaţiile activităţii economice; Şomajul; Inflaţia;
Statul şi economia; Probleme ale economiei româneşti în perioada tranziţiei la
economia de piaţă; România în economia mondială – anii ’90 ai secolului etc.).
Colectivul de autori este angajat în realizarea unor perfecţionări,
înnoiri ale conţinutului manualului de Economie politică, în ediţii ulterioare,
determinate de însăşi dinamica exigenţelor universitare.

10

Universitatea SPIRU HARET


Secţiunea I

INTRODUCERE
ÎN STUDIUL ECONOMIEI

11

Universitatea SPIRU HARET


12

Universitatea SPIRU HARET


Capitolul 1
ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ.
OBIECTUL DE STUDIU AL ECONOMIEI POLITICE.
METODĂ ÎN ŞTIINŢA ECONOMICĂ

Obiectivele temei:
• evidenţierea rolului activităţii economice în interrelaţie cu
nevoile umane în evoluţia de ansamblu a societăţii;
• prezentarea principalelor momente din istoria formării şi
dezvoltării ştiinţei economice;
• punerea în relief a obiectului de studiu al economiei politice şi
a locului acesteia în sistemul ştiinţelor economice contemporane;
• explicarea însemnătăţii cunoştinţelor economice în formarea
gândirii economice şi a comportamentului economic;
• înţelegerea rolului deosebit de important al pregătirii
economice în elaborarea politicii economice, în activitatea de
conducere a economiei.

1.1. NEVOILE UMANE ŞI RESURSELE ECONOMICE.


RARITATEA ŞI ALEGEREA

Ştiinţa economică reprezintă o componentă deosebit de impor-


tantă a sistemului de ştiinţe contemporane. Orice activitate economică
presupune calcule economice ştiinţifice, o anumită tehnică de gândire
economică, un anumit comportament în gestionarea resurselor şi în
adoptarea deciziilor, promovarea criteriului de raţionalitate etc.
Definirea ştiinţei economice şi a rolului ei în pregătirea profesională
are drept punct de plecare studierea nevoilor (trebuinţelor) şi resurselor, a
activităţii economice, a fenomenelor şi proceselor economice.
Impulsul şi motivaţia oricărei activităţi umane sunt reprezentate
de nevoi sau trebuinţe.
13

Universitatea SPIRU HARET


• Definire, clasificare
În sens economic, nevoile umane reprezintă cerinţe materiale şi
spirituale, de bunuri şi servicii, de mediu ecologic etc. ale vieţii şi
activităţii oamenilor. Satisfacerea lor înseamnă consum de bunuri şi
servicii şi asigură existenţa şi dezvoltarea purtătorilor acestor nevoi –
indivizi, grupuri sociale, naţiuni, societatea în ansamblul ei. În sens
general, este vorba de: nevoi de consum ale populaţiei (alimente,
îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă, transport, instruire, cultură etc.);
nevoi de producţie, prin a căror acoperire se asigură producerea
bunurilor şi serviciilor respective necesare oamenilor.
În clasificarea nevoilor umane1 pot fi luate în considerare
diferite criterii.
Ţinând seama de caracterul tridimensional al omului, şi anume:
fiinţă biologică, produs al societăţii şi fiinţă raţională, nevoile pot fi
grupate în:
a) nevoi naturale sau fiziologice;
b) nevoi sociale, care izvorăsc din convieţuirea oamenilor în
societate, din relaţiile dintre ei în activitatea pe care o desfăşoară, de
comunicare, nevoi resimţite de aceştia ca membri ai diferitelor socio-
grupuri;
c) nevoi raţionale, care decurg din necesitatea unui nivel ridicat
de instruire şi gândire, menit să asigure un comportament superior,
raţionalitate, eficienţă în cadrul oricărei activităţi umane.
Din punct de vedere al rolului lor în existenţa şi dezvoltarea
oamenilor, nevoile se clasifică astfel:
a) primare (fundamentale sau de bază): alimente, îmbrăcăminte,
încălţăminte, locuinţă, odihnă, sănătate etc.;
b) nevoi superioare (complexe sau elevate): cunoştinţe ştiinţi-
fice, educaţie, cultură, artă, informaţie etc., a căror satisfacere duce la
pregătirea şi perfecţionarea profesională a oamenilor, la o calitate
umană superioară, cu efecte pozitive asupra nivelului de dezvoltare a
societăţii.

1
Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999, p. 324-325; Tratat de economie contemporană, vol. 2,
Editura Politică, Bucureşti, 1987, p. 205-224.
14

Universitatea SPIRU HARET


Există şi alte criterii de clasificare a nevoilor; spre exemplu, din
punct de vedere al subiecţilor purtători, se disting: nevoi individuale,
de grup, generale ale societăţii; din punct de vedere al factorului timp,
există: nevoi zilnice sau curente, periodice, temporare, permanente,
tradiţionale etc.

• Caracteristici ale nevoilor


a) Nevoile au caracter dinamic, în sensul că, de la o perioadă la
alta a progresului societăţii, apar noi nevoi sau trebuinţe, au loc
modificări în structura şi nivelul calitativ al cerinţelor de consum; se
dezvoltă totodată mijloacele materiale de satisfacere a trebuinţelor.
Astfel, în structura trebuinţelor, de astăzi, ale oamenilor se includ, pe
lângă alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă, sănătate, şi nume-
roase alte nevoi privind transportul, comunicaţiile, comerţul, turismul,
instrucţia, educaţia, cultura, arta, protecţia mediului, informaţia, organi-
zarea socială, protecţia socială, sau nevoi de turism, de televizor, de
calculator electronic etc. Se remarcă tendinţa de creştere a ponderii servi-
ciilor sau a bunurilor „superioare”, cum sunt acestea denumite, uneori.
Totodată, nivelul de satisfacere a nevoilor trebuie să fie mereu
mai înalt; calitatea hranei, modul de hrănire, calitatea îmbrăcămintei,
gradul de confort personal, calitatea serviciilor etc. se află în dinamică
o dată cu dezvoltarea economică şi socială din fiecare ţară.
De asemenea, aceeaşi nevoie este satisfăcută, astăzi, cu alte
mijloace, cu alte instrumente: spre exemplu, nevoia de comunicare la
distanţă se poate satisface prin telefon mobil; consumul de spectacole de
muzică sau de teatru se poate satisface şi prin intermediul televiziunii;
scrierea de texte se face din ce în ce mai mult cu ajutorul calculatorului
electronic; nevoia de calcul matematic (diferite operaţiuni) se efec-
tuează, rapid şi în orice loc, cu ajutorul minicalculatorului electronic etc.
Nevoile sau trebuinţele umane trebuie privite ca sistem, adică în
interrelaţie, ţinând seama de locul şi importanţa fiecăreia, de legăturile
şi influenţele reciproce; satisfacerea corespunzătoare sau nonsatisface-
rea unora se reflectă, direct sau indirect, în calitatea şi comportamentul
factorului uman, în randamentul muncii, în desfăşurarea activităţii
economice. În ansamblul acestora, pe primul loc se află trebuinţele de
bază sau fundamentale (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă), care sunt
15

Universitatea SPIRU HARET


legate de funcţiile vitale ale organismului şi prin a căror satisfacere se
asigură menţinerea individului în condiţii normale de forţă fizică şi
intelectuală, de sănătate etc. Înainte de a se ocupa de ştiinţă, cultură,
artă, politică, religie, oamenii trebuie să se hrănească, să se îmbrace şi
să se încalţe, să aibă locuinţă.
Structura nevoilor, ca şi modul concret de satisfacere a lor
diferă de la un individ la altul, în funcţie de voinţa şi dorinţa sa, de
gusturi, de obiceiuri, de vârstă şi sex, de profesie, de nivelul de
instruire şi educaţie etc.
Nivelul de instruire şi cultură se reflectă în structura nevoi-
lor oamenilor; la categoriile sociale cu un nivel ridicat de pregătire,
educaţie şi cultură, structura nevoilor este mai diversificată, cuprin-
zând în pondere mare nevoi mai elevate – de literatură de specialitate,
cultură, spectacole, muzică, turism etc.; dimpotrivă, la categoriile
sociale cu grad scăzut de instruire şi cultură, predomină masiv
trebuinţele primare. „În general, cu cât nivelul inteligenţei şi al
educaţiei indivizilor este mai elevat, cu atât sunt mai diferenţiate
gusturile şi opiniile lor ... În zonele cu standarde intelectuale şi morale
mai scăzute, unde instinctele şi gusturile primare «comune»
predomină..., găsim un grad mai ridicat de uniformitate şi similaritate
în viziuni”2.
b) Nevoile sunt regenerabile sau reproductibile, în sensul că
starea în care o nevoie sau alta este satisfăcută durează numai un
anumit timp, după care se manifestă din nou, adică se reproduce;
corespunzător acesteia, producţia de bunuri materiale şi servicii
trebuie să fie continuă, să aibă, deci, loc reluarea procesului de
producţie, a activităţii economice.
c) Nevoile au caracter complementar, deoarece satisfacerea
uneia generează o alta; de exemplu, nevoia de autoturism, odată
satisfăcută, dă naştere la nevoia de benzină, de ulei, de loc de parcare
sau de garaj etc.; un alt exemplu: dacă o universitate îşi înfiinţează o
tipografie proprie, o dată cu aceasta iau naştere, pentru ea, şi alte nevoi
(pe care înainte nu le avea), privind spaţiul corespunzător, personalul
salariat, echipamente, hârtie şi alte materiale, depozite etc.

2
Friedrich Hayek, Drumul către servitute, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1993, p. 158.
16

Universitatea SPIRU HARET


d) Nevoile sunt concurente, în sensul că unele se extind, iar
altele se restrâng, având loc şi substituirea unora prin altele: de pildă,
nevoia de transport cu autobuzul se poate restrânge prin apelarea la
metrou; nevoia de informare prin citirea unui ziar poate fi restrânsă
sau înlocuită prin nevoia de televizor sau radio etc.
Nevoile oamenilor devenite mobiluri ale acestora reprezintă
interese economice, care pot fi: personale sau individuale; de grup, ce
se manifestă la nivel de socio-grup (familie, firmă, domeniu de
activitate); generale, ale ţării, ale economiei naţionale respective etc.
Cunoaşterea interesului oamenilor permite stabilirea mijloacelor sau
instrumentelor economice de punere în mişcare, de stimulare a
comportamentului raţional în activitate, de cointeresare materială.
Nevoile efective sunt acelea a căror satisfacere, la un moment
dat, este necesară, adică se statorniceşte în conştiinţa, viaţa şi
activitatea oamenilor, în obiceiurile şi tradiţiile lor de consum. Există,
însă, şi simple dorinţe sau aspiraţii ale oamenilor pentru a căror
satisfacere nu sunt create, în momentul respectiv, condiţiile necesare
(de exemplu, dorinţa de a călători în Cosmos).

• Resursele economice: definire, clasificare


Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor care pot
fi utilizate pentru producerea de bunuri materiale şi servicii destinate
satisfacerii nevoilor. Ele cuprind două mari componente, şi anume:
a) resursele umane – potenţialul de muncă, de creaţie ştiinţifică
şi tehnică existent: populaţia aptă de muncă, structura ei de calificare,
nivelul de pregătire profesională, cultură şi educaţie;
b) resursele materiale – resursele naturale: aerul, apa, solul,
bogăţiile subsolului, fondul forestier şi cinegetic; resursele derivate
(obţinute prin activitatea oamenilor), cum sunt: mijloacele de pro-
ducţie sau factorul de producţie capital, adică maşini, utilaje, instalaţii,
materii prime, materiale etc. Resursele constituie suportul producţiei şi
consumului, deoarece, prin cantitatea, structura şi nivelul lor calitativ,
condiţionează activitatea economică. În sens mai larg, resursele includ
în sfera lor de cuprindere şi potenţialul financiar şi informaţional
existent, care mijloceşte desfăşurarea activităţii, fluxurile economice
ce au loc.
17

Universitatea SPIRU HARET


La rândul lor, resursele naturale pot fi clasificate în mai multe
feluri. Astfel, din punct de vedere al duratei folosirii sau al rezervelor
disponibile, resursele naturale se împart în: a) neregenerabile sau
epuizabile (zăcăminte de combustibili fosili, minereurile metalifere şi
minereurile nemetalifere); b) regenerabile (fondul funciar, forestier,
cinegetic, apă, aer – ca factori de mediu pentru viaţa şi activitatea
oamenilor).
Din punct de vedere al posibilităţilor de recuperare sau de
reutilizare în procesele de producţie şi de consum, resursele naturale
pot fi grupate în: recuperabile, parţial recuperabile, nerecuperabile.
Resursele economice trebuie înţelese în dublu sens: ca stoc sau
potenţial existent, la un moment dat; ca flux, adică atrase şi utilizate în
circuitul economic (factori de producţie).
Ele influenţează asupra economiei nu numai prin cantitatea,
structura şi calitatea, ci şi prin eficienţa utilizării lor.
Resursele naturale trebuie abordate în dinamica lor. În acest
sens, progresul ştiinţifico-tehnic duce la:
a) lărgirea limitelor geografice ale cunoaşterii şi exploatării
resurselor naturale (de exemplu, atragerea în circuitul economic a unor
zăcăminte de ţiţei în platforme continentale ale mărilor şi oceanelor,
folosirea energiei solare, eoliene, geotermale şi a valurilor etc.);
b) extinderea limitelor economice ale exploatării resurselor
naturale, făcând rentabilă exploatarea şi a unor zăcăminte aflate la
mari adâncimi sau/şi cu un conţinut mai redus în substanţă utilă;
c) sporirea eficienţei, a randamentului utilizării resurselor.
Ca urmare, are loc creşterea stocului exploatării de resurse
naturale şi a suportului material al producţiei.

• Raritatea şi alegerea
Resursele de care dispune o ţară sau alta sunt limitate, la un
moment dat, fapt care acţionează restrictiv asupra activităţii econo-
mice; astfel, caracterul dinamic şi nelimitat al nevoilor se loveşte de
limitele fizice ale resurselor. De aceea, capătă o însemnătate deosebită
utilizarea raţională a resurselor, adică obţinerea de rezultate maxime
pe fiecare unitate de cheltuială. Cu alte cuvinte, mărirea cantităţii de
bunuri materiale şi servicii, corespunzător trebuinţelor, trebuie să
18

Universitatea SPIRU HARET


apeleze preponderent nu la sporirea volumului de resurse, ci la
creşterea randamentului folosirii lor.
Rezultatul utilizării resurselor îl reprezintă bunurile economice,
care se compun din bunuri materiale, ce au o existenţă fizică, şi
servicii, al căror consum are loc concomitent cu producerea lor.
Raritatea resurselor exprimă limitele resurselor, insuficienţa
lor în raport cu nevoile. Deşi, în timp, se măresc ca volum şi cunosc
îmbunătăţiri de structură şi calitate, resursele sunt rare, în comparaţie
cu nevoile. De aceea, este necesară alegerea celei mai bune variante de
alocare şi utilizare a resurselor. Răspunsul la întrebările: Ce produci?
Cât produci? Cum produci?, Pentru cine produci? are o mare
importanţă în alocarea resurselor.
Este de înţeles faptul că în condiţiile în care resursele sunt
limitate, sunt date, într-o perioadă sau alta, mărirea cantităţii resurselor
destinate unui anumit scop nu este posibilă decât micşorând partea
prevăzută pentru alte destinaţii. Orice alegere înseamnă, în acelaşi
timp, renunţarea la alte şanse potenţiale sau sacrificarea acestora. De
exemplu, dacă o persoană sau o familie alocă mai mult (din resursele
disponibile) pentru alimente, atunci îi rămâne mai puţin pentru
îmbrăcăminte sau pentru instruire, educaţie etc.
Raritatea impune costuri. Necesitatea de a alege alternative de
folosire a resurselor disponibile presupune costuri. Orice activitate
antrenează un sacrificiu, adică renunţarea la alte alternative. În teoria
economică, se consideră că orice activitate are un „cost de oportunitate”.
Costul de oportunitate al unei alegeri reprezintă preţul
(estimarea) celei mai bune alternative sacrificate (la care se renunţă),
atunci când se face o alegere între mai multe variante posibile, în
alocarea resurselor. Dacă un agricultor, pe baza resurselor de care
dispune, poate să producă 1000 de tone de grâu şi 500 de tone de
secară, atunci mărirea cu 10 tone a cantităţii de grâu înseamnă totodată
renunţarea la a produce 5 tone de secară ce reprezintă costul renunţării
sau costul de oportunitate; dacă, însă, el preferă să mărească producţia
la 5 tone, atunci costul renunţării va fi de 10 tone de grâu.
În studierea alternativelor de a produce se foloseşte curba
(frontiera) posibilităţilor de producţie; aceasta exprimă combinările
posibile de producere a două bunuri prin folosirea integrală şi eficientă
a resurselor disponibile la un moment dat.
19

Universitatea SPIRU HARET


Presupunând că un producător poate să producă bunul „X” în
cantităţi (tone) descrescătoare (20; 18; 16; 14; 12; 10; 8; 6; 4; 2; 0) şi
bunul „Y” în cantităţi crescătoare (0; 2; 4; 6; 8; 10; 12; 14; 16), atunci
curba (frontiera) posibilităţilor de producţie se prezintă ca în figura 1:

Fig. 1. Curba (frontiera) posibilităţilor de producţie

Se observă, în fig. 1, o infinitate de variante de producţie, de


combinări; în cadrul oricăreia dintre variante, reprezentate de un punct
de pe curba posibilităţilor de producţie, resursele alocate sunt folosite
eficient. Varianta marcată prin G’ este inaccesibilă pe termen scurt,
depăşind limitele resurselor; pe termen mediu şi lung, însă, ea poate
deveni posibilă. Varianta G” indică o producţie inferioară, sub posibi-
lităţile existente.

1.2. ACTIVITATEA ECONOMICĂ ŞI STRUCTURILE EI

• Definire

Activitatea economică este o componentă fundamentală a


acţiunii umane, în cadrul căreia, prin alocarea şi folosirea resurselor
economice, au loc procese de producţie, de circulaţie, de distribuţie şi
20

Universitatea SPIRU HARET


consum de bunuri materiale şi servicii, în vederea satisfacerii
trebuinţelor. Ea presupune procese economice, comportament al
oamenilor, obiective şi decizii economice, măsuri şi acţiuni, motivaţii
economice, criteriul de eficienţă în alocarea şi utilizarea resurselor,
relaţii, interdependenţe economice etc.
Structura activităţii economice cuprinde următoarele compo-
nente sau acte fundamentale: producţie, circulaţie, distribuţie şi
consum.
Producţia constituie momentul iniţial al mişcării economice; în
cadrul ei, prin combinarea factorilor, oamenii produc bunuri materiale
şi servicii – însuşi obiectul satisfacerii nevoilor; practic, este vorba de
utilizarea cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice, a maşinilor, utilajelor, a
solului, a energiei, a tehnologiilor de fabricaţie etc. în industrie,
agricultură, silvicultură, construcţii, transport, comunicaţii, comerţ,
învăţământ, ştiinţă, cultură, sănătate etc., prin care se produc bunuri şi
servicii. Producţia constituie punctul de plecare al activităţii
economice, fiind denumită motorul economiei: fără producţie nu pot
exista bunurile economice necesare, nu pot exista nici circulaţia, nici
repartiţia şi nici consumul.
Circulaţia sau schimbul asigură trecerea bunurilor economice
de la producător la consumator prin vânzare-cumpărare, la piaţă,
având loc totodată distribuţia bunurilor şi serviciilor pe destinaţiile lor
– satisfacerea nevoilor de consum sau de producţie.
Consumul, ca moment final al mişcării economice, înseamnă
folosirea bunurilor şi serviciilor pentru satisfacerea nevoilor.
Relaţia dintre nevoi şi activitatea economică. Nevoile umane
constituie punctul de pornire, impulsul activităţii economice; prin
volumul, structura şi nivelul lor calitativ, nevoile determină activitatea
economică, prin care trebuie să se producă bunurile şi serviciile
solicitate. Înnoirile care au loc în sistemul trebuinţelor, dinamica
acestora impun perfecţionări şi continuitatea activităţii economice.
La rândul ei, activitatea economică generează nevoi; prin
bunurile noi, create şi oferite pe piaţă, se influenţează dorinţele, prefe-
rinţele consumatorilor, făcându-şi loc elementele de noutate şi
performanţă. Astfel, iau naştere noi trebuinţe, care se statornicesc în
viaţa şi munca oamenilor. Spre exemplu, nevoia de telefon mobil, de
calculator electronic sau de televizor a apărut, s-a impus ca cerinţă
21

Universitatea SPIRU HARET


atunci când creaţia ştiinţifică-tehnică, activitatea economică au produs
asemenea bunuri şi le-au oferit pe piaţă.

Schemă simplificată: relaţii şi acte economice fundamentale

• Alte structuri ale activităţii economice


Acestea pot fi abordate din diverse unghiuri de vedere:
– Structuri verticale: a) microeconomia – activitatea econo-
mică la nivelul unităţii economice, firmei sau întreprinderii; b) mezo-
economia – activitatea la nivel de ramură economică şi zonă
economică; c) macroeconomia – activitatea economică la nivelul
economiei naţionale; ansamblul formelor de economie din cadrul unei
ţări, aflate în unitate şi interdependenţă între întreprinderi, ramuri, zone
teritoriale; d) mondoeconomia sau economia mondială – ansamblul
economiilor naţionale în interdependenţa lor.
– Structura tehnologică a economiei naţionale pune în relief
nivelul tehnic al activităţii economice, tehnologiile de fabricaţie etc.
– Structura de ramură a economiei naţionale (industrie,
agricultură, construcţii, transporturi, telecomunicaţii, comerţ, învăţă-
mânt, sănătate etc.). În funcţie de aceasta, diferitele ţări pot fi grupate
în: agrare, agrar-industriale, industriale, terţiare etc.

22

Universitatea SPIRU HARET


Precizare: există o strânsă legătură între structura
economică a unei ţări şi nivelul ei de dezvoltare economică. Astfel,
ţările în a căror economie predomină agricultura – prin aportul ei la
crearea PIB şi prin ponderea dominantă în populaţia ocupată – sunt
slab dezvoltate. Dimpotrivă, ţările în care predomină industria se
caracterizează printr-un nivel superior de dezvoltare.
– Structura pe sectoare de activitate economică: primar
(agricultura, silvicultura, industria extractivă); secundar (industria pre-
lucrătoare, construcţiile): terţiar (restul activităţilor – sfera serviciilor). Se
susţine şi existenţa unui sector cuaternar, reprezentat prin informatică.
– Structura teritorială a economiei naţionale – pe zone
teritorial-administrative, în interdependenţa lor.
În desfăşurarea sa, activitatea economică implică şi fenomenul
risc economic3. În esenţă, acesta reprezintă probabilitatea unor
rezultate nedorite, care se concretizează în pierdere sau pagubă într-o
activitate, operaţiune sau acţiune economică. În afara situaţiilor de risc
legate de calamităţi naturale – secetă, inundaţii, fenomene seismice
etc. – ce pot să aibă loc, probabilitatea mai mare sau mai restrânsă a
unor consecinţe economice nedorite este dependentă de calitatea
activităţii economice. În acelaşi timp, gradul de cunoaştere (nu numai
pe termen scurt, ci şi pe termen mediu şi lung) a condiţiilor economice
şi sociale, capacitatea de analiză, de previziune şi decizie la nivel
microeconomic, macroeconomic şi mondoeconomic stau la baza
evaluării, limitării şi chiar a evitării riscului.

1.3. FORMAREA ŞI DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI ECONOMICE.


OBIECTUL DE STUDIU AL ECONOMIEI POLITICE

Procesul de formare a economiei ca ştiinţă a avut loc într-o


perioadă destul de îndelungată a evoluţiei societăţii omeneşti. În plan
istoric vorbind, termenul de economie vine de la două cuvinte

3
Vezi, în acest sens, Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă,
Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 408-409. Sunt prezentate diferite
forme de risc, de exemplu: la nivel microeconomic – riscul pur, riscul de
neplată, riscul de inovaţie; la nivel macroeconomic – risc social, risc politic,
risc economic; la nivel mondoeconomic – riscul de ţară.
23

Universitatea SPIRU HARET


greceşti: oikos, care înseamnă casă, gospodărie, şi nomos, care
înseamnă ordine, principiu, lege. Astfel, economia era concepută, în
esenţă, ca administrare a casei, a gospodăriei. Mult timp, în Evul
Mediu, economia era, în mare parte, subordonată moralei şi filosofiei.
Pe măsură, însă, ce problemele schimbului capătă importanţă din
ce în ce mai mare, se intensifică şi preocuparea pentru ceea ce
înseamnă preţ şi justiţie în cadrul schimburilor de mărfuri etc.

• Scurtă privire istorică


Momentul de vârf al începuturilor gândirii economice l-a
constituit Grecia antică, prin marile spirite: Xenofon, Platon şi
Aristotel. Cea mai mare strălucire a ştiinţei şi filosofiei, în general, a
economiei, în special, în Antichitate, a dat-o Aristotel (384-322 î.e.n.),
elaborând lucrările Politica şi Etica nicomachică; el abordează
probleme ca: natura schimbului, diviziunea posesiunii lucrurilor, banii
– produs al schimbului, marfa, preţul – ca manifestare a valorii de
schimb etc.
O lungă perioadă de timp, inclusiv în Evul Mediu, a avut loc o
evoluţie lentă a gândirii economice.
La începutul epocii moderne, se înregistrează paşi importanţi în
evoluţia teoriei economice. Se manifestă curentul de gândire denumit
mercantilism (secolele XV-XVII), ce are ca obiect de cercetare
circulaţia mărfurilor, în special comerţul exterior, pe care-l considera
izvorul bogăţiei sociale. Antoine de Montchretične – unul dintre repre-
zentanţii mercantilismului – foloseşte pentru întâia oară denumirea de
economie politică în lucrarea sa, Traité d’économie politique,
publicată în anul 1615.
Tot în această perioadă, William Petty (1623-1687), unul dintre
primii fondatori ai economiei politice, publică lucrări ca: Aritmetica
politică, Câte ceva despre bani etc.; în opera lui se găsesc începuturile
teoriei valorii bazate pe muncă şi ale plusvalorii. El susţine că
pământul este mama bogăţiei, iar munca, tatăl acesteia.
În perioada care urmează, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea,
are loc constituirea ştiinţei economice; ea se caracterizează prin
deplasarea centrului analizei economice din sfera circulaţiei mărfurilor
în sfera producţiei. Este vorba, mai întâi, de fiziocratism, ca unul din
24

Universitatea SPIRU HARET


curentele de gândire economică din Franţa, în secolul al XVIII-lea,
având ca principali reprezentanţi pe: Fr. Quesnay, A.R.J.-Turgot,
V.R. Mirabeau şi alţii; aceştia susţin că munca din agricultură este
singura producătoare de venit. Fr. Quesnay publică lucrarea Tabloul
economic (în 1758), în care încearcă, pentru întâia oară în ştiinţa
economică, să explice probleme ale reproducţiei de ansamblu, ale
macroeconomiei. A.R.J. Turgot publică, în 1766, lucrarea Reflecţii
asupra formării şi distribuirii bogăţiilor.
Un moment deosebit, în evoluţia ştiinţei economice, îl reprezintă
Şcoala clasică engleză, în frunte cu Adam Smith (1723-1790), autorul
lucrării Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei (1776),
şi David Ricardo (1772-1823), care elaborează lucrarea Principiile
economiei politice şi impunerii (1817); ei sunt fondatorii teoriei valoare-
muncă. Ca reprezentant al Şcolii clasice engleze este considerat şi
T. Robert Malthus (1766-1834), iar John Stuart Mill (1806-1873) este
considerat clasic de tranziţie. A. Smith teoretizează eficacitatea pieţei,
funcţia ei reglatoare, rolul „mâinii invizibile”, al concordanţei între ceea
ce se produce şi ceea ce se cere, analizează bogăţia naţiunilor ca rezultat
al diviziunii muncii din ce în ce mai dezvoltate etc.
În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în rândul
economiştilor, se afirmă şi Karl Marx (1818-1883), discipol al lui
David Ricardo, care dezvoltă teoria valoare-muncă şi analizează
economia capitalistă de atunci, în lucrarea sa Capitalul.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului al
XX-lea au loc încercări de a aşeza ştiinţa economică pe fundamente
noi. Această perioadă a fost dominată de trei şcoli: Şcoala de la Viena,
în frunte cu Von Wieser, Şcoala de la Lausanne, în frunte cu Leon
Walras şi Vilfredo Pareto, şi Şcoala de la Cambridge, în frunte cu
Alfred Marshall.
În perioada contemporană, din 1930 şi până în prezent, se
aprofundează cercetarea ştiinţifică, are loc trecerea de la nivelul
microeconomic la nivelul macroeconomic de analiză. Un loc principal
ocupă, în această direcţie, economistul englez John Maynard Keynes
(1883-1946), îndeosebi prin lucrarea sa Teoria generală a folosirii
mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor (1936).
În perioada postbelică, ştiinţa economică şi-a îmbunătăţit
substanţial conţinutul, s-a dezvoltat. În numeroase lucrări elaborate se
25

Universitatea SPIRU HARET


abordează problematica macrodeciziei economice, a creşterii econo-
mice, echilibrului macroeconomic şi optimului economic, a pieţei,
ocupării şi şomajului, inflaţiei, fluctuaţiilor, rolului statului în economie
etc.
În domeniul gândirii economice au existat şi preocupări
româneşti4. Începutul a fost realizat de către Dimitrie Cantemir
(1673-1723) prin lucrarea Descriptio Moldaviae, scrisă la solicitarea
Academiei din Berlin.
În secolul al XIX-lea, cel mai remarcabil reprezentant al gândirii
economice româneşti este Nicolae Bălcescu (1819-1852). În cea de-a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-au afirmat, în acest domeniu,
I. Ghica, G. Bariţiu, B.P. Haşdeu, A.D. Xenopol, P.S. Aurelian, care
au pus în centrul atenţiei problema dezvoltării industriei şi importanţa
independenţei economice a ţării.
În prima jumătate a secolului al XX-lea, s-au remarcat: Virgil
Madgearu, Victor Slăvescu, Gromoslav Mladenatz, Ion Răducanu,
N.I. Angelescu, George Taşcă, Mihail Manoilescu.
În perioada postbelică, au fost cercetate numeroase probleme ale
economiei româneşti, în diverse lucrări, tratate, manuale, studii,
inclusiv în anii de tranziţie la economia de piaţă.
Evaluarea reală a gândirii economice dintr-o perioadă istorică
sau alta nu poate face abstracţie de politica economică respectivă, de
activitatea economică desfăşurată. Gândirea economică a unei epoci se
oglindeşte nu numai în tratate, cărţi de specialitate, ci şi în acte de
guvernământ, în politica unei epoci5.

4
Vezi Costin Murgescu, Mersul ideilor economice la români, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987; N.N. Constantinescu, Tratat de
economie contemporană, vol.I, Editura Politică, 1986, Bucureşti, p.225-238;
Ivanciu Nicolae – Văleanu, Tratat de doctrine economice, „Monitorul
Oficial”, Bucureşti, 1996.
5
Vezi Costin Murgescu, op. cit., p. 9-11. Aici se menţionează mai
multe exemple, printre care şi acela al lui Eugeniu Carada, care, deşi nu a
scris opere economice şi nu figurează în nicio istorie a gândirii noastre
economice, a redactat legea pentru înfiinţarea Băncii Naţionale a României şi
a organizat acest punct de sprijin al întregului sistem financiar şi bancar
românesc.
26

Universitatea SPIRU HARET


• Definirea economiei politice; obiectul ei de studiu
Există diferite moduri de definire a economiei ca ştiinţă şi a
obiectului ei de studiu. Dintre acestea, vom menţiona numai unele.
Astfel, încă în secolul al XIX-lea, J. Stuart Mill considera că economia
este ştiinţa care tratează producţia şi distribuţia avuţiilor, în măsura în
care această producţie şi această distribuţie depind de natura umană. În
gândirea lui J.P. Proudhon, economia este ştiinţa muncii, adică
acţiunea inteligentă a oamenilor în societate asupra materiei în scopul
prevăzut, de satisfacţie personală. J. Baptiste Say, în Catéchisme
d’economie politique (1826), spunea că economia politică este ştiinţa
care ajută la cunoaşterea economiei societăţii, ea arată cum îşi procură
naţiunea cele necesare pentru a subzista.
Există şi alte definiţii date economiei politice. Iată câteva dintre
ele: economia politică studiază activităţile care, punând sau nu în joc
moneda, implică operaţii de schimb între indivizi; ea cercetează cum
oamenii decid să utilizeze resursele productive rare sau limitate, în
vederea creării de mărfuri sau servicii variate şi spre a le repartiza
pentru scopuri de consum între diferiţi membri ai societăţii; ea
studiază modul în care oamenii se comportă, în cursul obişnuitei lor
existenţe, câştigându-şi viaţa şi bucurându-se de fructele muncii lor;
ea este ştiinţa care cercetează mijloacele de ameliorare a societăţii şi
de a face posibilă civilizaţia umană. Paul A. Samuelson spunea că
„ştiinţa economică cercetează modul în care oamenii şi societatea
decid, făcând sau nu uz de monedă, să aloce resursele productive rare
producţiei de mărfuri şi servicii variate şi să le repartizeze în scopul
consumului prezent sau viitor între diferiţi indivizi şi colectivităţi. Ea
analizează, deci, costurile şi profiturile ce rezultă din cele mai bune
structuri ale utilizării resurselor”6.
Luând în considerare definiţiile date economiei politice, în
cadrul confruntărilor de idei, de către diferiţi autori, se poate exprima,
într-o formă concisă, obiectul ei de studiu şi poate fi pus în relief rolul
acestei ştiinţe. Astfel, obiectul economiei ca ştiinţă îl constituie
studierea vieţii economice reale, a fenomenelor şi proceselor eco-
nomice care au loc în domeniul producţiei, schimbului, repartiţiei

6
Paul A. Samuelson, L’économique, Armand Colin, Paris, 1982, p.8.
27

Universitatea SPIRU HARET


şi consumului de bunuri materiale şi servicii, a relaţiilor cauzale, a
legilor şi categoriilor economice, pe diferite trepte ale evoluţiei
societăţii, oferind un mod economic ştiinţific de gândire şi acţiune,
putere de anticipare şi raţionalitate, ţinând seama de confrun-
tarea nevoilor nelimitate cu resursele limitate. Rezultă, de aici, că
economia nu este o ştiinţă abstractă, nelegată de viaţă, ci, dimpotrivă,
are un rol deosebit de important în sistemul ştiinţelor contemporane.
Aceasta cu atât mai mult, cu cât luăm în considerare faptul că gândirea
economică ştiinţifică trebuie să se reflecte şi în acte de guvernământ,
în politica economică, în comportamentul uman, în general, şi al
agenţilor economici, în mod special.
Politica economică, de exemplu, politica industrială, agricolă, a
investiţiilor, a preţurilor, monetară, bugetară, de credit, fiscală etc.,
este condiţionată de luarea în considerare a ştiinţei economice; formu-
larea de scopuri ale politicii, stabilirea căilor, mijloacelor şi măsurilor
adecvate de realizare a acestora trebuie să se întemeieze pe cunoştinţe
ştiinţifice.
În general, fenomenele economice reflectă ceea ce este direct
sesizabil de către oameni, adică ceea ce se află la suprafaţa activităţii
economice; spre exemplu, la piaţă, se poate observa dacă se vând sau
nu se vând mărfuri, dacă sunt preţuri mari sau mici; sau, în activitatea
de producţie, în uzine, se poate constata relativ uşor dacă maşinile
funcţionează sau nu funcţionează, dacă se munceşte sau nu se
munceşte etc.
Afirmarea economiei politice ca ştiinţă presupune cunoaşterea
nu numai a fenomenelor şi proceselor economice, direct sesizabile, ci
şi a relaţiilor de cauzalitate, care ţin de esenţa lucrurilor, a legilor
economice. De exemplu, relaţia dintre perfecţionarea factorilor de
producţie şi randament sau eficienţa utilizării lor, în sensul că, în mod
obiectiv, un nivel calitativ superior al factorilor de producţiei atrage
după sine creşterea randamentului sau eficienţei folosirii lor, sau
relaţia dintre cerere-ofertă-preţ, în cadrul căreia, atunci când cererea
este mai mare decât oferta, are loc creşterea preţurilor, care, la rându-i,
duce la scăderea puterii de cumpărare, a nivelului de trai etc.; sau
relaţia dintre cheltuielile familiale de consum şi veniturile băneşti ale
familiilor etc. O altă relaţie de cauzalitate este cea dintre inovaţie şi
activitatea economică: inovaţia determină noi structuri ale producţiei,
28

Universitatea SPIRU HARET


care, la rândul lor, duc la noi structuri ale cererii de mărfuri, care dau
naştere unor noi structuri ale pieţei etc. Exemple de legi economice:
legea creşterii productivităţii, legea cererii şi ofertei, legea
randamentelor economice neproporţionale etc.
Ştiinţa economică oferă, totodată, un sistem de cunoştinţe
ştiinţifice, de teorii, de categorii economice sau noţiuni fundamentale,
de concepte, legi economice, de analiză şi interpretare, care servesc ca
instrumentar ştiinţific de lucru în practica economică. De exemplu,
folosirea categoriilor, conceptelor economice – marfă, bani, piaţă,
concurenţă, cost de producţie, preţ, salariu, profit, dobândă, rentă,
avuţie naţională, muncă, resurse naturale, capital, productivitatea
factorilor de producţie, finanţe, buget, credit, venit, consum, economii,
investiţii, produsul naţional brut, creşterea economică, echilibrul
economic şi optimul economic etc. marchează noi trepte în procesul
cunoaşterii ştiinţifice, servind în conducerea activităţii. În prezent,
sistemul de concepte economice se îmbogăţeşte prin introducerea în
circuitul de cunoştinţe ştiinţifice a unor concepte sau noţiuni noi, cum
sunt protecţia mediului natural, costul ecologic, costul informaţiei,
costul ştiinţei, integrarea economică internaţională şi altele.
În acelaşi timp, este de mare importanţă luarea în considerare a
intereselor economice (private şi publice, curente şi de perspectivă,
periodice şi accidentale, regionale şi naţionale etc.), care, odată
cunoscute, pot fi puse în mişcare, în direcţia stimulării dezvoltării
economice, cu ajutorul pârghiilor economice – salariu, profit, dobân-
dă, preţ etc. Promovarea, de exemplu, a unei politici fiscale de
reducere a ratei de impunere atrage după sine mărirea veniturilor
agenţilor economici şi încurajarea lor în realizarea de investiţii şi
creşterea gradului de ocupare etc.
În condiţiile actuale, există mai multe componente ale ştiinţei
economice; ele alcătuiesc sistemul ştiinţelor economice. În structura
acestuia sunt cuprinse următoarele: a) ştiinţele economice fundamen-
tale (economia politică); b) ştiinţele economice funcţionale – manage-
ment, marketing, finanţe-bănci, contabilitate, statistică, prognoză
economică etc.; c) ştiinţele economice teoretico-aplicative, de ramură
(în industrie, agricultură, construcţii, comerţ, transporturi etc.), ştiinţa
unităţilor economice; d) ştiinţele istorice economice şi ale gândirii
economice; e) economia mondială, care include relaţii economice
29

Universitatea SPIRU HARET


internaţionale, relaţii valutar-financiare internaţionale etc.; f) ştiinţele
economice de graniţă – econometria, cibernetica economică, informatica
economică, psihologia economică, sociologia economică etc. De aseme-
nea, se impun atenţiei şi discipline economice noi, cum sunt: economia
mediului înconjurător, economia regională, economia urbană, economia
investiţiilor în străinătate şi a întreprinderilor multinaţionale etc.
Sistemul ştiinţelor economice este dinamic şi deschis, îmbo-
găţindu-se, de la o perioadă la alta, pe măsura progresului ştiinţei. În
cadrul acestuia, economia politică constituie o ştiinţă economică
fundamentală, care oferă baza teoretică şi metodologică generală
ştiinţelor economice în ansamblul lor. La rândul ei, economia politică
se îmbogăţeşte şi pe seama rezultatelor noi obţinute de celelalte ştiinţe
economice.
Celelalte discipline economice, în abordarea lor, presupun deja
cunoscute probleme teoretice generale, care fac obiectul de studiu al
economiei politice. Este, aici, o situaţie similară cu cea a ştiinţei
fundamentale din alte domenii; de exemplu, anatomia şi fiziologia
omului în domeniul medical, fizica în domeniul tehnic – industrial,
teoria arhitecturii în domeniul arhitecturii, teoria muzicii în domeniul
artei sunetelor etc.

1.4. METODĂ ÎN ŞTIINŢA ECONOMICĂ

Afirmarea economiei ca ştiinţă autonomă presupune, pe lângă


obiectul său propriu de studiu, şi o metodă.
În domeniul economiei, metoda reprezintă un ansamblu de
principii, de procedee şi tehnici de cercetare, care au rolul de a
contribui la extinderea cunoaşterii ştiinţifice, la descoperirea de noi
adevăruri şi la rezolvarea cu eficienţă tot mai mare a problemelor
practicii. Rolul metodei creşte şi mai mult dacă luăm în considerare
faptul că esenţa proceselor economice nu apare la suprafaţa acestora,
nu este direct sesizabilă, necesitând studierea aprofundată, ridicarea de
la concretul senzorial la gândirea abstractă şi, apoi, întoarcerea la
concretul logic.
În general, metoda poate fi privită în dublu sens: ca metodă de
cercetare şi ca metodă de expunere a rezultatelor cercetării.

30

Universitatea SPIRU HARET


Ca şi formarea ştiinţei economice, constituirea metodei acesteia
s-a realizat în timp, ca proces îndelungat; primele elemente de metodă
în plan general – filosofic au fost formulate, în Antichitate, de către
Socrate, care a abordat teoria noţiunilor, deducţiei şi inducţiei, Platon,
care a formulat o serie de idei în teoria deducţiei şi demonstraţiei.
Aristotel, în lucrarea sa Organon, abordează problemele metodei, fiind
considerat întemeietorul logicii ca „ştiinţă a demonstraţiei” în
cercetarea adevărului; el abordează inducţia, despre care spune că este
mai convingătoare, mai clară, mai uşor de cunoscut prin senzaţie şi,
deci, mai familiară mulţimii.
În epoca modernă, Francis Bacon (1596-1626) şi, mai ales, René
Descartes (1596-1650) au reformat metoda aristotelică, deschizând un
drum nou în domeniul metodei.
Preocupări pentru metodă în ştiinţa economică se manifestă în
mod sistematic, începând cu procesul conturării economiei politice ca
ştiinţă. William Petty, care se considera, el însuşi, întemeietor de
ştiinţă din punct de vedere al metodei, recurge la argumente întemeiate
pe experienţă practică, pe cifre, greutăţi sau măsuri, ca în ştiinţele
naturii. Probleme ale metodei sunt abordate şi de către alţi gânditori în
domeniul ştiinţei economice; este vorba de fiziocraţi, în primul rând
Fr.Quesnay, apoi A.Smith şi D.Ricardo – ca reprezentanţi ai Şcolii
clasice engleze. J.Stuart Mill, considerat clasic de tranziţie, analizează
probleme de metodă în lucrarea sa Sistem de logică inductivă şi
deductivă (1843), considerând că inducţia şi deducţia constituie,
fiecare, doar momente ale procesului de gândire ştiinţifică.
Procedeele ce caracterizează metoda în domeniul ştiinţelor
economice sunt următoarele: abstractizarea; analiza inductivă şi
deductivă; îmbinarea metodei istorice cu cea logică, teoretică; analiza
cantitativă şi analiza calitativă; experimentul economic.
Abstractizarea presupune ca, în procesul de cercetare a feno-
menelor şi proceselor economice, să se ia în considerare ceea ce este
dominant, caracteristic acestora, făcându-se abstracţie de unele fapte,
date, aspecte ale realităţii analizate care sunt neesenţiale şi nenecesare
cunoaşterii esenţei.
Economistul, în mod voluntar, face abstracţie de anumite
variabile, pentru a studia doar un număr limitat de modificări. Se
aplică, aici, celebra ipoteză: caeteris paribus, conform căreia se
31

Universitatea SPIRU HARET


consideră date, neschimbate, celelalte elemente. „Nici un spirit nu
poate să îmbrăţişeze multitudinea de fapte. Orice analiză implică un
efort de abstractizare”7. De exemplu, pentru a înţelege comporta-
mentul consumatorului, economistul are în vedere (în analiza pe care o
face) doar două elemente variabile – cantitatea de produs şi preţul în
moneda respectivă; el face abstracţie de vârsta indivizilor, de sex, de
religie, de profesie, de deosebirea de gusturi etc.
Inducţia reprezintă acel procedeu de cercetare în care se
porneşte de la fapte reale, aşa cum sunt ele, spre gândirea abstractă,
spre generalizarea ştiinţifică sau, cu alte cuvinte, ea este modul de a
raţiona de la particular la general.
Deducţia constă, invers, în a porni de la teze teoretice, de la
generalizări spre fapte concrete, unde se pot confirma sau, dimpotrivă,
infirma tezele teoretice respective; sau, cu alte cuvinte, ea este modul
de raţionare de la general la particular.
Metoda istorică presupune luarea în considerare a faptelor, a
realităţilor, în desfăşurarea lor istorică, cu detaliile şi cu meandrele care
au loc, chiar dacă ele nu concordă întotdeauna cu ceea ce reprezintă
logica mişcării economice. De exemplu, analiza evoluţiei productivităţii
factorilor de producţie, în timp, poate să scoată în relief şi date, fapte din
care să rezulte nu creşterea productivităţii, aşa cum este logic, teoretic,
ţinând seama de progresul tehnic, ci, dimpotrivă, într-o perioadă sau
alta, într-o unitate economică sau alta, dintr-un motiv sau altul, scăderea
randamentului factorilor. În acest caz, are loc „curăţarea” de ceea ce
este întâmplător, accidental în evoluţia economică, reţinându-se ceea ce
este esenţial, caracteristic, ca tendinţă dominantă.
În sistemul metodelor şi procedeelor de cercetare ştiinţifică se
înscrie şi analiza economică, cantitativă şi calitativă. Analiza
cantitativă presupune determinări cantitative, măsurare, cuantificare,
evaluare în expresie bănească, precum şi în unităţi naturale, a
cheltuielilor şi rezultatelor, a dimensiunilor activităţii economice etc.
Analiza calitativă înseamnă că, pornind de la schimbările cantitative,
de la creşteri, de exemplu, ale producţiei, productivităţii, eficienţei
economice, ale produsului intern brut sau produsului naţional brut etc.,

7
Paul Samuelson, L’economique, vol.1, Armand Colin, Paris, 1982, p.16.
32

Universitatea SPIRU HARET


cercetarea ştiinţifică trebuie să surprindă şi trecerea la o nouă calitate,
adică la un nivel nou de dezvoltare economică etc.
Analiza economică mai poate fi clasificată8 şi în:
a) analiza pozitivă, care explică faptele comportamentele, aşa
cum sunt, în momentul respectiv, şi din ce cauză sunt astfel;
b) analiza normativă, care stabileşte norme, reguli de compor-
tament, definind ceea ce trebuie să fie; ea apare drept consecinţă
logică a cunoaşterii pozitive.
După criteriul temporal, analiza economică poate fi:
a) statică, la un moment dat, fără să ia în calcul timpul;
b) dinamică, luând în calcul timpul;
c) static-comparativă: compară două sau mai multe perioade, ca,
de exemplu, ex-ante (previziunea) şi ex-post (realizarea).
Deşi analiza este actul cel mai important în procesul de cercetare
şi cunoaştere ştiinţifică, totuşi ea trebuie completată cu sinteza. Deşi
analiza, în general, presupune o cercetare aprofundată, în detaliu,
disecarea fenomenelor şi proceselor economice, sinteza înseamnă
cunoaştere pe baza reunirii mentale a elementelor obţinute de analiză,
prin stabilirea legăturilor dintre ele.
Fundamentarea ştiinţifică a analizei economice, a concluziilor
care se desprind, a orientărilor şi deciziilor care se adoptă apelează tot
mai mult la calcule matematice.
Ţinând seama de caracterul deosebit de complex al efectelor pe
care le poate avea aplicarea în practică a concluziilor şi rezultatelor
cercetării economice asupra vieţii şi activităţii oamenilor, o mare
însemnătate are experimentul economic. În esenţă, acesta presupune
ca, înainte de extinderea sau generalizarea unor măsuri de
perfecţionare a organizării, a conducerii, gestiunii etc. la nivelul
firmelor sau al ramurilor, să aibă loc experimentarea acestora, prin
care se verifică oportunitatea, eficacitatea aplicării lor.
Obiectul de studiu al Economiei politice trebuie privit în
dinamica sa, după cum în mişcare continuă se află viaţa economică
însăşi.

8
Jacques Généreux, Économie politique, Introduction et microéconomie,
Hachette, Paris, 1988, p.13-14.
33

Universitatea SPIRU HARET


Concepte de bază
• Nevoi umane
• Interese economice
• Resurse economice
• Raritatea şi alegerea
• Costul de oportunitate al unei alegeri
• Activitatea economică
• Ştiinţa economică
• Metodă în ştiinţa economică

Probleme de reflecţie, întrebări


• Dinamica nevoilor şi resurselor
• În ce constă relaţia dintre nivelul de instruire şi cultură
al oamenilor şi structura nevoilor?
• Interesele economice şi rolul lor în dinamica economică
• Relaţia dintre nevoi şi activitatea economică
• Progresul ştiinţifico-tehnic şi limitele resurselor
• Curba (frontiera) posibilităţilor de producţie
• Obiectul de studiu al Economiei politice
• Ce tendinţe au loc în structura sistemului ştiinţelor economice?
• Rolul ştiinţei economice în elaborarea politicii economice
• Analiza economică şi rolul ei în cunoaşterea ştiinţifică
• Legătura dintre teoria economică şi practica economică
• Experimentul economic

Bibliografie
• Gilbert, Abraham-Frois, Economia politică, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994.
• Bran, Paul, Economica valorii, Editura Economică, Bucureşti, 1996.
• Constantinescu, N.N., Economia protecţiei mediului natural, Editura
Politică, Bucureşti 1976.
• Dobrotă, Niţă, Economia politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
• Galbraith, J.K., Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică,
Bucureşti, 1982.

34

Universitatea SPIRU HARET


• Heyne, Paul, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1991.
• Lipsey, R.G., Chrystal, K.Alec, Economia pozitivă, Editura
Economică, 1999.
• Madgearu, V., Curs de economie politică, Editura Ramuri, Craiova, 1944.
• Mladenatz, Gromoslav, Cunoaştere şi metodă în ştiinţa economică,
Bucureşti, 1947.
• Murgescu, Costin, Mersul ideilor economice la români, vol. I,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.
• Postolache, Tudorel, Restructurări în economia politică, Editura
Politică, Bucureşti, 1981.
• Rugină, Anghel, Principia oeconomica, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1993.
• Samuelson, Paul, L’économique, Armand Colin, Paris, 1982.
• Ciucur, Dumitru, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu, Economie,
Editura Economică, Bucureşti, 1999.
• xxx Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Econo-
mică, Bucureşti, 1999.

35

Universitatea SPIRU HARET


Capitolul 2
ECONOMIA DE PIAŢĂ:
CARACTERIZARE GENERALĂ. AGENŢII ECONOMICI

Obiectivele temei:
Cunoaşterea de către studenţi a unor aspecte de bază privind:
• deosebirea esenţială dintre economia naturală şi economia de
schimb;
• trăsăturile comune ale economilor de piaţă şi diversitatea mo-
delelor concrete de funcţionare şi reglare a acestor economii, în
perioada contemporană;
• specializarea şi criteriile pe care se întemeiază independenţa
producătorilor de bunuri şi servicii, rolul şi funcţiile banilor în
economia de piaţă, în asigurarea libertăţii de acţiune a participanţilor
la viaţa economică;
• grupurile principale de agenţi economici şi fluxurile activităţii
economice.

2.1. ASPECTE INTRODUCTIVE

Satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor se realizează prin


intermediul bunurilor şi serviciilor. Pe măsura dezvoltării societăţii,
atât nevoile, cât şi bunurile şi serviciile sporesc şi se diversifică.
Limitele resurselor au impus tot mai mult necesitatea căutării celor
mai adecvate şi eficiente sisteme de producţie, de desfăşurare a
activităţii economice. Fiecare societate umană – fie că este avansată
industrial, modernă, fie că are un nivel mai scăzut de dezvoltare –
trebuie să-şi organizeze activitatea economică astfel, încât să răspundă
la câteva seturi de întrebări fundamentale şi interdependente, şi
anume: ce bunuri trebuie produse, în ce cantităţi, când şi în ce sorti-
mente, cât din produsele create vor fi destinate consumului individual
şi cât producerii de bunuri investiţionale? Cum vor fi produse, cine le

36

Universitatea SPIRU HARET


va produce, cu ce fel de metode şi tehnici de producţie şi din ce
resurse? În ce fel de întreprinderi se vor realiza bunurile şi serviciile
necesare: în unităţi bazate pe proprietate publică sau particulară? Cum
vor fi folosite diferite feluri de resurse, în ce proporţii, pentru
realizarea sortimentului de produse? Pentru cine sunt produse, cine
vor fi beneficiarii acestora şi cum se vor repartiza produsele create
între diferite persoane, familii, după ce criterii?
Toate aceste întrebări exprimă probleme comune, valabile
pentru orice sistem de organizare a activităţii economice. În evoluţia
istorică a societăţii, s-au manifestat mai multe modalităţi de organizare
a activităţii economice, având mecanisme proprii de alocare şi
utilizare a resurselor pentru satisfacerea nevoilor. Principalele sisteme
economice sunt: economia naturală, economia de schimb, econo-
mia de piaţă concurenţială, economia centralizată sau de comandă
şi economia mixtă.
În diferitele etape ale evoluţiei sistemului economic, mecanis-
mul de funcţionare îşi schimbă structurile, mijloacele şi pârghiile prin
care se asigură mişcarea acestuia.
La începuturile existenţei sale, producţia socială ia forma
economiei naturale, în care bunurile create servesc consumului propriu
al producătorului. Economia naturală reprezintă acea formă de
organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care comunităţile îşi
satisfac necesităţile de consum, din producţia proprie, pe bază de
autoconsum, fără a apela la schimb. Această formă a producţiei sociale
a existat în comuna primitivă, fiind predominantă în sclavagism şi în
feudalism, când fiecare gospodărie individuală executa toate activităţile,
de la obţinerea materiilor prime până la producerea diferitelor bunuri
pentru consum.
Pe măsura adâncirii diviziunii sociale a muncii, a specializării
producătorilor, a amplificării şi diversificării nevoilor, a bunurilor şi
serviciilor, sistemul economiei naturale îşi restrânge treptat sfera de
cuprindere în favoarea economiei de schimb, în care bunurile se
produc predominant pentru piaţă. Ea se generalizează în capitalism.
Economia de schimb, în care piaţa are un rol hotărâtor în reglarea
economiei, s-a dovedit, în practică, a fi un sistem performant; prezent în
toate societăţile moderne, el reprezintă forma universală de organizare şi
funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană.
37

Universitatea SPIRU HARET


Economia de schimb se întemeiază pe mecanismele obiective ce
pun în valoare forţele pieţei, în care raportul dintre cerere şi ofertă
determină principiile de prioritate în alocarea şi utilizarea resurselor
materiale, umane şi financiare disponibile. Într-o astfel de economie,
activităţile agenţilor economici sunt stimulate şi sancţionate de
exigenţele pieţei; criteriile cu care operează piaţa sunt cele ale
eficienţei şi ale concordanţei producţiei cu nevoile efective ale
societăţii. Pentru a obţine beneficii, întreprinderile trebuie să fie
receptive la semnalele pieţei, să aibă o înaltă capacitate de adaptare la
schimbările mediului economico-social, să manifeste inventivitate,
spirit creator, preocupare pentru înnoirea şi modernizarea produselor,
a formelor de distribuţie.

2.2. CARACTERIZAREA ECONOMIEI DE SCHIMB

Cu toate că, în diferite ţări şi perioade, economia de schimb a


cunoscut şi cunoaşte trăsături specifice, deoarece condiţiile concrete
în care funcţionează acest tip de economie îşi pun amprenta asupra
modalităţilor ei de manifestare, ea are unele caracteristici generale,
dintre care cele mai semnificative sunt: a) specializarea producătorilor,
a agenţilor economici în general; b) autonomia, independenţa agenţilor
economici; c) producţia de mărfuri generalizată şi mijlocirea schimbu-
lui de către bani; d) concurenţa.
• Specializarea. Economia de schimb are la bază diviziunea socială
a muncii, proces istoric de diferenţiere, desprindere şi separare a
diferitelor genuri de activităţi şi fixare a acestora ca domenii distincte, de
sine stătătoare, prin funcţiile şi rolul îndeplinit, devenind activităţi
specializate. Diviziunea muncii, specializarea reprezintă cel mai impor-
tant factor de progres pentru individ şi societate, ea permiţând perfecţio-
narea forţelor de producţie, creşterea producţiei prin folosirea aceloraşi
resurse, utilizarea pe scară largă a tehnicii şi tehnologiei moderne1.
Diviziunea socială a muncii, specializarea reprezintă un factor
de progres când are o fundamentare economică, întemeindu-se pe un
avantaj absolut sau relativ.

1
Adam Smith, Avuţia Naţiunilor, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti,
1962, p. 7-18.
38

Universitatea SPIRU HARET


Avantajul absolut. Un producător deţine un avantaj absolut
când creează o cantitate dată de bunuri cu mai puţine resurse, în raport
cu oricare alt producător.
Dacă avem în vedere trei producători (A, B şi C), fiecare
dispunând de resurse egale, cantitativ şi calitativ, şi identice ca
structură, ei pot crea volume diferite de bunuri, când au abilităţi diferite.
A : 12x sau 6y sau orice combinaţie liniară intermediară;
B : 6 x sau 6y sau orice combinaţie liniară intermediară;
C : 2 x sau 4 y sau orice combinaţie liniară intermediară.
Din datele de mai sus rezultă că producătorul A deţine un
avantaj absolut în raport cu ceilalţi. El obţine cea mai mare cantitate
de bunuri cu aceleaşi resurse, realizând consumuri mai mici pe
unitatea de produs.
Avantajul relativ. Un producător deţine un avantaj relativ într-o
activitate, dacă realizează bunul cu cel mai mic cost de oportunitate,
în raport cu ceilalţi. Pentru a evidenţia avantajul relativ este necesară
determinarea acestui cost de oportunitate, adică a şanselor la care
renunţă producătorul atunci când face o alegere2.
Mărimea costului de oportunitate al unei unităţi dintr-un anumit
bun poate fi calculată astfel:
- determinarea creşterii bunului X (ΔX=1);
- determinarea reducerii cantităţii bunului Y (ΔY=1) la care se
renunţă;
- raportarea cantităţii din bunul la care se renunţă la cantitatea
câştigată din bunul pentru care se optează (ΔY/ΔX).
Revenind la exemplul anterior, dacă producătorul A alege să
producă doar bunul X, rezultă că, pentru fiecare unitate pe care o
produce din acesta, el trebuie să renunţe la 0,5Y; dacă alege să
producă doar bunul Y, pentru fiecare unitate produsă din acesta, el
renunţă la 2X. Raţionând similar pentru ceilalţi doi producători,
obţinem (tabelul 1):

2
Paul Heyne, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 1-11, 40-45 şi 111-116.
39

Universitatea SPIRU HARET


Producătorul şi costurile de oportunitate
Tabelul 1

Se constată că producătorul A are cel mai mic cost de


oportunitate în producerea bunului X, deci, el dispune de un avantaj
relativ (comparativ), fiind justificată din punct de vedere economic
specializarea sa în obţinerea acestuia. În schimb, producătorul C, care,
în ansamblu, este cel mai puţin eficient, dispune de avantaj relativ în
obţinerea bunului Y, el sacrificând doar 0,5 unităţi din bunul X pentru
a spori cu o unitate producţia bunului Y, fiind fundamentată
specializarea lui în acest domeniu.
Decizia producătorilor de a produce atât bunul X, cât şi bunul Y,
alocând pentru fiecare bun jumătate din resursele de care dispun, ar
determina ca producţia totală să fie Qt=10X+8Y,
pentru că:
A produce 6 x şi 3 y
B produce 3 x şi 3y
C produce 1x şi 2y
Dacă producătorii se specializează, A optând pentru bunul X, B
pentru Y, iar C tot pentru Y, rezultă:
Qt = 12X+10Y, pentru că:
A produce 12 X
B produce 6Y
C produce 4 Y
Specializarea producătorilor a determinat un spor de producţie
de 4 unităţi (două unităţi din bunul X şi două unităţi din bunul Y).
Efectele economice ale specializării fundamentate pe teoria avan-
tajului relativ, comparativ permit creşterea producţiei cu resursele
existente, determinând necesitatea cooperării şi conlucrării agenţilor eco-
nomici, deoarece activitatea şi satisfacerea nevoilor lor sunt interdependente.
Chiar dacă, în timp, avantajul comparativ al unui agent
economic sau al altuia se modifică, de aici rezultând reprofilarea
producătorilor, adaptarea permanentă la condiţiile schimbătoare ale
40

Universitatea SPIRU HARET


mediului în care acţionează, specializarea rămâne o trăsătură şi o
condiţie a economiei de schimb, baza cooperării sociale şi a progre-
sului economic.
• Autonomia, independenţa presupun ca agenţii economici să
dispună de libertatea de acţiune, de dreptul de decizie, iar înstrăinarea
bunurilor să aibă la bază criterii economice. Autonomia este funda-
mentată pe interesul izvorât din proprietate. Proprietatea privată,
particulară sau individuală, ca bază principală a autonomiei economi-
ce, nu exclude existenţa altor forme de proprietate, cum ar fi:
particular-asociativă (societăţi pe acţiuni, cooperative), publică (de
stat) şi mixtă.
Cea mai largă autonomie se realizează în condiţiile proprietăţii
private, prin exercitarea deplină de către agenţii economici a tuturor
atributelor proprietăţii. Aceştia îşi manifestă libertatea de a poseda
bunuri, de a le utiliza cum cred de cuviinţă în interesul lor, de a le
înstrăina prin vânzare, de a beneficia de rezultatele ce se obţin prin
folosinţa bunurilor deţinute.
Pluralismul formelor de proprietate, caracteristic ţărilor cu
economie de piaţă, implică şi existenţa proprietăţii publice, ce aparţine
statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. În cadrul acestei forme
de proprietate, agentul economic nemijlocit, cel care exercită efectiv
actele de producţie, schimb etc., are o autonomie mai restrânsă, pentru
că deciziile strategice privind dezvoltarea unităţilor se iau la nivel
central; la nivel local (microeconomic), agenţii economici au o
autonomie operativă, limitată, determinată de reglementările legisla-
tive proprii fiecărei ţări şi perioade.
• Producţia de mărfuri generalizată şi mijlocirea schimbului
de către bani. Spre deosebire de perioada în care economia naturală
era dominantă, şi în care bunurile se creau majoritar pentru consumul
propriu, economia de schimb (de piaţă) creează bunuri prioritar pentru
vânzare. În această economie, devine marfă, ca fenomen de masă, şi
forţa de muncă. Producţia este astfel separată de consum, impunându-se
deplasarea bunurilor de la locul de producţie la locul de folosire a lor,
printr-o reţea tot mai ramificată de mijloace de transport.
Întrucât producţia de mărfuri este generală, iar diviziunea socială
a muncii foarte largă şi în continuă dezvoltare, schimbul este servit în
mod necesar de bani. Fără prezenţa lor, circuitul economic s-ar bloca
41

Universitatea SPIRU HARET


şi economia nu ar putea funcţiona normal. Economia de piaţă este
prin excelenţă o economie monetară. În cadrul ei, fiecare consumator
individual şi fiecare producător acţionează prin schimb pentru a rezolva
cele trei probleme fundamentale. Astfel, ce se produce depinde de
veniturile cumpărătorilor şi de profitul producătorilor, al firmelor; cum
se produce este în funcţie de concurenţa dintre producători, fiecare
dintre ei fiind obligat să adopte metoda şi tehnica de producţie care îi
asigură realizarea celui mai mic cost de producţie şi maxim de profit;
pentru cine se produce depinde de cererea şi oferta de pe piaţa
factorilor de producţie, de cantitatea şi preţul acestora, în funcţie de care
se stabileşte nivelul salariului, rentei şi dobânzii.

2.3. BANII ŞI ROLUL LOR ÎN ECONOMIA


CONTEMPORANĂ

2.3.1. DEFINIREA BANILOR

În ceea ce priveşte definirea banilor sau a monedei, în literatura


economică au existat şi persistă încă puncte de vedere diferite. În
concepţia economiştilor clasici, adepţi ai teoriei valoarea-muncă, banii
reprezintă o marfă specială, separată spontan din lumea celorlalte
mărfuri, care îndeplinesc rolul de instrument general al schimbului. Alţi
economişti consideră că banii sunt elementul – cheie al economiei de
schimb, monetare: „Ei sunt un semn – caracterizat printr-o hârtie, o
piesă metalică sau o cifră înscrisă în conturile unei bănci – care
simbolizează dreptul de a lua o parte din ceea ce este produs şi oferit
vânzării, în cadrul naţiunii unde aceşti bani sunt recunoscuţi”3.
P.A.Samuelson, laureat al premiului Nobel pentru economie, consideră
banii o convenţie socială artificială: „moneda este orice serveşte şi este
acceptat de toată lumea, ca mijloc de schimb ori de plată”4.
În evoluţia lor istorică, banii au îmbrăcat mai multe forme:
marfă-bani, moneda de aur şi argint şi banii de hârtie.

3
J.M.Albertini, Les rouages de l’économie nationale, Les éditions
ouvrières, Paris, 1988, p. 169.
4
P.Samuelson & W.Nordhaus, Economics, 13th Edition, Mc Graw-
Hill Boote Company, 1989, p. 226.
42

Universitatea SPIRU HARET


Forma marfă-bani s-a caracterizat prin faptul că mijlocirea
raporturilor de schimb se realiza de către anumite bunuri (mărfuri).
Iniţial, rolul de bani a fost îndeplinit de unele bunuri (vite, piei,
blănuri, metale etc.). Cu timpul, acest rol a început să fie îndeplinit de
metalele preţioase (aur şi argint) datorită calităţilor acestora: au o
valoare mare într-un volum mic, sunt divizibile, inalterabile, omogene
şi uşor de transportat. Banii de aur au toate calităţile necesare pentru a
fi universal acceptaţi.
Moneda de aur sau argint. La început, banii de aur sau argint
circulau sub formă de lingouri de bare, care trebuia cântărite şi
verificate din punctul de vedere al calităţii înainte de efectuarea plăţii
mărfurilor. Aceasta presupunea timp şi avea un cost bănesc, căci cele
două operaţiuni realizate de persoane specializate nu se făceau gratuit.
Pentru evitarea incomodităţilor şi costurilor amintite, a altor incon-
veniente (falsificarea lingourilor de metale preţioase etc.), la un punct
al evoluţiei economice, s-a trecut la confecţionarea monedelor (din aur
şi argint) de către state.
În funcţia de mijlocitori ai schimbului de mărfuri şi servicii,
banii se află doar temporar în posesia agenţilor economici şi nu este
obligatoriu ca ei să aibă o valoare proprie, intrinsecă. De aceea,
treptat, monedele din metale preţioase au fost înlocuite cu monede
(bani) de hârtie şi cu monede din metal comun.
Banii de hârtie, după natura lor economică, sunt de două feluri:
bilete de bancă (bancnote, bani de credit sau moneda-hârtie) şi bani de
hârtie propriu-zişi sau hârtie-monedă.
Biletele de bancă (bancnotele) sunt semne ale valorii care, în
procesul circulaţiei, înlocuiesc banii cu valoarea deplină. La început,
suma bancnotelor nu putea să depăşească pe cea a stocului de metal
preţios. Pe măsura dezvoltării comerţului, stocul de aur a devenit
insuficient. În aceste condiţii, au început să se emită mai multe bancnote
(bilete) sau monedă fiduciară, deoarece se considera că încrederea în
conversiunea biletelor pe metal nu va fi cerută în acelaşi timp de către
toţi deţinătorii lor. Realizată de agenţi particulari, apoi de către băncile
comerciale, această emisiune a devenit rapid un privilegiu al statului,
fiind încredinţată Băncii Centrale (Naţionale sau de Emisiune). Biletul
emis avea un curs legal şi trebuia să fie acceptat în schimburi la acelaşi
titlu (sau în acelaşi fel) ca şi metalul pe care îl reprezenta. Biletele de
43

Universitatea SPIRU HARET


bancă circulau în calitate de bani de credit şi aveau o dublă garanţie:
efectele comerciale (cambii) aflate în portofoliul băncilor centrale şi
stocul de aur al acestora.
Mai târziu, biletele de bancă şi-au pierdut stabilitatea iniţială,
deoarece nu mai erau convertibile în aur şi se emiteau nu atât pentru
operaţiuni comerciale, cât mai ales pentru acoperirea deficitului
bugetar. De aceea, semnele băneşti ale tuturor ţărilor cu economie de
piaţă au devenit treptat banii de hârtie
Banii de hârtie (sau hârtia-monedă) reprezintă semne ale valorii,
care, în procesul circulaţiei, înlocuiesc banii cu valoare deplină.

2.3.2. FUNCŢIILE BANILOR

Independent de etapa de evoluţie şi de conţinutul lor economic,


banii (moneda) îndeplinesc funcţii economice esenţiale. Acestea au
evoluat în timp în raport de natura banilor şi de complexitatea activită-
ţilor economice. În literatura de specialitate există opinii foarte diverse
asupra funcţiilor banilor. În pofida acestei diversităţi, pot fi identifi-
cate următoarele funcţii ale monedei:
a) Mijloc de măsurare a activităţii economice. În această
funcţie, banii măsoară cheltuielile efectuate şi rezultatele obţinute în
activitatea economică trecută şi prezentă, precum şi cele avute în
vedere în perioada ce urmează.
Banii sunt instrument de evaluare a valorii producţiei globale şi
marfă, a preţurilor, a costurilor şi profiturilor la scara întreprinderilor
şi ramurilor, a mărimii produsului intern brut şi a produsului naţional
brut (ca indicatori macroeconomici) etc. Oferind o unitate de calcul
comună a cheltuielilor şi rezultatelor la diverse niveluri, a drepturilor
şi obligaţiilor fiecărui agent economic, banii permit comparaţii între
performanţele atinse de întreprinderi şi economiile naţionale în
ansamblu, precum şi luarea de măsuri pentru ridicarea la un plan
superior acestora.
b) Mijloc de schimb. Banii îndeplinesc această funcţie când
mărfurile se achită în momentul livrării lor.
Realizarea schimbului prin intermediul banilor scindează
schimbul în două tranzacţii complementare: vânzarea, adică cedarea
bunurilor de către unul din parteneri (care primeşte contravaloarea
44

Universitatea SPIRU HARET


acestora), şi cumpărarea, adică obţinerea bunurilor de către alt
partener (care plăteşte contravaloarea bunurilor). Fiecare partener este,
în consecinţă, numai vânzător sau numai cumpărător. În cadrul
trocului, al schimbului direct (marfă contra marfă), fiecare partener
era, concomitent, şi vânzător şi cumpărător.
Mijlocind schimbul de mărfuri, banii eliberează acest proces de
limitele inerente trocului şi îl fac mai operativ, cu efecte benefice
asupra întregii activităţi economice.
Când mărfurile se schimbau direct una pe alta, era foarte dificil să
se întâlnească într-un loc anume doi agenţi economici A şi B, de
exemplu, aşa încât A să dorească bunul lui B, iar B, bunul lui A.
Realizarea acestei coincidenţe cerea mult timp şi deplasarea producă-
torilor dintr-un loc în altul. În plus, greu se putea preţui valoarea
mărfurilor ce urmau a se schimba, căci nu exista un etalon al măsurii ei.
Când intervin banii în procesul de schimb, asemenea limite dispar.
Deşi banii sporesc operativitatea şi eficacitatea schimbului, ei
creează şi un efect negativ. În urma vânzării, banii încasaţi se pot
stoca şi repetarea acestui act de mai mulţi agenţi economici îngre-
unează desfacerea unor cantităţi de mărfuri, care aşteaptă banii reţinuţi
pentru a se vinde. Cauza o reprezintă faptul că bunurile se produc în
calitate de echivalente, de bunuri care trebuie să se schimbe unul cu
altul, în condiţiile diviziunii sociale a muncii.
c) Mijloc de plată. Banii îndeplinesc această funcţie în ipoteza
în care mărfurile se achită la un anumit termen, după livrarea lor, când
ele se vând pe credite.
Ca mijloc de plată, banii servesc, însă, şi pentru stingerea altor
obligaţiuni: achitarea impozitelor şi taxelor, a rentelor, chiriilor şi
dobânzilor, a împrumuturilor, salariilor etc. Orice drept şi orice obli-
gaţie economică se pot stinge prin cedarea şi primirea unei sume de
bani, la o dată anumită.
d) Mijloc de rezervă de valoare. Obţinerea banilor prin
vânzarea bunurilor şi serviciilor oferă deţinătorilor lor posibilitatea să
facă economii, denumite rezerve de valoare. Formarea acestor rezerve
se bazează pe asigurarea că valoarea banilor economisiţi va putea fi
regăsită în integritatea sa în viitor, atunci când vor fi utilizaţi, altfel
spus, pe prezumţia stabilităţii puterii lor de cumpărare.

45

Universitatea SPIRU HARET


Constituirea de rezerve de bani este favorizată de ampla dezvol-
tare a relaţiilor de credit şi a sistemului bancar, care oferă posibilităţi
de fructificare a economiilor prin dobânda primită la sumele depuse.
Fiind mijlocul general de cumpărare şi plată, banii sunt forma
universală de constituire a rezervelor de valoare, atât pentru unităţile
economice, cât şi pentru populaţie. Deţinătorul monedei dispune de un
titlu de credit, care îi atestă dreptul de a beneficia de o parte a
bunurilor aflate în circulaţie, atunci când doreşte, dreptul de a alege, la
momentul oportun, din oferta existentă, elementele care-l satisfac.
Banii sunt activul cel mai lichid din economie, care oricând se poate
transforma pe orice alt bun, imediat şi fără niciun cost suplimentar.
Funcţiile banilor, succint analizate, au valabilitate şi pentru banii
naţionali, care servesc piaţa internă, şi pentru banii universali, care
servesc piaţa internaţională, mijlocind schimburile externe de mărfuri,
turismul, transferul de tehnologii, investiţiile efectuate în străinătate,
repatrierea profiturilor, achitarea împrumuturilor obţinute de la alte
ţări etc.
• Puterea de cumpărare a banilor este cantitatea de bunuri
economice care se pot cumpăra, la un moment dat, cu o unitate mone-
tară sau cu o sumă dată de bani.
În baza teoriei neoclasice, aceasta este determinată, în esenţă, de
cantitatea de bani aflată în circulaţie. Pornind de la premisa că, pe
termen scurt, oferta de bunuri economice şi viteza de rotaţie sunt
relativ rigide, modificarea masei monetare atrage după sine modificări
în sens contrar, atât în nivelul general al preţurilor, cât şi în puterea de
cumpărare a monedei.
Dacă pe termen scurt această concluzie poate fi logică şi
confirmată de practică, pe termen lung, şi puterea de cumpărare a
monedei depinde de numeroase împrejurări economice şi extraecono-
mice. Rolul hotărâtor în această direcţie îl are starea economiei
naţionale respective; de regulă, o ţară cu o economie puternică,
modernă şi eficientă, capabilă să asigure satisfacerea în bune condiţii a
nevoilor, are o monedă a cărei putere de cumpărare este mai stabilă.
Convertibilitatea monedei. În prezent, realizarea funcţiilor şi
rolului economic al monedei are loc în condiţiile extinderii legăturilor
dintre economiile naţionale, din care cauză capătă importanţă conver-
46

Universitatea SPIRU HARET


tibilitatea monedei. Aceasta reprezintă însuşirea legală a unei monede
de a fi schimbată cu o altă monedă în mod liber, prin vânzare-
cumpărare, pe piaţă, la un anumit preţ.
Din cele peste 70 de ţări cu monedă convertibilă, doar pentru 5
(SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Japonia) se poate vorbi de
convertibilitate deplină, adică de eliminarea oricăror restricţii cu
privire la suma care se schimbă, scopul schimbării monedei naţionale
pe monedă străină şi calitatea celui care efectuează (sau pentru care se
efectuează) operaţiunea. În celelalte ţări cu monedă convertibilă există
o serie de limite, mai mari sau mai mici, în calea liberei vânzări a
monedei naţionale în schimbul unor monede străine.
În România, problema convertibilităţii monedei naţionale s-a
fixat ca un obiectiv major abia după 1990. Ca un prim pas în această
direcţie, prin măsurile întreprinse, s-a ajuns la existenţa a două cursuri
de schimb faţă de alte monede. Unul a fost cursul oficial, stabilit de
Banca Naţională, iar celălalt, cursul de echilibru, format pe baza
cererii şi ofertei exprimate în cadrul operaţiunilor de licitaţie valutară
interbancară. În special din anul 1994, în baza noilor reglementări
adoptate, s-au diminuat condiţiile restrictive privind convertibilitatea,
ajungându-se treptat la realizarea deplinei convertibilităţi a leului.
Convertibilitatea monedei ridică numeroase probleme teoretice
şi practice, având implicaţii deosebite asupra oricărei economii
naţionale. Ea este o condiţie necesară pentru a introduce realismul în
activitatea economică, pentru evaluarea corectă a nivelului eficienţei şi
competitivităţii printr-un sistem de preţuri corecte. Convertibilitatea
influenţează toate domeniile şi componentele vieţii economice interne
şi relaţiile cu străinătatea, dar şi numeroase aspecte ale relaţiilor
sociale. După unii specialişti, ea este o condiţie primordială pentru ca
ţările din Europa Centrală şi de Est să realizeze paşi hotărâţi spre
economia de piaţă.
Dacă în ceea ce priveşte utilitatea economică şi socială a conver-
tibilităţii, teoria economică este unanimă, în ceea ce priveşte momen-
tul şi premisele convertibilităţii monedei se pot distinge două poziţii
teoretice.
Una dintre ele susţine că nu este necesară nicio premisă
material-economică ce trebuie îndeplinită; trecerea la convertibilitate
este un act politic şi trebuie să se facă dovada existenţei voinţei şi
hotărârii pentru aceasta. În urma convertibilităţii, se manifestă o serie
47

Universitatea SPIRU HARET


de efecte nedorite, dar ele sunt datorate nu convertibilităţii, ci unor
cauze profunde existente în respectiva economie; aceste efecte nu s-au
putut manifesta tocmai datorită inexistenţei convertibilităţii. Abia după
trecerea la convertibilitate se poate pune, deci, un „diagnostic” corect şi
aplica tratamentul adecvat pentru însănătoşirea acelei economii.
Conform altei teorii, convertibilitatea este necesară, dar nu
reprezintă un scop în sine, ci un mijloc de asigurare şi sprijinire a
dezvoltării economiei. În consecinţă, trecerea la convertibilitate
trebuie pregătită cu atenţie, ea necesitând asigurarea unor premise,
cum sunt: restructurarea şi consolidarea economiei naţionale; diver-
sificarea şi modernizarea producţiei de bunuri şi servicii de calitate, cu
eficienţă ridicată şi competitive pe piaţa externă; creşterea rezervelor
de valută ale ţării; formarea unui sistem de preţuri interne flexibile şi
reale, fundamentate pe cheltuielile de producţie şi corelate treptat, în
timp, cu cele de pe piaţa internaţională. În ceea ce priveşte inflaţia,
aceasta trebuie să fie redusă şi menţinută sub control.

