Conf. univ. dr.

ALEXANDRU FÎNTÎNERU

MACROECONOMIE

1
2
 CUPRINS

Cuvânt-înainte............................................................................................................................... 7
Capitolul 1 – Ce este macroeconomia? Concepte şi teorii macroeconomice fundamentale.. 9
1.1. Ce este macroeconomia?..................................................................................................9
1.2. Raportul dintre micro şi macroeconomie......................................................................... 11
1.3. Problemele macroeconomiei............................................................................................ 12
1.4. Variabilele macroeconomice şi relaţiile dintre ele...........................................................13
1.5. Obiectivele şi instrumentele macroeconomiei................................................................. 16
1.6. Apariţia şi dezvoltarea macroeconomiei ca ştiinţă.......................................................... 18
Capitolul 2 – Analiza interdependenţelor, corelaţiilor şi proporţiilor macroeconomice
fundamentale........................................................................................................... 21
2.1. Modelul de determinare a venitului/outputului de echilibru............................................21
2.2. Modelul fluxului circular al economiei............................................................................23
2.2.1. Modelul economiei cu două sectoare................................................................... 23
2.2.2. Modelul economiei cu trei sectoare..................................................................... 25
2.2.3. Modelul economiei de piaţă deschise.................................................................. 27
2.3. Sistemul conturilor naţionale (SCN). Tabelele input-output........................................... 29
2.3.1. Conturile macroeconomice.................................................................................. 35
2.3.2. Tabelele input-output........................................................................................... 37
2.4. Analiza activităţii macroeconomice................................................................................. 39
2.4.1. Principalii indicatori macroeconomici................................................................. 39
2.4.2. Produsul naţional brut (PNB). Definiţie. Măsurarea şi interpretarea PNB.......... 42
2.5. Legătura dintre PNB şi bunăstarea socială generală........................................................ 48
2.5.1. Evaluarea corectă a PNB real.............................................................................. 48
2.6. Rezultatele macroeconomice în România........................................................................ 49
Capitolul 3 – Inflaţia..................................................................................................................... 60
3.1. Natura şi evoluţia inflaţiei................................................................................................ 60
3.2. Determinarea inflaţiei...................................................................................................... 62
3.3. Formele inflaţiei............................................................................................................... 64
3.4. Cauzele inflaţiei............................................................................................................... 66
3.5. Efectele inflaţiei. Costurile inflaţiei................................................................................. 69
3.5.1. Efectele inflaţiei................................................................................................... 69
3.5.2. Curba Phillips...................................................................................................... 70
3.5.2.1. Natura curbei Phillips........................................................................... 71
3.5.2.2. Curba Phillips şi costurile unitare ale muncii....................................... 72
3.5.2.3. Forţele aşteptărilor................................................................................ 72
3.5.2.4. Şocuri aleatoare..................................................................................... 73
3.5.2.5. Efectul total şi ecuaţia inflaţiei............................................................. 73
3.5.3. Costurile inflaţiei................................................................................................. 77
3.6. Politici antiinflaţioniste.................................................................................................... 82
Capitolul 4 – Piaţa forţei de muncă şi şomajul...........................................................................83
4.1. Cererea şi oferta de forţă de muncă................................................................................. 83
4.2. Cauzele şomajului............................................................................................................ 85
4.3. Caracteristici ale şomajului.............................................................................................. 86
4.4. Costurile şomajului.......................................................................................................... 89
4.5. Legea lui Okun................................................................................................................. 89

3
 4.6. Relaţia de compensare inflaţie-şomaj. Curba lui Phillips................................................ 90
4.7. Interpretarea statistică a şomajului...................................................................................92
4.7.1. Şomajul involuntar şi rigiditatea salariului real................................................... 92
4.7.2. Rolul sindicatelor................................................................................................. 93
4.7.3. Alţi factori care determină şomajul involuntar.................................................... 94
4.8. Interpretarea dinamică a şomajului.................................................................................. 95
4.8.1. Stocuri şi fluxuri de şomeri.................................................................................. 95
4.8.2. Căutarea unei slujbe............................................................................................. 96
4.9. Rata de echilibru a şomajului........................................................................................... 96
4.10. Politici antişomaj............................................................................................................. 97
4.10.1. Politici de ocupare integrală a forţei de muncă.................................................... 97
4.10.2. Politici pasive....................................................................................................... 100
4.10.3. Politici active....................................................................................................... 102
4.10.4. Politici de venit.................................................................................................... 104
4.10.5. Reducerea programului de lucru şi pensionarea înainte de vreme........................ 109
Capitolul 5 – Creşterea economică.............................................................................................. 111
5.1. Outputul de echilibru. Analiza statică şi dinamică.......................................................... 111
5.1.1. Echilibrul general statistic....................................................................................112
5.1.2. Oferta de muncă şi creşterea................................................................................ 113
5.1.3. Rata reală a dobânzii şi acumularea de capital.................................................... 114
5.1.4. Schimbarea tehnologică şi creşterea economică.................................................. 115
5.1.5. Rata reală a dobânzii............................................................................................ 115
5.2. Natura creşterii economice. Curba cererii agregate şi a ofertei agregate........................ 116
5.2.1. Creşterea economică, eficienţa şi redistribuirea.................................................. 118
5.3. Beneficiile şi costurile creşterii economice..................................................................... 119
5.3.1. Beneficiile creşterii economice............................................................................ 119
5.3.2. Costurile creşterii economice............................................................................... 120
5.4. Teorii şi modele ale creşterii economice......................................................................... 120
5.4.1. Teoria creşterii..................................................................................................... 122
5.4.2. Modele ale creşterii economice........................................................................... 128
5.4.2.1. Modelul de creştere Solow - Swan....................................................... 131
5.5. Teorii ale ciclurilor economice........................................................................................ 136
Capitolul 6 – Banii........................................................................................................................ 140
6.1. Cererea şi oferta de bani.................................................................................................. 141
6.1.1. Componentele masei monetare............................................................................ 146
6.1.2. Cererea tranzacţională.......................................................................................... 147
6.2. Funcţiile banilor............................................................................................................... 151
6.3. Echilibrul monetar şi pieţele financiare........................................................................... 152
6.3.1. Echilibrul dintre cererea şi oferta de bani (curba LM)........................................ 154
6.3.2. Dinamica banilor în funcţie de venit.................................................................... 157
6.4. Legătura dintre bani şi inflaţie......................................................................................... 158
6.5. Sistemul unei bănci comerciale....................................................................................... 160
6.5.1. Funcţiile băncii comerciale.................................................................................. 160
6.5.1.1. Serviciile de plăţi.................................................................................. 161
6.5.1.2. Transformarea activelor........................................................................ 162
6.5.1.3. Managementul riscului..........................................................................163
6.5.1.4. Prelucrarea informaţiei şi monitorizarea clienţilor............................... 163
6.5.2. Rolul băncilor în procesul de alocare a resurselor............................................... 164
6.5.3. Structura băncii comerciale..................................................................................164