2.4. ECONOMIA DE PIAŢĂ CONTEMPORANĂ;


CARACTERISTICI ŞI TIPURI ALE ACESTEIA

Pornind de la modul concret în care sunt fundamentate şi


adoptate deciziile, în economia contemporană întâlnim două sisteme
economice5 de organizare şi funcţionare a economiei de schimb:
a) sistemul economiei de piaţă;
b) sistemul economiei de comandă (centralizate).
Departajarea între aceste două mari sisteme se realizează
luându-se în considerare următoarele criterii: gradul de libertate a
agenţilor economici şi caracteristicile mecanismului de reglare.
În economia de piaţă, rolul hotărâtor în fundamentarea şi luarea
deciziilor îl au agenţii economici individuali.
Modelul teoretic al economiei de piaţă a fost elaborat pe baza
unor premise economice şi social-politice care statuează proprietatea
ca fiind sacră, inviolabilă şi garantată, precum şi primordialitatea
intereselor personale.

5
Vezi R. G. Lipsey, K. A. Chrystal, Economia pozitivă, Editura Eco-
nomică, Bucureşti, 1999, p. 37-41.
48

Universitatea SPIRU HARET


Elementele structurale ale sistemului teoretic al economiei de
piaţă6 sunt:
– economia funcţionează pe baza conexiunii unui sistem de pieţe
interdependente;
– proprietatea particulară şi interesul personal sunt hotărâtoare în
funcţionarea economiei şi adoptarea deciziilor; fiecare agent economic
îşi asigură autoreproductibilitatea ca rezultat al propriilor decizii;
aceasta nu exclude pluralismul formelor de proprietate;
– toţi agenţii economici şi toate categoriile de piaţă se află în
raporturi de concurenţă loială;
– preţurile se formează liber;
– sunt excluse intervenţiile administrative ale statului şi ale altor
centre de forţă (monopoluri, sindicate) în activitatea şi funcţionarea
economiei.
Existenţa unui sistem financiar bancar ramificat şi modern
echipat, care-şi asumă reglarea operativă a masei monetare,
distribuirea şi orientarea creditelor etc., o structură tehnico-economică
modernă constituie o condiţie de bază a unei înalte eficienţe
economice şi a satisfacerii nevoilor în creştere pentru toţi cetăţenii.
Economia de piaţă reală, ca sistem ce funcţionează efectiv în
diferite state ale lumii, nu realizează integral caracteristicile modelului
ideal, existând o mare diversitate de modele ale acesteia; de fapt,
fiecare ţară are propriul model.
Cu toate deosebirile existente, economia de piaţă modernă are o
serie de trăsături sau caracteristici, care se întâlnesc în orice ţară, inde-
pendent de elementele specifice. În esenţă, este vorba de următoarele:
a) pluralismul formelor de proprietate, în cadrul cărora
proprietatea privată deţine ponderea dominantă; pe această bază,
agenţii economici elaborează decizii în mod independent, autonom,
asumând-şi riscul în afaceri economic;
b) funcţionarea şi dezvoltarea economiei au loc în condiţiile în
care piaţa îndeplineşte un rol deosebit în reglarea activităţii, a
comportamentului agenţilor economici, în alocarea şi utilizarea resur-
selor;

6
Dicţionar de economie, coord: Niţă Dobrotă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999, p. 185-186.
49

Universitatea SPIRU HARET


c) motivaţia activităţii agenţilor economici o constituie maximi-
zarea profitului; consumatorii au drept impuls, sau mobil, al
comportamentului lor, utilitatea, satisfacţia de care pot beneficia prin
cumpărarea de bunuri sau servicii;
d) concurenţa stimulează agenţii economici în promovarea
progresului, în creşterea eficienţei şi a posibilităţilor cumpărătorilor de
a alege la piaţă;
e) pentru majoritatea bunurilor şi serviciilor, ca şi pe pieţele
forţei de muncă, monetară, titlurilor de valoare, valutară etc., preţurile
se formează liber, în funcţie de raportul cerere-ofertă, fără intervenţia
statului;
f) existenţa unei structuri tehnico-economice moderne, care
asigură o eficienţă economică înaltă;
g) statul democratic se manifestă ca agent economic, acţionând
în direcţia corectării imperfecţiunilor pieţei, prin folosirea cadrului
legislativ, a pârghiilor economico-financiare etc.
În economia centralizată, de comandă, alocarea şi utilizarea
resurselor, stabilirea raportului dintre resurse şi nevoi sunt consecinţe
ale unor decizii centralizate, impuse agenţilor economici de către
aparatul de stat, pe baza acceptării la nivel social a unor principii de
ierarhizare a priorităţilor şi intereselor.
Niciunul din aceste sisteme nu există în stare pură, orice
economie este o economie mixtă, în care se întâlnesc, în diferite
proporţii, elemente din toate sistemele. Astfel, în Statele Unite ale
Americii, guvernul stabileşte legislaţia economică, cadrul juridic al
activităţii economice, dar majoritatea deciziilor aparţin agenţilor
economici. Instituţiile private şi publice sunt cele care exercită
controlul economic.
Analiza comparativă a economiilor reale de piaţă permite identi-
ficarea câtorva modele de economii „reuşite”, „înfloritoare”, care au
fost capabile să genereze, după cel de-al doilea război mondial,
îmbunătăţiri substanţiale şi susţinute ale standardului de viaţă şi să
realizeze o eficienţă ridicată. Sunt multe astfel de economii. Cea mai
mare parte a lor sunt membre ale OECD; ele includ, însă, şi unele
dintre ţările industrializate din Asia de Sud-Est.
Schematic, se poate vorbi de trei modele principale, şi anume:
economiile sociale de piaţă (din Europa de Vest), economiile de piaţă
50

Universitatea SPIRU HARET


„direcţionate de consum” (SUA) şi economiile de piaţă „ghidate
administrativ” (Japonia)7. Principalele caracteristici ale acestor modele
sunt prezentate în continuare.
Economia socială de piaţă, întâlnită în ţările nordice şi în mai
multe ţări ale Europei occidentale, în special în Germania, se
caracterizează prin faptul că statul se implică şi este responsabil nu
numai în promovarea unei politici monetare şi fiscale corespunzătoare,
care să stimuleze creşterea economică, dar şi în realizarea unei
infrastructuri eficiente. O atenţie mare este acordată protecţiei mediului,
dezvoltării adecvate a educaţiei, ocrotirii sănătăţii, asigurării locurilor
de muncă şi înfăptuirii unor programe guvernamentale substanţiale de
protecţie socială a oamenilor, a săracilor, în general.
În Germania, ca şi în alte ţări ale Europei de Vest şi, în special,
în cele nordice, atât dezvoltarea economică, cât şi cea socială sunt
evoluate, iar categoria celor care „nu au” este puţin numeroasă. După
aprecierea lui Paul Mann, economia socială de piaţă reprezintă un
slogan, al cărui interes precis este, însă, perisabil, reflectând pragmatic
condiţiile economice şi politice ale fiecărei ţări.
Economia de piaţă „direcţionată de consum”, care poate fi
considerată modelul Statelor Unite ale Americii, acordă un rol foarte
mare forţelor pieţei şi un rol minim statului. La baza creşterii
economice stau promovarea spiritului întreprinzător şi o mare
mobilitate a preţurilor de producţie. Se apreciază că în cadrul acestui
model se promovează, în principal, virtuţile eficienţei pieţei, îndeosebi
pe termen scurt, după schemele „îmbogăţirii rapide”, fără a se acorda
o atenţie specială echităţii şi problemelor sociale. Aceasta a condus, în
optica unor observatori critici, la deteriorarea infrastructurii sociale, la
sporirea ponderii săracilor în totalul populaţiei, numărul acestora
având, în continuare, tendinţa de creştere.
Economia de piaţă „ghidată administrativ” (modelul econo-
miei japoneze) reprezintă o îmbinare particulară reuşită de trăsături
înrădăcinate în tradiţiile şi specificul acestei ţări. Este considerată o
economie de piaţă ghidată (condusă) administrativ, întrucât a pus şi
pune accentul nu atât pe obţinerea unor profituri imediate, cât pe o

7
Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas,
Bucureşti, p. 41-86.
51

Universitatea SPIRU HARET


competiţie superioară în vederea cuceririi a tot mai multe pieţe
externe, susţinută prin măsuri statale. Aceasta a condus la conceperea
în perspectivă a unor politici de creştere a productivităţii muncii, a
eficienţei economice în general.
Factorul cel mai important al modelului japonez îl constituie
promovarea în comportamentul agenţilor economici şi în politicile
guvernamentale a unui nivel înalt de economisire şi investiţii. Rata
ridicată de creştere a economiilor şi investiţiilor şi flexibilitatea relativ
redusă a salariilor au contribuit la realizarea unor ritmuri înalte de
dezvoltare economică, la sporirea posibilităţilor de adaptare rapidă la
cerinţele pieţei, la o creştere spectaculoasă a exportului. Pe plan social,
firmele sunt obligate să asigure securitatea şi protecţia salariaţilor, iar
statul îşi foloseşte autoritatea asupra sectorului privat prin sprijinirea
producătorilor şi mai puţin a consumatorilor.
Economiile naţionale care au funcţionat timp mai îndelungat pe
coordonatele sistemului de piaţă au evidenţiat, prin rezultatele
obţinute, viabilitatea acestui sistem economic. Acesta nu este, însă, un
sistem perfect. Sistemului de piaţă i se impută faptul că nu-şi asigură
stabilitatea internă; inflaţia şi şomajul sunt, în dimensiuni diferite,
însoţitorii săi inevitabili; generează tendinţa de concentrare anormală a
puterii economice într-un număr mic de întreprinderi şi centre de
forţă; repartizarea venitului naţional se face, în unele situaţii, în
opoziţie cu normele elementare de justiţie socială, ceea ce impune
prezenţa unor instrumente de corecţie şi protecţie socială.
Pentru a se ajunge la economia de piaţă, plecând de la sistemul
economic de comandă, centralizat, se impune o perioadă de tranziţie.
Procesul tranziţiei la economia de piaţă presupune transformări
radicale în structurile economice şi de proprietate, care s-au produs şi
se produc în fostele ţări cu economie centralizată, în vederea instaurării
proprietăţii private şi a concurenţei, a mecanismelor de piaţă liberă în
reglarea activităţii agenţilor economici.
Reforma economică reprezintă un proces amplu şi complex de
transformări profunde. În vederea realizării lui sunt esenţiale: privati-
zarea, retehnologizarea, restructurarea producţiei după criterii de
eficienţă economică, liberalizarea folosirii pârghiilor economico-
financiare şi adoptarea unor politici şi mecanisme macroeconomice care
să stimuleze iniţiativa, inovaţia şi competiţia agenţilor economici.
52

Universitatea SPIRU HARET


Tranziţia la economia de piaţă nu se face de la sine, ci pe baza
unor modificări de natură instituţională, financiară, juridică etc. Date
fiind complexitatea acestui proces, generată de dificultatea probleme-
lor ce se cer soluţionate şi de inexistenţa unei experienţe istorice
asemănătoare, faptul că nici teoria şi nici practica mondială nu dispun
de soluţii general - valabile, este necesar ca reforma să fie bine
condusă printr-o activitate susţinută a statului.
O serie de probleme privind tranziţia şi reforma economică în
România vor fi analizate mai larg în cadrul uneia din lecţiile ce urmează.

2.5. AGENŢII ECONOMICI

Activitatea economică în societate se desfăşoară de către


oameni, organizaţi în cadrul unor unităţi economice, profitabile şi
specializate pe domenii distincte (producere de bunuri, prestări de
servicii, distribuţie, comercializare, finanţare, consum etc.). Ea se
defineşte prin diversitatea acţiunilor efectuate de toţi participanţii la
proces, denumiţi agenţi economici.
Agenţii economici sunt indivizi sau grupuri de indivizi care
participă la viaţa economică a societăţii, îndeplinind, în acest sens,
anumite roluri şi având anumite comportamente economice. Ei pot fi
persoane fizice sau juridice. Un criteriu important al definirii agenţilor
economici este cel instituţional. Din acest punct de vedere, un agent
economic este o unitate instituţională care „dispune de autonomie de
decizie în executarea funcţiei sale principale (a produce, a finanţa, a
asigura, a consuma etc.), acţionând într-un cadru care îi este propriu
asupra utilizării resurselor sale curente, de capital şi financiare”8.
Agenţii economici se grupează pe sectoare, pe baza funcţiei lor
principale în economie. Ţinând seama de această funcţie, în rândurile
agenţilor economici includem: întreprinderile, gospodăriile familiale
sau menajele, administraţiile publice şi private, instituţiile de credit şi
asigurări, străinătatea, adică agenţii economici din alte ţări.
Întreprinderile sunt unităţi economice care, indiferent de felul
cum sunt organizate şi de forma de proprietate, au drept funcţie

8
Economie Politică. Economics, Agenţia de consulting universitar
„Eficient”, Bucureşti, 1992, p. 56.
53

Universitatea SPIRU HARET


principală producerea de bunuri şi prestarea de servicii (nonfinanciare)
în vederea vânzării acestora, cu scopul de a obţine profit.
Gospodăriile (menajele) sunt agenţi economici care îndeplinesc în
principal funcţia de consumatori de bunuri şi servicii. Ele cuprind
familiile, celibatari, diferite comunităţi consumatoare, care nu se delimi-
tează de gospodăriile în cadrul cărora se constituie. Veniturile menajelor
se formează în cea mai mare parte pe seama salariilor, titlurilor de
proprietate şi din transferurile efectuate din celelalte sectoare etc.
Administraţiile publice includ acele instituţii care exercită în
principal funcţii de redistribuire a veniturilor pe baza prestării unor
servicii nonmarfare. Ele obţin veniturile în special din vărsăminte
obligatorii, impozite şi taxe. Din această categorie de agenţi economici
fac parte administraţiile centrale şi locale de stat, învăţământul public,
sistemul protecţiei sociale, justiţiei, asistenţa sanitară publică etc.
Administraţiile private sunt organizaţii private fără scop lucrativ, care
prestează servicii nonmarfare, sau sunt diverse asociaţii, fundaţii, ale
căror venituri se realizează din contribuţii voluntare, cotizaţii, venituri
pe proprietate etc.
Instituţiile de credit şi companiile de asigurări sunt unităţi
instituţionale, care pot fi publice, private sau mixte şi care îndeplinesc
funcţia de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici. Ele
colectează, transformă şi redistribuie disponibilităţile financiare şi
transformă riscurile individuale în riscuri colective. Veniturile acestor
agenţi economici se constituie din economiile temporare existente în
societate, care se concentrează în cadrul lor în scopul redistribuirii
între agenţii economici ce au nevoie de resurse financiare.

2.5.1. FLUXURILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

Relaţiile dintre participanţii la activităţile economice sunt


interdependente; ele se manifestă prin relaţii de transfer şi schimb.
Relaţiile de transfer apar ca un flux unilateral de disponibilităţi băneşti,
fără o contrapondere evidentă şi directă. Avem, astfel, transferuri
publice, vărsăminte sau prestaţii sociale, şi transferuri private, diversele
sponsorizări realizate de firme particulare. Relaţiile de schimb sunt
raporturi în care unul dintre subiecţi cedează un bun pentru a primi în
54

Universitatea SPIRU HARET


contrapartidă un alt bun de la partenerul său. Schimburile sunt efectul
direct al specializării funcţiilor diverselor unităţi economice. Adâncirea
diviziunii muncii influenţează intensitatea şi viteza schimburilor.
Fluxurile economice reprezintă mişcări permanente de bunuri
materiale şi servicii, de resurse economice, disponibilităţi băneşti etc.,
între agenţii participanţi la tranzacţii. Fiecare tranzacţie bilaterală sau
de piaţă este formată din două fluxuri economice:
a) fluxurile de bunuri, care pornesc de la producător şi ajung la
consumator;
b) fluxurile monetare, care au sens opus.
În economia de piaţă se derulează, aşadar, fluxuri reale, care
cuprind intrări de resurse economice sau de factori de producţie şi
ieşiri de produse, bunuri materiale şi servicii, şi fluxuri monetare,
alcătuite din venituri şi cheltuieli băneşti. Mişcarea banilor şi
creanţelor între unităţile economice este determinată de ansamblul
relaţiilor economice „fizice”, de viteza cu care acestea se desfăşoară;
ele reflectă vânzările şi cumpărările de bunuri şi servicii, intrările şi
ieşirile de capitaluri şi de credite, variaţia încasărilor din economie şi
sectoarele sale instituţionalizate.
În economie, au loc şi tranzacţii unilaterale, care sunt mişcări
sau transferuri univoce de bunuri, fără a se primi în schimb contra-
prestaţii. Ele pot fi: transferuri curente, care se efectuează sistematic
(plăţi de impozite directe şi indirecte, contribuţii pentru asigurări
sociale, subvenţii de exploatare etc.), şi transferuri de patrimoniu, care
intervin mai rar şi determină la unul din agenţii economici implicaţi o
modificare de patrimoniu (suplimentarea investiţiilor publice de către
administraţiile publice, moşteniri, donaţii etc.).
Totalitatea fluxurilor economice formează circuitul economic.
Fluxurile economice sunt privite prin prisma finalităţii lor. Consi-
derând activitatea economică raţională, deciziile agenţilor economici
se fundamentează pe principii şi reguli determinate de interdependenţa
aspectelor tehnice, ecologice, economice şi sociale. Raţionalitatea
acţiunii agenţilor economici presupune utilizarea deplină a resurselor,
folosirea eficientă a factorilor de producţie în scopul realizării
maximului de satisfacţie cu minimum de efort.

55

Universitatea SPIRU HARET


Schema generală a circuitului economic

Cheltuieli pentru bunuri de consum

Bunuri de consum

Î NTREPRI NDERI GOSPOD Ă RI I


(FI RM E) (M ENA JE)

Serviciile factorilor: muncă, pământ, capital

V enituri: salarii, rente, dobânzi

• Rezultate microeconomice

Eforturile făcute de agenţii economici se concretizează în


cheltuieli de producţie curente şi în noi dotări tehnice pe baza
investiţiilor. Rezultatele obţinute la nivelul unităţilor economice, ca
efecte primare şi directe, se materializează în bunuri materiale şi
servicii, fiind cuantificate în unităţi fizice (bucăţi), natural –
convenţionale (cai putere, putere calorică) şi valorice (băneşti).
În raport cu gradul lor de cuprindere, rezultatele microecono-
mice monetare pot fi: globale, finale şi nete. Rezultatele globale
reprezintă expresia bănească a valorii bunurilor economice realizate,
iar indicatorul principal de măsurare a lor este cifra de afaceri.
Rezultatele finale reprezintă suma preţurilor bunurilor ajunse în
ultimul stadiu al circuitului economic; ele nu cuprind, deci, consumul
intermediar. Indicatorul utilizat pentru măsurarea acestor rezultate este
valoarea adăugată, care reflectă contribuţia productivă a fiecărui
agent economic. Valoarea adăugată este, la rândul ei, de două feluri:
valoarea adăugată netă, care cuprinde veniturile factorilor de produc-
ţie, şi valoarea adăugată brută, care cuprinde valoarea adăugată netă şi
56

Universitatea SPIRU HARET


amortizarea capitalului fix. Rezultatele nete se măsoară prin profitul
brut şi profitul net. Primul este profitul încasat de întreprindere, iar
cel de al doilea, profitul încasat minus impozitul pe profit.

Concepte de bază
• Economie naturală
• Economie de schimb
• Diviziunea socială a muncii
• Avantaj absolut şi comparativ
• Economie de piaţă concurenţială
• Economie mixtă
• Tipuri de economie de piaţă
• Liberalizarea economică
• Moneda
• Bani-marfă
• Moneda-metalică
• Banii de hârtie
• Puterea de cumpărare a banilor
• Convertibilitatea monedei
• Agenţii economici
• Fluxuri economice reale
• Fluxuri economice monetare
• Circuit economic

Probleme de reflecţie, întrebări


• Care sunt caracteristicile economiei naturale?
• Care sunt caracteristicile economiei de schimb?
• Avantajul absolut şi avantajul comparativ
• Avantajele autonomiei, independenţei agenţilor economici
în condiţiile proprietăţii particulare
• Problema modelului în tranziţia la economia de piaţă
• Funcţiile monedei contemporane
• Convertibilitatea monedei: rol, premise de înfăptuire

57

Universitatea SPIRU HARET


Bibliografie
• Adam Smith, Avuţia Naţională, vol I, Editura Academiei, Bucureşti,
1962, p. 7-18, 19-23.
• David Ricardo, Opere Alese, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti,
1959, p. 123-136.
• J.M.Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi
a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1970, p. 375-385.
• Alvin Toffler, Al treilea val, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 358-378.
• Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994, p. 41-86.
• Paul Heyne, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 1-11; 40-45; 107-116.
• Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999.
• R.G. Lipsey, K. A. Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999.

58

Universitatea SPIRU HARET


Secţiunea a II-a

MICROECONOMIE

59

Universitatea SPIRU HARET


60

Universitatea SPIRU HARET


Capitolul 3
PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA

Obiectivele temei:
- explicarea rolului pieţei în mecanismul de funcţionare şi
dezvoltare economică;
- analiza cererii şi ofertei – componente fundamentale ale pieţei;
- punerea în relief a raportului dintre cerere şi ofertă în dinamica
acestora, precum şi a echilibrului pieţei.

3.1. PIAŢA ŞI ROLUL EI. TIPURI DE PIAŢĂ.


INTERDEPENDENŢA PIEŢELOR

• Definirea pieţei
În limbaj curent, piaţa se identifică cu locul public, acoperit sau
sub cerul liber, unde se vând şi se cumpără mărfuri.
În sens ştiinţific, piaţa exprimă relaţii economice dintre
oameni, dintre agenţii economici, ce se desfăşoară într-un anumit
spaţiu, în cadrul cărora se confruntă cererea cu oferta de mărfuri,
se formează preţurile, au loc negocieri şi acte de vânzare-cumpă-
rare, în condiţii de concurenţă.
Piaţa presupune un loc concret, spaţiu (fizic), adică magazine,
hale, bursă etc., dar nu se limitează la acesta; ea exprimă relaţii între
agenţi economici – vânzători, ca purtători ai ofertei, şi cumpărători, ca
purtători ai cererii, în cadrul cărora unii oferă, iar ceilalţi cumpără,
cheltuindu-şi veniturile. Fluxurile la piaţă sunt mijlocite de bani.
Regulatorul pieţei este concurenţa, astfel încât fiecare îşi urmă-
reşte propriul interes, satisfacerea cât mai avantajoasă a trebuinţelor de
producţie sau de consum personal, obţinerea de câştig; totodată, însă,
participanţii la relaţiile de piaţă se află în legături de interdependenţă,
de care depinde însăşi funcţionalitatea pieţei.
61

Universitatea SPIRU HARET


Cunoaşterea pieţei presupune luarea în considerare a componen-
telor ei fundamentale, şi anume: cererea, oferta, preţul, concurenţa;
dimensiunile şi dinamica acestora, ca şi interrelaţiile dintre ele se reflectă
în dimensiunile, complexitatea şi evoluţia sistemului relaţiilor de piaţă.

• Rolul pieţei
Piaţa îndeplineşte un rol deosebit de important în mecanismul de
funcţionare şi dezvoltare a economiei moderne.
Piaţa asigură contactul permanent dintre vânzători şi cumpără-
tori, dintre ceea ce se oferă şi ceea ce se cere, la un moment dat,
punând în relief concordanţa sau nonconcordanţa dintre ofertă şi
cerere, dintre producţia şi consumul de bunuri materiale şi servicii.
Piaţa reglează activitatea economică: astfel, prin informaţiile pe care
le dă privind volumul, structura şi nivelul calitativ al cererii, piaţa
determină orientarea agenţilor economici, stă la baza deciziilor acestora
privind investiţiile de capital, cantitatea şi structura producţiei,
schimbului şi consumului. În acest fel, piaţa orientează alocarea şi
folosirea eficientă a resurselor umane, materiale şi financiare.
În accepţiune clasică, piaţa reprezintă „mâna invizibilă” prin
care activitatea economică se adaptează la dinamica nevoilor. Prin
intermediul pârghiilor economice, cum sunt: preţul, profitul, salariul,
dobânda etc., piaţa furnizează informaţii agenţilor economici asupra
raportului dintre cerere şi ofertă; tendinţa de creştere a preţurilor şi a
ratei profitului, de exemplu, constituie un semnal al pieţei, prin care se
stimulează mărirea ofertei de un fel sau altul şi punerea ei de acord cu
cererea. Piaţa îndeplineşte un mare rol în realizarea, în dinamică, a
echilibrului dintre ofertă (producţie) şi cerere (consum), având loc,
ceea ce preconizau economiştii clasici, transformarea intereselor
proprii ale indivizilor în cea mai bună opţiune pentru societate privind
folosirea resurselor existente la un moment dat. De altfel, termenul
„economie de piaţă” indică sistemul economic în care preţurile şi
cantităţile produse depind de confruntarea ofertei cu cererea.
O condiţie esenţială de care depinde îndeplinirea de către piaţă a
rolului său o constituie autonomia de decizie a agenţilor economici,
libertatea lor economică. Este vorba de faptul că adaptarea rapidă a
producţiei la cererea de bunuri materiale şi servicii, ţinând seama de
ceea ce piaţa semnalează în mod curent, necesită iniţiativă, o mare
62

Universitatea SPIRU HARET


mobilitate şi, deci, posibilităţi de mişcare autonomă, directă, a firmelor
fără îngrădiri birocratice din partea statului. Numai astfel se poate
acţiona prompt şi eficient la cerinţele pieţei.
Caracterizarea relaţiilor de piaţă modernă nu poate face
abstracţie totuşi de intervenţia statului în economie, adică de acţiunile
acestuia menite să corecteze imperfecţiunile pieţei, să contribuie la
funcţionarea eficientă a mecanismului pieţei, prin politica bugetară şi
fiscală, socială, de investiţii, monetară şi de credit etc. În prezent, piaţa
nu mai este în întregime liberă; există o economie mixtă, în care
funcţionarea acesteia are la bază piaţa, cu rol determinant, precum şi
intervenţia statului în forme şi proporţii diferite.

• Tipuri de piaţă
Din punct de vedere al obiectului tranzacţiei economice, de
vânzare-cumpărare, se disting: a) piaţa bunurilor de consum final,
adică relaţiile de vânzare-cumpărare de obiecte şi servicii de consum
personal; b) piaţa factorilor de producţie, formată, la rândul ei, din:
piaţa resurselor naturale; piaţa muncii; piaţa capitalului; c) piaţa
monetară; d) piaţa financiară, inclusiv bursa.
Din punct de vedere al extinderii teritoriale, există: a) piaţa
locală; b) piaţa regională; c) piaţa naţională; d) piaţa mondială.
Din punct de vedere al desfăşurării concurenţei, există: a) piaţa
cu concurenţă perfectă sau pură; b) piaţa cu concurenţă imperfectă,
formată, la rândul ei, din: piaţa cu concurenţă monopolistică; piaţa cu
concurenţă de tip oligopol; piaţa de tip monopol; piaţa de tip monopson
sau oligopson etc.
Diferitele tipuri de piaţă formează un tot organic, un sistem de
piaţă, în sensul că ele se influenţează reciproc; schimbările care au loc
în cadrul uneia se reflectă, direct sau indirect, în evoluţia altora sau în
ansamblul relaţiilor de piaţă. Spre exemplu, piaţa muncii este în
dependenţă de piaţa capitalului; extinderea investiţiilor de capital
favorizează creşterea ocupării forţei de muncă şi reducerea şomajului,
după cum, dimpotrivă, blocarea investiţiilor, din cauza incertitudinii în
afaceri economice, afectează negativ piaţa muncii. Sau, piaţa bunurilor
de consum, prin preţurile acestora, determină comportamentul
lucrătorilor şi al celor care fac economii, pe pieţele respective.
Echilibrul economic parţial, în cadrul fiecărei pieţe, condiţionează
63

Universitatea SPIRU HARET


echilibrul economic general. Problema formării preţurilor este
condiţionată nu numai „de echilibrul parţial al unei singure pieţe, ci el
pune deopotrivă în cauză pieţe interdependente”1.

3.2. CEREREA. LEGEA CERERII. ELASTICITATEA


CERERII. CEREREA ATIPICĂ

Cererea şi oferta sunt componente fundamentale ale pieţei, iar


raportul dintre ele constituie o formă de exprimare sau de exteriorizare a
relaţiei dintre producţie şi consum, în condiţiile economiei de schimb.

• Concepte, delimitări
Cererea de mărfuri reprezintă nevoile (trebuinţele) de bunuri
şi servicii care se satisfac prin intermediul pieţei, adică prin
vânzare-cumpărare. Cererea are drept suport puterea de cumpărare a
oamenilor; de aceea, ea exprimă, în acelaşi timp, cantitatea de bunuri
şi servicii cerute, la un moment dat, la preţurile existente, considerând
date veniturile şi preferinţele cumpărătorilor. Practic, este vorba de
cererea solvabilă, adică cererea la care există mijloacele băneşti pentru
cumpărarea bunurilor economice. Nu se poate pune semnul egalităţii
între cererea de mărfuri şi totalul nevoilor existente, într-o perioadă
sau alta; o parte a nevoilor este satisfăcută, la unii consumatori, fără
vânzare-cumpărare, adică prin autoconsum, din producţie proprie
(spre exemplu, legume, fructe, vin, cereale etc.).
Cererea poate fi: a) individuală, adică din partea unui singur
cumpărător la un bun economic sau la altul; b) totală, adică din partea
tuturor cumpărătorilor la bunul sau serviciul respectiv; c) agregată sau
globală, care exprimă ansamblul cererii din partea tuturor cumpărăto-
rilor şi la toate bunurile şi serviciile existente; aceasta se exprimă în
formă bănească, fiind astfel posibile măsurarea şi compararea.
Cererea, ca volum, structură şi nivel al cerinţelor de consum, se
schimbă de la o perioadă la alta, având, deci, caracter dinamic.
Principalii factori de care depinde dinamica cererii sunt nevoile,
venitul şi preţul.
Nevoile oamenilor, inclusiv gusturile, preferinţele şi obiceiurile se
schimbă, de la o perioadă la alta, prin apariţia unora noi, prin

1
Paul Samuelson, L’économique, vol. 1, Armand Colin, Paris, 1982, p. 95.
64

Universitatea SPIRU HARET


restrângerea sau prin extinderea altora, sub influenţa progresului ştiinţei
şi tehnicii, a dezvoltării producţiei şi a societăţii, în general,
determinând schimbări corespunzătoare şi în sistemul cererii. Apariţia
televizorului, informaticii, calculatorului electronic, roboţilor industriali,
sistemului de telecomunicaţii moderne etc. a însemnat totodată
schimbări în domeniul cererii. Există bunuri cerute de către toţi oamenii
– alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă etc. Unele bunuri, ca,
de exemplu, tutunul şi alcoolul, devin necesităţi numai la unii indivizi,
atunci când se formează obiceiul respectiv. Nevoile şi cererea globală
depind şi de mărimea şi structura populaţiei pe grupe de vârstă, grad de
instruire şi cultură etc.
Veniturile exercită, de asemenea, o mare influenţă asupra
cererii; mărimea veniturilor populaţiei, ale agenţilor economici atrage
după sine creşterea capacităţii lor de cumpărare şi, deci, a cererii.

• Relaţia dintre venit şi cheltuielile de consum


În cazul bunurilor normale, există o relaţie directă între evoluţia
veniturilor şi dinamica cererii: când venitul creşte, se măreşte şi cere-
rea, după cum, invers, scăderea venitului duce la micşorarea cererii.
La bunurile denumite inferioare (pâine, cartofi, orez etc.), între venitu-
ri şi cerere există o relaţie negativă: majorarea venitului este însoţită
de o reducere a cererii, atenţia cumpărătorilor îndreptându-se spre
bunuri mai elevate.
Relaţia dintre cheltuielile de consum şi venit a fost analizată, în
secolul XIX-lea, pentru întâia oară, de către statisticianul german E. Engel
şi poartă denumirea de „curba lui Engel”. Cercetând bugetele de familie
din mai multe ţări, acesta a desprins concluzia potrivit căreia importanţa
relativă a diferitelor cheltuieli de consum în raport cu venitul se modifică
în mod diferit. Astfel, s-a observat că, atunci când venitul creşte, ponderea
cheltuielilor pentru alimente scade, ponderea cheltuielilor pentru
îmbrăcăminte, încălţăminte şi locuinţă este relativ constantă, iar ponderea
cheltuielilor pentru servicii (educaţie, cultură, petrecerea timpului liber,
transport etc.) creşte. Pornind de la aceasta, se poate evalua elasticitatea
consumului în raport cu venitul, după cum urmează: cheltuielile pentru
achiziţionarea de produse agroalimentare cresc mai puţin decât
proporţional faţă de creşterea venitului; cheltuielile pentru îmbrăcăminte,
încălţăminte, locuinţă cresc, în general, proporţional cu creşterea
venitului; cheltuielile pentru servicii cresc mai mult decât proporţional
65

Universitatea SPIRU HARET


faţă de creşterea venitului. Asemenea tendinţe, în mare parte, se verifică
în societatea contemporană.

• Relaţia dintre cerere şi preţ. Curba cererii


Preţul constituie un factor care exercită o mare influenţă asupra
cererii de bunuri şi servicii. Cererea se află în raport invers proporţional
faţă de preţ: când preţul creşte, cererea scade, deoarece la un venit dat
posibilitatea de cumpărare se micşorează; când preţul scade, cererea
creşte. Astfel, cererea este o funcţie descrescătoare faţă de preţ.
Legea cererii exprimă relaţia dintre cerere şi preţ, în cadrul
căreia cererea evoluează în sens invers faţă de preţ.
Curba cererii arată cum evoluează cererea unui bun când preţul
acestuia se modifică. Spre ilustrare, exemplul din tabelul 1.

Evoluţia preţului şi a cererii la bunul „x”


Tabelul 1

Pe baza datelor din tabelul 1, în continuare, se prezintă curba


cererii (fig. 1).

10
Preţul
unitar 8

10 20 30 40 50 60 Q
Cantitatea
cerută
Fig. 1. Curba cererii
66

Universitatea SPIRU HARET


Se observă raportul invers proporţional dintre cerere şi preţ,
faptul că cererea este o funcţie descrescătoare faţă de preţ. Curba
cererii leagă cantităţile cumpărate de către consumatori şi preţul
practicat de către vânzători. Curba cererii nu este întotdeauna o linie
dreaptă; panta acesteia este variabilă după natura bunurilor, depinzând
de sensibilitatea mai mare sau mai mică a consumului la variaţiile
preţului.

• Elasticitatea cererii
Cererea de mărfuri nu este o mărime fixă. Elasticitatea cererii
înseamnă sensibilitatea acesteia faţă de variaţia preţului sau a
venitului. Intensitatea modificării cererii se măsoară prin coeficientul
de elasticitate a cererii în funcţie de preţ sau de venit. Coeficientul de
elasticitate a cererii în raport de preţ, în principiu, este negativ,
deoarece atunci când preţul se măreşte, cererea se diminuează, iar
raportul dintre două semne diferite dă semnul negativ. Coeficientul de
elasticitate se calculează prin următoarele formule:
C1 − C 0 P -P ΔC ΔP
a) Ecp = − : 1 0 =− :
C0 P0 C0 P0
în care:
Ecp = coeficientul de elasticitate a cererii funcţie de preţ;
C1 = cererea din perioada curentă;
C0 = cererea din perioada anterioară;
P1 = preţul din perioada curentă;
P0 = preţul din perioada anterioară;
∆C = variaţia (modificarea) cererii pentru un produs;
∆P = variaţia (modificarea) preţului acelui produs.
Ecp se mai poate determina şi prin relaţia:

% ΔC
b) Ecp = -
% ΔP
în care:
%∆C = variaţia în procente a cererii;
%∆P = variaţia în procente a preţului.

67

Universitatea SPIRU HARET


Dacă, de exemplu, preţul bunului „X” scade de la 40 de unităţi
monetare (P0) la 30 unităţi monetare (P1), iar cererea la acest produs
creşte de la 400 de bucăţi (C0) la 600 de bucăţi (C1), atunci
coeficientul de elasticitate va fi:

600 - 400 30 - 40 200 40 8000


Ecp = -( : ) = -( x )= =2
400 40 400 10 4000
După cea de a doua formulă, coeficientul de elasticitate va fi:

50%
Ecp = - =2
25%
Rezultă că cererea pentru bunul respectiv este elastică în raport
cu preţul; o scădere a preţului de 25% antrenează o creştere a cererii
de 50%; variaţia cererii este, în sens contrar, mai mare decât variaţia
preţului.

• Tipuri de cerere
În funcţie de elasticitatea cererii faţă de preţ, se disting mai
multe tipuri de cerere, după cum urmează:
a) cerere inelastică, atunci când variaţia cererii este mai mică
decât variaţia preţului:

ΔC ΔP
〈 iar Ecp ‹ 1;
C 0 P0

b) cerere perfect inelastică, total insensibilă la variantele de preţ,


atunci când

ΔC
= 0 şi, deci, Ecp = 0
C0

68

Universitatea SPIRU HARET


Grafic, aceasta se prezintă astfel (fig. 2):
Preţ

P2

P1

P0

Q
Q Cantitatea cerută

Fig. 2. Cererea perfect inelastică

c) cerere elastică, atunci când variaţia cererii este mai accen-


tuată decât variaţia preţului:
ΔC ΔP
〉 , când, deci, Ecp〉1
C 0 P0

d) cerere perfect elastică, atunci când, la un nivel al preţului dat,


cererea creşte continuu (fig. 3); Ecp→∞; în acest caz:
ΔP
= 0 (zero)
P0
Preţ
P0 Cererea
perfect elastică

0
C0 C1 C2 Cantitatea cerută

Fig. 3. Cererea perfect elastică

e) cerere cu elasticitate unitară, când variaţia cererii este egală


cu variaţia preţului:
ΔC ΔP
= când Ecp = 1
C0 P0
69

Universitatea SPIRU HARET


În general, bunurile de primă necesitate pentru viaţa oamenilor
au o cerere inelastică. De asemenea, în general, cererea este inelastică
pentru produsele care n-au înlocuitori, care sunt nesubstitutibile.
Variaţiile de preţ sunt însoţite şi de alte fenomene privind
evoluţia cererii la diferite bunuri, care vor fi abordate în continuare.

• Efectul de venit şi efectul de substituţie.


Elasticitatea încrucişată
Efectul de venit exprimă situaţia în care scăderea preţului la un
produs face posibile creşterea cererii şi cumpărarea cu acelaşi venit a
unei cantităţi mai mari din produsul respectiv, ceea ce echivalează cu
o sporire a venitului. Dimpotrivă, atunci când preţul unui bun creşte,
venitul relativ al consumatorului (adică venitul exprimat în număr de
unităţi din bunul respectiv ce pot fi cumpărate) se reduce, scăzând şi
cererea.
Efectul de substituţie are loc la bunurile cu aceeaşi utilitate,
denumite substituibile, care se pot înlocui reciproc în consum (spre
exemplu, untul şi margarina; zahărul şi mierea; grâul şi secara;
petrolul şi cărbunele); el reflectă situaţia în care creşterea preţului la
un bun (de exemplu, unt) îi reduce cererea, crescând, în schimb,
cererea la un alt bun (substituibil, de exemplu, margarina) fără ca
preţul acestuia din urmă să se modifice.
În cazul bunurilor substituibile, are loc şi fenomenul elasticitate
încrucişată a cererii (Eîc); ea măsoară sensibilitatea cererii
consumului la bunul „A”, când preţul bunului „B” se modifică. Se
calculează după formula:
Variatia în % a cererii la bunul „A”
Eîc =
Variatia în % a cererii la bunul „ B”
Eîc este mai mare decât zero, adică pozitivă.
Preţul la bunurile complementare, adică acele bunuri care nu
pot fi utilizate unul fără altul, spre exemplu, autoturisme şi benzină:
a) scăderea preţului unui bun antrenează după sine creşterea cererii
pentru acest bun, dar şi pentru celălalt bun (complementar) la care
preţul nu s-a modificat; b) creşterea preţului unui bun duce la un
70

Universitatea SPIRU HARET


fenomen invers, adică la micşorarea cererii la acest bun şi la bunul
complementar al cărui preţ nu s-a modificat: spre exemplu, când preţul
carburantului se măreşte, are loc o încetinire a interesului pentru
cumpărarea de autoturisme.

• Cererea atipică
Cererea atipică exprimă excepţiile de la legea cererii, adică
situaţiile în care cererea de mărfuri evoluează în acelaşi sens cu
preţul: dacă preţul creşte, creşte şi cererea; dacă preţul scade, scade şi
cererea. Comportamentul atipic al cererii se produce în mai multe
situaţii2: a) efectul Giffen (după numele primului economist – Sir Robert
Giffen – care a descris acest comportament), conform căruia scăderea
preţurilor bunurilor inferioare şi, deci, creşterea venitului real sunt
însoţite de diminuarea cererii la aceste bunuri şi deplasarea ei spre
bunuri de consum mai elevate; b) efectul de anticipare din partea
consumatorilor, în sensul că mărirea preţurilor bunurilor şi serviciilor
atrage după sine sporirea cererii atunci când se anticipează noi majorări
de preţuri, în viitor; scăderea preţurilor este însoţită de micşorarea
cererii în cazul anticipării unor noi reduceri de preţuri, consumatorii
preferând să cumpere la preţuri şi mai mici, în perioada ce urmează;
c) efectul de venit nul, la bunurile de lux foarte scumpe; o diminuare a
preţului acestora nu suscită o mărire a cererii, ele rămânând, în
continuare, accesibile numai unor anumite categorii sociale; d) efectul
de ostentaţie şi snobism, din partea unor consumatori care, dorind să
demonstreze că sunt bogaţi, că aparţin unor categorii sociale superioare,
cumpără mărfuri din ce în ce mai scumpe; e) efectul de informare
imperfectă: în mod normal, un preţ mai ridicat trebuie să indice o
calitate mai bună a produsului respectiv; există, însă, situaţii în care
aceleaşi bunuri, de aceeaşi calitate, au preţuri diferite, iar cele mai
scumpe dintre acestea sunt mai mult cerute, pe piaţă, decât cele cu preţ
mai mic; f) când este vorba de bunuri importante care n-au substituţi

2
Vezi Encyclopédie de l’économie et de la gestion, Hachette, Paris,
1991, p.105-106; Jacques Généreux, Économie politique. Introduction et
microéconomie, Hachette, Paris, 1990, p.34-39; Dicţionar de economie
(coord.: Niţă Dobrotă), Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.95.
71

Universitatea SPIRU HARET


(înlocuitori), mărirea preţului lor, în general, nu atrage după sine o
diminuare a cererii.
În acest caz, unele curbe ale cererii se comportă într-un fel
neobişnuit; ele nu se supun legii cererii, explicată mai înainte, ci, de la
un punct, se întorc şi devin regresive:
a) la capătul de sus al curbei, cererea creşte când preţul creşte
(fig. 4):
Preţ
unitar
P2 Cerere tot mai mare la
P preţuri tot mai mari

0 Q1 Q 2 Q
Cantitatea cerută
Fig. 4. Curba regresivă a cererii la capătul de sus

b) la capătul de jos al curbei, cererea scade atunci când preţul


scade (fig. 5):
Preţ
unitar Cerere tot mai mică la
preţuri tot mai mici

P1

P2

0 Q2 Q1
Cantitatea cerută
Fig. 5. Curba regresivă a cererii la capătul de jos

72

Universitatea SPIRU HARET


3.3. OFERTA. LEGEA OFERTEI. ELASTICITATEA
OFERTEI

• Definire
Oferta reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii destinate
vânzării, pe piaţă, la un moment dat. Ea poate fi: a) individuală,
adică oferta dintr-un produs sau serviciu din partea unui producător
sau unei unităţi economice; b) totală, adică întreaga cantitate a unui
produs sau serviciu pe care producătorii o oferă spre vânzare;
c) agregată (globală), adică toate bunurile şi serviciile, din ţara
respectivă, destinate pieţei, în toată diversitatea şi cantitatea lor,
exprimate în bani.
Oferta are caracter dinamic, deoarece, o dată cu dezvoltarea
producţiei, a economiei de piaţă, în ansamblu, se realizează creşteri
cantitative, diversificare şi înnoiri structurale, ca şi performanţe
calitative ale bunurilor care o compun.
Este deosebit de importantă, aici, următoarea relaţie: inovaţie –
structura producţiei – structura cererii – structura pieţei. Aceasta în
sensul că înnoirile tehnologice duc la înnoiri în structura producţiei, în
structura cererii de bunuri şi servicii şi la diversificare în structura
pieţei, prin apariţia unor noi pieţe corespunzătoare noilor bunuri.
• Factori
Oferta de mărfuri, în dinamica ei, depinde de mai mulţi factori, şi
anume: a) evoluţia cererii de bunuri şi servicii, care impune adaptări
corespunzătoare ofertei, determinând impulsuri producţiei; deosebit de
importantă este, aici, înnoirea în structura cererii şi în structura pieţei
prin apariţia unor noi pieţe; b) disponibilitatea factorilor de producţie
sau raritatea acestora, randamentul economic; c) costul de producţie
(de fapt, costul marginal); scăderea lui stimulează extinderea ofertei de
bunuri şi servicii, după cum creşterea costului descurajează mărirea
ofertei; d) preţul de vânzare al mărfii; e) posibilitatea de stocare a
bunurilor şi costul stocării etc.
• Relaţia dintre ofertă şi preţ
Oferta este o funcţie crescătoare faţă de preţ; ea se află, deci,
în raport direct proporţional faţă de preţ, în sensul că se măreşte când
73

Universitatea SPIRU HARET


preţurile cresc şi se micşorează când preţurile scad. Agenţii economici
sunt interesaţi să ofere, pe piaţă, mai multe mărfuri când preţurile
cresc, şi invers. Legea ofertei exprimă relaţia dintre ofertă şi preţ,
în cadrul căreia oferta evoluează în acelaşi sens cu preţul, ceilalţi
factori fiind constanţi.
Curba ofertei exprimă relaţia ce există între preţurile pieţei şi
cantităţile de bunuri pe care producătorii le oferă pe piaţă, spre
vânzare. Aceasta, spre deosebire de curba cererii, care oglindeşte
relaţia dintre preţuri şi cantităţile pe care consumatorii doresc să le
cumpere. Curba ofertei este crescătoare, în concordanţă cu legea
descrisă mai sus (fig. 6):

Preţul 10 Curba ofertei


unitar 8

0 10 20 30 40 Q
Cantitatea oferită
Fig. 6. Curba ofertei

În practica economică există cazuri anormale, denumite para-


doxul ofertei, ca excepţie de la legea ofertei, în care creşterea
cantităţilor oferite spre vânzare are loc şi atunci când preţurile scad (de
exemplu, la produse perisabile – legume, fructe, sau situaţia în care unii
producători agricoli sunt nevoiţi să-şi vândă produsele chiar şi la preţuri
în scădere, spre a-şi plăti impozite sau pentru a rambursa credite etc.).
• Elasticitatea ofertei în raport cu preţul
Aceasta înseamnă reacţia ofertei la modificările de preţuri. Ea
se măsoară prin coeficientul de elasticitate a ofertei (Eop), care se
calculează prin raportarea modificării cantităţilor oferite (∆Q) la
modificarea preţului de vânzare (∆P).
74

Universitatea SPIRU HARET


Modalităţi de calcul:

Q1 − Q 0 P1 - P0 ΔQ ΔP
a) Eop = : = :
Q0 P0 Q 0 P0

%ΔQ
b) Eop =
%ΔP

În funcţie de modul în care oferta reacţionează la modificările de


preţuri, se disting mai multe feluri de ofertă:
a) Oferta elastică (fig. 7), ce se manifestă atunci când variaţia
ofertei este mai mare decât variaţia preţului:
ΔQ ΔP

Q0 P0
În acest caz, Eop >1

Preţ
unitar
Curba ofertei
P1

P
0

0 Q0 Q1 Q
Cantitatea oferită
Fig. 7. Oferta elastică

b) Oferta cu elasticitatea unitară (fig. 8), care are loc atunci


când variaţia ofertei este egală cu variaţia preţului:
ΔQ ΔP
=
Q0 P0
În acest caz, Eop = 1

75

Universitatea SPIRU HARET


Preţ
unitar
O
P1

P0

0 Q0 Q1 Q
Fig. 8. Oferta cu elasticitatea unitară
c) Oferta perfect elastică (numai teoretic) presupune ca, la un
nivel dat al preţului, cantitatea oferită să crească continuu, tinzând
spre infinit (fig. 9). În acest caz, variaţia preţului este zero:
ΔP
= 0( zero), iar Eop → ∞
P0
Preţ
unitar
Oferta

P0

Q0 Q1 Q2 Q
Cantitatea oferită
Fig. 9. Oferta perfect elastică

d) Oferta inelastică (fig. 10) se caracterizează prin aceea că


modificarea ofertei este mai mică decât modificarea preţului:
ΔQ ΔP

Q0 P0

În acest caz, Eop <1

76

Universitatea SPIRU HARET


Preţ
unitar
Curba ofertei
P1

P0

0 Q 0 Q1 Q
Fig. 10. Oferta inelastică

e) Oferta perfect inelastică sau perfect rigidă (fig. 11) reflectă


situaţia în care, la orice variaţie a preţului, oferta nu se modifică:
ΔQ
= 0 (zero)
Q0

În acest caz Eop = 0 (zero)


Preţ O
unitar
P3

P1
P0
Q
Q
Cantitatea oferită
Fig. 11. Oferta perfect inelastică

3.4. ECHILIBRUL PIEŢEI.


EFECTUL VARIAŢIILOR OFERTEI ŞI CERERII

În sens general, echilibrul pieţei reflectă situaţia în care


cantităţile oferite şi cele cerute sunt egale, la preţul pieţei, când
vânzătorii şi cumpărătorii sunt satisfăcuţi; când cumpărătorii obţin
bunurile dorite, iar ofertanţii îşi vând mărfurile. Se poate spune că
piaţa este în echilibru la preţul care permite egalitatea cantităţii cerute
de consumatori cu cea oferită de producători. Atunci când se ia în
77

Universitatea SPIRU HARET


calcul o singură piaţă a unui produs, avem de-a face cu un echilibru
parţial. Cât priveşte echilibrul general al pieţei, el presupune luarea
în considerare a tuturor pieţelor, ţinând seama de interdependenţa lor.
Legat de aceasta, problema formării preţurilor este condiţionată nu
numai de echilibrul parţial al unei singure pieţe, ci pune în cauză pieţe
interdependente.
Situaţiei de echilibru al pieţei îi corespunde formarea cantităţii
de echilibru (QE) şi a preţului de echilibru (Pe). Spre ilustrare, datele
din tabelul 2:
Dinamica cererii şi ofertei
Tabelul 2
Preţul pe Cantitatea (mii tone) Excedent de ofertă (+) Presiune asupra
Cazuri
tonă (um) Cerută Oferită sau deficit de ofertă (-) preţurilor
A 10 18 36 +18 scădere
B 8 20 32 +12 scădere
C 6 24 24 echilibru neutră
D 4 30 14 -16 creştere
E 2 40 7 -33 creştere

Reprezentarea grafică (fig. 12):


Preţul
unitar
Ofertă
10

8
E
Pe 6
E0
4

2 Cerere
QE
10 20 30 40 Q
Fig. 12. Dinamica cererii şi ofertei

Intersecţia celor două curbe indică punctul de echilibru (E) în care


cererea este egală cu oferta, se formează şi preţul de echilibru (Pe) (la
care cantitatea oferită şi cantitatea cerută sunt egale) şi cantitatea de
echilibru (QE).
78

Universitatea SPIRU HARET


• Efectul variaţiei ofertei şi cererii
Echilibrul pieţei, respectiv cantitatea de echilibru şi preţul de
echilibru, se schimbă în funcţie de variaţia ofertei şi cererii.
În cazul variaţiei ofertei, luăm, spre ilustrare, două situaţii:
a) când cantitatea oferită scade (presupunând cererea constantă)
au loc: punctul de echilibru (E’) se deplasează în sus; curba ofertei se
deplasează spre stânga; preţul de echilibru creşte;
b) când cantitatea oferită creşte (presupunând cererea constantă)
au loc: noului punct de echilibru (E”) îi corespund un preţ de echilibru
(Pe) mai mic şi o cantitate de echilibru (QE) mai mare; curba ofertei
se deplasează spre dreapta.
Grafic, situaţia se prezintă astfel (fig. 13):

Fig. 13. Variaţia ofertei


În cazul variaţiei cererii, de asemenea, urmărim două situaţii:
a) când cererea creşte (oferta rămânând constantă), în condiţiile
în care (presupunem) veniturile familiilor cresc, cantitatea cerută va
creşte sensibil; curba cererii se deplasează spre dreapta, în sus şi
totodată cresc cantitatea de echilibru (QE1) şi preţul de echilibru (Pe1);
b) când cererea se micşorează (oferta rămânând constantă), are
loc scăderea cantităţii de echilibru (QE2) şi a preţului de echilibru (Pe2).
79

Universitatea SPIRU HARET


Grafic, situaţia se prezintă astfel (fig. 14):

Preţul
unitar
O

Pe1 E1

Pe0 E0
C1
Pe2 E2
C0

C2

0 Q

Fig. 14. Variaţia cererii

În realitatea economică, echilibrul pieţei se schimbă în condiţiile


în care oferta şi cererea de mărfuri se pot modifica simultan în acelaşi
sens sau în sensuri diferite, în aceeaşi proporţie sau în proporţii
diferite. Spre exemplu, în cazul în care oferta şi cererea cresc în
aceeaşi proporţie, se măreşte cantitatea de echilibru, în schimb nu are
loc modificarea preţului de echilibru (fig. 15):

Preţul
unitar O0
O1
O2

Pe E0 E1 E2

C2
C1

C0
0
Fig. 15. Oferta şi cererea cresc în aceeaşi proporţie
80

Universitatea SPIRU HARET


Atunci când oferta şi cererea se micşorează în aceeaşi proporţie,
de asemenea, preţul de echilibru nu se modifică, în schimb cantitatea
de echilibru se micşorează (fig. 16):

Preţul
O2
unitar
O1
O0

Pe E2 E1 E0

C0
C1

C2

0 Q
Fig. 16. Oferta şi cererea se micşorează în aceeaşi proporţie

Interacţiunea dintre cerere şi ofertă reprezintă un proces de


ajustare reciprocă, prin care se realizează o anumită coordonare a
pieţei, se formează preţurile.
În cadrul relaţiei dintre preţ, pe de o parte, şi cerere-ofertă, pe de
altă parte, trebuie luate în considerare nu numai dependenţa cererii şi
ofertei de variaţiile de preţ, ci şi relaţia inversă, în sensul că raportul
dintre cerere şi ofertă, la rându-i, determină preţul. Astfel, preţul
variază în raport direct proporţional cu cererea şi în raport invers
proporţional cu oferta. Există, aici, o interrelaţie: astfel, dacă creşterea
cererii duce la creşterea preţului, urcarea preţului peste un anumit
punct determină scăderea cererii, a puterii de cumpărare; dacă
creşterea ofertei atrage după sine scăderea preţurilor, aceasta din urmă,
la rându-i, duce la restrângerea ofertei etc.

81

Universitatea SPIRU HARET


Concepte de bază
• Piaţa
• Cererea
• Legea cererii
• Elasticitatea cererii
• Cererea atipică
• Oferta
• Legea ofertei
• Elasticitatea ofertei
• Echilibrul peiţei

Probleme de reflecţie, întrebări


• Rolul pieţei de „mână invizibilă” în reglarea activităţii economice
• Relaţia dintre cerere şi preţ; legea cererii
• Efectul de venit şi efectul de substituţie; evoluţia cererii
• Cererea şi preţul la bunurile complementare
• Cererea atipică şi curba cererii
• Relaţia dintre ofertă şi preţ; legea ofertei
• Paradoxul ofertei; cauze şi ilustrare
• Dinamica raportului cerere-ofertă sub influenţa preţurilor
în economia de tranziţie
• Presiunea raportului cerere-ofertă asupra preţului
• În ce constă interdependenţa pieţelor?
• Variaţia cererii şi ofertei şi echilibrul pieţei
• În ce constă influenţa inovaţiei asupra structurii pieţei?
• Ce este deficitul de piaţă?

Bibliografie
• J.M.Albertini, Les rouages de l’économie nationale, Les éditions
ouvrières, Paris, 1988.
• Coralia Angelescu, Ileana Stănescu, I.Gavrilă, Economie politică,
Editura Oscar Print, Bucureşti, 1999.
• C.Popescu, D.Ciucur, Economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
• Niţă Dobrotă, Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997.

82

Universitatea SPIRU HARET


• Jacques Génereux, Économie politique. Introduction et microéconomie,
Hachette, Paris, 1990.
• Richard G.Lipsey, K.Alec Chrystal, Economia pozitivă, Editura
Economică, Bucureşti, 1999.
• Paul Heyne, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1991.
• Anghel Rugină, Principia oeconomica, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1993.
• Paul Samuelson, L’économique, vol.1, 2, Armand Colin, Paris, 1982
şi 1983.
• Geoffrey Whitehead, Economia, SEDONA, Timişoara, 1997.
• xxx Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999.

83

Universitatea SPIRU HARET


Capitolul 4
COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI

Obiectivele temei:
Scopul acestei lecţii este înţelegerea următoarelor probleme:
- criteriile de diferenţiere a bunurilor din perspectiva consumatorului;
- dificultăţile care apar în legătură cu măsurarea utilităţii;
- ipotezele de bază ale teoriilor utilităţii cardinale şi utilităţii ordinale;
- modul de succesiune a teoriilor privind utilitatea economică;
- alternativele consumatorului privind alegerea combinaţiilor de
bunuri de consum;
- soluţia optimă a problemei consumatorului;
- modul în care modificările condiţiilor iniţiale (preţuri, buget
disponibil) pot influenţa soluţia privind combinaţia de consum optimă;
- conţinutul principalilor termeni economici privind comporta-
mentul consumatorului.

4.1. CONCEPTUL DE BUN ŞI CLASIFICAREA


BUNURILOR

După cum se ştie, existenţa umană este condiţionată de consumul


unor elemente din natură transformate sau nu. Aceste elemente sunt
numite bunuri datorită contribuţiei lor pozitive la asigurarea existenţei
umane. Dinamismul tot mai accelerat al nevoilor umane a făcut să apară
o multitudine de bunuri. În aceste împrejurări, studiul ştiinţific al
mulţimii bunurilor necesită o clasificare după anumite criterii.
Un prim criteriu folosit este acela al provenienţei, respectiv al mo-
dului de acces la aceste bunuri. În acest sens, se disting două mari categorii:
a) Bunurile libere, adică acele elemente care provin direct din
natură, iar accesul la ele (posibilitatea de procurare) este liber; spre
exemplu, aerul, apa, fructele din păduri, energia şi lumina solară, ener-
gia eoliană etc.
84

Universitatea SPIRU HARET


b) Bunurile economice, adică acele elemente care sunt produse
prin efortul omului, necesitând o prelucrare mai mult sau mai puţin
elaborată; obţinerea lor are la bază desfăşurarea unei activităţi
economice. Bunurile economice au un caracter limitat, sunt rare, ele
existând doar în măsura în care sunt produse prin activitatea umană. În
consecinţă, accesul la bunurile economice are la bază schimbul1 (plata
sau contraprestaţia).
În legătură cu bunurile, se mai fac diferenţieri asupra modului în
care acestea intră în circuitul de consum. Majoritatea acestor bunuri
intră în consum prin intermediul schimbului (vânzare-cumpărare),
fiind denumite mărfuri2. O mică parte a bunurilor economice servesc
autoconsumului, acestea aparţinând economiei naturale. Important
este faptul că aceste bunuri pot intra oricând în circuitul de schimb sub
formă de mărfuri.
O caracteristică mult mai importantă a bunurilor economice este
materialitatea/imaterialitatea acestora. Se poate constata că nu toate
rezultatele activităţii umane, care contribuie la bunăstarea oamenilor,
au un caracter palpabil. De exemplu, vizionarea unui spectacol de
teatru nu produce efecte palpabile, sub formă materializată, putând
produce doar impresii, atitudini, ori starea de purificare sufletească
numită de către Platon katharsis. Din acest motiv, ştiinţa economică
utilizează diferenţierea bunuri/servicii, ultimele elemente indicând
tocmai acele bunuri intangibile. Acest tip de diferenţiere este uzual
doar în domeniul unor ştiinţe economice aplicative, teoria economică
neinsistând prea mult asupra acestor aspecte3. Prin bun economic
înţelegem atât bunurile materiale, cât şi serviciile.

1
Necesitatea recompensării apare atât din raţiuni de desfăşurare a
schimbului, cât şi ca un stimul pentru participarea indivizilor la realizarea de
bunuri economice.
2
Unele definiţii ale bunurilor pornesc de la mărfuri. Astfel, celebrul
Dictionary of Economics, editat de Massachussets Institute of Technology,
defineşte bunurile ca tangibile commodities which contribute positively to econo-
mic welfare (mărfuri tangibile care contribuie pozitiv la bunăstarea economică).
3
Semnificativ este faptul că nici marketingul, mult mai ancorat în
realitatea de zi cu zi, nu utilizează prea mult diferenţierea bunuri propriu-
zise/servicii. Marketingul lucrează cu conceptul de produs, definit ca acel
bun, serviciu sau idee care rezolvă o problemă a unui beneficiar.
85

Universitatea SPIRU HARET


O clasificare mult mai importantă a bunurilor economice este în
funcţie de destinaţia acestora. Acele bunuri destinate consumului
indivizilor sunt denumite bunuri de consum (satisfactori). În acest
caz, consumul este abordat cu precădere ca act individual. Bunurile
folosite pentru a se produce alte bunuri sunt numite bunuri de
producţie (prodfactori). Aria problematică abordată în cadrul prezen-
tei teme va avea în vedere doar bunurile de consum.

4.2. UTILITATEA BUNURILOR

În legătură cu bunurile de consum, interesează capacitatea


acestor bunuri de a satisface nevoile şi dorinţele de consum ale
indivizilor. Pentru descrierea acestei capacităţi se foloseşte conceptul
de utilitate.
Utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie-
dorinţă4, capacitate dată de proprietăţile, însuşirile şi caracteristicile
bunului respectiv.
Chiar dacă economiştii clasici au sesizat diferenţieri ale utilităţii
bunurilor în funcţie de condiţiile de consum, preocupările lor au rămas
mai ales în sfera determinării valorii economice. Paradoxul apă-
diamant, formulat de A.Smith, arată clar prioritatea acordată de clasici
conceptului de valoare economică şi valoare de schimb, chiar în
detrimentul celei de utilitate5. Abia mai târziu, când psihologia va
aborda şi probleme economice, se vor crea condiţii pentru o abordare
riguroasă a conceptului de utilitate.
Aprecierea atitudinii în raport cu acelaşi bun depinde şi de
situaţia consumatorului. De exemplu, un individ flămând va aprecia
mai mult un fel de mâncare decât unul sătul, conform proverbului
românesc foamea-i bucate bune. În plus, pot exista diferenţieri impor-
tante privind obiceiurile de consum (cutume, norme privind modul de

4
Studiile de psihologie economică au relevat că cererea de consum a
indivizilor are la bază nu doar nevoile acestora, ci şi dorinţele. Vezi, de
exemplu, Dorel Ailenei, Piaţa ca spaţiu economic, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1999, p. 22-23.
5
În legătură cu această problemă vezi şi Dicţionar de Economie,
coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.342-343.
86

Universitatea SPIRU HARET


consum, tradiţii etc.). Mai mult, va conta şi ambianţa în care este
consumat un anumit bun. De exemplu, diferenţa dintre acelaşi fel de
mâncare, cu aceleaşi caracteristici, consumat acasă sau la un restaurant
de lux.
Capacitatea de consum a indivizilor fiind limitată, în raport cu o
anumită perioadă de timp, se va constata diminuarea dorinţei de
consum pe măsură ce sunt consumate doze succesive dintr-un bun.
Elementele de mai sus au determinat o schimbare a modului
de abordare a utilităţii, o dată cu apariţia curentului neoclasic. S-a
trecut astfel de la definirea tehnică a utilităţii la definirea economică
propriu-zisă.
Utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe care o resimte un
individ ca urmare a consumului unei cantităţi determinate dintr-un
bun, în anumite condiţii spaţio-temporale.
Presupunem că am definit printr-un anumit procedeu un sistem
de comensurare a satisfacţiei resimţite de un individ oarecare prin
consumul unor cantităţi succesive dintr-un bun X. Considerăm acest
bun apa potabilă. Se va evalua importanţa fiecărui litru de apă, iar
consumul va fi considerat de un litru pentru fiecare tip de activitate.
Astfel, individul în cauză va avea nevoie de apă pentru băut,
pentru gătit, pentru spălat, pentru udat gazonul, pentru spălat maşina
etc. În situaţia în care există probleme în procurarea apei, el va renunţa
mai întâi la spălat maşina, apoi la udat gazonul, apoi la spălat şi aşa
mai departe până la apa de băut. Aceasta sugerează că importanţa
asociată fiecărui litru de apă consumat de individ este diferită. Altfel
spus, utilitatea fiecărui litru de apă va fi diferită. De aici, rezultă
următoarea ierarhizare a utilităţilor corespunzătoare cantităţilor de apă
consumate (tabelul 1):
Cantităţile de apă consumate şi utilităţile lor
Tabelul 1

87

Universitatea SPIRU HARET


După cum se poate observa din tabelul 1, utilitatea fiecărei
unităţi consumate dintr-un bun este descrescătoare, în timp ce
utilitatea cumulată (sau totală) creşte cu un spor descrescător. Pe
măsură ce consumul este continuat, această creştere se aplatizează,
curba utilităţii totale atingând un maxim (fig. 1).

Ui UT

X1 X2 X3 X4 X5 X X1 X2 X3 X4 X5 X
Fig. 1. Graficele utilităţii fiecărei unităţi consumate şi utilităţii totale

Dacă economiştii neoclasici reuşeau să introducă factorul


subiectiv în definirea utilităţii, lucrurile nu erau tot la fel de simple în
privinţa definirii unei măsuri pentru utilitate. Disputele în legătură cu
acest subiect au determinat apariţia a două importante orientări, şi
anume teoria utilităţii cardinale şi teoria utilităţii ordinale.

• Teoria utilităţii cardinale


Numele acestei teorii provine de la conceptul matematic de
cardinal al unei mulţimi, respectiv de număr ataşat unei mulţimi,
indicând numărul de elemente al mulţimii respective6. Se semnalează,
astfel, că mulţimea bunurilor de consum este numărabilă şi că acestei
mulţimi i se poate ataşa o mulţime numerică ce descrie utilitatea
generată de consumul unor cantităţi din orice bun.
Ipotezele de bază ale acestei teorii sunt:
a) consumatorul este capabil să măsoare utilitatea printr-un
număr;

6
Dicţionar de matematici generale, Editura Enciclopedică Română,
Bucureşti, 1975.
88

Universitatea SPIRU HARET


b) utilităţile individuale rezultate din consumul unor cantităţi
consecutive dintr-un bun nu sunt constante;
c) consumatorul poate alege între bunuri, în funcţie de utilităţile
acestora.
O astfel de direcţie de cercetare era tentantă datorită sprijinirii pe
un domeniu al matematicii bine pus la punct, cel al funcţiilor definite
în mulţimea numerelor reale. Dintre rezultatele cele mai notabile ale
acestei teorii care a pus bazele abordărilor moderne ale comportamen-
tului consumatorului pot fi amintite:
- legea lui Gossen (a utilităţii marginale descrescătoare): supli-
mentul de utilitate furnizat de cantităţi crescânde dintr-un bun se va
diminua până la a deveni nul în punctul de saţietate;
- formalizarea consistentă a comportamentului consumatorului,
pe baza căreia se va dezvolta cea mai mare parte a teoriei deciziei;
- fundamentarea construcţiei curbei cererei;
- respectarea principiului simetriei dintre comportamentul pro-
ducătorului şi cel al consumatorului;
- modelele stochastice privind atitudinea faţă de risc.
Practic, foarte multe aplicaţii econometrice care descriu compor-
tamentul individual au la bază, implicit sau explicit, principiul utilităţii
cardinale. Cu toate acestea, fundamentul logic al noii abordări nu era
tocmai consistent. Cel care observă că există o inconsistenţă logică în
ipotezele teoriei utilităţii cardinale este Vilfredo Pareto. El spune că
ideea de măsură cardinală a utilităţii poate avea consecinţe absurde. A
spune că utilitatea unei cantităţi dintr-un bun este 4, iar aceea a altei
cantităţi din alt bun 8, este ca şi cum ai spune că dacă mănânci o felie
de pepene simţi o satisfacţie de două ori mai mare decât dacă mănânci
un măr, ceea ce este, evident, absurd. În plus, alte obstacole apar în
calea acestui mod de a aborda utilitatea, şi anume:
- utilitatea monedei;
- inconsistenţa spaţiului vectorial;
- probleme econometrice în estimarea efectivă a unor funcţii de
utilitate.
Problemele privind utilitatea monedei sunt legate de propunerea
lui Alfred Marshall referitoare la deducerea curbei cererii pentru un
bun din alternativa bun/monedă. În acest model se presupune utilitatea
monedei ca fiind constantă. Mai târziu, John Maynard Keynes va
89

Universitatea SPIRU HARET


demonstra că moneda este cerută şi pentru ea însăşi, având propria
piaţă ca şi un alt bun. Dar, conform principiilor stabilite de
economiştii neoclasici, utilitatea unui bun (în acest caz, moneda) nu
este constantă. Dacă un etalon nu este constant, problema măsurării
devine foarte complicată.
Cât priveşte spaţiul vectorial al bunurilor, s-a observat7 că
datorită interdependenţelor care se pot stabili între bunuri în consum
pot să apară interdependenţe între utilităţi. Astfel, considerându-se o
funcţie de utilitate de forma U=U(x1, x2, ... xn) vom avea:
(2) U(x1, x2, ... xn) ≠ U(x1) + U(x2) + ... + U(xn)
Aceasta înseamnă o inconsistenţă a spaţiului vectorial al
produselor, întrucât nu se poate construi o bază în acest spaţiu8.
Problemele de natură econometrică erau legate de aceeaşi
interdependenţă dintre utilităţi, ceea ce putea să producă
interdependenţe şi în cadrul erorilor de estimare, respectiv rezultate
necorespunzătoare privind testul Durbin-Watson.

• Teoria utilităţii ordinale


Bazele acestei teorii au fost puse de Vilfredo Pareto, care
consideră că nici nu este necesară măsurarea precisă a utilităţii şi că
este suficientă o ordonare a utilităţilor (aceasta fiind principala ipoteza
n
a noii teorii). În spaţiul produselor Q se defineşte un panel de bunuri
1 2 n
ca fiind vectorul q=(q , q , ... q ). Panelul de bunuri reprezintă un
ansamblu de bunuri de consum, denumirea fiind inspirată de coşul
(panel) gospodinei. De exemplu, o mulţime de bunuri de consum
formată din 250 g de salam, 500 g de carne, 759 ml de oţet, 12 ouă etc.
constituie un panel de bunuri de consum
Proprietăţile relaţiei de preordine au următoarea semnificaţie:
1. Oricare ar fi doi vectori (paneluri) de bunuri, se poate decide
privind alegerea unuia sau altuia; bunurile pot fi comparate şi
ierarhizate.

7
De exemplu, Gilbert Abraham-Frois, Économie Politique; Ed. Econo-
mica, Paris, 1988, p.192-194.
8
Aceasta ar presupune să se găsească un vector în funcţie de care să se
poată scrie, ca serii de combinaţii liniare, toţi vectorii spaţiului respectiv.
90

Universitatea SPIRU HARET


2. Orice ansamblu de bunuri poate fi comparat cu el însuşi;
această relaţie este mai subtilă şi presupune variaţia preferinţei pentru
acelaşi bun sau ansamblu de bunuri.
3. Foarte cunoscuta relaţie de tranzitivitate este necesară pentru
a uşura alcătuirea de ierarhii; pentru a construi ierarhii într-o mulţime
de paneluri de bunuri nu este necesară compararea efectivă după prin-
cipiul fiecare cu fiecare, rezultatele unor comparaţii fiind translatabile.
Teoria utilităţii ordinale, la ora actuală, s-a impus ca mod de
tratare a comportamentului consumatorului.
Totuşi, există semnale privind apariţia unor noi obstacole, legate
în principal de:
- discontinuitatea funcţiilor de utilitate;
- interdependenţa bunurilor în consum, care împiedică obţinerea
de ierarhii consistente de bunuri (conform paradoxului lui Condorcet
şi teoremei lui Arrow). De aici rezultă anumite tentative de depăşire a
abordării bazate pe utilitatea ordinală (Gary S.Becker, Nicolae
Georgescu-Roegen, Kelvin Lancaster ş.a.). Se verifică, astfel, un
adevăr valabil în ştiinţă în general, şi anume că nu există o teorie care
să explice complet şi definitiv toate faptele realităţii. Fiecare teorie
explică anumite fenomene, dar nu poate explica altele, noile teorii
fiind necesare tocmai pentru a rezolva faptele rebele ale vechilor
teorii, dar mai devreme ori mai târziu şi în cazul lor vor fi semnalate
noi anomalii ş.a. Situaţia devine ceva mai complicată în ştiinţa
economică, unde dinamismul realităţii este mai accentuat.

4.3. OPTIMUL CONSUMATORULUI.


CURBA DE INDIFERENŢĂ

Orice consumator normal va dori să obţină maximum de


satisfacţie posibil din consumul unor bunuri economice. Indiferent de
nevoile şi dorinţele avute în vedere în actul de consum, consumatorul
va folosi o combinaţie de bunuri pentru atingerea scopului urmărit.
Optimul consumatorului propune o asemenea combinare de bunuri
şi servicii în consum care, la nivelul venitului de care dispune şi al
preţurilor existente, să-i asigure maximum de satisfacţie.
Exemplul preparatelor culinare este cel mai edificator în acest
sens; nevoia de hrană îl determină pe individ să caute diferite bunuri
91

Universitatea SPIRU HARET


alimentare. În funcţie de gusturile, obiceiurile culinare şi starea
fiziologică şi psihică, el va dori să mănânce un anumit fel de mâncare.
Raportându-se la posibilităţile de procurare a alimentelor, individul în
cauză va încerca să combine diferite cantităţi de alimente, pe care le
va supune unor transformări pentru a obţine felul de mâncare dorit.
Prin îmbunătăţiri succesive, el va ajunge la acea reţetă (combinaţie de
alimente + tehnologie de prelucrare) care exprimă cel mai bine
gusturile sale. În momentul în care individul se consideră mulţumit, el
va opri căutările pentru reţeta culinară, memorând combinaţia realizată
şi introducând-o în baza sa de date privind reţetele culinare. El va
putea spune că a găsit cea mai bună combinaţie de alimente pentru a
realiza felul de mâncare X. Altfel spus, el a găsit combinaţia optimă
(în latină, optimum – cel mai bun).
Acest tip de comportament poate fi folosit şi în cazul altor
bunuri: în mod obişnuit, consumul unui individ cuprinde o mulţime de
bunuri. Pentru a descrie de o manieră abstractă aceste bunuri, se
apelează la formalizarea matematică. Astfel, se defineşte o funcţie de
n
utilitate ordinală în spaţiul produselor U: X→I⊂R , U=U(x1, x2, ... xn),
unde I reprezintă o submulţime a mulţimii numerelor reale de
dimensiunea n. Din considerente legate de uşurinţa modului de calcul,
se va lucra cu varianta restrânsă U=U(xy). O astfel de funcţie de
utilitate poate fi reprezentată în spaţiul tridimensional (fig.2). După
cum se poate observa, funcţia atinge un maxim, după care scade.

U
y
U (x, y)
U2
U1 M*
yA A
y M
yB B U2
U1
xA xB x
x
Fig. 2. Funcţia de utilitate U(x,y) Fig. 3. Curbe de indiferenţă
92

Universitatea SPIRU HARET


În figura 2, U1 şi U2 măsoară două niveluri ale funcţiei de
utilitate. La aceste niveluri se va intersecta graficul funcţiei de utilitate
cu două plane paralele cu planul bazei (al bunurilor de consum).
Proiecţiile (în planul bazei) intersecţiilor suprafeţei funcţiei de utilitate
cu aceste plane vor forma curbele U1 şi U2 (fig.3). Întrucât acestea au
fost construite la înălţimile U1 şi U2 (precum nişte curbe de nivel în
topografie), ele vor avea acelaşi nivel de utilitate (isoutilitate9).
Denumirea care s-a impus ulterior este cea de curbă de
indiferenţă: aceasta exprimă ansamblul combinărilor posibile în
consumul a două bunuri, astfel încât nivelul satisfacţiei consumato-
rului să fie acelaşi. Indiferent în ce punct de pe curbă s-ar situa
opţiunea consumatorului, nivelul utilităţii resimţite de consumator este
acelaşi fie că el consumă mai mult din bunul y (yA) şi mai puţin din x
(xA), ori mai mult din bunul x (xB) şi mai puţin din y (yB). Dar, situaţia
nu mai este similară în cazul punctelor simetrice M, M*; deşi utilitatea
este aceeaşi, consumurile corespunzătoare sunt mult mai mari în cazul
punctului M*. Din acest motiv, analiza optimului consumatorului se
efectuează pe jumătatea dinspre origine a curbelor de indiferenţă.
În aceste condiţii, alternativele de abordare a optimului consu-
matorului sunt:
I. Maximizarea satisfacţiei la un buget dat; în acest caz,
consumatorul îşi propune să cheltuiască tot bugetul, dar să atingă
maximum de satisfacţie.
II. Minimizarea bugetului, care furnizează o anumită utilitate.
De această dată, consumatorul ştie precis ce doreşte, dar caută să
minimizeze bugetul cu care poate obţine obiectivul fixat.
Se demonstrează că cele două abordări sunt echivalente, după
cum se poate observa şi în figura 4. Dreapta din figură se numeşte
linia (dreapta) bugetului, deoarece descrie combinaţiile liniare ale
cantităţilor şi preţurilor celor două bunuri conform relaţiei: B = xpx +
ypy, unde x şi y sunt cantităţile din cele două bunuri, iar px şi py sunt
preţurile acestora.