4
Capitolul 7 – Politici macroeconomice în economii deschise.................................................... 166
7.1. Sistemul economiei de piaţă deschise.............................................................................. 166
7.2. Piaţa valutară şi ratele de schimb..................................................................................... 168
7.2.1. Balanţa de plăţi externe........................................................................................ 168
7.2.2. Contul curent........................................................................................................ 169
7.2.3. Contul de capital.................................................................................................. 170
7.2.4. Rata de schimb (cursul valutar)........................................................................... 171
7.2.5. Rata de schimb şi piaţa valutară...........................................................................173
7.2.6. Paritatea puterii de cumpărare (PPP)................................................................... 174
7.3. Modelul IS-LM-BP pentru economii deschise (Modelul Mundell - Fleming)................ 175
7.4. Efecte politice în economii cu rate de schimb rigide....................................................... 177
7.4.1. Efectele politicilor fiscale.................................................................................... 177
7.4.2. Efectele politicilor monetare................................................................................ 179
7.5. Efecte politice în economii cu rate de schimb flexibile................................................... 180
7.5.1. Politicile fiscale expansioniste............................................................................. 180
7.5.2. Politicile monetare expansioniste........................................................................ 182
7.6. Modele ale dinamicii ratelor de schimb........................................................................... 183
7.6.1. Modelul monetar al preţurilor flexibile (MMPF)................................................ 183
7.6.2. Modelul monetar cu preţuri rigide (Dornbush).................................................... 184
7.6.3. Modelul ratei reale a dobânzii (Frankel).............................................................. 186
7.6.4. Modele haotice ale evoluţiei ratelor de schimb................................................... 187
Capitolul 8 – Macroeconomia tranziţiei..................................................................................... 190
8.1. Începuturile procesului de tranziţie.................................................................................. 190
8.2. Procesul de tranziţie: trăsături caracteristice....................................................................193
8.2.1. Starea generală a transformărilor economice....................................................... 193
8.2.2. Etape ale procesului de tranziţie.......................................................................... 195
8.2.3. Factori care frânează restructurarea dinamică a economiei................................. 196
8.3. Caracteristicile politicilor macroeconomice ale tranziţiei............................................... 198
8.3.1. Trăsături definitorii ale politicilor de tranziţie..................................................... 198
8.3.2. Politicile de macrostabilizare............................................................................... 200
8.3.3. Politicile de restructurare..................................................................................... 202
8.3.4. Politicile de creştere economică...........................................................................204
8.3.5. Politicile sociale................................................................................................... 207
Capitolul 9 – Obiectivele politicilor macroeconomice................................................................... 210
9.1. Utilizarea cât mai completă a forţei de muncă.................................................................210
9.2. Stabilitatea preţurilor şi a inflaţiei....................................................................................212
9.3. Creşterea economică echilibrată...................................................................................... 213
9.4. Asigurarea echilibrului balanţei de plăţi externe............................................................. 217
9.5. Conflictul potenţial dintre obiectivele politicilor macroeconomice................................ 219
Bibliografie selectivă..................................................................................................................... 220

5
6
 CUVÂNT-ÎNAINTE

Evoluţia activităţilor economice în timp şi spaţiu, ritmul actual de dezvoltare şi schimbare al

acestora, a determinat pe majoritatea oamenilor să încerce să cunoască, dar mai ales să înţeleagă
fenomenele şi legităţile economice în ansamblul lor.
Macroeconomia – una din ştiinţele economice de bază vine în sprijinul ideii de mai sus
încercând să explice principalele fenomene economice (macroeconomice) ce guvernează economia
în ansamblul ei. Desigur este foarte greu de înţeles ce se petrece cu legile economice într-o
economie de tranziţie, unde principala preocupare a oamenilor rămâne aceea de a-şi asigura un
venit minim care nu se mai corelează cu obiectivele şi politicile macroeconomice impuse de o
guvernare sau alta.
Inflaţia, şomajul, creşterea economică, deficitul bugetar, evoluţia ratelor de schimb etc., de
fapt principalele probleme tratate de macroeconomie, nu mai sunt de mult timp probleme care să
preocupe doar un anumit grup de indivizi, deoarece prin efectul lor preocupă de la omul simplu de
pe stradă până la cel mai înalt nivel de decizie.
Paradoxal, macroeconomia studiază fenomenele şi agregatele macroeconomice la nivelul
economiei naţionale, dar primele semnale, pozitive sau negative, sunt simţite tot de către oamenii
obişnuiţi, de către populaţie în general.
Macroeconomia nu este un teren arid. Există nenumărate controverse privind modul de
abordare, de definire şi de rezolvare a principalelor probleme macroeconomice şi totuşi în ciuda
acestor ,,conflicte”, există o bază teoretică macroeconomică bine definită cu care majoritatea
macroeconomiştilor sunt de acord.
Lucrarea de faţă, de fapt o premieră pentru învăţământul economic-agricol vine în
întâmpinarea tuturor studenţilor, viitorilor absolvenţi ai acestor facultăţi care aspiră în principal la
funcţii de conducere în aproape toate domeniile economice din agricultură, industrie alimentară,
comerţ, bănci etc.
Mulţumesc tuturor acelora care într-un mod sau altul au contribuit la realizarea lucrării de
faţă.

Autorul

7
8
 Capitolul 1
CE ESTE MACROECONOMIA?
CONCEPTE ŞI TEORII MACROECONOMICE FUNDAMENTALE

Macroeconomia constituie astăzi una dintre cele mai dinamice şi complexe discipline din
cadrul ştiinţelor economice. Răspunsurile pe care încearcă ea să le dea unor întrebări fundamentale
privind viaţa economică a unei naţiuni sau a lumii întregi interesează nu numai pe oamenii de ştiinţă
sau pe politicieni, dar şi pe oamenii de afaceri ca şi pe oamenii obişnuiţi, confruntaţi cu tot mai
multe probleme cu rezonanţă macroeconomică.
Inflaţia şi şomajul, creşterea economică, deficitul bugetar, evoluţia ratelor de schimb ş.a. nu
mai sunt de mult timp probleme care să preocupe doar un cerc restrâns de indivizi, deoarece prin
efectele pe care le au asupra fiecăruia, au ajuns în centrul atenţiei unor categorii tot mai largi ale
populaţiei unei ţări sau alteia.
Problemele macroeconomiei nu afectează numai starea economică a unei naţiuni sau situaţia
economică a indivizilor ce o compun, dar îşi exercită influenţele şi asupra altor domenii cum ar fi
cele politice, sociale, militare ş.a., regăsindu-se, într-o formă implicită sau explicită, în întreaga
viaţă economico-socială a unei ţări. Iată de ce, studiul sistematic şi permanent al proceselor şi
fenomenelor macroeconomice constituie o condiţie importantă a adoptării unor decizii economice
cât mai bune, începând cu deciziile consumatorilor individuali şi până la deciziile de la nivel
guvernamental.
Întrebări legate de evoluţia ratei şomajului, de influenţa inflaţiei asupra veniturilor
populaţiei, de efectele pe care le are o creştere sau o scădere a salariilor asupra inflaţiei şi şomajului,
de posibilităţile de sporire a outputului economiei naţionale etc., sunt deosebit de frecvente şi
actuale, mai ales într-o economie aflată în tranziţie. La aceste întrebări se poate răspunde din ce în
ce mai exact pe măsură ce deciziile de politică macroeconomică sunt adoptate conform unor
principii şi reguli decurgând din abordarea ştiinţifică globală a problemelor pe care le ridică fiecare
tip de politică, a raportului dintre efectele avute în vedere şi cele care se obţin într-un mediu
economic dinamic şi incert cum este economia naţională.
Cartea de faţă, făcând parte dintr-un proiect mai larg de abordare a problemelor teoretice şi
practice ale macroeconomiei prin prisma teoriei sistemelor încearcă să detalieze, într-un stil
accesibil unei categorii cât mai largi de cititori, problematica de bază a teoriei politicilor macro-
economice, precum şi a principalelor tipuri de politici macroeconomice care se aplică în economie.

1.1. Ce este macroeconomia?

Termenul de „macroeconomie” provine din alăturarea grecescului „macro” cuvântului de

„economie”. Altfel spus, macroeconomia s-ar ocupa cu studiul şi explicarea proceselor şi
fenomenelor economice agregate, privite la nivelul întregii economii naţionale.
Macroeconomia reprezintă, evident, o parte intrinsecă a ştiinţei economice, şi anume acea
parte preocupată, în principal, de studiul comportamentului economiei considerată ca un întreg, ca
un tot unitar.
Economia, la o primă analiză, apare ca fiind alcătuită dintr-o multitudine de unităţi
elementare - firme, consumatori, pieţe, fluxuri dintre acestea ş.a. - fiecare dintre aceste elemente
având comportamente economice specifice, diferite de ale celorlalte unităţi cu care intră sau nu în
relaţie sau chiar cu care se aseamănă structural sau funcţional. La nivelul întregii economii, însă,
comportamentele individuale şi particulare se consideră că definesc un comportament unic,