9
Termenul de isophelime propus de Pareto nu a fost agreat de
comunitatea ştiinţifică, fiind preferat acela de curbă de indiferenţă.
93

Universitatea SPIRU HARET


Y
B/py

II

B/px x
Fig. 4. Alternative de abordare
a problemei optimului consumatorului

• Definiţii:
Ecuaţia dreptei bugetului (2) se obţine prin separarea lui y din
restricţia bugetară (1)
B = x*px+ y*py (1)
Px B
y =− × + (2)
Py Py
Relaţia (1) se numeşte restricţie bugetară, întrucât arată
limitele băneşti ale abordării situaţiei de consum.
Zona haşurată (fig.5), cuprinsă între dreapta bugetului şi axele
de coordonate, se numeşte domeniul alegerilor posibile ale consu-
matorului. Orice punct din interiorul acestei zone arată că există
rezerve bugetare. În raport cu această zonă, orice punct exterior
descrie o combinaţie de consum care nu poate fi realizată cu bugetul
disponibil. Întrucât graficul funcţiei de utilitate U(x,y) poate fi
intersectat cu o infinitate de plane paralele cu planul bazei, rezultă că
în planul bunurilor de consum pot fi construite o infinitate de curbe de
indiferenţă.
În fig.5, singura soluţie convenabilă este descrisă de curba de
indiferenţă U2, tangentă la dreapta bugetului în punctul M.
94

Universitatea SPIRU HARET


• Domeniul alegerilor admisibile ale consumatorului

Fig.5. Optimul consumatorului


• Optimul consumatorului; soluţie analitică
Utilitatea marginală (Um) reprezintă sporul de utilitate tota-
lă furnizat de consumul unei unităţi suplimentare dintr-un bun.
Relaţiile de calcul ale utilităţii marginale sunt următoarele:
U m x = ΔU / Δ x pentru cazul discret; U m x = dU / d x = U′x pentru cazul continuu.

U m y = ΔU / Δ y pentru cazul discret; U m y = dU / d y = U′y pentru cazul continuu.

Pentru a determina soluţiile analitice ale optimizării reţetei de


consum se va presupune că punctul de start al procesului de optimi-
zare este A (fig.6).
y

B/py A
yA

U*

xA B/px x
Fig. 6. Determinarea soluţiei analitice
a optimului consumatorului

95

Universitatea SPIRU HARET


În fig. 6, consumul subiectului este dat de combinaţia (reţeta)
(xA yA). Încercând să ajungă în punctul M, subiectul va modifica reţeta
sa de consum, înlocuind cantităţi succesive din bunul y cu cantităţi din
bunul x; prin urmare, drumul de la A la M va fi format dintr-un şir de
reţele de consum (xi/yi).
Rata marginală de substituţie (RMSy/x) a produsului y cu x =
cantitatea din produsul x care este necesară pentru a înlocui o unitate
din produsul y, astfel încât utilitatea totală să fie constantă.
U ′x Δy Umx
RMS y / x = (caz continuu); RMS y / x = – =– (caz discret).
U ′y Δx Umy
A determina punctul de optim este sinonim cu a găsi o rată
marginală de substituţie care să conducă la punctul de tangenţă M.
Pentru aceasta trebuie găsită mai întâi o relaţie între RMS şi funcţia de
utilitate.
Fie U(x,y) funcţia de utilitate a consumatorului. Se consideră că
un spor foarte mic al utilităţii totale este rezultatul contribuţiei la
consum a ambelor produse:
dU = U x' dx + U y' dy (3);

aceasta este diferenţiala funcţiei de utilitate.

• Condiţii de optim
Pentru ca subiectul să aibă o utilitate constantă (traseul de
optimizare să fie pe aceeaşi curbă de indiferenţă) este necesară
condiţia:
dU=0 (4)
De aici rezultă: − dy / dx = U ′x / U ′y = RMS y / x (5)

În aceste condiţii, ecuaţia RMS optime trebuie pusă în legătură


cu ecuaţia dreptei bugetului. Este uşor de remarcat că derivata dreptei
bugetului în raport cu x este:
dy/dx = -px/py (6)
De unde rezultă că în punctul de optim (şi numai acolo)
RMS y / x = p x / p y = U x' / U y' (7)
96

Universitatea SPIRU HARET


Adică, în punctul de optim, raportul utilităţilor marginale este
egal cu raportul preţurilor celor două bunuri.

• Modificări în condiţiile de optim


A. Modificări în volumul resurselor
Creşterea bugetului consumatorului antrenează o deplasare a
dreptei bugetului spre dreapta (fig.7), pe când o reducere a bugetului
implică o deplasare a dreptei bugetului în sens invers (spre stânga).
Locul geometric al punctelor de optim rezultate din deplasarea
spre dreapta a restricţiei bugetare se numeşte calea de expansiune a
consumului.

Fig. 7. Calea de expansiune a consumului


B. Modificarea preţurilor produselor de consum
Ieftinirea unui produs în raport cu celălalt atrage după sine
substituirea produsului devenit mai scump cu cel mai ieftin. Grafic,
această situaţie duce la deplasarea punctelor de intersecţie cu axele
dreptei bugetului, astfel:
- spre dreapta (respectiv, în sus, pentru bunul Y) în caz de ieftinire;
- spre stânga (respectiv, în jos) în caz de scumpire.
Presupunând ieftinirea produsului x, se va observa apariţia a
două efecte (fig.8):
- un efect de substituire: m1-m*;
- un efect de venit: m*-m2

97

Universitatea SPIRU HARET


y

U2
Ux

m1 m* m2 B/px B/p x x
Fig. 8. Efectul de substituţie
şi efectul de venit

Se observă că ieftinirea bunului X atrage după sine deplasarea


spre dreapta a punctului de intersecţie a dreptei bugetului cu axa Ox
(de la B/px la B/p^x), deoarece scăderea preţului provoacă o creştere a
raportului B/px. Se duce o paralelă la noua dreaptă a bugetului, care să
fie tangentă la vechea curbă de indiferenţă (U*). Fie m* punctul de pe
abscisă corespunzător punctului de tangenţă. Se mai observă că noua
dreaptă a bugetului poate atinge o curbă de indiferenţă de nivel
superior (US). Fie m2, abscisa corespunzătoare punctului de tangenţă
dintre noua dreaptă a bugetului şi curba de indiferenţă US. În aceste
condiţii, distanţa m1m* va măsura efectul de substituţie, deoarece în
acea zonă ne aflăm încă pe curba de indiferenţă U*, iar ieftinirea va
modifica, prin noul raport al preţurilor, coordonatele punctului de
optim. Astfel, se va continua substituirea bunului Y cu bunul X. După
punctul m* substituirea nu mai este favorabilă, deoarece ar însemna
îndepărtarea de punctul optim. Din acest motiv se poate trece la o
nouă curbă de indiferenţă, care este similară unei creşteri a bugetului,
de unde denumirea distanţei m*m2, efect de venit.

Concepte de bază
• Bun economic
• Buget
• Calea de expansiune a consumului
• Curbă de indiferenţă
• Dreapta bugetului
98

Universitatea SPIRU HARET


• Efect de substituţie
• Efect de venit
• Marfă
• Optim al consumatorului
• Rată marginală de substituţie
• Teoria utilităţii cardinale
• Teoria utilităţii ordinale
• Utilitate
• Utilitate marginală

Probleme de reflecţie, întrebări


• Deosebirea fundamentală dintre teoria utilităţii cardinale şi teoria
utilităţii ordinale
• Încercaţi să abordaţi problemele privind determinarea combi-
nării optime de consum după tipicul problemelor de optimizare. Se vor
identifica o relaţie de optim şi o restricţie. Care este relaţia de optim?
Care este restricţia? Identificaţi combinaţiile de utilităţi marginale care
verifică relaţia de optim. Eliminaţi acele combinaţii care nu verifică
restricţia problemei.
• Este teoria comportamentului consumatorului compatibilă cu
legea generală a cererii? Mai cunoaşteţi şi alte abordări ale acestei
probleme?

Bibliografie
• Angelescu, Coralia, Stănescu Ileana, Economie Politică, Editura
Oscar Print, Bucureşti, 1999.
• Becker Gary S., Comportamentul uman – o abordare economică,
Editura All, Bucureşti, 1996.
• Dobrotă, Niţă, Economie Politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
• Frois, Gilbert-Abraham, Economia Politică, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1999.
• Samuelson Paul, Nordhaus William, Economics, McGraw-Hill, 1992.
• xxx Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999.

99

Universitatea SPIRU HARET


Capitolul 5
COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORULUI.
COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Obiectivele temei:
• înţelegerea aspectelor importante ale teoriei producătorului;
• înţelegerea combinării factorilor de producţie, a laturilor ei
tehnice şi economice;
• surprinderea abilităţii producătorului, a capacităţii lui manage-
iale în alegerea alternativei de combinare care să permită obţinerea de
rezultate maxim posibile cu resursele existente;
• explicarea schimbărilor producţiei pe termen scurt şi pe termen lung;
• identificarea randamentelor factoriale şi de scară, a fenome-
elor interne ale producţiei, respectiv economii şi dezeconomii.

5.1. INTREPRINDEREA

În economia de piaţă, întreprinderea este o unitate economică, cu


o existenţă statuată juridic şi deplină autonomie decizională, care pro-
uce bunuri materiale şi prestează servicii pe baze comercial-lucrative.
Întreprinderea se defineşte ca o entitate activă a sistemului
economic, de natura unei organizaţii autonome, înzestrată cu resurse
pe care le utilizează în scopul exercitării, în mod stabil şi structurat, a
unei funcţiuni referitoare la producţie, servicii, schimb etc. Orice
întreprindere se individualizează prin misiunea îndeplinită şi dispune
de capacitatea de a adopta şi a aplica decizii proprii, reprezentând o
sursă şi un cadru de manifestare a liberei iniţiative economice; ea
funcţionează sub forma unui complex de acţiuni intercondiţionate,
promovate într-un mediu ambiant la care tinde să se adapteze, dar pe
care, în acelaşi timp, îl poate influenţa.
În practica economică actuală există o mare diversitate de tipuri
de întreprinderi: după obiectivul urmărit în activitatea lor, există

100

Universitatea SPIRU HARET


întreprinderi cu scop lucrativ sau nonlucrativ; după forma de
proprietate, se disting întreprinderi private, publice sau mixte; după
regimul juridic de organizare şi funcţionare, există regii, companii sau
diferite variante de societăţi comerciale; după dimensiunea lor
(reflectată de numărul de personal, mărimea capitalului social şi a
cifrei de afaceri), se disting întreprinderi mari şi, respectiv, mici şi
mijlocii1.
În teoria producătorului, întreprinderea apare drept cadru de
combinare şi transformare a factorilor de producţie în rezultate finale.
În această calitate, fiecare întreprindere se prezintă pe pieţele de
factori de producţie şi, în virtutea obiectivelor sale specifice,
selectează şi atrage acei factori de producţie care-i permit să obţină
bunurile şi serviciile pe care intenţionează să le ofere pe piaţă consu-
matorilor.
Întreprinderea poate fi privită ca un centru de decizii economice
care răspunde la întrebările: ce, cât, cum şi pentru cine să producă,
stabilind astfel cantitatea şi varietatea de factori de producţie atraşi în
procesul de producţie, precum şi proporţiile combinării şi metodele de
producţie bazate pe tehnologii specifice.
Gestionând autonom raportul dintre eforturi şi rezultate,
întreprinderea acţionează pentru asigurarea supravieţuirii, profita-
bilităţii şi dezvoltării sale în contextul dinamic şi concurenţial al
pieţei. Analizată din punct de vedere al comportamentului, ca agent
economic producător ce urmăreşte ca scop principal obţinerea profi-
tului, întreprinderea este numită firmă de afaceri.
Modalităţile de gestionare şi funcţionare a firmelor de afaceri
din economia reală au făcut obiectul unor abordări teoretice care
marchează evoluţia istorică de la firma clasică (numită antrepreno-
rială) la firma managerială.
Firma clasică presupune existenţa unei persoane cu o poziţie
centrală, cheie, şi anume proprietarul, patronul sau antreprenorul, care
îşi investeşte capital în speranţa unui profit cât mai mare, asumându-şi
funcţia de conducere şi gestionare a propriei afaceri. Obiectivul firmei
este maximizarea profitului, perceput ca o recompensă pentru asu-

1
Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999, p. 259-260.
101

Universitatea SPIRU HARET


marea liberei iniţiative şi a riscului aferent participării la viaţa
economică. În descrierea clasică a firmei nu se evidenţiază necesitatea
şi modalităţile de organizare, chiar mai mult, firma nu este confruntată
cu niciun fel de conflicte, toate deciziile fiind luate în concordanţă cu
obiectivul acesteia.
Firma managerială a apărut ca o replică la firma clasică şi a
caracterizat începuturile perioadei industriale. Ea a marcat separarea
managerului faţă de proprietate prin profesionalizarea actului
conducerii. Puterea decizională în cadrul acestui tip de firmă este
partajată între proprietari şi managerii executivi desemnaţi de aceştia,
iar structura organizatorică reprezintă elementul esenţial al sistemului
de conducere, determinând într-o proporţie însemnată funcţionalitatea
acesteia, modul de utilizare a resurselor umane, materiale şi finan-
ciare, nivelul cheltuielilor şi al profitului. În economia de piaţă
contemporană, cea mai mare parte a activităţii economice se desfă-
şoară în firme mari, corporaţii, unde proprietatea este separată de
funcţia de control. Cea mai reprezentativă firmă managerială este
societatea pe acţiuni.
Agentul economic din sectorul afacerilor – respectiv firmele – se
individualizează prin obiectul lor propriu de activitate, precum şi prin
caracteristicile referitoare la forma de proprietate şi la modul de
organizare. Raportarea la cadrul legal existent reprezintă o condiţio-
nare deosebit de importantă în demersul de a înfiinţa sau de a modifica
statutul unei firme, aceasta deoarece, spre a putea fi autorizată să
funcţioneze, orice firmă trebuie să fie, în prealabil, înregistrată ca per-
soană juridică.
Cea mai mare parte a firmelor din sectorul afacerilor o
reprezintă societăţile comerciale. În delimitarea formelor concrete de
existenţă a societăţilor comerciale este necesar a se ţine seama de:
a) natura răspunderii pe care şi-o asumă subiecţii proprietăţii în
raport cu obligaţiile firmei, ceea ce conduce la existenţa a două tipuri
de societăţi comerciale, şi anume:
- societate cu răspundere limitată, în baza căreia subiecţii nu
sunt angajaţi, în caz de pierderi sau prejudicii, decât în măsura
aportului lor la capitalul firmei respective;
- societate cu răspundere nelimitată, în baza căreia subiecţii
angajează averea lor personală în caz de insolvabilitate a firmei, de
producere a unor pierderi;
102

Universitatea SPIRU HARET


b) raportul dintre drepturile şi obligaţiile subiecţilor, pe de o
parte, şi cele ale firmei ca persoană juridică, pe de altă parte. Sub acest
aspect se disting:
- societăţi de persoane, în cadrul cărora aportul subiecţilor ia
forma de părţi sociale şi este netransmisibil;
- societăţi de capitaluri, al căror capital social nu poate coborî
sub o anumită limită, iar aportul subiecţilor ia forma subscrierii de
titluri de valoare şi, deci, este transmisibil.
Tipurile de societăţi comerciale întâlnite cel mai frecvent în ţările
cu economie de piaţă, definite ca atare şi în legislaţia românească
actuală, sunt: firma individuală, firma asociativă şi societatea pe acţiuni.
În România, potrivit prevederilor legislaţiei, firmele se împart în
două categorii principale: regii autonome şi societăţi comerciale.
Regiile autonome se organizează şi funcţionează, în principal,
în ramurile strategice ale economiei naţionale: industria de armament,
energetică, exploatarea minelor şi a gazelor naturale, poşta şi
transporturile feroviare. Înfiinţarea regiilor autonome este decisă de
Guvernul României, pentru firmele de interes naţional, şi de organele
judeţene şi municipale, pentru cele de interes local, în ramurile şi
domeniile expres statuate prin lege. După cum se precizează în lege,
regia este proprietara bunurilor din patrimoniul său, trebuind ca prin
activităţile desfăşurate, bazate pe gestiunea economică şi autonomia
financiară, să-şi acopere integral cheltuielile şi să obţină profit.
Societăţile comerciale îmbracă următoarele forme: societatea
în nume colectiv, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor
asociaţiilor; societatea în comandită simplă, ale cărei obligaţii socia-
le sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi
solidară a asociaţilor comanditei; comanditarii răspund numai până la
concurenţa aportului lor; societatea în comandită pe acţiuni, al cărei
capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt
garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară
a asociaţilor comanditei; comanditarii sunt obligaţi numai la plata
acţiunilor lor; societatea pe acţiuni, ale cărei obligaţii sociale sunt
garantate cu patrimoniul social; acţionarii sunt obligaţi numai la plata
acţiunilor lor; societatea cu răspundere limitată, ale cărei obligaţii
sunt garantate cu patrimoniul social; asociaţii sunt obligaţi numai la
plata părţilor sociale.
103

Universitatea SPIRU HARET


5.2. COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Producţia ca proces de creare de bunuri, de creare a bogăţiei,


adaugă bunăstare societăţii. Producţia este o verigă importantă în
procesul satisfacerii nevoilor umane, nevoi relativ nelimitate în raport
cu resursele existente. Activitatea de producţie poate fi privită ca un
ansamblu de operaţii de utilizare şi transformare a factorilor de
producţie în vederea atingerii funcţiei obiective a producătorului:
maximizarea profitului în condiţiile minimizării eforturilor.

5.2.1. FACTORII DE PRODUCŢIE

Pentru a produce bunuri destinate consumului, întreprinzătorii


îşi procură factori de producţie. Resursele economice atrase în
circuitul economic, aflate în mişcare ca fluxuri, constituie factori de
producţie. J.B.Say, reprezentant al şcolii clasice, sublinia, în lucrarea
sa Tratat de economie politică, că la producerea bunurilor participă
trei factori: munca, natura (pământul) şi capitalul. Primii doi factori –
munca şi natura - sunt factori primari sau originari, întrucât ei
reprezintă punctul de plecare al activităţii economice. Celălalt factor,
capitalul, este factor derivat, care rezultă din interacţiunea primilor.
Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndrep-
tată spre un anumit scop, în cadrul căreia sunt puse în mişcare
aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele ce îl definesc pe om, consumul
de energie fizică şi intelectuală. Munca este un factor activ şi
determinant al producţiei, ce antrenează ceilalţi factori în vederea
obţinerii de bunuri şi servicii.
În abordarea factorului muncă, prezintă interes o serie de
categorii demografice. Populaţia totală înregistrează o dinamică
deosebită ca urmare a mutaţiilor ce au intervenit în elementele ei
determinante. Prezintă importanţă densitatea populaţiei, structura pe
grupe de vârstă, repartizarea populaţiei pe mediile urban şi rural.
Populaţia aptă de muncă cuprinde persoanele ce au capacitatea
fizică şi intelectuală de a desfăşura o activitate economică, precum şi
vârsta legală. (Potrivit legislaţiei internaţionale a muncii şi celei din
ţara noastră, sunt cuprinse, în această categorie, persoanele între 15 şi
65 de ani). Populaţia activă disponibilă cuprinde populaţia ocupată în
104

Universitatea SPIRU HARET


diferite activităţi profesionale, precum şi persoanele care caută locuri
de muncă. Populaţia activă este condiţionată de natalitate şi
mortalitate, de structura populaţiei pe grupe de vârstă şi sex, de
evoluţia demografică anterioară. Populaţia activă este determinată de
factori economici şi socio-culturali: capacitatea economică de a crea
noi locuri de muncă, de a asigura un echilibru stabil şi de durată între
cerere şi oferta de muncă; durata de şcolarizare; statutul social al
femeii; imigraţia. Populaţia ocupată cuprinde persoanele care desfă-
şoară activitate profesională.
În ultimele decenii, se conturează o serie de caracteristici gene-
rale în evoluţia factorului muncă:
1. Tendinţa generală de sporire a populaţiei active, deşi
inegală pe ţări şi pe zone geografice. Pe fondul tendinţei generale de
sporire, ponderea populaţiei active a înregistrat, pe plan mondial, o
uşoară scădere, de la 42% la 40%. Aceasta se datorează unor cauze de
ordin demografic (întinerire demografică în ţările în curs de dezvol-
tare, îmbătrânire demografică în ţările dezvoltate); de ordin economic
(progres tehnic, creşterea volumului de cunoştinţe şi a calităţii lor,
creşterea duratei de şcolarizare); de ordin social (promovarea socială,
valorizarea diplomei).
2. Modificarea structurii populaţiei ocupate pe ramuri şi
sectoare de activitate. Are loc o sporire a ponderii populaţiei în secto-
rul terţiar, în cel cuaternar, în timp ce în sectorul primar se
înregistrează o scădere. Se remarcă tendinţa de reducere a populaţiei
active în totalul populaţiei şi de mărire a ponderii populaţiei în vârstă.
Fenomenul este datorat, pe de o parte, măririi perioadei de formare
profesională a forţei de muncă, iar pe de altă parte, creşterii speranţei
de viaţă. Efectele imediate ale acestui fenomen se resimt în creşterea
populaţiei întreţinute de cei activi. Pe termen lung, însă, fenomenul are
urmări pozitive, care se manifestă în ridicarea gradului de calificare a
forţei de muncă şi a nivelului de civilizaţie.
Mutaţiile care au loc, în prezent, în structura populaţiei ocupate
în ţara noastră nu se încadrează în aceste tendinţe generale. De
exemplu, ponderea populaţiei în agricultura României este mai mare –
ca urmare a restabilirii dreptului de proprietate asupra pământului, pe
de o parte, iar pe de altă parte, a existenţei unui nivel scăzut de
utilizare a tehnicilor şi tehnologiilor, ceea ce face ca substituirea
105

Universitatea SPIRU HARET


factorilor de producţie (muncă prin capital) în agricultură să aibă loc
într-o proporţie redusă.
3. Sporirea calităţii resurselor de muncă în corelaţie cu
nivelul de dezvoltare economică, cu progresul în ştiinţă, tehnică, în
cultură, în general. Perfecţionarea pregătirii profesionale – realizată
prin sistemul de învăţământ, prin reciclare, schimbarea calificării, prin
procesul educaţiei permanente – se va regăsi într-o eficienţă sporită a
factorului muncă.
Factorul natural constituie atât substanţa şi condiţiile materiale
primare ale producţiei, cât şi forţa motrice virtuală, necesară pentru
dezvoltarea producţiei de bunuri materiale şi servicii.
Printre factorii naturali un loc important revine pământului. El
prezintă o însemnătate decisivă nu numai pentru agricultură şi
silvicultură, ci şi pentru întreaga activitate umană, căreia îi oferă
suport de existenţă şi loc de desfăşurare. În sens restrâns, pământul se
identifică cu fondul funciar (terenuri arabile, păşuni, fâneţe, vii şi
livezi, terenuri forestiere, luciul apelor interioare etc.).
Fondul funciar constituie baza producţiei agricole şi alimentare
şi a unei întregi serii de materii prime de importanţă vitală pentru
existenţa oamenilor şi a societăţii. El are capacitatea de a-şi regenera
forţa productivă dacă este folosit raţional. De aici şi marea însemnă-
tate a aplicării unor sisteme de exploatare a pământului care să asigure
practicarea unei agriculturi ecologice, capabilă să producă necesarul
de hrană pentru populaţie şi totodată să conserve mediul natural.
Pentru viaţa economică a societăţii prezintă interes şi dimensiu-
nea şi calitatea suprafeţei ce revine în medie pe locuitor. Explozia
demografică din secolul XX a diminuat suprafeţele agricole şi silvice
pe locuitor. Întrucât funcţiile agriculturii şi, mai ales, ale silviculturii
nu se limitează la producerea de bunuri (oricât de importantă ar fi), ci
sunt profund implicate şi în menţinerea echilibrului ecosistemului,
tendinţa de restrângere a suprafeţelor pe locuitor devine una din cele
mai drastice limitări cu care se confruntă agenţii economici în activi-
tatea lor.
Pe măsura sporirii volumului de investiţii cerut de îmbunătăţirea
calităţii terenurilor, apare ca fiind tot mai importantă valoarea econo-
mică a pământului, aceasta prezentându-se ca „pământ capital”.
Evaluarea economică a pământului, preţul pământului, are în vedere
106

Universitatea SPIRU HARET


cheltuielile de atragere a terenurilor în circuitul agricol şi fixate în
pământul – materie (determinate de diferenţele calitative între
suprafeţe de teren-fertilitate şi poziţie), mărimea rentei, a dobânzii şi,
în general, factorii care influenţează cererea şi oferta de pământ.
Alături de pământ, factorul natural cuprinde: resursele de apă
(care îndeplinesc o serie de funcţii vitale pentru viaţa biologică,
precum şi pentru cea economică, socială) şi resursele minerale (care
au un rol important în asigurarea bazei de materii prime şi energie
necesare desfăşurării întregii activităţi economice).
Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezul-
tate ale unei activităţi anterioare, utilizate în producerea de bunuri
materiale şi servicii destinate realizării ca mărfuri pe piaţă în scopul
obţinerii unui profit.
Sunt folosite diferite denumiri: bunuri-capital, bunuri instrumen-
tale, bunuri investiţionale, bunuri de producţie, capital tehnic. Capita-
lul tehnic este format din maşini, utilaje, echipamente, instalaţii,
clădiri, construcţii, mijloace de transport, animale de muncă şi de
reproducţie, materii prime, materiale, semifabricate.
În sens juridic, capitalul are o bază mai largă, fiind constituit din
toate elementele pozitive ale patrimoniului întreprinderii (bunuri, bani,
creanţe etc.); este capital lucrativ, în planul repartizării veniturilor.
Capitalul tehnic folosit în activitatea economică, denumit şi
capital fizic, productiv sau net, este constituit din două mari
componente: a) capitalul fix, acea parte a capitalului care participă la
mai multe cicluri de producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte la
intervale mai mari de timp; b) capitalul circulant (materii prime,
materiale, combustibil, semifabricate şi alte obiecte aflate în procesul
de prelucrare sau asamblare), care se consumă integral într-un singur
ciclu de fabricaţie şi se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie.
Capitalul fix are o structură materială reprezentată de maşini,
utilaje, echipament, clădiri, mijloace de transport, animale de muncă şi
de reproducţie, plantaţii etc. El constituie componenta activă şi cea
mai dinamică a avuţiei naţionale.
Procesul de consumare a capitalului fix prezintă o anumită
specificitate, care constă în diminuarea treptată a calităţilor lui tehnice
şi economice. Aceasta se manifestă prin fenomenul uzurii, care se
prezintă sub două forme: a) uzura fizică, respectiv deprecierea
107

Universitatea SPIRU HARET


treptată a maşinilor, echipamentelor, instalaţilor ca urmare a folosirii
lor în activitatea economică sau a acţiunii factorilor naturali, şi
b) uzura morală, deprecierea morală sau „involuntară”- cum o numea
J.M.Keynes -, determinată de progresul tehnic, care favorizează
fabricarea unor maşini şi utilaje noi cu performanţe superioare celor
aflate în funcţiune sau reduce preţul la care poate fi cumpărat un
echipament echivalent. Deprecierile fizice şi morale ale capitalului fix
pot fi atenuate printr-o folosire judicioasă a elementelor sale, dar nu
pot fi înlăturate.
Starea capitalului fix se apreciază cu ajutorul unor indicatori:
coeficientul uzurii capitalului, care se determină ca raport între uzura
capitalului fix şi capitalul fix (UK/K); coeficientul stării fizice sau al
stării de utilitate a capitalului fix, care se determină ca raport între
valoarea rămasă a capitalului fix şi capitalul fix (Kr/K); coeficientul
intrărilor sau punerii în funcţiune a capitalului fix, care se
determină ca raport între intrările sau ieşirile de capital fix şi stocul de
capital fix la valoarea iniţială (KPt/Kt; SKt/Kt).
Pentru recuperarea pierderilor provenite din uzura capitalului
fix, hotărâtoare este amortizarea. Cota de amortizare depinde de
cheltuielile cu procurarea capitalului şi durata de funcţionare. Pe
seama sumelor astfel recuperate se constituie fondul de amortizare, pe
care întreprinzătorii îl folosesc pentru înlocuirea echipamentelor
scoase din funcţiune, pentru reparaţii capitale, ameliorări şi noi
investiţii. Potrivit sursei de finanţare, investiţiile sunt: a) investiţii
nete, finanţate din venit şi folosite pentru formarea de noi bunuri de
capital sau pentru modernizarea celor existente, şi b) investiţii brute,
finanţate din venit şi din fondul de amortizare. Datele statistice
demonstrează că, în unele ţări dezvoltate, contribuţia amortizării la
susţinerea investiţiilor brute depăşeşte 60% din suma lor totală.
Posibilitatea utilizării fondului de amortizare pentru mărirea capitalu-
lui fix rezidă în neconcordanţa ce apare între volumul amortizării
anuale şi cel al capitalului scos din funcţiune, care trebuie înlocuit.
Caracterul şi mobilitatea capitalului sunt determinate de: nivelul
dezvoltării economice; sistemul amortizării practicat în economie şi
destinaţia acesteia; politicile în domeniul investiţiilor.
Celor trei factori de producţie li se poate adăuga al patrulea –
întreprinderea sau antreprenoriatul, care constituie acţiunea de
108

Universitatea SPIRU HARET


organizare a celorlalţi factori de producţie de către întreprinzător.
Acesta decide ce bunuri să se producă şi ce cantităţi de factori sunt
necesari; el îşi asumă riscurile producţiei, care necesită costuri înainte
de a obţine venituri din vânzarea produselor obţinute. Un rol deosebit
de important în succesul întreprinderii îl are pregătirea managerială a
întreprinzătorului.
Paralel cu modificările din conţinutul şi sfera factorilor de
producţie primari – munca şi natura –, ca şi în cadrul factorului derivat
– capitalul –, îşi fac apariţia noi factori de producţie, numiţi
neofactori, care se caracterizează prin calităţi şi performanţe deose-
bite. Printre aceştia enumerăm progresul tehnic, inovaţia, resursele
informaţionale. Aceştia nu pot fi separaţi de factorii „clasici”,
întrucât ei acţionează practic prin intermediul, şi împreună cu aceştia,
potenţându-i, îmbunătăţindu-le substanţial performanţele. Neofactorii
de producţie sunt, direct sau indirect, legaţi de acţiunea umană, de
ipostaza de creator a omului.
Ca urmare a influenţei progresului ştiinţei, tehnicii şi a
schimbărilor intervenite în volumul, amploarea şi structura trebuin-
ţelor umane, numărul şi conţinutul factorilor de producţie se modifică
permanent, înregistrându-se o tendinţă de multiplicare şi diversificare,
de sporire a calităţii lor.

5.2.2. COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Întreprinzătorii, pentru a produce şi pentru a-şi atinge scopul –


de a obţine un profit cât mai mare posibil –, combină factorii de
producţie şi aleg varianta de combinare cea mai favorabilă. Modul de
acţiune al întreprinzătorului în acest domeniu defineşte comporta-
mentul său. Pe lângă răspunsul la întrebările „ce să producă?”, „cât să
producă?”, întreprinzătorul trebuie să răspundă şi la întrebarea „cum
să producă?” Aceasta pune în cauză nu numai resursele de care
dispune, ci şi capacităţile tehnice ale întreprinderii, priceperea organi-
zatorică şi potenţialul de inovare al întreprinzătorului.
Firmele producătoare sunt permanent preocupate de găsirea
celor mai adecvate modalităţi de combinare a factorilor de producţie
care să le permită obţinerea maximei eficienţe şi profitabilităţi.
Deciziile economice vizează adaptarea aparatului productiv fie prin
109

Universitatea SPIRU HARET


anticipaţie, fie prin ajustare, ceea ce implică: variaţia cantităţii de
factori de producţie utilizaţi; intensificarea utilizării unuia sau altuia
dintre factori; modificarea combinării factorilor de producţie.
Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod
specific de unire a factorilor de producţie privit atât sub aspect
cantitativ, cât şi din perspectivă structural-calitativă; atât din punct de
vedere tehnic, cât şi economic.
Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de producţie
este specifică fiecărui proces de producţie; obţinerea oricărui bun
presupune, de exemplu, unirea factorului muncă (de o anumită
structură şi calificare) cu elemente de capital tehnic (maşini, instalaţii,
materii prime, materiale) specifice domeniului respectiv. Din punct de
vedere economic, combinarea factorilor de producţie înseamnă
concretizarea ei în obiectivul minimizării costurilor de producţie şi,
respectiv, al maximizării profitului.
Combinarea factorilor de producţie are o determinare multiplă,
fiind influenţată în mod semnificativ de caracterul limitat al resurselor
productive. Criteriul esenţial de apreciere a raţionalităţii şi eficienţei
combinării este însăşi natura activităţii economice. Ca urmare, se
adoptă acea combinare care asigură eficienţa economică maxim posi-
bilă, în condiţiile date. Întreprinzătorul, prin abilitatea sa, va combina
factorii de producţie în aşa fel încât să se poată adapta la exigenţele
pieţei şi să obţină un profit maxim2.

• Premisele combinării factorilor de producţie


În combinarea factorilor de producţie, întreprinzătorul porneşte
de la următoarele premise: a) caracterul limitat al factorilor supuşi
combinării, cu ajutorul cărora trebuie să realizeze volumul proiectat al
producţiei; b) caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa
lor cu specificul activităţii; c) conjunctura pieţelor factorilor de
producţie.
Combinarea este posibilă ca urmare a proprietăţilor factorilor de
producţie şi a manifestării simultane a lor.

2
Gilbert Abraham – Frois, Économie politique, Ed. Economica, Paris,
1988, p. 104-111.
110

Universitatea SPIRU HARET


Divizibilitatea reflectă posibilitatea factorului de producţie de a
se împărţi în unităţi simple, în subunităţi omogene fără a fi afectată
calitatea factorului de producţie. De exemplu, factorul muncă se poate
divide în unităţi omogene de timp de muncă, în număr de salariaţi de o
anumită calificare; factorul pământ se poate divide în unităţi de
suprafaţă. Pentru unii factori de producţie (o centrală electrică, de
exemplu) este imposibilă sau foarte dificilă divizibilitatea. Evident,
problema divizibilităţii unui factor de producţie se pune în măsura
cerută de caracteristicile unui proces de producţie de anumite
dimensiuni, ale unor tehnici şi tehnologii folosite.
Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi
dintr-un factor de producţie cu mai multe unităţi din alt factor de
producţie. Pe o suprafaţă de teren, de exemplu, este posibil să lucreze
un număr mai mare sau mai mic de lucrători agricoli; un muncitor
poate lucra la o maşină sau la mai multe maşini etc.
Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc
raporturile cantitative ale factorilor de producţie ce participă la
producerea unui anumit bun economic. La o producţie dată, o anumită
cantitate dintr-un factor de producţie se asociază doar cu o anumită
cantitate determinată din ceilalţi factori de producţie. Complemen-
taritatea se află sub influenţa permanentă a progresului tehnic, care
determină modificări profunde în calitatea factorilor de producţie,
deci, şi în procesul combinării lor.
Substituibilitatea este definită ca posibilitatea de a înlocui o
cantitate dintr-un factor de producţie printr-o cantitate determinată
dintr-un alt factor în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.

5.2.3. FUNCŢIA DE PRODUCŢIE

Managerii unei firme sunt confruntaţi permanent cu alegerea


unor variante optime de combinare a factorilor de producţie, care să le
asigure un anumit nivel al producţiei şi să le permită maximizarea
profitului.
Problema esenţială o constituie volumul resurselor necesare
pentru producerea unui bun. Răspunsul depinde de cunoştinţele tehno-
logice şi de capacitatea managerială a întreprinzătorului, care vor
permite alegerea volumului minim de resurse necesar pentru producerea
111

Universitatea SPIRU HARET


bunului respectiv. În acelaşi timp, se va avea în vedere volumul maxim
posibil al producţiei ce se obţine cu o cantitate dată de resurse.
Aceste limite ale producţiei, ca şi relaţia dintre intrări (factori de
producţie) şi ieşiri (bunuri obţinute), respectiv relaţia dintre producţia
scontată a se obţine dintr-un bun (pentru a satisface cerinţele pieţei) şi
cantităţile din diferiţi factori de producţie necesare pentru obţinerea
acestuia, sunt exprimate prin funcţia de producţie.
În general, aceasta este o relaţie de tipul Q = f(a,b,c ...), unde
a,b,c, ... sunt factorii de producţie utilizaţi.
Cel mai adesea, funcţia de producţie se prezintă ca o relaţie a doi
factori de tipul Q = f (K,L)
unde: K = capital
L = muncă
Când unul din factori se anulează, şi producţia este egală cu zero.
În analiza comportamentului producătorului este folosită, de
regulă, funcţia de producţie omogenă. O funcţie de producţie de tipul
Q = f(a,b) este omogenă de gradul n dacă f(xa,xb) = xnf(a,b)
unde: n este o constantă şi x un număr real pozitiv.
O funcţie de producţie omogenă lineară des întâlnită este funcţia
Cobb-Douglas, după numele celor care au folosit-o pentru analiza
producţiei. Q = AKαLß
unde: A = constantă specifică fiecărei economii naţionale
a şi b = coeficienţi de elasticitate a producţiei în raport cu
fiecare din factorii de producţie utilizaţi.
Ea se caracterizează printr-un coeficient de elasticitate a substi-
tuirii între muncă şi capital egal cu 1.
Puteţi calcula, pe baza unor date ipotetice, funcţia de producţie cores-
punzătoare diferitelor combinări ale factorilor de producţie. Consultaţi, în
acest sens, Gilbert Abraham-Frois, Economia politică, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994, cap. 3.

5.3. ANALIZA PE TERMEN SCURT.


LEGEA RANDAMENTELOR NEPROPORŢIONALE

În procesul de producţie, combinarea factorilor se poate realiza


în moduri diferite: a) asocierea unui factor fix (constant) cu altul va-
riabil (funcţia de producţie cu un singur factor variabil) şi b) combi-
112

Universitatea SPIRU HARET


narea de cantităţi diferite din ambii factori (funcţia de producţie cu
doi factori variabili).
Producţia cu un singur factor variabil, pe termen scurt, cores-
punde vieţii reale, atunci când un întreprinzător trebuie să sporească
rapid producţia, neavând timpul necesar să mărească dimensiunile
(talia) întreprinderii. Perioada scurtă de producţie este definită de
economistul A. Marshall ca fiind intervalul de timp în care cel puţin
un factor de producţie nu se modifică, este constant. În această
categorie se află construcţiile, echipamentul, tehnologiile etc.,
deoarece volumul acestora nu poate fi modificat într-o perioadă scurtă.
În aceste condiţii, funcţia de producţie va reflecta şi contribuţia
fiecărei unităţi din factorul variabil la obţinerea producţiei sau va
reflecta cât de mare este producţia care se poate obţine în condiţiile
modificării unui factor de producţie (tabelul 1).

Diferite programe de producţie, respectiv combinări


posibile între factorii de producţie capital şi muncă
Tabelul 1

Funcţia de producţie va fi de tipul:


Q = f(K,L)
Q = f(0,L) = 0
Q = f(K,0) = 0
Q = f(10,5) = 20
etc.
Dilema – mai multe maşini sau mai mulţi lucrători – îşi va găsi
răspunsul, luându-se în considerare principiul potrivit căruia producti-
vitatea unui factor de producţie depinde de volumul altor resurse ce
pot fi utilizate pentru producerea bunului dat.
113

Universitatea SPIRU HARET


Analiza combinării factorilor de producţie ne conduce la
concluzia că, deşi se pare că acelaşi volum al producţiei se poate
obţine în condiţiile existenţei unui număr foarte mare de combinaţii, în
realitate, producătorul nu dispune decât de un număr limitat de
posibilităţi. Experienţa arată că atunci când se folosesc conjugat
factori de producţie, cantitatea unui factor nu poate fi constant sporită,
chiar şi în condiţiile în care cantitatea din celălalt factor rămâne relativ
fixă, fără a se diminua volumul de producţie suplimentar realizat.
Această diminuare a randamentelor suplimentare provine din aceea că
un număr tot mai mare de unităţi din factorul variabil se combină cu o
parte din ce în ce mai redusă de factori constanţi (ficşi).
Influenţa factorului variabil se poate măsura cu ajutorul
următorilor indicatori microeconomici: produsul total obţinut în urma
utilizării factorilor de producţie şi exprimat cu ajutorul funcţiei de
producţie (în care un factor este variabil şi ceilalţi sunt constanţi);
produsul mediu, care se obţine ca raport între produsul total şi factorul
de producţie variabil utilizat (de exemplu, munca – L), PM = PT/L
unde PM = produsul mediu, PT = produsul total şi L = munca;
produsul marginal, respectiv modificarea produsului total ca rezultat
al folosirii unei unităţi suplimentare de factor de producţie,
PMa = ∆PT/∆L unde PMa = produsul marginal, ∆PT = schimbare în
produsul total, ∆L = schimbare în factorul de producţie.
Evoluţia acestor indicatori şi dependenţa dintre ei constituie
o ilustrare a legii randamentelor neproporţionale.
Legea randamentelor neproporţionale a fost formulată prima
dată de Turgot, care a prezentat-o în legătură cu exploatarea de tip
agricol. D.Ricardo a utilizat această lege pentru a explica sporirea
preţului cerealelor în Marea Britanie, după 1814. Şi John Stuart Mill a
estimat că această lege nu este valabilă decât pentru agricultură. În
realitate, se poate aprecia că toată activitatea umană a cunoscut mai
întâi o fază de randament ridicat şi de costuri în scădere, apoi un
randament maxim pentru o combinaţie optimă a factorilor de
producţie şi, în timp, o fază de randamente în descreştere şi de costuri
în creştere3.

3
Raymond Barre, Économie politique, tome 1, Presses Universitaires,
Paris, 1970, p. 490.
114

Universitatea SPIRU HARET


Se poate admite că zona randamentelor descrescătoare este
atinsă mai repede în agricultură decât în industrie, pentru că puterea de
influenţă a omului asupra naturii este relativ mai mică în unul dintre
sectoare comparativ cu celălalt.
Legea randamentelor neproporţionale se poate enunţa astfel:
dacă o producţie oarecare reclamă utilizarea a doi sau mai multor
factori de producţie şi dacă se adaugă progresiv aceeaşi doză de
cantitate folosită dintr-un factor, în timp ce cantitatea altor factori
nu se schimbă, produsul marginal al factorului variabil creşte
până la un punct, apoi descreşte.
Pornind de la acest punct, produsul total continuă să crească, dar
în cote descrescătoare. În tabelul 2 se poate observa relaţia dintre
produsul total, produsul marginal şi produsul mediu determinat de
factorul de producţie variabil în condiţiile menţinerii celorlalţi factori
constanţi, respectiv se ilustrează legea randamentelor neproporţionale.
Se remarcă, astfel. că producţia totală nu creşte indefinit şi că,
înainte chiar de a începe să se diminueze, ratele de creştere încep să
scadă. Atunci când produsul total creşte cu o cotă din ce în ce mai
mare, produsul marginal al factorului variabil se măreşte, iar atunci
când produsul total creşte cu o cotă din ce în ce mai mică, produsul
marginal descreşte. Când produsul total scade, produsul marginal este
negativ. Produsul mediu al factorului variabil urmează şi el o tendinţă
de creştere imprimată de cea a produsului marginal, iar de la un anume
punct începe să scadă.
Relaţia dintre produsul total, produsul marginal
şi produsul mediu
Tabelul 2

115

Universitatea SPIRU HARET


Grafic (fig. 1), situaţia se reprezintă prin curba produsului mediu
şi a produsului marginal, marcându-se şi zonele de producţie (cea care
corespunde principiului raţionalităţii economice şi celelalte în afara
acestei zone când nu se justifică din punct de vedere economic
desfăşurarea activităţii de producţie).
P
D
C a) Curba produsului total

A PT

I II III

L
P

b) Curba produsului marginal


şi curba produsului mediu

PM
PMa
L
Fig. 1. Curbele produsului total şi cele ale produsului
marginal şi mediu

• Zonele de producţie
Zona I: produsul marginal (PMa) excede produsul mediu (PM),
iar acesta din urmă continuă să crească;
Zona II: produsul marginal (PMa) este mai mic decât produsul
mediu (PM), iar acesta din urmă continuă să scadă;
– produsul total (PT) atinge nivelul maxim atunci când produsul
marginal (PMa) este zero, respectiv prin sporirea cu o unitate a
factorului de producţie; PT nu numai că nu mai creşte, ci scade;

116

Universitatea SPIRU HARET


Zona III: produsul marginal (PMa) este negativ şi atrage în mod
firesc o reducere considerabilă a produsului mediu (PM)
Din analizele efectuate se ajunge la concluzia că legea randa-
mentelor neproporţionale nu este valabilă decât în anumite condiţii, care
vizează, în principal, următoarele: factorii de producţie consideraţi
trebuie să fie omogeni; legea admite că se pot adăuga unei cantităţi
constante dintr-un factor, doze suplimentare dintr-un alt factor (numai o
variaţie conjugată a factorilor permite creşterea randamentului); legea
este reprezentativă doar pentru o stare dată a tehnicii; punctul de plecare
este acela de la care se intră în faza de randamente descrescătoare; legea
este valabilă pentru o scară de producţie dată.

5.4. ANALIZA PE TERMEN LUNG.


ECONOMII ŞI DEZECONOMII DE SCARĂ

5.4.1. SUBSTITUIREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Pe termen lung, toţi factorii de producţie sunt variabili.


Combinarea va presupune nu doar unirea factorilor de producţie, ci şi
un mod specific de înlocuire a lor (care poate avea loc între doi factori
sau diferite elemente componente ale factorilor de producţie),
respectiv substituirea factorilor de producţie.
Modelul general de analiză a comportamentului producătorului
presupune, asemănător modelului analizei comportamentului consu-
matorului (vezi cap.4), diverse combinări şi substituiri de factori de
producţie, care conduc la obţinerea aceluiaşi nivel de producţie, repre-
zentate grafic prin curbe de isoproducţie sau isocuante (fig. 2 şi 3).
K
K3 A

K2 B
K1 C
P

0 L1 L2 L3 L
Fig. 2. Variante de combinare a factorilor
muncă şi capital
117

Universitatea SPIRU HARET


K

P4
P3
P2
P1
0
Fig. 3. Curbe de isocuante
Isocuanta semnifică reprezentarea grafică a combinaţiilor
diferite (A,B,C) între factorii de producţie (K şi L), care permit
realizarea aceluiaşi volum al producţiei (P).
Ansamblul de isocuante ce pot fi înscrise într-un sistem de axe
formează harta curbelor de indiferenţă ale producătorilor, care
reflectă tot atâtea posibilităţi de a proiecta niveluri diferite de
producţie (P1, P2, P3 etc.).
Isocuantele au anumite particularităţi: nu se pot intersecta, sunt
convexe la origine, iar înclinarea este dată de rata marginală de substi-
tuire a factorilor.
Astfel, dacă un agent economic va avea în vedere eficientizarea
tehnică şi economică a producţiei prin substituirea muncii cu capital,
atunci opţiunea sa pentru o anumită alternativă de substituire se va
baza pe mai multe maşini şi mai puţin lucrători.
• Diferite tipuri de substituire a factorilor de producţie
a) substituirea în proporţii fixe (complementaritatea factorilor) (fig. 4):

Factorii de producţie sunt com-


plementari şi nu este posibilă
substituirea lor; vor fi utilizaţi în
proporţii fixe.

Fig. 4. Curbe de substituire în proporţii fixe


118

Universitatea SPIRU HARET


b) substituirea perfectă (fig. 5):

Factorii vor fi substituiţi în


proporţii egale (creşterea cu o
unitate a unui factor va cores-
punde scăderii cu o unitate a
celuilalt factor).

Fig. 5. Curbe de substituire în proporţii egale


c) substituirea imperfectă (fig. 6):

Factorii se vor substitui în


proporţii inegale (un factor va
creşte cu mai mult sau mai puţin
de o unitate în condiţiile scăderii
cu o unitate a celuilalt factor).

Fig. 6. Curbe de substituire imperfectă


Pentru aprecierea alegerii făcute se vor folosi indicatori de tipul:
productivitatea marginală a factorilor de producţie; rata marginală de
substituire a factorilor de producţie; elasticitatea substituirii.
Productivitatea marginală a factorilor de producţie (vezi
subcapitolul 5.5) reprezintă producţia suplimentară (∆Q) ce se poate
obţine în condiţiile utilizării unei unităţi suplimentare dintr-un factor
de producţie (∆K).
ΔQ
PMa =
ΔK
Rata marginală de substituire a doi factori (RMS) reprezintă
cantitatea suplimentară dintr-un factor necesar pentru a compensa

119

Universitatea SPIRU HARET


reducerea cu o unitate a celuilalt factor, astfel încât producţia să se
menţină constantă.
RMS = ∆y/∆x; RMS = - dy/dx şi reprezintă panta isocuantei
(semnul minus arată că unul dintre factori creşte, iar celălalt scade).
Rata marginală de substituire a factorilor de producţie se
exprimă, deci, prin raportul derivatelor celor doi factori sau prin
raportul invers al productivităţilor marginale ale celor doi factori de
producţie. Dacă pornim, de exemplu, de la funcţia f(L,K) şi dacă
aplicăm regula de derivare, punând condiţia că, pentru menţinerea
constantă a producţiei, dk/dL = 0, va rezulta că: f’L + f’K dK/dL = 0
⇒ f’L/f’K = – dK/dL = RMS.
Stabilirea alternativei optime de producţie presupune luarea în
considerare a restricţiei de venit legată de preţurile factorilor (vezi
subcapitolul 5.5).
Elasticitatea substituirii exprimă măsura în care poate fi
menţinută producţia când un factor este înlocuit cu altul sau se modi-
fică utilizarea (creşterea sau descreşterea) unui factor în comparaţie cu
altul. Elasticitatea substituirii este pozitivă pentru toate combinaţiile
normale ale factorilor de producţie şi variază de la zero la infinit, în
funcţie de uşurinţa cu care unul din factori poate fi înlocuit cu altul,
producţia rămânând constantă. Elasticitatea substituirii (es) exprimă
modificarea producţiei în raport cu modificarea factorului de
producţie, potrivit formulei:
es = ∆Q/Q: DX/X
unde: Q = producţia
X = factorul de producţie

5.4.2. ECONOMII ŞI DEZECONOMII DE SCARĂ

Analiza combinării şi substituirii factorilor de producţie pe


termen lung ne conduce la luarea în considerare nu doar a randamen-
telor factoriale, ci şi a randamentelor de scară ca urmare a modificării
dimensiunii (taliei) întreprinderii, a echipamentelor şi tehnologiilor de
fabricaţie etc. (când se are în vedere progresul tehnic, analiza este pe
termen foarte lung).

120

Universitatea SPIRU HARET


Randamentele de scară pot fi: constante (dacă factorii de
producţie se dublează, şi producţia se va dubla; dacă se triplează
factorii, producţia se va tripla etc.); crescătoare (dacă factorii se
dublează, producţia va fi mai mult decât dublă); descrescătoare (dacă
factorii se dublează, producţia va fi mai puţin decât dublă).
Randamente de scară (fig. 7, 8, 9)

• Diagonala OA trece prin origine


• Creşterea în proporţii egale a doi
factori determină o creştere în
aceeaşi proporţie a producţiei;
a1a2 = a2a3 =....

Fig. 7. Randament constant

• Creşterea celor doi factori de


producţie determină o creştere din
ce în ce mai mare a producţiei;
a1a2 < a2a3 < ....

Fig. 8. Randament crescător

• Creşterea celor doi factori de


producţie determină o creştere din
ce în ce mai mică a producţiei;
a1a2 > a2a3 >....

Fig. 9. Randament descrescător


121

Universitatea SPIRU HARET


Traiectoria de expansiune (OA)– locul geometric al combinaţiilor
productive care fac ca raportul productivităţilor marginale să fie egal cu
raportul preţurilor factorilor. Este o dreaptă dacă funcţia de producţie este
omogenă, oricare ar fi gradul de omogenitate, deci, indiferent dacă
randamentele sunt constante, crescătoare sau descrescătoare.

Randamentele de scară crescătoare şi descrescătoare se explică


prin fenomenele interne ale scării – economii şi pierderi interne ale
scării.
Economiile interne ale scării decurg din creşterea dimensiunilor
firmei şi pot fi datorate unor cauze diferite, cum ar fi: specializarea
lucrărilor pentru un volum ridicat de producţie; utilizarea unui capital
tehnic mai eficient, care este adesea indivizibil şi care, în consecinţă, nu
poate fi folosit economic decât pentru niveluri de producţie ridicate;
factori tehnologici dând mai multă eficienţă scării, dar şi mai multă
producţie; avantajele date de achiziţiile şi vânzările en gros etc.
Dar avantajele economiei de scară nu sunt nelimitate. Pe măsură
ce firma creşte în dimensiuni, ele tind să se reducă în timp şi încep să
se manifeste pierderi de scară. Acestea ţin în mod esenţial de
greutăţile întâmpinate de manageri, atunci când dimensiunea firmei
devine considerabilă, când încep să se manifeste rigiditate în funcţio-
narea structurilor, imobilism, capacitate de inovare redusă şi chiar
risipă. Toate acestea caracterizează ceea ce se numeşte pierderi interne
de scară sau dezeconomii de scară.
Combinarea judicioasă a factorilor de producţie devine, astfel,
un element-cheie pentru manageri, ea contribuind, alături de strategia
minimizării costurilor, la optimizarea comportamentului producătorilor.

5.5. RANDAMENTUL, PRODUCTIVITATEA FOLOSIRII


FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Eficienţa combinării factorilor de producţie orientată spre


obţinerea maximului de efecte utile cu minimum de eforturi (resurse)
se exprimă prin productivitatea sau randamentul factorilor de
producţie.

122

Universitatea SPIRU HARET


5.5.1. DEFINIREA ŞI MĂSURAREA PRODUCTIVITĂŢII

În sens larg, productivitatea se defineşte ca „raport între


cantitatea de bogăţie produsă şi cantitatea de resurse absorbite în
cursul producerii ei”4. Deci, practic, ea se determină ca raport între
rezultatele obţinute (producţia) şi eforturile depuse pentru a le obţine
(factorii de producţie utilizaţi).
Există diferite modalităţi de abordare a productivităţii.
Astfel, după maniera de măsurare a rezultatelor, evidenţiem:
– productivitatea fizică, ce măsoară randamentele în natură ale
utilizării factorilor de producţie, fiind exprimată în unităţi fizice
(naturale sau natural convenţionale);
– productivitatea (măsurată) valorică, ce permite măsurarea în
termeni financiari-monetari a eficienţei. Ea este larg utilizată în ges-
tiunea întreprinderilor moderne.
O altă tipologie a productivităţii are în vedere noţiunile:
– productivitatea brută, care apreciază ansamblul producţiei în
raport cu factorul (factorii) ce este (sunt) utilizaţi. În acest caz,
producţia este privită ca o „producţie finală”, deci, ca sumă a valorilor
adăugate de diferitele activităţi de producţie;
– productivitatea netă, care are în vedere eliminarea din
producţia finală a valorii achiziţiilor exterioare şi a costului utilizării
capitalului instalat (amortismentele) pentru a încerca să autonomizeze
ceea ce este direct dependent de efortul productiv al firmei.
În conformitate cu metodologia INSEE, pentru productivitatea
muncii şi cea a capitalului se utilizează şi noţiunea de productivitate
aparentă, prin care se sugerează că provenienţa valorii adăugate nu
este întotdeauna cunoscută corect, căci producţia nu se obţine cu
echipamente identice, ci, de cele mai multe ori, solicită noi tipuri de
maşini şi utilaje, implicit, şi o nouă organizare a muncii.
În literatura de specialitate, productivitatea este abordată, însă, în
special, pe cele două tipuri consacrate, şi anume:
– productivitatea globală, care surprinde efectele combinării
tuturor factorilor de producţie, măsurând performanţa şi eficienţa de
ansamblu a acestora;
4
Raymond Barre, Économie politique, tome 1, Presses Universitaires,
Paris, 1970, p. 495.
123

Universitatea SPIRU HARET


– productivitatea parţială a fiecărui factor de producţie, care
exprimă producţia obţinută prin utilizarea fiecărui factor de producţie
consumat (muncă, capital etc.).
Productivitatea globală a tuturor factorilor de producţie prezintă
o serie de dificultăţi în planul determinării sale corecte, motiv pentru
care, în general, analiza microeconomică tradiţională este focalizată pe
determinarea şi urmărirea evoluţiei productivităţii unui singur factor
de producţie.
Productivitatea parţială exprimă eficacitatea, rodnicia cu care
este folosit un factor de producţie (muncă, capital etc.) şi se măsoară
ca o mărime medie.
Productivitatea medie (Wi) a unui factor de producţie este
expresia raportului dintre mărimea producţiei (Q) şi cantitatea (Xi)
utilizată din factorul respectiv:
Wi = Q/Xi,
unde i este un indicator folosit pentru factorii de producţie.
Acest indicator reflectă, deci, câte unităţi (fizice sau valorice) de efect
util (producţie) revin la o unitate (fizică sau valorică) de efort (factor
de producţie i).
Productivitatea marginală (Wm) reprezintă sporul de producţie
care se obţine prin utilizarea unei unităţi suplimentare din factorul i,
ceilalţi factori rămânând constanţi5, şi se determină potrivit formulei
de calcul:
Wm = ∆Q/∆Xi = dQ/dXi
Analiza pe termen scurt a comportamentului producătorului în
raport cu unul dintre factorii de producţie (în condiţiile respectării
clauzei caeteris paribus) pune în evidenţă variaţia productivităţii
acestui factor şi a relaţiei dintre producţie, productivitatea medie şi
productivitatea marginală (fig. 10).

5
Mark Blaug, Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1992, p. 459-472.
124

Universitatea SPIRU HARET


• Punctul M este un punct de
inflexiune care marchează trece-
rea de la un randament crescător
la un randament descrescător al
utilizării factorului X.

• Punctul N este cel în care


tangenta la curba producţiei trece
prin origine, respectiv punctul în
care productivitatea medie (Wi)
este egală cu productivitatea
marginală (Wmi).

• Punctul M’ reprezintă nivelul


maxim al productivităţii marginale.

• Punctul N este punctul în care


curba productivităţii marginale
intersectează curba productivităţii
medii; respectiv, în punctul în
care Wi este maximă.

Fig. 10. Evoluţia producţiei (Q), a productivităţii medii (Wi)


şi a productivităţii marginale (Wmi)
Dacă avem, însă, în vedere analiza pe termen lung şi foarte lung,
atunci toţi factorii de producţie devin variabili şi, ca atare, producţia
trebuie abordată în raport cu variaţia simultană a tuturor factorilor de
producţie.
Va trebui, deci, să analizăm randamentul global al factorilor de
producţie, care va putea fi crescător, constant sau descrescător. Facto-
rul care îşi pune amprenta în mod semnificativ, pe termen lung şi
foarte lung, este progresul tehnic.6
Rezultă că, în afara randamentelor medii şi marginale, în teoria
microeconomică modernă o importanţă deosebită are abordarea din

6
Mark Blaug, op. cit., p. 507-520.
125

Universitatea SPIRU HARET


perspectiva randamentelor globale şi factoriale. În cazul analizei
randamentelor globale se pun în evidenţă consecinţele modificării
simultane a tuturor factorilor de producţie, în timp ce, în cel al
analogiei randamentelor factoriale interesează doar consecinţele
variaţiei unui singur factor de producţie.
Considerăm, în acest sens, că este utilă prezentarea, în conti-
nuare, a diferitelor randamente factoriale, cu accent pe productivitatea
muncii şi, respectiv, pe randamentul capitalului.

5.5.2. PRODUCTIVITATEA MUNCII

Având în vedere că munca este factorul de producţie cel mai


important al oricărei activităţi economice, productivitatea muncii este
cel mai mult utilizată în procesul de evaluare a eficienţei economice.
Productivitatea muncii exprimă eficienţa cu care este
consumată munca. Ea poate fi înţeleasă şi ca forţă productivă a
muncii, adică sub forma capacităţii (posibilităţii) forţei de muncă de a
crea, într-o perioadă de timp, un anumit volum de bunuri şi de a presta
anumite servicii.
De obicei, eficienţa muncii este identificată cu productivitatea
muncii. Dacă avem în vedere că productivitatea muncii reprezintă
eficienţa cu care este cheltuită munca şi că toate cheltuielile au la
originea lor munca, atunci aceasta nu este altceva decât eficienţa
muncii, iar suprapunerea echivalentă stabilită între cele două noţiuni
pare să fie corectă. Sunt situaţii, totuşi, când efectul muncii este mult
mai cuprinzător decât produsul muncii, el nefiind dat numai de
producţie. Cu cât înaintăm de la micro spre mezo şi macroeconomie,
cu atât mai mare devine sfera efectelor muncii, în sensul cuprinderii
atât a elementelor care se pot măsura, cât şi a celor nemăsurabile. În
aprecierea productivităţii muncii se iau în considerare doar acele
efecte care se pot măsura. Literatura de specialitate formulează, însă,
şi opinia conform căreia productivitatea muncii se deosebeşte de
eficienţa muncii, chiar dacă efectul muncii nu ar conţine aceste
elemente nemăsurabile. Astfel, pornind de la faptul că productivitatea
muncii este raportul dintre o cantitate de producţie şi munca cheltuită
pentru obţinerea ei şi că efectul producţiei se măsoară prin produsul
final (util sau inutil), se consideră că sporirea „producţiei unor produse
126

Universitatea SPIRU HARET


inutile poate mări productivitatea muncii, dar reduce eficienţa ei”7.
Dar piaţa nu ia în considerare decât acele produse utile, care
corespund unor trebuinţe reale ale omului. Deci, din acest punct de
vedere, nu este posibil ca într-o întreprindere să crească productivi-
tatea muncii şi să scadă eficienţa ei.
De asemenea, privind această eficienţă nu numai din punctul de
vedere al efectelor utile măsurabile, ci şi sub aspectul implicaţiilor
ecologice,8 este posibil ca într-o întreprindere productivitatea muncii
să crească, dar, prin poluarea mediului înconjurător şi prin ignorarea
în general a problemelor mediului, eficienţa activităţii să nu răspundă
unui criteriu de bază, acela al calităţii.
Mărimea productivităţii muncii se măsoară fie prin cantitatea şi
calitatea bunurilor obţinute cu o unitate de muncă, fie prin cheltuiala
ce revine pe o unitate de bun economic.
Productivitatea muncii se poate determina ca o mărime medie şi,
respectiv, ca productivitate marginală.
Raportul dintre producţie (Q) şi factorul muncă (L) sau dintre
muncă şi producţie măsoară productivitatea medie a muncii (WL):
WL = Q/L; WL = L/Q
Productivitatea marginală a muncii (WmL) reprezintă
suplimentul de producţie (∆Q) obţinut ca urmare a utilizării unei
cantităţi suplimentare de muncă (∆L), în condiţiile în care ceilalţi
factori sunt presupuşi constanţi. Ea se exprimă prin relaţia:
WmL= ∆Q/ ∆L
sau ca derivata parţială a funcţiei de producţie în raport cu
factorul muncă:
WmL= dQ/dL
Comparându-se cu evoluţia producţiei ca urmare a modificării
factorului muncă, se vor stabili limitele productivităţii medii şi
marginale între care se poate obţine producţia optimă. Se elimină
situaţiile când productivitatea marginală a unui factor este negativă,

7
V. Novojilov, Măsurarea cheltuielilor şi rezultatelor, Editura Ştiinţi-
fică, Bucureşti, 1969, p. 66-67.
8
Paul Wonnacott, Ronald Wonnacott, Economics, Third Edition,
McGrow-Hill Book Company, 1986, p. 367-373.
127

Universitatea SPIRU HARET


alegându-se cele în care productivitatea medie şi cea marginală sunt
descrescătoare, dar rămân pozitive.9
În practica economică, se folosesc diferite modalităţi de
exprimare a producţiei şi a cheltuielilor de muncă. Astfel, producţia se
exprimă în unităţi naturale, natural-convenţionale şi valorice, iar
cheltuielile de muncă se pot exprima în unităţi de timp sau număr de
salariaţi, ceea ce înseamnă că şi măsurarea productivităţii muncii se
face în unităţi fizice (naturale), natural-convenţionale şi valorice.
Productivitatea fizică a muncii, deşi reflectă exact gradul de
eficienţă a muncii, are o aplicabilitate limitată, deoarece poate fi
folosită numai pentru întreprinderi cu producţii omogene. În condiţiile
producerii unor bunuri materiale cu caracteristici diferite, dar de
acelaşi tip, pentru calculul productivităţii muncii se foloseşte metoda
unităţilor natural-convenţionale, care asigură condiţii unitare de
măsurare pentru toate produsele de acelaşi tip. Exprimarea productivi-
tăţii muncii în unităţi valorice are avantajul că permite o apreciere
unitară a nivelului acesteia pentru toate genurile de produse şi,
implicit, compatibilitatea între ramuri şi la nivelul economiei naţio-
nale. Există şi o serie de inconveniente ce decurg din faptul că preţul
se modifică în raport cu cererea şi oferta; sortimentele produse (care
au preţuri diferite) se schimbă, ceea ce modifică nivelul real şi
dinamica productivităţii muncii. Productivitatea muncii se poate
calcula pe oră, zi, lună, trimestru, an, pe un lucrător, la nivelul unităţii
economice, ramură sau la nivelul economiei naţionale, utilizându-se
corespunzător diferiţi indicatori prin care se măsoară rezultatele la
fiecare din aceste niveluri. Prin raportarea venitului naţional la
numărul de lucrători se determină productivitatea muncii la nivel
naţional şi se exprimă „gradul de utilizare a forţelor economice din
punct de vedere naţional”.10
De altfel, productivitatea muncii trebuie înţeleasă ca sinteză a
folosirii factorilor de producţie. Ea depinde nu numai de cuantumul
muncii, ci şi de calitatea ei, de mărimea capitalului utilizat etc., fiind,

9
Mokhtar Amani, Microéconomie, Ed. Gaeton Morin, Quebec, 1981,
p. 103-105
10
Mihail Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exte-
rior, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 92.
128

Universitatea SPIRU HARET


în opinia noastră, expresia cea mai cuprinzătoare a complexităţii
procesului de producţie.

5.5.3. RANDAMENTUL CAPITALULUI

Legătura dintre capital şi rezultatele producţiei este pusă în


evidenţă de randamentul capitalului. Aceasta exprimă eficienţa cu
care este utilizat factorul capital. Potrivit relaţiei efort/efect, randa-
mentul capitalului se prezintă sub forma coeficientului capitalului şi
exprimă necesarul de capital pentru obţinerea unei unităţi de producţie.
Dacă se raportează capitalul utilizat (K) la volumul producţiei
obţinute într-o perioadă dată (Q), se determină coeficientul mediu al
capitalului (k):
k = K/Q
Dacă se raportează creşterea capitalului (∆K) la creşterea
producţiei (∆Q) într-un interval de timp se determină coeficientul
marginal al capitalului:
km= ∆K/∆Q
Acesta exprimă sporul de capital necesar pentru obţinerea unei
unităţi suplimentare de producţie, în condiţiile în care ceilalţi factori
sunt presupuşi constanţi.
Potrivit relaţiei efect/efort, randamentul capitalului se prezintă
ca productivitate a capitalului.
Dacă se raportează producţia obţinută la capitalul utilizat se
determină productivitatea medie a capitalului:
WK = Q/K
Se poate deduce că WK = 1/K, deci inversul coeficientului mediu
al capitalului.
Dacă se raportează sporul de producţie la creşterea capitalului se
determină productivitatea marginală a capitalului:
WmK = ∆Q/∆K
Se poate deduce că WK =1/Km, deci inversul coeficientului
marginal al capitalului.
Productivitatea marginală a capitalului reflectă suplimentul de
producţie antrenat de creştere cu o unitate a capitalului (în condiţiile
respectării clauzei caeteris paribus).
129

Universitatea SPIRU HARET


Totodată, se poate calcula randamentul viitor al capitalului11
ca raport între sporul de producţie şi capital (∆Q/K). Aceasta se
apreciază pe baza sporului de venituri scontate a se obţine de către un
întreprinzător de pe urma acestui capital de-a lungul duratei sale de
funcţionare. Productivitatea marginală a capitalului apare, astfel, sub
forma unui raport între randamentul viitor al bunurilor de capital şi
preţul lor de ofertă, iar evoluţia ei va influenţa noile investiţii.
Randamentul capitalului, atât sub forma coeficientului, cât şi a
productivităţii capitalului se poate calcula la nivel naţional, la nivelul
unui sector sau unei ramuri de activitate şi la nivel macroeconomic.
Analizele privind randamentul factorului capital sunt utilizate în special
pentru capitalul fix, de a cărui evoluţie cantitativă, structurală şi
cantitativă depinde, într-o măsură importantă, dezvoltarea economică.
Studiind problema productivităţii factorilor de producţie, Mihail
Manoilescu aprecia că „între productivitatea muncii şi productivitatea
capitalului, prima este cea mai importantă, creşterea ei fiind ... semnul
real şi clar al prosperităţii omeneşti. Cât priveşte productivitatea
capitalului, ea este ... de natură secundară, capitalul nefiind la rândul
lui decât o creaţie a omului, a muncii omeneşti”12. În mod asemănător
se poate analiza randamentul tuturor celorlalţi factori de producţie. În
ceea ce priveşte factorul natural, este necesar să se ţină seama de
particularităţile acestuia, în sensul că el este un dar al naturii şi mai
puţin un rezultat al muncii acumulate şi are un puternic caracter
limitat, fapt ce impune necesitatea protejării, conservării şi utilizării
lui raţionale. Analiza eficienţei factorului natural vizează, deci, atât
efectele sub forma sporului de producţie, cât şi pe cele privind
gospodărirea şi protejarea resurselor, păstrarea echilibrului ecologic şi
a stării de sănătate a populaţiei, astfel încât să se poată asigura o
gospodărire durabilă din punct de vedere economic, ecologic şi
social.13

11
Vezi J.M.Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 159-167.
12
Mihail Manoilescu, op.cit., p. 96.
13
N.N.Constantinescu, Reforma economică în folosul cui?, Editura
Economică, Bucureşti, 1993, p.7.
130

Universitatea SPIRU HARET


5.5.4. CREŞTEREA PRODUCTIVITĂŢII

Agenţii economici urmăresc să obţină un nivel ridicat al


productivităţii factorilor de producţie, un rezultat mai mare cu acelaşi
efort (consum de factori de producţie) sau acelaşi rezultat cu un efort
mai mic. Vom analiza creşterea productivităţii pe exemplul produc-
tivităţii muncii.
Creşterea productivităţii muncii reprezintă procesul prin care
acelaşi volum de muncă se caracterizează printr-o masă mai mare de
bunuri şi servicii sau invers, aceeaşi masă de bunuri se realizează cu
un volum mai mic de muncă; ea are un caracter legic. Aceasta
presupune o schimbare în factorii de producţie, în modul de combinare
a lor şi, deci, în modul de desfăşurare a procesului de muncă, o
cantitate dată de muncă dobândind forţa de a produce o cantitate mai
mare de bunuri. Productivitatea muncii creşte şi prin obţinerea
aceleiaşi producţii, dar de calitate superioară, în condiţiile menţinerii
consumului de muncă pe unitate de produs sau chiar ale scăderii lui. În
condiţiile contemporane, nevoia de a economisi timpul de muncă se
accentuează datorită amplificării şi diversificării necesităţilor, măririi
timpului destinat ştiinţei şi culturii, ridicării nivelului de pregătire
profesională a forţei de muncă etc.
Pe fondul unei tendinţe de creştere a productivităţii muncii, apar
situaţii specifice de scădere a acesteia, în condiţiile existenţei unor
disfuncţionalităţi în economie: şomaj, inflaţie, un anume stadiu pe care
îl parcurge evoluţia ciclică a dezvoltării economice, accentuarea
caracterului deficitar al unor resurse etc.
Productivitatea este influenţată14 de: factori naturali ca, de
exemplu: condiţiile de climă, de fertilitate, adâncimea sau bogăţia unui
zăcământ etc.; factori tehnici, care se referă la nivelul ştiinţei şi
tehnicii la un moment dat, la tehnologie, invenţie etc.; factori
economici, cum sunt: nivelul de organizare a producţiei şi a muncii,
calificarea salariaţilor, cointeresarea materială; factori sociali, care se
referă la condiţiile de muncă şi de viaţă, responsabilitate, nivelul de
cunoştinţe, justiţie, legile civile, politice; factori psihologici, care

14
L. Atkinson, Economics, The Science of Choice, Erwin Inc., 1982,
p. 130-133.
131

Universitatea SPIRU HARET


influenţează comportamentul şi rezultatele producătorilor aparţinând
aceleiaşi categorii de calificare, în raport cu gradul lor de adaptabili-
tate la condiţiile specifice ale muncii (motivaţia în muncă şi satisfacţia
pe care le-o oferă aceasta, climatul relaţiilor de muncă, al vieţii de
familie, gradul şi modul în care sunt satisfăcute unele nevoi sociale
etc.); factori structurali, care influenţează productivitatea muncii prin
modificările ce au loc fie în structura pe produse, pe sortimente a
producţiei unei întreprinderi, fie în structura economiei naţionale;
factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în
economia mondială, în cadrul cărora includem: tipurile de speciali-
zare tehnică şi economică, capacitatea de performanţă şi competitivita-
tea produselor pe piaţa mondială etc.
Există diferite modalităţi prin care, acţionând în sensul
factorilor, se poate obţine o creştere a productivităţii muncii.
Progresul ştiinţific şi tehnic determină o revoluţionare a
capitalului tehnic, a resurselor materiale şi energetice. Se perfecţio-
nează tehnicile şi tehnologiile de fabricaţie, se înlocuiesc tehnicile
vechi cu cele performante, se modifică structura forţei de muncă şi,
prin toate acestea, se realizează economisirea muncii pe ansamblul
economic. În acelaşi timp, ştiinţa potenţează tot mai mult munca15,
asigurând condiţiile pentru sporirea eficacităţii ei. Perfecţionarea
proceselor tehnologice, fiind un element important al progresului
tehnic, duce şi ea la creşterea productivităţii mucii, fie prin reducerea
consumului de muncă pe unitate de produs, fie prin economisirea
factorului material al producţiei. De exemplu, într-un sistem integrat
informatizat de proiectare a producţiei, CAD/CAM, productivitatea
muncii poate fi de 30-40 de ori mai mare în comparaţie cu sistemele
neinformatizate. Există, de asemenea, situaţii în care, prin introduce-
rea automatizării flexibile a producţiei şi a roboticii, se poate obţine o
productivitate de 3-5 ori mai mare.
Prin creşterea calificării, aceeaşi cantitate de muncă dobândeşte
capacitatea de a prelucra un volum mai mare de materii prime sau de a
utiliza un volum sporit de capital fix şi, în consecinţă, de a produce
mai multe bunuri (se amplifică stocul de capital uman). Forţa de

15
Mihai Drăgănescu, Cibernetizarea industriei în Noile tehnologii de
vârf şi societatea, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 41.
132

Universitatea SPIRU HARET


muncă calificată este mai productivă, deoarece cunoştinţele şi
îndemânarea pe care le posedă lucrătorul permit acestuia să folosească
mai raţional timpul de muncă şi să utilizeze mai eficient elementele de
capital tehnic, să producă bunuri de calitate superioară etc.
Nivelul productivităţii este determinat atât de numărul cadrelor
calificate existente în întreaga economie, cât şi de modul cum acestea
se distribuie în profil de ramură şi teritorial, de modul cum se asigură
folosirea lor la locurile de muncă în întreprindere, de posibilitatea
adaptării lor la caracterul mobil al producţiei moderne, la modificările
din diviziunea socială a muncii etc.
Asupra productivităţii influenţează direct şi revoluţia manage-
rială, prin care se urmăresc perfecţionarea organizării şi conducerii
activităţii economice, folosirea mai intensă a timpului de muncă, a
capacităţilor de producţie etc. Productivitatea este, înainte de toate, o
problemă de organizare16, care presupune o combinaţie, în cea mai
eficace manieră, a cantităţilor disponibile de diverse categorii de
muncă, de capital şi resurse naturale pentru a se putea produce bunuri
materiale şi servicii cât mai utile, mai multe şi de calitate mai bună.
M. Didier, reflectând legătura randamentului muncii cu
randamentul celorlalţi factori de producţie17, apreciază, pe baza
datelor, că acesta se datorează unei mai bune pregătiri a forţei de
muncă, unei mai bune organizări a muncii, unei mai accentuate
automatizări a producţiei, unor utilaje mai bune, unui efort de echipare
fără precedent. În prezent, se investeşte în fiecare an de trei-patru ori
mai mult decât în anii ’50 ai secolului XX şi mai mult de nouă ori
decât la începutul secolului trecut. Maşinile şi utilajele sunt mai
performante, ceea ce conduce la creşterea productivităţii şi, deci, la
obţinerea unei producţii mai mari. În medie, munca este astăzi de trei
ori mai productivă decât acum 30 de ani.
Creşterea productivităţii muncii şi a celorlalţi factori de
producţie are o serie de efecte economice şi sociale atât pentru
activitatea de producţie propriu-zisă, pentru condiţia omului în

16
J.M. Albertini, Les rouages de l’économie nationale, Les éditions
ouvrières, Paris, 1988, p. 81-100.
17
M. Didier, Économie: Les règles du jeu, 2-ème édition, Ed. Economica,
Paris, 1989, p. 177-189.
133

Universitatea SPIRU HARET


producţie, cât şi pentru condiţia lui de consumator. Acestea pot fi:
economisirea factorilor de producţie consumaţi; reducerea costului de
producţie; creşterea producţiei, a competitivităţii bunurilor obţinute;
creşterea profiturilor, a salariului real; economisirea timpului de
muncă şi creşterea timpului liber18.
Competitivitatea şi profitabilitatea firmei, ca şi standardul de viaţă se
datorează creşterii productivităţii, la baza căreia stau, în principal, progresul
tehnic şi noile tehnologii, pregătirea profesională şi cunoştinţele manageriale.
Reflectaţi asupra acestor aprecieri şi încercaţi să explicaţi.
Pentru o mai amplă documentare recomandăm şi lucrările: Jean-Jacques
Servan – Schreiber, Sfidarea mondială, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990;
Saburo Okita, Cu faţa spre secolul 21, AGER Economistul – RAI, Bucureşti,
1992; Michel Didier, Économie: Les règles du jeu, 2-ème edition, Economica,
Paris, 1989; Philip Hardwick ş.a., An Introduction to Modern Economics,
Fourth Edition, EL BS, 1994 (cap. 2); Bradley R. Schiller, The Economy
Today, Seventh Edition, Mc. Graw-Hill Comp., 1997 (cap. 21).
O problemă deosebit de importantă o reprezintă repartizarea
câştigului de productivitate între agenţii economici posesori ai factori-
lor de producţie utilizaţi19.
În primul rând, se are în vedere faptul că o distribuire a
veniturilor (salariu, profit, dobândă, rentă) corespunde sporului de
productivitate. Dacă ar fi superioară acestuia, ea nu ar avea o bază
reală şi ar genera dezechilibre; nici o creştere uniformă a veniturilor
nu este acceptată, ea fiind, de asemenea, generatoare de dezechilibre,
având în vedere că şi contribuţia factorilor de producţie este diferită.
În economia de piaţă modernă, distribuirea veniturilor ca urmare a
creşterii productivităţii are loc atât în interiorul întreprinderii pentru
dezvoltarea proprie sau pentru recompensarea factorilor de producţie,
cât şi în afara acesteia, în favoarea diferiţilor agenţi economici.
Analiza comportamentului producătorului din perspectiva alege-
rii variantei optime de producţie are mare importanţă pentru sporirea
productivităţii şi a veniturilor.