9
caracterizând totalitatea agenţilor sau unităţilor economice de acelaşi tip. Vorbim, astfel, despre
comportamentul firmelor, comportamentul consumatorilor, structura pieţei bunurilor sau a pieţei
financiare etc., fără să mai fie nevoie să specificăm despre care firmă, consumator sau piaţă este vorba.
Macroeconomia studiază, deci, acele comportamente de ansamblu ale agenţilor economici
de acelaşi tip, precum şi raporturile de interdependenţă care se stabilesc între aceste comportamente
la nivelul întregii economii naţionale.
Definiţiile macroeconomiei în decursul timpului exprimă, în esenţă, preocuparea acesteia
pentru procesele globale, de ansamblu care au loc în economie. Astfel, Allen (1967) defineşte
macroeconomia ca „studiul relaţiilor dintre principalele agregate economice”. Boulding (1966)
arată că macroeconomia este „acea parte a economiei care studiază agregatele şi mărimile medii
cele mai importante din sistem”, evident din sistemul economic.
Evident că nici una dintre aceste definiţii, precum şi alte definiţii care s-au dat
macroeconomiei nu poate fi considerată satisfăcătoare, fiecare dintre ele având anumite limite.
Totuşi, ideea de bază a tuturor definiţiilor date este că macroeconomia abordează economia ca un
întreg, încercând să explice cum se formează outputul total, de exemplu, şi care sunt cauzele pentru
care acesta fluctuează, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru celelalte variabile agregate ale economiei,
cum ar fi cererea şi oferta agregată, nivelul preţurilor, şomajul, inflaţia, deficitul bugetar ş.a.m.d.
Conceptele cu care operează macroeconomia sunt, datorită acestui fapt, de cea mai mare
generalitate. Nivelul outputului total al economiei, indicele general al preţurilor, rata dobânzilor,
datoria publică ş.a. sunt variabile care se referă la economie în ansamblul său şi nu la o parte a
acesteia. Domeniul de interes al macroeconomiei se extinde atât asupra cauzelor care determină
mărimea acestor variabile, cât şi a modului în care aceste variabile se modifică în timp.
Inflaţia, şomajul, recesiunea, creşterea economică, deficitul bugetar, rata de schimb etc. sunt
noţiuni macroeconomice care au intrat de mult timp în vorbirea curentă. Guvernele, dar şi populaţia,
sunt preocupate de reducerea şomajului şi temperarea inflaţiei, parlamentele aprobă legi ale
bugetelor anuale, oamenii obişnuiţi fac previziuni privind evoluţia cursului valutar sau a preţurilor.
Firmele urmăresc cu îngrijorare efectele inflaţiei asupra profiturilor lor, iar muncitorii sunt
preocupaţi de perspectiva şomajului sau de scăderea puterii de cumpărare a salariilor primite.
Toţi suntem, într-o formă sau alta, confruntaţi cu probleme macroeconomice. Acestea ne
influenţează viaţa de zi cu zi. Datorită acestui fapt, macroeconomia reprezintă un domeniu ştiinţific
de cel mai mare răspuns, de multe ori, este determinant nu numai pentru omul de pe stradă, dar şi
pentru politicienii şi guvernele care conduc economia.
Problemele macroeconomice joacă un rol central în dezbaterile politice. Popularitatea unui
om politic sau credibilitatea unui partid pot să cunoască perioade de creştere sau de scădere după
cum economia este într-o perioadă de avânt sau de recesiune. Voturile acordate sunt strâns
dependente de evenimente macroeconomice, iar politicienii sunt conştienţi de importanţa politicilor
macroeconomice.
Aceste probleme sunt, de asemenea, importante şi în contextul relaţiilor internaţionale.
Comerţul mondial, finanţarea externă, fluxul internaţional de capital au constituit întotdeauna surse
de dispute politice şi chiar militare.
Iată de ce răspunsul la întrebarea „Ce este macroeconomia?” nu este deloc simplu. După
cum vom vedea în continuare, acest răspuns este chiar extrem de greu de formulat. Mai mult,
domeniul de studiu al macroeconomiei este în continuă modificare, apărând probleme şi situaţii noi,
în raport cu care teoria ştiinţifică însăşi se transformă. Astfel, tranziţia la economia de piaţă a
determinat apariţia unei noi clase de probleme macroeconomice a căror rezolvare necesită
elaborarea de noi teorii şi metode de studiu, adaptate specificului problemelor ridicate de trecerea
timpului de la un tip de economie la altul.
Profesia de macroeconomist
Complexitatea şi dificultatea problemelor macroeconomice actuale au impus apariţia unor
specialişti în acest domeniu. Macroeconomistul este omul de ştiinţă sau practicianul preocupat să
afle cum funcţionează economia ca un întreg. El culege date şi informaţii privind outputul, inflaţia,
şomajul şi alte variabile economice din diferite perioade de timp şi referitoare la diferite ţări pe baza

10
cărora încearcă să formuleze teorii şi ipoteze cu ajutorul cărora să exlice evoluţiile observate pe
baza datelor respective.
Ca şi alte discipline ştiinţifice, cum ar fi de pildă, astronomia, macroeconomistul nu poate
face experimente - acestea ar fi prea costisitoare iar, în unele cazuri, chiar imposibile. În schimb, el
trebuie să observe cu obiectivitate şi spirit analitic faptul că o economie se schimbă de la o perioadă
la alta, că între economie şi politică există strânse dependenţe şi că datele culese pot fi puncte de
plecare ale elaborării unor teorii sau ipoteze numai în măsura în care ele reflectă corect şi obiectiv
ceea ce se întâmplă în realitate în respectiva economie.
Scopul macroeconomistului nu este să motiveze o politică, să susţină o campanie de alegeri
sau un guvern, ci să dea posibilitate cât mai multor oameni interesaţi să cunoască evoluţia viitoare a
economiei în vederea adoptării unor decizii economice şi/sau politice corecte.

1.2. Raportul dintre micro şi macroeconomie

Macroeconomia studiază, aşadar, procesele şi fenomenele de ansamblu care se desfăşoară la

nivelul unei economii naţionale, privită ca un tot unitar. Evident, economia poate fi abordată şi din
perspectiva comportamentelor specifice fiecărui agent economic, a trăsăturilor caracteristice ale
unităţilor economice particulare - firme, gospodării, pieţe de diferite tipuri ş.a.
Acest studiu este efectuat, în principal, de către microeconomie, acea disciplină ştiinţifică ce
se ocupă cu studiul comportamentelor individuale, la nivelul unei anumite pieţe sau chiar a unui
agent economic obişnuit.
Ce este microeconomia, în contrast cu macroeconomia? De ce aceste două discipline sunt
studiate separat, în loc să ofere o singură imagine globală asupra a ceea ce se întâmplă în economie?
Deşi sunt două ramuri ale aceleiaşi ştiinţe, ştiinţa economică, micro şi macroeconomia sunt
disjuncte atât în ceea ce priveşte tehnicile şi metodele utilizate, cât şi problemele pe care le propun
spre rezolvare fiecare. Această dezvoltare separată a lor nu înseamnă nicidecum faptul că între ele
ar exista o incompatibilitate, un raport de exclusivitate ci dimpotrivă, că există o strânsă relaţie
reciprocă. Astfel, fenomenele de ansamblu ale economiei au ca fundament procese care se petrec la
nivel micro, după cum procesele şi fenomenele microeconomice sunt influenţate de ceea ce se
petrece la nivel macro.
Dacă macroeconomia studiază modul de formare a outputului total, şomajul ca proces de
ansamblu sau consumul total de bunuri şi servicii, microeconomia va fi preocupată doar de outputul
unui anumit produs sau serviciu realizat de o anumită firmă sau de o ramură industrială, de
consumul realizat de o singură gospodărie sau de acţiunea consumatorilor şi producătorilor pe un
singur tip de piaţă.
Macroeconomia porneşte, în mod explicit, de la faptul că tendinţele generale ale economiei
sunt rezultantele a milioane de decizii individuale luate de firme şi de gospodării. Întrucât este
imposibil să se studieze fiecare dintre aceste decizii, teoriile elaborate de macroeconomie trebuie să
explice comportamentul de ansamblu al acestor milioane de firme şi gospodării care alcătuiesc, de
fapt, economia.
Pentru a realiza acest lucru, în cadrul macroeconomiei se parcurg, de regulă, trei etape
principale.
În prima etapă, se încearcă să se înţeleagă mecanismele de decizie ale firmelor şi
gospodăriilor din punct de vedere teoretic. Pentru aceasta se utilizează teoriile elaborate de
microeconomie. Modelele macroeconomice elaborate pe această bază fac, de regulă, anumite
ipoteze simplificatoare privind comportamentul unei firme sau al unei gospodării reprezentative,
care alcătuiesc, deci, un fel de firmă sau gospodărie reprezentativă în economie.
În a doua etapă, macroeconomia încearcă să explice comportamente de ansamblu la nivelul
întregii economii, prin agregarea tuturor deciziilor gospodăriilor şi firmelor tipice din acea
economie. Este ca şi cum comportamentul firmei sau gospodăriei tipice ar fi multiplicat de milioane