18
Coralia Angelescu, Dorin Jula, Timpul liber, Editura Economică,
Bucureşti, 1997, p.46-48.
19
Jacques Garello, Jean-Yves Nandt, Abecedaire de science
économique, Ed. Albatros, Paris, 1991, p. 11.
134

Universitatea SPIRU HARET


Alegerea variantei optime de producţie are în vedere, în primul
rând, maximizarea profiturilor întreprinzătorului, care vizează, în
ultimă instanţă, o combinare eficientă a factorilor de producţie, capa-
bilă să asigure maximizarea efectelor obţinute în condiţiile minimi-
zării eforturilor (costurilor).

Concepte de bază
• Factor de producţie
• Munca
• Productivitatea globală
• Natura
• Capital tehnic
• Informaţie
• Tehnologie
• Combinarea factorilor de producţie
• Funcţie de producţie
• Produs marginal
• Produs mediu
• Termen scurt
• Legea randamentelor neproporţionale
• Substituire
• Isocuantă
• Productivitatea globală
• Rata marginală de substituire
• Elasticitatea substituirii
• Productivitatea parţială
• Productivitatea marginală
• Productivitatea muncii
• Randamentul capitalului
• Coeficientul capitalului
• Randamente factoriale
• Randamente de scară
• Termen lung
• Economii de scară
• Dezeconomii de scară

135

Universitatea SPIRU HARET


Probleme de reflecţie, întrebări
• Explicaţi funcţia principală a firmei şi rolul întreprinzătorului,
managerului în desfăşurarea procesului de producţie (pe exemplul
diferitelor unităţi de afaceri care operează în economia modernă).
• Având în vedere că există mai multe alternative de combinare a
factorilor de producţie, exprimate prin funcţia de producţie şi
reprezentate grafic prin isocuantă, precizaţi criteriul, respectiv indica-
torii pe baza cărora se alege cea mai bună (favorabilă) alternativă.
• Explicaţi randamentele factoriale şi de scară, construindu-vă
raţionamentul pentru un anumit tip de întreprindere.
• Ce semnificaţie are analiza combinării pe termen scurt şi pe
termen lung?
• Pe baza datelor din Anuarul Statistic, analizaţi evoluţia
productivităţii muncii şi a randamentului capitalului în România, în
diferite perioade de timp.
• „Pe o perioadă scurtă de timp, pentru o anumită uzină şi
echipament, scopul substituirii capitalului şi forţei de muncă este limitat
la variaţiile timpului şi ale intensităţii forţei de muncă în mânuirea
materialelor. Pe o perioadă lungă de timp, totuşi noua uzină şi
echipamentul pot fi instalate, iar elasticitatea substituirii atinge valoarea
maximă cu uşurinţă, determinată de întreaga ierarhie a alternativelor
tehnice ale firmei la un moment dat” (Mark Blaug). Comentaţi şi,
eventual, realizaţi o asemenea analiză pe exemplul unei firme.
• Ce semnificaţie are, în luarea deciziilor de către întreprinzător,
analiza productivităţii medii şi marginale a factorilor de producţie şi a
evoluţiei produsului total, mediu şi marginal?
• „Productivitatea muncii este, oarecum, o sinteză a întregii
folosiri a factorilor de producţie... Productivitatea muncii rămâne însă,
deoarece este condiţionată de factorul de producţie om, tot aşa de
importantă precum este omul faţă de creaţiile sale. Căci toţi ceilalţi
factori ai producţiei – inclusiv capitalul – sunt creaţii ale omului ca
mijloace ale gospodăririi, în timp ce acoperirea nevoilor omeneşti este
scopul însuşi al gospodăririi” (Mihail Manoilescu). Comentaţi
semnificaţia unei asemenea accepţiuni date productivităţii. Cum v-ar fi
ea utilă în situaţia în care aţi fi managerul unei firme?

136

Universitatea SPIRU HARET


Bibliografie

• Albertini J.M., Les rouages de l’économie nationale, Les Editions


ouvrières, Paris, 1988.
• Frois, Gilbert Abraham, Economia politică, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994.
• Hardwick, Philip ş.a., An introduction to Modern Economics, Fourth
Edition, ELBS, 1994.
• Manoilescu, Mihail, Forţele naţionale productive şi comerţul
exterior, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
• Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii
şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
• x x x Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura
Economică, Bucureşti, 1999

137

Universitatea SPIRU HARET


Capitolul 6
COSTUL DE PRODUCŢIE

Obiectivele temei:
• explicarea conţinutului costurilor, a rolului acestora în activita-
tea de gestiune şi decizie economică;
• delimitarea diferitelor concepte, tipuri de cost şi a relaţiilor
dintre ele;
• explicarea comportamentului producătorului bazat pe criteriul
de eficienţă în alocarea şi utilizarea resurselor.

6.1. CONŢINUTUL COSTULUI. DELIMITĂRI


CONCEPTUALE

În comportamentul producătorului (şi al consumatorului), costul


constituie un indicator economic de o mare însemnătate; înainte de a
întreprinde ceva, el îşi formulează întrebarea, aparent simplă: Cât
costă? Astfel, costul reprezintă un criteriu şi un instrument de compa-
rare în alegerea variantei de producţie şi de consum atunci când este
vorba de materii prime, maşini, utilaje, instalaţii, angajare de salariaţi,
ca şi în cazul aprovizionării cu alimente, organizării concediului,
efectuării de excursii, vizionării de spectacole etc.
În activitatea economică, pentru obţinerea de rezultate, are loc
consum de factori de producţie – muncă, natură şi capital –, care, în
expresie bănească, constituie cheltuieli de producţie.

• Definirea costului
Costul de producţie reprezintă, în formă bănească, totalitatea
cheltuielilor efectuate şi suportate de către agenţii economici pentru
producerea şi desfacerea de bunuri materiale şi servicii.

138

Universitatea SPIRU HARET


Din definiţia costului de producţie se desprind mai multe
concluzii: a) el trebuie înţeles drept expresie bănească a consumului de
factori – material şi uman -, atât în domeniul bunurilor materiale –
industrie, agricultură, construcţii, silvicultură etc., cât şi în sfera
serviciilor – transport, telecomunicaţii, turism, sănătate, educaţie, cultu-
ră, gospodărie comunală etc.; b) costul cuprinde tot ceea ce înseamnă
cheltuială pentru producerea propriu-zisă de bunuri, precum şi pentru
desfacerea lor; c) exprimarea în bani a tuturor cheltuielilor, independent
de mărimea, importanţa şi specificul lor, permite aducerea la un numitor
comun a consumurilor de factori de producţie diferiţi şi, pe această
bază, devin posibile măsurarea şi compararea lor.

• Delimitări conceptuale
Costul contabil reflectă, în bani, cheltuielile efectiv suportate de
către întreprindere, care rezultă din evidenţa contabilă a acesteia.
Costul economic este un concept mai larg decât costul contabil;
pe lângă acesta, el cuprinde şi acel consum de resurse care nu presu-
pune plăţi efective evidenţiate sub formă de cheltuieli, spre exemplu:
consumul de muncă al proprietarului firmei, gospodăriei agricole,
magazinului, atelierului etc. Costul economic include, în structura sa,
costul contabil (sau costul explicit) şi costul implicit.
Costul explicit este o noţiune care indică cheltuielile efectuate
de către întreprindere şi înregistrate în costurile efectiv plătite (însuşi
costul contabil).
Costul implicit reflectă acel consum de resurse ale agentului
economic neinclus în costul efectiv plătit de către acesta. Este vorba
de acele cheltuieli de forţă de muncă proprie a proprietarului unităţii
economice respective, care nu se înregistrează sub forma salariului ce
i s-ar cuveni, ca parte a costurilor; chiria ce s-ar cuveni folosirii
propriilor clădiri; dobânda ce s-ar cuveni folosirii capitalului propriu.
Costul implicit este considerat venit normal cuvenit, concretizat în:
salariu implicit, dobândă implicită, rentă implicită – drept forme de
remunerare a muncii, a solului, a capitalului.
Costul de oportunitate, costul sacrificiului sau costul renun-
ţării, reprezintă un concept ce se foloseşte în procesul de alegere a
variantei optime de alocare a resurselor. Acesta exprimă, în formă
139

Universitatea SPIRU HARET


fizică şi/sau monetară, ceea ce corespunde celei mai bune alternative
sacrificate, care, deci, nu este aleasă de către agentul economic. Orice
cost concurenţial presupune costuri de oportunitate, deoarece
întotdeauna alegerea unei alternative presupune cunoaşterea şi
renunţarea la alte alternative, considerate mai puţin avantajoase. Costul
de oportunitate are aplicabilitate în procesul de alocare a resurselor
umane, materiale, băneşti, în specializarea producţiei, în utilizarea
factorului timp etc.; el este considerat cost implicit, deoarece nu
generează plăţi efective, evidenţiate în costuri efective ale întreprinderii.

• Importanţa costului
În economia de piaţă actuală, costul constituie un instrument
economic extrem de util în fundamentarea şi adoptarea deciziilor
privind alocarea resurselor, volumul şi structura producţiei, mărirea sau
restrângerea ofertei de mărfuri, inovarea tehnologică etc. Atunci când
efectele sau rezultatele variantelor de proiect sunt egale, criteriul de
alegere a variantei optime îl reprezintă nivelul mai scăzut al costului.
Totodată, se manifestă tendinţa de calculare a costului în cele mai
diferite structuri ale activităţii: astfel, prezintă interes nu numai costul
de producţie în general, ci şi costul de distribuţie, costul muncii, costul
educaţiei, sănătăţii, informaţiei, administraţiei, timpului, datoriei
(împrumutului), costul vieţii, inflaţiei, şomajului, crizei, reformei
economice, costul combaterii crimei, arestării şi condamnării, pedepsei,
costul ecologic, costul externalităţilor negative etc.
De asemenea, costul se analizează şi se urmăreşte în condiţiile
în care se accentuează interdependenţele dintre ramuri, subramuri,
dintre agenţii economici, încât ceea ce într-un loc constituie preţ de
vânzare al produselor respective, într-altul, reprezintă costul factorilor
de producţie achiziţionaţi. În consecinţă, variaţiile de preţ se transmit
în lanţ, ca efect propagat, în costuri.
Calculul economic, funcţionarea şi dezvoltarea activităţii pe
principiul eficienţă iau în considerare relaţia dintre cost şi preţul de
vânzare la fiecare bun economic, relaţie ca de la parte la întreg.
Costul (C) desemnează numai o parte a preţului de vânzare (P), şi
anume cheltuielile suportate de către agenţii economici, iar excedentul
preţului (peste costul de producţie) reprezintă profitul (pr) sau
140

Universitatea SPIRU HARET


beneficiul. Astfel, pentru fiecare unitate de produs sunt valabile
egalităţile: P = C + pr; C = P – pr. În condiţiile unei anumite marje de
profit, mărimea costului exercită presiune asupra preţului.

6.2. MĂRIMEA ŞI TIPOLOGIA COSTULUI

Nevoia de gestiune economică presupune o riguroasă măsurare a


costurilor, considerarea lor drept punct de plecare în formarea preţu-
rilor, în alegerea celei mai bune alternative de producţie, în evaluarea
eficienţei şi în fundamentarea reducerii consumurilor de resurse, a
cheltuielilor de producţie etc.
Mărimea costului este determinată de totalitatea cheltuielilor
efectuate pentru producerea şi desfacerea de bunuri economice, la un
moment dat. În sens general, este vorba de cheltuielile materiale de
producţie şi cheltuielile salariale corespunzătoare consumului de re-
surse materiale şi de forţă de muncă. Există diferite criterii de
clasificare a cheltuielilor de producţie, mai ales în domeniul contabili-
tăţii. În cadrul acestei lecţii de teorie economică, însă, menţionăm
următoarele elemente componente ale costurilor: cheltuieli de materii
prime, materii auxiliare, combustibil, piese de schimb, energie,
amortizarea capitalului fix, salarii, cheltuieli de reparaţii, de întreţine-
re, de iluminat, încălzit, de administraţie, de depozitare, vânzare,
chirii, dobânzi, ca şi cheltuieli cu caracter accidental – amenzi,
penalizări plătite etc.
Mărimea costului poate fi calculată: a) pe unitatea de produs
(de exemplu, pe o tonă de aluminiu, o tonă de grâu sau de fructe, pe
un metru cub de gaz metan, pe o maşină-unealtă etc.); b) pe întreaga
producţie omogenă, pe care o realizează o firmă sau alta; c) pe
ansamblul producţiei eterogene obţinute de către întreprindere.
Mărimea costului de producţie este diferită, după cum
urmează: a) de la un produs la altul, în funcţie de specificul fiecăruia,
de consumul de factori pe care-l solicită; b) la unul şi acelaşi produs,
însă de la un producător la altul, în dependenţă de înzestrarea cu
factori şi de nivelul eficienţei; c) la unul şi acelaşi producător, însă de
la o perioadă la alta, în dependenţă de modificările în dotarea tehnică,
în nivelul de calificare a lucrătorilor, în organizare şi conducere etc.

141

Universitatea SPIRU HARET


• Tipuri de cost
A. Costul global reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare
obţinerii unui volum de producţie dat, dintr-un bun. El poate fi privit:
a) structural, pe termen scurt, divizat în cost fix şi cost variabil şi
b) pe ansamblu, adică drept cost global total, ca sumă a tuturor
cheltuielilor suportate de către întreprindere.
1. Costul fix (CF) reflectă acele cheltuieli ale întreprinderii care,
pe termen scurt, sunt independente de volumul producţiei obţinute:
amortizarea capitalului fix, chirii, salariile personalului administrativ,
cheltuielile de întreţinere, iluminat, încălzit, dobânzi etc. Aceste
cheltuieli nu sunt afectate de variaţia volumului producţiei – creşterea,
descreşterea sau chiar nivelul zero; întreprinderea le suportă indepen-
dent de evoluţia producţiei..
Curba costului fix este o dreaptă paralelă la axa cantităţii (fig. 1).

Fig.1. Curba costului fix


Pe termen lung, însă, costul fix devine variabil, el fiind o funcţie
crescătoare a capacităţii de producţie, care se poate modifica datorită
investiţiilor.
2. Costul variabil (CV) exprimă acele cheltuieli ale întreprin-
derii care se modifică în funcţie de volumul producţiei.
CV = f (Q). Se înscriu în această categorie de cost următoarele:
cheltuieli de materii prime, materiale, combustibil, energie, salariile
directe etc. Costul variabil este o funcţie crescătoare faţă de producţie (Q):
când randamentul este crescător, costul variabil se măreşte o dată cu
producţia, însă mai puţin decât proporţional; dacă randamentul este
142

Universitatea SPIRU HARET


descrescător, costul variabil creşte o dată cu producţia, însă mai mult
decât proporţional; costul variabil este nul la un nivel de producţie nul.
Unele cheltuieli variabile evoluează în raport strict direct proporţional
cu volumul fizic al producţiei (spre exemplu, materii prime).
Curba costului variabil este următoarea (fig. 2):

Fig. 2. Curba costului variabil

Costul variabil determină variaţia costului global total, pe


termen scurt
3. Costul total (CT) reprezintă suma costurilor fix şi variabil.
Astfel, CT = CF + CV. Costul total mai poate fi determinat: ca produs
între costul total mediu (CTM) şi producţie (Q): CT = CTM.Q sau ca
produs între producţie (Q) şi costul marginal (Cmg) când acesta din
urmă este egal cu costul total mediu: CT = Q. Cmg când Cmg = CTM.
Pe termen scurt, variaţia costului total este determinată numai de
evoluţia costului variabil; creşterile costului total şi ale costului
variabil, când volumul producţiei sporeşte, sunt egale; costul total
creşte în aceeaşi măsură în care sporeşte costul variabil. Deosebirea
dintre ele constă în aceea că în timp ce costul variabil porneşte, în mod
necesar, de la zero dacă producţia este zero, costul total porneşte de la
nivelul costului fix, care nu este afectat de producţia zero. Mărimea
costului total, la un moment dat, este determinată de: consumul
tehnologic de factori de producţie; volumul producţiei; nivelul
preţurilor de procurare a factorilor de producţie (fig. 3).

143

Universitatea SPIRU HARET


CT
CT

Q
Fig. 3. Curba costului total
B. Costul mediu (CM) sau costul unitar exprimă costurile
globale pe unitatea de produs (sau de rezultat). Corespunzător
structurii pe termen scurt şi nivelului de abordare ale costului global,
se disting: costul mediu fix, costul mediu variabil şi costul mediu
total. Costurile medii, în evoluţia lor (ca şi costul marginal), încep
prin descreştere, când productivitatea creşte, trec printr-un minim,
apoi se măresc; această particularitate rezultă din acţiunea legii
randamentelor neproporţionale, conform căreia randamentele sunt mai
întâi crescătoare, trec printr-un maxim, apoi descresc.
1. Costul mediu fix (CMF) reprezintă costul fix pe unitatea de
produs:
CF
CMF =
Q

Costul mediu fix este o mărime variabilă determinată de variaţia


volumului producţiei: când cantitatea de produse se măreşte, costul
mediu fix descreşte şi, invers, când volumul producţiei scade, costul
mediu fix creşte. Aceasta deoarece se împarte o mărime constantă
(CF), pe termen scurt, la una variabilă – crescătoare sau descrescă-
toare (fig.4):
CMF

CMF

Q
Fig. 4. Curba costului mediu fix
144

Universitatea SPIRU HARET


2. Costul mediu variabil (CMV) sau costul variabil pe unitatea
de produs; el se determină prin relaţia:
CV
CMV =
Q
La un nivel dat al preţurilor factorilor de producţie, CMV se
micşorează când volumul producţiei creşte mai accentuat decât
sporeşte costul variabil; CMV creşte în situaţia în care costurile
variabile totale devansează, în creşterea lor, mărimea volumului
producţiei (fig. 5):
CMV
CMV

Q
Fig. 5. Curba costului mediu variabil

3. Costul mediu total (CMT) exprimă costul global total pe


unitatea de produs şi se determină prin relaţiile:
CV sau: CMT = CMF + CMV
CMV =
Q
În studiile de analiza valorii, costul mediu total se manifestă
într-o mare varietate de forme concrete, ca, spre exemplu: costul pe
unitatea de volum; costul pe unitatea de lungime; costul pe unitatea de
suprafaţă; costul pe unitatea de greutate; costul pe unitatea de timp de
muncă; costul pe unitatea de viteză; costul pe unitatea de temperatură;
costul pe unitatea de sunet etc.
Curba costului mediu total este tot în formă de „U”, însă mai
deschisă decât curba costului mediu variabil, deoarece se ia în calcul
şi costul fix (fig. 6):

145

Universitatea SPIRU HARET


CMT CMT

Q
0
Fig. 6. Curba costului mediu total

C. Costul marginal (Cmg) exprimă sporul de cost total (ΔCT)


necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie. Costul
marginal măsoară variaţia costului total pentru o variaţie infinit de
mică a cantităţii de produse. Epitetul „marginal” este, în economie,
sinonim cu „suplimentar”:
ΔCT
Cmg =
ΔQ
Întrucât, pe termen scurt, variaţia costului total este identică cu
variaţia costului variabil, rezultă că:
ΔCV
Cmg =
ΔQ
Astfel, costul total marginal este egal cu costul variabil marginal
(tabelul 1).
Costul fix, costul variabil, costul total,
costul marginal (date ipotetice)
Tabelul 1

Se observă că variaţia costului total este egală cu variaţia


costului variabil; ca urmare, costul marginal are aceeaşi mărime prin
relaţiile:
146

Universitatea SPIRU HARET


ΔCT sau ΔCV
Cmg = Cmg =
ΔQ ΔQ
În cazul în care DQ =1, costul marginal este egal cu DCT,
respectiv cu DCV.
Costul marginal este independent de costul fix, care, la rându-i,
este independent de volumul producţiei.
Costul marginal stă la baza deciziilor privind oferta de bunuri şi
servicii; el orientează acţiunile întreprinzătorilor; este stimulată mări-
rea ofertei când fiecare unitate suplimentară de producţie necesită un
spor de cost cât mai mic şi când sporul de producţie măreşte mai mult
venitul decât costul. De fapt, preţul concurenţial este afectat de costul
de producţie numai în măsura în care acesta acţionează asupra ofertei.

• Exemple privind comportamentul costurilor


Comportamentul diferitelor categorii de costuri în funcţie de
cantitatea de produse obţinute, pe termen scurt, se poate observa din
datele (ipotetice) cuprinse în tabelul 2. Presupunem că întreprinzătorul
respectiv, în vederea fabricării unei cantităţi crescânde din produsul
„A”, va trebui să suporte anumite costuri.
Comportamentul costurilor
Tabelul 2

Datele din tabelul 2 pun în relief dependenţa unor categorii de


costuri de volumul producţiei obţinute. În ceea ce priveşte costul
marginal, acesta se determină prin raportarea variaţiei costului total
(sau a costului variabil) la variaţia cantităţii de produse; se observă că
147

Universitatea SPIRU HARET


el este egal cu costul mediu total când acesta din urmă se află la nivel
minim (în exemplul menţionat 177).

6.3. RELAŢIA DINTRE COSTUL MEDIU


ŞI COSTUL MARGINAL

Există o strânsă legătură între costul mediu şi costul


marginal. Înţelegerea acesteia presupune luarea în considerare a
relaţiei matematice dintre o valoare medie şi o valoare marginală:
nivelul mai ridicat sau mai scăzut al acesteia din urmă influenţează
evoluţia valorii medii în sensul creşterii sau al scăderii, în perioada
următoare. Spre exemplu, relaţia dintre media notelor la învăţătură a
unei grupe de studenţi, în urma sesiunii de examene, şi media unui
student care se transferă de la o altă grupă: în cazul în care media
acestuia din urmă este superioară mediei grupei în care el vine, se
înregistrează o creştere a mediei generale la învăţătură a grupei
respective; invers, în situaţia în care media studentului care se
transferă este inferioară mediei grupei, are loc o micşorare a mediei
generale a grupei. Un alt exemplu: efectul pe care-l are asupra vârstei
medii a unui grup venirea unui nou membru: dacă noul venit are o
vârstă mai mică, se va reduce vârsta medie a colectivului respectiv;
dimpotrivă, în cazul în care noul venit are o vârstă mai mare decât
media, atunci va creşte vârsta medie a colectivului.

• Costul mediu total este dependent de costul marginal:


a) costul mediu total este descrescător atunci când costul
marginal se micşorează mai accentuat, fiindu-i inferior;
b) costul mediu total este crescător atunci când costul marginal
creşte mai accentuat, fiindu-i superior;
c) costul marginal este egal cu costul mediu total atunci când
acesta din urmă este la nivel minim. Astfel, costul marginal „trage”
după sine, în jos sau în sus, în sensul diminuării sau al creşterii, costul
mediu total; când costul marginal rămâne constant, atunci costul total
mediu nici nu urcă, nici nu scade.
Grafic, relaţia dintre costul mediu şi costul marginal se prezintă
astfel (fig. 7):
148

Universitatea SPIRU HARET


CMT Cmg
CMT
Cmg

Fig. 7. Curbele costului mediu total


şi costului marginal

Se observă că în partea de jos a curbei costului mediu total


(CMT), în formă de „U”, costul marginal (Cmg) este egal cu costul
mediu total când acesta din urmă este minim. De aici, relaţia:
Cmg = CMT = minimul CMT.

• Ilustrare
Pentru ilustrarea relaţiei dintre costul mediu total şi costul
marginal, se presupun următoarele date: în perioada t1, cantitatea de
produse obţinute era de 2000 de bucăţi, iar costul mediu (unitar) era de
20 u.m. În perioada t2, se obţine o producţie suplimentară de 100 de
bucăţi, cu cheltuieli suplimentare de 1200 u.m. În acest caz, costul
marginal este: Cmg = 1200/100 = 12 u.m.
Costul mediu în perioada t2 este:

CMT =
(2000 × 20 ) + 1200 = 41200 = 19,6 u.m.
2000 + 100 2100
Se constată că a avut loc o scădere a costului mediu, în condiţiile în
care costul marginal a fost mai mic decât costul mediu. Dacă, însă, sporul
de producţie de 100 de bucăţi se obţine cu un spor de cost total global de
6000 u.m., costul marginal va fi în creştere şi superior celui mediu.
6000
Cmg = = 60 u.m.
100

149

Universitatea SPIRU HARET


Ca urmare, costul mediu total în t2 creşte:

CMT =
(2000 × 20 ) + 6000 = 46000 = 21,9 u.m.
2000 + 100 2100

• Alte relaţii
Pe termen lung, costul mediu total şi costul marginal sunt
egale şi constante atunci când, la un nivel dat al preţurilor factorilor
de producţie, costul total sporeşte în aceeaşi proporţie cu producţia:
unei producţii duble îi corespunde un cost total dublu, unei producţii
triple, un cost total triplu etc. Spre ilustrare, datele din tabelul 3:
Evoluţia costului mediu total şi a costului marginal
Tabelul 3

În acest caz, în exprimarea grafică (fig. 8) se constată: curba


costului global total are forma unei drepte; curbele costului mediu
total şi costului marginal sunt confundate şi reprezentate printr-o
orizontală la axa cantităţii:
Costuri Costul total global

CMT şi Cmg

Q
0
Fig. 8. Curbele costurilor total global,
mediu total şi marginal
150

Universitatea SPIRU HARET


6.4. MINIMIZAREA COSTULUI.
RELAŢIA DINTRE COST ŞI PRODUCTIVITATE

Costul mediu (sau pe unitatea de produs) nu este o mărime


constantă.
Factori de care depinde evoluţia costului mediu:
a) consumul de factori de producţie pe unitatea de produs
(consumul de resurse materiale şi de forţă de muncă), care se micşo-
rează în condiţiile perfecţionării echipamentelor tehnice de producţie
şi tehnologiilor de fabricaţie, ridicării nivelului de calificare;
b) nivelul productivităţii;
c) preţul factorilor de producţie utilizaţi, care se formează pe piaţă,
adică preţul la care se achiziţionează materii prime, materiale, maşini,
utilaje, combustibil, energie, salariile ce trebuie plătite lucrătorilor etc.
La un nivel dat al consumului de factori pe unitatea de produs
(sau pe unitatea de rezultat), scăderea preţului de achiziţionare a
factorilor duce la micşorarea costului mediu şi invers. Când preţul
factorilor rămâne constant, iar consumul acestora pe unitatea de pro-
dus se micşorează, are loc, de asemenea, micşorarea costului mediu.
Mărimea costului pe unitatea de produs este influenţată şi de volumul
producţiei, schimbarea caracteristicilor şi a calităţii produsului etc.
Minimizarea costului. În scopul maximizării profitului, producă-
torul trebuie să minimizeze costurile de producţie pe unitatea de
produs obţinut.

• Actualitatea minimizării costurilor


În primul rând, limitele resurselor de materii prime şi energie,
ale resurselor economice, în general, acţionează restrictiv asupra
comportamentului, îndemnând la raţionalitate în alocarea şi utilizarea
acestora, presupunând realizarea unui cost minim fără a afecta
calitatea, fiabilitatea şi performanţa. În practica economică, însă, nu
sunt excluse cazurile în care costul unui produs să se reducă prin
utilizarea unor materiale inferioare la unele repere, scăzând, prin
aceasta, fiabilitatea şi vânzările. Dimpotrivă, mărirea fiabilităţii poate
avea loc prin utilizarea unor materiale de calitate superioară, dar care
măresc şi costurile de producţie.
151

Universitatea SPIRU HARET


În al doilea rând, minimizarea costului are un rol determinant
în maximizarea profitului. La un nivel dat al preţului de vânzare,
diminuarea costului atrage după sine creşterea profitului, după cum
mărirea nivelului preţului de vânzare, presupunând neschimbat costul
de producţie (şi cu atât mai mult în cazul reducerii lui), duce la
sporirea profitului obţinut. De asemenea, creşterea în aceeaşi proporţie
(cu acelaşi procent) atât a preţului de vânzare, cât şi a costului mediu
determină mărirea profitului. Spre exemplu, presupunând că, în t0,
costul mediu al unui bun este de 2000 u.m., iar preţul de vânzare al
acestuia de 3000 u.m., profitul (ca diferenţă între preţ şi cost)
reprezintă 1000 u.m.; dacă, în t1, atât preţul, cât şi costul sporesc cu
50%, mărimea acestor indicatori va fi: 3000 u.m. costul şi 4500 u.m.
preţul de vânzare; profitul obţinut va fi de 1500 u.m.
În procesul de sporire a profitului, este de o mare însemnătate
relaţia dintre costul de producţie şi preţul competitiv. Obţinerea de
profit depinde de capacitatea producătorului de a fabrica bunuri de
calitate superioară la un cost mai redus, pe care să le vândă la preţuri
competitive. În economia de piaţă, producătorii (cu excepţia monopo-
lurilor) n-au posibilitatea să acţioneze după dorinţa lor nici asupra
preţurilor factorilor de producţie pe care-i cumpără şi nici asupra
preţurilor de vânzare ale propriilor mărfuri, raportul dintre cerere şi
ofertă îndeplinind un rol esenţial. De aceea, în condiţiile concurenţei,
în vederea sporirii profitului, producătorii trebuie să acţioneze asupra
costului, în sensul reducerii (ei trebuie să aibă avantaj de cost); prin
aceasta se asigură capacitatea concurenţială, forţa de competiţie.
În al treilea rând, nivelul mai redus al costurilor şi, pe această
bază, posibilitatea unor încasări mai mari şi a creşterii profitului
constituie motivaţia transferului de resurse spre anumite ramuri, care
duc la mărirea ofertei; în acest fel, costul de producţie influenţează
oferta de bunuri. De fapt, costurile marginale influenţează oferta,
deoarece ele călăuzesc reacţiile şi deciziile producătorilor. În condiţii
optimale, producătorul alege acel nivel al producţiei la care profitul
este cel mai ridicat.
În al patrulea rând, comprimarea costurilor pe unitatea de produs
în interiorul ţării constituie unul din factorii principali de care depind
competitivitatea produselor şi realizarea unor schimburi economice
eficiente pe piaţa internaţională. Dimpotrivă, un dezavantaj de cost
riscă să se transforme într-un recul de competitivitate.
152

Universitatea SPIRU HARET


Minimizarea costurilor depinde îndeosebi de creşterea produc-
tivităţii factorilor de producţie.

• Relaţia dintre cost şi productivitate


La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu (CM) şi
costul marginal (Cmg) se află în raport invers proporţional faţă de
productivitate. Astfel, costul de producţie mediu se micşorează atunci
când productivitatea medie (PM) creşte, şi invers. Costul marginal se
reduce când productivitatea marginală (Pmg) creşte şi, invers, se
măreşte când productivitatea marginală scade.
Dacă se presupune ca factor variabil doar munca, atunci costul
marginal este sporul de cost al muncii asociat la o variaţie marginală a
producţiei, iar productivitatea marginală este producţia suplimentară
asociată la o unitate suplimentară de muncă. Drept urmare, la un
salariu dat, costul mediu al muncii se află în raport invers proporţional
faţă de productivitatea medie a muncii, iar costul marginal se află în
raport invers faţă de productivitatea marginală a muncii.

• Curbele productivităţii şi curbele costului mediu


şi costului marginal
În figura 9 se reflectă dependenţa evoluţiei costurilor mediu şi
marginal de evoluţia productivităţii medii şi marginale.
Concluzii:
a) creşterii productivităţii marginale îi corespunde scăderea
costului marginal, iar scăderii productivităţii marginale îi corespunde
creşterea costului marginal; creşterii productivităţii medii îi
corespunde scăderea costului mediu, iar scăderii productivităţii medii
îi corespunde creşterea costului mediu;
b) curbele de cost marginal şi de cost mediu se intersectează în
punctul în care costul mediu are nivelul cel mai scăzut, după cum
curbele productivităţii marginale şi productivităţii medii se
intersectează în punctul în care productivitatea medie are nivelul cel
mai ridicat;
c) nivelului minim al costului mediu îi corespunde nivelul
maxim al productivităţii medii, iar nivelului minim al costului
marginal îi corespunde nivelul maxim al productivităţii marginale.
153

Universitatea SPIRU HARET


Pmg
PM Pmg

PM

0 Q

Cmg Cmg
CM CM

0 Q
Fig. 9. Curbele productivităţii şi costului

6.5. COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORULUI


ŞI REDUCEREA COSTULUI. ECHILIBRUL
PRODUCĂTORULUI

Reducerea costului de producţie implică, din partea producă-


torului, raţionalitate în orientarea şi mobilizarea eforturilor, spirit de
competiţie, cunoaştere bazată pe calcul economic.
Optimul producătorului constituie un criteriu de comporta-
ment, de conducere ştiinţifică, conform căruia producătorul urmăreşte
ca, la un cost de producţie total dat, să maximizeze producţia obţinută,
adică să producă cât mai mult posibil (ţinând seama de cererea

154

Universitatea SPIRU HARET


existentă). Se are în vedere ca resursele alocate să fie de aşa natură
gestionate, încât maximizarea producţiei să aibă loc prin mărirea
randamentului şi nu prin suplimentarea consumului de factori.
În cazul în care, însă, nu este necesară mărirea ofertei de bunuri
economice, starea de optim al producătorului sau de gestiune
optimală presupune ca un volum de producţie dat să se obţină cu
costuri minime.
Realizarea optimului producătorului presupune existenţa unor
alegeri posibile, într-un anumit cadru de mişcare. Optimul producăto-
rului este considerat, totodată, stare de echilibru, deoarece, în acest
caz, producătorul nu mai este nevoit să caute altă soluţie.

• Echilibrul producătorului pe termen scurt


În ceea ce priveşte volumul producţiei, din multitudinea varian-
telor posibile, întreprinzătorul trebuie să aleagă acel volum al producţiei
care, în condiţiile date, maximizează profitul. Este vorba de acea
variantă de cantitate de producţie ce asigură o diferenţă maximă între
încasările obţinute şi costurile de producţie, deci un profit maxim. Este,
deci, necesară cunoaşterea atât a costurilor, cât şi a încasărilor.
Din punct de vedere al analizei de cost, volumul de producţie
optim este cel ce corespunde variantei în care costul marginal este egal
cu costul mediu total, adică situaţia în care costul mediu total este
minim. În literatura economică se foloseşte şi noţiunea de timp
economic al costului. Acesta indică intervalul de timp în care sporirea
volumului producţiei este eficientă, adică perioada în care costul
marginal şi costul mediu total sunt descrescătoare până la punctul în
care ele devin egale; grafic, este vorba de punctul în care se
intersectează curbele costului marginal şi costului mediu total.
Producătorul trebuie să fie preocupat de încadrarea în timpul
economic al costului, în vederea maximizării profitului. Aceasta
necesită eforturi pe termen lung, concretizate în perfecţionarea
echipamentelor şi tehnologiilor de fabricaţie, înnoirea structurilor de
producţie, ridicarea nivelului calitativ al bunurilor.
În ceea ce priveşte cealaltă componentă a relaţiei, şi anume
încasările, acestea pot fi: totale, medii şi marginale.

155

Universitatea SPIRU HARET


• Definiţii
Încasările totale (It) reprezintă suma totală obţinută în urma
vânzării producţiei respective. Aceasta se determină ca produs între
cantităţile totale vândute (Q) şi preţul de vânzare unitar (p): It = Q • p
Încasarea medie (Im) exprimă mărimea încasării pe unitatea de
produs vândută; ea nu este altceva decât preţul unitar:
It Q • p
Im = =
Q Q
Încasarea marginală (Img) reprezintă variaţia încasării totale,
antrenată de o variaţie infinit de mică a cantităţii vândute; ea se poate
exprima ca spor de încasare (∆It) pe unitatea suplimentară (adiţională)
de volum-desfacere (∆M):
ΔIt
Im g =
ΔQ
Între încasarea medie şi încasarea marginală, în principiu, există
aceeaşi relaţie ca între variabilele medii şi marginale; sporirea
încasării medii decurge din creşterea încasării marginale; când
încasarea medie se micşorează, aceasta înseamnă că încasarea
marginală este în scădere; când încasarea medie este constantă, ea
reflectă menţinerea la acelaşi nivel a încasării marginale.
Sporirea volumului producţiei atrage după sine creşterea atât a
costului total global, cât şi a încasării totale.
Orientarea producătorului spre creşterea volumului producţiei
sau, dimpotrivă, spre reducerea acestuia ia în calcul evoluţia costului
marginal şi a încasării marginale. Astfel, când mărirea încasării
marginale este însoţită de scăderea costului marginal sau de creşterea
mai lentă a acestuia faţă de cea a încasărilor, profitul se ameliorează
şi, ca urmare, sporirea producţiei este eficientă. În cazul în care, însă,
costul marginal este în creştere, şi cu atât mai mult când creşterea lui
este superioară încasării marginale, o unitate suplimentară de produc-
ţie măreşte costul global mai mult decât încasarea totală, micşorând
profitul şi impunând reducerea volumului producţiei.
În vederea optimizării volumului producţiei şi maximizării
profitului, trebuie să se ţină seama de relaţia dintre costul marginal şi
156

Universitatea SPIRU HARET


venitul marginal (încasarea marginală). Profitul obţinut este maxim
atunci când venitul marginal este egal cu costul marginal, deoarece în
acest caz se obţine o diferenţă maximă între totalul încasărilor şi
totalul cheltuielilor. Înţelegerea acestei condiţii de optim are la bază
explicaţia ce urmează:
Profitul (Pr) întreprinderii se determină ca diferenţă între totalul
încasărilor (sau veniturilor) şi totalul costurilor: Pr = It – CT. Aceste
mărimi depind de volumul producţiei fizice. Volumul producţiei
care maximizează profitul trebuie să satisfacă o anumită condiţie,
şi anume: la nivelul acelui volum al producţiei (Qx), prima derivată a
funcţiei profitului în raport de Q trebuie să fie zero, adică:
d Pr dVT dCT
= − =0
dQ dQ dQ
dVT
Luând în calcul faptul că = Vmg (venitul marginal), iar
dQ
dCT
= Cmg (costul marginal), se ajunge la următoarea concluzie:
dQ
condiţia de maximalizare a profitului devine:
Vmg – Cmg = 0 sau Vmg = Cmg

• Pragul de rentabilitate
În căutarea nivelului de producţie care maximizează profitul este
utilă şi cunoaşterea unui caz particular, pe care-l reprezintă pragul de
rentabilitate sau punctul mort al întreprinderii. Acesta indică volumul
de producţie sau cifra de afaceri de la care, pornind, producătorul
poate să obţină profit. În acest „punct”, încasările totale (It) ale
întreprinderii, obţinute prin vânzarea bunurilor respective, sunt egale
cu costul total (CT), iar profitul este nul. Astfel, pragul de rentabilitate
poate fi exprimat prin relaţia: It = CT, iar pr = 0.
Pragul de rentabilitate nu se poate menţine pe termen lung fără
ca întreprinderea respectivă să nu fie nevoită să iasă din afaceri.
Pragul de rentabilitate este un concept pe termen scurt.

157

Universitatea SPIRU HARET


Grafic, într-o reprezentare mai generală, pragul de rentabilitate
este redat în figura 10.

Fig. 10. Pragul de rentabilitate

Se observă că în intervalul în care costurile totale depăşesc


încasările totale se înregistrează pierderi; intersecţia celor două drepte
– a încasărilor şi cea a costurilor totale – marchează pragul de
rentabilitate (când profitul este nul); de la punctul în care încasările
depăşesc cheltuielile, întreprinderea obţine profit.
În practică, mişcarea în timp a activităţii unei întreprinderi nu
exclude situaţia în care, după o anumită perioadă de redresare, să aibă
loc, din nou, punctul „mort” sau pragul de rentabilitate, la alt nivel.

6.6. CONSTRÂNGEREA DE BUGET A PRODUCĂTORULUI.


PROBLEMA RANDAMENTELOR „DE SCARĂ”

Comportamentul producătorului implică luarea în considerare a


limitelor resurselor economice de care el dispune, la un moment dat.
Teoria economică utilizează, aici, un model analog celui al teoriei
curbelor de indiferenţă; acestea devin, în cazul producătorului, curbe
de isoprodus sau isocuante care exprimă ansamblul combinărilor
de muncă şi capital care, la o stare dată a tehnicilor, asigură
obţinerea aceleiaşi cantităţi de produse. Există o infinitate de
isocuante, fiecare corespunzând unui nivel de producţie dat.
Dreapta de buget sau dreapta de isocost indică limita resurselor
disponibile, care pot fi folosite. Odată ce a fost determinată cantitatea
de producţie care maximizează profitul, întreprinderea alege, din
158

Universitatea SPIRU HARET


ansamblul de combinări tehnice posibile, pe cea care presupune un
cost minim. Optimul este atins în punctul tangent dintre linia de buget
sau dreapta de isocost şi isocuantă, aşa cum rezultă din figura 11.
În acest punct, rata marginală de substituţie este egală cu
raportul dintre productivitatea marginală a factorului substituit şi pro-
ductivitatea marginală a factorului care se substituie (care înlocuieşte).

Fig. 11. Linia de buget şi isocuantă


Din figura 11 rezultă că producţia optimală este Q2, ce cores-
punde combinării optime a factorilor de producţie muncă şi capital.
Varianta de producţie Q1 poate fi obţinută cu un buget mai mic, iar
Q3 este o variantă de producţie inaccesibilă, depăşind linia de buget.

• Modificarea nivelului constrângerii bugetare


Mai înainte, echilibrul producătorului a fost cercetat în situaţia
în care acesta dispunea de un buget dat, de un volum de resurse dat. În
continuare, se va analiza varianta în care nivelul constrângerii
bugetare se modifică.
Atunci când întreprinderea măreşte volumul producţiei sale,
presupunând că ea dispune de resurse mai mari, apare o nouă treaptă
de buget mai ridicată, decalată spre dreapta şi paralelă faţă de dreapta
precedentă, de exemplu, curbele Q1 Q2 Q3, din figura 12. Pentru
fiecare nivel de producţie, combinarea optimală capital-muncă este
determinată de tangenta dreptei de isocost cu o nouă isocuantă. Se
formează diferite puncte de echilibru – E1 E2 E3; curba este denumită
cale de expansiune a întreprinderii şi pune în evidenţă creşterea
consecutivă a bugetului, evoluţia combinării factorilor când se
159

Universitatea SPIRU HARET


dezvoltă capacităţile de producţie, în condiţiile în care preţurile
factorilor sunt presupuse constante.
Când calea de expansiune este o dreaptă, cei doi factori
progresează în aceleaşi proporţii în timpul expansiunii întreprinderii,
deoarece schimbarea de scară se produce fără substituire de factori.
Grafic, situaţia se prezintă după cum urmează (fig. 12):

Fig. 12. Modificarea constrângerii bugetare


Când schimbarea dimensiunii producţiei se realizează cu substi-
tuire de factori, linia de scară sau calea de expansiune are forma unei
linii frânte.

• Problema randamentelor de scară


Pe termen lung, întreprinderea poate să amelioreze randamen-
tele, dezvoltând capacităţile sale de producţie.
Conceptul randament de scară exprimă modul în care evoluează
producţia pe termen lung atunci când se măreşte cantitatea de factori
de producţie folosiţi. Se disting următoarele situaţii:
a) randamentele de scară sunt crescătoare când volumul
producţiei se măreşte într-o proporţie superioară celei în care cresc
cantităţile de factori consumaţi; în acest caz, se obţin şi aşa-numitele
economii de scară;
b) randamentele de scară sunt constante când unei măriri a
cantităţilor de factori de producţie îi corespunde o creştere în aceeaşi
proporţie a volumului producţiei;

160

Universitatea SPIRU HARET


c) randamentele de scară sunt descrescătoare când volumul
producţiei se măreşte într-o proporţie mai mică decât cea în care creşte
volumul factorilor utilizaţi.

• Randamentul şi curba costului mediu pe termen lung (CMTL)


Curba costului mediu pe termen lung este denumită „curba
înfăşurătoare” şi este tangentă la fiecare curbă pe perioadă scurtă, ca
în figura 13. Curba înfăşurătoare arată diferitele evoluţii ale costului
mediu, când întreprinderea alege, de fiecare dată, scara de producţie
cea mai eficace.
Faza 1 Faza 2 Faza 3
Randamente crescătoare Randamente Randamente descrescătoare
Economii de scară constante Dezeconomii de scară
Costul CMTL
mediu

CM1
CM2

CM3

0 SME Producţie

Fig. 13. Curba înfăşurătoare


În faza randamentelor crescătoare, costul mediu descreşte pe
termen lung, ceea ce înseamnă că productivitatea medie a crescut şi,
deci, cantitatea produsă sporeşte mai repede decât cantitatea factorilor
utilizaţi, realizându-se economii de scară.
În faza randamentelor constante, costul mediu este constant, pe
termen lung, ceea ce înseamnă că productivitatea medie este constantă
şi, deci, cantitatea produsă sporeşte în acelaşi ritm cu cantitatea de
factori utilizaţi. Punctul SME corespunde scării minim eficace. Scara
minim eficace reprezintă acea dimensiune de producţie începând de la
care întreprinderea atinge costul minim pe termen lung.
În faza randamentelor descrescânde, costul mediu creşte, pe
termen lung, ceea ce înseamnă că productivitatea medie se micşorează
161

Universitatea SPIRU HARET


şi, deci, cantitatea produsă se măreşte mai puţin decât cantitatea de
factori utilizaţi. În acest caz, întreprinderea înregistrează dezeconomii
de scară. Dezeconomiile de scară se explică prin faptul că, la un
moment dat, factorii de economii de scară se epuizează, având loc, în
schimb, creşteri ale costurilor fixe de gestiune (administrare mai gre-
oaie, comunicaţii interne mai complexe, încetineală a deciziilor etc.),
ceea ce determină curba de cost mediu pe termen lung crescătoare.

• Elemente esenţiale în activitatea de reducere a costului


Producătorii au în vedere următoarele:
a) îşi aleg procesul de producţie cel mai eficient, nu numai din
punct de vedere tehnic, ci şi economic şi ecologic;
b) urmăresc să cumpere factori de producţie, pe cât posibil, la
preţurile cele mai mici, fără a neglija calitatea, şi să reducă costurile
de funcţionare a lor;
c) micşorarea consumului de factori de producţie pe unitatea de
rezultat, prin mărirea randamentului lor;
d) asigurarea reducerii costurilor în toate fazele muncii, nu
numai în producerea nemijlocită de bunuri economice, ci şi în fazele
de cercetare şi proiectare, în domeniul gestiunii şi conducerii;
e) realizarea obiectivelor stabilite, ţinând seama de resursele
disponibile, de condiţiile de producţie existente, în contextul
restricţiilor de ordin economic;
f) identificarea produselor care generează consumuri energetice
mari şi a produselor care aduc pierderi, imprimarea unui caracter
preventiv activităţii de minimizare a costurilor, cu ajutorul metodelor
moderne de calcul şi evidenţă.
Micşorarea costurilor necesită ridicarea nivelului de calificare a
lucrătorilor, perfecţionarea echipamentelor tehnice de producţie, a
tehnologiilor de fabricaţie, a activităţii de administrare, de gestiune şi
conducere, stimularea materială, creşterea productivităţii etc.

Concepte de bază
• Costul de producţie
• Costul contabil
• Costul economic
162

Universitatea SPIRU HARET


• Costul de oportunitate
• Costul mediu
• Costul marginal
• Optimul producătorului
• Pragul de rentabilitate
• Timpul economic al costului
• Curba de isoprodus
• Randamentul de scară

Probleme de reflecţie, întrebări


• Relaţia dintre opţiunea întreprinzătorului pentru o anumită
ofertă şi costul de producţie. În ce sens „ajustarea” nivelului producţiei
este legată de costuri?
• Cum se explică rolul cunoştinţelor despre cost în activitatea de
gestiune şi decizie economică?
• Din ce cauză variaţia costului total, pe termen scurt, are acelaşi
sens cu variaţia costului variabil?
• Comportamentul tipurilor de cost în dependenţă de volumul
producţiei
• Cum se explică rolul costului marginal în evoluţia ofertei?
• În ce situaţie, curbele costului mediu şi costului marginal sunt
confundate şi reprezentate printr-o linie orizontală la axa cantităţii?
• Cum se explică faptul că, în evoluţia lor, curbele costului
mediu şi costului marginal încep prin descreştere ?
• Relaţia dintre costul mediu şi costul marginal
• Relaţia dintre avantajul de cost, jocul concurenţial şi competiţie
• Ce se înţelege prin optimul producătorului?
• Relaţia dintre randamentul economic şi costuri. Relaţia dintre
producţia de scară mare şi costul mediu
• În ce constă legătura dintre costul mediu şi productivitatea
medie, dintre costul marginal şi productivitatea marginală?
• Pragul de rentabilitate
• Legătura dintre dinamica înzestrării cu factori de producţie şi
evoluţia costurilor

163

Universitatea SPIRU HARET


Bibliografie
• Gilbert Abraham-Frois, Economia politică, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994.
• Gary Becker,Comportamentul uman – o abordare economică,
Editura ALL, Bucureşti, 1994.
• Michel Didier, Economia: regulile jocului, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994.
• Niţă Dobrotă, Economie politică, Editura Economică, 1997.
• Peter Drucker, Inovaţia şi sistemul antreprenorial, Editura Enciclo-
pedică, Bucureşti, 1993.
• Paul Heyne, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1991.
• Richard G. Lipsey, K. Alec Chrystal, Economia pozitivă, Editura
Economică, Bucureşti, 1999.
• Paul Samuelson, L’économique, vol. 2, Ed. Armand Collin, Paris, 1983.
• x x x, Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura
Economică, Bucureşti, 1999.

164

Universitatea SPIRU HARET


Secţiunea a III-a

TIPURI DE PIEŢE
ŞI FORMAREA VENITURILOR
FUNDAMENTALE

165

Universitatea SPIRU HARET


166

Universitatea SPIRU HARET


Capitolul 7
CONCURENŢA ŞI FORMAREA PREŢURILOR

Obiectivele temei:

– cunoaşterea unor aspecte importante ale mecanismului de


funcţionare a economiei capitaliste, ale repartizării intersectoriale a
factorilor de producţie şi rolului preţurilor în acest proces;
– evidenţierea consecinţelor concurenţei asupra dezvoltării
forţelor de producţie; sublinierea rolului economic al statului în
domeniul preţurilor;
– cunoaşterea diferenţelor vizând modul de formare a preţurilor
pe diverse tipuri de pieţe şi a urmărilor pe care acestea le au asupra
producătorilor şi consumatorilor.

7.1. CONCURENŢA: CONŢINUT, FORME, FUNCŢII

Prezentă încă din cele mai vechi timpuri, concurenţa se generali-


zează abia în capitalism, datorită extinderii proprietăţii private,
diviziunii muncii şi producţiei pentru piaţă (stimulată de tehnica
maşinistă), antrenării progresive în relaţiile economice mondiale a
tuturor ţărilor, perfecţionării mijloacelor de transport şi comunicaţie etc.

• Concept
Concurenţa reprezintă o confruntare deschisă între agenţii
economici pentru realizarea unei poziţii cât mai avantajoase pe
piaţă, corespunzătoare intereselor proprii. Presupunând iniţiativă şi
competiţie, ea este legată indisolubil de caracterul limitat al resurselor
şi de natura umană, de înclinaţia omului către înavuţire şi putere, de
dorinţa subiecţilor economici de a dispune de avantaje economice, de
a învinge adversarul.

167

Universitatea SPIRU HARET


Concurenţa include raporturi între vânzători şi cumpărători şi
raporturi în interiorul fiecărui grup. Toţi agenţii economici participanţi
la schimb pe o piaţă anume, autohtoni şi străini, sunt angajaţi în lupta
de concurenţă.
Intensitatea concurenţei depinde în orice moment de apropierea
ori depărtarea dintre cerere şi ofertă (excludem, aici, situaţiile speciale
de monopol şi monopson).
Când cantitatea de bunuri de un fel anume, cerută şi oferită, se
află în echilibru, concurenţa are intensitate relativ joasă, relaţia dintre
grupuri şi relaţiile din interiorul lor având loc pe fondul unei rivalităţi
abia vizibile; în această ipoteză, fiecare participant la schimb poate să
vândă sau să cumpere ceea ce doreşte la un preţ convenabil, iar
pericolul înlăturării din „arenă” a unor întreprinzători este redus.
Dacă oferta depăşeşte sensibil cererea, raportul de forţe dintre
vânzători şi cumpărători este în favoarea ultimilor, partea slabă a
relaţiei constituind-o vânzătorii, care nu au la dispoziţie o piaţă
suficientă. De aici, tendinţa fiecărui ofertant de a câştiga clientelă în
defavoarea celorlalţi, prin reducerea preţului, rivalitatea dintre ei,
spargerea unităţii lor de acţiune. În cazul opus, al cererii sensibil
superioare ofertei, partea slabă e reprezentată de cumpărători. Apare
rivalitatea deschisă între ei, unitatea lor se destramă, fiecare fiind
„dispus” să plătească un preţ superior celui obişnuit, pentru a-şi
apropria cantitatea de bunuri necesară.
Agenţii economici concurenţi pot proveni dintr-o singură ramură de
producţie, care fabrică un anumit bun, sau din mai multe ramuri de
producţie. În cazul secund, două aspecte necesită a fi amintite, şi anume:
a) competiţia dintre agenţii care produc bunuri substituibile,
adică bunuri diferite care pot satisface una şi aceeaşi trebuinţă;
b) competiţia dintre agenţii care produc bunuri răspunzând
unor trebuinţe diferite. Ea se iveşte atunci când resursele productive
ale societăţii sunt rău distribuite între ramuri, când în unele ramuri
există surplus de bunuri, iar în altele, deficit de bunuri. Premisele
obţinerii de profit fiind precare în primele ramuri, apare necesar un
proces de migrare a unei părţi din capitalul lor către celelalte ramuri,
proces care modifică mediul concurenţial, în ambele ramuri.
Competiţia înfăţişată sub a) şi b) este denumită, adesea, concurenţa
intersectorială.
168

Universitatea SPIRU HARET


• Rolul concurenţei
Ca orice luptă, concurenţa se soldează cu învingători şi învinşi.
Câştigătorii sunt, firesc, agenţii economici care produc bunuri la
costuri joase, sau bunuri de calitate superioară. Capacitatea de a
produce mai ieftin şi a vinde mai ieftin pentru a învinge rivalii
stimulează inovaţia, obligă întreprinderile să realizeze noi produse,
să folosească noi tehnici de fabricaţie, să ridice nivelul general de
calificare a personalului, să organizeze mai bine producţia şi munca.
Aceste mijloace, utilizate la început de puţine unităţi, se extind treptat,
graţie constrângerii materiale exercitate de preţul mai redus (ori
calitatea superioară a bunului) asupra grupului rămas în urmă, care în
situaţia stagnării riscă să piardă progresiv poziţii şi chiar să iasă din
cursă. Concurenţa transformă, astfel, progresul într-o condiţie de
existenţă, de a fi sau a nu fi.
Dată fiind inegalitatea dintre întreprinderi în ceea ce priveşte
eficacitatea, concurenţa realizează şi o selecţie a producătorilor,
eliminând pe cei slabi. Resursele se concentrează, de aceea, într-o
măsură crescândă, la dispoziţia unităţilor capabile să le gospodărească
şi să le utilizeze mai raţional.
Concurenţa tinde, totodată, să aşeze în echilibru ramurile de
producţie, cererea şi oferta, să transmită de la producători la consu-
matori o parte din valoarea suplimentară creaţă prin sporirea producti-
vităţii muncii. Fără această transmitere implicând reducerea preţurilor,
nu ar putea să se vândă cantităţile crescânde de bunuri, iar producţia
s-ar sufoca. Concurenţa asigură, totodată, consumatorilor, libertatea
de alegere a bunurilor şi serviciilor şi de satisfacere la un nivel supe-
rior a trebuinţelor.
Concurenţa are şi unele consecinţe negative, ea atrage după sine
şi efecte secundare, nedorite, concretizate în încercarea multor
întreprinderi de a reduce costurile prin micşorarea salariilor şi a unor
cheltuieli necesare protejării naturii, în crearea unor bunuri de calitate
îndoielnică, ori de-a dreptul nocive etc. Crizele economice şi
războaiele dintre ţări au şi ele tangenţă cu concurenţa.1 Aceasta nu a

1
J.M.Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi
a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 383.
169

Universitatea SPIRU HARET


încetat nici în prezent să constituie o cauză a conflictelor militare între
state.2
Pentru ca efectele concurenţei să fie predominant benefice, se
impun, între altele, eforturi susţinute din partea statelor, care să elimine
atât „surplusul” de concurenţă, cât şi „insuficienţa” acesteia, să
încadreze competiţia din interiorul ţărilor şi dintre ţări într-un optim
relativ.
Statul promovează, în acest scop, trei categorii de măsuri:
a) Măsuri de elaborare a regulilor jocului, a normelor de drept
pe baza cărora se desfăşoară activitatea economică în genere şi
concurenţa; ele se revizuiesc periodic, în funcţie de modificările care
au loc în viaţa economică, şi sunt dublate, în fiecare etapă, de
sancţiuni materiale şi penale pentru agenţii economici ce le încalcă.
b) Măsuri, tot de ordin juridic, îndreptate împotriva piedi-
cilor în calea concurenţei, a abuzurilor monopolurilor. Ele au
apărut prima dată în SUA, în iulie 1890, şi s-au constituit treptat în
dreptul antimonopolist. Mai târziu, reglementări antimonopoliste şi de
limitare a fuziunilor de întreprinderi apar şi în alte ţări. În perioada
postbelică, asemenea reglementări, menite să înlesnească circulaţia
mărfurilor şi formarea liberă a preţurilor, au fost iniţiate pe scară largă
de instituţiile Comunităţii Economice Europene şi de Organizaţia
Naţiunilor Unite.3
c) Măsuri de limitare a excesului de concurenţă, generat mai
ales de întâlnirea, pe o piaţă anume, a agenţilor economici autohtoni şi
străini. În anii postbelici, interesele naţionale ale ţărilor participante la
Comunitatea Economică Europeană (astăzi, Uniunea Europeană) au
obligat statele occidentale, în unele momente, să ia decizii care au
înlesnit concentrarea, formarea de întreprinderi având dimensiuni
crescânde, capabile să facă faţă concurenţei unităţilor americane gigant.
Limitarea concurenţei străine se realizează şi prin protecţionism,
vizibil ori mascat, pentru o serie de mărfuri, prin taxe vamale ori
restricţii de ordin netarifar, mai ales în etapele în care economiile
naţionale se află în recesiune.

2
Alvin Toffler, Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1955, p. 414-415.
3
Octavian Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale, Lumina Lex,
Bucureşti, 1993, p. 18-19.
170

Universitatea SPIRU HARET


7.2. FORMAREA PREŢURILOR PE DIVERSE
TIPURI DE PIEŢE

Schimbul imensei majorităţi a mărfurilor se face prin interme-


diul banilor. Din acest motiv, analiza se va înscrie în aria de cuprin-
dere a preţului monetar.

• Ce este preţul şi ce variabile îl influenţează?


Preţul este expresia bănească a valorii mărfii sau suma de
bani care se plăteşte pentru a dobândi o unitate dintr-un bun
economic4. În condiţii normale de activitate, preţul este superior
costului mediu de producţie, iar realizarea mărfurilor asigură recupera-
rea cheltuielilor şi obţinerea de profit.
Nivelul preţului depinde de o serie de factori: cheltuielile
efectuate de întreprinderi pe unitate de produs; calitatea bunurilor;
raportul dintre cerere şi ofertă; modul de servire a cumpărătorilor, de
prezentare şi ambalare a bunurilor; eficienţa reclamei; durata şi
calitatea asistenţei tehnice prestate clienţilor, după vânzare, pentru
obiectele de uz îndelungat; durata livrării în cazul produselor create la
comandă, care pot fi şi „uzine la cheie”; puterea de cumpărare a
banilor etc.
Nivelul preţului unui bun depinde şi de tipul pieţei pe care el se
vinde, de măsura în care concurenţa este liberă sau limitată, de
obstacole artificiale ori naturale.
În genere, concurenţa poate fi perfectă şi imperfectă. Ea se
subdivide şi în concurenţă loială (care respectă regulile jocului fixate
de state) şi concurenţă neloială (care încalcă regulile jocului).

7.2.1. PIAŢA CU CONCURENŢĂ PERFECTĂ ŞI PREŢURILE

Piaţa cu concurenţă perfectă constituie un model teoretic, un


ideal de funcţionare a pieţei. În cadrul ei, actele de vânzare -
cumpărare se realizează pe baza cunoaşterii prealabile a condiţiilor

4
Leon Walras, Éléments d’économie pure ou Théorie de la richesse
sociale, Economica, Paris, 1988, p. 50.
171

Universitatea SPIRU HARET


fiecărei tranzacţii şi a negocierii reale între participanţii la schimb.
Această piaţă exclude intervenţia statului în formarea preţurilor, ca şi
impunerea lor de către un singur vânzător sau cumpărător. Preţurile
oscilează liber şi reglează, prin mişcarea lor, întreaga viaţă economică
a societăţii; dezechilibrele care apar între cerere şi ofertă se
restabilesc, în consecinţă, exclusiv prin forţele interne ale pieţei.

• Caracteristicile pieţei cu concurenţă perfectă


Piaţa cu concurenţă perfectă este abordată de ştiinţele economice
pentru a evidenţia, în forma cea mai apropiată de ideal, legile după
care tind să circule mărfurile şi să se stabilească preţurile lor. În
vederea atingerii acestui ţel, „noi vom presupune - preciza Leon
Walras – o piaţă complet organizată sub raportul concurenţei, cum în
mecanica pură se presupun mai întâi maşini fără frecare”.5
Caracteristicile pieţei cu concurenţă perfectă sunt: atomicitatea
agenţilor economici; omogenitatea produselor fabricate şi vândute;
mobilitatea perfectă a factorilor de producţie şi a bunurilor de consum
(sau libera intrare şi ieşire de pe piaţă); transparenţa perfectă a pieţelor.
Atomicitatea agenţilor economici presupune un mare număr de
vânzători şi cumpărători, având putere economică mică în raport cu
capacitatea totală de producţie a ramurii, precum şi apropierea
sensibilă a dimensiunilor unităţilor economice. Oferta şi cererea pieţei
se difuzează, prin urmare, într-o mulţime însemnată de parteneri
relativ egali.
Omogenitatea produsului implică o calitate identică a mărfii de
un gen anume, livrată pe o piaţă dată, de către toţi vânzătorii. Ca
urmare, cumpărătorii sunt indiferenţi faţă de unitatea care vinde,
clientela neputându-se grupa între furnizori, după criteriul calităţii, al
performanţelor mărfii; concurenţa are, astfel, un câmp liber de
manifestare.
Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie şi a bunurilor de
consum. Aceasta impune inexistenţa unor obstacole de ordin tehnic şi
financiar, în calea mişcării întreprinzătorilor, a capitalului şi muncii,
între ramuri şi zone diferite, în căutarea unor venituri mai mari,

5
Leon Walras, op. cit., p. 50.
172

Universitatea SPIRU HARET


precum şi libera circulaţie a bunurilor de consum între diverse pieţe
locale ori naţionale. Asemenea împrejurări, corelate cu atomicitatea,
permit procurarea fără dificultăţi a capitalului necesar pentru a
construi o întreprindere într-o ramură profitabilă, precum şi transfera-
rea lejeră a unei părţi a capitalului în funcţiune, dintr-o sferă în alta.
Intrarea în ramură în calitate de producător, ca şi intrarea în piaţă, ca
simplu furnizor de mărfuri, nu reprezintă, deci, o problemă.
Transparenţa perfectă a pieţei echivalează cu posibilitatea
agenţilor economici de a avea la dispoziţie informaţiile necesare şi
suficiente privind calitatea bunurilor fabricate, a tehnicilor utilizabile
în producţia tuturor mărfurilor, a locurilor de aprovizionare cu factori
de producţie, a pieţelor de desfacere, a preţurilor de vânzare, a
salariilor etc. Întreprinderile pot să hotărască astfel în cunoştinţă de
cauză domeniul şi spaţiul în care îşi plasează capitalul şi mărfurile, iar
muncitorii – locurile şi profesiile în care se pot angaja. Absenţa
secretului de producţie şi a celui comercial (care face inutil spionajul
economic), informaţia cuprinzătoare, la îndemâna oricui, transformă
mersul de la sine dintr-un proces pur spontan într-unul realizat prin
decizii luate pe baza cunoaşterii prealabile a ansamblului vieţii
economice.

• Preţul de echilibru
Dacă se îndeplinesc condiţiile anterior prezentate, fiecare între-
prindere poate să stabilească numai cantitatea de bunuri pe care o
produce, dar nu şi nivelul preţului. Acesta se formează prin suverani-
tatea pieţei, prin confruntarea deschisă a cererii cu oferta. Preţul astfel
format se impune ca „un dat exterior” pentru oricare vânzător şi
cumpărător.
Deciziile unei întreprinderi nu pot influenţa deciziile celorlalţi
agenţi economici. Dacă o unitate hotărăşte să vândă şi vinde mărfurile
sale la un preţ inferior celui de piaţă, ea nu le poate determina pe
celelalte să se alinieze la preţul ei, deoarece oferta individuală acoperă
doar o parte cu totul nesemnificativă din cererea totală. După ce
întreprinderea „rebelă” şi-a vândut mărfurile la un preţ mai redus,
pierzând o parte din beneficiu, celelalte îşi realizează fără nicio
dificultate produsele la preţul reglat de piaţă, privită în întregul ei.
173

Universitatea SPIRU HARET


Decizia unei întreprinderi de a produce şi vinde mai mult nu
sensibilizează nici ea preţul pieţei, întrucât capacitatea de producţie a
firmelor fiind redusă, plusul de bunuri fabricat adaugă la oferta totală
cât o picătură de apă într-o mare. De aceea, relaţia cerere-ofertă şi
premisele generale ale formării profitului nu se modifică. Conco-
mitent, atomicitatea, puzderia de vânzători şi cumpărători, celelalte
premise analizate nu îngăduie realizarea de înţelegeri privind preţul şi
impunerea lui, pe o anumită perioadă de timp.
În mod necesar, preţul format prin suveranitatea pieţei este unic
(pentru imensa majoritate a produselor de un fel oarecare), în acest
sens acţionând inclusiv omogenitatea mărfurilor. Preţul unic este
totodată un preţ de echilibru, adică preţul ce corespunde situaţiei în
care cererea şi oferta sunt egale. La preţul de echilibru întreaga
cantitate de mărfuri oferită găseşte desfacere, iar cumpărătorii reuşesc
să achiziţioneze tot volumul de marfă pe care îl doresc, în baza
veniturilor disponibile.
Procesul de formare a preţului de echilibru, teoretic, are ca
punct de sprijin iniţial existenţa preţului de dezechilibru, aflat în
mişcare, el implicând inegalitatea dintre cerere şi ofertă. Mişcarea
preţului poate fi ascendentă ori descendentă. Şi într-un caz şi în
celălalt, mersul preţului, pozitiv ori negativ, provoacă o dinamică
contradictorie a cererii şi a ofertei. Când preţul creşte, cererea scade,
iar oferta creşte şi invers, în ipoteza opusă. Apare ca efect o nouă
relaţie între cerere şi ofertă, care, la rândul ei, reacţionează asupra
preţului. Prin astfel de acţiuni şi retroacţiuni repetate, mişcarea cererii
şi ofertei conduce la un moment dat la apariţia egalităţii dintre ele şi a
preţului de echilibru. Grafic reprezentată, curba cererii şi a ofertei se
intersectează într-un punct marcând egalitatea lor şi eliminarea
preţului de dezechilibru6.

• Mecanismul de formare a preţului de echilibru


Acesta se întemeiază, în lumina celor de mai sus, pe principiul
cibernetic al feed-back-ului, pe transformarea efectului în cauză şi a

6
Richard Lipsey, Peter Steiner, Jean Dominique Lafay, Analyse
économique (economics), Editions Cujas, Paris, 1988, p. 85.
174

Universitatea SPIRU HARET


cauzei în efect. El presupune mişcarea deopotrivă a preţului şi a
cantităţii de mărfuri cerute şi oferite, realizată firesc în decursul unui
interval de timp mai mare ori mai mic, dependent, între altele, de
natura bunului, de durata în care el se creează şi se trimite pe piaţă.
Pentru înlesnirea înţelegerii procesului de formare a preţului de
echilibru, prezentăm, în continuare, un tablou sintetic al cererii şi
ofertei (tabelul 1) şi un grafic (fig. 1):
Date ipotetice privind cererea şi oferta de mere
Tabelul 1

*)
excesul de cerere este echivalent cu deficitul de ofertă, iar deficitul
de cerere este echivalent cu excedentul de ofertă.
Preţul
unui kg.
70

60 f f1

50 e e1

40 d d1

30 c1 Ec

b1 b
20
a
10 a1

10 20 30 40 50 60 70 Cantitatea cerută (mii kg.)


Fig. 1. Preţul de echilibru. Intersectarea curbei
cererii cu cea a ofertei
175

Universitatea SPIRU HARET


Tabelul 1 şi fig. 1 scot în relief următoarele:
– La un preţ de vânzare scăzut, de 10 unităţi monetare (u.m.),
cererea este foarte ridicată – 55 mii kg. mere şi oferta, foarte redusă –
2,5 mii kg. mere. Acest preţ, convenabil cumpărătorilor, dar
neremuneratoriu pentru întreprinderi, are ca efect un exces de cerere
de 52,5 mii kg. mere (ori un deficit de ofertă), care ridică preţul la 20
u.m. Noul preţ contractă cererea, o reduce de la 55 la 45 mii kg. şi
sporeşte oferta de la 2,5 la 23 mii kg.; concomitent, el micşorează
excesul de cerere de la 52,5 la 22,0 mii kg. Cererea continuând să fie
mai mare decât oferta, preţul creşte din nou de la 20 la 30 u.m. Ca
urmare, cererea se reduce de la 45 la 39 mii kg., iar oferta urcă de la
23 la 39 mii kg.
– Dubla mişcare a preţului şi cererii şi ofertei (ca volum şi relaţie)
a determinat, în cazul nostru, apariţia preţului de echilibru, de 30 u.m.,
la care şi cantitatea cerută şi cantitatea oferită au aceeaşi mărime.
– Presupunând că se produce o creştere, în continuare, a preţului,
reapare dezechilibrul dintre cerere şi ofertă, acesta având tendinţa de
creştere. De această dată, dezechilibrul se manifestă printr-un deficit
de cerere (exces de ofertă), care creşte de la 16 la 31 mii kg.
– Tabelul 1 putem să-l privim şi de jos în sus, începând analiza
cu scăderea preţului, care iniţial este ridicat, de 60 mii u.m. (vezi
ultimul rând). La acest preţ, cererea este de numai 30 mii kg., iar
oferta de 61 mii kg.; apare, de aceea, un deficit de cerere (exces de
ofertă) de 31 mii kg. Oferta, întrecând substanţial cererea, preţul
coboară de la 60 mii la 50 mii u.m. Cererea creşte, de aceea, de la 30
la 32 mii kg., iar oferta scade de la 61 la 58 mii kg.; deficitul de cerere
se reduce, corespunzător, de la 31 la 26 mii kg. Oferta continuând să
fie superioară cererii (şi la preţul de 50 u.m.), urmează o nouă
reducere de preţ, acesta ajungând la 40 u.m. Cererea creşte iarăşi, de la
32 la 34 mii kg., iar oferta se reduce de la 58 la 50 mii kg; deficitul de
cerere rămâne astfel de numai 16 mii kg. Acest deficit dispare prin
reducerea preţului de la 40 la 30 u.m. (ultimul fiind preţul de
echilibru), provocată tot de o ofertă superioară cererii. Dacă preţul
continuă să se reducă, reapare un excedent de cerere.
– Indiferent de preţul scăzut sau ridicat de la care pornim în
analiză, observăm că apare un singur preţ de echilibru (de 30 u.m. în
cazul nostru). Toate celelalte preţuri, superioare sau inferioare, sunt
176

Universitatea SPIRU HARET


preţuri de dezechilibru, la care cererea şi oferta sunt inegale. Diferenţa
dintre ele este cu atât mai mare, cu cât mai însemnată este inegalitatea
dintre preţul de dezechilibru şi cel de echilibru.
– Paradoxal, oferta poate să crească în vreme ce cantitatea cerută
scade, datorită creşterii preţului. Aşa se întâmplă când se porneşte în
analiză de la un preţ prea scăzut, care generează o cerere excesiv de
mare şi o ofertă excesiv de mică şi când cererea în scădere este
superioară, până la un punct, ofertei în creştere.

Preţul de echilibru este teoretic. În realitate, el nu este prezent,


sau se iveşte cu totul întâmplător, fiind efemer. Sunt, însă, numeroase
împrejurări în care preţul de piaţă efectiv este apropiat de preţul de
echilibru, gravitând în jurul acestuia. Ultimul este preţul către care
tind preţurile practicate pe piaţă; el se menţine atâta timp cât durează
condiţiile ce i-au dat naştere.
Şi teoretic, şi faptic, preţul de echilibru ori preţul apropiat de cel
de echilibru sunt compatibile cu dezechilibre, mai multe sau mai
puţine, în economia naţională. Echilibrul pieţei nu este automat şi un
echilibru în întreaga viaţă economică. El poate să coexiste cu distanţe
însemnate între preţ şi costurile de producţie, cu dezechilibre ale
producătorilor, cu neconcordanţe vizibile chiar între oferta de bunuri
şi nevoia reală sau între cererea solvabilă şi nevoia reală etc.

• Variaţii ale preţului de echilibru


Preţul de echilibru, odată format, rămâne acelaşi dacă relaţia
dintre cerere şi ofertă nu se schimbă (considerăm că nu acţionează alţi
factori asupra preţului). Când cererea şi oferta cresc în aceeaşi pro-
porţie sau când scad în aceeaşi proporţie, preţul de echilibru este
constant.
În viaţa economică, cererea şi oferta, precum şi raporturile dintre
ele sunt, însă, în continuă mişcare; ca efect, asistăm la schimbări ale
preţului de echilibru, pe care le prezentăm în continuare.

177

Universitatea SPIRU HARET


a) Cererea creşte sau scade, iar oferta şi ceilalţi factori de
influenţă ai preţului rămân constanţi; corespunzător, preţul creşte
ori scade (fig. 2 şi 3):

Cantitatea cerută Cantitatea cerută

Fig. 2. Cererea creşte şi apare un Fig. 3. Cererea scade şi apare un


nou preţ de echilibru, mai ridicat nou preţ de echilibru, mai scăzut

b) Oferta creşte sau scade, iar cererea şi ceilalţi factori de


influenţă ai preţului rămân constanţi. Ca urmare, preţul scade ori
creşte (fig. 4 şi 5):

Cantitatea oferită Cantitatea oferită

Fig. 4. Oferta creşte şi apare un Fig. 5. Oferta scade şi apare un


nou preţ de echilibru, mai scăzut nou preţ de echilibru, mai ridicat

c) Cererea şi oferta cresc, dar în ritmuri inegale. Corespun-


zător, preţul creşte dacă cererea creşte mai mult decât oferta şi
scade dacă cererea creşte mai puţin decât oferta (fig. 6 şi 7):

178

Universitatea SPIRU HARET


Oi

Fig. 6. Cererea creşte mai mult Fig. 7. Cererea creşte mai puţin
decât oferta; preţul creşte decât oferta; preţul scade

d) Cererea şi oferta scad, dar în ritmuri inegale. Corespunzător,


preţul creşte, dacă cererea scade mai puţin decât oferta, şi scade, dacă
cererea scade mai mult decât oferta (fig. 8 şi 9):

Fig. 8. Cererea scade mai puţin Fig. 9. Cererea scade mai mult
decât oferta; preţul creşte decât oferta; preţul scade

Cazurile c şi d se reduc la cazurile a şi b. Când cererea creşte


mai mult decât oferta ori scade mai puţin decât oferta, situaţiile sunt
echivalente cu cazul în care cererea creşte şi oferta e constantă. De
aceea, preţul creşte. Când cererea creşte mai puţin decât oferta, sau
scade mai mult decât oferta, situaţiile sunt echivalente cu cazul în care
cererea este constantă, iar oferta creşte. De aceea, preţul scade.
Modificarea preţului de echilibru este un rezultat nu numai al
mişcării independente a relaţiei dintre cerere şi ofertă (la nivel de
ramură) – aşa cum reiese din ipotezele anterioare –, ci şi al schimbări-
179

Universitatea SPIRU HARET


lor intervenite în costurile de producţie. (Aceste schimbări sunt cauza
principală a oscilaţiilor preţului). Dinamica celor două cauze care
acţionează asupra nivelului preţului are valabilitate atât în perioada
lungă, cât şi în perioada scurtă.*

• Funcţiile preţului pe piaţa cu concurenţă perfectă


Pe piaţa cu concurenţă perfectă, preţul îndeplineşte două funcţii
principale, strâns corelate.
a) Funcţia de informare (sau semnalizare) privind modul în care
resursele societăţii au fost alocate ori distribuite pe diverse sfere de
activitate, producătoare de bunuri materiale şi servicii. Preţul scoate în
evidenţă, deci, repartizarea resurselor, în concordanţă, ori în
discordanţă, cu nevoia socială solvabilă de bunuri şi servicii.
b) Funcţia de realocare sau redistribuire a resurselor societăţii,
pe diverse sfere de activitate, în vederea suprimării anomaliilor, a
dezechilibrelor existente în acest plan.
Aceste funcţii pot fi îndeplinite doar prin mişcarea preţurilor la
diferite mărfuri, îngăduită de concurenţa perfectă. Atunci când preţul
unui bun ori serviciu creşte – valoarea banilor fiind dată –, el
informează pe producători şi consumatori că cererea este superioară
ofertei, că în ramura care a creat bunul respectiv s-au alocat mai puţine
resurse decât cele solicitate de satisfacerea nevoii sociale solvabile.
Concomitent, creşterea preţului ridică profiturile încasate şi permite
întreprinderilor existente să sporească producţia, să folosească resurse
financiare, materiale şi umane suplimentare în acest sens. Profitul în
creştere atrage în aceeaşi ramură şi noi agenţi economici, care concură
la sporirea producţiei şi ofertei, alături de cei vechi, până când oferta
egalizează cererea sau se apropie substanţial de ea. Nu este exclus,
însă, ca ramura în trecut deficitară sub raportul resurselor şi ofertei să
creeze, la un moment dat, un surplus de bunuri faţă de cel dorit de
cumpărători, revenindu-se astfel la dezechilibru.