11
de ori pentru a putea aproxima comportamentul agregat al economiei. Acest comportament agregat
este explicitat folosind anumite variabile cheie cum ar fi preţul, outputul, consumul etc., între care
se încearcă să se determine diferite tipuri de relaţii.
În a treia etapă, macroeconomia dă conţinut practic teoriilor elaborate, culegând şi
analizând date privind evoluţia economiei. Datele astfel culese pot fi utilizate pentru a testa
valabilitatea teoriilor şi ipotezelor introduse, pentru a măsura o anumită relaţie cantitativă introdusă
între două variabile cheie, explică evoluţia unei economii sau pentru a face previziuni privind
această evoluţie în viitor.
În acest context, aceste previziuni şi explicaţii date de macroeconomie se pot extinde până la
nivel microeconomic, influenţând comportamentele agenţilor economici de la acest nivel.
Ciclul se poate relua, sugerând astfel, o strânsă relaţie de interdependenţă între cele două
domenii ştiinţifice - micro şi macroeconomie - relaţie care este evidentă în întreaga lor evoluţie şi
dezvoltare. Multe dintre conceptele şi ideile din macroeconomie au fost generate de microeconomie,
după cum metodele macroeconomice pot fi, în esenţă, utile în înţelegerea proceselor
microeconomice. Evident că aceste legături sunt părţi complementare ale aceluiaşi întreg - teoria
economică - şi aprofundarea uneia sau alteia dintre ele trebuie să ţină seama de faptul că lumea
reală este unică şi diferă doar viziunea noastră asupra acesteia.

1.3. Problemele macroeconomiei

De regulă, macroeconomia îşi stabileşte şi încearcă să rezolve un număr de probleme, a

căror formulare diferă de la o perioadă la alta sau de la o şcoală de gândire la alta. Totuşi, unele
dintre aceste probleme revin cu o frecvenţă mai mare, ele putând fi considerate a fi următoarele:
şomajul; inflaţia; ciclurile economice; stagflaţia; creşterea economică; rata de schimb şi balanţa de
plăţi externe; modalitatea de repartizare a venitului etc.
Vom examina, pentru început, fiecare dintre aceste probleme separat, urmând ca, pe măsură
ce vom avansa în problematica macroeconomiei, să explicităm şi raporturile complexe care există
între ele.
 Şomajul. Ştim că fiecare economie este caracterizată de raritate, în sensul că nu există
suficiente resurse pentru a satisface nevoile tuturor. Atunci de ce se irosesc anumite
resurse, în special forţa de muncă?
Care sunt factorii care determină un şomaj mai înalt sau mai scăzut? De ce diferă
numărul de şomeri de la un an la altul? De ce nu există întotdeauna un loc de muncă
pentru fiecare persoană care vrea să muncească? Ce poate face un guvern pentru a
reduce numărul de şomeri, ştiind că şomajul este generator de costuri şi tensiuni sociale
deosebit de mari?
 Inflaţia reprezintă, în esenţă, o creştere a nivelului general al preţurilor. Această tendinţă
s-a manifestat deosebit de puternic în ţările occidentale începând cu anii 70, iar în
economia României după anul 1989, atingând nivele neînregistrate anterior.
De ce inflaţia este în unele perioade relativ scăzută ca după aceea să crească rapid? Care
sunt cauzele care declanşează inflaţia? Trebuie să ne temem de efectele inflaţiei sau să o
neglijăm, indiferent de nivelul acesteia? Care sunt consecinţele proceselor inflaţioniste
asupra economiilor populaţiei?
 Ciclul economic se referă, în esenţă, la tendinţa outputului şi şomajului de a fluctua în
decursul timpului în sus şi în jos. Perioadele de avânt economic, caracterizate de
creşterea puternică a outputului însoţită de o reducere semnificativă a şomajului,
alternează cu perioade de recesiune, în care outputul scade şi şomajul creşte.
Ce este ciclul economic? De ce economiile naţionale au mişcări ciclice? De ce ele după
o perioadă de stabilitate, intră în perioade de instabilitate, în care fluctuează puternic
până când trec la o nouă perioadă stabilă?
12
  Stagflaţia. Alternanţa perioadelor de avânt şi recesiune a preocupat mult timp pe
macroeconomişti. Dar în anii 70 apare un fenomen şi mai curios şi anume faptul că,
într-o perioadă de recesiune, caracterizată, după cum am arătat, de creşterea şomajului şi
reducerea outputului, apare şi o inflaţie rapidă.
Această nouă maladie economică, denumită stagflaţie, înseamnă deci, apariţia simultană
a recesiunii (scăderea outputului şi creşterea şomajului) şi a inflaţiei. Care sunt cauzele
stagflaţiei? Este ea o problemă generală care va domina economiile viitorului sau o
întâmplare? Există pentru o astfel de maladie tratamente adecvate sau trebuie căutate de
aici încolo?
 Creşterea economică. În locul variaţiilor pe termen scurt ale outputului, specifice ciclurilor
economice, creşterea economică este caracterizată ca o tendinţă pe termen lung a
outputului de a creşte. Această tendinţă pe termen lung a outputului (măsurată, de obicei,
prin outputul pe o persoană sau outputul per capita, cum se mai numeşte) a fost pusă pe
seama unei multitudini de determinanţi economici, dar ceea ce este într-adevăr important
este faptul că ea determină o creştere a standardului de viaţă pentru un om mediu.
Începând de la mijlocul anilor 70 s-a observat o încetinire a ratelor de creştere
economică în majoritatea ţărilor dezvoltate, outputul per capita fiind stagnant.
Reprezintă aceasta o schimbare de tendinţă sau este doar o încetinire a procesului
general de creştere economică? Care va fi efectul unei astfel de tendinţe asupra
standardului de viaţă din ţările respective? Dar asupra creşterii economice din ţările în
curs de dezvoltare?
 Rata de schimb şi balanţa de plăţi externe. Tranzacţiile internaţionale sunt înregistrate
în balanţele de plăţi externe. Aceste tranzacţii sunt influenţate de rata de schimb, care
reprezintă raportul în care valuta unei ţări se schimbă pe valute străine.
Care sunt cauzele şi consecinţele în ratele de schimb asupra mărimii tranzacţiilor
internaţionale? Care sunt factorii care determină direcţia şi intensitatea fluxurilor de
bunuri şi valori dintre diferite ţări?
 Modalitatea de repartizare a venitului. De ce într-o economie există oameni bogaţi şi
oameni săraci? Care este mecanismul prin care outputul realizat la nivelul întregii
economii este repartizat către gospodării şi consumatori? Cum se formează fluxurile de
venituri şi cheltuieli şi prin ce mijloace le putem dirija către anumite sectoare economice
sau categorii ale populaţiei mai dezavantajate?
Acestea sunt câteva dintre întrebările pe care şi le pune macroeconomia. Evident că răspun-
surile la unele dintre ele sunt greu de dat sau nu au fost date încă. Însă pe măsură ce înţelegem mai
profund natura cauzelor fenomenelor şi proceselor ce se petrec la nivel macroeconomic, astfel de
explicaţii şi răspunsuri pot deveni tot mai convingătoare şi mai clar formulate.
O modalitate de cunoaştere a acestor fenomene şi procese este cea prin care ele se reprezintă
cu ajutorul unor variabile macroeconomice între care urmează să se stabilească anumite relaţii
funcţionale mai mult sau mai puţin complexe cu ajutorul cărora putem să facem analize şi predicţii
privind evoluţia trecută şi viitoare a acestor variabile.