*
La scara ramurii se modifică, în perioada scurtă, nu doar cererea, ci şi
oferta. În această direcţie acţionează înlocuirea capitalului fix în momente
diferite de către unităţile unei ramuri, crearea de noi întreprinderi, migrarea
intersectorială a capitalului autohton, migrarea capitalului internaţional,
dinamica importului şi exportului.
180

Universitatea SPIRU HARET


Atunci când preţul unui bun scade, el informează pe producători
şi consumatori că cererea este inferioară ofertei, că în ramura care a
creat bunul respectiv s-au alocat mai multe resurse decât cele impuse de
satisfacerea nevoii sociale solvabile. Scăderea preţului reduce profiturile
încasate de întreprinderi şi mijloacele financiare ce se pot utiliza în
procesele viitoare de producţie; concomitent, ea determină migrarea
unei părţi din capital în ramurile cu rentabilitate superioară. Treptat,
producţia şi oferta se reduc în ramura care vinde bunuri la preţuri în
scădere, egalizând cererea, ori apropiindu-se sensibil de ea. Uneori,
oferta în reducere depăşeşte măsura, încât ea devine inferioară cererii.
Din înfăţişarea conjugată a funcţiilor preţului se degajă ideea că,
inclusiv pe pieţele cu concurenţă perfectă, mişcarea preţurilor
reglează producţia, dar această reglare nu este perfectă, echilibrul
pieţelor nu este permanent.
Neoclasicii atrag, însă, atenţia şi încearcă să demonstreze că, în
ambianţa concurenţei perfecte, reglajul economiei este mai bun decât
în ipoteza concurenţei imperfecte, că în cadrul ei are loc cea mai
eficace utilizare a factorilor de producţie şi se obţine cea mai mare
satisfacţie posibilă şi pentru consumatorii de bunuri (concretizată în
maximizarea utilităţilor de care dispun la un venit dat), şi pentru
producătorii de bunuri (concretizată în maximizarea profitului).
De reţinut că, şi în cadrul concurenţei imperfecte, preţurile
îndeplinesc funcţiile deja analizate, însă mai puţin prompt şi cu o
eficacitate mai scăzută.

• Preţul şi optimizarea producţiei


În cadrul concurenţei perfecte, întreprinderea vinde bunurile
fabricate la preţul stabilit prin suveranitatea pieţei. Ca urmare,
maximizarea profitului se poate asigura numai prin dimensionarea
optimă a capacităţii de producţie şi minimizarea costurilor, încât
încasările să fie mai mari decât cheltuielile totale.
În perioada scurtă, în care capitalul este o mărime invariabilă,
întreprinderea poate determina capacitatea optimă de producţie (sau
producţia optimă) schimbând doar volumul factorului muncă.
Întreprinderea fabrică un volum optim al producţiei, creează
bunurile cu un cost mediu minim (acesta fiind inferior preţului de
vânzare) şi reuşeşte să-şi aproprie profitul maxim.
181

Universitatea SPIRU HARET


Starea de echilibru a întreprinderii, pe termen scurt, presupune
acelaşi volum al producţiei obţinute şi vândute, la care costul marginal
full (care include profitul normal) să fie egal cu preţul pieţei. În acest
caz, se impune următoarea relaţie:
Costul marginal full = Preţul pieţei = Încasarea marginală =
Venitul marginal
Pe termen lung, când toţi factorii de producţie sunt variabili,
întreprinderea are la dispoziţie mai multe alternative de combinare a
capitalului şi muncii, adică mai multe soluţii, fiecare caracterizându-se
printr-o proporţie anumită între capital şi muncă.
Pentru a-şi maximiza profitul – presupunând un nivel dat al
producţiei –, întreprinderea alege acea alternativă care îi permite să
creeze bunurile cu cel mai mic cost mediu posibil. În această alegere
ea trebuie să ţină seama atât de randamentul fizic al capitalului şi
muncii, cât şi de preţul de cumpărare a factorilor de producţie.
Întreprinderea întruneşte premisele realizării profitului maxim,
respectiv ale stării de echilibru în condiţiile în care:
Preţul = Costul marginal = CM
Întrucât CM = costul marginal la nivelul minim al CM, rezultă
că, pe termen lung, în condiţii de concurenţă perfectă, firma obţine
doar profit normal.

7.2.2. PIAŢA CU CONCURENŢĂ IMPERFECTĂ


ŞI PREŢURILE

Piaţa cu concurenţă imperfectă este un ansamblu de pieţe care au


unele trăsături comune, dar se şi deosebesc între ele. Din acest
ansamblu fac parte: piaţa monopolistă, piaţa duopolistă, piaţa oligopo-
listă, piaţa monopolistică, piaţa tip monopson şi piaţa reglementată de
stat. În fiecare din aceste pieţe, vânzătorii ori cumpărătorii pot să
hotărască sau să influenţeze, în grade diferite, nivelul preţului.

• Piaţa monopolistă
Piaţa monopolistă este situată, în privinţa formării preţurilor şi a
interrelaţiei cerere-ofertă, la distanţa cea mai mare de piaţa cu

182

Universitatea SPIRU HARET


concurenţă perfectă, fiind opusul categoric al acesteia. Ea include mai
multe situaţii posibile, pe care le vom trata distinct.

• Monopolul ca producător unic într-o ramură


În limba greacă, monopol înseamnă un singur vânzător. Dar
acesta poate fi, concomitent, şi unic producător în ramură. În acest
caz, o singură întreprindere fabrică şi vinde întreaga cantitate de
bunuri de un gen anume, oferta ei fiind egală cu oferta pieţei.
Cumpărătorii bunului sunt, însă, în număr mare, cererea purtând
atributul atomicităţii.
Pentru a avea poziţie de monopol, întreprinderea unică trebuie să
producă un bun nesubstituibil (neînlocuibil) şi, în plus, produsul ei să
nu fie concurat pe piaţa internă de un bun identic creat de o firmă
străină. Dacă ultimele două condiţii nu sunt îndeplinite, întreprinderea
unică este doar monopol aparent.
Monopolul, ca firmă unică, are posibilitatea de a hotărî inde-
pendent şi volumul producţiei pe care îl fabrică, şi preţul de vânzare al
bunului, în vreme ce întreprinderea care funcţionează în concurenţă
perfectă avea şansa să decidă doar asupra cantităţii de bunuri. El
posedă astfel capacitatea de a evita, într-un anumit grad, perturbările
pe care piaţa liberă (respectiv, oscilaţia frecventă a cererii şi ofertei, a
preţului de vânzare) le introduce în activitatea economică, cu efecte
negative în planul profitului.
Întrucât fixează şi preţul, nu doar oferta, iar preţul are o anumită
stabilitate, relativă, monopolul îşi asigură o continuitate a profitului şi
premise mai solide de dezvoltare a producţiei. Mai mult, monopolul
stabileşte, de regulă, un preţ ridicat, superior celui format în ipoteza
concurenţei perfecte, şi obţine un plus de profit în fiecare moment. El
sustrage, în acest fel, de la cumpărătorii produselor lui o parte din
valoarea care le aparţine, fără contraprestaţie efectivă.
Preţul ridicat este viabil, întrucât monopolul stabileşte volumul
producţiei şi al ofertei la un nivel mai redus decât cel existent în
ipoteza concurenţei perfecte. Monopolul alege o anumită corelaţie,
optimă, între ofertă şi preţ, aşa încât să-şi adjudece un profit mai mare
decât profitul obişnuit.
Fixarea ofertei şi a preţului de către monopol nu este totuşi o
operaţiune arbitrară şi nu înseamnă încălcarea unor limite de ordin
183

Universitatea SPIRU HARET


economic, cum sunt: capacitatea de plată a cumpărătorilor; valoarea
echipamentelor din dotare, care impune o anumită dimensiune a
producţiei; conjunctura economică generală (starea de progres,
stagnare ori declin a activităţii economice la scara ţării), care deter-
mină modificări periodice ale ofertei şi preţului. Politica monopolului
este elastică, şi nu rigidă. În această elasticitate se include şi
practicarea unor preţuri diferite pentru acelaşi bun vândut pe diverse
pieţe (preţuri discriminatorii), adică pe piaţa internă şi pe piaţa
internaţională. Pe a doua piaţă, monopolul poate întâlni concurenţi
puternici, fiind obligat să coboare preţul de vânzare sub cel practicat
„acasă”. Sunt, însă, şi cazuri opuse. Activitatea monopolului nu poate
ocoli decât parţial, deci, forţele de natură concurenţială.
Pentru înţelegerea mai bună a politicii monopolului, îndreptată
spre obţinerea profitului maxim, redăm tabelul 2 şi figurile 10 şi 11.

Determinarea producţiei optime şi a preţului optim


care asigură profitul de monopol*
Tabelul 2

* O tratare amănunţită şi riguroasă a maximizării profitului de către


monopol şi a minimizării pierderilor, în vederea evitării falimentului, în:
Constantin Gogoneaţă, Aura Gogoneaţă, Economie Politică, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 107-109.

184

Universitatea SPIRU HARET


Din tabelul 2 reiese că producţia optimă pentru monopol, care îi
asigură profitul maxim, este producţia totală, pentru care venitul
marginal (producţia marginală fiind 1) este egal cu costul marginal.
La acest nivel al producţiei, preţul de vânzare este superior şi venitului
marginal, şi costului mediu minim. În cazul nostru, producţia optimă
este de 5 bunuri, ei corespunzându-i un profit de 120 u.m., venitul
marginal şi costul marginal de 40 u.m. şi preţul de vânzare de 120
u.m., superior atât venitului marginal (de 40 u.m.), cât şi costului
mediu minim de 96 u.m. La toate celelalte niveluri ale producţiei, mai
mici ori mai mari decât cel optim, se obţine un profit mai redus decât
120 u.m.
Producţia optimă şi profitul maxim apar, deci, când:
Vm = Cm (presupunând Pm = 1)
P > Vm
P > CM minim.

Fig. 10. Variaţia profitului, funcţie de preţ


şi cantitatea de produse

185

Universitatea SPIRU HARET


Curba venitului marginal,
pantă continuu descendentă

Curba costului marginal,


pantă descendentă mai întâi
şi apoi pantă ascendentă

Fig. 11. Variaţia costului marginal şi a venitului marginal,


funcţie de preţ şi cantitatea de produse

• Monopol prin alianţă. Acest monopol poate să apară atunci


când oferta unui bun este realizată de câteva întreprinderi mari, ce
încheie convenţii privind producţia pe care au obligaţia să o creeze
fiecare în parte (cotele de producţie), preţul de vânzare unic şi pieţele
pe care întreprinderile au dreptul să furnizeze marfa. Se constituie
astfel un cartel, acţionând ca o singură unitate, care domină concomi-
tent oferta şi preţul de vânzare (ca şi în situaţia întreprinderii unice).
Monopolul prin alianţă poate să apară atât pe plan intern, cât şi pe plan
internaţional, adică prin convenţii între unităţi aparţinând unui stat sau
mai multor state. Cartelul OPEC este un exemplu de astfel de
monopol internaţional.
Acest gen de monopol, prin alianţă, este mai puţin solid decât
prima formă de monopol. Unităţile componente pot uneori, dacă au
interesul, să eludeze întrucâtva cotele de producţie şi preţul de
vânzare, fixate prin convenţie, pentru că ele sunt independente şi în
producţie şi în desfacere. De aici nu rezultă că soliditatea primului
monopol (întreprinderea unică) este absolută. Diversificarea produse-
lor, apariţia tot mai frecventă de înlocuitori, creşterea numărului de
firme la scară mondială care fabrică acelaşi bun, vânzarea pe una şi

186

Universitatea SPIRU HARET


aceeaşi piaţă a bunurilor fabricate de agenţii autohtoni şi străini
şubrezesc şi adesea suprimă monopolul întreprinderii unice.
Când monopolul este realizat prin alianţă, masa şi rata profitului
sunt diferite de la o unitate la alta, funcţie de volumul producţiei create
şi vândute şi de costul mediu, considerând preţul de vânzare egal
pentru toate unităţile. Dominarea ofertei şi a preţului de către
monopol, privit ca întreg, asigură însă tuturor întreprinderilor un profit
mai mare decât în cazul funcţionării lor separate.
• Monopol întemeiat pe calitatea unui produs industrial. În
analiza acestui monopol, pornim de la presupunerea că, într-o ramură,
funcţionează mai multe întreprinderi, având talii diferite, şi că nu
există şansa încheierii de convenţii între ele, privind producţia şi
preţul. Una din întreprinderi produce, însă, un produs de calitate
deosebită, pe care celelalte nu-l pot crea o anumită perioadă. Această
întreprindere are prilejul, de aceea, să stabilească atât cantitatea de
produse, cât şi preţul de vânzare. În pofida mulţimii de întreprinderi,
furnizorul produsului cu însuşiri deosebite are în consecinţă poziţie de
monopol şi îşi adjudecă un profit purtând acelaşi nume.
În ultimă instanţă, profitul ridicat are ca sursă efortul de
cercetare şi inovare al întreprinderii, munca ei de concepţie, ieşită din
comun. De regulă, inovaţia este dublată şi protejată de un brevet, de
obţinerea de către întreprinderea inovatoare a unei autorizaţii – de la o
instituţie de stat specializată – care, pentru un răstimp, îi dă dreptul
exclusiv de a produce bunul de calitate deosebită (drept de proprietate
intelectuală).
La un moment dat, întreprinderea posesoare a brevetului poate
să-l vândă altei întreprinderi, care obţine, astfel, dreptul să producă şi
ea amintitul produs. De obicei, vânzarea brevetului intervine atunci
când întreprinderea cea mai performantă deţine deja o altă inovaţie,
care se poate concretiza în curând într-un produs şi mai bun. Ca
urmare, monopolul ei nu dispare obligatoriu prin vânzarea brevetului,
sau dispare temporar.
• Există şi alte forme ori situaţii de monopol: monopol izvorât
din calitatea deosebită a unui bun agricol, posibil de cultivat doar pe
suprafeţe reduse, motiv pentru care cererea este net superioară ofertei,
iar preţul de vânzare ridicat; monopol rezultat din relaţia privilegiată a
unor întreprinderi cu statul (în domeniul producţiei de armament, de
187

Universitatea SPIRU HARET


exemplu, statul plasează comenzi la câteva întreprinderi particulare
capabile să creeze produsul la parametri înalţi şi îl plăteşte cu preţuri
mari care includ profituri neobişnuite); monopolul unor întreprinderi
proprietate de stat, care singure au dreptul să comercializeze unele
produse ca tutunul, o parte din băuturile alcoolice etc., la preţuri mai
mari decât cele formate în concurenţa liberă.

• Piaţa duopolistă
Piaţa duopolistă se caracterizează prin prezenţa într-o ramură a
două întreprinderi mari; ele pot fi de aceeaşi talie ori inegale şi pot
produce (indiferent de talie) bunuri omogene ori neomogene. Aceste
întreprinderi furnizează întreaga producţie a ramurii, iar numărul
cumpărătorilor este foarte mare.
Întreprinderile duopoliste iau decizii referitoare atât la cantitatea
de bunuri produsă, cât şi la preţ. Concomitent, fiecare întreprindere
reacţionează la deciziile celeilalte, pentru că încercarea unităţii A, de
exemplu, de a modifica preţul şi volumul producţiei, afectează inevitabil
interesele unităţii B, segmentul de piaţă pe care ea îl deţine, cifra de
afaceri şi profitul. Cauza reacţiilor reciproce rezidă necesar în procentul
ridicat pe care o întreprindere îl deţine în oferta totală a pieţei.
Teoretic, există trei cazuri ale reacţiilor sau comportamentului
firmelor: ambele firme sunt agresive; una din firme este agresivă, iar
cealaltă pacifistă; ambele firme sunt pacifiste7.
Ambele firme sunt agresive. Spre a nu complica problema, consi-
derăm că firmele produc bunuri de calitate egală. Ambele firme fiind
agresive, fiecare vrea să domine, să câştige un supliment de piaţă în dauna
celeilalte, uzând de două arme: reducerea preţului şi creşterea ofertei.
Dacă întreprinderea A reduce preţul, ea câştigă clienţi, în dauna
întreprinderii B. Aceasta din urmă procedează la fel, pentru a-şi redo-
bândi poziţiile pierdute. Înclinaţia spre dominaţie determină între-
prinderea A să recurgă la o nouă reducere de preţ, la care răspunde
iarăşi cu aceeaşi monedă întreprinderea B.
După reacţii repetate, întreprinderea mai puţin eficace poate
ajunge în situaţia în care costul său de fabricaţie este mai mare decât

7
Gilbert Abraham-Frois, Economia politică, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994, p. 270-276.
188

Universitatea SPIRU HARET


preţul de vânzare. Ea începe să înregistreze pierderi, apărând astfel
perspectiva falimentului, a absorbţiei sale de către cealaltă unitate etc.
Întrucât reducerea preţului este deosebit de distructivă şi păgubi-
toare, se apelează, de regulă, la creşterea ofertei în vederea lărgirii
pieţei. Această creştere, practicată repetat de cei doi agenţi economici
agresivi, conduce inevitabil la suprasaturarea pieţei cu mărfuri, la
scăderea preţului şi în final la pierderi, cel puţin pentru una din
întreprinderi. Perspectiva falimentului, a absorbţiei ori a unirii de
„bună voie” a rivalilor nu este exclusă nici atunci când se „mânuieşte”
oferta. Efectul se produce, însă, într-un interval de timp mai
îndelungat, deoarece oferta nu se poate modifica tot atât de frecvent şi
drastic precum se modifică preţul.
Indiferent dacă se procedează la reducerea preţului ori la
creşterea ofertei, în ipoteza agresivităţii ambelor întreprinderi, piaţa şi
producătorii se află în dezechilibru.
Una din firme este agresivă, iar cealaltă pacifistă. În această
ipoteză apare relaţia specifică dintre un dominant şi un dominat. Dacă
se renunţă la războiul preţurilor, când unitatea agresivă sporeşte pro-
ducţia, cea pacifistă acceptă de „bunăvoie” să o reducă. Presupunând
cererea constantă, pentru un anume interval de timp, piaţa va fi în
echilibru, căci oferta nu se modifică, iar cererea câştigată de unul
dintre parteneri egalează cererea pierdută de celălalt. Echilibrul pieţei
este dublat, însă, de o distribuire inegală a masei profitului, realizat la
scara ramurii. Întreprinderea agresivă îşi maximizează profitul şi
înregistrează sporuri de profit, în vreme ce întreprinderea pacifistă
obţine un profit sub cel obişnuit şi în scădere. În plus, înaintarea agre-
sivului şi retragerea pacifistului pot provoca, într-un moment anume,
reducerea producţiei firmei secunde sub nivelul care asigură profit. În
final, absorbţia sau falimentul nu sunt excluse nici în ipoteza aici tratată.
Ambele firme sunt pacifiste. Întrucât tendinţa de a domina nu
se manifestă la nici un partener, putem admite că fiecare întreprindere
(renunţând la arma preţului) începe prin a-şi stabili producţia la un
nivel care îi asigură maximizarea profitului, fără a ţine seama de ceea
ce face cealaltă.
În acest caz, piaţa poate evidenţia că s-au produs mai puţine sau
mai multe mărfuri decât se cereau. Dacă s-au produs mai puţine, cele
două întreprinderi vor spori treptat producţia, până când piaţa se
189

Universitatea SPIRU HARET


echilibrează, oferta devenind egală cu cererea. Dacă s-au produs mai
multe mărfuri decât se cereau, întreprinderile vor scădea treptat
producţia, până când apare echilibrul pieţei.
În ipoteza a treia, echilibrul pieţei nu este permanent, dar există
tendinţa de mişcare către realizarea lui, prin comportamentul ambelor
unităţi. Acest comportament pacifist şi cooperant pare a fi mai eficace
economic şi social decât comportamentul specific primelor două ipoteze.
El nu reduce – credem – înclinaţia întreprinderilor către progres, scăderea
costurilor, pentru că nu înlătură ţelul maximizării profitului. Mai mult, nu
este exclus ca întreprinderile pacifiste să înfiripe şi să dezvolte un schimb
reciproc de informaţii novatoare, în ideea unei înaintări comune, care le
aşază la adăpost de concurenţi noi, deosebit de dinamici.
Confruntarea dintre întreprinderi, în situaţia producţiei neomo-
gene, prezentă în piaţa cu duopol, o vom analiza pe exemplul pieţei cu
oligopol, pentru a evita o repetare.

• Piaţa oligopolistă
Noţiunea de oligopol implică prezenţa într-o ramură a unui
număr relativ mic de întreprinderi (cel puţin trei), care livrează întrea-
ga cantitate de mărfuri. Cumpărătorii sunt numeroşi, ca şi în cazurile
anterioare. Talia întreprinderilor nu este egală, dar fiecare unitate pro-
duce cantităţi însemnate de bunuri. Acestea pot fi omogene sau
neomogene.
Adesea, marea dimensiune a întreprinderilor îşi are originea în
natura valorii de întrebuinţare create şi a utilajelor folosite, care exclud
existenţa eficientă a unor întreprinderi mici. De aceea, prin excelenţă
sunt oligopoliste pieţele producţiei siderurgice, ale automobilelor, ale
maşinilor şi echipamentelor destinate energeticii, ale unei întregi serii
de bunuri din industria chimică. Pieţe oligopoliste întâlnim, însă, şi în
alte sfere – precum industria alimentară – în care eficacitatea se
asigură şi la praguri relativ mici ale producţiei. În asemenea situaţii,
alături de giganţi, funcţionează şi întreprinderi mici şi mijlocii.
Şi în pieţele oligopoliste (ca şi în pieţele duopoliste), problema
nevralgică o constituie împărţirea pieţei între producători, încercarea
firmelor de a-şi apropia o parte cât mai însemnată din clientelă, în
vederea creşterii cifrei de afaceri şi a profiturilor. Ca urmare, în piaţa
190

Universitatea SPIRU HARET


oligopolistă regăsim reacţia fiecărei firme la decizia celorlalte,
interdependenţa strânsă a acţiunilor diverselor întreprinderi.
Spre a simplifica analiza, presupunem, la început, că toate între-
prinderile produc bunuri omogene şi, în plus, evită să utilizeze preţul ca
mijloc de împărţire a pieţei. Înlăturarea efectelor distructive ale
diferenţierii preţurilor, evidenţiată de istoria însăşi a ţărilor cu grad ridicat
de libertate economică, a obligat întreprinderile să utilizeze preţurile
directoare sau ale liderului. Ele sunt unice şi nu rezultă dintr-o convenţie
încheiată de către unităţi, ci din acceptarea lor de către toţi producătorii.
În procesul stabilirii preţului director, firma dominantă ţine
seama de propria ofertă, dar şi de oferta celorlalte firme, prin urmare,
de oferta totală şi cererea totală (a pieţii). Dacă firma conducătoare
creează imensa majoritate a producţiei ramurii (ceea ce nu este
exclus), preţul director se apropie de preţul de monopol, iar condiţia
maximizării profitului o reprezintă relaţia cunoscută:
Vm = Cm
P > Vm
P > CM minim

Profitul încasat de celelalte firme este inferior celui realizat de lider,


şi ca sumă absolută, şi ca rată. Este posibil, însă, ca o întreprindere de
talie mai mică să obţină o rată a profitului egală cu cea a liderului, atunci
când ea produce marfa la acelaşi cost mediu ca şi acesta.
În pieţele oligopoliste, oferta de produse (omogene) este mai
anevoios de „stăpânit”, decât în piaţa monopolistă, căci fiecare firmă
îşi fixează şi modifică independent volumul producţiei fabricate.
Preţul director este astfel, în mod necesar, mai puţin stabil decât preţul
de monopol. Când firmele sporesc oferta şi se depăşeşte optimul pe
ramură, preţul director trebuie să scadă. Acest preţ se modifică, fireşte,
şi graţie schimbării conjuncturii economice generale.

*
În perioada actuală, bunurile omogene sau puţin diferenţiate se
regăsesc cu deosebire în domeniul produselor intermediare, al
materiilor prime obţinute din prelucrarea petrolului, al produselor
agricole curente etc. În celelalte ramuri, cu pieţe oligopoliste, produ-
sele sunt neomogene, diferenţiate calitativ.
191

Universitatea SPIRU HARET


Într-o atare situaţie, unităţile oligopoliste au posibilitatea de a
stabili şi volumul producţiei şi preţurile de vânzare, ultimele
reflectând atât costul de fabricaţie, cât şi calitatea produselor.
Diferenţierea calitativă a produselor, însoţită de preţuri inegale, are
darul să distribuie între firme clientela totală (pentru bunuri de acelaşi
gen), să o dividă în grupuri mai mari ori mai mici, care preferă şi cer
efectiv bunul creat de o anumită întreprindere.
Piaţa oligopolistă de bunuri diferenţiate calitativ are câmp de
extensie mereu mai favorabil o dată cu creşterea generală a veniturilor,
care diversifică preferinţele consumatorilor, gusturile şi capriciile lor.
Aceeaşi creştere generală a veniturilor tinde să regrupeze clientela, să
o orienteze spre bunurile superioare calitativ, să aducă un plus pe piaţă
întreprinderilor mai dinamice pe planul inovaţiei, în dauna celorlalte.
Acest fenomen, de înaintare ori de retragere a cererii, pentru produsele
diverselor firme, dovedeşte că diferenţierea produselor nu elimină
concurenţa şi selecţia întreprinderilor viabile, ci doar o limitează.
Regruparea clientelei are loc şi în perioade de regres al producţiei
şi veniturilor. În decursul lor devine posibilă câştigarea de clientelă de
către întreprinderile care vând bunuri mai puţin performante, având
preţuri mai mici. Creşterea vânzărilor de automobile de către firmele
japoneze pe pieţele europene (în perioada celor două „şocuri” ale
petrolului din anii 1971 şi 1973) este edificatoare în acest sens.
Reducerea veniturilor reale a orientat mulţi cumpărători către modele cu
confort mai redus, dar mai ieftine şi mai mici consumatoare de benzină.
Pe pieţele oligopoliste, concurenţa nu este totuşi nelimitată,
ferită de obstacole. Principala limită o reprezintă dificultăţile inerente
construcţiei de noi întreprinderi într-o ramură dată. Talia însemnată a
întreprinderilor existente, capitalul minim ridicat necesar apariţiei unei
unităţi noi eficace economic, funcţionarea la început a acestor unităţi
cu costuri superioare în raport cu cele ale vechilor întreprinderi aşază
inevitabil stavile în calea concurenţilor potenţiali.
Unităţile oligopoliste instalate deja în ramură iau, în plus, măsuri
deliberate pentru a „îndepărta” înainte de „sosire” aceşti concurenţi.
Reducerea preţului de vânzare, îmbunătăţirea asistenţei tehnice, acor-
date după livrarea bunurilor, proliferarea mărcilor, a variantelor
aceluiaşi produs, sunt doar câteva măsuri din seria mare a celor posibile.
Obstacolele amintite au câmp de manifestare – în grad mai înalt,
însă – şi în pieţele monopoliste şi oligopoliste.
192

Universitatea SPIRU HARET


Producţia mondială de automobile şi principalii constructori
mondiali în 19908
– O piaţă oligopolistă internaţională –
Milioane automobile particulare

Restul lumii

Foste ţări socialiste

Japonia

Europa
America

Fig. 12. Producţia mondială (1910-1989).


Milioane automobile particulare

În milioane

Europa
(17 ţări)
12

10 America de Nord

6
Japonia
4

0
1979 1980 1981 1982 1983 1984 1985 1986 1987 1988 1989 1990

Fig. 13. Cele trei mari pieţe de automobile (1979-1990)

8
Olivier Garnier, Automobile. Le nouvel ordre mondial, Hatier, Paris,
1991, p. 10, 21, 26.
193

Universitatea SPIRU HARET


General Motors (SUA)
Ford (SUA)
Toyota/Daihatsu/Hino (J)
Nissan/Fuji (J)
Volkswagen/Audi/Seat (RFG)
Fiat (I)
Peugeot-Citroën (F)
Honda (J)
Chrysler (SUA)
Renault/RVI (F)
Mazda (J)
Mitsubishi (J)

Automobile particulare
Suzuki (J)

Vehicole utilitare
Daimler-Benz (RFG)
UAZ-Lada (URSS)
Hyundai (Coreea de Sud)
Isuzu (J)
Fuji Heavy - Subaru (J)
BMW (RFG)
Rover (GB)
Volvo (Suedia)
KIA (Coreea de Sud)

Fig. 14. Principalii constructori mondiali în 1990

• Piaţa monopolistică
Piaţa monopolistică se poate numi şi piaţa cu concurenţă cvasi
(aproape) perfectă. Ea se distinge prin existenţa, într-o ramură, a unui
mare număr de producători de talie relativ mică şi apropiată şi prin
diferenţierea produselor. Ultima caracteristică permite întreprinderilor
să fixeze cuplul calitate-preţ, ca şi în cazul oligopolului.
Multitudinea producătorilor atrage după sine, însă, o concurenţă
mai amplă în pieţele monopolistice şi şansa sporită a cumpărătorilor
de a alege produsele livrate de diverse unităţi. Pentru un timp,
diferenţierea produselor grupează clientela între furnizori, asigurând
totodată o anumită stabilitate a cererii pentru fiecare vânzător, ceea ce
echivalează cu limitarea concurenţei. Întrucât mobilul profitului
determină frecvent înnoirea produselor, clientela se regrupează perio-
dic, în favoarea unor întreprinderi – mai dinamice – şi în defavoarea
altora. De aceea, cererea de produse pentru o unitate nu are, obligato-
riu, aceeaşi curbă ca şi cererea pentru întreaga ramură (fenomenul se
regăseşte şi în piaţa cu oligopol).
În conturarea imaginii pieţelor monopolistice şi a concurenţei
care le caracterizează, trebuie să ţinem seama şi de alte două
194

Universitatea SPIRU HARET


împrejurări: decizia unei întreprinderi privite izolat nu afectează
sensibil situaţia celorlalte unităţi din cauza potenţialului productiv,
relativ redus al fiecărui „atom” care acţionează în ramură; intrarea a
noi concurenţi în ramură nu este dificilă, graţie aceleiaşi cauze. Se
poate susţine, prin urmare, că piaţa monopolistică se apropie cel mai
mult de piaţa cu concurenţă perfectă, fără a se identifica cu ea.
Firmele din piaţa monopolistică, în tendinţa de a-şi maximiza
profitul, urmăresc nu doar îmbunătăţirea calităţii produselor, ci şi
minimizarea costurilor, prin determinarea nivelului optim al produc-
ţiei, pe termen scurt, şi alegerea variantei optime de combinare a
muncii şi capitalului, pe termen lung. Pentru întreprinderea monopo-
listică, nivelul optim al producţiei apare tot în punctul egalităţii dintre
venitul marginal şi costul marginal, ceea ce presupune şi un nivel mai
ridicat al preţului de vânzare, în raport cu costul mediu minim. Pe
scurt, maximizarea profitului impune relaţiile:
Vm = Cm
P > CM minim

• Piaţa tip monopson


În piaţa monopolistă, figurează un vânzător sau câţiva, care se
comportă ca unul singur, în baza unor convenţii sau a altor premise.
Această piaţă implică, însă, un număr mare de cumpărători.
Piaţa tip monopson este opusul celei monopoliste. Ea se
caracterizează prin existenţa unui singur cumpărător (pentru o materie
primă oarecare), într-o zonă economică, şi a numeroşi vânzători ai
bunului fabricat, la scara ţării. Putem admite, de pildă, că în câmpia
Bărăgan funcţionează o singură fabrică de zahăr, care prelucrează
materia primă cumpărată de la o mulţime de producători mici şi
mijlocii. Unică fiind în zonă, ca producător şi cumpărător, fabrica
poate stabili preţul de achiziţie pentru sfecla de zahăr sub nivelul celui
din piaţa cu concurenţa perfectă. Cultivatorii materiei prime sunt
obligaţi să accepte acest preţ (deşi fabrici de zahăr amplasate în alte
zone ale ţării ar fi dispuse să plătească mai mult), întrucât diferenţa
pozitivă de preţ nu acoperă cheltuielile suplimentare de transport. Ca
urmare a preţului redus de cumpărare a materiei prime, fabrica din
Bărăgan produce zahărul la costuri reduse şi realizează profituri mai
195

Universitatea SPIRU HARET


mari decât cele obişnuite, deşi ea vinde produsul la un preţ format într-un
cadru concurenţial.
Întreprinderea cu poziţie de monopson poate să se aprovizioneze
la preţuri avantajoase şi cu forţă de muncă, dacă în zona ei de
activitate lipsesc alte ramuri industriale care să ofere locuri de muncă.
Profiturile obţinute devin, astfel, şi mai mari, căci costul mediu
coboară, inclusiv din cauza minusului de salariu plătit.
Teoretic, putem considera că fabrica de zahăr din Bărăgan este şi
singura din ţară. În acest caz, ea fixează un preţ de monopol la bunul
produs, care, împreună cu costul redus de fabricaţie, asigură un profit
neobişnuit de ridicat. Alternativa aici tratată se poate desemna prin
termenii monopson-monopol.
Când într-o zonă oarecare funcţionează două unităţi cumpără-
toare, într-o ramură dată, există duopson, iar dacă funcţionează trei
(sau mai multe) există oligopson. În astfel de situaţii, alături de
concurenţa fiinţând pe piaţa de vânzare a produsului fabricat (de mai
multe unităţi) apare şi o concurenţă – limitată – pe pieţele de aprovi-
zionare cu factori de producţie.
În viaţa economică sunt posibile şi cazuri în care se reunesc
monopsonul (sau oligopsonul) cu monopolul (ori oligopolul), în sfera
circulaţiei propriu-zise a mărfurilor (nu într-o formă pură). O firmă, sau
mai multe, cumpără aproape toate bunurile produse, de un fel anume, şi
apoi le vinde la numeroşi clienţi, difuzaţi adesea în întreaga lume.
În prezent, cinci giganţi ai cerealelor şi oleaginoaselor – trei
acţionând exclusiv în sfera circulaţiei – concentrează circa 90% din
schimburile internaţionale ale acestor produse. Două firme (britanice)
deţin, la rândul lor, 75% din tranzacţiile mondiale de cacao, dintre
care una singură 50%. Ele vehiculează între 60-70% din producţia
mondială de cacao.
Puterea giganţilor se bazează nu pe controlul producţiei –
nesigură în agricultură –, ci pe gestiunea capacităţilor de stocaj şi a
canalelor de desfacere a mărfurilor, extinse la scară planetară. Ei
cumpără de acolo unde preţurile sunt cele mai joase şi vând în
regiunile în care preţurile sunt cele mai ridicate9.

9
J-P. Charvet, Le désordre alimentaire mondial, Hatier, Paris, 1987, p.
116-119.
196

Universitatea SPIRU HARET


Practici de felul celor de mai sus, incomparabil mai restrânse
însă, au apărut încă din Antichitate; ele sunt descrise, neobişnuit de
interesant şi semnificativ, din punct de vedere economic, în unele
lucrări de filosofie10.

7.3. INTERVENŢIA STATULUI ÎN DOMENIUL


PREŢURILOR

Piaţa reglementată de stat este veche, ca şi statul însuşi. Noi ne


vom referi, însă, doar la realităţile actuale ale economiei capitaliste.
Statul fixează preţuri la unele bunuri materiale şi servicii
furnizate de agenţii economici, publici ori privaţi, cu scopul de a
proteja unele categorii de producători sau populaţia în totalitatea sa. El
ia, apoi, măsuri de control al unor preţuri, al dobânzii şi salariilor, în
perioade de inflaţie ori recesiune, urmărind însănătoşirea vieţii
economice, relansarea mai rapidă a acesteia, reducerea şomajului şi a
capacităţilor de producţie neutilizate.
Din multiplele situaţii în care statul intervine pe diverse pieţe,
analizăm succint numai două: fixarea de preţuri maxime la unele
mărfuri şi garantarea preţurilor ori a veniturilor pentru bunurile agricole.
Fixarea de preţuri maxime, în perioade critice, vizează mărfuri
care se adresează trebuinţelor fundamentale ale populaţiei (produse
alimentare strict necesare, energie etc.). Aceste preţuri sunt inferioare
preţului de echilibru, ce s-ar forma în piaţa cu concurenţă liberă, şi au
menirea să asigure un minim de bunuri indispensabile, inclusiv
păturilor sociale cu venituri mici, ceea ce are efecte pozitive asupra
procesului general de refacere a potenţialului productiv uman.
Preţurile fixate de stat limitează sau suprimă totodată conflictele
sociale grave, generatoare de dezechilibre economice suplimentare.
Deşi îndreptăţită social şi economic, fixarea preţurilor maxime
atrage după sine – susţine literatura economică de factură liberală –
consecinţe negative importante:
– Producţia bunurilor vândute la preţuri stabilite de stat nu poate
să crească, iar oferta nu revine la o stare normală, apropiată de nevoia
socială. Cauza o constituie lipsa stimulentelor materiale şi a mijloa-

10
Aristotel, Politica, Editura Antet, Oradea, 1996, p. 24.
197

Universitatea SPIRU HARET


celor financiare necesare, însoţitoare inevitabile ale preţului
neremuneratoriu. Un asemenea efect depresiv al preţului nu este
exclus, dar – consideră mulţi economişti – el poate fi prevenit dacă
statul sprijină prin diferite pârghii (alocaţii de la buget, credite
preferenţiale, impozite moderate) întreprinderile şi ramurile care
creează bunurile vitale pentru oameni.
– Apariţia unei pieţe subterane, ilicite, pentru bunurile vândute
la preţuri statal reglementate, alături de piaţa oficială. Acest neajuns
se poate limita însă, sensibil, la proporţii nepăgubitoare, dacă
instituţiile care veghează respectarea legilor îşi fac datoria şi sancţio-
nează pe cei vinovaţi.
– Apariţia unui surplus însemnat de cerere care nu se poate
absorbi prin preţ (acesta fiind fix), admiţând că volumul mărfii ce se
cumpără nu este normat. Dar acest efect negativ este corectabil în timp
prin creşterea ofertei la care ne-am referit, realizată prin susţinerea
producţiei de către stat. Oricum, a lăsa preţul să crească necontrolat, în
perioade de deficit de ofertă, numai de dragul de a absorbi surplusul
de cerere, generat de preţ, echivalează – mai ales în ţările slab
dezvoltate – cu condamnarea unor largi pături ale populaţiei la sub-
consum şi subalimentaţie.
Adepţii liberalizării tuturor preţurilor, în orice condiţii, nu iau în
calcul costul social ridicat al preţurilor ieşite din matcă, pierderile
economice provocate de greve, demonstraţii (care dereglează şi reduc
producţia chiar la nivelul ţării), de deteriorarea climatului politic, de
deprimarea psihică a celor marginalizaţi etc.

Garantarea preţurilor la unele produse agricole sau a veniturilor


agricultorilor. Ambele categorii de măsuri, luate de stat, pornesc de la
specificul producţiei agricole, de la instabilitatea acesteia, determinată
de condiţiile climatice, variabile de la un an la altul.
Instabilitatea (oscilaţia) producţiei agricole, deşi se limitează o
dată cu progresul ştiinţei şi tehnicii, este prezentă chiar în ţările în care
agricultura a atins randamente înalte. Această instabilitate modifică
veniturile anuale ale agricultorilor, capacitatea lor de finanţare a
producţiei şi înrâureşte nefavorabil cursul activităţii agricole şi
industriale viitoare, precum şi consumul populaţiei.

198

Universitatea SPIRU HARET


Pentru a reduce asemenea consecinţe numeroase, statele au
iniţiat, mai ales în perioada postbelică, măsuri de garantare a preţurilor
la un nivel superior celui de echilibru, agricultorii beneficiind astfel de
venituri mai ridicate. Asemenea preţuri sunt necesare, mai ales când
producţia agricolă este abundentă, caz în care piaţa concurenţială
atrage după sine o prăbuşire a preţurilor şi veniturilor, strâns corelată
cu elasticitatea redusă a cererii produselor alimentare. Anii cu recolte
neobişnuit de mari reduc veniturile totale ale agricultorilor, întrucât –
aşa cum a susţinut îndreptăţit economistul Gregory King – preţul
unitar se reduce într-o măsură mai mare decât procentul cu care oferta
depăşeşte necesarul de bunuri. Dacă oferta întrece, de exemplu, cu
10% acest necesar, preţul unitar scade cu 20%.
Preţul garantat de stat poate avea şi o consecinţă nedorită:
apariţia de suprastocuri, antrenată de investiţiile consistente făcute de
agricultori, în vederea sporirii producţiei şi a veniturilor viitoare.
Pentru a frâna acest fenomen, preţul garantat se aplică nu la întreaga
producţie, ci la o fracţiune a ei.
Întrucât producţia agricolă este oscilantă, preţul garantat poate să
se soldeze, în ani diferiţi, cu venituri totale inegale. S-a încercat, de
aceea, şi practica garantării veniturilor anuale.
În ciuda unor urmări secundare, nedorite, amestecul statului în
piaţa produselor agricole, ca şi alte măsuri de sprijinire directă a
agriculturii au avut o influenţă evident favorabilă asupra acestei
ramuri şi a economiei întregi. În Uniunea Europeană, deosebit de
consecventă în acest plan, producţia agricolă, altădată substanţial
deficitară la o serie de bunuri, a reuşit să ajungă şi să depăşească chiar
atât cererea solvabilă, cât şi nevoia reală.

*
În procesul încheierii tranzacţiilor economice pe plan naţional şi
internaţional, al formării preţurilor şi prevenirii riscurilor, un rol de
seamă au bursele de mărfuri. Întrucât problematica lor se analizează
pe larg la alte discipline, nu ne oprim asupra ei.

Concepte de bază
• Concurenţă
• Concurenţă perfectă
• Concurenţă imperfectă
199

Universitatea SPIRU HARET


• Preţ de echilibru
• Preţ de monopol
• Piaţă monopolistă
• Piaţă duopolistă
• Piaţă oligopolistă
• Piaţă tip monopson
• Piaţă monopolistică (cvasiperfectă)
• Piaţă reglementată de stat

Probleme de reflecţie, întrebări


• Factorii care favorizează extinderea concurenţei şi creşterea
intensităţii sale, pe plan intern şi internaţional
• Care dintre cele două tipuri de concurenţă (perfectă şi imper-
fectă) este mai propice dezvoltării forţelor de producţie şi satisfacerii
trebuinţelor sociale?
• Limitele principale ale concurenţei perfecte şi ale concurenţei
imperfecte
• Ce scop principal şi-a propus şcoala neoclasică de economie
politică prin abordarea concurenţei perfecte?
• Pot să apară dezechilibre într-o economie în care toate pieţele
funcţionează conform principiilor concurenţei perfecte (presupunând
că această concurenţă este o realitate nemijlocită)?
• De ce monopolul nu poate să facă abstracţie, în fixarea preţurilor,
de legile economice şi de ce el nu poate eluda integral concurenţa?
• Sunt compatibile concurenţa şi cooperarea dintre unităţile
economice?
• Se poate solda concurenţa dintre agenţii economici aparţinând
diverselor ţări cu relaţii de cooperare sau cu constituirea unor unităţi în
care capitalul aparţine mai multor state?

Bibliografie
• Adam Smith, Avuţia Naţiunilor, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti,
1962, p. 41-46.
• Leon Walras, Éléments d’économie pure ou Théorie de la richesse
sociale, Economica, Paris, 1988, p. 50-54; 69-79; 221-225.
200

Universitatea SPIRU HARET


• John Maynard Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1970, p. 279-281; 301-306.
• John Kenneth Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public,
Editura Politică, Bucureşti, 1982, p. 146-177.
• Gilbert Abraham - Frois, Economia politică, Editura Humanitas,
Bucureşti 1994, p. 215-299.
• Philip Kotler, Liam Fahey, Somkid Yatusripitak, La concurence
totale, Les Editions d’Organisation, Paris, 1987, p. 25-66.
• Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999.
• R. G. Lipsay, K. A. Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999.

201

Universitatea SPIRU HARET


Capitolul 8
PIAŢA MUNCII ŞI SALARIUL

Obiectivele temei:
• înţelegerea conceptului de piaţă a muncii şi a rolului ei în
alocarea resurselor de muncă;
• explicarea mecanismului specific de funcţionare a acestei pieţe,
a raportului cerere – ofertă de forţă de muncă;
• analiza salariului (formă specială de preţ), a nivelului şi dina-
micii acestuia.

8.1. PIAŢA MUNCII: CONŢINUT, CARACTERIZARE

În economia de piaţă, alocarea resurselor de muncă sau a forţei


de muncă se realizează prin intermediul pieţei muncii în funcţie de
necesităţile celorlalte pieţe pe criterii de eficienţă.

• Definire
Piaţa muncii reprezintă spaţiul economic în cadrul căruia se
confruntă cererea de muncă cu oferta de muncă, au loc negocieri
privind angajarea salarială.
Tranzacţiile între posesorii de capital şi cei ai forţei de muncă au
loc pe baza principiilor economiei de piaţă şi a unor reglementări
juridice specifice cu referire la comportamentul, celor doi parteneri:
cumpărătorul şi vânzătorul de forţă de muncă. Pe această piaţă, un rol
important revine sindicatelor, ca reprezentanţi ai ofertanţilor de forţă
de muncă, şi patronatului, ca purtătorul cererii de muncă la nivel
macroeconomic şi microeconomic. Negocierile între cei doi parteneri
vizează realizarea echilibrului de interese, în condiţiile existenţei pe
piaţa muncii a unui anumit raport între cererea şi oferta de muncă.

202

Universitatea SPIRU HARET


Piaţa muncii se află în strânsă interdependenţă cu fluxurile de pe
celelalte pieţe (bunurilor şi serviciilor, capitalului, monetară, valutară),
la nivel naţional şi internaţional. Este o piaţă derivată. Piaţa bunurilor şi
serviciilor dă semnale cu privire la cererea de factor de producţie
muncă. La rândul ei, piaţa muncii influenţează piaţa bunurilor şi
serviciilor, deoarece veniturile obţinute ca urmare a unui grad mai mare
de ocupare a forţei de muncă stimulează cererea şi, în consecinţă, oferta
de bunuri economice. Faptul că salariul deţine o pondere importantă în
totalul venitului unei economii naţionale constituie, evident, un factor
de influenţă asupra derulării fluxurilor de pe celelalte pieţe.
Integrarea economiei româneşti în spaţiul UE (la 1 ianuarie
2007) are un deosebit impact asupra pieţei muncii, care devine o
componentă a pieţei muncii comunitare; aceasta va genera o
mobilitate mai mare a forţei de muncă. Pe de o parte, emigrarea va
avea o tendinţă de creştere, datorită salariilor mai mari în ţările
comunitare, ceea ce constituie un pol de atracţie. Pe de altă parte,
sporirea nivelului de retribuţie din partea agenţilor economici şi
imigrarea vor contribui la realizarea echilibrului pe piaţa muncii.
Menţinerea echilibrului pe piaţa muncii va depinde şi de alţi factori.

• Particularităţi
Piaţa muncii are o serie de particularităţi, ce decurg din
specificul „obiectului” tranzacţiilor, căci, aşa cum sublinia Paul
Samuelson, „omul este mai mult decât o marfă”1:
– este mai complexă, mai organizată şi reglementată;
– preţul specific – salariul – se formează atât pe baza raportului
cerere-ofertă de muncă, cât şi a negocierilor purtate între sindicate şi
patronat, între salariaţi şi conducerea unităţilor, iar în unele situaţii,
intervine şi guvernul în detensionarea stării conflictuale;
– este o piaţă contractuală, datorită modului specific de formare
a preţului – salariul şi a altor condiţii de vânzare-cumpărare înscrise în
contractul colectiv de muncă;
– are un grad ridicat de rigiditate, datorită specificului ofertei de
muncă ce înglobează în sine laturi nu numai de ordin economic, dar şi
1
Paul Samuelson, Economics, vol. 2, Librairie Armand Colin, Paris,
1969, p. 860.
203

Universitatea SPIRU HARET


psihosociale; intrarea pe această piaţă a ofertei de muncă pentru ocuparea
unui loc de muncă este un act economic, dar şi de justiţie socială*;
– este o piaţă cu concurenţă imperfectă.
Toate aceste particularităţi îi conferă pieţei muncii un caracter
specific în distribuirea şi utilizarea eficientă, în activităţile economico-
sociale, a factorului de producţie muncă.

• Funcţii
Piaţa muncii, cuprinsă în ansamblul pieţei naţionale, îndeplineşte
următoarele funcţii specifice:
– alocarea resurselor de muncă, a forţei de muncă pe ramuri,
subramuri, domenii de activitate, zone geografice, meserii, în dependenţă
de volumul şi structura cererii de muncă existente, la un moment dat;
– furnizează informaţii cu privire la cererea şi oferta de muncă,
la apariţia unui excedent sau deficit de ofertă de muncă, în diferite
sectoare de activitate, la nivelul salariului dat;
– instituţiile pieţei muncii estimează tendinţele de evoluţie a
cererii şi ofertei de muncă pe termen mediu şi lung;
– stimulează mobilitatea profesională şi teritorială a forţei de
muncă cu ajutorul unor pârghii economico-financiare;
– prin propriile mecanisme, asigură protecţie economică şi
socială şomerilor, pe o perioadă delimitată.
Toate aceste funcţii ale pieţei muncii au un rol important în
ocuparea, orientarea, mobilitatea forţei de muncă, în asigurarea unui
venit, pe durată limitată, celor ce sunt şomeri.

8.2. CEREREA ŞI OFERTA DE MUNCĂ

• Cererea de muncă
Multitudinea de activităţi ce se desfăşoară în economie pentru
obţinerea de bunuri şi servicii atât pentru piaţă, cât şi pentru auto-consum
generează nevoia de muncă. Aceasta nu coincide cu cererea de muncă.
*
Lionel Stoleru, economist francez, consideră că „nici o civilizaţie nu
ar suporta ca o parte a membrilor săi să găsească o muncă regulată şi un venit
normal, în timp ce alta este condamnată la mizerie pentru că nu i se oferă nici
o posibilitate de a câştiga un salariu” (Lionel Stoleru, L’échilibre et la
croissance économique, Dunod, Paris, 1969, p. 89).
204

Universitatea SPIRU HARET


Nevoia de muncă se constituie din volumul total de muncă
necesar desfăşurării tuturor activităţilor dintr-o economie naţională,
într-o perioadă de timp delimitată.
Între nevoia de muncă şi cererea de muncă există o relaţie ca de
la întreg la parte. Cererea de muncă reprezintă doar o parte din
necesarul total de muncă.

• Definire
Cererea de muncă este necesarul de muncă din partea
agenţilor economici, la un moment dat, care se satisface prin
intermediul pieţei muncii, prin relaţii de angajare salarială. Ea se
exprimă prin oferta de locuri de muncă din partea agenţilor economici.
Cererea de muncă este o mărime dinamică atât în ceea ce
priveşte nivelul, cât şi structura sa.

• Factorii de care depinde cererea de muncă


– Nivelul salariului. Cererea de muncă se află în raport invers
proporţional faţă de salariu: când salariul are o tendinţă de creştere,
aceasta înseamnă scumpirea forţei de muncă, ceea ce duce la scăderea
cererii de muncă din partea agenţilor economici; invers, când salariul
se micşorează, cererea de forţă de muncă sporeşte.
Evoluţia cererii de muncă, în funcţie de salariu-preţ, în cele două
ipostaze (de creştere sau reducere a preţului), este evidentă în figura 1.

Sn

Sn = salariu
Q = cantitatea de muncă
y x So= salariu iniţial
S1
S1=salariu crescut
x-y = exprimă extinderea cererii
y de muncă (C0)
S0
y-x = respectiv, contracţia cererii
x
de muncă (C1)
C1 C0

Fig. 1. Curba cererii de muncă


205

Universitatea SPIRU HARET


Dacă, la So, cererea de muncă (Co) are tendinţa de creştere x-y,
la o sporire a salariului (S1) cererea de muncă manifestă tendinţa de
contracţie (C1).
Dacă So este considerat salariul de echilibru, y va corespunde
punctului de echilibru al cererii.
– Costul marginal al muncii, în relaţie cu venitul marginal al
muncii, va sta la baza deciziei agenţilor economici de a angaja sau nu
noi salariaţi. El reprezintă sporul de cheltuieli antrenat de creşterea cu
o unitate a cantităţii de muncă utilizate. Aceste cheltuieli se concre-
tizează în salariul nominal suplimentar plătit noilor angajaţi.

ΔC (variaţia costului muncii)


Costul marginal al muncii: =
ΔL (variaţia cantităţii de muncă)

Costul marginal al muncii va fi comparat cu venitul marginal al


muncii, care reprezintă sporul de venit rezultat din vânzarea
produselor suplimentare obţinute ca urmare a creşterii cu o unitate a
cantităţii de muncă angajate (număr de salariaţi, ore-muncă).
Agentul economic va spori cererea de muncă în limitele
venitului marginal al muncii posibil a fi obţinut. Deci, agentul
economic va suplimenta numărul de angajaţi până la nivelul la care
cheltuielile marginale ale muncii devin egale cu venitul marginal al
muncii (CMM=VMM).
În concluzie, profitul obţinut din angajarea unui număr sporit de
salariaţi va rezulta din diferenţa dintre venitul marginal al muncii şi
costul marginal al muncii (VMM-CMM=Profit). Fiecare angajare de
lucrători trebuie să fie însoţită de un venit suplimentar mai mare decât
cheltuiala suplimentară.
Treptat, randamentul factorului de producţie va scădea, în măsura
în care nu se produc modificări de ordin calitativ în ceilalţi factori de
producţie, fapt ce se va exprima printr-o tendinţă de scădere a venitului
marginal al muncii şi o creştere a costului marginal al muncii, adică a
sporului de cheltuieli datorat creşterii cu o unitate a cantităţii de muncă
(CMM > VMM). În acest caz, cererea de muncă va rămâne constantă
sau chiar va scădea, în funcţie de o serie de factori:

206

Universitatea SPIRU HARET


– dezvoltarea şi apariţia de noi activităţi, ca urmare directă a
sporirii fluxului investiţional, imprimă cererii de muncă o tendinţă de
creştere;
– substituirea factorului muncă, în anumite proporţii, la nivel de
ramură, subramură sau pe ansamblul economiei, cu factorul de
producţie capital va genera o reducere a cererii de muncă;
– starea economiei: în faza de boom, de creştere economică,
sporirea veniturilor va avea un impact favorabil asupra pieţei bunurilor
şi serviciilor, fapt ce va influenţa pozitiv cererea de muncă în sec-
toarele ce ţin de satisfacerea trebuinţelor; în faza de recesiune, mai
ales dacă perioada este de lungă durată, cererea de muncă se va reduce
pe termen lung;
– conjunctura economică şi socială pe plan intern şi internaţional
are o influenţă contradictorie: de extindere sau de contracţie a cererii
de muncă.

• Oferta de muncă
Satisfacerea nevoii de muncă se realizează prin utilizarea
disponibilităţilor de forţă de muncă existente într-o ţară şi perioadă
dată de timp. Aceste disponibilităţi ce formează populaţia aptă de
muncă se delimitează de oferta de muncă.
Oferta de muncă este acea parte a populaţiei apte de muncă
ce doreşte angajare salarială.
Oferta de muncă nu se identifică cu totalul populaţiei apte de
muncă. În oferta de muncă nu intră acea parte a populaţiei apte de
muncă reprezentate de persoanele casnice, elevi, studenţi, militari în
termen şi alte categorii care nu doresc să devină salariaţi. Deci, oferta
de muncă este dată de numărul populaţiei apte de muncă disponibile
care doreşte să devină activă prin angajarea într-o muncă salariată.
Populaţia disponibilă activă corespunde ofertei de muncă.
Disponibilităţile de forţă de muncă au ca sursă principală
populaţia unei ţări. În funcţie de nivelul natalităţii, populaţia poate să
crească sau să scadă, ceea ce va influenţa dimensiunea viitoare a
ofertei de muncă. Dezvoltarea economică poate avea şi ea un impact
important asupra dinamicii populaţiei. Există o relaţie strânsă între
dezvoltare economică şi demografie. Ea poate influenţa în sensul
207

Universitatea SPIRU HARET


creşterii sau al scăderii numărului populaţiei, în funcţie de condiţiile
concrete dintr-o ţară şi perioadă dată.

• Delimitări privind structura populaţiei:


• populaţia totală se compune din populaţia inactivă şi populaţia
activă;
• populaţia inactivă este acea parte din populaţia totală care nu
caută loc de muncă: copiii de vârstă preşcolară, elevii, studenţii şi alte
categorii care nu doresc să devină salariaţi.
Populaţia în vârstă legală de muncă constituie sursa de formare a
ofertei de muncă.
• populaţia activă este acea parte a populaţiei apte de muncă
formată din persoanele ocupate care exercită o activitate remunerată şi din
cele care caută un loc de muncă. Această categorie a populaţiei se
prezintă ca ofertă de muncă.

• Alte elemente în caracterizarea pieţei muncii


1) Rata de activitate la nivelul populaţiei unei ţări
Populatia activa
= • 100
Populatia in varsta legala de munca
2) Rata de ocupare
Populatia ocupata
= • 100
Populatia in varsta legala de munca
Ambii indicatori au importanţă deosebită pentru evaluarea
gradului de utilizare a resurselor de muncă, în fundamentarea politici-
lor economice şi sociale etc.

• Factori care influenţează mărimea populaţiei disponibile active:


– demografic – raportul natalitate-mortalitate;
– reglementări juridice privind vârsta minimă de angajare;
– durata săptămânii de lucru;
– structura pe sexe;
– imigrare;
– emigrare.
208

Universitatea SPIRU HARET


În funcţie de interferenţele dintre aceşti factori, populaţia
disponibilă activă devine o mărime variabilă de la o perioadă la alta a
ofertei de muncă ce poate sau nu satisface cererea de muncă.
Piaţa muncii distribuie oferta de forţă de muncă în funcţie de
cererea de muncă pe ramuri ale economiei naţionale.
Pe ansamblul economiei naţionale se estimează ca, la orizontul
anului 2013, numărul mediu al salariaţilor să atingă un nivel de 6.058
mii persoane, ceea va reprezenta o creştere de 2,8% faţă de 2005. În ce
priveşte populaţia ocupată nesalarială, se apreciază că ea se va
menţine la un nivel constant.
Structura salariaţilor pe ramuri ale economiei
2
naţionale a României în anii 2002-2005 şi 2013 (estimări)
2002 2004 2005 2013
Total 100 100 100 100
Agricultură 3,5 3,2 3,0 3,6
Industrie 39,4 38,4 37,3 35,1
Construcţii 6,3 6,6 6,9 7,6
Servicii 50,8 51,8 52,8 53,7

• Structuri ale ofertei de muncă


Oferta de muncă individuală reprezintă numărul de ore muncă
(sau timpul de muncă) pe care un salariat doreşte să le efectueze.
Factori care influenţează oferta de muncă individuală:
– mărimea salariului nominal şi real;
– raportul dintre timpul de muncă şi timpul liber pentru reface-
rea forţei de muncă;
– nevoia salariatului de a subzista atât el, cât şi familia lui;
– natura muncii şi securitatea ocupării.
Oferta de muncă individuală începe de la un anumit nivel de
salariu (fie el minim, stabilit prin lege, fie stabilit de către parteneri),
care asigură salariatului minimum de subzistenţă. Presupunem că acest
nivel minim al salariului se notează, conform figurii 2, SOA.

2
Comisia Naţională de Prognoză. Creşteri importante ale salariaţilor au
loc şi se prevede să se menţină în viitorul apropiat în construcţii şi servicii,
concomitent cu reducerea ponderii în industrie.
209

Universitatea SPIRU HARET


S

S1 B

S0 A

O
Q
2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

Fig. 2. Curba atipică a ofertei de muncă individuale

În timp, are loc creşterea ofertei de muncă, concomitent cu


creşterea salariului până la punctul B. Din acest punct, o sporire a
salariului va avea ca efect o reducere a cantităţii de muncă oferite de
persoana salariată. Decizia se fundamentează pe realizarea unui echili-
bru dintre durata normală de muncă şi cea a timpului liber. Între
mărimea duratei muncii şi cea a timpului liber este o relaţie negativă.
Această relaţie se exprimă prin faptul că fiecare oră de muncă
suplimentară presupune reducerea corespunzătoare a timpului liber.
Sporirea duratei muncii şi reducerea timpului liber constituie o decizie
subiectivă ce ţine de fiecare individ. Relaţia dintre cele două mărimi
este optimă când utilitatea marginală a unei ore de muncă este egală cu
utilitatea marginală rezultată din venitul adiţional provenit dintr-o oră
suplimentară de muncă.
Oferta de muncă totală exprimă ofertele individuale totale ale
segmentelor pieţei muncii, formată din cei angajaţi sau în căutarea
unui loc de muncă.
Oferta de muncă totală este influenţată de dinamica salariului
fie în sens de contracţie, fie de extindere(privit ca o variabilă indepen-
dentă). Această relaţie – oferta de muncă – salariu – este reflectată în
figura 3:

210

Universitatea SPIRU HARET


S

S3 S= salariu
S2 Q= cantitate de muncă (număr de persoane
aflate pe piaţa muncii)
S1
S0

O Q

Fig. 3. Curba ofertei de muncă

Linia dintre A şi B evidenţiază extinderea ofertei, iar cea dintre


B şi A, contracţia ofertei datorită modificării mărimii salariului. La un
anumit nivel al salariului, oferta de muncă poate avea tendinţa de
creştere sau de scădere în funcţie de o seamă de factori ce privesc
dimensiunea populaţiei active disponibile.

8.3. ECHILIBRUL ŞI STRUCTURI


ALE PIEŢEI MUNCII

• Echilibrul
Piaţa muncii se poate caracteriza prin următoarele stări:
– de echilibru, care reflectă ocuparea deplină a forţei de muncă;
– de dezechilibru: a) când oferta de forţă de muncă este mai
mică decât cererea de muncă. În acest caz, există un deficit de forţă de
muncă, de unde rezultă că pentru asigurarea unei ocupări de echilibru
este nevoie fie de resurse de muncă suplimentare, fie de creşterea
productivităţii muncii; b) când oferta de muncă depăşeşte cererea de
muncă, ceea ce înseamnă că nivelul ocupării de echilibru este mai mic
faţă de nivelul ocupării depline. În acest caz, apare un excedent de
forţă de muncă activă, exprimat prin şomaj.
Manifestarea unui dezechilibru tot mai profund pe piaţa muncii,
mai ales în perioade în care excedentul de ofertă faţă de cererea de
211

Universitatea SPIRU HARET


muncă este ridicat, impune necesitatea lămuririi conceptului de
ocupare deplină a forţei de muncă.
În teoria clasică, echilibrarea pieţei muncii se face în mod
automat, oferta de muncă corespunzând cererii de muncă, consecinţă a
efectului investiţional creator de locuri de muncă. Teoretic, rata ocu-
pării s-ar situa la 100%. Această abordare corespunde, în plan teoretic,
pieţei cu concurenţă perfectă, când, la nivelul salariului de echilibru,
cererea şi oferta de muncă sunt egale.
În condiţiile concurenţei imperfecte şi ale modificărilor surve-
nite, pe parcursul secolului al XX-lea, în baza tehnico-materială, în
procesul de concentrare şi centralizare a capitalului şi producţiei,
proces care a dat naştere la companii de mari dimensiuni, conceptul de
ocupare deplină a evoluat. Dezechilibrul provocat de criza din 1929-1933
pe piaţa bunurilor a atras după sine o scădere considerabilă a ocupării.
În consecinţă, s-a impus un nou mod de analiză a fenomenului
ocupare-dezocupare.
J.M. Keynes, în abordarea teoretică a conceptului de ocupare
deplină, ia ca punct de plecare interesele întreprinzătorilor în condiţiile
existenţei unei anumite baze tehnice3. După el, înclinaţia spre consum
şi volumul investiţiilor noi sunt cele care împreună determină volumul
ocupării, iar volumul ocupării este legat într-un mod bine determinat
de un nivel dat al salariilor reale şi nu invers. Dacă înclinaţia spre
consum şi volumul investiţiilor noi au drept consecinţă o cerere
efectivă de muncă insuficientă, atunci nivelul efectiv al ocupării va fi
mai scăzut decât oferta de mână de lucru potenţial disponibilă la
salariul real existent, generând şomaj.
În condiţiile actuale ale economiei de piaţă, conceptul de
ocupare deplină a forţei de muncă nu trebuie înţeles în sensul de rată
zero a şomajului. Reprezentanţi ai curentului de gândire economică
monetarist, în special Milton Friedman, consideră că există o rată
naturală a şomajului (de 3%, iar, în prezent, de 6-7%), care este
compatibilă cu starea generală de echilibru economic.
Teoria compensării ocupării printr-o rată mai înaltă a inflaţiei,
inspirată de curba Phillips, nu se mai verifică în foarte multe ţări. Se

3
J.M. Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii
şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 60-65.
212

Universitatea SPIRU HARET


consideră că piaţa muncii trebuie să devină mai flexibilă, prin extinde-
rea sistemului de muncă cu timp parţial, reducerea duratei de muncă,
contracte de muncă cu durata determinată etc. În acelaşi timp, forţa de
muncă trebuie să devină mai mobilă, mai adaptabilă, într-o perioadă
scurtă, la structura şi dinamica pieţei muncii.

• Structuri
Cererea şi oferta de muncă sunt structurate pe domenii de
activitate rezultate din diviziunea socială a muncii. Fiecare domeniu
se diferenţiază după profesiile ce îi sunt specifice, după gradul de
calificare pe care îl presupun desfăşurarea activităţii şi sau tipurile de
produse ce constituie ofertă pe piaţa bunurilor şi serviciilor. În funcţie
de segmentarea cererii după criteriile ce ţin de nivelul de pregătire,
specializare, calificare sau noncalificare, s-au constituit diferite cate-
gorii de forţă de muncă, desemnate drept „grupuri nonconcurenţiale pe
piaţa muncii”. Forţa de muncă nu constituie un factor de producţie
omogen, înţelegând prin aceasta că ea se diferenţiază datorită unei
serii de factori de natură socio-profesională. Această diferenţiere a
forţei de muncă segmentează piaţa muncii în grupuri nonconcurenţia-
le, ceea ce se concretizează şi în rate diferite ale salariilor.
Modificarea dimensiunii cererii de muncă, a structurii sale, sub
impactul progresului tehnic, al apariţiei de noi produse, al crizei
energetice, determină schimbări în structura ofertei de muncă. În acest
caz, se pune problema adaptării diferitelor categorii profesionale la
noile componente secvenţiale ale pieţei muncii. De la echilibrul
general la nivel de cerere totală şi ofertă totală se ajunge la echilibrul
segmentelor pieţei muncii, pe categorii socioprofesionale. Acest
echilibru presupune ca, pe fiecare categorie de forţă de muncă, cererea
totală să corespundă cu oferta concurenţială de forţă de muncă pentru
aceeaşi categorie. Numai în acest caz se va realiza un echilibru
general, dar diferenţele de salarii pe un segment sau altul al pieţei
muncii vor restrânge sau mări dezechilibrul care se poate crea la
nivelul diferitelor categorii socioprofesoionale. Echilibrul structural se
manifestă prin dezechilibre de proporţii mai mari sau mai mici la
nivelul fiecărei categorii socio-profesionale a forţei de muncă, ceea ce
va conduce la existenţa unui surplus sau minus de ofertă faţă de cere-
rea de muncă.
213

Universitatea SPIRU HARET


Piaţa muncii, considerată imperfectă, funcţionează nu numai pe
baza principiilor pieţei, ci, într-o mare măsură, şi pe baza reglementă-
rilor din partea statului, care se încadrează în politica generală de
protecţie socială.
Astfel, la nivel macroeconomic, se stabilesc condiţiile genera-
le de funcţionare a pieţei muncii, reglementările ce trebuie să stea la
baza partenerilor ce reprezintă cererea şi oferta de muncă. Prin legisla-
ţia muncii, elaborată de guvern cu aportul nemijlocit al sindicatelor, se
formulează:
– modalităţile de angajare a forţei de muncă;
– durata zilei de muncă;
– condiţiile de acordare a concediilor;
– condiţiile de disponibilizare a forţei de muncă;
– facilităţile acordate forţei de muncă devenite şomeră;
– principiile de stabilire a salariilor;
– stabilirea unui nivel minim al salariilor de la care încep negocierile;
– facilităţi pentru unele sectoare de activitate pentru a atrage
forţa de muncă, mai ales în cele deficitare în ce priveşte acest factor de
producţie.
Desigur că, în funcţie de caracteristicile pieţei muncii din fiecare
zonă, sunt formulate şi alte condiţii de funcţionare a acesteia.
La nivel microeconomic are loc întâlnirea efectivă a cererii cu
oferta de muncă, între firme şi viitorii angajaţi salariaţi. În funcţie de
condiţiile concrete ale unităţii economice, privind înzestrarea tehnică,
volumul anticipat al producţiei, se dimensionează în termeni reali
mărimea şi structura socioprofesională a cererii de muncă. Firma, prin
contract, îşi asumă obligaţiile ce îi revin faţă de angajaţi.
La acest nivel, din confruntarea cererii cu oferta de muncă,
însoţită de negocierile colective, are loc acceptarea sau neacceptarea
de ore suplimentare şi se stabilesc mărimea şi dinamica salariului,
condiţiile de muncă, durata concediului, unele facilităţi pe care firma
le acordă, dar şi obligaţiile ce revin angajaţilor. Piaţa muncii asigură
distribuirea forţei de muncă în concordanţă cu principiile generale şi
cu condiţiile economico-sociale la nivel de firmă, unitate economică.
În România, piaţa muncii, în anii ’90, s-a aflat într-un proces de
transformare în vederea funcţionării după principiile economiei de
piaţă. În acest deceniu, s-a creat cadrul instituţional prin reorganizarea
214

Universitatea SPIRU HARET


Ministerului Muncii, a Direcţiilor judeţene de Muncă şi Protecţie
Socială, a Oficiilor Forţei de Muncă la nivel de municipiu şi oraş. În
1999, s-a înfiinţat Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă,
cu ramificaţii la nivel de judeţ şi oraş în vederea gestionării ocupării,
formării, calificării şi recalificării forţei de muncă, alocării resurselor
umane în profil teritorial. Toate aceste organisme au un rol important
în urmărirea cererii de muncă şi a ofertei de muncă, în asigurarea, pe
diferite trepte, a protecţiei sociale a şomerilor. Totodată, s-a creat
cadrul legislativ prin elaborarea unor noi legi şi perfecţionarea Codu-
lui muncii. Legea nr.1 din 1991 privind „ocuparea şi protecţia şome-
rilor” s-a îmbunătăţit pe parcurs astfel încât, pe de o parte, să protejeze
economic pe şomer şi, pe de altă parte, să-l stimuleze în căutarea unui
loc de muncă.
Piaţa muncii se caracterizează prin profunde dezechilibre, ca
expresie a reducerii cererii de muncă, în condiţiile dificultăţilor de
ansamblu ale economiei. Excedentul de ofertă de muncă a sporit dimen-
siunile şomajului în România, în prima jumătate a anilor ’90. Starea de
criză prelungită din acea perioadă a adâncit dezechilibrul pe piaţa muncii.
Atenuarea presiunii ofertei de muncă asupra cererii de muncă are loc pe
măsură ce creşterea economică permite crearea de locuri de muncă.

8.4. SALARIUL

Salariul sau preţul muncii constituie o componentă esenţială a


pieţei muncii. Descifrarea conceptului şi a rolului său are o mare
importanţă în stabilirea unui raport echitabil între veniturile posesorului
forţei de muncă şi ale celorlalţi posesori de factori de producţie. De
mărimea şi dinamica salariului depinde asigurarea unor condiţii econo-
mice şi sociale corespunzătoare unui anumit standard de viaţă.
În funcţie de înţelegerea acestui raport se vor delimita relaţiile,
la nivel microeconomic-firmă şi macroeconomic-guvern, faţă de retri-
buire şi alte condiţii privind angajarea forţei de muncă.

• Diferite accepţiuni privind salariul


Salariul este definit în diferite moduri, în funcţie de doctrina
economică pe care o reprezintă un economist-teoretician.
215

Universitatea SPIRU HARET


Salariul, în accepţiunea cea mai largă, reprezintă suma de bani
cu care este remunerat factorul de producţie muncă pentru participarea
sa la obţinerea rezultatelor unei activităţi economice.
Paul Samuelson defineşte salariul ca fiind „preţul pentru care
oamenii îşi închiriază serviciile lor”4.
Aceste definiţii răspund unui criteriu comun, şi anume remune-
rarea forţei de muncă ca participantă la diferite activităţi economice.
Salariul trebuie abordat în dublu sens: cost şi venit.
Salariul - cost reprezintă cheltuielile suportate de agenţii econo-
mici pentru plata muncii, contribuţiile la asigurările sociale şi fondul
de şomaj. În funcţie de ramură, subramură şi firmă, ponderea acestor
cheltuieli în costul total este diferită.
Salariul - venit, care revine factorului de producţie muncă, este
o formă de venit personal de a cărui mărime depinde satisfacerea
nevoilor, aspiraţiilor fiecărui salariat. De aceea, el devine un stimulent
pentru salariaţi de a se (re)califica, perfecţiona şi adapta la cerinţele
unităţii în care lucrează, pieţei muncii, în general.
Salariul - venit deţine o pondere importantă în totalul venitului
naţional. În ţările dezvoltate economic, până la 90% din populaţia
ocupată este salariată. În ţările în curs de dezvoltare, această pondere
este mult mai mică, datorită structurii înguste, uneori monostructură,
puţin evoluată, a economiilor naţionale respective.
În literatura economică, conceptul salariu-venit este abordat în
mod diferit.
Adam Smith consideră că salariul este singurul venit bazat pe
muncă: „Din produsul muncii sau din valoarea pe care munca o
adaugă materialelor se scade partea ce revine sub formă de profit şi
rentă”.5 Deci, produsul muncii muncitorului constituie răsplata
naturală sau salariul muncii. Mărimea salariilor depinde de contractul
făcut între muncitori şi patroni. „Primii vor să obţină cât mai mult, iar
patronii să dea cât mai puţin posibil. Muncitorii sunt dispuşi să se
unească pentru a urca salariul, iar patronii pentru a-l coborî”.6

4
Paul Samuelson, L'économique, t. 2, Ed. Librairie Armand Colin,
Paris, 1968, p. 860.
5
Adam Smith, Avuţia Naţiunilor, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti,
1960, p. 47.
6
Idem, p. 48.
216

Universitatea SPIRU HARET


David Ricardo, spre deosebire de A.Smith, face distincţie între
preţul natural şi preţul de piaţă al muncii. El consideră că salariul
natural este acel preţ necesar pentru întreţinerea muncitorului şi pentru
perpetuarea speciei. Preţul de piaţă al muncii este acel preţ ce se
plăteşte efectiv, pe baza raportului existent între cererea şi oferta de
forţă de muncă.
Ferdinand Lassalle defineşte salariul drept valoare a mijloacelor
de subzistenţă necesare întreţinerii forţei de muncă. Această concepţie
este cunoscută sub denumirea de „Legea de aramă a salariului”.
Salariul, după această lege, nu poate depăşi limita minimului de
mijloace de subzistenţă necesare întreţinerii muncitorului şi familiei
sale. Un spor al salariilor peste această limită ar atrage după sine un
număr mai mare de căsătorii şi, în consecinţă, şi o creştere a natalităţii,
respectiv a populaţiei, ceea ce ar conduce la diminuarea salariilor şi în
consecinţă la reducerea naşterilor.
Karl Marx7 tratează forţa de muncă drept marfă, care are
valoare. Salariul este un preţ care exprimă într-o formă transformată
această valoare a mărfii-forţă de muncă. Salariul, după K.Marx,
ascunde munca pe care muncitorul o efectuează în mod gratuit pentru
capita-list; muncitorul primeşte un salariu mai mic decât valoarea
forţei sale de muncă.
J.M.Keynes8 abordează conceptul de salariu în dependenţă de
gradul de ocupare a forţei de muncă. Astfel, volumul folosirii mâinii
de lucru se află într-un raport univoc cu volumul cererii efective
exprimat în unităţi de salariu. Cererea efectivă este suma consumului
scontat şi a investiţiilor scontate. Ea nu se poate modifica dacă
înclinaţia spre consum, curba eficienţei marginale a capitalului şi rata
dobânzii rămân total neschimbate.
În lucrări contemporane, unii economişti, preluând diferite
elemente din teoriile înaintaşilor lor, definesc salariul - venit drept
remunerarea muncii în raport cu cererea-oferta de muncă, cu
negocierile colective între sindicate şi patronat, cu reglementările
legislative privind funcţionarea pieţei muncii. Aşadar, salariul este o

7
Karl Marx, Capitalul, Editura Politică, Opere, vol. 23,1966, p.541-545.
8
J. M. Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii
şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 269-282.
217

Universitatea SPIRU HARET


categorie economică complexă, care presupune contract de muncă,
negocieri colective, prestaţii de securitate socială, instituţii ale pieţei
muncii etc.

8.5. MĂRIMEA SALARIULUI

Piaţa muncii este o piaţă cu concurenţă imperfectă; în conse-


cinţă, salariul de echilibru se formează teoretic. Mărimea sa, fără a
face abstracţie de cererea şi oferta de muncă, este rezultatul negocie-
rilor în cadrul firmei unde se stabilesc în mod concret condiţiile de
angajare şi nivelul salariului. La aceste negocieri se iau în considerare
reglementările pieţei muncii, ca, de exemplu, salariul minim, stabilit
prin negocieri între guvern şi sindicate pe economia naţională sau pe
ramuri de activitate. Salariul negociat va fi mai mare faţă de salariul
de echilibru (fig. 4).
S
Q = cantitatea de muncă
S = salariul
Se = salariul de echilibru
C = cererea de muncă
O = oferta de muncă
S1 = salariul minim pe economie
Qc = cantitatea de echilibru
Qa = contracţia cererii de muncă
Qb = extinderea cererii de muncă

Fig. 4. Echilibrul pe piaţa muncii; salariul de echilibru

Punctul E reprezintă echilibrul dintre cererea şi oferta de muncă


căruia îi corespunde salariul de echilibru. Salariul minim garantat (S1)
pe economie se poate situa deasupra salariului de echilibru (Se).
Salariul minim este un punct de plecare în negocieri, astfel că salariul
convenit va fi mai mare, iar în condiţiile când factorul muncă va
deveni prea scump, agentul economic va reduce cererea de muncă (A).

218

Universitatea SPIRU HARET


• Factori care influenţează mărimea şi dinamica salariului
Salariul privit ca venit are o tendinţă generală de creştere. Ca
mărime şi capacitate de acoperire a nevoilor de trai ale salariatului şi
familiei lui, salariul se diferenţiază de la o ţară la alta şi de la o
perioadă la alta, pe ramuri, domenii, profesii, meserii, în funcţie de
mai mulţi factori, şi anume:
- raportul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă;
- cheltuielile necesare subzistenţei lucrătorilor, pentru refacerea şi
dezvoltarea forţei de muncă în condiţiile diversificării şi sporirii nevoi-
lor materiale şi spirituale, ale apariţiei unor noi bunuri şi servicii etc.;
- nivelul preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum;
- cheltuielile pentru odihnă şi viaţă spirituală, care cresc pe
măsură ce timpul de muncă se reduce în favoarea timpului liber;
- sporirea cheltuielilor de transport, telecomunicaţii;
- chirii, care au tendinţa de creştere;
- gradul de organizare a sindicatelor;
- raportul dintre productivitatea muncii şi salariul nominal; dacă,
pe unitate de rezultat, salariul în calitate de cost scade când produc-
tivitatea devansează creşterea salariului mediu, în schimb. salariul ca
venit are o tendinţă de creştere, dar fără a devansa sporul productivită-
ţii muncii. Raţiunea constă în criteriul de eficienţă ce ghidează
activitatea economică.

• Efectul de substituţie şi efectul de venit


Mărimea efectivă a salariului este influenţată şi de comporta-
mentul contradictoriu al salariatului, exprimat fie în efectul de substi-
tuţie, fie în efectul de venit.
Efectul de substituţie constă în reducerea timpului liber şi
creşterea, corespunzătoare, a timpului destinat muncii, care-i asigură
lucrătorului venituri mai mari. Are loc, astfel, substituirea unei părţi a
timpului liber prin timp de muncă.
Efectul de venit exprimă situaţia în care salariatul obţine un
venit suficient de mare, care-i asigură un standard de viaţă relativ
ridicat, astfel încât au loc micşorarea timpului destinat muncii şi
sporirea, corespunzătoare, a timpului liber; se renunţă la programul de
muncă prelungit, la ore suplimentare.
219

Universitatea SPIRU HARET


Relaţia efect de substituţie-efect de venit pune în evidenţă cerinţa
ca mărimea salariului să fie astfel determinată, încât să stimuleze pe
salariat în muncă. Această relaţie este prezentată în fig. 5.

1000

Efectul de venit > Efectul de substituţie


S

800 Efectul de venit = Efectul de substituţie

600 Efectul de substituţie > Efectul de venit

Q Ore muncă pe zi
0 1 2 3 4 5

Fig. 5. Relaţia efect de substituţie – efect de venit

Efectul de substituţie are o tendinţă de creştere, când puterea de


cumpărare este scăzută, salariatul completându-şi venitul prin efectua-
rea de ore suplimentare. Un nivel ridicat al salariului, cu o putere de
cumpărare ridicată, va genera tendinţa de renunţare la ore suplimen-
tare, la o parte a timpului de muncă.
Prin capacitatea şi gradul lor de organizare, sindicatele pot, prin
negocieri, să stabilească un nivel mai ridicat al salariului şi să obţină
prestaţii sociale suplimentare din partea agenţilor economici. Dar
prezenţa şomajului poate influenţa negocierile în sensul admiterii unui
salariu mai mic; şomajul este considerat un factor ce presează asupra
nivelului salariului.
În condiţiile actuale, în care salariaţii deţin ponderea dominantă
în totalul populaţiei ocupate, iar forţa sindicatelor creşte, au loc măriri
ale salariilor chiar dacă şomajul este la un nivel ridicat.
În ultimii 20 de ani de funcţionare a pieţei muncii, „rata creşterii
salariului a fost departe de a fi invers proporţională cu cea a
şomajului”.9 Astfel, factorii cu influenţă directă asupra dinamicii
salariului au o forţă de presiune mai mare decât şomajul.

9
Jean-Marie Albertini, Les rouages de l'économie nationale, Ed.
ouvrières, Paris, 1988, p. 110-111.
220

Universitatea SPIRU HARET


• Diferenţiere - apropiere (egalizare)
Mărimea salariului este supusă unor tendinţe contradictorii: de
diferenţiere de la un salariat la altul şi de apropiere (egalizare).
Diferenţierea salariilor rezultă din gradul diferit de calificare,
aptitudini, atribuţii, răspunderi în muncă, condiţii de muncă, de mediu
toxic, muncă de noapte. Un element deosebit de important pe care se
fundamentează diferenţierea îl reprezintă eficienţa utilizării fondului
uman, exprimată în rezultatele muncii. Dacă nu ar fi luate în
considerare diferenţele calitative ale persoanelor salariate, ar dispărea
dorinţa de perfecţionare, de calificare. Diapazonul diferenţierilor se
poate restrânge prin creşterea gradului de calificare. O eventuală
egalizare ar nemulţumi atât pe salariaţi, cât şi pe posesorii de capital.
Apropierea (egalizarea) nivelului salariilor se poate realiza prin
ridicarea calificării, prin perfecţionare; ea presupune apropiere
(egalizare) şi în privinţa eficienţei muncii. În caz contrar, ar exista un
transfer de rezultate de la cei cu eficienţă ridicată spre cei a căror
productivitate este mai scăzută, ceea ce ar fi în contradicţie cu
principiile economiei de piaţă.

8.6. FORMELE SALARIULUI

Salariul nominal reprezintă suma de bani pe care salariatul o


primeşte de la unitatea pentru care lucrează sau prestează muncă.
Salariul nominal în care este inclus impozitul constituie salariul
nominal brut. Salariul nominal este cel negociat, luându-se în calcul
evoluţia preţurilor şi tarifelor. Dacă preţurile au o tendinţă de creştere
de tip inflaţionist, negocierea salariului nominal va lua în calcul acest
fenomen, imprimând o tendinţă de creştere.
Salariul net este acela pe care-l primeşte salariatul ca venit din
care s-au scăzut impozitul şi alte reţineri prevăzute prin lege (de
exemplu, pentru fondul de şomaj).
Salariul nominal este o mărime dinamică, variind în funcţie de
factorii ce au fost evidenţiaţi.
Salariul real exprimă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi
cumpărată cu salariul nominal, la un nivel dat al preţurilor, într-o
anumită perioadă. Salariul real (puterea lui de cumpărare) depinde de
221

Universitatea SPIRU HARET


mărimea salariului nominal şi de nivelul preţurilor la bunurile econo-
mice. Fluctuaţiile preţurilor determină modificări ale salariului real.
Dacă preţurile cresc, iar salariul nominal rămâne constant, salariul real
va scădea. Dacă preţurile scad, la acelaşi salariu nominal, salariul real
va creşte. Salariul real este în relaţie direct proporţională cu mărimea
salariului nominal şi invers proporţional cu dinamica preţurilor.
În România, creşterea constantă a preţurilor şi, în unele perioa-
de, o inflaţie galopantă au erodat puterea de cumpărare a salariului
nominal. S-a creat un ecart puternic între evoluţia preţurilor şi cea a
salariului real, fapt ce a influenţat negativ, în aceste perioade, standar-
dul de viaţă al unor categorii largi ale populaţiei.
Mărimea salariului real se calculează ca raport între salariul
nominal şi nivelul preţurilor (în procente):
SN
SR =
P
În dinamică, modificarea salariului real este evidenţiată de
indicele salariului real:
SR1
ISR = x100
SRo
ISN
ISR = x100
IP
ISR = indicele salariului real
SR1 = salariul real din perioada curentă
SR0 = salariul real din perioada anterioară
ISN = indicele salariului nominal
IP = indicele preţurilor

– Salariul direct este remuneraţia efectivă primită de salariat,


care corespunde cu salariul net şi sumele corespunzătoare pentru
concediul legal şi, eventual, al 13-lea salariu.
– Salariul indirect este acea parte a salariului plătită familiei în
funcţie de alte criterii decât consumul efectiv de muncă.
– Salariul minim garantat este acel salariu fixat prin lege, în
urma negocierilor sindicate-guvern. El serveşte ca bază de calcul, de
la care se va pleca în stabilirea salariilor la un nivel în măsură să
222

Universitatea SPIRU HARET


asigure condiţii decente de trai, în condiţii de stabilitate şi creştere
economică. În cazul unei conjuncturi economice nefavorabile, acest
salariu minim este corectat.
În România, salariul minim este rezultatul negocierilor dintre
sindicate, patronat, guvern. El este stabilit la nivel de economie şi este
corectat, în anumite proporţii, cu rata inflaţiei. Salariul minim pe
economie rămâne mult în urma creşterii preţurilor şi, din această
cauză, el asigură în limite modeste un trai decent de existenţă.
Salariul minim generează anumite constrângeri pentru patroni,
în măsura în care este puţin flexibil, ceea ce stimulează substituirea
forţei de muncă cu un alt factor de producţie.
– Salariul colectiv este atribuit tuturor salariaţilor unei firme
când rezultatele economico-financiare ale acesteia sunt deosebit de
bune. El poate lua diferite forme concrete: prime, al 13-lea salariu,
facilităţi făcute salariaţilor la anumite servicii (creşe pentru copii, case
de odihnă, cantine etc.).
– Salariul social reprezintă acele venituri care completează
salariul nominal şi care provin de la bugetul de stat sub forma alocaţiei
pentru copii, diferite ajutoare sociale. Aceste venituri nu sunt corelate
cu rezultatele muncii salariaţilor, ele sunt adiţionale, având scopul
asigurării unui nivel de trai de subzistenţă pentru anumite categorii de
salariaţi sau grupuri din cadrul acestora care se confruntă cu riscuri
mai mari, cum sunt accidentele de muncă, bolile profesionale, şomajul
etc. Acordarea salariului social este un răspuns al societăţii la riscurile
la care sunt supuşi salariaţii.

8.7. FORME DE SALARIZARE

Forma de salarizare constă în principiile şi modalităţile


concrete prin care se determină mărimea salariului pentru fiecare
salariat. Forma de salarizare face legătura între partea ce revine
salariatului şi activitatea depusă de el, între salarii şi rezultatele
muncii. Fiecare formă de salarizare evidenţiază într-un mod specific
cantitatea, calitatea şi importanţa muncii depuse.
Formele de salarizare sunt stipulate în contractul de muncă. Cele
mai practicate forme de salarizare sunt: în regie, în acord şi mixtă.
Fiecare formă poate fi aplicată într-o mare varietate.
223

Universitatea SPIRU HARET


– Salarizarea în regie reprezintă remunerarea salariatului după
timpul lucrat: oră, zi, săptămână, lună. Această formă se practică
atunci când munca este complexă şi dificil de normat. Fiecărui salariat
i se stabileşte ce are de realizat, răspunderile ce-i revin în funcţie de
calificarea pe care o posedă, de domeniu, de locul pe care îl ocupă în
eşaloanele de conducere şi organizare a activităţii. Dacă salariatul nu
depune munca minimă în unitatea de timp prevăzută în contract, el va
fi disponibilizat de către unitatea respectivă. Cel care depune muncă
mai multă şi de bună calitate în unitatea de timp prevăzută poate fi
recompensat prin premii, gratificaţii, anumite facilităţi atribuite de
unitatea în care lucrează.
Mărimea totală a salariului este produsul dintre timpul lucrat şi
salariul pe unitatea de timp.
– Salarizarea în acord este acea formă de remunerare a indivi-
dului sau grupului în funcţie de cantitatea de produse realizate, de
numărul operaţiilor executate. Aceasta se practică în acele domenii de
activitate unde se poate norma şi comensura munca cheltuită prin
cantitatea de produse sau numărul de operaţii.
Salarizarea în acord pune mai pregnant în evidenţă legătura dintre
mărimea salariului şi munca depusă de salariat; în acest caz, cheltuielile
de supraveghere se pot reduce, iar intensitatea muncii creşte.
Dacă nu şi-a îndeplinit norma de produse sau operaţii, dacă nu a
asigurat calitatea corespunzătoare, lucrătorul este penalizat.
Salarizarea în acord prezintă şi unele dezavantaje: tendinţa de a
obţine cât mai multe produse sau de a executa operaţii în număr mare
în aceeaşi unitate de timp poate afecta calitatea produselor; intensifica-
rea muncii dincolo de anumite limite necesită un consum mare de
energie, cu efect negativ asupra sănătăţii ca urmare a unei oboseli
fizice şi intelectuale.
Salarizarea în acord s-a diversificat, concretizându-se în: acord
direct; acord progresiv; acord global.
Acordul direct constă în stabilirea unui tarif constant pe bucată,
operaţiune executată. Mărimea salariului va fi direct proporţională cu
numărul produselor sau operaţiilor executate de salariat. Se aplică în
domeniile unde se poate face măsurarea muncii individuale.
224

Universitatea SPIRU HARET


Acordul progresiv presupune ca, de la un anumit nivel de
realizare a normei, tariful pe unitate de produs sau operaţie să se
majoreze în anumite proporţii în mod progresiv.
Acordul global se practică la nivel de formaţie de lucru ce îşi
asumă obligaţia de a executa într-un termen stabilit un produs sau o
producţie exprimată în unităţi fizice pentru care primeşte o sumă
globală, determinată în raport cu manopera necesară realizării obliga-
ţiilor prevăzute în contract.
– Salarizarea în remiză sau cote procentuale se aplică, de
regulă, în comerţ, în activitatea de prestări servicii. Venitul fiecărui
angajat se determină proporţional cu nivelul de îndeplinire a sarcinilor
stabilite prin contract.
Practicarea diferitelor forme de salarizare nu exclude contestarea
lor din partea salariaţilor sau a întreprinzătorului, faptul că aceştia nu
sunt recompensaţi în funcţie de utilizarea eficientă a muncii sau a
capitalului. Atenuarea acestui conflict se poate face prin măsuri de
corectare, participare, socializare.
Corectarea vizează adaptarea salariului la dinamica preţurilor
prin indexare, prin acordarea unor sporuri pentru muncile efectuate în
condiţii mai grele sau în cazul unor responsabilităţi în domeniul
managementului etc.
Participarea constă în accesul salariaţilor la împărţirea benefi-
ciului obţinut de unitatea economică unde îşi desfăşoară activitatea.
Permite o repartizare mai echitabilă a rezultatelor obţinute prin aportul
salariaţilor şi o atenuare a confruntărilor dintre interesele personale ale
salariaţilor şi cele ale întreprinderii.
Participarea se poate realiza prin cote - părţi din beneficiu,
facilităţi acordate salariaţilor de a cumpăra acţiuni la unitatea unde
lucrează şi alte forme stabilite de conducerea întreprinderii.
Socializarea este un adaos la salariu în cazul unor salariaţi care
sunt într-o situaţie mai dificilă, remunerarea pe baza muncii depuse
fiind insuficientă în condiţia dată.
Alegerea formei de salarizare are în vedere utilizarea eficientă a
forţei de muncă, stimularea ei în ridicarea calificării şi evaluarea cât
mai justă a raportului între rezultatele economico-financiare ale
unităţilor şi remunerarea propriilor salariaţi.

225

Universitatea SPIRU HARET


Concepte de bază
• Piaţa muncii
• Cererea de muncă
• Oferta de muncă
• Cost marginal al muncii
• Venit marginal al muncii
• Salariul
• Salariul nominal
• Salariul real

Probleme de reflecţie, întrebări


• Care este raportul dintre nevoia de muncă şi cererea de muncă?
• Relaţia dintre disponibilitate de muncă şi oferta de muncă
• Concepţii cu privire la ocuparea deplină
• Care este relaţia dintre salariul nominal, salariul real şi preţuri?
• Factori care influenţează mărimea şi dinamica salariului
• Forme de salarizare

Bibliografie
• Paul Samuelson, Economics, Librairie Armand Colin, Paris, 1969.
• Lionel Stolern, L'équilibre et la croissance économique, Dunod,
Paris, 1969.
• J.M.Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi
a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
• Adam Smith, Avuţia Naţiunilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1960.
• Jean-Marie Albertini, Les rouages de l'économie nationale, Ed.
ouvrières, Paris, 1988.
• Richard G. Lipsey, K. Alec Chrystal, Economia pozitivă, Editura
Economică, Bucureşti, 1999.
• Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999.

226

Universitatea SPIRU HARET


Capitolul 9
PROFITUL ŞI RENTA

Obiectivele temei:
Studiul acestui capitol permite cunoaşterea de către studenţi a:
– profitului şi rentei, ca forme de venit;
– diferitelor concepţii cu privire la profit şi rentă;
– procesului de formare a profitului şi rentei;
– formelor profitului şi rentei.

9.1. DEFINIRE. MĂRIMEA ŞI DINAMICA


PROFITULUI

Între veniturile fundamentale se înscriu profitul şi renta.


Noţiunea de profit este percepută în chip diferit de diversele
categorii de subiecţi – agenţi economici, oameni de ştiinţă, întreprin-
zători, salariaţi, sindicate, firme, puterea publică ş.a. Aceasta explică şi
multitudinea de sensuri cu care este folosită categoria profit.
Într-o accepţiune generală, prin profit se înţelege partea răma-
să din venitul total ce revine întreprinzătorului după ce s-au
scăzut toate cheltuielile aferente venitului respectiv.
Deşi larg acceptată, această definiţie nu oferă răspunsurile
aşteptate la probleme fundamentale. Ce este, de fapt, profitul? De
unde provine? Care este sursa lui? Ce motivaţie economică şi juridică
are însuşirea lui de către întreprinzător? - aceste întrebări au consti-
tuit şi constituie încă probleme de maximă atracţie pentru marile şcoli
de gândire, ca şi pentru practica economică.
Interesul faţă de această problemă are o motivaţie multiplă.
Profitul este o categorie fundamentală care se interferează cu majorita-
tea categoriilor economice (cost, salariu, dobândă, rentă, preţ etc.). El
227

Universitatea SPIRU HARET


este criteriul esenţial de estimare şi evaluare a randamentului capitalu-
lui, constituie motivaţia principală şi imboldul prioritar al oricărei
activităţi economice. Totodată, profitul este unul din veniturile impor-
tante supuse impozitării, constituind o resursă de primă însemnătate a
bugetului de stat. Nu mai puţin important este rolul profitului ca
resursă esenţială a dezvoltării economice.

• Evoluţia gândirii economice referitoare la profit


a) Reprezentanţii şcolii clasice, A. Smith, D. Ricardo, conce-
peau profitul ca o parte a valorii mărfurilor care este reţinută de
patron. Ei considerau că profitul este o mărime reziduală, rămasă după
ce s-a scăzut salariul muncitorilor şi care este destinată remunerării
capitalului. În concepţia clasică, profitul şi salariul nu sunt numai
mărimi complementare, ci şi concurente; creşterea uneia nu poate avea
loc decât în detrimentul celeilalte1. Dacă salariul remunerează munca,
funcţia profitului este de a remunera capitalul.
D. Ricardo distingea profitul obişnuit, comun, obţinut în condiţii
de liberă concurenţă, de profitul neobişnuit, rezultat din vânzarea
mărfurilor la un preţ care depăşeşte cu mult costul de producţie,
datorită condiţiilor deosebite în care unii întreprinzători produc şi vând
produsele lor.2
b) Şcoala marginalistă, prin exponentul său de bază Leon
Walras, exclude profitul din resursele dezvoltării. El susţine că, într-un
regim de liberă concurenţă, venitul întreprinzătorilor este egal cu
cheltuielile de producţie, iar profitul este nul. Demonstraţia lui Walras
în sprijinul acestei teze porneşte de la premisa că întreprinzătorul,
îndeplinind funcţia de manager care îşi asumă răspunderea şi riscul
organizării unei activităţi economice, este recompensat cu suma
reprezentată de profit, ce se include în costul de producţie alături de
dobânda la propriul capital şi chiria (renta) pentru localul sau terenul
care îi aparţine.3

1
D. Ricardo, Opere alese, vol. II, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1962, p. 141.
2
Ibidem, 143.
3
Pentru aprofundarea acestei probleme vezi şi: Paul Heyne, Modul
economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991,
p. 201-210.
228

Universitatea SPIRU HARET


Teza profitului ca remuneraţie pentru serviciile întreprinzăto-
rului-proprietar şi recompensă pentru riscul şi incertitudinea pe care
acesta şi le asumă este susţinută şi de alţi economişti de prestigiu din
şcoala marginalistă: A. Marshall, M. Allais, J.B. Clark ş.a. Economiştii
A. Marshall şi J.B. Clark considerau că în profitul întreprinzătorului se
disting mai multe elemente: o remuneraţie pentru formarea calităţilor
sale de conducător, o răsplată pentru priceperea sa de a organiza
activitatea într-un domeniu şi o primă de asigurare pentru riscurile
asumate. Pe lângă acestea, profitul poate să includă şi o rentă, ce
rezultă din împrejurări favorabile deosebite care permit agenţilor
economici fie să producă la costuri mai reduse decât ceilalţi întreprin-
zători, fie să vândă la preţuri mai ridicate decât aceştia.
c) Gândirea economică contemporană se remarcă prin tendin-
ţa de a folosi termenul de „profit” pentru a desemna numai surplusul
de venit a cărui obţinere nu este legată de vreun factor de producţie.
Profitul-remunerator, ce revine întreprinzătorului pentru serviciile sale
de manager, este considerat salariu şi primă pentru risc, motiv care nu
mai justifică denumirea de „profit”. „Termenul de profit – afirmă
profesorul H. Guitton – este folosit pentru a desemna surplusul peste
toate cheltuielile de producţie (inclusiv plata serviciilor
întreprinzătorului)”4.
În teoriile contemporane, legitimitatea profitului este motivată
mai amplu, invocându-se, îndeosebi, rolul managerului în întreprin-
derea modernă. Într-o lume extrem de dinamică, reuşitele firmei sunt
condiţionate de calitatea conducerii, de capacitatea inovaţională, de
mobilitatea organizatorică şi decizională a întreprinzătorului. Econo-
mistul american J.A. Schumpeter sintetizează astfel aceste cerinţe:
„Nu există profit decât într-o economie dinamică. Or, aceasta nu
există fără conducător inovator”5.
O analiză cuprinzătoare a profitului, însoţită de o sinteză a
numeroaselor puncte de vedere existente în literatură, realizează
profesorul american P. Samuelson. În renumita sa lucrare Economics,
el prezintă cinci definiţii ale profitului, ca ilustrare a conţinutului

4
H.Guitton, Économie politique, Tome II, Dalloz, Paris, 1971, p. 323.
5
J.A.Schumpeter, Capitalisme, Socialisme, Démocratie, Payot, Paris,
1951.
229

Universitatea SPIRU HARET


extrem de complex al conceptului. Alţi economişti, ca J. Marshall,
formulează motivaţii de natură sociologică în sprijinul profitului, po-
trivit cărora acesta şi-ar datora existenţa forţei şi energiei întreprinză-
torului în confruntarea cu concurenţa, prin care el îşi poate asigura
poziţii profitabile.
Mai recent, o serie de economişti americani, Frank Knight, Paul
Heyne, abordează şi analizează profitul de pe poziţiile incertitudinii şi
riscului. „Incertitudinea – susţine P. Heyne – este sursa profitului”6.
Teza se bazează pe următorul raţionament: „Dacă agenţii economici ar
fi bine informaţi asupra domeniului în care îşi investesc capitalul, iar
concurenţa liberă ar echilibra veniturile cu costurile de producţie,
profitul ar fi nul, firmele putând totuşi să acţioneze în continuare. Dar,
în realitate, într-o lume incertă, agenţii nu sunt bine informaţi, iar cei
care pătrund mai devreme într-un domeniu, când concurenţa este
restrânsă, pot să obţină profit din diferenţa dintre venituri şi costuri,
diferenţă care, într-o concurenţă neîngrădită, ar dispare. Aceasta se
întâmplă din cauza incertitudinii, în absenţa căreia ... toate şansele de
profit ar fi în întregime exploatate, în consecinţă, peste tot, profitul ar
fi zero”. Şi Heyne continuă, afirmând că „profitul este rezultatul
prevederii viitorului cu mai multă acurateţe decât au făcut-o ceilalţi
agenţi”7. Se deduce, cu uşurinţă, importanţa pe care o au în afaceri
abilitatea şi capacitatea de intuiţie, flerul întreprinzătorului, precum şi
transparenţa sau opacitatea domeniului pentru agenţii economici.
d) Doctrinele cooperatiste şi sociale8. Acestea neagă utilitatea şi
necesitatea profitului pentru dezvoltarea economico-socială şi
acreditează ideea că el provine fie din exploatarea consumatorilor
(doctrinele cooperatiste), fie din cea a muncitorilor (doctrinele socia-
liste). Consumatorii individuali neorganizaţi sunt constrânşi să
plătească, pentru mărfurile cumpărate, preţuri mai ridicate. Dacă n-ar
exista profitul însuşit de patron, consumatorii ar cumpăra produsele mai
ieftin. Soluţia constă - potrivit doctrinelor cooperatiste – în organizarea

6
Paul Heyne, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 207.
7
Ibidem.
8
Vezi Şcoala de la Nîmes, Franţa (reprezentanţi: Ch.Gide, F.Poisson,
E.Lavergne, E.Lasserre ş.a.).
230

Universitatea SPIRU HARET


consumatorilor în cooperative de consum, care funcţionează pe
principiul compensării cheltuielilor efectuate şi al nonprofitului.
În doctrinele socialiste, profitul provine din munca neplătită a
muncitorilor salariaţi. Teza şi-a găsit o amplă dezvoltare în teoria
marxistă a exploatării, potrivit căreia existenţa profitului este
condiţionată de cea a patronului-proprietar exploatator.

• Formele profitului
În structura profitului se disting mai multe elemente componente.
După modul de determinare şi realizare, se disting:
a) Profitul brut, care este reprezentat de partea ce rămâne din
venitul total după ce s-au scăzut cheltuielile de producţie:
Pb = V - C
În care:
Pb = profitul brut
V = venitul total sau încasat
C = cheltuieli de producţie (costul)
Profitul brut apare ca venit rezidual.
b) Profitul net reprezintă partea din profitul brut care rămâne
după ce au fost deduse: dobânda la capitalul propriu al întreprinzăto-
rului, salariul ca recompensă pentru activitatea sa, arenda şi chiria
pentru terenul şi clădirea care îi aparţin, impozitele şi taxele ce se
suportă direct din profit.
c) Profitul normal, legitim sau justificat reprezintă remunerarea
serviciilor întreprinzătorului, recompensa pentru priceperea sa şi răs-
punderea pe care şi-o asumă, prima pentru risc şi incertitudine.
Profitul normal este câştigul minim acceptat de întreprinzător ca să
organizeze activitatea. Dacă nu există şansa să obţină profitul normal,
niciun agent economic nu consimte să-şi organizeze şi să-şi dezvolte
activitatea. De asemenea, dacă profitul normal este prelevat într-o
proporţie prea mare, ca impozit sau alte taxe, interesul întreprinză-
torilor pentru afaceri scade.
d) Profitul pur sau supraprofitul este profitul generat de
împrejurări deosebite, care nu au legătură cu activitatea întreprinzăto-
rului, fiind denumit, de unii autori, şi excedentar. Este obţinut numai

231

Universitatea SPIRU HARET


de acei întreprinzători care au o poziţie de monopol în producerea
şi/sau vânzarea produselor, fiind generat de elemente care nu intră în
mecanismul general al concurenţei. El se realizează, de regulă, pe baza
unor preţuri de vânzare mai ridicate, care permit prelevarea unei părţi
din venitul consumatorilor. „Prin intermediul preţurilor – afirmă
economistul american Galbraith - monopolul sau oligopolul neoclasic
exploatează puterea care derivă din împrejurarea de a fi unicul sau
unul din puţinii vânzători pe piaţă. Datorită acestei supremaţii,
preţurile sunt mai ridicate, profiturile mai mari ... consumatorii plătesc
mai mult ... iar distribuirea venitului este deviată în favoarea mono-
polului”9.
e) Profitul marginal reprezintă profitul asigurat de producţia
marginală. Este egal cu diferenţa dintre venitul marginal şi costul
marginal. Profitul marginal maxim se obţine atunci când costul
marginal se află la nivelul cel mai scăzut. Când însă profitul marginal
este egal cu zero, profitul total e maxim.

• Mărimea şi dinamica profitului. Masa şi rata profitului


Pe cât de importantă este cunoaşterea mărimii profitului, pe atât
de dificilă este determinarea ei. De regulă, mărimea profitului unei
firme, ramuri etc. nu poate fi cunoscută decât pe căi ocolite.
Dificultăţile sunt de ordin obiectiv (multitudinea elementelor compo-
nente) şi de ordin subiectiv (discreţia care se păstrează în jurul
profitului, cu scopul asigurării unor avantaje).
Mărimea profitului (Pr) poate fi stabilită în sumă absolută ca
diferenţă între venitul total (V) şi costul de producţie (C):
Pr = V - C
Aceasta este masa profitului, la cunoaşterea căreia se poate
ajunge cu ajutorul statisticilor fiscale, comerciale sau prin publicarea
rezultatelor financiare la care sunt obligate, prin lege, societăţile
comerciale. Masa profitului depinde de nivelul costului de producţie,
mărimea venitului şi volumul de activitate.

9
J.K.Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică,
Bucureşti, 1982, p. 147.
232

Universitatea SPIRU HARET


Profitul poate fi exprimat şi în mărime relativă (în procente) ca
rată, care se determină prin raportarea masei profitului obţinut, într-o
anumită perioadă de timp, la capitalul folosit pentru realizarea lui:
P
P' = ⋅100
K
în care:
P’ = rata profitului
P = masa profitului
K = capitalul folosit

Rata profitului exprimă gradul de valorificare a capitalului


utilizat de întreprinzător şi oferă măsura rentabilităţii unei firme,
activităţi sau unui produs.
Dinamica masei şi ratei profitului ilustrează poziţia pe care o
are o firmă în producţia şi desfacerea unui produs. Posibilităţile ei de a
mări profitul sunt puternic influenţate de factorul timp.
Pe termen scurt, şansa firmei de a realiza un profit mai mare
depinde de pătrunderea mai devreme în ramură, când concurenţa este
încă slabă, iar cererea devansează oferta. Stimulaţi de cererea în
creştere, întreprinzătorii folosesc prilejul de a-şi mări profitul sporind
producţia şi oferta până când cheltuielile suplimentare, efectuate cu
oferta adiţională, pot fi acoperite prin preţul de vânzare (fig. 1).

Fig. 1. Maximizarea profitului pe termen scurt


233

Universitatea SPIRU HARET


Întreprinzătorul raţional încetează să mai producă dacă preţul
produsului său coincide cu costul marginal (punctul B). La acest nivel
al producţiei, el nu obţine nici profit, dar nici nu pierde din produsul
adiţional realizat. De aceea, nu are interes să continue creşterea
producţiei. În schimb, realizează profit din producţia anterioară
(punctul E pe abcisă), ca diferenţă între preţul de vânzare al produ-
sului şi costul mediu. Din punct de vedere al posibilităţilor de mărire a
profitului pe termen scurt, pentru firmele care produc şi vând în regim
de concurenţă liberă, situaţia optimă este aceea care le permite să
egalizeze costul marginal (Cma) cu preţul de vânzare (P):
Cma = P
Această egalitate marchează echilibrul firmei (întreprinzătorului).
Pe termen lung, posibilităţile firmei de a asigura echilibrul şi a
maximiza profitul sunt condiţionate de concurenţa existentă pe
segmentul de piaţă respectiv. Dacă perspectiva profitului atrage noi
firme în ramură şi oferta creşte (în raport cu cererea), determinând o
coborâre a preţului de vânzare, firmele vor putea produce rentabil
numai în măsura în care preţul de vânzare, deşi mai redus, poate
acoperi totuşi costul de producţie.
Când preţul pieţei este egal cu P1, firma obţine profitul, adică
diferenţa dintre P1 şi C, Q1. Reducerea preţului la P2, ca urmare a
sporirii ofertei, egalizează costurile medii totale (CTM) cu costul
marginal (Cma) şi preţul (P), iar profitul (Pr) devine 0 pentru întreaga
producţie fabricată, nu numai cea marginală. Pe perioade lungi,
condiţia de echilibru şi maximizare a profitului firmei este realizarea
egalităţii: Cma = P > CTM.
Dacă pe termen scurt posibilităţile de maximizare a profitului se
află sub semnul cheltuielilor suplimentare cu care se obţine un spor de
producţie şi al încadrării lor în preţul pieţei (o producţie superioară lui
QE se obţine cu costuri mai mari decât P1), pe termen lung, maxi-
mizarea profitului depinde de capacitatea firmei de a realiza producţia
cu costuri inferioare preţului pieţei, în condiţiile reducerii acestuia sub
presiunea ofertei.

9.2. RENTA

Datorită îndelungatei sale existenţe, renta se înscrie printre


noţiunile cu cea mai amplă utilizare şi cu cele mai diferite semni-
234

Universitatea SPIRU HARET


ficaţii. Multă vreme, renta a fost abordată în legătură cu utilizarea
resurselor naturale, îndeosebi a pământului. În epoca modernă, însă,
gândirea economică a extins sfera de aplicare a acestei categorii.

• Natura rentei
În sens uzual, renta este un venit stabil realizat de posesorul
unui bun imobiliar (pământ, clădiri, construcţii, resurse de apă) sau
mobiliar (hârtii de valoare, capital bănesc). În sens restrâns, se
foloseşte termenul de rentă economică, ce reprezintă plata pentru
folosirea unei resurse economice nesubstituibile, a cărei ofertă
totală este insuficientă în raport cu cererea, constituind un venit pentru
posesorul acesteia.
În gândirea economică s-au conturat, de-a lungul timpului,
numeroase concepţii, doctrine, şcoli cu privire la natura, formele şi
temeiurile rentei.
Exponenţii şcolii clasice limitau spaţiul de manifestare a rentei
la agricultură. Ei considerau că formarea rentei s-ar datora dărniciei
naturii. Economistul englez William Petty arăta că renta este surplusul
obţinut de pe un teren după ce s-au scăzut cheltuielile cu exploatarea
lui şi întreţinerea lucrătorului agricol. Mărimea rentei, în gândirea sa,
depinde de cererea şi preţul produselor agricole. O sporire a cererii ar
ridica preţul cerealelor, mărind renta, iar scăderea ei ar avea un efect
contrar.
Adam Smith a tratat renta ca pe un surplus provenit din diferenţa
de fertilitate şi amplasament al terenului şi determinat de preţul de
vânzare al produsului agricol. Dacă salariile şi profitul înalte sau
scăzute sunt cauza preţului ridicat – afirma A. Smith –, renta înaltă sau
scăzută este efectul acestui fapt.10
În perioada următoare, problemele rentei au constituit obiect de
cercetare şi studiu pentru mulţi economişti, între care David Ricardo a
avut o contribuţie hotărâtoare la crearea teoriei clasice asupra rentei.
Acesta definea renta ca „acea parte din produsul pământului care se
plăteşte proprietarului funciar pentru folosirea forţelor originare şi

10
Adam Smith, Avuţia naţiunilor, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1962, p. 103.
235

Universitatea SPIRU HARET


indestructibile ale solului”11. În opoziţie cu fiziocraţii, Ricardo
considera că renta nu este un „dar al naturii”, ci, dimpotrivă, un efect
al „zgârceniei” ei, deoarece insuficienţa terenurilor fertile determină
luarea în cultură şi a suprafeţelor cu calităţi inferioare. Or, rentă aduc
numai terenurile din prima categorie. În concepţia sa, realizarea rentei
depinde de preţul produselor agricole. „Cerealele nu sunt scumpe
pentru că se plăteşte rentă, ci se plăteşte rentă pentru că cerealele sunt
scumpe ... preţul cerealelor nu ar scădea câtuşi de puţin dacă
proprietarii funciari ar renunţa la toată renta lor”12.
Un punct de vedere deosebit faţă de Ricardo (care atribuia renta
doar diferenţelor calitative dintre terenuri) a susţinut J. Stuart Mill, care
afirma că renta se poate obţine de pe toate terenurile luate în cultură,
dacă oferta produselor lor este limitată în raport cu cererea, sugerând
posibilitatea extinderii rentei şi la alte categorii de produse (bunuri
imobiliare, mine, păduri ş.a.)
K. Marx a preluat teze ale concepţiei clasice şi a explicat
formarea rentei pe baza valorii-muncă şi plusvalorii, considerând-o ca
fiind surplusul de plusvaloare, peste profitul mijlociu, creat de
muncitorii agricoli şi însuşit de proprietarii funciari, în baza dreptului
de proprietate asupra pământului.
Şcoala marginalistă, apărută la sfârşitul secolului al XIX-lea, a
acordat o atenţie specială problemelor rentei. Caracteristica esenţială a
acestei şcoli de gândire o constituie extinderea teoriei rentei asupra
tuturor domeniilor de activitate şi tratarea rentei funciare ca un caz
special al rentei în general. Reprezentantul acestei şcoli, economistul
englez A. Marshall, a examinat pe larg fenomenul generalizării rentei;
el aprecia că renta funciară nu este decât o speţă particulară a unui gen
mai întins.13 În concepţia sa, renta reprezintă plata pentru orice resursă
a cărei ofertă nu poate fi mărită imediat la nivelul cererii. Lui îi
aparţine, de fapt, şi conceptul de rentă economică, la care au aderat
mulţi economişti. Printre aceştia se află şi profesorul american
P. Samuelson, care afirmă că pământul nu este singurul factor de

11
David Ricardo, Opere alese, vol. I, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1959, p. 85.
12
Ibidem, p. 95.
13
A.Marshall, Principes d’économie politique, Paris, 1969, Préface, p. VIII.
236

Universitatea SPIRU HARET


producţie ale cărui venituri pot fi tratate din punct de vedere economic
ca rentă. În această situaţie se pot găsi şi o mare parte din salariile
plătite, maşini sau orice factor de producţie a cărui ofertă rămâne
neschimbată o perioadă de timp.14
În ţara noastră, preocupările teoretice în legătură cu renta datează
din secolul XIX (Ion Ionescu de la Brad, P.S. Aurelian), dar ele s-au
intensificat, cu deosebire, în perioada interbelică. Profesorul V. Madgearu
realizează cea mai profundă analiză a teoriei ricardiene asupra rentei şi
explică modalităţile de formare a ei în agricultura românească.
În economia contemporană, majoritatea şcolilor şi curentelor
de gândire susţin valabilitatea universală a rentei, caracterul ei de
fenomen comun tuturor formelor de activitate economică şi nu numai
agriculturii. Afirmaţia economistului american J.B. Clark este ilustrativă
în acest sens. „Este una din realităţile economice cele mai evidente –
afirmă el – că venitul muncii, pe de o parte, şi al capitalului, pe de altă
parte, sunt absolut de aceeaşi natură ca şi renta solului”.15
În concordanţă cu această concepţie, se foloseşte termenul de
rentă economică pentru a desemna plata impusă de utilizarea unei
resurse economice nesubstituibile a cărei ofertă totală este insuficientă
în raport cu cererea şi care se constituie într-un venit pentru posesorul
resursei; oricare ar fi ea – teren, forţă de muncă, capital tehnic etc.

• Mecanismul formării rentei


Renta economică rezultă din preţul ridicat la acele bunuri pentru
care există o cerere globală nesaturată, iar oferta lor nu poate fi elas-
ticizată prin urcarea preţului. Ea se obţine în toate situaţiile când se
menţine rigiditatea ofertei totale, când resursele sunt insuficiente în
raport cu nevoile sau sunt dificultăţi în procurarea lor, când există un
monopol natural sau restricţii administrative, reglementări comerciale
ori vamale care accentuează caracterul rigid al ofertei totale. La baza
rentei se află surplusul de producţie şi de venit ce rezultă fie din
utilizarea unor factori de producţie cu calităţi deosebite, fie din

14
P. Samuelson, L’Économique, tome II, Armand Colin, Paris, 1967, p. 847.
15
J.B.Clark, The Distribution of Wealth (citat după Mokhtar Amami,
Microéconomie), Ed. Gaetan Morin, Quebec, Canada, 1980, p. 297.
237

Universitatea SPIRU HARET


aplicarea principiilor moderne de management sau chiar din specula-
rea unor situaţii specifice care pot să determine o diferenţă favorabilă
între preţul de vânzare efectiv şi cel care ar fi obţinut în condiţii
normale. Renta economică presupune existenţa unei situaţii de
monopol stabil sau temporar care să confere deţinătorului şi/sau
utilizatorului unei resurse economice o poziţie privilegiată în raport cu
ceilalţi agenţi şi care le permite urcarea preţului de vânzare peste
nivelul considerat normal.
Mecanismul formării rentei economice, ca surplus sau excedent
peste venitul normal, se fundamentează pe legea randamentelor
neproporţionale.
Conţinutul legii randamentelor neproporţionale constă în aceea
că, atunci când se combină unul sau mai mulţi factori constanţi cu un
alt factor, variabil, cantităţile adiţionale din acest ultim factor
determină, într-o primă etapă, mărirea producţiei, apoi, producţia
suplimentară aferentă cantităţii adiţionale din factorul variabil îşi
încetineşte creşterea, pentru ca, în faza următoare, sporul producţiei să
fie tot mai slab, iar, în final, chiar să scadă.
După cum rezultă din datele tabelului 1 (care se referă la
agricultură), producţia totală, într-o primă etapă (până la 400 ore-muncă),
creşte cu doze tot mai mari, apoi îşi încetineşte creşterea (între 500 şi 800
ore-muncă), atinge nivel maxim la 900-1000 ore-muncă şi apoi scade.

Dinamica producţiei de cereale folosind diferite


doze din factorul muncă
Tabelul 1

238

Universitatea SPIRU HARET


Randamentele rezultate din adiţionările succesive ale factorului
variabil, asociat cu factorul fix, constituie premisa obţinerii rentei.
Presupunând că, în exemplul de mai sus, cantitatea de produse
necesară pentru a acoperi cheltuielile cu doza adiţională din factorul
variabil este de 25 q (cantitatea asigurată de cea de a cincea doză),
producţia ce se obţine peste acest nivel, cu dozele anterioare, repre-
zintă renta. Dozele ulterioare au un randament redus, care nu acoperă
cheltuielile cu folosirea factorului variabil respectiv.
Transformarea producţiei suplimentare (care este conţinutul
material al rentei) în venit rentier depinde de situaţia cererii şi a ofertei
la bunul respectiv.
Obţinerea efectivă a rentei de către posesorul unui factor de
producţie cu calităţi deosebite este condiţionată de caracterul ofertei
totale. Dacă oferta este rigidă în raport cu cererea, va avea loc o urcare
a preţului de vânzare al produsului peste preţul de echilibru. Aceasta
va aduce deţinătorului bunului respectiv un venit excedentar.
Mărimea rentei este egală cu diferenţa dintre venitul obţinut în
urma utilizării unui factor de producţie cu performanţe superioare şi
ofertă inelastică şi cel realizat în situaţiile când se folosesc factori cu
randamente medii, normale şi mai uşor de procurat. Relaţia dintre
cererea şi oferta de factori, formarea rentei şi mărimea acesteia sunt
ilustrate în fig. 2.

Fig. 2. Renta economică şi mărimea ei

După cum se observă, la un volum al ofertei de factori, perfect


inelastică (OF), preţul de procurare (P1) depăşeşte preţul de echilibru (PE),
239

Universitatea SPIRU HARET


care corespunde unei oferte concordante cu cererea. Suprafaţa
PEP1ME reprezintă mărimea rentei pe care o încasează deţinătorul
factorului respectiv.

• Forme de rentă
Renta economică se prezintă în numeroase forme, funcţie de
natura şi caracteristicile factorilor ce pot fi deţinuţi şi utilizaţi în
condiţii de monopol, ce au calităţi excepţionale.
Renta funciară, una din cele mai cunoscute forme de rentă, este
un venit ce revine proprietarului funciar în virtutea dreptului de
proprietate asupra terenului.
La baza rentei funciare se află diferenţele de fertilitate, calitate şi
poziţie dintre terenuri.
Renta funciară se prezintă sub formă de: rentă diferenţială, care
rezultă din randamentul diferit al unor cantităţi egale de capital şi de
muncă pe terenuri cu calităţi diferite (rentă de fertilitate), din
diferenţele de cheltuieli de transport şi exploatare pe care le generează
terenuri ce au poziţie diferită faţă de pieţele de desfacere şi/sau căile
de comunicaţie (rentă de poziţie) sau din diferenţe de productivitate
generate de investiţii succesive pe aceeaşi suprafaţă de teren.
Renta minieră, din industria extractivă, încasată de proprietarii
minelor, sondelor, se datorează diferenţei de conţinut în substanţă utilă
a zăcământului sau de poziţie.
Renta în construcţii este în funcţie de diferenţa de calitate, de
poziţie şi, bineînţeles, de raportul dintre cererea şi oferta pentru
terenuri destinate construcţiilor.
Renta de monopol, venit excedentar încasat de întreprinzătorii
care dispun şi folosesc factori de producţie cu însuşiri excepţionale,
rari şi nesubstituibili, de la utilizarea cărora sunt excluşi ceilalţi.
Obţinerea efectivă este condiţionată de existenţa unei categorii de
cumpărători dispuşi sau constrânşi să plătească un preţ ridicat.
Renta de abilitate reprezintă venituri suplimentare ce se obţin ca
urmare a aptitudinilor şi calităţilor excepţionale pe care le are un individ.
Renta consumatorului (denumită, iniţial, de către economistul
A. Marshall, surplus al consumatorului) este un plus de venit rezultat din
preţul, mai ridicat, pe care consumatorul ar fi dispus să-l plătească pentru
a cumpăra marfa dorită, faţă de preţul plătit în realitate, mai redus.
240

Universitatea SPIRU HARET


Renta producătorului sau surplusul producătorului este câştigul
suplimentar realizat de întreprinzătorii care pot să-şi vândă marfa la un
preţ superior celui pe care îl estimaseră anticipat.
Renta conjuncturală, comercială şi industrială, este renta
legată de folosirea unor împrejurări favorabile, care permit obţinerea
de câştiguri suplimentare.
Renta de marcă, de autor sau de model, este renta care reflectă
dreptul deţinătorilor de a încasa venituri de la care sunt excluse
celelalte persoane.

9.3. PREŢUL PĂMÂNTULUI

În economia de piaţă, pământul constituie obiect al schimbului,


prin vânzare-cumpărare. În legătură cu aceasta se ridică problema
preţului la care pământul poate fi vândut şi cumpărat.
Calitatea pământului – în starea sa originară, de dar al naturii – a
generat opinia că preţul acestuia, spre deosebire de preţul celorlalte
bunuri economice, nu are nicio legătură cu costul de producţie,
formarea lui având la bază doar venitul ce poate fi obţinut prin
utilizarea sa. Realitatea demonstrează că terenurile cultivate au încetat
să mai fie numai un dar al naturii. Pe măsură ce noi suprafeţe sunt
atrase în circuitul economic şi se perfecţionează sistemele de
exploatare, pământul tinde tot mai mult să devină şi un rezultat al
acţiunii umane. Lucrările de amenajare, ameliorare sau chiar simpla
cultivare conferă terenului calitatea de pământ-capital.
Preţul pământului reprezintă suma de bani plătită pentru
transferarea dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de teren
prin actul de vânzare-cumpărare.
Preţul pământului se află sub influenţa mai multor factori cu
acţiune directă sau indirectă:
Cererea şi oferta de terenuri. Limitarea naturală a pământului
conferă ofertei totale de terenuri un caracter inelastic, rigid, de indife-
renţă la variaţia preţului. Drept urmare, preţul pământului evoluează,
în principal, în raport cu mişcarea cererii agenţilor dispuşi să facă
investiţii în terenuri. De exemplu, pe fondul ofertei totale rigide,
pentru unele categorii de terenuri şi utilităţi agricole, pot exista
fluctuaţii ale ofertei, după cum proprietarii sunt interesaţi, sau nu, să-şi
păstreze proprietatea asupra terenurilor pe care le deţin.
241

Universitatea SPIRU HARET


Mărimea şi evoluţia rentei. Cu cât renta plătită proprietarului
este mai mare, cu atât preţul pământului pretins de acesta, când decide
să vândă, este mai ridicat. De fapt, renta şi preţul pământului se
condiţionează reciproc. Renta ridicată sau coborâtă măreşte sau reduce
preţul pământului.
Rata dobânzii bancare. Întrucât depunerile la bănci sau alte
instituţii financiare constituie alternative posibile de utilizare a
resurselor băneşti, preţul pământului se formează şi în raport cu evoluţia
ratei dobânzii. De exemplu, proprietarul funciar va pretinde la vânzarea
terenului o sumă egală cu capitalul care, depus la bancă, cu rata
dobânzii la zi, îi va aduce un venit anual egal cu renta obţinută dacă
arendează pământul. Presupunând că rata dobânzii este de 10%, preţul
terenului care aduce o rentă anuală de 200 mii lei va fi de 2 milioane lei.
Folosinţele alternative ale pământului. Suprafeţele de teren
sunt susceptibile pentru diferite utilizări (agricultură, silvicultură,
construcţii, urbanism, căi de comunicaţii, turism etc.). Folosinţa care
asigură preţul cel mai ridicat influenţează preţul pământului.
Ameliorarea poziţiei terenurilor, ca urmare a realizării de
infrastructuri care oferă posibilităţi mai bune de exploatare a
terenurilor, chiar dacă proprietarul nu a avut nicio contribuţie la
executarea lor, influenţează preţul pământului.
Analiza preţului terenurilor agricole pe perioade mai mari de
timp relevă o tendinţă netă de creştere, cu unele oscilaţii inter-
mediare. Astfel, în S.U.A., între 1850 şi 1900, preţul proprietăţilor
agricole a sporit de patru ori. Tendinţa se menţine şi chiar se accen-
tuează. Faţă de 1940, preţul pământului era, în termeni comparabili, în
1965, de şase ori mai mare. În Franţa, pe fondul unei evoluţii
ascendente, se înregistrează unele oscilaţii: preţul pământului creşte cu
50% între anii 1850-1880, revine în 1912 la nivelul anilor 1850,
pentru ca, la mijlocul secolului XX, să se majoreze de patru ori. În
1977, preţul unui hectar de teren agricol era de aproape şase ori mai
mare decât în 1959; iar în deceniul nouă depăşea 20.000 de franci. În
aceeaşi perioadă, în Marea Britanie, creşterea este de trei ori. În
România, preţul pământului a urmat, cu aproximaţie, cam aceeaşi
evoluţie. Numai în cinci-şase ani (1934-1939), preţul unui hectar
agricol a sporit în medie cu peste 10%. După calcule făcute de
instituţii specializate, preţul unui hectar arabil era, în acei ani, în
242

Universitatea SPIRU HARET


medie de 13.000 lei, iar hectarul de livezi şi vii se ridica la 20.000 lei
şi, respectiv, 30.000 lei.16 Calcule mai recente, mult viciate, însă, de
fenomenul inflaţionist, arată că preţul hectarului de teren s-a ridicat, în
unii ani, la câteva milioane lei.
În stabilirea valorii de piaţă a terenului, dificultăţile existente vor
dispărea o dată cu apariţia şi funcţionarea pieţei funciare.
Ultimii ani sunt caracterizaţi de creşterea substanţială a preţului
pământului în toate ţările. Aceasta, ca urmare a măririi considerabile a
investiţiilor efectuate pentru echiparea tehnică a terenului şi a sporirii
cererii pentru pământ, în timp ce oferta rămâne, în continuare, rigidă.

Concepte de bază
• Profit
• Profit brut
• Profit net
• Profit normal
• Supraprofit
• Masa profitului
• Rata profitului
• Rentă
• Rentă economică
• Rentă funciară
• Rentă absolută
• Rentă de fertilitate
• Rentă de poziţie
• Rentă de monopol
• Preţul pământului

Probleme de reflecţie
• Pe baza unor date ipotetice, calculaţi: profitul brut, profitul net,
profitul normal, rata profitului.
• Pe baza datelor referitoare la activitatea unei firme (sau date
ipotetice), analizaţi maximizarea profitului pe termen scurt şi pe
termen lung.

16
Enciclopedia României, vol. IV, Bucureşti, 1943, p. 968.
243

Universitatea SPIRU HARET


• Comentaţi definiţia dată de D. Ricardo rentei financiare, ca
plată făcută proprietarului pentru „folosirea forţelor originare şi indes-
tructibile asupra terenului”.

Bibliografie
• Angelescu Coralia, Stănescu Ileana, Economie politică, Editura Oscar
Print, Bucureşti, 1999.
• Brémont J., Gélédan A., Dicţionar economic şi social, Editura
Expert, Bucureşti, 1995.
• xxx Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Econo-
mică, Bucureşti, 1999.
• Frois, Gilbert Abraham, Economia politică, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994.
• Galbraith J.K., Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică,
Bucureşti, 1982.
• Guitton Henri, Économie politique, Tome II, Dalloz, Paris, 1985.
• J.H. Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii
şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
• Heyne, Paul, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1991.
• Ricardo David, Principii de economie politică şi ale impunerii, în
Opere alese, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1962.
• Samuelson P., L’économique, Tome II, Ed. Armand Colin, Paris,
1967 sau Economics, Ed. XV-a McGRAW-HILL Inc, 1994.

244

Universitatea SPIRU HARET


Capitolul 10
PIAŢA MONETARĂ. DOBÂNDA

Obiectivele temei:
Cunoaşterea de către studenţi a:
– rolului pieţei monetare în sistemul economiei de piaţă;
– locului şi rolului băncilor în economia contemporană;
– dobânzii şi formelor ei;
– politicii monetare şi instrumentelor ei.

10.1. MONEDA. MASA MONETARĂ ŞI AGREGATELE


MONETARE

Moneda a apărut ca o necesitate a dezvoltării producţiei şi


circulaţiei de mărfuri. Atât forma de prezentare, cât şi funcţiile
monedei au cunoscut un proces continuu de dezvoltare şi diversificare.
Din punct de vedere al formei de prezentare, instrumentele care au
servit drept monedă au cunoscut trei etape în evoluţia lor:
Prima s-a întins din secolul al VI-lea î.e.n., când au fost emise
primele monede metalice, care au dominat aproape exclusiv circulaţia
monetară, până în secolul al XVII-lea.
Cea de a doua etapă începe în secolul al XVII-lea, când, alături
de moneda de metal, capătă o circulaţie tot mai largă semnele mone-
tare de hârtie (moneda fiduciară) şi biletele de bancă. Moneda de
hârtie a cunoscut o răspândire tot mai mare în secolul al XIX-lea,
devenind, ulterior, neconvertibilă în aur. S-au amplificat totodată rolul
şi importanţa monedei scripturale.
În prezent, asistăm la o nouă etapă, prin introducerea tot mai
largă a mijloacelor electronice de plată. Numerarul, monedele şi
bancnotele, precum şi cecurile şi alte înscrisuri continuă să existe şi să
circule, dar un număr tot mai mare de operaţii se efectuează instan-
taneu, prin „bani electronici”. Aceştia cunosc deja o largă răspândire
245

Universitatea SPIRU HARET


în ţările dezvoltate. Ei cuprind o serie în creştere de componente,
dintre care amintim: cărţile de credit eliberate de anumite firme şi
utilizate de posesorii lor la plata prin decontare a unor mărfuri şi
servicii; cartelele „inteligente”, care au aceeaşi natură ca şi cărţile de
credit, dar sunt mai profitabile sub raport tehnic (ele conţin un
microcip care permite debitarea instantanee a sumei datorate, din
contul bancar al posesorului, prin simpla trecere a cartelei de către
casier printr-un dispozitiv electronic); cartele – practicate în mod
experimental – care, graţie unui microcip încorporat în ele, se pot
utiliza pentru a vinde şi cumpăra obligaţiuni, pentru rezervarea de
locuri în avion etc. şi pentru verificarea balanţelor bancare.1

• Moneda: definire, rol


În economia contemporană, moneda cuprinde ansamblul mij-
loacelor de plată care pot fi utilizate direct pentru efectuarea
tranzacţiilor pe piaţă. Ea reprezintă principalul instrument de punere
în mişcare a tuturor pieţelor, de înfăptuire a schimburilor între agenţii
economici; niciun flux economic nu se poate desfăşura fără parti-
ciparea directă sau indirectă a monedei.
Deşi, aparent, moneda complică viaţa economică, în realitate, ea
a înlesnit şi înlesneşte schimbul, făcând posibile tranzacţiile
economice – schimburi marfare, operaţiuni financiare, transferuri de
capital –, de regulă, la momentul şi în locurile cele mai potrivite pentru
părţile interesate. Cu ajutorul monedei, beneficiind de facilităţile ei,
fiecare agent economic este liber să cumpere sau să vândă atunci când
consideră că îi sunt favorabile condiţiile şi acolo unde schimbul se
desfăşoară cel mai avantajos pentru el. Unii dintre participanţii la
schimb pot folosi aceste condiţii doar pentru a-şi vinde mărfurile şi
serviciile, oprind apoi circuitul monedei încasate. Alţii, dimpotrivă,
apar doar în calitate de cumpărători, folosindu-se în acest scop de
banii strânşi în etape anterioare.
Moneda este, de asemenea, instrumentul prin care se conservă
(acumulează) averea într-o formă abstractă, valorică, posibil de

1
Alvin Toffler, Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1995,
p. 67-73.
246

Universitatea SPIRU HARET


transformat în orice bun. Ea înlesneşte, concomitent, transmisiunea de
valori de la un individ la altul, de la o unitate economică la alta atât în
teritoriul unei ţări, cât şi în planul relaţiilor internaţionale. Din această
funcţie a monedei decurge, în mod firesc, şi cea de transmitere de
capital, în contextul operaţiunilor de credit, care se derulează în
interiorul ţărilor şi între agenţii economici din diferite ţări.
Suma resurselor financiare transmise poate să sporească prin
scontarea cambiilor, tratelor şi poliţelor etc. (documente ce atestă
dreptul de a încasa de la client, la scadenţă, o sumă reprezentând
contravaloarea mărfurilor vândute pe credit), ca şi prin rescontarea lor.

• Masa monetară şi componentele ei


Masa monetară constă din totalitatea instrumentelor de circulaţie
şi de plată de care dispune economia unei ţări, la un moment dat sau,
în medie, într-un orizont de timp (un trimestru, un an).
Având în vedere caracterul eterogen al masei monetare, pentru
funcţionarea curentă a acesteia, se impun anumite reguli de organizare.
Totalitatea componentelor sau ansamblul principiilor şi normelor
juridice, economice, şi instituţionale care reglementează circulaţia
monetară în interiorul unei ţări formează sistemul monetar.
În ansamblul masei monetare s-au conturat, de-a lungul
timpului, două componente:
a) Disponibilităţile monetare propriu-zise (biletele Băncii Cen-
trale sau de Emisiune, monedele divizionare, moneda scripturală,
cecurile la purtător etc.). Ele au comun faptul că sunt lichidităţi
perfecte, în măsură să stingă imediat o datorie, fără pierdere de timp şi
fără diminuarea resurselor deţinute.
b) Disponibilităţile semimonetare (economiile pe librete
bancare, bonuri de casă ale băncilor, nominative sau la purtător, depu-
nerile pe termen la Trezorerie, efectele de comerţ negociabile etc.).
Ele nu sunt lichiditate perfectă, dar constituie instrumente monetare,
deoarece pot fi transformate într-un mijloc de plată, după o operaţiune
intermediară, fără riscul de a pierde din munca economisită sau din
capitalul acumulat.
Agregatele monetare. Agregatul monetar reprezintă un termen
specific Sistemului Conturilor Naţionale, prin care sunt desemnate
247

Universitatea SPIRU HARET


părţile constitutive ale masei monetare şi semimonetare, ale
instrumentelor de schimb şi de plată în totalitatea lor, părţi autonome
prin funcţiile lor specifice, prin agenţii bancari şi financiari care le
emit şi le gestionează, prin circuitele pe care le efectuează. În
literatura de specialitate se abordează în prezent 4 agregate monetare:
Primul agregat monetar (M1) cuprinde acele mijloace de
circulaţie şi de plată care sunt instrumente monetare în sensul strict al
cuvântului. El include: monedele divizionare, biletele de hârtie
(moneda fiduciară) şi cecurile de lucru la purtător, aparţinând
rezidenţilor nonfinanciari.
Al doilea agregat monetar (M2) cuprinde pe primul şi, în plus,
conturile pe libretele de economii, depunerile pe termen scurt în
conturi bancare, bonurile de casă ale unor organisme naţionale de
credit, conturi de economii pentru locuinţe deschise la bănci. În
genere, când se foloseşte termenul de masă monetară se are în vedere
agregatul monetar M2, adică ansamblul disponibilităţilor rezidenţilor
gestionate de organismele care creează moneda (Banca Centrală,
Băncile comerciale, Trezoreria). Agregatele M1 şi M2 formează, deci,
masa monetară, adică disponibilităţile gestionate de sistemul bancar.
În economia modernă, aceasta se află sub două forme: moneda
manuală (care trece dintr-o mână în alta şi este utilizată în mod curent
ca bani cash sau bani gheaţă) şi moneda scripturală.
Al treilea agregat monetar (M3) include pe M2 şi, în plus,
diferitele averi în devize, plasamentele pe termen nelimitat, cum sunt
bonurile de casă şi de economii, certificatele de depuneri emise de
societăţile financiare şi deţinute de agenţii nonfinanciari, titlurile pieţei
monetare emise de instituţii prestatoare de servicii.
Al patrulea agregat monetar (M4) cuprinde pe M3 şi, în plus,
economiile contractuale şi diferite alte lichidităţi pe termen, negocia-
bile, cum sunt titlurile de pe pieţele monetare emise de creditorii
nonbancari şi de agenţii economici nonfinanciari.
Departajarea instrumentelor de schimb şi de plată pe cele patru
agregate monetare se face în funcţie de gradul de lichiditate al
componentelor (de uşurinţa cu care sursele monetare se pot utiliza
pentru efectuarea plăţilor, direct sau după transformări în mijloace
directe de plată şi schimb, fără înregistrarea de pierderi). M1 are gradul
cel mai mare de lichidităţi, iar M4, cel mai mic. Prin ceea ce conţine,
248

Universitatea SPIRU HARET


ultimul agregat se află cel mai departe de regulile circulaţiei monedei
propriu-zise.
Cele patru agregate monetare s-au autonomizat în toate ţările cu
economie de piaţă modernă. Instrumentele concrete de schimb şi de
plată, ca şi încadrarea lor într-unul sau altul din agregatele prezentate,
denumirile şi prevederile lor diferă însă de la o ţară la alta.

10.2. PIAŢA MONETARĂ. CEREREA ŞI OFERTA


DE MONEDĂ

Piaţa monetară este ansamblul tranzacţiilor cu monedă, aşa


cum rezultă el din confruntarea cererii şi ofertei. În funcţionarea
mecanismelor acestei pieţe sunt implicaţi următorii agenţi economici:
a) Statul, care, pe baza suveranităţii sale, conferă putere
liberatorie monedei şi stabileşte coordonatele politicii monetare;
b) Banca Centrală (de emisiune), care emite moneda şi exercită
controlul asupra monedei aflate în circulaţie;
c) Sistemul bancar, care face legătura între agenţii privaţi, pune
în circulaţie moneda legală, acordă credite şi creează o formă
specifică de monedă, cea bancară.
d) Întreprinderile (firmele) şi gospodăriile populaţiei, care pot
oferi sau solicita disponibilităţi băneşti, prin intermediul băncilor sau
al altor agenţi de schimb.

• Cererea de monedă
Cererea de monedă depinde de volumul operaţiunilor, al
tranzacţiilor de bunuri şi servicii intermediate efectiv de către monedă
şi de viteza de rotaţie a acesteia. Viteza de rotaţie a monedei relevă
numărul mediu de operaţiuni de vânzare-cumpărare şi de plăţi pe care o
unitate monetară o mijloceşte într-o perioadă dată. Masa monetară (M)
este direct proporţională cu cantitatea bunurilor şi serviciilor supuse
tranzacţionării la un anumit preţ (PT) şi invers proporţională cu viteza
de rotaţie a monedei:
PT
M=
V
249

Universitatea SPIRU HARET


În condiţiile actuale, o problemă fundamentală a oricărei
economii este asigurarea unui raport adecvat între cantitatea de bani
aflată în circulaţie şi cantitatea de bunuri economice aduse pe piaţă.
Acest raport determină valoarea banilor sau puterea lor de cumpărare,
respectiv cantitatea de bunuri ce se poate procura cu o unitate
monetară, ori o cantitate dată de bani.
Cererea de monedă este determinată şi de amploarea creditului
de consum, de raportul dintre vânzările pe credit şi plăţile efectuate în
contul creditelor ajunse la scadenţă, în perioada corespunzătoare.
Cererea de monedă nu depinde numai de factorii amintiţi, ea este
mult mai cuprinzătoare. Astfel, J.M.Keynes2 considera că moneda are
un rol activ în economie, ea nu este un simplu mijlocitor al schimbului
de bunuri şi servicii. La baza cererii de monedă lichidă (în numerar)
din partea agenţilor economice stau cel puţin patru motive (mobiluri),
şi anume: mobilul venitului, mobilul afacerilor (împreună formează
mobilul tranzacţiilor), mobilul precauţiei şi mobilul speculaţiei.
Cantitatea de monedă cerută de către agenţii economici
pentru primele trei mobiluri se modifică o dată cu creşterea veni-
tului; orice majorare a acestuia se traduce printr-o creştere a monedei
lichide necesare pentru amintitele destinaţii. Suma de bani necesară
pentru satisfacerea mobilului tranzacţiilor şi a mobilului precauţiei
este, în condiţii normale, o rezultantă a activităţii generale a sistemului
economic, fiind influenţată în măsură neglijabilă de rata dobânzii.
Cererea de monedă pentru scopuri speculative depinde, însă, de
nivelul dobânzii: când creşte nivelul dobânzii scade cererea şi invers.
Stocul de monedă existent la un moment dat în societate,
moneda existentă la agenţii economici, precum şi moneda folosită
într-un anumit orizont de timp se măsoară prin lichiditatea monetară,
care se exprimă în mărimi absolute şi relative. Mărimea relativă sau
rata lichidităţii este raportul între nivelul mediu normal al masei
monetare şi volumul tranzacţiilor economice mijlocite de monedă. Ea
serveşte ca indicator de fundamentare a politicii monetare şi de
apreciere a eficienţei acesteia.

2
J.M.Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi
a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 212-215.
250

Universitatea SPIRU HARET


• Oferta de monedă
Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la
dispoziţia agenţilor economice şi a altor utilizatori de monedă de
către sistemul bancar. Ţinând seama de diversificarea instrumentelor
monetare, de complexitatea sistemului bancar, problema principală
care se pune este cum se creează moneda, sau prin ce mecanisme sunt
puse în circulaţie diferite forme de monedă. Pentru a îndeplini funcţia
de monedă, biletele de bancă, la fel ca şi orice element component al
masei monetare, trebuie să intre în circulaţie, ceea ce în economia de
piaţă se realizează prin mai multe canale:
În primul rând, biletele de bancă intră în circulaţie pentru
alimentarea nevoilor de resurse financiare ale statului. În vederea
obţinerii resurselor financiare necesare acoperirii deficitului bugetar,
statul, prin Banca Centrală, emite bonuri de tezaur, care sunt subscrise
(cumpărate) de către bănci. Băncile pot să revândă Băncii Centrale
toate sau o parte din aceste bonuri. Răscumpărarea bonurilor de tezaur
emise anterior de către Banca Centrală se realizează prin punerea în
circulaţie de monedă scripturală sau în numerar.
În al doilea rând, biletele de bancă sunt puse în circulaţie pentru
plata devizelor străine, procurate de la alte ţări, de către agenţii
economici care au efectuat exporturi în orizontul de timp dat. Volumul
masei monetare puse în circulaţie este determinat de valoarea
devizelor preschimbate şi de cursul valutar.
În al treilea rând, biletele de bancă intră în circulaţie prin
intermediul supraîmprumuturilor băncilor comerciale la Banca Naţio-
nală în scopul acoperirii nevoilor suplimentare de lichidităţi, impuse de
volumul mai mare al retragerilor din conturile clienţilor faţă de
depunerile acestora. Pe această cale se creează, anual, 80-90 la sută din
cantităţile suplimentare de bilete de bancă şi alte instrumente monetare.
Cu toată ponderea mare a banilor în cont şi a cecurilor la
purtător, există situaţii în care agenţii economici preferă ca plăţile să
se efectueze în bilete de bancă. De aceea, agenţii bancari trebuie să fie
în măsură să ofere aceste bilete clienţilor lor. Stocul acestora nu
reprezintă decât cca. 10 la sută din totalul depozitelor clienţilor.
Cea mai mare parte a monedei este creată de băncile comerciale,
prin ceea ce se cheamă piaţa interbancară. În mare, lucrurile se
251

Universitatea SPIRU HARET


petrec astfel: atunci când o bancă acordă credit unei întreprinderi,
aceasta preferă, în loc să livreze debitorului echivalentul în bilete de
bancă, să dea clientului său dreptul să-şi deschidă conturi în cecuri
pentru suma în cauză. Astfel, printr-o simplă inscripţie în cont, banca
adaugă moneda.
Crearea de monedă de către bănci este limitată de o serie de
mecanisme spontane care contribuie la echilibrarea cererii şi ofertei de
monedă.
Cererea de credit este prima limită. Pentru ca o bancă să
deschidă linii de credit şi să creeze monedă este necesar ca, în
prealabil, să primească cereri de la clienţii săi. Volumul creditului
solicitat depinde de ritmul afacerilor, de rata dobânzii şi de perspectiva
de a se obţine profituri. Compensarea reciprocă a obligaţiunilor de
plată şi a drepturilor de încasat ale clienţilor de către bănci este o altă
limită. La aceste două limite se adaugă riscul. Bancherii sunt oameni
prudenţi. Pentru a acorda un împrumut, ei cer garanţii şi vor explicaţii,
agenţii economici trebuind să demonstreze că afacerea pe bază de
credit este profitabilă.

10.3. TEORII REFERITOARE LA VALOAREA BANILOR


ŞI LA CANTITATEA DE MONEDĂ ÎN CIRCULAŢIE

Problema valorii banilor şi a cantităţilor de monedă necesare a


fost amplu dezbătută în literatura de specialitate. În condiţiile
circulaţiei banilor din metale preţioase sau a semnelor băneşti
convertibile în aur s-au remarcat teoria metalistă şi teoria nominalistă
a banilor. Partizanii teoriei metaliste considerau că valoarea monedei
este dată de cantitatea şi valoarea mărfii – metal preţios. Mărimea
preţurilor mărfurilor depinde, deci, de cantitatea de metal preţios
monetar şi valoarea lui, pe de o parte, şi de suma valorilor bunurilor
schimbate, pe de altă parte. Teoria nominalistă susţinea că valoarea
monedei este legată doar de puterea ce i-a fost legal atribuită de
emitent, acesta având rolul determinant în dimensionarea cantităţii de
monedă în circulaţie.
O dată cu generalizarea exprimării preţurilor în monedă, s-a
impus teoria cantitativă a banilor, formulată de I. Fisher. Conform
acestei teorii, o mărire a cantităţii de monedă în circulaţie determină o
252

Universitatea SPIRU HARET


creştere proporţională a nivelului general al preţurilor şi apoi o
diminuare a valorii monedei, dacă ceilalţi factori rămân constanţi.
Irving Fisher a exprimat această teorie printr-o ecuaţie, care îi
poartă numele şi care este ecuaţia schimbului:
MV = PT, în care:
M = cantitatea de monedă existentă în medie într-un interval de timp
V = viteza de circulaţie a monedei
P = nivelul preţurilor
T = volumul bunurilor şi serviciilor supuse tranzacţiilor
Deci, cantitatea de bani în circulaţie se poate afla prin raportarea
cantităţii bunurilor cumpărate, înmulţită cu nivelul preţurilor, la viteza
de circulaţie a monedei:
P.T
M=
V
La rândul lui, PT reflectă soldul acelor tranzacţii de piaţă care
presupun prezenţa efectivă a monedei ca mijloc al schimbului.
Conform ecuaţiei de mai sus, cantitatea de monedă multiplicată
cu viteza medie de circulaţie a monedelor este egală cu nivelul general
al preţurilor, care se potenţează cu volumul bunurilor cumpărate în
perioada de referinţă.
Teoria cantitativă a banilor a fost supusă, încă de la început, unei
atente analize critice. Astfel, Bertrano Nogare atrage atenţia asupra
faptului că autorii teoriei cantitative a banilor identificau nejustificat
cantitatea de monedă disponibilă (M’) cu cea cheltuită (M”) şi
cantitatea de mărfuri destinate vânzării cu cea efectiv vândută.
Austriacul Von Wieser şi francezul Aftalion au reevaluat entităţile M,
M’ şi M” prin luarea în consideraţie a unor elemente psihologice.
Pentru Von Wieser, de exemplu, factorul predominant nu mai
este masa monetară totală, ci, mai ales, acele sume băneşti care sunt
considerate de către deţinătorii lor ca venituri ce pot fi cheltuite în
perioada dată. În acest caz, M se personalizează şi devine R, ecuaţia
schimburilor luând forma:
R = PQ, unde:
R = venitul total în bani
Q = cantităţile de produse
P = preţul mediu
253

Universitatea SPIRU HARET


Dacă M este o mărime globală cu determinare obiectivă, R este
un dat parţial şi subiectiv. Deci, prin înlocuirea lui M cu R, ecuaţia
schimburilor cuprinde un element uman, un „comportament”.
Raportul dintre cantitatea de monedă şi mărimea preţurilor a fost
abordat şi de Şcoala de la Cambridge, J.M. Keynes formulând o
ecuaţie proprie a schimburilor, cunoscută ca ecuaţia de la Cambridge.
Aceasta se prezintă astfel:
n
n = y(k + rk' ); y =
(k + k' )
în care:
y = nivelul preţurilor, respectiv indicele costului vieţii
n = volumul însumat al monedei în numerar şi al celei scripturale
k = cererea publică de încasări în moneda lichidă
k’ = moneda scripturală exprimată în unităţi de consum
r = rata rezervei monetare
Pornind de la această ecuaţie, economistul englez explică anu-
mite fluxuri macroeconomice reale, arătând că „o dată ce folosirea
mâinii de lucru a ajuns să fie deplină, orice încercare de a mări în
continuare investiţiile va declanşa o tendinţă de creştere a preţurilor
curente, oricare ar fi înclinaţia marginală spre consum, adică ne vom
afla într-o situaţie de inflaţie autentică”3.
În ultimele decenii, s-au făcut eforturi deosebite pentru explica-
rea cantităţii de monedă în circulaţie, creându-se o teorie modernă,
integratoare şi dinamică despre bani şi rolul lor în economia de piaţă.
Economistul american Milton Friedman susţine că mişcarea
preţurilor şi evoluţia venitului bănesc nominal sunt provocate prin
variaţiile ofertei de monedă. Dar, continuă el, „noi am insistat întot-
deauna asupra faptului că banii au o importanţă considerabilă pentru
înţelegerea nivelului şi dinamicii mărimilor nominale, dar nu şi pentru
mărimile reale, privite într-o perspectivă mai îndelungată”. El a
introdus noţiunea de putere de cumpărare a monedei, care provine din
compararea, nu totdeauna conştientă, între mărimile disponibile
curente şi cele viitoare previzibile ale indicatorilor marfaro-băneşti.
O altă teorie modernă privitoare la cantitatea de bani în
circulaţie este cea a lui M. Allais, aceasta fiind sintetizată prin trei

3
J.M.Keynes, op. cit., p. 145.
254

Universitatea SPIRU HARET


iniţiale: H.R.L. (héréditaire, relativiste, logistique). Conform acestei
teorii, există „o dependenţă funcţională (ereditară) între volumul
cererii de monedă la un moment dat şi nivelurile observate anterior ale
ratei de creştere a venitului naţional în expresie nominală; ea este
relativistă în sensul că această dependenţă se formulează utilizându-se
un punct de referinţă temporal pe baze psihologice; este logistică, în
sensul că ea conduce la o funcţie logistică pentru încasările dorite
(relative) în funcţie de reflectarea psihologică a conjuncturii”. M. Allais
pune accentul pe cererea de monedă verificată statistic, lăsând pe al
doilea plan relaţiile cantitative tradiţionale.

10.4. BĂNCILE. SISTEMUL BANCAR CONTEMPORAN

Băncile reprezintă instituţii financiare care concentrează mijloa-


cele de plată şi acordă credite. Ele joacă un rol hotărâtor, în condiţiile
economiei de piaţă moderne, devenind un agent economic autonom.
Activitatea lor iniţială se limita la păstrarea valorilor ce le erau
încredinţate de particulari şi la efectuarea de plăţi la ordinul clienţilor.
Zarafii genovezi din secolul al XII-lea, menţionează economistul
român Virgil Madgearu, nu se ocupau numai cu schimbul monedelor,
ci primeau, în acelaşi timp, de la particulari, depozite de bani pentru
păstrare, acordau împrumuturi sub forma aşa numitelor cambii
maritime şi executau plăţi pe baza depozitelor.
Forma modernă de organizare bancară îşi are originea în Banca
din Amsterdam, creată în 1609, şi Banca Angliei, creată în 1694. O
dată cu dezvoltarea transportului maritim şi îndeosebi a industriei, are
loc o perfecţionare a modului de organizare a băncilor.
Pe teritoriul ţării noastre, în secolul XIX, au luat fiinţă Banca
Naţională a Moldovei, cu sediul la Iaşi, în 1857, şi Banca României,
cu sediul la Bucureşti, în 1866.
Activitatea bancară reprezintă o afacere ca oricare alta. Banca
oferă clienţilor săi – deponenţi şi împrumutători – servicii diverse, în
schimbul cărora primeşte o plată (o sumă de bani). Ea încearcă să
obţină profit pentru proprietarii săi. Bilanţul oricărei bănci evidenţiază
că aceasta dispune de importante active, de un însemnat capital
propriu, de numeroase şi voluminoase obligaţii. Trăsătura caracteris-
tică esenţială a bilanţului unei unităţi bancare (comparativ cu cel al
255

Universitatea SPIRU HARET


unei întreprinderi producătoare) este aceea că o mare parte a pasivului
băncilor constă din depozitele clienţilor lor (soldurile conturilor
curente ale acestora). Ele lucrează, deci, într-o foarte mare măsură cu
mijloacele atrase.

• Funcţiile băncilor
Ca unităţi economice al căror rol de bază este de a colecta, de a
transfera şi de a plasa disponibilităţile financiare, băncile pun în
legătură, pe baze comerciale, unităţile economice care se află în
căutare de fonduri cu cele care caută plasamente. Băncile au funcţii
active şi pasive.
Principala funcţie activă a băncilor şi a celorlalte instituţii de
credit constă în acordarea de împrumuturi solicitanţilor care
întrunesc condiţiile de bonitate financiară. Împrumuturile se acordă
fie pe seama capitalurilor proprii ale băncilor, fie pe seama soldului
lor activ, rezultat din diferenţa dintre depunerile clienţilor şi solicită-
rile de restituire din partea acestora.
O altă funcţie activă a băncilor constă în păstrarea elasticităţii
mijloacelor de plată; ea revine băncii de emisiune, care adaptează
cantitatea de bilete de bancă la fluctuaţiile nevoilor de mijloace de
plată ale vieţii economice (aceste nevoi oscilează în funcţie de sezon,
de ciclicitatea dezvoltării economice etc.).
Pentru a asigura funcţionarea normală a sistemului bancar,
Banca Centrală recurge, când este necesar, la restricţionarea creditului
prin fixarea corespunzătoare a scontului, influenţând astfel mărimea
ratei dobânzilor bancare şi, prin intermediul acesteia, dinamica volu-
mului de credite.
Funcţiile pasive ale băncilor se concretizează în primirea
depunerilor pe care le fac clienţii: depuneri spre fructificare şi
depuneri pentru executarea de plăţi din ordinul acestora.
Băncile şi alte instituţii specializate actuale oferă clienţilor lor o
foarte mare varietate de servicii. Ele gestionează conturile deponen-
ţilor, transmit ordine bursei, propun programe de economii, pentru
construcţii de locuinţe, deschid librete de economii, gestionează şi
susţin conturile de economii în acţiuni, plasamente variate în societăţi
comerciale naţionale şi multinaţionale. Băncile schimbă devize,
256

Universitatea SPIRU HARET


stabilesc instrucţiuni pentru diferite case specializate, dispun de case
de păstrare a banilor.
În perioada contemporană, băncile au dobândit alte două funcţii
economice fundamentale: gestiunea plăţilor şi selecţionarea şi susţine-
rea proiectelor de dezvoltare. Reuşind să concentreze o parte considera-
bilă a economiilor din ţară, având la dispoziţie mecanisme şi tehnici
prin care suplimentează instrumentele monetare, cunoscând foarte bine
situaţia economică a întreprinderilor şi a guvernului, băncile exercită, în
prezent, un mare rol în orientarea dezvoltării de ansamblu a economiei
naţionale.