1.4. Variabilele macroeconomice şi relaţiile dintre ele

Variabilele cheie cu care operează macroeconomia sunt următoarele: outputul sau venitul;
rata şomajului; nivelul general al preţurilor; rata de schimb şi balanţa de plăţi externe.
 Outputul sau venitul
Outputul total al unei naţiuni poartă denumiri diferite: Produs Naţional, Output Naţional sau
Venit Naţional, dar esenţial este faptul că acesta poate fi calculat însumând valorile monetare ale
tuturor bunurilor şi serviciilor realizate într-o economie pe o perioadă dată de timp, de regulă un an.

13
 O dificultate majoră care apare în calculul outputului total este cea legată de preţurile pe
care le utilizăm pentru a evalua valoarea produselor şi serviciilor. Dacă, de exemplu, de-a lungul
unui an toate preţurile au rămas constante în timp ce toate cantităţile de produse au crescut cu 10 %,
valoare outputului total va creşte şi ea cu 10 %. Acum, presupunând că în anul următor toate
cantităţile de output rămân constante în timp ce preţurile cresc cu 10 %, din nou valoarea outputului
total creşte cu 10 %. Dar cele două situaţii sunt complet diferite. În prima situaţie, valoarea
outputului creşte cu 10 % deoarece sporeşte cantitatea de produse realizată, în timp ce în a doua
situaţie, valoarea outputului creşte deoarece preţurile cresc, în timp ce cantităţile au rămas
constante.
Pornind de la această observaţie, s-au introdus două metode de bază pentru a determina
valoarea outputului total.
Prima metodă determină outputul anual în preţurile anului respectiv. Rezultatul este
Produsul Naţional evaluat în preţuri curente sau, cum se mai numeşte, Produs Naţional Nominal.
Valoarea acestuia se schimbă de la un an la altul ca rezultat al schimbării atât a cantităţilor, cât şi a
preţurilor.
A doua metodă evaluează outputul fiecărui an utilizând preţurile unui singur an, numit an de
bază. Nu are importanţă care an este ales ca an de bază. Ceea ce este important este ca acelaşi set de
preţuri constante să fie utilizat pentru a calcula outputul. Rezultatul obţinut este produsul naţional
calculat în preţuri constante, sau, cum mai este denumit, Produsul Naţional Real. Deoarece
preţurile utilizate în calcularea acestuia rămân neschimbate de la un an la altul, modificările în
valoarea outputului total sunt datorate doar schimbărilor cantitative ale outputului.
O altă distincţie importantă care trebuie făcută între outputul curent şi outputul potenţial.
Outputul curent se referă la ce s-a produs efectiv într-un anumit an. Outputul potenţial este ceea
ce economia poate produce într-o anumită perioadă de timp dacă toate resursele de care dispune ar
fi complet utilizate.
 Rata şomajului
Vom denumi persoane ocupate acele persoane care, lucrând pentru alţii, primesc salarii, în
timp ce persoane autoocupate sunt cele care lucrează pentru ele însele.
Persoane neocupate (şomeri) sunt persoanele care vor accepta să lucreze dacă sunt
disponibile slujbe.
Forţa de muncă reprezintă totalul persoanelor ocupate, autoocupate şi neocupate dintr-o
economie, deci acele persoane care au o slujbă plus acelea care caută de lucru.
Şomajul este, de regulă, exprimat ca un procent din forţa de muncă, indicator denumit rata
şomajului. Deci rata şomajului se calculează cu ajutorul relaţiei:
U = (Număr de şomeri / Forţa de muncă) · 100
Pentru a înţelege importanţa şomajului este necesar să se distingă diferenţa între şomaj
voluntar şi şomaj involuntar. Şomajul voluntar apare când există o slujbă disponibilă, dar persoana
ocupată nu este dispusă să o accepte pentru salariul oferit. Şomajul involuntar apare când o
persoană doreşte să accepte slujba pentru salariul oferit, dar nu poate găsi o astfel de slujbă.
Costurile sociale nedorite, uneori dramatice ale şomajului, legate de pierderile de producţie
şi suferinţele umane determinate sunt, în principal, legate de şomajul involuntar.
 Nivelul preţurilor
Preţurile sunt variabilele care creează cea mai mare confuzie în domeniul macroeconomic şi
aceasta deoarece sunt calculate atât ca nivele absolute cât şi ca rate de schimbare şi schimbări ale
ratelor de schimbare.
1) Schimbări în nivelul preţurilor. Pentru a exprima mărimea preţurilor se utilizează
Nivelul General al Preţurilor ca un indicator mediu al preţurilor bunurilor şi serviciilor produse în
economie.
În practică, nu este interesant acest nivel în sine cât schimbările pe care le suferă în timp.
Astfel, nu este important că acest nivel mediu a fost într-un an de 12345 lei, cât faptul că el a fost
mai mare cu 7 % faţă de perioada anterioară.