• Tipuri de bănci
Amploarea rolului băncilor, ca şi diversificarea funcţiilor înde-
plinite de ele au impus, încă din timpuri îndepărtate, specializarea
activităţii bancare şi constituirea diferitelor forme de bănci. Cea mai
generală grupare a băncilor constă în bănci de emisiune şi bănci
comerciale.
Băncile de emisiune au rolul de a emite monedă şi de a asigura
controlul asupra masei monetare, de a acorda credite altor bănci prin
operaţiuni de rescont, şi de a coordona întreaga politică monetară a
statului. În general, ele sunt organizaţii de stat cu participare importantă
a statului la capitalul lor social.
Băncile comerciale de depozit îşi procură mijloacele financiare
de care au nevoie de pe piaţă prin strângerea de depozite, care sunt
capitaluri depuse de bănci pe termen scurt. Aceste bănci se împart, la
rândul lor, în bănci de depozit propriu – zise, care primesc depuneri la
vedere şi pe termen şi care, drept urmare, nu fac împrumuturi decât pe
termen scurt, şi bănci de afaceri, care dispun de capitaluri proprii
însemnate şi, în plus, îşi pot procura mijloacele necesare pentru
finanţarea întreprinderilor prin emisiunea de obligaţiuni şi de acţiuni.
Băncile specializate sau instituţiile financiare care acordă
credite speciale anumitor genuri de activitate cuprind: case de credit
agricol, bănci de credit financiar, bănci de credit naţional, bănci de
comerţ exterior etc.
Tipurile de bănci, diversitatea formelor acestora, ca şi relaţiile
dintre ele se află într-o legătură strânsă cu condiţiile economice şi social-
257

Universitatea SPIRU HARET


politice din fiecare ţară. În ansamblul lor, ele îndeplinesc, în primul rând,
funcţii naţional – economice; fiecare tip de bancă acoperă cu o reţea
adecvată, mai întâi, economia naţională pe temeiul căreia a apărut.
Există, însă, şi bănci specializate în operaţiuni internaţionale,
cum sunt: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
(B.I.R.D.), Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.E.R.D.),
Banca Reglementărilor Internaţionale (B.R.I.) etc.
În România, trecerea la economia de piaţă a impus şi restructu-
rarea sistemului bancar. A fost creat cadrul legislativ necesar prin
Legea privind activitatea bancară, Legea Băncii Naţionale a României
şi Legea privind societăţile comerciale. Pe baza prevederilor acestor
legi, sistemul bancar din ţara noastră este organizat pe două nivele:
Banca Naţională a României – ca bancă de emisiune de monedă, de
reglementare a sistemului monetar şi de credit şi de supraveghere a
tuturor societăţilor bancare – şi băncile comerciale, a căror activitate
urmăreşte, în principal, atragerea disponibilităţilor băneşti de la agenţii
economici şi populaţie, acordarea de credite şi efectuarea tuturor
operaţiunilor specifice sistemului bancar. Prin acest sistem se asigură
poziţia independentă a Băncii Naţionale în politica monetară şi de
credit şi autonomia societăţilor comerciale cu caracter bancar şi
efectuarea de servicii bancare.

10.5. DOBÂNDA. ECHILIBRUL PIEŢEI MONETARE

Gestionând fluxurile monetare în ansamblul lor, transformând


depunerile la vedere ale clienţilor în surse de creditare, băncile
exercită un important rol de orientare economică, de modificare a
structurilor economice ale unei ţări.

• Definire, forme
Pentru acordarea dreptului de folosire a resurselor băneşti
împrumutate, băncile pretind şi încasează dobândă sau comision, după
caz. Dobânda reprezintă suma de bani plătită pentru dreptul de
folosinţă temporară a mijloacelor băneşti împrumutate. Dacă se
are în vedere faptul că obiectul tranzacţiei de împrumut îl constituie
banii priviţi ca lichiditate, atunci se poate spune că dobânda
reprezintă preţul renunţării la lichiditate, cerut de cel ce acordă
258

Universitatea SPIRU HARET


împrumutul, sau preţul consimţit a fi plătit de cel ce se împru-
mută pentru procurarea lichidităţii. Fiind un surplus plătit
proprietarului, peste mărimea capitalului folosit, dobânda reprezintă o
formă de venit care se poate realiza numai într-o activitate economică
caracterizată prin eficienţă.
Dobânda reflectă numeroase aspecte din activitatea economică,
schimbările şi tendinţele din cadrul acesteia.
Creşterea şi diversificarea creditului cu destinaţie economică
productivă, în condiţiile economiei de piaţă moderne, au determinat
multiplicarea formelor dobânzii. Avem astfel:
a) dobânda de pe piaţa monetară, aplicată în general creditelor
pe termen scurt intervenite între băncile comerciale, între acestea şi
banca centrală;
b) dobânda bancară de bază, pentru certificatele de depozit sau
bonurile de trezorerie;
c) dobânzile aplicate de bănci şi alte instituţii financiare, pentru
întreprinderi;
d) dobânda de pe piaţa obligaţiunilor, caracteristică plasamen-
telor pe termen lung;
e) dobânda practicată de casele de economii sau bănci pentru
depozitele la vedere şi la termen, pentru construcţii de locuinţe etc.
Indiferent de forma sub care se manifestă, dobânda are o
mărime care se determină în funcţie de cererea şi oferta de capital, de
conjunctura pieţii interne şi internaţionale, de comportamentul agen-
ţilor economici, de climatul social-politic etc.

• Masa şi rata dobânzii (anuale)


Mărimea dobânzii se exprimă prin masa şi rata dobânzii. Masa
dobânzii reprezintă mărimea absolută a dobânzii anuale plătită la suma
totală împrumutată; mărimea ei relativă, numită rata dobânzii anuale,
este raportul procentual între masa dobânzii şi capitalul împrumutat:
D d •C
d= x100; r rezultă că D =
C 100
în care:
d = rata anuală a dobânzii
D = masa dobânzii anuale
C = capitalul împrumutat
259

Universitatea SPIRU HARET


Mărimea ratei dobânzii este în funcţie de durata pentru care se
acordă creditul, de riscul pe care îl comportă şi de încrederea pe care o
prezintă debitorul, de tipurile de credit (pentru consum, ipotecar etc.),
de tipul de piaţă de pe care se obţine (monetară, financiară), de rapor-
tul dintre cererea şi oferta de lichiditate.
Rata dobânzii poate fi: rată nominală, adică rata plătită de
debitor necorectată cu rata inflaţiei (ori deflaţiei), şi rata reală, adică
rata nominală corectată cu rata inflaţiei (ori deflaţiei).
În cazul inflaţiei, rata reală se calculează după formula:
r = d-i, în care:
d = rata nominală a dobânzii
i = rata inflaţiei
Rata reală este: pozitivă, atunci când d › i; negativă, atunci când
d ‹ i; nulă, atunci când d = i.
În cazul deflaţiei, rata reală - întotdeauna pozitivă - se calculează
după formula:
r = d+a
în care:
a = rata deflaţiei, a aprecierii banilor.
Rata dobânzii poate fi abordată şi ca rată brută, făcând
abstracţie de rata impozitelor plătite, şi ca rată netă (rata brută
corectată cu rata impozitelor).
Rata dobânzii diferă de la o ţară la alta, fapt ce provoacă deplasarea
capitalurilor disponibile în căutarea celor mai bune plasamente şi
reorientarea fluxurilor de capital pe ţări, de la un moment dat la altul.
Din punct de vedere al modului de calcul, dobânda este de două
feluri: simplă (de care ne-am ocupat), când se calculează numai
asupra sumei împrumutate iniţial, şi compusă, când dobânda se
calculează nu numai asupra datoriei iniţiale, ci şi asupra sumei
capitalizate a dobânzilor deja percepute pentru perioadele anterioare.
Dobânda compusă intervine în ipoteza în care împrumutul contractat
şi dobânda se achită de debitor la scadenţa finală.
Masa dobânzii compuse sau mărimea sa absolută se calculează astfel:
Dc = Sn - C, unde:
Sn = C (1+d)n,
260

Universitatea SPIRU HARET


în care:
Sn = Suma obţinută de proprietarul capitalului, acumulată după n ani
d = rata dobânzii anuale
n = numărul de ani
C = capitalul împrumutat
Preţul tranzacţiei cu monedă diferă în funcţie de numeroşi factori
care influenţează comportamentul agentului economic deponent şi
creditor. Aceşti factori acţionează fie în direcţia creşterii, fie în direcţia
reducerii ratei dobânzii. Creşterea costului serviciilor, inclusiv al
serviciilor bancare, migrarea capitalurilor flotante şi a celor speculative,
creşterea înclinaţiei spre investiţii, ca urmare a apariţiei de noi nevoi
economice, convulsiile sociale şi conflagraţiile militare etc. determină
adesea creşterea ratei dobânzii. Pe de altă parte, sporirea generală a
economiilor, diminuarea relativă a productivităţii capitalului, politicile
antiinflaţioniste, creşterea gradului de autofinanţare a activităţii econo-
mice pe baza profitului acţionează în sensul reducerii ratei dobânzii.
Acţiunea cumulată a acestor factori, în contextul dat al con-
juncturii economico-sociale, determină distribuirea şi ajustarea masei
monetare într-o anumită perioadă.

• Echilibrul pieţei monetare


La un anumit nivel al ratei dobânzii – celelalte condiţii fiind date –,
evoluţia cererii şi ofertei de monedă asigură realizarea echilibrului
pe piaţa monetară. Piaţa monetară se află în stare de echilibru când,
la un anumit nivel al ratei dobânzii (d’), cantitatea de monedă
oferită (M0) este egală cu cantitatea de monedă cerută (Mc).
Creşterea cererii de monedă are ca efect sporirea cantităţii de
monedă pe piaţă şi creşterea ratei dobânzii. Reducerea cererii de monedă
va determina scăderea atât a cantităţii de monedă, cât şi a ratei dobânzii.
Creşterea ofertei de monedă duce la scăderea ratei dobânzii şi la
creşterea masei monetare tranzacţionate pe piaţă; scăderea ofertei de
monedă determină sporirea ratei dobânzii şi diminuarea cantităţii de
monedă tranzacţionate.
Echilibrul pieţei monetare este complex şi dinamic, el este
determinat de particularităţile mecanismului de corelare a cererii şi
ofertei de monedă, prin intermediul sistemului bancar, care manevrează
rata dobânzii în funcţie de interesele proprii şi ale clienţilor acestuia.
261

Universitatea SPIRU HARET


În economiile contemporane, echilibrul pieţei monetare are un
rol tot mai important, datorită semnificaţiei crescânde pe care o are
moneda în ansamblul societăţii.
Sistemul monetar întemeiat pe hârtia monedă nu are altă
securitate, alt mijloc de a aşeza în relaţie normală cererea şi oferta de
monedă decât înţelepciunea şi prudenţa cu care bancherii şi agenţii
economici, în genere, se raportează la realităţi. Moneda şi creditul
reprezintă o singură medalie cu două feţe. Acest adevăr permite să se
înţeleagă atât rolul pozitiv al monedei, cât şi riscul pe care-l incumbă
excesul de instrumente monetare. Pentru ca sistemul să funcţioneze
bine, creditul, care exercită influenţa decisivă asupra masei monetare,
trebuie să fie bine utilizat şi rambursat la timp. Aceasta impune şi ca
întreprinderile să lucreze cu rezultate cât mai bune.

10.6. POLITICI MONETARE: OBIECTIVE


ŞI INSTRUMENTE

Politica monetară – componentă a politicii economice – poate


fi definită ca o acţiune exercitată de autorităţile monetare (Banca
Centrală, Trezoreria) asupra masei monetare şi asupra activelor
financiare în vederea orientării economiei pe termen scurt sau mediu.
Politica monetară constă în ansamblul de reglementări (reguli) pe
care Banca Centrală le impune celorlalte bănci, în vederea realizării
obiectivelor generale ale economiei naţionale.
Obiectivele urmărite prin politica monetară de către agenţii
financiari – bancari pot fi grupate în două categorii. În primul rând,
acestea constau în organizarea activităţii bancare de aşa manieră, încât
să se asigure protecţia deponenţilor, evitarea riscului şi gestiunea
corespunzătoare a resurselor. În al doilea rând, prin politica monetară
se urmăreşte ca volumul masei monetare şi condiţiile creării ei să
concură la realizarea obiectivelor economice fundamentale. Ea nu
trebuie să favorizeze nici lipsa de bani, dar nici orientarea agenţilor
specializaţi în operaţiuni băneşti riscante. O politică monetară sănătoa-
să trebuie să-şi propună, deci, concilierea stabilităţii puterii de
cumpărare a monedei (nu stabilitatea masei băneşti) cu expansiunea
economică.

262

Universitatea SPIRU HARET


Politica monetară, prin numeroasele sale aspecte, contribuie la
realizarea obiectivelor generale ale politicii economice. Pe plan intern,
menirea politicii monetare este, înainte de toate, să regleze cererea şi
oferta de monedă, iar pe plan extern, să asigure echilibrul balanţei de
plăţi.

• Instrumente ale politicii monetare


Aceste instrumente sunt: manevrarea taxei rescontului; cumpă-
rările şi vânzările de titluri pe piaţa deschisă (open market); variaţiile
cotelor rezervelor obligatorii etc.
Taxa rescontului este rata dobânzii pe care o calculează banca
de emisiune în momentul rescontării portofoliilor de cambii de la
băncile comerciale. În funcţie de modul şi sensul ratei de rescont
(crescător sau descrescător), se modifică volumul creditului, ca şi
costul lui. De pildă, dacă rata rescontului scade de la 4,5 la 3 procente,
au loc încurajarea creditului şi sporirea investiţiilor; invers, în situaţia
când aceasta ar spori de la 4,5 la 5,5 procente. Rata dobânzilor
acordate sau încasate de băncile comerciale urmează dinamica ratei
rescontului, ceea ce înseamnă că instituţia de emisiune influenţează
costul creditului în ansamblul lui.
Cumpărarea şi vânzarea titlurilor pe open market reprezintă un
instrument de politică monetară folosit tot mai des în prezent. Întrucât
pe piaţa interbancară rezultă adesea un excedent sau un deficit global
de lichidităţi, Banca de emisiune intervine fie pentru a „reteza” acest
excedent, fie pentru a „completa” insuficienţa constatată. În primul
caz, ea lansează pe piaţa monetară o fracţiune din efectele publice
(creanţe asupra Trezoreriei) sau din cele private (creanţe asupra
economiei), hârtii de valoare pe care le deţine în portofoliul său. În
cazul secund, aceasta achiziţionează pe piaţă o parte a efectelor
publice sau private deţinute de băncile comerciale.
Practica variaţiilor cotelor obligatorii de rezervă s-a genera-
lizat în aproape toate ţările cu economie de piaţă, fenomen ce se
explică prin avantajele acestei practici. Variaţia procentajelor
rezervelor este foarte eficace, întrucât afectează imediat dinamica
creditului. Această politică este utilă mai ales în ţările unde predomină
moneda scripturală.
263

Universitatea SPIRU HARET


Multiplicatorul creditului pune în evidenţă cantitatea de monedă
scripturală ce se poate crea folosind mecanismul creditului.
Disponibilităţile din sistemul bancar pe baza depunerilor clienţilor se
folosesc de bănci pentru a acorda credite. Dacă sumele împrumutate sunt
redepozitate la bănci, se măresc disponibilizările acestora şi devin bază
pentru acordarea de noi credite. Are loc astfel expansiunea creditului.
Raportul dintre disponibilităţile suplimentare (noile depozite) şi
rata rezervei obligatorii este multiplicatorul banilor. Acesta se
determină prin formula: M = D/r, în care: M = multiplicatorul banilor,
r = rata rezervei, iar D = disponibilitatea suplimentară.
Dacă disponibilităţile suplimentare sunt de 100 UM, iar rata
rezervei obligatorii este de 20%, atunci multiplicatorul creditului este
de 100/20=5. Suma maximă a creditelor ce pot fi acordate din
disponibilităţile existente va fi de 100x5=500 UM.
Mecanismul de multiplicare a banilor poate funcţiona şi în sens
invers, producându-se în acest fel o scurgere de numerar prin schimbul
bancar. Scurgerea numerarului va antrena reducerea masei de cont de
1/n ori mai mare.
În practică, suma banilor în circulaţie creşte mai repede decât
cea a creditelor acordate, datorită tendinţei agenţilor economici de a
păstra o cantitate de bani efectivi pentru cheltuieli neprevăzute.
Prin variaţia lor, rezervele obligatorii permit băncilor să contro-
leze structura masei monetare şi fluxurile sau refluxurile capitalurilor
străine. În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, în care se manifestă
plenar libera iniţiativă a întreprinzătorului, forţa motrice a circulaţiei
băneşti o constituie concurenţa. Subordonată ideii de rentabilitate,
activitatea băncilor şi instituţiilor financiare constituite într-un agent
autonom al economiei moderne de piaţă reprezintă un factor de
raţionalitate economică şi de eficienţă a întregii activităţi economice.

Concepte de bază
• Piaţa monetară
• Cererea de monedă
• Oferta de monedă
• Echilibrul monetar
• Masa monetară
264

Universitatea SPIRU HARET


• Disponibilităţi băneşti
• Agregate monetare
• Taxa rescontului
• Multiplicatorul banilor (de cont)
• Bancă (de emisiune, comercială)
• Depozit bancar
• Dobândă
• Masa dobânzii
• Rata dobânzii
• Politica monetară

Probleme de reflecţie, întrebări


• Ce este moneda? Ce funcţii îndeplineşte moneda în condiţiile
economiei contemporane?
• Ce sunt agregatele monetare?
• Ce este piaţa monetară?
• Cererea de monedă. Factorii care determină mărimea cererii de
monedă
• Oferta de monedă; procesele prin care diferite bănci oferă monedă
• Ce reprezintă masa monetară ca stoc şi ca flux?
• Multiplicatorul banilor de cont (multiplicatorul creditului)
• Dobânda. Dobânda simplă şi dobânda compusă
• Echilibrul pieţei monetare
• Băncile şi rolul lor. Sistemul bancar contemporan
• Politica monetară; conţinut, instrumente şi funcţii

Bibliografie
• J.M.Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi
a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 237-256.
• Costin Kiriţescu. Moneda. Mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 209-211; 212-218.
• Denis Flauzat, Economie contemporaine. Les phenomenes monetaires,
tom 2, Presse Universitaires de France, Paris, 1974, p. 180.184, 186-187.
• Alvin Toffler, Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1995, p. 67-73.
• Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999.

265

Universitatea SPIRU HARET


Capitolul 11
PIAŢA CAPITALULUI

Obiectivele temei:
– înţelegerea semnificaţiei capitalului şi a modalităţilor de trans-
formare în capital a unei părţi din veniturile diverselor pături sociale;
– analiza cauzelor care impun o diversitate de titluri de valoare
şi creşterea acestei diversităţi, o dată cu dezvoltarea economiei şi
sporirea necesarului de capital;
– cunoaşterea specificului acţiunii legii cererii şi ofertei pe piaţa
primară şi pe cea secundară ale capitalului.

11.1. SCURTĂ INTRODUCERE

Piaţa capitalului sau piaţa titlurilor de valoare apare încă în


secolul al XVI-lea; ea s-a dezvoltat continuu şi furnizează mijloace
financiare sporite întreprinderilor şi instituţiilor cu ajutorul cărora ele
îşi procură factori de producţie necesari creării de bunuri şi servicii (cu
deosebire în ramurile care, prin natura lor, impun capitaluri de
proporţii). Piaţa capitalului lărgeşte, în consecinţă, baza economică a
creşterii producţiei, alături de profit, utilizându-se în acest sens şi o
parte din salarii, pensii şi alte venituri ale populaţiei, mobilizate prin
intermediul emisiunii şi vânzării de titluri de valoare.
Concomitent, piaţa capitalului are o contribuţie decisivă la ex-
tinderea capitalului privat asociat, aparţinând mai multor persoane,
a cărui pondere sporeşte în ansamblul capitalului ţărilor, o dată cu
evoluţia economiei de piaţă, în detrimentul greutăţii specifice a
capitalului privat individual. Se diversifică, astfel, formele de proprie-
tate, iar proprietatea asupra capitalului se separă tot mai mult de
conducerea efectivă a producţiei, fiind încredinţată pe scară largă unor
persoane neposesoare ale mijloacelor cu care operează întreprinderile.
266

Universitatea SPIRU HARET


Piaţa capitalului introduce modificări şi în repartiţia venitu-
rilor. Persoanele salariate deţinătoare de titluri de valoare, de
exemplu, primesc, în afară de salariu, şi un venit suplimentar, care nu
provine nemijlocit din munca prezentă, ci din fructificarea unei părţi
din rezultatele muncii anterioare. Din această cauză, psihologiei
specifice muncii i se adaugă şi laturi ale psihologiei deţinătorilor de
capital. Mobilul speculaţiei, aşa cum susţinea J.M. Keynes, ataşat
organic comportamentului omului de afaceri, se extinde la un număr
tot mai însemnat de muncitori salariaţi, cu urmări nu totdeauna
favorabile asupra funcţionării economiei naţionale.

11.2. TITLURILE DE VALOARE

Titlurile de valoare sunt înscrisuri, emise în baza unor legi, care


dau posesorilor lor dreptul de a încasa, anual, un venit variabil sau fix.
O dată cu creşterea veniturilor populaţiei, în patrimoniul
familiilor creşte ponderea deţinută de titlurile de valoare. În principiu,
cu cât o ţară este mai dezvoltată economic, cu atât mai ridicată este
ponderea titlurilor de valoare în ansamblul patrimoniului.
În Franţa anului 1975, numai principalele titluri aveau o pondere
de 19,6% din patrimoniul familiilor. În 1984, această pondere ajungea
la 26% (fig. 1).

Fig. 1. Patrimoniul menajelor; repartiţia pe tipuri de bunuri


(Franţa, 1975 şi 1984)1

1
J. Bernard et colab., Initiation économique et sociale, Paris, 1990, p. 165.
267

Universitatea SPIRU HARET


Componentele clasice ale titlurilor de valoare sunt: acţiunile,
obligaţiunile, obligaţiunile ipotecare, titlurile de rentă şi bonurile de
tezaur. În perioada postbelică, alături de ele, au apărut şi alte titluri de
valoare: obligaţiuni cu rată variabilă a dobânzii, obligaţiuni indexate,
acţiuni cu venit anual relativ fix etc.
Acţiunea este un titlu de valoare care conferă posesorului
dreptul la un venit anual variabil (de regulă), numit dividend. El
reprezintă o parte din profitul unităţii care a emis acţiunile, distribuită
deţinătorilor acestora.
Acţiunile se clasifică în acţiuni nominative, care au înscrise pe
ele, în afară de alte date, şi numele deţinătorului, şi acţiuni la purtă-
tor, care nu poartă niciun nume. Ele se mai grupează şi în acţiuni
ordinare, care conferă posesorilor drepturi obişnuite, şi acţiuni privi-
legiate, care conferă drepturi speciale.
Între drepturile obişnuite figurează: dreptul de a solicita infor-
maţii asupra mersului activităţii întreprinderii; dreptul de a participa la
adunarea generală a acţionarilor (direct ori prin reprezentanţi) şi a
vota, atunci când se constituie echipa de conducere sau se iau decizii
privind activitatea unităţii (puterea de a influenţa aceste decizii depin-
de de cota-parte pe care o persoană o deţine din capitalul total);
dreptul de a dobândi, cu prioritate, acţiuni nou emise de întreprinderea
în funcţiune; dreptul de a primi gratuit câteva acţiuni, nou emise, dacă
o asemenea procedură se foloseşte; dreptul de a primi o parte din
capitalul întreprinderii când aceasta dă faliment.
Între drepturile preferenţiale, ale posesorilor de acţiuni cu acelaşi
nume, întâlnim: dreptul de a încasa anual un dividend fix, indiferent
de profitul obţinut de întreprindere în anul expirat; dreptul de a primi
cu prioritate o fracţiune din capitalul societăţii, în caz de faliment
Pentru a dezvălui mai bine specificitatea acţiunii, adăugăm:
posesorii de acţiuni, numiţi acţionari, sunt proprietari ai unei părţi
din capitalul unei întreprinderi, ori ai mai multora; durata de viaţă a
acţiunii şi intervalul de timp în care posesorii pot încasa dividend
sunt egale cu durata de viaţă a întreprinderii; acţiunea este neram-
bursabilă, deţinătorii ei neputând cere întreprinderilor emitente banii
plătiţi cu prilejul achiziţionării lor; acţiunea este negociabilă, adică se
poate vinde la bursă, banii avansaţi pentru dobândirea ei nefiind, deci,
imobilizaţi; dividendul încasat de acţionari este variabil, întrucât
268

Universitatea SPIRU HARET


profitul obţinut de întreprindere oscilează de la un an la altul, iar
nevoia de a face investiţii din profit este şi ea diferită în timp.
Obligaţiunea este un titlu de valoare, emis de întreprinderi,
instituţii ori de stat, care dă dreptul deţinătorului să încaseze un
venit anual fix, numit dobândă.
Fixitatea venitului anual nu echivalează cu un nivel egal al
dobânzii plătite pentru toate obligaţiunile, indiferent de persoanele
emitente. La obligaţiunile emise de stat, dobânda este uneori mai redu-
să decât la cele emise de întreprinderi, căci riscul împrumutului
acordat celor din urmă este mai însemnat. Dobânda diferă, apoi, şi de
la o întreprindere la alta, în funcţie de profiturile realizate şi de sigu-
ranţa funcţionării lor. Cu cât riscul este mai ridicat, cu atât dobânda
plătită este mai mare.
Deţinătorii de obligaţiuni, numiţi obligatari, sunt creditori ai
unităţilor care au emis aceste titluri de valoare. Ca urmare, obligaţiu-
nea este rambursabilă. Rambursarea se face dintr-o dată, la scadenţa
finală (după 5 ani, de exemplu) sau în tranşe anuale, care pot fi la
rândul lor egale ori inegale. Obligaţiunile sunt şi negociabile la bursă;
ele pot fi vândute înainte de scadenţă, de expirarea duratei împrumutului.
Între acţiuni şi obligaţiuni nu sunt numai deosebiri, ci şi
asemănări (dreptul de a încasa un venit anual, negociabilitatea etc.).
Acestea se accentuează, pentru că, în timp, emisiunile clasice de astfel
de titluri suferă modificări. În prezent, de exemplu, se emit şi
obligaţiuni perpetue, cu durată de viaţă nelimitată, ca şi acţiunile.
Obligaţiunile ipotecare sunt titluri de valoare, emise de bănci
(ipotecare şi urbane), cu scopul acordării de împrumuturi agenţilor
economici, care le garantează cu terenuri sau imobile.
Suma împrumutului solicitat de la bancă nu se acordă direct, în
numerar ori prin deschiderea unui cont, ci indirect, prin înmânarea
unei obligaţiuni ipotecare, vândută ulterior, la bursa de valori, de către
posesorul ei. La scadenţă, împrumutul se stinge, prin cumpărarea de la
bursă, de către debitor, a unei obligaţiuni ipotecare, având o valoare
egală cu creditul primit; ea se restituie băncii. Debitorii (beneficiarii
împrumuturilor) plătesc şi o dobândă. Aceasta este relativ ridicată,
pentru că trebuie să permită atât remunerarea băncii, cât şi a deţină-
torilor de obligaţiuni ipotecare, a celor care le-au cumpărat la bursă, ei
fiind creditorii nemijlociţi.
269

Universitatea SPIRU HARET


Titlurile de rentă sunt hârtii de valoare, emise de stat,
pentru a mobiliza la dispoziţia sa sume de bani necesari acoperirii
unor cheltuieli. În calitate de debitor, statul plăteşte, la intervale de
timp stabilite (anual), pe o perioadă nedeterminată, o sumă fixă de
bani, deţinătorilor de titluri de rentă. Cumulate, aceste sume asigură
creditorilor amortizarea (restituirea) împrumutului şi o dobândă.
Titlurile de rentă nu sunt rambursabile, dar sunt negociabile la
bursă, se pot vinde şi cumpăra. Prin negociere, dreptul de a încasa
anual o sumă de bani se transferă de la o persoană la alta.
Bonurile de tezaur sunt titluri de valoare, emise de ministe-
rul finanţelor, ori administraţia bugetelor de stat, denumită
tezaur în majoritatea ţărilor lumii. Prin emisiunea lor, statul
împrumută pe termen scurt, de la populaţie, întreprinderi, bănci etc.,
sume de bani având ca destinaţie acoperirea unor goluri bugetare.
Bonurile de tezaur sunt purtătoare de dobândă, rambursabile la
scadenţă şi negociabile la bursă. Când cerinţele statelor sunt urgente şi
însemnate, se recurge la emisiunea pe scară largă a acestor titluri, cu
dobândă relativ ridicată. O astfel de dobândă poate avea uneori, ca
punct de sprijin, un puseu inflaţionist apărut ulterior emisiunii
bonurilor de tezaur; acesta reduce drastic puterea de cumpărare a
împrumutului recuperat şi dobânda reală, încasată de deţinătorii
bonurilor, care nu au anticipat scăderea puterii de cumpărare a banilor.

11.3. PIAŢA CAPITALULUI

Piaţa capitalului este o totalitate de tranzacţii al cărei obiect îl


constituie titlurile de valoare. Îndreptăţirea denumirii de piaţă a capi-
talului, conferită ansamblului tranzacţiilor amintite, are un triplu temei:
- persoanele fizice şi juridice care cumpără titluri de valoare
(nou emise) urmăresc deliberat înmulţirea banilor, specifică oricărui
avans de capital;
- întreprinderile şi instituţiile care recurg la emisiunea titlurilor
de valoare au în vedere formarea capitalului bănesc necesar organi-
zării sau dezvoltării unor afaceri; statele emit şi ele adesea astfel de
titluri, pentru realizarea de investiţii publice de capital;
- comercializarea la bursă a titlurilor de valoare, anterior emise,
ţinteşte şi ea, nemijlocit, obţinerea unui câştig din diferenţele de cursuri.
270

Universitatea SPIRU HARET


În baza acestor argumente, se poate susţine că întregul schimb al
titlurilor de valoare, indiferent de durata lor de viaţă, aparţine pieţei
capitalului.
Piaţa capitalului se scindează în piaţa primară şi piaţa secundară.
Piaţa primară cuprinde totalitatea tranzacţiilor al căror obiect îl
reprezintă titlurile de valoare nou emise. Spre deosebire de aceasta,
piaţa secundară include totalitatea tranzacţiilor efectuate cu titlurile
de valoare emise şi plasate anterior.
Pe piaţa capitalului, în genere, se vând şi se cumpără, cu deose-
bire, acţiuni şi obligaţiuni, adică titluri de valoare pe termen lung. Nu
lipsesc, însă, nici tranzacţiile cu titluri de valoare, pe termen scurt.

11.3.1. PIAŢA PRIMARĂ A CAPITALULUI

Această piaţă este servită, de regulă, de bănci; ele preiau sarcina


plasării acţiunilor şi obligaţiunilor nou emise, atât pentru construirea
unor întreprinderi, cât şi pentru dezvoltarea celor existente. Tot băncile
organizează reclama, cu scopul difuzării cât mai largi a titlurilor de
valoare, în măsură să satisfacă cerinţele financiare ale emitenţilor.
Pentru serviciile lor, băncile încasează un comision.
Uneori, băncile, sau alte instituţii, achiziţionează ele însele
titluri, pentru a le vinde ulterior publicului larg. În acest caz, ele nu
mai sunt simpli executanţi ai comenzilor emitenţilor, ci comercianţi
propriu-zişi, care realizează tranzacţii, cu scop speculativ, obţinând
câştiguri din diferenţa dintre preţul de achiziţie şi cel de livrare.
Marile firme deja constituite îşi plasează adesea singure, direct
la burse, acţiunile emise, în scopul creşterii capitalului şi lărgirii sferei
afacerilor.
În ţările cu o veche tradiţie industrială şi a pieţei capitalului,
organisme specializate studiază şansele de reuşită ale noilor societăţi
pe acţiuni, starea financiară a întreprinderilor existente care emit
acţiuni, gradul de risc pe care îl prezintă cumpărarea titlurilor prove-
nind de la diverse unităţi. Prin difuzarea rezultatelor la care au ajuns în
urma studiilor, publicul se poate orienta mai bine când ia deciziile de
investire a banilor disponibili în titlurile emise de o firmă sau alta.
Ca orice tranzacţii, şi cele cu titluri de valoare se derulează la un
preţ anumit, purtând numele de curs. Pentru titlurile nou emise, cursul
271

Universitatea SPIRU HARET


este ferm şi egal, de regulă, cu valoarea nominală a acestora. Uneori,
obligaţiunile se vând, însă, la un curs inferior valorii nominale, spre a
se mări cererea şi cantitatea de „mărfuri” vândute. La un astfel de curs
se apelează când rata dobânzii obligaţiunilor este inferioară ratei
dobânzii bancare, ori foarte apropiată de ea, deşi superioară. Şi în
această alternativă, însă, rambursarea obligaţiunilor se efectuează tot
la valoarea lor nominală.
Indiferent de modul în care se plasează titlurile de valoare nou
emise şi de cursul la care ele sunt vândute, scopul urmărit îl constituie
– aşa cum am arătat – formarea şi creşterea capitalului necesar
întreprinderilor sau instituţiilor şi constituirea unor resurse băneşti la
dispoziţia statului.
Emisiunea şi plasarea titlurilor de valoare au cunoscut o extensie
considerabilă după cel de-al doilea război mondial. În unele ţări,
capitalul format pe asemenea căi este neobişnuit de mare şi are o
greutate specifică însemnată în totalul capitalului social şi al
întreprinderilor gigant*).
*)
În S.U.A., muncitorii salariaţi reprezintă, în ansamblu, cel mai important
deţinător de capital, sub forma fondurilor pentru pensii, care depăşesc în volum
„capitalul capitaliştilor”. Casele de pensii ale salariaţilor din industrie şi comerţ –
la care cotiza majoritar „clasa muncitoare”– deţineau încă în 1976, după 35 de ani
de contribuţie, un sfert din capitalurile învestite în acţiuni şi obligaţiuni de pe
piaţa S.U.A. La acest procent se adaugă fondurile de pensii ale funcţionarilor,
personalului din învăţământ şi profesiilor libere, reprezentând circa 10% din
capitalurile investite. Muncitorii din toate sectoarele economiei posedă, în
prezent, o parte importantă din capitalurile folosite de o mie de întreprinderi
americane, dintre cele mai mari. Paralel, lista celor 50 dintre cele mai mari
întreprinderi americane şi lista întreprinderilor care numără cei mai mulţi
acţionari se suprapun în bună măsură. Acţiunile lui General Motors sunt difuzate
între un milion de acţionari, iar ale societăţii American Telephone and Telegraph
între 3.198.000 de acţionari. I.B.M. numără şi el 793.000 de acţionari, Ford
Motor 285.000, iar General Electric 520.000. Acţionariatul popular este răspândit
şi în Japonia. În anul 1981, peste 19,5 milioane de acţionari persoane fizice
deţineau fiecare ceva mai puţin de 50.000 acţiuni. Aceştia reprezentau circa 99%
din numărul total al acţionarilor, estimaţi la 19.590.000; ei erau posesori a 25%
din totalul capitalurilor a 1737 de întreprinderi cotate la bursa din Tokio. În
Europa Occidentală, gradul de difuzare a acţiunilor este mai scăzut, dar în
creştere vizibilă. Cert este că o dată cu înaintarea în timp se constată răspândirea
272

Universitatea SPIRU HARET


Pe piaţa primară a capitalului (ca şi pe cea secundară), se
confruntă cererea şi oferta, cele două forţe prezente în orice schimb
indiferent de obiectul lui.

11.3.1.1. CEREREA DE TITLURI DE VALOARE


(ACŢIUNI ŞI OBLIGAŢIUNI)

Pe piaţa primară, purtătorii cererii de titluri de valoare sunt


familiile, întreprinderile, băncile, alte instituţii. Cererea este funcţie de
mai multe variabile: veniturile cumpărătorilor şi preţul de vânzare; ran-
damentul banilor investiţi în titluri şi rata dobânzii bancare; riscul
investiţiilor; câştigul obţinut din vânzarea titlurilor de valoare la bursă etc.

• Venitul cumpărătorilor şi preţul titlurilor de valoare


Referindu-ne, aici, doar la cererea familiilor, observăm că ea
depinde de nivelul veniturilor şi de economii. Cu cât veniturile unei
familii sunt mai ridicate şi cu cât este mai mare distanţa dintre venituri
şi consumul de bunuri curente, cu atât este mai însemnată tentaţia
acesteia de a-şi constitui un portofoliu de titluri de valoare. La o sumă
dată de venituri şi economii, mărimea cererii de titluri depinde, însă, şi
de înclinaţia populaţiei spre lichiditate. Când această înclinaţie este
slabă, cererea primeşte un impuls suplimentar şi invers.
Preţul, respectiv valoarea nominală a acţiunilor şi obligaţiunilor,
sensibilizează, de asemenea, cererea. Veniturile, economiile şi încli-
naţia spre lichiditate fiind date, cererea totală de titluri este cu atât mai
importantă, cu cât preţul este mai mic. Având în vedere costul redus al
„producerii” şi distribuirii titlurilor, emitenţii lor stabilesc, în regulă
generală, valori nominale mici ale acestora, aşa încât să fie accesibile

tot mai largă a acţiunilor. În 1983, existau în S.U.A. 42.360.000 de acţionari faţă
de numai 6.490.000 în 1952. Într-un interval de circa 30 de ani, numărul
acţionarilor a sporit, deci, de circa 4,5 ori. Procentul deţinătorilor de acţiuni este
inegal, însă, în funcţie de starea socială a diferitelor persoane. În 1983, între
deţinătorii de acţiuni din S.U.A., 3% aveau un venit sub 10.000 de dolari, 25% un
venit între 10.000 şi 25.000 de dolari, iar 40% un venit între 25.000 şi 50.000 de
dolari (Vezi Mattei Dogan, Dominique Péllasy, Economia mixtă, Editura
Alternative, Bucureşti, 1992, p. 218-225).
273

Universitatea SPIRU HARET


inclusiv păturilor mai puţin favorizate ale populaţiei. Preţul titlurilor nu
reprezintă, ca urmare, o limită în calea cererii. Pe de altă parte, fiind
unic, pe toată durata plasării titlurilor nou emise, preţul dă răgaz şi celor
care n-au venituri imediat disponibile să procure titluri de valoare într-o
etapă ulterioară, recurgând în acest scop şi la credite bancare.
Veniturile disponibile ale întreprinderilor şi instituţiilor, precum
şi preţul titlurilor de valoare influenţează şi ele cererea acestora.
Pentru astfel de cumpărători, contează însă adesea, decisiv, încercarea
de a controla (prin dobândirea de acţiuni şi obligaţiuni) activitatea
emitenţilor, a altor întreprinderi producătoare de bunuri materiale ori a
băncilor, dorinţa de a dobândi un loc privilegiat în ramură, ori posturi
în consiliile de administraţie ale instituţiilor financiare, soldate cu
posibilităţi largi de a obţine credite avantajoase. Asemenea obiective
sunt realizabile, însă, şi dacă titlurile se procură de pe piaţa secundară
a capitalului.

• Randamentul banilor investiţi şi rata dobânzii bancare


Atunci când decid să cumpere titluri de valoare, posesorii de
venituri disponibile ţin seama de fluxul de venituri viitoare pe care-l
pot obţine. Pentru că un astfel de flux este realizabil şi prin formarea
de depozite bancare, înainte de plasarea banilor, într-un mod ori altul,
deţinătorii lor compară randamentul acţiunilor şi obligaţiunilor (rata
dividendului pentru acţiuni şi rata dobânzii pentru obligaţiuni) cu rata
dobânzii bancare. Din comparare poate să rezulte că:
– randamentul titlurilor este mai mare decât rata dobânzii
bancare (R>d);
– randamentul titlurilor este mai mic decât rata dobânzii bancare
(R<d);
– randamentul titlurilor este egal cu rata dobânzii bancare (R=d).
Principial abordând problema, un investitor raţional utilizează
banii pentru aproprierea de titluri atunci când R>d. În acest caz, el
obţine, cu o sumă dată de bani, un câştig mai mare decât în ipoteza
recurgerii la depozitul bancar. În cazul al doilea, investiţia de titluri de
valoare este neavenită, căci ea produce un câştig inferior. În ultimul
caz, investitorului îi este indiferent cum plasează banii, dacă nu ia în
calcul şi alţi factori.
274

Universitatea SPIRU HARET


Cum se calculează, însă, randamentul titlurilor de valoare,
care trebuie comparat cu rata dobânzii?
Pentru obligaţiuni:
C
Ro = × 100
P
în care: Ro = randamentul obligaţiunilor sau rata dobânzii obligaţiunii
C = cuponul sau dobânda totală anual încasată
P = preţul cu care se cumpără obligaţiunea
W
Pentru acţiuni: R a = × 100
P
în care: Ra = randamentul acţiunii sau rata anuală a dividendului
W = dividendul total, estimat a se încasa anual
P = preţul cu care se cumpără acţiunea
Optând pentru achiziţia de titluri de valoare, investitorul alege,
de fapt, o variantă optimă de frunctificare a banilor, din care rezultă
fluxul viitor al veniturilor, cel mai mare posibil. Acest flux, repre-
zentând valoarea viitoare a unei sume prezente, se calculează cu
ajutorul unor formule care diferă în funcţie de felul titlului de valoare
şi de modul de rambursare a împrumutului (în cazul obligaţiunilor).
Pentru obligaţiuni rambursabile la scadenţă (dintr-o dată):
Vn = V0 + n (V0 ⋅ d )
în care: Vn = valoarea viitoare a fluxurilor de venituri
V0 = valoarea prezentă (nominală) a obligaţiunii
n = durata de viaţă în ani a obligaţiunii
d = rata dobânzii obligaţiunii
Pentru obligaţiuni rambursabile în tranşe anuale egale (şi
anuităţi inegale):
Vn = V0 + V1 + V2 + V3 + ..... + Vn
în care: V1, V2, ….. ,Vn = sunt venituri sau anuităţi inegale.
Pentru obligaţiuni rambursabile în tranşe inegale (şi anuităţi
egale):
Vn = A ⋅ n

275

Universitatea SPIRU HARET


V0 ⋅ d
în care: A = anuitatea, calculată după formula A =
1
1−
(1 + d )n
⎛ ⎞
⎜ ⎟
V0 ⋅ d
Vn = A ⋅ n devine Vn = n⎜⎜ ⎟

1
⎜1− ⎟
⎝ (1 + d )n ⎠
Deşi nu face parte din tema noastră, redăm şi formula de calcul a
fluxului viitor de venituri pentru depozite bancare, în care dobânda şi
împrumutul se rambursează la scadenţă:
Vn = V0 (1 + d )
n

în care: V0 = suma iniţială depusă la bancă


d = rata dobânzii bancare
n = durata în ani a depunerii
În abordări mai pretenţioase, decizia de a investi în titluri de
valoare se întemeiază pe actualizare, adică pe determinarea valorii
actuale a fluxului viitor de venituri. Dacă valoarea actuală este mai
mare sau, la limită, egală cu preţul de cumpărare a titlului de valoare,
atunci investiţia este profitabilă.
Necesitatea depăşirii preţului de către valoarea actuală se justifi-
că prin adevărul conform căruia valoarea banilor prezenţi este mai
mare decât valoarea banilor viitori, presupunând că puterea lor de
cumpărare este constantă.
O sumă de bani în prezent este mai importantă decât în viitor,
căci, dispunând azi de ea, poţi să o transformi imediat în bunuri necesare
satisfacerii trebuinţelor. Sau, poţi să o investeşti într-un mod oarecare,
pentru a obţine un venit suplimentar; dacă, la 1 ianuarie 2007, investeşti
o sumă de bani, vei poseda peste 10 ani o avere lichidă mai mare decât
în cazul în care o dobândeşti şi o investeşti peste 5 ani (în 2012).
Calculul valorii actuale a veniturilor viitoare generate de
titlurile de valoare se face în baza formulei2:

2
Xavier Joly, Pratiques de la décision d’investir, Les Editions
d’organization, Paris, 1998, p. 157.
276

Universitatea SPIRU HARET


n
Vt
Vp = ∑
t =1 (1 + d )t
în care: Vp = valoarea actuală a sumei totale a veniturilor viitoare
Vt = venitul anual încasat ca dobândă ori dividend
d = rata dobânzii bancare (considerată constantă)
n = numărul anilor
Formula de mai înainte se scrie desfăşurat astfel:
V1 V2 V3 Vn
Vp = + + + ..... +
(1 + d ) (1 + d ) (1 + d )
2 3
(1 + d )n
Termenii V1, V2, V3, etc. au o încărcătură diferită, dependentă de
felul titlului de valoare ori de modul de rambursare a valorii (în cazul
obligaţiunilor).
Pentru obligaţiunile rambursabile dintr-o dată, toţi V-urii, în
afară de ultimul, includ doar dobânda anuală, ca venit fix, în vreme ce
ultimul include, în afară de dobânda aferentă ultimului an, şi valoarea
nominală a obligaţiunii. Pentru obligaţiunile a căror rambursare se
face eşalonat, în tranşe anuale, egale ori inegale, toţi V-urii fără
excepţie cuprind dobânda anuală (variabilă de această dată) şi rata
scadentă a împrumutului. De reţinut că V-urii se pot cunoaşte dinainte,
încă în momentul cumpărării obligaţiunii.
Pentru acţiuni, V reprezintă dividendul mediu anual posibil de
încasat (ori anticipat), el fiind nerambursabil. Redusă la forma ei cea
mai simplă şi concisă, formula de calcul a valorii viitoare a fluxurilor
generate de o acţiune este:
V
Vpa =
d
în care: V = dividendul mediu anual (estimat)
Recurgând la un calcul concret al valorii actuale a fluxului
viitor de venituri, în cazul obligaţiunilor rambursabile dintr-o dată (la
scadenţă), putem presupune:
Vi (valoarea iniţială) a obligaţiunii = 100.000
V (venitul anual sau cuponul) = 10.000
n = 5 ani
d = 8% (adică 0,08)
277

Universitatea SPIRU HARET


În baza acestor date:
10.000 10.000 10.000 10.000 10.000 + 100.000
Vp = + 2 + 3 + 4 +
1 + 0,08 (1 + 0,08) (1 + 0,08) (1 + 0,08) (1 + 0,08) 5
10.000 10.000 10.000 10.000 110.000
Vp = + + + +
1,08 1,166 1,259 1,359 1,469
Vp = 9.259,26 + 8.576,33 + 7.942,81 + 7.359,35 + 74.880,87 = 108.017,62

Valoarea actuală a fluxului viitor de venituri (108.017,62) este


superioară, în exemplul nostru, preţului de cumpărare (100.000) al
obligaţiunii. Este normală această relaţie, căci veniturile anuale sunt
determinate pe baza unei rate de 10% a dobânzii, iar rata dobânzii
bancare, care figurează la numitorul fiecăreia din cele cinci fracţii,
este de numai 8%. Diferenţa dintre valoarea actuală şi preţul de cum-
părare ar fi fost şi mai mare dacă ultimul era inferior valorii nominale
a obligaţiunii. Egalitatea dintre preţ şi valoarea actuală ar fi posibilă
atunci când rata dobânzii bancare (rata de actualizare) ar avea aceeaşi
mărime ca şi rata dobânzii obligaţiunii.
Pentru calculul valorii viitoare a fluxului de venituri generat de o
acţiune, considerăm că dividendul (venitul anual) este egal cu 10.000
(produs de 100.000, preţul iniţial al acţiunii), iar rata dobânzii bancare
de 8%.
V 10.000
Aplicând formula Vpa = obţinem = 125.000
d 0,08

Preţul de 100.000, fiind inferior valorii actuale, decizia de a


investi apare raţională, ca şi în exemplul referitor la obligaţiune.

• Riscul investiţiilor
Determinarea valorii actuale a fluxului viitor de venituri a plecat
de la premisa siguranţei acestora şi a ratei dobânzii; s-a făcut
abstracţie de risc, de posibilitatea apariţiei unor împrejurări care pot să
modifice mărimile luate în calcul, să provoace reduceri de venituri
nete şi de capital chiar. Întrucât viaţa economică este incertă prin
excelenţă, iar veniturile sunt oscilante, cumpărătorii de titluri de
valoare trebuie să ţină seama şi de risc, să anticipeze mai multe
variante posibile ale veniturilor şi să aprecieze, totodată, gradul în care
278

Universitatea SPIRU HARET


acestea au şansa de a deveni efective. În acest scop, se face apel la
teoria probabilităţilor şi la agregarea valorilor posibile, într-o valoare
medie3. Procedând astfel, decizia de a investi se ia comparând preţul
de cumpărare al titlului cu valoarea medie rezultată din calcul. Pentru
ca investiţia să fie profitabilă, primul termen trebuie să aibă o valoare
mai mică decât al doilea.
Spre exemplificare, considerăm că se anticipează trei variante
posibile ale fluxului de venituri, având grade inegale de probabilitate
(de a deveni reale) (tabelul 1):
Valoarea medie a fluxului viitor de venituri
Tabelul 1

Oscilante sunt în viaţa economică nu doar veniturile nominale


produse de titlurile de valoare şi rata dobânzii. De la o perioadă la alta
se modifică şi puterea de cumpărare a banilor şi, deci, şi a
veniturilor. Chiar dacă presupunem că veniturile nominale sunt certe
şi promiţătoare, inflaţia poate eroda veniturile reale. De aceea, pentru
investitorul în titluri de valoare este foarte important să anticipeze şi
valoarea reală actuală a fluxului viitor de venituri, să includă în
factorii de risc şi fenomenele inflaţioniste.
Având în câmpul vizual inclusiv riscul falimentului posibil al
unităţilor emitente, doritorii de titluri de valoare calculează şi durata
reîntoarcerii banilor investiţi în acţiuni.
În acest scop se utilizează formula:
D = C/dv,
în care: D = durata reîntoarcerii investiţiei în număr de ani
C = cursul acţiunii
dv = dividendul anual anticipat

3
Economia politică. Economics, Editura Eficient, Bucureşti, 1992, p.255.
279

Universitatea SPIRU HARET


Riscul se poate aproxima nu doar pentru un titlu de valoare emis
de o întreprindere, instituţie sau de stat, ci şi pentru un portofoliu de
titluri deţinut de o persoană fizică sau juridică. Riscul portofoliului,
adică al totalităţii titlurilor deţinute, depinde de: numărul titlurilor,
numărul ramurilor emitente şi de viabilitatea întreprinderilor şi ra-
murilor care au plasat acţiunile şi obligaţiunile. Contează, de aseme-
nea, în stabilirea riscului, ponderea titlurilor provenind de la diverse
întreprinderi şi ramuri.
Ţinând seama de inegalitatea veniturilor posibile ale întreprinderilor
şi ramurilor, de evoluţia lor adesea contradictorie, un portofoliu de titluri
are un grad mai redus de risc dacă este mai „pestriţ”, iar titlurile diferite
au ponderi relativ egale în valoarea de ansamblu a portofoliului4.

• Câştigul obţinut din vânzarea titlurilor la bursă


Atunci când se cumpără titluri de valoare de pe piaţa primară se
ia în calcul şi câştigul ce se poate obţine prin vânzarea lor, la o dată
viitoare, pe piaţa secundară. Câştigul potenţial, rezultat din diferenţa
dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare (mai mic),trebuie
adăugat – pentru a determina gradul de valorificare a banilor investiţi
– la fluxul de venituri încasat până în momentul vânzării.
Admiţând că cel ce cumpără recurge la actualizare, aceasta
trebuie să fie făcută în baza sumei fluxului viitor de venituri şi a
câştigului anticipat. Ultimul poate fi luat în calcul şi când se determină
rentabilitatea titlurilor de valoare, folosind formula:
V + P1 − P0
R=
P0
în care: V = dividendul ori dobânda încasată
P1 = preţul de vânzare al titlului pe piaţa secundară
P0 = preţul de cumpărare al titlului
Dacă acţiunea sau obligaţiunea se vinde la un an de la cumpă-
rare, V este venitul primului an, iar dacă se vinde după doi sau trei
ani, V reprezintă o valoare medie anuală. Ambele mărimi sunt certe
pentru obligaţiune şi anticipate, deci posibile, pentru acţiune.
4
Gabriela Anghelache, Nicolae Dardac, Ion Stancu, Pieţe de capital şi
burse de valori, Adevărul S.A., Bucureşti, 1992, p. 114.
280

Universitatea SPIRU HARET


11.3.1.2. OFERTA DE TITLURI DE VALOARE

Pe piaţa primară a capitalului, oferă titluri de valoare întreprin-


derile, băncile, alte instituţii şi statul. Prin vânzarea titlurilor oferite,
unităţile cu scop lucrativ procură banii necesari dezvoltării activităţii
sau redresării acesteia în cazuri de regres al afacerilor.
Oferta de titluri de valoare este, deci, o sursă de finanţare
alături de profit şi creditele bancare. Ea poate fi şi mijlocul de a
dobândi capital necesar pentru a construi o nouă unitate economică.
Întrucât o întreprindere emite adesea şi acţiuni şi obligaţiuni, de reală
importanţă este asigurarea echilibrului, a optimului, între valoarea
primelor şi valoarea celor secunde, ţinând seama de avantajele şi
dezavantajele lor, de riscul specific.
În principiu, este mai riscantă emisiunea de obligaţiuni dacă
avem în vedere oscilaţiile producţiei. În perioadele de criză ori declin,
profiturile scad sau dispar pentru o serie de întreprinderi, iar plata
necondiţionată a dobânzii, ca venit fix, independent de rezultate, face
deosebit de vulnerabile unităţile care recurg la oferta exagerată de
obligaţiuni. Pe de altă parte, în aceleaşi perioade, plata dobânzii
micşorează vizibil sau anulează dividendul cuvenit acţionarilor. Când
întreprinderea recurge precumpănitor la oferta de acţiuni, efectele
negative amintite sunt mai slabe.
Privită atent, oferta de titluri de valoare este cerere de capital
bănesc, derivată din cererea de factori de producţie, care, la rândul ei,
rezultă din cererea de bunuri de consum şi trebuinţele populaţiei.
Pentru întreprinderi, această ofertă este oportună numai în măsura în
care mişcarea reală a producţiei asigură realizarea unui anumit profit.
Acesta trebuie să depăşească nu numai rata dobânzii bancare, ci şi rata
dobânzii obligaţiunilor (în cazul emisiunii de obligaţiuni). În ipoteza
opusă, întreprinderea distribuie obligatarilor întregul profit obţinut,
rămânând fără resurse necesare dezvoltării.
Oferta de titluri trebuie, în această lumină, să fie precedată de
calcule laborioase privind rata posibilă a profitului şi de compara-
rea ei cu rata dobânzii bancare şi veniturile distribuite deţinătorilor
de titluri. Anticiparea şi determinarea riscului sunt obligatorii nu doar
pentru purtătorii cererii de titluri, ci şi pentru ofertanţii acestora; „...
dacă o afacere este riscantă – preciza Keynes – va fi nevoie de o
diferenţă mai mare între randamentul scontat de cel ce ia bani cu
281

Universitatea SPIRU HARET


împrumut şi rata dobânzii la care el consideră că merită să contracteze
împrumutul”5. „... În perioadele în care afacerile prosperă, riscul poate fi
minimalizat. Într-o perioadă de avânt estimarea predominantă a ambelor
riscuri, atât a riscului celui care ia bani cu împrumut, cât şi a celui care
dă bani cu împrumut, poate să ajungă la un nivel neobişnuit de scăzut,
care să dea naştere pericolului unor imprudenţe”6.
Oferta de titluri de valoare (de obligaţiuni şi bonuri de tezaur)
porneşte şi de la stat sau de la instituţii ale colectivităţilor locale:
municipii, oraşe etc. şi se întemeiază pe calcule de oportunitate, dar
devine evident necesară, mai ales când conjunctura economică
generală este nefavorabilă şi scad impozitele şi taxele care se scurg în
bugetele locale şi bugetul central.
Indiferent din care punct porneşte, oferta de titluri se poate
adresa atât persoanelor din ţara proprie, cât şi celor din alte ţări.
Capitalul mobilizat astfel nu se mărgineşte la capitalul autohton.
Atunci când statul recurge la împrumuturi contractate în interior,
se formează datoria sa internă. Aceasta are tendinţa să crească în
numeroase ţări ale lumii, reprezentând un procent tot mai mare din PIB.

11.3.2. PIAŢA SECUNDARĂ A CAPITALULUI

Parte integrantă a pieţei capitalului, piaţa secundară se şi


aseamănă, dar se şi deosebeşte de cea primară. Se aseamănă întrucât
pe ambele pieţe se confruntă cererea şi oferta, obiectul tranzacţiilor îl
constituie aceeaşi marfă şi, concomitent, ţelul urmărit de purtătorii
tranzacţiilor este comun: obţinerea unui venit net. Piaţa secundară se
detaşează totuşi, sub multiple aspecte, de cea primară. Ne ocupăm
doar de câteva din ele.
a) Piaţa secundară este servită, în principal, de bursele de
valori mobiliare, în vreme ce piaţa primară, de bănci.
Bursa de valori este o instituţie înfiinţată pe bază de lege şi
supravegheată de stat; ea are ca scop încheierea de tranzacţii cu titluri
de valoare anterior emise, dar poate mijloci şi tranzacţii cu valute şi
metale preţioase.

5
John Maynard Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 168.
6
Idem.
282

Universitatea SPIRU HARET


Supravegherea de către stat a burselor de valori mobiliare se
realizează printr-o direcţie specializată din Ministerul Finanţelor Publice,
care aprobă crearea burselor (particulare şi de stat), regulamentul lor de
funcţionare, numeşte sau revocă agenţii de schimb şi stabileşte moda-
lităţile de acoperire a riscului pentru operaţiunile la termen.
De regulă, bursele se constituie ca societăţi pe acţiuni, dar pot
să apară şi ca asociaţii comerciale sau camere de comerţ. Membrii
fondatori – în număr limitat – sunt persoane fizice ori juridice
specializate în afacerile cu titluri de valoare, valute şi metale preţioase.
Acţiunile emise şi plasate pentru formarea capitalului necesar
funcţionării bursei se numesc certificate şi nu dau dreptul la încasarea
de dividend; posesorii lor pot participa, însă, la tranzacţiile efectuate
în localul bursei.
Conducerea bursei revine unui consiliu de administraţie, condus
de oameni de afaceri cu experienţă îndelungată, iar activităţile curente,
zilnice ale bursei cad în sarcina administraţiei bursei.
Vânzările şi cumpărările de titluri de valoare se efectuează
nemijlocit de agenţii de schimb. Ei sunt de două feluri: brokeri agenţi,
care acţionează în numele şi pe contul clienţilor, şi brokeri specialişti
(denumiţi jobberi în Anglia, curtieri în Franţa şi dealeri în SUA).
Aceştia primesc ordinele de vânzare şi de cumpărare de la brokerii
agenţi (care le-au colectat în prealabil de la diverse persoane fizice şi
juridice), le centralizează, participă la stabilirea cursurilor şi execută
ordinele de cumpărare-vânzare. Brokerii specialişti pot să încheie
tranzacţii şi în numele lor; ei au la dispoziţie un portofoliu propriu de
acţiuni şi obligaţiuni şi sume de bani, pe care le folosesc pentru a
menţine stabilitatea (relativă) a titlurilor pe care le gestionează.
În ţara noastră, în prezent, vânzarea şi cumpărarea de acţiuni se
efectuează prin Societăţile de Valori Mobiliare (SVM), respectiv de
brokerii acestora. Aceştia primesc comenzile de la clienţi, ce comple-
tează suma minimă la care doresc să fie făcută vânzarea, şi vând
acţiunile la bursa de valori sau la RASDAQ. Banii obţinuţi în urma
vânzării se trimit clientului prin poştă sau se depun în contul acestuia
de la bancă.
Pentru serviciul efectuat de către brokeri, SVM-urile reţin un
comision (după vânzarea, respectiv cumpărarea titlului), care nu poate
depăşi, conform legii, 8% din valoarea tranzacţiei. Clientul poate
negocia, însă, un comision mai mic.
283

Universitatea SPIRU HARET


b) Operaţiunile efectuate pe piaţa secundară, prin mijlocirea
burselor, nu sunt omogene, ca acelea realizate pe piaţa primară, ci
diferenţiate. Ele se împart în operaţiuni la vedere şi operaţiuni la
termen.
Operaţiunile la vedere sunt operaţiunile în care transmiterea
titlurilor de valoare, de la vânzător la cumpărător, şi plata acestora se
realizează fără amânare (într-o singură rundă), la cursul zilei.
Operaţiunile la termen se efectuează în două runde. În prima
rundă, partenerii convin asupra numărului de titluri ce se vor livra în
viitor şi asupra cursului (preţului). În runda a doua, au loc transmiterea
efectivă a titlurilor şi plata lor, la preţul anterior fixat. Uneori, se achită
de vânzător sau cumpărător (după caz) doar diferenţa dintre cursul zilei
(din T1) şi cursul stabilit în T0, fără a se mai transmite titlurile.
De regulă, operaţiunile la termen au caracter speculativ, ele
urmărind câştigul care rezultă din inegalitatea cursurilor între cele
două momente amintite ale tranzacţiei. Câştigul pentru unul din
parteneri este inevitabil, însă, o pierdere pentru celălalt. Vânzătorul
câştigă dacă între T0 şi T1, cursul a scăzut, iar cumpărătorul, dacă
sensul cursului a fost opus.
Operaţiunile la termen se mai deosebesc de operaţiunile la
vedere şi prin faptul că vânzătorul nu trebuie să aibă obligatoriu la
dispoziţie, în T0, titlurile de valoare pe care le transmite cumpără-
torului, în T1. El (vânzătorul) le poate cumpăra în aceeaşi zi în care le
vinde efectiv, adică în T1.
Cursul titlurilor de valoare scade între T0 şi T1
Tabelul 2

În ipoteza noastră (tabelul 2), în T1, vânzătorul poate cumpăra,


dacă nu are la dispoziţia sa, 10 titluri, la cursul zilei (800), pe care le
plăteşte cu 8.000 u.m.; el le transmite apoi cumpărătorului, primind
10.000 u.m., deoarece tranzacţia se face la preţul de 1.000, convenit în T0.
284

Universitatea SPIRU HARET


Vânzătorul obţine astfel un câştig de 2.000 u.m. Cumpărătorul pierde
aceeaşi sumă, căci plăteşte 10.000 u.m. pe titluri a căror valoare totală,
la cursul zilei, este doar de 8.000 u.m. Dacă doreşte să vândă imediat
titlurile, el poate încasa doar ultima sumă.
Dacă s-a convenit iniţial, ori cei doi parteneri acceptă ad-hoc,
cumpărătorul plăteşte vânzătorului 2.000 u.m. fără a mai primi titlurile.

Cursul titlurilor de valoare creşte între T0 şi T1


Tabelul 3

În această ipoteză (tabelul 3), în T1, vânzătorul poate cumpăra


10 titluri, la cursul zilei (1.000), pe care le plăteşte cu 10.000 u.m.; el
le transmite apoi cumpărătorului, primind 8.000 u.m. Cumpărătorul
poate vinde cele 10 titluri la cursul zilei (1.000), încasând astfel
10.000 u.m. El câştigă 2.000 u.m. pe care le pierde, în schimb,
vânzătorul.
Ca şi în prima ipoteză, şi în a doua, se poate achita câştigătorului
diferenţa de 2.000 u.m., fără ca titlurile să se mai transmită de la
vânzător la cumpărător.
c) Preţul de vânzare-cumpărare al titlurilor de valoare pe
piaţa secundară – aşa cum reiese din analiza de la punctul b) –
este oscilant şi nu ferm, ca acela practicat pe piaţa primară.
Pe aceasta din urmă, fiind ferm, preţul nu poate modifica, odată
stabilit, relaţiile dintre cerere şi ofertă. În cadrul pieţei secundare,
mobilitatea preţului influenţează, deopotrivă, cererea şi oferta, privite
în mod absolut, şi relaţiile dintre ele. La rândul lor, acestea acţionează
asupra preţului.
În spatele preţului oscilant, care modifică cererea şi oferta, se
ascund, însă, numeroşi factori conectaţi cu mişcarea economică reală,
între ei un rol de seamă având: venitul prezent al titlurilor de valoare,
venitul viitor al acestora şi rata dobânzii bancare.
285

Universitatea SPIRU HARET


Când veniturile acţiunilor sunt însemnate şi au tendinţa de
creştere – ceilalţi factori fiind consideraţi constanţi –, cererea creşte şi,
o dată cu ea, şi cursul acţiunilor. În pofida creşterii cursului, cererea
creşte în continuare un timp anume, pentru că, mizând pe noi creşteri
ale cursului, cumpărătorii se grăbesc să dobândească acţiuni, iar
posesorii acestora îşi limitează livrările.
Când veniturile acţiunilor sunt scăzute şi au tendinţa de scădere
în continuare, cererea se reduce şi, o dată cu ea, şi cursul. Paradoxal,
scăderea cursului este însoţită, o perioadă, de creşterea ofertei, pentru
că posesorii de acţiuni, mizând pe noi reduceri de curs, se grăbesc să
le vândă. La un moment dat, însă, reducerea cursului poate fi însoţită
de o creştere însemnată a cererii din partea celor care speră în
redresarea viitoare a situaţiei unităţilor emitente şi a cursului.
Rata dobânzii bancare reprezintă şi ea o cauză hotărâtoare a
mişcării cererii şi ofertei de titluri de valoare.
Creşterea ratei dobânzii atrage după sine reducerea cererii şi
sporirea ofertei, mai ales pentru obligaţiuni, şi, concomitent, scăderea
cursului. Scăderea ratei dobânzii antrenează creşterea cererii de titluri,
reducerea ofertei şi ridicarea cursului.
Referindu-se doar la obligaţiuni, literatura de specialitate ne
furnizează şi o formulă de calcul al cursului acestora:
D
P= × 100
d
în care: P = cursul obligaţiunii
D = dobânda anuală a obligaţiunii (cuponul)
d = rata dobânzii bancare
Pentru ilustrare, presupunem două situaţii: prima, în care rata
dobânzii creşte, şi a doua, în care rata dobânzii scade.
Prima situaţie:
Dacă D = 1000 şi în T0 şi în T1, iar d = 5% în T0 şi 10% în T1,
1000
în T0, P = × 100 = 20 .000 ,
5

1000
iar în T1, P = × 100 = 10.000
10
286

Universitatea SPIRU HARET


A doua situaţie:
Dacă D = 1.000 şi în T0 şi în Ti, iar d = 10% în T0 şi 5% în T1,
1.000
în T0 , P = × 100 = 10.000 ,
10
1.000
iar în T1, P = × 100 = 20.000
5
Dublarea ratei dobânzii a provocat scăderea la jumătate a cursului
obligaţiunii (în prima situaţie); scăderea la jumătate a ratei dobânzii a
avut ca efect dublarea cursului obligaţiunii (în a doua situaţie).
Mişcarea cursului fiecărui titlu de valoare are urmări asupra
stării economice a unităţilor emitente; ele se propagă, însă, indirect.
Scăderea cursului reduce încrederea clienţilor şi furnizorilor (inclusiv
a băncilor) faţă de unitatea emitentă; paralel, imaginea deteriorată a
întreprinderilor le micşorează şansa de a emite noi titluri în vederea
creşterii capitalului. Ridicarea cursului are urmări opuse.
d) Evoluţia cursului pe piaţa secundară pentru fiecare titlu
de valoare în parte influenţează indicele general al pieţei bursiere,
care se calculează de către toate bursele.
Cel mai edificator indice determinat de bursele de valori mobiliare
este indicele Dow-Jones. Numele său vine de la compania care a iniţiat
„producerea lui”, constituită prin unirea a două firme: Dow şi Jones.
Acest indice este considerat drept un barometru al mişcării cursurilor pe
principala bursă din Wall Street: „New York Stock Exchange”.
Determinat ca o medie a preţului titlurilor de valoare emise de
principalele 30 de companii americane cotate la bursa din Wall Street,
indicele Dow-Jones reflectă (aproximativ) evoluţia activităţii ramu-
rilor în care funcţionează aceste companii. În cazul în care companiile
emitente ale titlurilor tranzacţionate la bursa amintită au dificultăţi,
indicele Dow-Jones scade; în ipoteza opusă, a unor afaceri cu
randament bun şi foarte bun, indicele creşte, adesea, sensibil. El este
îndeaproape urmărit de agenţii economici din toate ţările, întrucât
experienţa a demonstrat că o scădere însemnată a acestui indice a fost
urmată de declanşarea unor crize sau fenomene de criză7.

7
Al. Puiu, Management în afacerile economice internaţionale. Tratat,
ediţia a II-a, Editura Independenţa Economică, Bucureşti, 1997, p. 494.
287

Universitatea SPIRU HARET


Înrâurit de mişcările cursului diverselor titluri de valoare,
indicele general al pieţei bursiere antrenează, la rândul lui, modificări
în preţul fiecărui titlu, emis de o întreprindere sau instituţie; când
indicele general este crescător, majoritatea titlurilor înregistrează
aceeaşi mişcare şi invers. Pentru unele acţiuni – ne referim doar la ele
– cursul creşte sau scade mai rapid decât indicele general al pieţei
bursiere. Convenţional, acest curs se poate denumi elastic. Pentru alte
acţiuni, cursul creşte sau scade mai puţin decât indicele general; cursul
este, deci, inelastic. Pentru o a treia categorie de acţiuni, cursul creşte
ori scade în acelaşi ritm cu indicele general; cursul are, în acest caz,
elasticitate unitară. (Elasticitatea cursului se poate măsura, însă, într-un
interval de timp dat, şi prin ritmul în care acesta se modifică, indi-
ferent de raportul dintre el şi dinamica indicelui general al pieţei).
Elasticitatea cursului depinde de natura mărfurilor create cu
capitalul dobândit prin emisiunea de acţiuni. Lucrările de profil susţin
că un curs elastic are valabilitate pentru acţiunile emise de ramuri ce
produc bunuri având sensibilitate ridicată în raport cu comportamentul
cumpărătorilor, al populaţiei. Din ele fac parte ramuri producătoare de
produse chimice, sticlărie, echipamente electrice şi electronice, apara-
tură de uz casnic, automobile. Cursul inelastic se asociază, în schimb,
acţiunilor care provin de la întreprinderile de material rulant, unităţile
constructoare de locuinţe, societăţile de asigurare. Al treilea curs, cu
elasticitate unitară, apare, îndeosebi, pentru acţiunile întreprinderilor
de construcţii industriale, de textile, acţiunile băncilor, societăţilor de
credit, societăţilor de tip holding etc.8
e) Piaţa secundară a capitalului este precumpănitor dominată
de optica pe termen scurt şi de dorinţa participanţilor la tranzacţii de a
obţine venituri, nu sub formă de dividende sau dobândă, ci din
operaţiuni comerciale, din diferenţele care apar între preţul de vânzare
şi preţul de cumpărare al titlurilor.
În plus, pe piaţa secundară nu se formează capital pentru unităţile
economice emitente ale titlurilor, ci se redistribuie doar între diverse
persoane capitalul existent, titlurile vândute pe piaţa primară. Redistri-
buirea titlurilor, a proprietăţii asupra lor este însoţită şi de redistribuirea

8
Gabriela Anghelache, Nicolae Dardac, Ion Stancu, op. cit., p. 102, 110, 114.
288

Universitatea SPIRU HARET


averilor între participanţii la tranzacţii, fără ca averea lor totală să
crească. Aceste procese nu au urmări asupra integrităţii fizice a
unităţilor care au lansat acţiuni sau obligaţiuni, indiferent dacă titlurile
se dispersează sau se concentrează. Proprietarii se schimbă, dar
întreprinderea rămâne nedivizată fizic, ceea ce reprezintă una din marile
calităţi ale formării capitalului asociat, pe baza emisiunii de titluri.
Schimbarea proprietarilor poate modifica, însă, grupul de persoane având
un cuvânt greu de spus asupra strategiei şi tacticii întreprinderilor.
Pe de altă parte, tranzacţiile bursiere sustrag o parte din capitalul
productiv al societăţii, plasându-l în sfera speculaţiilor. Atrase de
perspectiva unor câştiguri uşor realizabile în termene relativ scurte,
întreprinderile pot să investească sume de bani importante nu pentru
progresul activităţii lor, ci în operaţiuni bursiere. Scurgerea de capital
efectiv ori potenţial din sfera producţiei în cea a afacerilor de la bursă
are efecte negative cu atât mai însemnate, cu cât ţara se află pe o
treaptă mai joasă de evoluţie economică, cu cât stocul ei total de
capital este mai redus.
De aici nu reiese că piaţa secundară a capitalului este economic
inutilă şi predominant păgubitoare. Ea reprezintă, într-un sens, o
condiţie de existenţă a pieţei primare, în proporţiile necesare formării
capitalului cerut de unităţile productive. Piaţa bursieră permite
posesorilor de titluri să-şi redobândească sumele de bani plătite (cu
prilejul cumpărării acestora), înainte de scadenţă, şi să le utilizeze în
vederea satisfacerii trebuinţelor lor sau a reinvestirii în noi titluri, mai
rentabile. Altfel spus, aria tranzacţiilor efectuate pe piaţa primară ar fi
incomparabil mai mică în absenţa pieţei secundare. În plus, specula
bursieră însăşi îngăduie concentrarea de capitaluri susceptibile a fi
orientate spre producţii care au nevoie de fonduri (în momente
prielnice) de mari dimensiuni.

Concepte de bază
• Titluri de valoare
• Acţiune
• Obligaţiune
• Piaţa primară a capitalului
• Piaţa secundară a capitalului
289

Universitatea SPIRU HARET


• Bursa de valori
• Agenţi bursieri
• Cursul titlurilor de valoare
• Operaţiuni la vedere
• Operaţiuni la termen
• Randamentul titlurilor de valoare
• Cuponul obligaţiunii
• Anuitate
• Valoare actuală a fluxului viitor de venituri

Probleme de reflecţie, întrebări


• Ce sunt titlurile de valoare, în genere, şi ce este fiecare titlu de
valoare, în parte?
• De ce patrimoniul familiilor include, începând cu un punct al
dezvoltării economice, titluri de valoare?
• Cauzele care determină ponderea diferită a titlurilor de valoare
în ansamblul patrimoniului familiilor
• De ce este necesară şi existenţa pieţei secundare a capitalului,
alături de cea primară?
• Presupunând că nu ar exista piaţa secundară a capitalului,
cumpărarea de titluri de valoare ar avea o arie de cuprindere mai mare
sau mai mică?
• Care este factorul cel mai important care influenţează cursul
titlurilor de valoare?
• Poate avea bursa de valori şi consecinţe negative asupra
economiei naţionale (poate determina apariţia şi agravarea unor
dezechilibre economice)?
• Ce efecte pozitive şi negative are specula care caracterizează
operaţiunile la termen?
• Urmările de ordin psihic şi comportamental pe care le are
deţinerea de titluri de valoare de către lucrătorii salariaţi

Bibliografie
• John Maynard Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 168-169; 212;
222-223; 239-240.
290

Universitatea SPIRU HARET


• Costin Kiriţescu, Moneda. Mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 17; 72; 223-224.
• Mattei Dogan, Dominique Pellassy, Economia mixtă, Editura
Alternativa, Bucureşti, p. 219-225.
• Xavier Joly, Pratiques de la décision d’investir, Les Editions
d’organisation, Paris, 1998, p. 56-72.
• Gabriela Anghelache, Nicolae Dardac, Ion Stancu, Pieţe de capital şi
burse de valori, Adevărul S.A., Bucureşti, 1992, p. 5-16; 26-63; 103-106;
113-118.
• Al.Puiu, Management în afacerile economice internaţionale. Tratat,
ediţia a II-a, Editura Independenţa Economică, Bucureşti, 1997, p.490-495.
• Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999, p. 19-20; 78; 329; 346-347.

291

Universitatea SPIRU HARET


Capitolul 12
PIAŢA VALUTARĂ

Obiectivele temei:
– înţelegerea necesităţii şi rolului pieţei valutare în circulaţia
internă şi internaţională a mărfurilor;
– cunoaşterea factorilor care înrâuresc dimensiunile pieţei
valutare şi cursul valutelor;
– evidenţierea urmărilor pe care le are modificarea cursului
valutar asupra exportului şi importului de mărfuri şi asupra situaţiei
debitorilor şi creditorilor;
– introducerea studenţilor în problemele complexe ale datoriei
externe şi balanţei de plăţi.

12.1. CONCEPTUL DE VALUTĂ;


CLASIFICAREA VALUTELOR

Valuta este moneda naţională a unui stat, aflată în posesia unor


persoane fizice şi juridice străine. Dolarii, lirele sterline, alte monede
străine, care există la dispoziţia persoanelor fizice şi juridice din
România, reprezintă, prin urmare, valute. Pentru aceste persoane,
monedele amintite se constituie în titluri de drept asupra unei părţi din
avuţia existentă în statele emitente, titluri cu care ele pot procura, prin
comerţ exterior sau în calitate de turişti, mărfuri şi servicii din SUA,
Marea Britanie etc. Valuta implică, astfel, prezenţa unor raporturi
juridice, întemeiate pe reglementări statale şi internaţionale sau pe
uzanţe, între posesorii de valută şi ţările emitente. Din definiţia dată
valutei mai rezultă că aceiaşi bani reprezintă simple monede pentru
cetăţenii statelor de origine şi valută – pentru cetăţenii altor state, în
ipoteza în care se află la dispoziţia lor.
Ca oricare monedă, valuta are două forme de existenţă, şi
anume: forma numerar, numită şi valută efectivă, şi forma scripturală,
292

Universitatea SPIRU HARET


atunci când ea există ca disponibil în contul bancar al deţinătorului din
ţara proprie ori alte ţări.
Cea mai mare cantitate de valută apare sub formă scripturală,
întrucât imensa majoritate a valutei este deţinută de agenţii economici
şi de bănci ori alte instituţii financiare, care prin mijlocirea conturilor
bancare îşi asigură şi securitatea banilor şi fructificarea lor (încasarea
de dobândă). Valuta efectivă, în monedă, se foloseşte, de regulă, cu
ocazia deplasărilor în străinătate în interes de serviciu sau în scopuri
turistice. Şi în asemenea situaţii, însă, pentru comoditate şi siguranţă
se utilizează „înlocuitori ai valutei”, cum sunt cecurile de călătorie sau
tichetele de credit1.
Valutele se mai pot grupa şi în valute convertibile şi valute
neconvertibile.
Valutele convertibile, teoretic abordând problema, sunt în
prezent valutele ce se pot preschimba liber cu alte valute, fără restricţii
vizând sumele solicitate, scopul pentru care sunt solicitate şi
persoanele care doresc să efectueze schimbul. Atunci când circulaţia
internă şi internaţională de mărfuri era deservită de monede de aur,
valutele convertibile se puteau preschimba şi în acest metal preţios.
Valutele convertibile funcţionează ca mijloace de plată interna-
ţionale pe plan regional sau în întreaga lume. În prezent, monedele prin-
cipale utilizate în decontările internaţionale sunt dolarul SUA şi Euro.
După 1960, în raporturile economice dintre state s-au utilizat pe scară
crescândă şi valutele multor ţări europene, precum şi yenul japonez.
Valutele neconvertibile sunt valutele ce se pot schimba pe alte
valute doar în cantităţi limitate şi în condiţii strict reglementate. Parţial,
şi aceste valute sunt folosite ca mijloace de plată internaţionale; de
regulă, însă, numai în interiorul ţării emitente de către turiştii străini şi
personalul ambasadelor. Spunem, de regulă, întrucât o monedă necon-
vertibilă poate fi întrebuinţată şi de persoane din ţara emitentă, pentru a
procura mărfuri din oraşele de graniţă ale ţărilor vecine.
Statutul de valută neconvertibilă al unei ţări nu este dat odată
pentru totdeauna; aceasta poate deveni convertibilă dacă economia
naţională realizează succese însemnate în dezvoltarea producţiei, în

1
Costin C. Kiriţescu, Relaţiile valutare internaţionale, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 35.
293

Universitatea SPIRU HARET


creşterea venitului naţional şi în extinderea relaţiilor sale internaţio-
nale. Privind lucrurile în perspectivă, nu este exclus ca, într-un anumit
orizont de timp, monedele tuturor ţărilor să devină convertibile. O
asemenea stare de lucruri este nu doar posibilă, ci şi necesară, dacă
avem în vedere că existenţa valutelor neconvertibile se constituie într-o
frână în extinderea relaţiilor economice dintre ţări şi într-o limită a
dezvoltării producţiei, inclusiv în statele cu valută convertibilă.
Condiţiile care pregătesc treptat convertibilitatea unei mo-
nede sunt multiple; câteva, au, însă, o importanţă aparte:
- producerea bunurilor de bază ca bunuri competitive în
privinţa calităţii şi preţului, atât în planul pieţei interne, cât şi al
pieţei externe. Posesorii unei monede străine devenite valută conver-
tibilă au astfel siguranţa că pot transforma oricând sumele disponibile
în mărfuri create de ţara emitentă, ale căror calitate şi preţ corespund
exigenţelor actuale;
- practicarea pe piaţa internă a preţurilor libere, echivalentă
cu formarea lor pe temeiurile cheltuielilor de producţie şi rela-
ţiilor dintre cerere şi ofertă. Se impune, în consecinţă, eliminarea
procesului de intervenţie masivă a statului în stabilirea preţurilor, care
adesea nu ţine seama nici de condiţiile interne de producţie şi desfa-
cere şi nici de concurenţa internaţională. Convertibilitatea se corelea-
ză, astfel, cu funcţionarea economiei naţionale pe principiile pieţei
libere, presupunând, între altele, şi prezenţa în ţară a burselor de
mărfuri şi de valori mobiliare;
- crearea treptată a unor rezerve monetare suficiente la
dispoziţia băncii naţionale, formate din valutele convertibile ale altor
ţări, aur, linii de credit externe etc., ceea ce impune un comerţ exterior
însemnat şi eficient, realizarea de balanţe comerciale echilibrate pe
termen mediu şi lung.
Când se creează premisele necesare convertibilităţii, moneda
naţională se schimbă relativ neîngrădit cu monedele altor state şi,
concomitent, se utilizează măcar parţial pentru plata mărfurilor impor-
tate, cu urmări favorabile asupra întregii vieţi economice a ţării. Efect
al creşterii producţiei şi productivităţii muncii naţionale, converti-
bilitatea este, la rândul ei, un mijloc al sporirii în continuare a
acestora. Economia naţională devine un sistem mai deschis, comunică
mai bine şi mai mult cu exteriorul prin fluxul de valori materiale şi
294

Universitatea SPIRU HARET


spirituale. Evident, ea este şi în grad mai ridicat expusă proceselor
perturbatoare ale pieţei mondiale. Dar această „şansă” obligă ţara
respectivă, o constrânge să creeze o reţea mai solidă de apărare în
raport cu exteriorul, nu prin măsuri administrative, ci prin restructurări
sectoriale continue şi înscrierea în tendinţele moderne.
Convertibilitatea monedei creează, prin însăşi creşterea masei
monetare (neinflaţioniste), generată de sporirea producţiei, un element
suplimentar care antrenează extinderea comerţului exterior, deoarece o
parte a sporului banilor este direct transformabilă în bunuri de consum
şi de producţie străine. Apare, astfel, o productivitate specifică a bani-
lor naţionali.
Un surplus de bani, utilizabil în comerţul exterior, poate să apară
şi prin economisirea banilor, graţie creşterii vitezei lor de rotaţie,
presupunând dată avuţia anual creată. Economia de bani realizată pe
piaţa internă devine, deci, potenţial, o sursă de creştere a importului.
Convertibilitatea monedei naţionale şi înscrierea sa în schimbul
valutar deschid orizonturi noi şi pentru că ţara respectivă fructifică
mai prompt ocaziile de a procura banii străini, în condiţii avantajoase
(când ele apar). Mobilul precauţiei şi cel al speculaţiei, şi nu doar
motivul tranzacţiei, devin mai uşor realizabile, în relaţiile cu
exteriorul. Capacitatea ţării de a participa la operaţiunile cu titluri de
valoare, cu acţiuni şi obligaţiuni, se ridică şi ea pe o treaptă superioară.
În alţi termeni, capitalul naţional se distribuie bine între componentele
lui, dintre care unele servesc nemijlocit producţia, iar altele mijlocit.
Într-o lume în care totul se mişcă prin bani, şi în care banii sunt şi
surse directe de venit, ţările cu monedă convertibilă lucrează cu două
braţe, iar celelalte cu unul – şi acela de redusă vigoare.
Dacă nu sunt coapte condiţiile economice, convertibilitatea
forţat introdusă are efecte negative, deloc neglijabile. Creşterea
datoriei externe, nedublată de un spor de factori fizici capabil să
propulseze forţele de producţie ale ţării, sporirea preţurilor, reducerea
uneori drastică a producţiei, determinată inclusiv de concurenţa larg
deschisă agenţilor economici străini, sunt doar câteva consecinţe
posibile, în ipoteza amintită.
Neavenită este şi amânarea convertibilităţii când sunt întrunite
condiţiile ei. O astfel de amânare reprezintă un blocaj artificial creat în
fructificarea resurselor ţării date. Există, prin urmare, un moment
295

Universitatea SPIRU HARET


optim al realizării convertibilităţii. Nerespectarea lui, concretizată în
convertibilitatea prematură, ori tardivă, creează dereglări mai mari sau
mai mici în viaţa economică.

12.2. PIAŢA VALUTARĂ

12.2.1. ASPECTE GENERALE

Piaţa valutară reprezintă o totalitate de tranzacţii, de acte de


vânzare-cumpărare, încheiate într-un interval de timp determi-
nat, al căror obiect îl constituie valutele. Adesea, ea este înţeleasă şi
ca loc ori centre în care se desfăşoară tranzacţiile cu valută. Se
vorbeşte, de aceea, de principalele pieţe valutare ale lumii, cum ar fi
piaţa Londrei, a New-York-ului, a Parisului etc. În asemenea centre,
agenţii economici pot schimba monedele lor naţionale pe monede
aparţinând statelor străine, sau monede ale unor state străine cu
monede ale altor state străine.
Piaţa valutară este impusă, înainte de toate, de comerţul mondial
de mărfuri şi servicii şi reflectă dinamica acestuia. Valoarea tranzac-
ţiilor cu valute creşte, totuşi, incomparabil mai rapid decât valoarea
comerţului internaţional, inegalitatea de ritm fiind determinată de
marele volum al monedelor naţionale care se schimbă în scopuri
speculative. La începutul anilor ‘90, numai la Londra, New York şi
Tokyo, se negociau zilnic 200.000.000.000 de dolari, adică mai mult
de un trilion de dolari pe săptămână, dintre care 10% erau asociate cu
comerţul mondial, restul de 90% reprezentând valoarea operaţiunilor
speculative2. Această stare a lucrurilor dovedeşte autonomizarea pieţei
valutare, desprinderea ei de nevoile reale ale producţiei şi circulaţiei
acesteia, într-o perioadă în care majoritatea ţărilor lumii (cuprinzând
partea covârşitoare a populaţiei globului) duce lipsă acută de capitaluri
necesare producerii bunurilor vitale.
O dată cu sporirea numărului de ţări cu dezvoltare medie şi
superioară cresc mulţimea valutelor convertibile şi, concomitent,
volumul schimburilor acestora. Se modifică totodată, în timp, ponde-
rea deţinută de fiecare valută în ansamblul tranzacţiilor, funcţie de

2
Alvin Toffler, Puterea în mişcare, Editura Antet, Oradea, 1995, p. 64.
296

Universitatea SPIRU HARET


schimbările intervenite în cota-parte ce revine statelor în produsul
mondial brut şi în comerţul internaţional. Numărul de centre în care se
fac tranzacţii valutare creşte şi el, o dată cu dezvoltarea producţiei şi
circulaţiei mondiale de mărfuri.
În cadrul pieţelor valutare, un rol de seamă îl are, în condiţiile
actuale, piaţa eurovalutelor, apărută în jurul anului 1957. Eurova-
lutele sunt constituite, în principal, din dolari depuşi în conturi la
băncile care funcţionează dincolo de graniţele SUA., înainte de toate
în Europa, dar şi în Asia şi alte continente. Surprinzător, sunt
eurovalute, respectiv eurodolari, şi dolarii din conturile băncilor din
Japonia, Singapore, Brazilia, Bahamas etc. Eurovalutele cuprind, de
asemenea, monedele naţionale ale ţărilor din Europa, aflate în conturi
la băncile străine.
Piaţa eurovalutelor include atât operaţiunile interbancare, cât şi
operaţiunile efectuate între bănci, pe de o parte, şi instituţii nebancare,
pe de altă parte. Ea conţine astfel şi un segment de piaţă monetară, a
creditului, întrucât numeroase operaţiuni efectuate de bănci vizează
acordarea de împrumuturi, respectiv restituirea acestora. Odată
apărută, piaţa eurovalutelor a crescut rapid3.
Evoluţia rapidă a pieţei eurovalutelor (care, repetăm, cuprinde
în principal dolari) se explică prin câteva motive:
- Tranzacţiile pe această piaţă nu se supun nici reglementărilor
în vigoare din ţările emitente şi nici reglementărilor în vigoare din
ţările în care eurovalutele circulă. De aici rezultă o mai mare libertate
de mişcare a eurovalutelor în raport cu moneda naţională.
Eurovalutele pot eluda, ca urmare, normele legale privitoare la
rezervele obligatorii, la limitarea sau restrângerea creditului etc.
- Depunerea dolarilor în bănci din afara SUA s-a soldat, în anu-
mite intervale de timp, cu dobânzi mai mari decât cele acordate în SUA.
- Securitatea şi comoditatea sunt mai mari în cazul eurodolarilor.
Pentru un deţinător de dolari din Europa poate fi mai sigur depozitul
care nu se află sub jurisdicţia autorităţilor americane şi totodată mai
comod, pentru că este mai aproape de domiciliul său.

3
Alvin Toffler, Spasmul economic, Editura Antet, Oradea, 1996, p. 19.
297

Universitatea SPIRU HARET


Înainte de 1957, depunerile în conturi bancare se făceau, de
regulă, numai în ţara emitentă a monedei ce forma obiectul transfe-
rului banilor lichizi în bani scripturali. Un rezident din Franţa sau
Germania nu putea deschide un cont în dolari la o bancă franceză,
respectiv germană; contul trebuia deschis obligatoriu la o bancă din
SUA. Existau şi anumite excepţii, dar ele erau neînsemnate. După
1957, restricţia amintită dispare. Instituţiile bancare din Europa puteau
deschide, deci, conturi şi în monede străine4.
Apariţia şi extensia eurovalutelor au avut consecinţe pozitive,
dar şi negative. Ele au contribuit la dezvoltarea schimburilor şi
extinderea creditului, dar şi la apariţia unor dereglări monetare şi
economice. „Enorme rezerve de eurodolari se pot acumula în Belgia,
Germania sau Bahamas, provocând necazuri economiei locale,
politicienilor, experţilor care încearcă să-i administreze. Ei pot
submina moneda naţională, pot provoca inflaţia, modifica balanţa de
plăţi, prin zborul dintr-un loc în altul”5.

12.2.2. CURSUL VALUTAR ŞI FACTORII CARE


ÎL INFLUENŢEAZĂ

Schimbul de valute se realizează într-un raport cantitativ deter-


minat. Acest raport cantitativ, în care o valută se schimbă cu alta, se
numeşte curs valutar. El se poate defini şi ca preţ al unei monede
naţionale, exprimat în altă monedă.
O valută oarecare apare în raporturi de schimb şi de valoare cu un
număr mare de alte valute. De aceea, cursul unei valute se exprimă
într-un şir întreg de alte valute, limitat în ultimă instanţă doar de numărul
monedelor naţionale, diferite de ea. Se poate scrie în consecinţă:
x valută A = y valută B
x valută A = z valută C
x valută A = v valută D
Seria ecuaţiilor reale ale unei valute, a valorilor ei de schimb
depinde nu doar de numărul total al valutelor existente, ci şi de

4
Costin Kiriţescu, Moneda. Mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 151-153.
5
Alvin Toffler, Spasmul economic, Editura Antet, Oradea, 1996, p. 18.
298

Universitatea SPIRU HARET


preferinţa agenţilor economici faţă de o monedă ori alta, de cerere; ea
este, deci, înrâurită, la rândul ei, de poziţia ţării emitente în ansamblul
relaţiilor mondiale.
Cursul valutar se poate exprima în două moduri diferite
(numite metode de cotare): direct şi indirect.
În cazul cotării directe, utilizată în majoritatea ţărilor, în stânga
ecuaţiei apare o unitate din moneda unei ţări străine, iar în dreapta
ecuaţiei, numărul corespunzător de unităţi din monedele proprii,
naţionale, care asigură echivalenţa.
În cazul cotării indirecte, în stânga ecuaţiei apare o unitate din
moneda naţională, iar în dreapta ecuaţiei, numărul corespunzător de
unităţi din monedele străine, care asigură echivalenţa.
În SUA se practică şi cotarea directă şi cea indirectă; prima
pentru operaţiunile valutare care au loc între băncile SUA, iar a doua
pentru operaţiunile efectuate cu valute europene.
Indiferent de modul în care se exprimă, cursul valutar este
oscilant, fiind influenţat de mai mulţi factori.
După 1970, când nicio ţară nu mai utilizează bani convertibili în
aur, cursul valutar nu mai depinde hotărâtor de conţinutul în metal
galben al monedelor naţionale, ci de puterea lor de cumpărare pe
piaţa internă.
Aşa cum remarcă mulţi specialişti, schimbul unei valute pe alta,
într-un raport cantitativ determinat, trebuie să asigure o putere de
cumpărare relativ egală pentru fiecare partener la tranzacţie, pe piaţa
naţiunii a cărei monedă a cumpărat-o.
Cursul valutar se defineşte deci – într-o primă abordare – pe
baza parităţii puterii de cumpărare.
Cursul valutar depinde de capacitatea de cum-părare a
monedelor naţionale care se schimbă între ele, raportată însă nu la
un singur set (coş) de bunuri, ci la mai multe. Aceste seturi luate în
calcul fac parte din gama bunurilor care formează obiectul comerţului
exterior dintre ţările ale căror monede naţionale se compară una cu
alta. De aceea, în stabilirea cursului valutar se ţine seama şi de
ponderea pe care o are fiecare set (coş) de bunuri în comerţul exterior
al ţărilor partenere.
Cererea şi oferta. Atunci când pe piaţa valutară dintr-o ţară
sporeşte cererea de dolari, de exemplu, cursul dolarului creşte, iar cel al
299

Universitatea SPIRU HARET


monedei naţionale scade. Pe un dolar se plăteşte, deci, o sumă mai mare
de bani proprii. Dacă cererea se reduce, atunci scade cursul dolarului şi
creşte cursul monedei naţionale (am considerat oferta constantă).
Relaţia dinamică dintre cererea şi oferta de valută sinteti-
zează, la rândul ei, rezultatul acţiunii multor variabile. Un efect
însemnat asupra acestei relaţii exercită situaţia balanţei comerciale.
Balanţa activă a unei ţări (valoarea mai mare a exporturilor decât cea a
importurilor) şi, corespunzător, un excedent de ofertă de dolari tind să
scadă cursul dolarului şi să crească cursul monedei naţionale. Balanţa
comercială pasivă (valoarea mai mică a exporturilor decât valoarea
importurilor) provoacă modificări opuse.
Evoluţia inflaţiei în diverse ţări. Un ritm mai ridicat al inflaţiei
în ţara x decât în ţara y reduce cursul monedei primei ţări şi ridică
preţul monedei celeilalte ţări. Cauza o constituie, în ultimă analiză,
modificarea raportului dintre puterile de cumpărare ale monedelor
naţionale pe piaţa internă.
Evoluţia ratei dobânzii. Ţara în care rata reală a dobânzii se
ridică deasupra nivelului dobânzii (tot reale) din altă ţară are prilejul
să-şi vadă urcând cursul monedei proprii, măsurat în moneda celeilalte
ţări. Într-o asemenea stare de lucruri - dacă nu intervin alţi factori –, în
prima ţară se poate înregistra un aflux de capital străin, iar în a doua, o
retragere de capital, o migrare de capital naţional (sub formă de bani)
către exterior în căutarea de plasamente mai avantajoase. Acest proces
dublu sporeşte oferta de valută şi creşte cursul monedei naţionale în
ţara cu rata mai mare a dobânzii şi reduce oferta de valută şi cursul
monedei naţionale în ţara având situaţie opusă.
Factori psihologici. Creşterea încrederii populaţiei, a agenţilor
economici într-o valută oarecare antrenează ridicarea cursului acesteia,
întrucât apare o cerere suplimentară pentru ea. Dar creşterea încrederii
apare pe fondul proceselor economice şi se corelează, de regulă, cu
însănătoşirea lor în ţara care a emis moneda mai mult solicitată. Starea de
spirit opusă a populaţiei şi agenţilor economici, cu efecte contrare asupra
cursului valutei, izvorăşte tot din motive de ordin economic.
Evoluţia încrederii, creşterea sau reducerea ei, într-o valută, pot să
apară însă şi dintr-o evaluare incorectă a dinamicii unei economii naţionale
şi a cursului monedei sale, ori a unor informaţii care vin în contradicţie cu
adevărul, propagate spontan sau conştient de grupuri interesate.
300

Universitatea SPIRU HARET


Influenţat de o serie de factori fluctuanţi, care parţial se între-
pătrund, cursul valutar este în mod necesar – aşa cum am arătat – o
mărime variabilă. Gradul de variabilitate este inegal în diverse perioa-
de, inclusiv în funcţie de reglementările care stau la baza funcţionării
sistemului valutar internaţional, „dirijate” şi ele de adâncurile vieţii
economice productive, de frământările sale interioare, adesea dificil de
descifrat.
După cel de-al doilea război mondial, prin crearea noului sistem
monetar internaţional graţie acordurilor încheiate la Bretton Woods
(SUA), ratele de schimb ale dolarului cu alte valute erau practic
„îngheţate”, adică puteau să se modifice doar în proporţie de plus sau
minus unu la sută. Paralel, dolarul era asociat cu un preţ fix al aurului
(35 de dolari uncia, egală cu 31 grame aur fin), iar SUA au consimţit
să convertească dolarii în aur la acest preţ. Relaţiile valutare interna-
ţionale erau, din aceste motive, suficient de stabile, având consecinţe
favorabile asupra circuitului economic mondial.
Treptat, puterea economică şi monetară a SUA, care îngăduia în
fond această stabilitate, s-a redus relativ şi ratele de schimb au devenit
la un moment dat flotante. După 1950, încep să se dezvolte economiile
ţărilor din Vestul Europei şi Japonia, iar în SUA se iau o serie de
măsuri, inclusiv de politică externă, care, adăugate ascensiunii noilor
state dinamice, le slăbesc forţa financiară. Între acestea, două sunt
decisive: a) marile investiţii făcute peste graniţă (în 1950, suma lor era
de 12 miliarde de dolari, iar în 1968 depăşise 65 de miliarde şi
b) costul foarte ridicat al războiului din Vietnam6. Prin 1965, totalul
obligaţiilor SUA în alte ţări era mai mare decât rezervele sale de aur7.
Aceasta însemna că, în cazul în care băncile din străinătate – centrale
şi particulare – şi-ar fi cerut simultan plata în aur, SUA şi-ar fi epuizat
întreaga rezervă a metalului galben, iar dolarul s-ar fi prăbuşit.
Convertibilitatea dolarului în aur devine pas cu pas imposibilă
şi, ca urmare, la 15 august 1971, SUA anunţă oficial că nu mai pot
livra aur, la preţul de 35 dolari uncia, nici unei bănci centrale, agenţii
internaţionale sau vreunui guvern. Peste numai 4 luni de zile, statele
dezvoltate au fost constrânse să lase ratele valutelor lor să floteze

6
Alvin Toffler, Spasmul economic, Editura Antet, Oradea, 1996, p. 20.
7
Alvin Toffler, op. cit., p. 23-24.
301

Universitatea SPIRU HARET


liber, limita anterior stabilită, de plus sau minus unu la sută, fiind
suprimată. Din acest motiv, fluxurile economice externe cunosc
perturbări mai însemnate, căci preţurile de vânzare ale mărfurilor erau
de acum influenţate nu doar de costurile de producţie, de relaţiile
dintre cerere şi oferă, ci şi de modificările frecvente ale cursului
valutelor*.

12.2.3. CATEGORII DE OPERAŢIUNI VALUTARE


ŞI OPERATORI PE PIAŢA VALUTARĂ

Operaţiunile valutare (schimburile de valută) se efectuează


autorizat, de către unităţile bancare şi casele de schimb valutar. Şi
unele şi celelalte se numesc operatori valutari.
Băncile, în calitate de principali operatori pe piaţa valutară,
efectuează:
– operaţiuni care servesc persoanele fizice şi juridice nebancare
(populaţia, întreprinderile din industrie, agricultură, construcţii, insti-
tuţiile de învăţământ superior, de cercetare, de ocrotire a sănătăţii etc.);
– operaţiuni pe cont propriu;
– operaţiuni între ele.

*
Câteva exemple edificatoare ale modificării cursului valutar în diferite
perioade ne oferă Pierre Bezbakh în Inflaţie, dezinflaţie, deflaţie, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 151.
Relaţia marca vest-germană – dolar
1 dolar = 4 mărci - între 1962 – 1968
1 dolar = 2,2 mărci - în 1968
Relaţia dolar – yenul japonez
1 dolar = 360 yeni - între 1969 – 1970
1 dolar = 174 yeni - în aprilie 1986
Relaţia dolar – lira sterlină
1 dolar = 0,35 lire - între 1960 – 1966
1 dolar = 0,66 lire - în aprilie 1986
Relaţia dolar – francul francez
1 dolar = 5 fr. fr. - între 1960 – 1968
1 dolar = 7,2 fr. fr. - în aprilie 1986
302

Universitatea SPIRU HARET


Operaţiunile care servesc publicul nonbancar au ca obiect, în
principal, schimbul valutei scripturale (de cont) şi sunt de trei feluri:
operaţiuni la vedere, operaţiuni la termen şi operaţiuni de tip hedging.
a) Operaţiunile la vedere sunt operaţiunile în care transferul
efectiv de valută are loc într-un interval de 48 de ore lucrătoare,
socotite de la încheierea contractului. O operaţiune contractată marţi,
de pildă, se finalizează joi, ultima zi fiind numită ziua valutei. Aceste
operaţiuni includ şi cumpărarea şi vânzarea de valută de către publicul
non bancar. Cumpărarea de valută se face, în principal, pentru
achitarea mărfurilor procurate de pe piaţa internă sau din import.
Întrucât băncile apar în calitate atât de vânzători, cât şi de
cumpărători de valută, ele fixează cursuri pentru ambele operaţiuni.
Cursurile pentru cumpărare sunt mai mici decât cele pentru vânzare,
băncile apropriindu-şi diferenţa numită comision; pe seama lui, ele îşi
asigură acoperirea cheltuielilor prilejuite de operaţiunile valutare
efectuate şi un venit net. În fixarea cursurilor, băncile ţin seama de
situaţia prezentă şi de evoluţiile viitoare posibile ale cursurilor
valutelor. Se ia, astfel, în calcul şi riscul operaţiunilor.
Cursurile practicate de bănci sunt oscilante (chiar pe
parcursul aceleiaşi zile), în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta
de valută. Când la cursul fixat cererea este relativ însemnată, banca îl
poate ridica; ea încasează, ca urmare, sume mai mari de bani şi
frânează cererea. Când, la cursul fixat, cererea este insuficientă, pentru
a vinde mai mult, banca reduce cursul.
b) Operaţiunile la termen sunt operaţiuni în care valuta se
transferă efectiv, într-un interval de timp care depăşeşte 48 de ore
lucrătoare, calculate de la data încheierii contractului. Acest interval
poate fi de o lună, două, trei etc. Specificitatea operaţiunilor la termen
constă în aceea că transferul valutei (la scadenţa fixată) se face nu la
cursul zilei, ci la cursul iniţial stabilit prin contract.
De regulă, aceste operaţiuni sunt speculative, adică urmăresc un
profit rezultat din diferenţa dintre cursul zilei şi cel iniţial. Profitul
încasat de unul din partenerii tranzacţiei reprezintă, fireşte, o pierdere
pentru celălalt. Ca şi în cazul operaţiunilor (la termen) cu titluri de
valoare, şi în cazul operaţiunilor (la termen) cu valută, vânzătorul
câştigă când cursul scade între T0 şi T1, iar cumpărătorul – când cursul
creşte.
303

Universitatea SPIRU HARET


Scop speculativ pot avea şi unele operaţiuni la vedere. Un agent
economic poate achiziţiona valută (convenabil) la vedere, în luna mai
de exemplu, urmărind vânzarea ei, peste două, trei luni, dacă
anticipează creşterea cursului.
c) Operaţiunile valutare de tip Hedging (Hedging, înseamnă,
între altele, a se pune la adăpost de riscuri). Ele urmăresc evitarea
riscurilor de către marii importatori de mărfuri. În scopul prevenirii
riscurilor, al evitării unor pierderi, care pot să apară când valuta
necesară plăţii mărfurilor se procură abia la scadenţă, marii impor-
tatori efectuează, într-o zi anume (înainte de această dată), o dublă
tranzacţie: cumpărarea la vedere a cantităţii de valută de care au
nevoie şi vânzarea ei la termen. Întrucât vânzarea înseamnă revenirea
la starea de lipsă a mijlocului de achitare a mărfurilor, la scadenţă,
importatorul e obligat să cumpere iarăşi valuta necesară.
Vânzarea la termen a valutei cumpărate la vedere se face
pornind de la prezumţia scăderii cursului ei, între T0 şi T1. Dacă
anticiparea se dovedeşte corectă, la termen, importatorul încasează pe
valuta vândută o sumă mai mare de bani decât cea folosită pentru a
plăti – tot la termen – valuta cerută de onorarea facturii; el evită,
astfel, riscul şi are la dispoziţie un plus de bani, în raport cu ipoteza în
care nu ar fi efectuat operaţiunea valutară.
Băncile efectuează, în afară de operaţiuni cu valută, pentru a
servi clienţii, operaţiuni pur comerciale pe cont propriu, în scopul
realizării de profit. Acestea se numesc operaţiuni de arbitraj valu-
tar. Profitul încasat de bănci, din asemenea operaţiuni, provine din
câteva surse:
– diferenţa de curs al aceleiaşi valute pe două pieţe diferite;
– diferenţa de curs al unei valute pe aceeaşi piaţă, la date diferite;
– diferenţa de curs între două valute şi două pieţe diferite8.
Cea mai simplă operaţiune de arbitraj valutar este arbitrajul direct,
ea reducându-se la vânzarea unei valute pe piaţa la care cursul este cel
mai ridicat şi cumpărarea ei concomitentă pe piaţa la care cursul ei este
cel mai scăzut. În acest mod, băncile se înscriu în practica generală a
comerţului, redată în expresia: „Cumpără pe piaţa cea mai ieftină şi

8
Costin Kristescu, Relaţiile valutare internaţionale, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti. 1978, p. 84-85.
304

Universitatea SPIRU HARET


vinde pe piaţa cea mai scumpă”, rămasă în economia politică de la
întemeietorii şcolii liberale.
Operaţiune de arbitraj valutar este considerată, uneori, şi tranzac-
ţia făcută de băncile comerciale pentru clienţii lor, în cazul în care banca
alege, la dispoziţia clienţilor săi, calea cea mai bună de efectuare a
operaţiunilor de vânzare-cumpărare a valutelor aflate în cont.
Băncile efectuează şi operaţiuni valutare Swap (Swap
înseamnă schimb reciproc, ori troc). Acestea sunt operaţiuni de
creditare reciprocă intervenite, de regulă, între două bănci centrale cu
scopul acordării de împrumuturi (de către una din ele unei terţe bănci).
Ele pot interveni şi între marile bănci comerciale, în temeiul unor
convenţii sau aranjamente.
Casele de schimb efectuează numai operaţiuni la vedere
denumite operaţiuni la ghişeu, ori schimb manual. Acestea sunt
tranzacţii realizate cu valute efective, implicând preschimbarea unei
valute în numerar în altă valută în numerar.
Operaţiuni cu valute efective realizează, însă, şi băncile. Ele nu
se limitează la schimbul cu valutele de cont (numit şi schimb tras).
Şi la casele de schimb, ca şi la bănci, se practică un curs la
cumpărare (mai mic) şi altul la vânzare (mai mare). Cursul practicat
de aceste case este şi el schimbat, chiar în decursul unei zile, în funcţie
de cerere şi oferă.
La operaţiunile valutare, participă şi intermediarii din comerţul
exterior (brokerii şi comisionarii), precum şi speculatorii, ei acţionând
fie ca persoane juridice, fie ca persoane fizice.

12.2.4. CONSECINŢE ALE MODIFICĂRII


CURSULUI VALUTAR

Cursul valutar se modifică pentru fiecare monedă naţională,


sub acţiunea exercitată de multiple cauze, dintre care o parte au fost
succint analizate. La rândul lui, cursul valutar oscilant influenţează
starea economiilor naţionale, evoluţia exporturilor şi importurilor,
turismul internaţional, situaţia creditorilor şi debitorilor externi etc.
Deprecierea cursului valutar al unei monede naţionale favo-
rizează exportul şi defavorizează importul ţării care a emis moneda
respectivă (dacă nu intervin alţi factori cu acţiune mai puternică).
305

Universitatea SPIRU HARET


Aşa cum se ştie, exportul unei ţări este, concomitent, import
pentru alte ţări. Când moneda ţării exportatoare se depreciază,
exportul ei este favorizat, întrucât importul din această ţară devine mai
ieftin (presupunem că preţul mărfii exprimat în moneda depreciată
este fix ori scade în mai mică măsură decât s-a devalorizat moneda).
Ieftinirea importului din ţara cu monedă depreciată stimulează
ţările cu valute nedepreciate să cumpere, de la prima, mai multe
mărfuri, sporind astfel încasările valutare ale acesteia.
Deprecierea cursului are un efect contrar asupra importului
ţării respective, adică îl frânează.
Favorizarea exportului şi defavorizarea importului pentru ţara cu
monedă depreciată se înscriu în principiile generale ale cererii şi
ofertei. Scăderea cursului monedei naţionale – echivalentă cu reduce-
rea preţurilor la mărfurile exportate – sporeşte cererea ţărilor importa-
toare (cumpărătoare). Aceeaşi scădere a cursului – sinonimă cu
creşterea preţurilor mărfurilor importate în ţara respectivă – contractă
cererea sa pentru mărfurile cumpărate din celelalte ţări, a căror
monedă nu s-a depreciat.
Efectele contrare ale deprecierii monedei naţionale, asupra
importului şi exportului unei ţări, pot genera trecerea treptată de la o
balanţă comercială deficitară la una echilibrată sau chiar excedentară.
Această „substituire” se resimte negativ, însă, în balanţele comerciale
ale altor ţări, îndeosebi în situaţia în care ţara a cărei monedă s-a
depreciat exportă un volum mare de mărfuri, graţie puterii sale
economice însemnate.
Aprecierea cursului monedei naţionale defavorizează exportul,
pentru că îl scumpeşte, şi favorizează importul, întrucât îl ieftineşte.
Influenţe similare exercită modificările cursului valutar şi asupra
turismului. Deprecierea monedei naţionale a unei ţări favorizează
„exportul” şi frânează „importul” ei de turism. Aprecierea mo-
nedei naţionale a unei ţări, firesc, acţionează în sens opus asupra
turismului extern.
Debitorii şi creditorii externi înregistrează şi ei beneficii sau
pierderi când se modifică valoarea monedei naţionale în care s-a
obţinut şi, respectiv, acordat creditul.
Deprecierea monedei naţionale a ţării creditoare avantajează
pe debitorii acestei ţări, întrucât ratele scadente ale împrumutului şi
306

Universitatea SPIRU HARET


dobânda se plătesc în bani devalorizaţi. De aici, tendinţa debitorilor de
a amâna restituirea împrumuturilor în cazul deprecierii monedei.
Creditorii sunt însă dezavantajaţi; ei recapătă împrumutul acordat şi
încasează dobânda, în bani care au o valoare mai redusă decât în
momentul lansării împrumutului. În anumite împrejurări, împrumutul
restituit împreună cu dobânda pot avea o putere de cumpărare mai
redusă decât aveau iniţial banii transferaţi debitorului.
Aprecierea monedei naţionale are efecte opuse. Ea avanta-
jează pe creditori şi dezavantajează pe debitori. Aceştia achită
împrumutul şi dobânda aferentă lui în bani având valoare superioară
celor primiţi.

12.3. DATORIA EXTERNĂ

Valutele constituie obiect, nu doar al schimbului, al vânzării şi


cumpărării, ci şi al creditului intern şi internaţional. Creditele interna-
ţionale în valută pot fi pe termen scurt (1-3 ani), pe termen mediu (3-5
ani) şi pe termen lung (peste 5 ani). Ele se acordă de diverse firme
producătoare de bunuri, de bănci ori alte instituţii financiare interna-
ţionale. Beneficiarii acestor credite pot să fie firme private, întreprin-
deri de stat, instituţii de drept public, unităţi administrativ – teritoriale
şi guverne. Creditele acordate întreprinderilor private au ca efect
formarea datoriei externe private, iar creditele acordate celorlalte
entităţi amintite – formarea datoriei externe publice.
Împreună, datoria externă privată şi publică se subsumează
noţiunii de datorie externă totală.
Ambele categorii de datorii externe pot să apară prin creditări
obişnuite ori prin emisiunea de obligaţiuni exprimate în valută, adică în
moneda naţională a altor state. Plasate de către guverne ori de persoane
juridice dintr-o anumită ţară, în alte ţări, obligaţiunile se vând la preţ de
ofertă, care, de regulă, este inferior valorii nominale a acestora.9
Datoria externă a unei ţări se poate calcula ca sumă absolută
(totalul datoriei externe), ca sumă ce revine pe locuitor (suma absolută
a datoriei / număr de locuitori) şi ca procent din PIB. De aici poate să

9
Costin C. Kiriţescu, Moneda. Mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 122-123.
307

Universitatea SPIRU HARET


reiasă că datorii externe absolute egale, contractate de diferite ţări,
sunt compatibile cu datorii externe pe locuitor şi cu procente ale
datoriei externe din PIB. cu totul inegale, în funcţie de numărul
locuitorilor şi de puterea economică a statelor debitoare. Ultimii doi
indicatori sunt cei mai concludenţi în privinţa gradului de îndatorare
faţă de străinătate.
Presupunând că două ţări au aceeaşi datorie externă absolută,
gradul de îndatorare este mai ridicat în ţara în care sunt mai mari
datoria ce revine pe locuitor şi procentul datoriei externe în PIB. În
situaţii de excepţie, valabile pentru ţări sărace, ultimul indicator poate
să reprezinte 50-90% din PIB.
Datorii externe contractează cu deosebire ţările în curs de
dezvoltare; sunt însă şi suficiente împrejurări în care apelează la
credite şi ţări dezvoltate. Acestea din urmă apar, de regulă, şi în
calitate de debitor, şi în calitate de creditor, ceea ce reprezintă excepţii
pentru ţările în curs de dezvoltare, care apar, majoritar, doar ca
debitori externi. Atunci când o ţară oarecare este, concomitent, şi
creditor şi debitor, pentru cunoaşterea situaţiei sale reale, în raporturile
internaţionale, se calculează diferenţa dintre împrumuturile acordate şi
cele primite. În urma calculului se pot ivi trei situaţii posibile:
a) situaţia de debitor net (suma împrumuturilor primite este
superioară sumei celor acordate);
b) situaţia de creditor net (suma împrumuturilor primite este
inferioară sumei celor acordate);
c) situaţia de echivalenţă a sumei împrumuturilor primite cu
suma celor acordate.
Prima situaţie este valabilă, practic, pentru ţările în curs de
dezvoltare, iar a doua, pentru ţările dezvoltate. Cea de a treia este prin
excelenţă teoretică.
Datoria externă (ca şi cea internă) trebuie să fie rambursată
într-un anumit interval de timp, circumscris de durata creditului. De
obicei, rambursarea ei începe la un anumit număr de ani după
contractarea împrumutului. Acest interval, cuprins între momentul
primirii creditului şi începerea restituirii lui, se numeşte perioada de
graţie, ea fiind necesară pentru dobândirea resurselor cerute de plata
datoriei. Debitorii plătesc, însă, creditorilor externi şi o dobândă
anuală, dependentă de suma totală a împrumutului şi de rata dobânzii.
308

Universitatea SPIRU HARET


Tranşele anuale scadente ale împrumutului şi dobânda
anuală reprezintă serviciul datoriei externe. Dacă dobânda anuală
nu se plăteşte la termenul fixat, ea se „transformă” în credit nou
(contează drept credit nou) şi începe să se calculeze dobânda la
dobândă, situaţie cu consecinţe negative asupra debitorilor.
Capacitatea ţării debitoare de a achita serviciul datoriei externe
depinde de evoluţia economiei sale naţionale şi de soldul balanţei
comerciale, ambele influenţate, între altele, de modul şi eficacitatea
utilizării creditului. Atunci când acesta este folosit raţional, în vederea
dezvoltării producţiei interne şi a lărgirii exporturilor, restituirea
împrumutului şi achitarea dobânzilor nu sunt o problemă dificilă. În
cazul contrar, al întrebuinţării creditului, cu precădere, pentru
consumul neproductiv, şi al declinului economic, datoria externă este
o povară şi se apelează la noi împrumuturi pentru achitarea celor
vechi. Datoria externă poate avea, deci, efecte pozitive sau negative
asupra economiei şi nivelului de trai al populaţiei.
Există şi o capacitate diferită a ţărilor lumii de a primi împru-
muturi externe. Ea depinde de interesul manifestat de creditori, de
gradul de risc al creditului acordat (diferit de la o ţară la alta în funcţie
de puterea şi posibilitatea economică a celor ce doresc împrumuturi,
de stabilitatea politică etc.), de „culoarea” partidelor de guvernământ
şi sistemul social – economic, de felul reformelor pe care statele
intenţionează să le promoveze.
Multiple motive se pot conjuga astfel, încât creditul să se
îndrepte, prioritar, nu către ţările care au cea mai mare nevoie de el, ci
către alte ţări, preferate din raţiuni diverse de statele care au mijloace
disponibile pentru acordarea de împrumuturi.
Referindu-ne la unele aspecte ale datoriei externe în perioada
postbelică, constatăm că ea a crescut continuu pentru ţările în curs
de dezvoltare. În 1992, de pildă, datoria lor externă era de peste
1360 miliarde de dolari, cu 80 de miliarde mai mare decât în 1987. În
acest sens, au acţionat, prioritar, încercarea ţărilor amintite de a se
industrializa, „şocurile” petrolului din 1973 şi 1979, utilizarea adesea
defectuoasă a mijloacelor împrumutate şi „fuga” peste graniţă a unor
însemnate capitaluri proprii. Serviciul datoriei publice era şi el, în 1992,
de 153,8 miliarde de dolari, deşi scăzuse cu 0,5 miliarde în raport cu
1991 şi cu 10,2 miliarde faţă de 1989. Între 1987-1992, serviciul
datoriei publice externe a crescut, deci, mai lent decât suma datoriei.
309

Universitatea SPIRU HARET


În ciuda acestei mişcări, ţările în curs de dezvoltare nu pot să
achite la timp obligaţiunile lor, datoria reeşalonându-se în temeiul
unor măsuri de austeritate, de ajustare a politicilor monetare şi
bugetare, de devalorizări monetare sau limitare a inflaţiei, de libera-
lizare a preţurilor, de creştere a fiscalităţii, „recomandate” adesea de
creditori. Raportul mondial asupra dezvoltării umane (pe 1994)
semnalează şi o altă latură îngrijorătoare a situaţiei ţărilor în curs de
dezvoltare; este vorba de transferurile financiare nete ale acestora
(legate de împrumuturile pe termen lung) în favoarea lumii industria-
lizate, care, între 1983-1992, au atins suma de 147 de miliarde de
dolari. Intrările de mijloace financiare în prima categorie de ţări au
fost mai mici, prin urmare, decât ieşirile.
Starea precară a numeroase ţări în curs de dezvoltare a deter-
minat ţările dezvoltate nu doar să reeşaloneze datoriile acestora, ci şi
să anuleze o parte din datoriile statelor celor mai sărace. Procedura
anulării unei părţi din datorii s-a aplicat, însă, şi unor ţări ca Polonia,
Ungaria, Rusia, care au beneficiat de împrumuturi net superioare în
raport cu alte ţări aflate în perioada de tranziţie la economia
capitalistă, deşi ţările citate nu sunt în curs de dezvoltare.
În perioada postbelică, a apărut şi o situaţie paradoxală în
privinţa datoriei externe. Cea mai mare putere industrială a lumii,
SUA, a acumulat treptat o datorie, faţă de terţe ţări, de circa 1100
miliarde de dolari, reprezentând două treimi din datoria totală a ţărilor
în curs de dezvoltare. Aveau loc, în acest mod, deturnarea unor
însemnate resurse financiare disponibile pentru dezvoltarea ţărilor
sărace, modificarea cursului normal al exportului de capital10.
Abstracţie făcând de modul în care a fost interpretată, de numeroşi
specialişti, poziţia sa de debitor, realităţile demonstrează că SUA au
promovat o politică benefică lor. În perioada contractării datoriilor,
SUA au devenit prima putere militară a lumii, detaşată vizibil de orice
rival; concomitent, starea ei economică actuală este incomparabil mai
bună decât cea a creditorilor ei, Germania şi Japonia, a doua, îndeosebi,
confruntându-se cu probleme de reală dificultate.
Contractarea de datorii externe nu este, prin ea însăşi, nici
benefică, nici nocivă; totul depinde de ceea ce se întreprinde cu

10
Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994, p. 59-60.
310

Universitatea SPIRU HARET


mijloacele împrumutate, de eficacitatea întrebuinţării lor, înrâurită
considerabil de gradul maturităţii economice şi politice a ţărilor
îndatorate, de viziunea şi voinţa guvernelor respective.
În afara fluxurilor de valută dintre state, generate de sistemul de
credit, există şi fluxuri mai consistente, care se nasc din operaţiunile
de comerţ exterior, din investiţiile directe de capital efectuate în
străinătate, din donaţii şi alte transferuri unilaterale de valută etc.

Concepte de bază
• Valută
• Valută convertibilă
• Valută neconvertibilă
• Eurovalute
• Piaţa valutară
• Operatori pe piaţa valutară
• Cursul valutar
• Deprecierea cursului valutar
• Aprecierea cursului valutar
• Curs flotant
• Operaţiuni valutare la vedere
• Operaţiuni la termen
• Datoria externă

Probleme de reflecţie, întrebări


• Ce este valuta?
• Valutele convertibile şi valutele neconvertibile
• De ce nu sunt convertibile toate monedele naţionale ale statelor?
• Piaţa valutară şi deosebirea dintre ea şi piaţa monetară
• Există relaţii economice între ţări, nemijlocite de valute?
• Se pot utiliza valutele şi în alte scopuri decât cele vizând
circulaţia internaţională a bunurilor?
• Avantajele ţărilor ale căror valute sunt utilizate pe scară largă
în relaţiile comerciale externe
• Se poate modifica intenţionat cursul valutelor convertibile în
scopul obţinerii unor avantaje în cadrul relaţiilor economice internaţionale ?

311

Universitatea SPIRU HARET


Bibliografie
• Costin C. Kiriţescu, Relaţiile valutare internaţionale, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 20-35, 84-85.
• Costin Kiriţescu, Moneda. Mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 151-156, 229-231.
• Alvin Toffler, Puterea în mişcare, Editura Antet, Oradea, 1995,
p. 18-19, 64.
• Alvin Toffler, Spasmul economic, Editura Antet, Oradea, 1996,
p. 20-24, 122-123.
• Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994, p. 59-60.
• Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999.

312

Universitatea SPIRU HARET


Capitolul 13
EXTERNALITĂŢI ŞI BUNURI PUBLICE

Obiectivele temei:
• analiza unor aspecte privind performanţele sociale ale mecanis-
melor pieţei concurenţiale;
• evidenţierea cauzelor şi consecinţelor eşecului pieţelor;
• prezentarea conţinutului şi a unor forme de eşec al pieţelor;
• relevarea unor modalităţi sau pârghii de diminuare a efectelor
negative ale eşecurilor pieţei;
• sublinierea interdependenţei dintre eficienţa economică şi justi-
ţia socială.

13.1. EŞECUL PIEŢELOR: CAUZE ŞI CONSECINŢE

Analiza conceptului „eşecul pieţelor” presupune trecerea de la


abordarea prioritar pozitivă a fenomenelor microeconomice şi a
mecanismului pieţei la abordarea prioritar normativă a fenomenelor şi
proceselor ce se manifestă la nivel microeconomic.
Abordarea normativă a problemelor microeconomice are ca
principal scop evaluarea performanţei sociale a mecanismului econo-
mic, evidenţierea modului în care rezultatele obţinute răspund
opţiunilor sau preferinţelor consumatorului şi măsurarea costurilor şi a
şanselor sacrificate ale producătorilor. Ea pune în relief modul în care
economia funcţionează, precum şi anumite cerinţe sau norme de
comportament necesare.
Principala problemă cu care se confruntă piaţa concurenţială este
imposibilitatea alocării eficiente a resurselor, întrucât „mâna invizi-
bilă” nu poate asigura concomitent o alocare raţională şi o valorificare
maximă a acestora.
Eşecul pieţelor înseamnă imperfecţiuni ale pieţelor, concretizate
în situaţiile de valorificare incompletă a resurselor existente, în

313

Universitatea SPIRU HARET


eficienţă redusă şi dezechilibre. Din această cauză este necesară
intervenţia autorităţii publice care să corecteze situaţiile de eşec şi să
favorizeze funcţionarea eficientă a mecanismelor pieţei.
Întrucât piaţa poate fi privită şi ca o instituţie în care se schimbă
bunuri, respectiv obiectul proprietăţii, precum şi dreptul de control
privind utilizarea acestor bunuri, rezultă că, de regulă, situaţiile de eşec al
pieţelor sunt determinate atât de factori care ţin de drepturile de
proprietate, cât şi de condiţiile de control şi de costurile de tranzacţionare.

• Cauzele eşecului pieţei


Principalele cauze ale eşecului pieţelor pot fi grupate astfel:
a) dificultatea individualizării dreptului de proprietate;
b) existenţa unor costuri tranzacţionale semnificative;
c) eşecul unor negocieri de schimb reciproc avantajos.
Dificultatea individualizării dreptului de proprietate este legată,
în principal, de consecinţele excluziunii imperfecte şi de limitele
obiective şi subiective ce pot să apară în legătură cu transferul bunu-
rilor sau al controlului asupra acestora.
Excluziunea imperfectă se manifestă, mai ales, atunci când
dreptul de proprietate asupra unui bun economic nu aparţine unui
singur subiect economic, ci este deţinut de către un grup de persoane
fizice sau chiar juridice. Spre exemplu, un drum public care aparţine
unei colectivităţi, fiind destinat spre utilizare tuturor deţinătorilor de
vehicule, este greu să fie trecut sub controlul exclusiv al unui singur
subiect economic, întrucât acesta trebuie să obţină acordul fiecărui
membru al grupului de utilizatori potenţiali. Dificultatea încheierii
acestor acorduri explică problemele ce pot apare, în practică, în
legătură cu individualizarea drepturilor de control asupra utilizării
oricărui bun deţinut de colectivităţi mai mari sau mai mici. Un alt
aspect al excluziunii imperfecte constă în dificultatea garantării
apărării drepturilor atribuite legal, fapt ce frânează luarea unor măsuri
pentru înlăturarea şi sancţionarea celor ce caută şi reuşesc să utilizeze
ilegal un anume bun ce nu le aparţine, acţiune prin care se perturbă
manifestarea deplină şi liberă a drepturilor obţinute pe cale legală.
Cumpărătorul unui autoturism nu întâmpină dificultăţi deosebite
privind utilizarea acestuia în conformitate cu interesele proprii sau ale
314

Universitatea SPIRU HARET


familiei sale. În schimb, proprietarul unui autobuz este obligat să ia o
serie de măsuri pentru a împiedica utilizarea fără plata cuvenită a
serviciilor de transport de către persoanele ce au înclinaţia de a se
eschiva de la plata unor servicii oferite. În acest sens, problema
„pasagerului clandestin” are o concretizare specifică acestui domeniu.
Astfel, în transportul în comun, indiferent dacă patrimoniul este public
sau privat, se manifestă o anume înclinaţie de eludare a plăţii
serviciilor, consumul gratuit fiind preferabil celui cu plată dacă nu se
iau măsuri preventive şi coercitive pentru stoparea acestui fenomen.
Ansamblul măsurilor pentru prevenirea, identificarea şi
sancţionarea faptelor de utilizare ilegală de către alte persoane a unui
bun necesită efectuarea unor cheltuieli care sunt denumite costuri de
excluziune. Nivelul şi dinamica acestor costuri depind, în principal, de
gradul de dificultate al obţinerii unei excluziuni perfecte. Aceasta
presupune că nivelul costurilor de excluziune este cu atât mai ridicat, cu
cât dificultatea excluziunii este mai semnificativă şi mai greu de depăşit.
Gradul redus de transferabilitate al unor bunuri se
concretizează în faptul că limitarea drepturilor legale de vânzare a
acestora îi împiedică pe proprietari să încheie contractele sau
tranzacţiile cele mai avantajoase, în primul rând, prin aceea că îi
obligă pe cumpărători să-şi asume anumite riscuri. Din această cauză,
cumpărătorul este mai puţin atras şi este obligat să-şi ia anumite
măsuri de siguranţă şi, ca atare, oferă mai puţin şi solicită garanţii şi
facilităţi suplimentare din partea vânzătorului.
Cu cât gradul de transferabilitate este mai redus, cu atât
tranzacţia efectuată necesită mai multe informaţii şi clauze
contractuale asiguratorii pentru cumpărător. Toate acestea sporesc
costurile informaţionale şi tranzacţionale pe care trebuie să le suporte
vânzătorul şi care reprezintă tot atâtea frâne importante în derularea
rapidă a schimburilor şi în asigurarea unei alocări eficiente a
resurselor prin intermediul pieţelor libere.
Aceste piedici, în manifestarea liberă şi deplină a dreptului de
vânzare a unui bun aflat în proprietate, sunt mai evidente în cazul
vânzării pământului, ca şi a altor bunuri la care se impune o limitare,
sau un control al preţurilor. Asemenea îngrădiri se materializează în
diminuarea gradului de transferabilitate a drepturilor de proprietate şi
de utilizare a bunurilor respective.
315

Universitatea SPIRU HARET


Se poate conchide că atât excluziunea imperfectă, cât şi gradul
redus de transferabilitate al unor bunuri şi al utilizării acestora nu
permit o valorificare a oportunităţilor de schimb şi reprezintă situaţii
tipice de eşec al pieţelor.
O altă cauză majoră ce conduce la eşecul pieţelor o reprezintă
costurile tranzacţionale semnificative, aşa cum a rezultat şi din
situaţiile prezentate anterior. În condiţiile economiei contemporane, un
schimb avantajos necesită informaţii pertinente şi operative pe baza
efectuării unor studii de piaţă complexe. Pentru a putea realiza
schimburile dorite, atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul trebuie să
efectueze importante cheltuieli pentru căutarea şi cunoaşterea partene-
rilor, pentru înţelegerea comportamentului şi performanţelor acestora,
pentru testarea şi evidenţierea calităţii mărfurilor ce fac obiectul
schimbului, ca şi pentru negocierea unor clauze contractuale cât mai
avantajoase etc. Toate aceste costuri şi eforturi sporesc semnificativ în
condiţiile diversificării schimburilor şi accentuării competiţiei de piaţă.
Sporirea costurilor tranzacţionale şi informaţionale se constituie
într-o frână importantă în desfăşurarea operativă a schimburilor şi în
efectuarea unor afaceri reciproc avantajoase, conducând la situaţii de
eşec al pieţelor.
Eşecul negocierii unor acorduri de schimb reciproc avantajos
exprimă faptul că nu s-a ajuns la un acord convenabil ambilor parteneri.
În orice tranzacţie, fiecare participant urmăreşte, prin condiţiile şi
clauzele incluse în acord, să-şi atingă propriile obiective şi să obţină
pentru sine cât mai multe avantaje; aceasta presupune şi unele concesii
şi renunţări reciproce. Dacă în urma negocierilor nu se ajunge la o
„înţelegere mutuală”, eşecul are drept principală consecinţă frânarea sau
blocarea derulării anumitor schimburi, generând pierderi de eficienţă,
risipă de resurse şi degradări ale mecanismelor pieţei.
Dintre cazurile mai frecvente de eşec al pieţelor amintim
externalităţile, bunurile publice, bunurile de merit şi bunurile de
nemerit, precum şi orice formă de monopol.

316

Universitatea SPIRU HARET


13.2. EXTERNALITĂŢI; CARACTERIZARE, CLASIFICARE

• Definire
Externalităţile reprezintă consecinţe sau efecte care afectează
viaţa şi activitatea oamenilor, inclusiv mediul natural. Ele se
concretizează în costuri sau beneficii care, deşi se produc, nu sunt
evidenţiate în cheltuielile şi rezultatele obţinute de către agenţii
economici. Efectele respective sunt suportate şi de alte persoane sau
grupuri decât cele care le produc.
Externalităţile sunt generate de către acele activităţi care induc
sau provoacă efecte răspândite asupra altor grupuri sau persoane decât
cele care le produc sau le consumă.
Externalităţile apar în situaţiile în care preţurile pieţei nu reflectă
integral nici costurile, nici beneficiile asociate producţiei sau
consumului. Astfel, externalităţile reprezintă acea parte a costurilor şi
beneficiilor asociată unei terţe părţi, ce pot avea un caracter extern în
raport cu partenerii de bază.
Principalele caracteristici ale externalităţilor sunt:
a) derivă din activitatea altor agenţi economici decât cei care le
suportă costurile directe;
b) efectele, fiind induse, nu sunt înregistrate în mod direct pe
pieţe şi, ca atare, nu influenţează echilibrul concurenţial.
De regulă, în cazul externalităţilor, producţia sau consumul unui
bun de către un agent economic schimbă corelaţiile dintre costurile
sau beneficiile private, pe de o parte, şi costurile sau beneficiile
sociale, pe de altă parte. Externalităţile apar, în principal, datorită
faptului că drepturile de proprietate asupra unor resurse sunt fie
insuficient protejate, fie incomplet definite.
Dintre resursele vitale, aerul este o resursă fără proprietar. Din
această cauză, poluarea este cazul cel mai evident de externalitate.
Spre exemplu, agenţii economici pot utiliza gratuit aerul pentru că
acesta nu are proprietar şi îl pot polua pentru că nu este suficient
protejat. Mai mult chiar, agenţii economici care utilizează aerul curat
şi produc poluare nu compensează persoanele afectate de poluarea
aerului. Astfel, în cazul unei firme producătoare de oţel, costul aferent
utilizării aerului curat rămâne extern producţiei de oţel, nefiind
încorporat în preţul acestuia.
317

Universitatea SPIRU HARET


• Perechi de concepte
Pentru a înţelege mai bine conţinutul şi formele de manifestare
ale externalităţilor sunt necesare prezentarea şi difuzarea a două
perechi de concepte: a) cost social şi cost privat; b) beneficiu social şi
beneficiu privat.
Costul social exprimă ansamblul cheltuielilor şi şanselor
sacrificate, concretizate în costurile suportate de membrii comunităţii
în urma organizării şi desfăşurării unei anumite activităţi.
Costul privat exprimă numai cheltuielile suportate direct de
unităţile implicate în organizarea şi desfăşurarea acestei activităţi.
Beneficiul social include, în expresie valorică, toate utilităţile de
care beneficiază membrii unei comunităţi ca urmare a organizării şi
desfăşurării unei anumite activităţi economice.
Beneficiul privat include numai venitul obţinut direct de
unităţile implicate în organizarea şi desfăşurarea activităţii.

• Clasificare
În funcţie de efectele incluse, externalităţile pot fi: externalităţi
pozitive (efecte benefice) şi externalităţi negative (efecte malefice).
Această clasificare are un caracter relativ, întrucât o externalitate
negativă dintr-un anumit punct de vedere poate fi pozitivă din alt
punct de vedere. Spre exemplu, o firmă poate genera, prin poluare,
efecte externe negative, dar prin dezvoltarea producţiei poluante, să
sporească gradul de ocupare a mâinii de lucru. Din această cauză,
includerea într-o categorie sau alta de externalităţi are loc în funcţie de
caracterul preponderent al efectelor externe.
În cazul externalităţilor pozitive, beneficiile private sunt mai
mici decât beneficiile sociale, acestea din urmă incluzând şi benefi-
ciile externe ce revin unor terţe persoane. Acest tip de externalităţi se
concretizează în niveluri de producţie şi de consum sub cele
corespunzătoare alocării eficiente a resurselor.
Pentru a reprezenta grafic corelaţia dintre diferitele tipuri de
beneficii este necesar să precizăm ce se înţelege prin beneficiu
marginal şi care este tendinţa de evoluţie a acestuia.
Prin beneficiu marginal se înţelege expresia valorică pe unităţi
marginale a consumului; întrucât utilitatea marginală este descres-
318

Universitatea SPIRU HARET


cătoare, şi beneficiul marginal se înscrie pe o curbă descrescătoare
similară curbei cererii.
Piaţa anvelopelor pentru automobile reprezintă un caz tipic de
externalitate pozitivă, în sensul că, prin achiziţionarea unei cantităţi
sporite de anvelope corespunzătoare calitativ, se reduce riscul acciden-
telor rutiere pentru terţe părţi. Siguranţa sporită a traficului rutier
reprezintă un beneficiu extern.
Prin adăugarea beneficiului extern (BE) la beneficiul privat
marginal (BPM) se obţine beneficiul social marginal (BSM).
Dacă pe ordonată se evidenţiază evoluţia preţurilor (P), iar pe
abscisă cantitatea vândută (Q), punctul B corespunde unei alocări
eficiente, în timp ce punctul A desemnează o situaţie de eşec al pieţe-
lor. Pentru a corecta această situaţie, guvernul ar putea garanta o
subvenţie BC şi, în aceste condiţii, preţul efectiv plătit de consumatori
s-ar reduce la Po în timp ce producţia ar creşte la Q2 (fig. 1).

BSM

CM
BPM

Fig. 1. Externalităţi pozitive Fig. 2. Externalităţi negative

Externalităţile negative se caracterizează prin aceea că nivelul


costurilor private este mai redus decât al celor sociale, care includ şi
costurile externe suportate de terţi. În această situaţie, nivelul

319

Universitatea SPIRU HARET


producţiei şi cel al consumului sunt mai mari decât cele corespun-
zătoare alocării eficiente a resurselor.
Cazul externalităţii negative poate fi prezentat grafic (fig. 2),
luând ca exemplu situaţia unei activităţi poluante. În condiţiile în care
sporeşte producţia (Q), creşte şi costul marginal privat (CMP), aceasta
determinând şi sporirea costurilor externe (CE); echilibrul care
corespunde unei alocări eficiente este dat de P2 şi Q2. Rezultă că, dacă
se ţine cont de costurile externe, bunul rezultat dintr-o activitate
poluantă devine mai scump. Dimpotrivă, dacă externalitatea negativă
este ignorată, se ajunge la situaţia ca utilizatorii bunului respectiv să
fie subvenţionaţi de către cei ce suportă costurile poluării.
Întrucât efectele malefice ale externalităţii negative sunt greu de
suportat, soluţia radicală a rezolvării situaţiei este internalizarea
acestora.

• Internalizarea externalităţilor negative


Aceasta constă în includerea costurilor externe în preţul
pieţei; ea presupune ca producătorii să fie constrânşi să ridice costul
marginal privat la nivelul costului marginal social. Pentru aceasta este
necesar să fie create instituţii şi pârghii adecvate, precum şi să se
adopte reguli de conduită prin care producătorul efectelor negative să
fie determinat să trateze costurile sociale ca şi cum ar fi costuri
private. Dacă avem în vedere poluarea, este necesar ca în costurile de
producţie să fie incluse obligatoriu şi costurile ecologice, neincluderea
urmând să fie penalizată.
În practică, internalizarea externalităţilor negative nu este uşor
de realizat datorită dificultăţilor ce apar în legătură cu măsurarea
costurilor externe. Astfel, dacă există posibilitatea măsurării şi urmări-
rii directe a efectelor poluării, atunci corectarea externalităţii se poate
face printr-un impozit sau o taxă asupra emisiunii de agenţi poluanţi
şi, respectiv, prin acordarea de subvenţii celor care suportă efecte
negative. În acest sens, un rol deosebit revine intervenţiei corectoare a
guvernelor pe pieţele libere.
Aplicarea impozitelor şi a subvenţiilor presupune, potrivit lui
A.C.Pigou, un set de măsuri, cum ar fi: a) aplicarea de taxe şi amenzi
producătorilor de externalităţi negative; b) acordarea de subvenţii şi
320

Universitatea SPIRU HARET


facilităţi agenţilor economici care produc externalităţi pozitive;
c) stabilirea de impozite şi taxe care să aducă costurile private la
nivelul celor sociale; d) punerea producătorului de externalitate
negativă în postura de receptor al unui asemenea efect.
Externalităţile negative, la fel ca şi alte situaţii de eşec al
pieţelor, pot reprezenta tot atâtea argumente pentru intervenţia
guvernamentală în calitate de monitor şi corector al efectelor negative.
Există, însă, şi situaţii în care intervenţia guvernamentală poate fi
evitată şi ele se referă, în primul rând, la cazul în care numărul
agenţilor economici ce determină sau sunt afectaţi de o anumită
externalitate este relativ redus. Această situaţie a fost abordată de
R.Coase, care oferă o soluţie pertinentă ce poate evita, în anumite
situaţii, intervenţia guvernamentală. Soluţia lui Coase porneşte de la
ipoteza că poate exista un număr redus de subiecţi afectaţi de
externalitate şi că drepturile de proprietate sunt definite cu claritate. Pe
această bază, R.Coase subliniază că internalizarea poate fi realizată
prin tranzacţii directe între părţi şi încheierea unor tranzacţii a căror
aplicare să fie riguros urmărită şi respectată.
Soluţia lui R.Coase are în vedere situaţia în care un crescător de
vite şi un cultivator de cereale se află în postura de a negocia modul de
compensare a pagubelor pe care vitele le aduc culturilor de cereale.
Astfel, dacă în drepturile de proprietate se include şi protecţia
împotriva pagubelor cauzate de vite, internalizarea se poate realiza
direct prin cuprinderea acestor pagube în costurile crescătorului de
vite, iar negocierea, respectiv tranzacţia, se poate reduce doar la
estimarea pagubor şi la modalitatea concretă de compensare a lor.
Chiar dacă ipotezele lui R.Coase restrâng mult sfera ei de
aplicabilitate, o deosebită importanţă are faptul că soluţia propusă
atrage atenţia asupra rolului respectării drepturilor de proprietate în
prevenirea şi depăşirea unor situaţii de eşec al pieţelor. Principala
concluzie este aceea că – prin definirea clară şi riguroasă a drepturilor
de proprietate, concomitent cu crearea unui mecanism instituţional de
aplicare şi garantare a acestor drepturi şi de impunere a prevederilor
contractuale rezultate din tranzacţii – unele probleme economice
legate de internalizarea externalităţilor pot fi soluţionate şi fără
implicarea autorităţii statale, prin încheierea şi respectarea unor
înţelegeri mutuale.
321

Universitatea SPIRU HARET


Experienţa acumulată în ţările cu economie de piaţă dezvoltată
demonstrează că nu există incompatibilităţi între soluţiile de internali-
zare legate de intervenţia corectoare a guvernelor pe pieţele libere şi
cele realizate prin tranzacţii directe între părţi; dimpotrivă, acestea au
un caracter complementar. Astfel, concomitent cu aplicarea impozite-
lor şi subvenţiilor Pigou, părţile pot negocia şi direct, în sensul
propunerii lui Coase; pe această bază se poate realiza o alocare mai
eficientă a resurselor.

13.3. ALTE SITUAŢII DE EŞEC AL PIEŢEI

• Bunuri publice
Natura specială a bunurilor publice constă în faptul că acestea
sunt unice şi egale pentru utilizatori, în sensul că fiecare individ poate
beneficia de ele. Aceste bunuri sunt destinate consumului colectiv:
şosele, autostrăzi, iluminatul public, apărarea naţională, programele
TV şi radio, apele râurilor, canalele de navigaţie etc.
Bunurile publice pure au două trăsături fundamentale: a) non-
excluziunea şi b) nonrivalitatea.
Nonexcluziunea este generată de indivizibilitatea cererii pentru
bunurile publice şi presupune că nici o persoană nu poate fi eliminată
sau exclusă din sfera consumatorilor potenţiali ai bunurilor publice.
Aceasta înseamnă că un bun public este nonconcurent în comun, în
sensul că nu este mai puţin disponibil pentru o persoană din cauză că
aceasta nu ar fi dorit sau nu ar fi contribuit la crearea bunului respectiv.
Un exemplu privind nonexcluziunea îl constituie iluminatul
străzilor. Astfel, dacă o stradă este iluminată, lămpile instalate
luminează în egală măsură pentru orice trecător, indiferent de statut
sau comportament. Important este ca străzile să fie iluminate şi să
asigure confortul pentru toţi trecătorii. Nonexcluziunea exprimă
posibilitatea ca oricine să beneficieze de un bun public fără ca prin
aceasta să fie afectată capacitatea altcuiva de a face acelaşi lucru.
Nonrivalitatea înseamnă lipsa de rivalitate între utilizatori şi
este generată de indivizibilitatea ofertei de bunuri publice; ea
presupune că, după ce bunul a fost produs, pentru orice consumator
adiţional, costul marginal este nul. Aceasta înseamnă că suplimentarea
322

Universitatea SPIRU HARET


beneficiarilor bunului public nu afectează negativ volumul utilităţilor
faţă de beneficiarii iniţiali. Cu alte cuvinte, accesul unei persoane
fizice sau juridice la utilizarea unui bun public nu reduce disponibi-
litatea acestuia pentru alţi utilizatori.
Manifestarea nonrivalităţii poate fi ilustrată luând drept exemplu
lărgirea sferei de cuprindere, respectiv, de transmisie, a posturilor
publice de televiziune. Astfel, chiar dacă instalarea sau modernizarea
unui releu de retransmisie a fost efectuată la cererea unei singure
persoane influente, de efectele acestui bun public vor beneficia, fără
discriminare, toate persoanele aflate în zona sa de cuprindere. Nonri-
valitatea exprimă faptul că, în utilizarea bunurilor publice, suplimen-
tarea beneficiarilor nu presupune diminuarea utilităţilor pentru
beneficiarii iniţiali.
În cazul bunurilor publice, indivizibilitatea reprezintă unul dintre
elementele esenţiale pentru înţelegerea eşecului pieţelor. În aceste
condiţii, nonexcluziunea şi nonrivalitatea sunt perfecte în măsura în
care indivizibilitatea cererii şi, respectiv, cea a ofertei sunt, la rândul
lor, perfecte. Prin comparaţie, la polul opus bunurilor publice pure se
află bunurile private pure, cărora nu le sunt proprii în nici un fel cele
două trăsături. În realitatea economică contemporană, între cele două
extreme coexistă bunurile publice şi bunurile private ce se diferenţiază
în raport cu preponderenţa caracteristicilor enunţate.
Utilizarea majorităţii bunurilor publice (drumuri, parcuri, şcoli,
biblioteci etc.) conduce, în anumite momente sau situaţii, la o interfe-
renţă a trăsăturilor celor două categorii de bunuri, ceea ce face ca
trăsăturile de nonexcluziune şi nonrivalitate să-şi piardă relevanţa într-
o măsură mai mult sau mai puţin semnificativă. Astfel, pot să apară
situaţii, îndeosebi în cazul activităţilor economice pentru care costurile
parţiale sunt relativ ridicate, când indivizibilitatea, respectiv divizibi-
litatea, este parţială. Aceasta face ca nivelul costului parţial să devină
nesemnificativ, întrucât costul marginal este doar unitar şi doar
variabil. Aceste situaţii se manifestă cu preponderenţă în domenii ca:
producţia de energie electrică şi gaze naturale, transportul în comun,
telecomunicaţii etc., întrucât în aceste activităţi indivizibilitatea nu
este suficientă pentru a determina dacă bunurile respective sunt sau nu
bunuri publice, iar în unele ţări sunt create sau administrate de firme
private.
323

Universitatea SPIRU HARET


Diferenţierea dintre bunurile publice şi cele private are o
importanţă deosebită şi pentru delimitarea sectorului public al
economiei. Situaţiile ce pot să apară din perspectiva delimitării
sectorului public se concretizează în: a) sectorul public nonpiaţă, ce
cuprinde sfera administraţiei publice centrale şi locale; b) sectorul
public de piaţă, ce reuneşte unităţile economice cu patrimoniul public.
Sistemul de piaţă liberă este ineficient în a oferi bunuri publice,
pentru că decizia privind alocarea de resurse pentru obţinerea acestor
bunuri se ia, de regulă, în afara mecanismelor pieţei. În aceste condiţii,
pentru acele activităţi ale căror bunuri sunt destinate consumului
colectiv, calculaţia preţului şi luarea deciziilor vor conduce economic
spre corectarea, pe de o parte, a costurilor private cu costurile sociale,
şi, pe de altă parte, a beneficiilor private cu beneficiile sociale.
O soluţie a acestei probleme a fost găsită în ţările dezvoltate
economic, unde producerea unor bunuri publice se află în grija unor
firme private, care le produc în baza unor contracte cu guvernul sau
administraţiile locale care suportă preţul acestora

13.4. EŞECURILE PIEŢEI ŞI TEORIA BUNĂSTĂRII

De avantajele economiei moderne de piaţă beneficiază doar cei


care reuşesc să se adapteze exigenţelor acesteia. Dar mecanismele
concurenţiale duc şi la excluderea sau limitarea accesului unora de la
binefacerile sau bunurile existente pe piaţă. Pornind de la această
realitate, s-a dezvoltat şi teoria economică a bunăstării, ce are drept
premise o serie de judecăţi de valoare care încearcă să pună de acord
sau să coreleze eficienţa economică şi echitatea socială.
Conceptul alocare optimă a resurselor în raport cu eficienţa şi
echitatea îşi are sorgintea, în principal, în modul de abordare a „bunăstării”
de către V.Pareto. Potrivit lui V.Pareto, alocarea optimă a resurselor
presupune că: 1) fiecare individ este cel mai bun judecător al propriei
bunăstări; 2) bunăstarea socială se defineşte numai prin intermediul
bunăstării individuale; 3) bunăstarea indivizilor nu poate fi comparată.
În atare condiţii, mecanismul convenţional de formare şi
evoluţie a preţurilor bazat doar pe criterii şi cerinţe ale eficienţei
trebuie să fie completat cu criterii şi cerinţe legate de echitatea socială,
ceea ce presupune intervenţia guvernamentală pentru o mai bună
324

Universitatea SPIRU HARET


funcţionare a pieţelor. Raporturile dintre eficienţă şi echitate, dintre
bunurile economice şi valorile sociale nu pot fi armonizate în mod
automat doar pe bazele concurenţei, fiind necesară crearea unor
instituţii şi instrumente adecvate care să garanteze şi să sprijine
funcţionarea acestor mecanisme.
În teoria economică contemporană, aspectele legate de realitatea
microeconomică sunt privite, într-o măsură tot mai mare, din cel puţin
două unghiuri de vedere, în funcţie de scopul sau obiectivul urmărit.
Dacă se pun pe prim plan cerinţele şi criteriile microeconomiei
pozitive, ale eficienţei economice, se evidenţiază modul în care
funcţionează economia, prin prisma asigurării competitivităţii; dacă se
urmăresc cu prioritate cerinţele şi criteriile microeconomiei normative,
ale echităţii sociale, se relevă modul cum ar trebui să funcţioneze
economia pentru a asigura bunăstarea.
Teoria şi practica economică contemporană se îmbogăţesc prin
confruntarea de idei dintre doctrinele liberale şi cele social-democrate.
Potrivit orientărilor liberale, un anumit nivel de inegalitate şi de
polarizare a avuţiilor este preţul inevitabil plătit de societate pentru
asigurarea unei creşteri economice eficiente pe baza iniţiativei private.
La rândul lor, orientările social-democrate, recunoscând rolul iniţiati-
vei private şi al asumării riscului în asigurarea unei economii
competitive, raţionale, apreciază că distribuţia veniturilor trebuie să
urmărească şi satisfacerea diferitelor nevoi aflate în continuă creştere
şi diversificare, fiind necesară corectarea, în acest sens, a
mecanismelor pieţei concurenţiale. În acest context capătă relevanţă
argumentele aduse de adepţii teoriilor legate de dirijismul economic,
care au la bază corelaţiile esenţiale dintre competitivitate şi bunăstare.
Abordarea normativă, printr-un set de reguli şi judecăţi de
valoare, a diferitelor aspecte privind eşecurile pieţei, evidenţiază
faptul că „mâna invizibilă” duce şi la alocări insuficiente sau neraţio-
nale, care, la rândul lor, reprezintă premisa unor pierderi de bunăstare.
Toate acestea conduc la existenţa unor categorii defavorizate sau
marginalizate, a căror situaţie poate fi ameliorată numai prin intervenţia
guvernamentală, de corectare a situaţiilor de eşec al pieţelor.
În teoriile economice privind bunăstarea se susţine că societatea
trebuie să intervină, prin instituţii şi instrumente specifice, pentru a
corecta consecinţele negative ale externalităţilor şi a corobora
325

Universitatea SPIRU HARET


diferitele categorii de interese. Societatea trebuie să intervină pentru a
decide căile şi modalităţile de asigurare a unei oferte de bunuri publice
corespunzătoare şi de stimulare a iniţiativei private şi în acest
domeniu, diminuând astfel pierderile sociale determinate de alocarea
ineficientă şi inechitabilă a resurselor.
Pentru a ilustra grafic pierderile sociale ce au loc ca urmare a
alocării ineficiente a resurselor, se determină externalităţile negative ale
unor producţii cu grad diferit de internalizare a efectelor externe (fig. 3.).
Astfel, se are în vedere diferenţa dintre costul marginal social şi
beneficiul marginal pentru toate unităţile cantitative afectate de
internalizarea efectelor externe. În condiţiile în care notăm cu Q0 –
producţia superioară internalizării efectelor externe, şi cu Q1 – producţia
nesupusă internalizării externe, unităţile de cantitate ce corespund
intervalului DQ evidenţiază nivelul pierderilor sociale. Aceste pierderi
sunt generate de faptul că unităţile
de cantitate situate între Q0 şi Q1
se realizează cu costuri mai mari
decât beneficiile aferente.
Pierderile sociale determinate
de externalităţile negative (fig. 3) se
evidenţiază înscriind pe ordonată
beneficiul marginal, iar pe abscisă,
pe Q0 şi Q1. Pe această bază se obţin
curbele costului marginal privat şi
ale costului marginal social şi,
respectiv, dimensiunea pierderilor
sociale (partea haşurată).
Asigurarea funcţionării efi-
ciente şi echitabile a pieţelor
reprezintă una dintre cele mai Fig. 3. Pierderi sociale determinate
complicate şi controversate pro- de externalităţi negative
bleme cu care se confruntă
economia contemporană. Adepţii teoriei moderne a bunăstării
abordează într-o viziune optimistă eficacitatea alegerii publice şi a
intervenţiei statului, subliniind avantajele ajustării sau corectării
efectelor negative ale eşecurilor pieţei. Dimpotrivă, susţinătorii
teoriilor de orientare liberală insistă asupra neajunsurilor sau
326

Universitatea SPIRU HARET


dificultăţilor procesului privind opţiunea publică, relevând eşecurile
statului în asigurarea bunei funcţionări a mecanismelor pieţei.
În ultimă instanţă, se poate aprecia că, pentru buna funcţionare a
mecanismelor pieţei, sunt necesare atât asigurarea libertăţii de acţiune
a întreprinzătorilor, cât şi găsirea pârghiilor adecvate prin care
intervenţia corectoare a statului să diminueze efectele negative ale
eşecurilor pieţei şi să realizeze un echilibru raţional între eficienţă
economică şi justiţia socială.
Se poate conchide că dacă eficienţa economică, bine înţeleasă,
nu intră în contradicţie cu justiţia socială, în schimb, injustiţia socială
sapă la rădăcina eficienţei economice. Se pot contrapune doar efi-
cienţa economică îngust înţeleasă, sau urmărită cu orice preţ de către
agenţii economici privaţi, şi justiţia socială.

Concepte de bază
• eşec al pieţei
• excluziune imperfectă
• costuri de excluziune
• costul social şi privat
• beneficiul social şi privat
• externalităţi pozitive şi negative
• internalizarea externalităţilor negative
• bunuri publice, bunăstare, justiţie socială

Probleme de reflecţie, întrebări


• Abordarea pozitivă şi normativă a problemelor microeconomice
• Conţinutul, cauzele şi consecinţele eşecului pieţelor
• Care sunt principalele forme de manifestare a eşecului pieţelor?
• Conţinutul şi formele externalităţilor
• Conţinutul şi căile internalizării externalităţilor negative
• Conţinutul şi trăsăturile bunurilor publice
• Modul de funcţionare a economiei şi asigurarea bunăstării

327

Universitatea SPIRU HARET


Bibliografie
• M.Blaug, Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1992, p. 423-424, 620-621, 624-629.
• N.Dobrotă, Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997,
p. 210, 220-224.
• J.K.Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică,
Bucureşti, 1982, p. 19, 332
• P.Heyne, Modul economic de gândire – mersul economiei de piaţă
liberă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1991, p. 290-292, 453.
• V.Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial,
Editura Independenţa Economică, Bucureşti, 1940, p. 400.
• P.Samuelson, L’économique, L.Armand Colin, Paris, 1968, p. 83-85.
• Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999.

328

Universitatea SPIRU HARET

S-ar putea să vă placă și