14
 O creştere în nivelul general al preţurilor este numită inflaţie, iar o descreştere a acestuia
deflaţie. O problemă esenţială a macroeconomiei o constituie explicarea mecanismelor care
determină inflaţie sau deflaţie într-o anumită perioadă de timp, precum şi factorii care pot limita, în
special, mărimea inflaţiei.
2) Schimbări în valoarea monedei. Schimbările în nivelul preţurilor determină schimbări în
puterea de cumpărare a banilor sau, acelaşi lucru, în valoarea monedei. Ambii termeni se referă
la cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată cu o cantitate dată de monedă.
Inflaţia, care este o creştere în nivelul general al preţurilor, reduce puterea de cumpărare a
banilor în timp ce deflaţia o creşte. Putem spune, deci, că puterea de cumpărare a banilor este invers
proporţională cu inflaţia şi direct proporţională cu deflaţia.
3) Măsurarea schimbărilor în nivelul preţurilor (indicele preţurilor). În practică, schimbările
în nivelul preţurilor şi în valoarea monedei sunt măsurate cu ajutorul indicelui preţurilor (IP). Acesta
reprezintă o măsură statistică ce exprimă preţul mediu al unui anumit grup de mărfuri în anul respectiv
ca pe un procent din preţul mediu al aceloraşi mărfuri din alt an.
În economie se utilizează mai mulţi indici ai preţurilor, cum ar fi: indicele preţurilor cu
amănuntul, care se referă la preţul mărfurilor achiziţionate în mod obişnuit de către consumatori,
indicele preţurilor cu ridicata, care măsoară preţurile mărfurilor cumpărate şi vândute de societăţile
cu ridicata (en-gros).
Deflatorul implicit al preţurilor (DP) este un indice care acoperă virtual toate bunurile şi
serviciile realizate în economie; el include atât bunuri de consum, cât şi bunuri capitale, cum ar fi
investiţiile şi maşinile cumpărate de către firme.
Deflatorul implicit al preţurilor este raportul dintre PNB nominal într-un anumit an şi PNB
real din acelaşi an şi reprezintă o măsură a inflaţiei şi mai este cunoscut sub denumirea de indicele
preţurilor al lui Paasche.
Deflatorul PNB = PNB măsurat în preţuri curente/ PNB măsurat în preţuri de bază
 Rata de schimb
Rata de schimb se referă la cantitatea dintr-o valută străină care trebuie dată pentru a
cumpăra o unitate din valuta unei ţări, altfel spus preţul valutei proprii exprimată într-o valută
străină.
Rata de schimb poate fi fixă sau variabilă. Dacă ea este determinată efectiv de cererea de
valută de pe piaţă, atunci se spune că este variabilă, iar în cazul în care este stabilită arbitrar, de
exemplu de către banca centrală, se spune că este fixă sau rigidă.
O analiză preliminară a relaţiilor dintre cele mai importante variabile macroeconomice
este de natură să evidenţieze câteva dintre caracteristicile unor procese de bază, procese ale căror
cauze şi efecte sunt pe larg dezbătute în toate teoriile şi concepţiile din cadrul macroeconomiei.
 Outputul şi rata şomajului
Este evident că schimbări în utilizarea factorilor de producţie (capital, muncă ş.a.) vor
determina schimbări în mărimea outputului real. Ne aşteptăm ca, în anumite limite, creşterea
volumului factorilor utilizaţi să determine creşterea producţiei deci, implicit, a PNB real, după cum
scăderea volumului factorilor reduce PNB real realizat.
Printre factorii de producţie, munca este unul dintre cei mai importanţi. Reducerea utilizării
forţei de muncă înseamnă de fapt, creşterea ratei şomajului. De aici rezultă că o creştere a PNB este
însoţită de un declin în rata şomajului şi invers.
Raporturile dintre rata de creştere a outputului şi rata şomajului sunt concentrate în ceea ce
se numeşte Legea lui Okun, după numele economistului american care a descoperit-o în anii 60.
Legea lui Okun spune, în esenţă, că în economia americană pentru fiecare procent cu care rata
şomajului este peste rata sa naturală, PNB real este cu trei procente sub PNB potenţial.
O formulare empirică a acestei relaţii este următoarea:
u = -0,4 (y - 2,5),
în care: u = schimbarea în rata şomajului;
y = rata de creştere a outputului.
15
 De exemplu, dacă într-un an rata de creştere a PNB este de 6 % aceasta implică o reducere a
ratei şomajului cu 0,4 · (6 - 2,5) = 0,4 · 3,5 = 1,4 %.
Cu toate că legea lui Okun este o relaţie empirică valabilă în anumite condiţii şi în anumite
economii, ea oferă o idee destul de clară asupra raportului dintre creştere şi şomaj, fiind utilă în
adoptarea unor decizii de politică economică al căror scop este reducerea în timp a ratei şomajului.
Să presupunem, de exemplu, că o economie se află într-o perioadă de recesiune cu o rată a
şomajului de 9 %. Câţi ani vor fi necesari pentru ca economia să ajungă la o rată a şomajului de 3 %.
Evident că răspunsul va depinde de rata de creştere a outputului care va avea, în următorii ani, un
ritm mediu de creştere a outputului care va putea fi atinsă în perioada următoare. Astfel, dacă se
prognozează că economia va avea, în următorii ani, un ritm mediu anual de creştere a P.N.B. real de
3 % atunci vor fi necesari aproximativ 6 ani, fiecare an însemnând un procent de scădere a ratei
şomajului.
 Raportul dintre inflaţie - şomaj
O altă relaţie extrem de controversată în macroeconomie este cea dintre rata inflaţiei şi rata
şomajului.
Efectele inflaţiei sunt direct şi imediat resimţite de milioane de consumatori care percep
modificarea puterii lor de cumpărare ca urmare a schimbărilor de preţ la bunurile şi serviciile
achiziţionate. Cu toate acestea, s-ar părea că inflaţia este mai puţin dăunătoare decât şomajul, ea
implicând costuri economice şi sociale mai mici. În cazul şomajului, se pierde o parte din outputul
potenţial în timp ce în cazul inflaţiei nu avem pierdere de output. Unele teorii macroeconomice
afirmă că între rata inflaţiei şi rata şomajului există o dependenţă inversă. Creşterea şomajului
determină reducerea inflaţiei în timp ce creşterea inflaţiei are ca efect reducerea ratei şomajului.
Acest raport între inflaţie şi şomaj este descris cu ajutorul curbei Phillips care demonstrează
faptul că rate înalte ale şomajului sunt însoţite de rate scăzute ale inflaţiei şi invers. Cu alte cuvinte,
curba Phillips arată că dacă rata inflaţiei trebuie redusă, atunci este inevitabilă o perioadă de
recesiune sau, cât de mult trebuie să se reducă outputul real în această perioadă, astfel încât să se
obţină o reducere dorită a inflaţiei.
Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să arătăm cum instrumentele politice, cum ar
fi oferta de bani sau cheltuielile guvernamentale, pot fi utilizate pentru a obţine o traiectorie dorită a
outputului real. Desigur că această posibilitate este oarecum afectată de incertitudinea inerentă şi de
întârzierile ce apar în aplicarea politicii monetare. În plus, dacă valoarea outputului real depăşeşte
outputul potenţial, aceasta va genera curând o spirală inflaţionistă.
Anumite evoluţii economice care au avut loc după anul 1970 în ţările dezvoltate economic
au indus o anumită neîncredere în posibilitatea de a utiliza curbele Phillips pentru a descrie raportul
dintre inflaţie şi şomaj. Cu toate acestea, în anumite modele, mai ales în cele care descriu evoluţia
pe termen lung a mărimilor respective, curba Phillips rămâne o relaţie funcţională de bază.

1.5. Obiectivele şi instrumentele macroeconomiei

Principalele obiective ale macroeconomiei, general acceptate, sunt următoarele:

a) Reducerea şomajului;
b) O rată satisfăcătoare a outputului;
c) Menţinerea stabilităţii preţurilor;
d) O rată de schimb şi o balanţă de plăţi echilibrată.
Dacă aceste obiective sunt, în general, acceptate de majoritatea macroeconomiştilor,
problemele apar atunci când se doreşte atingerea efectivă a acestor obiective. Într-o societate
democratică, asupra sistemului economic nu-şi exercită influenţa doar guvernul, deci deciziile
acestuia nu pot asigura, singure, atingerea obiectivelor enunţate.
Definindu-se obiectivele macroeconomiei, se stabilesc de la început o serie de coordonate
în raport cu care economiştii apreciază eficienţa unei politici sau a unei măsuri recomandată în urma

16
efectuării de analize macroeconomice. Există o mare varietate de astfel de obiective, care depind de
nivelul de dezvoltare al economiei, de modalitatea concretă de înfăptuire a politicilor etc.
Deoarece, în general, obiectivele politicilor macroeconomice nu pot fi influenţate în mod
direct, ci prin intermediul unui lanţ de variabile instrumentale, este necesară cunoaşterea cât mai
exactă a determinanţilor obiectivelor enunţate. În continuare, să detaliem aceste obiective şi
instrumentele care le afectează.
a) Reducerea şomajului
După cel de-al doilea război mondial, majoritatea guvernelor ţărilor industrializate au înţeles
că au o responsabilitate în ceea ce priveşte asigurarea utilizării cât mai complete a forţei de muncă.
Atingerea unui astfel de obiectiv presupune aducerea outputului naţional cât mai aproape de nivelul
său potenţial. Desigur, aceasta nu înseamnă un şomaj egal cu zero, lucru care este imposibil în orice
economie reală datorită mişcării naturale a forţei de muncă. Unii muncitori îşi părăsesc slujbele în
căutare de altele mai bune, alţii părăsesc forţa de muncă datorită retragerilor, pensionărilor ş.a.
Drept urmare, există continuu un grup de oameni care sunt şomeri datorită faptului că se află între
două slujbe sau îşi caută prima lor slujbă.
Făcând abstracţie de acest tip de şomaj, numit şomaj de fricţiune, definit ca acel şomaj care
există atunci când outputul se află la nivelul său potenţial, un scop major al oricărui guvern este
reducerea la minimum a numărului de şomeri existent la un moment dat în economie.
b) O rată satisfăcătoare a outputului
Creşterea economică constituie un obiectiv principal al oricărei economii reale şi aceasta
deoarece ea presupune, odată cu mărirea outputului total şi creşterea nivelului de trai al populaţiei.
De regulă, procesul de creştere economică se măsoară prin outputul per capita, adică prin producţia
ce revine la un locuitor al unei ţări. Pe măsură ce această producţie creşte, populaţia poate consuma
mai multe produse şi servicii ceea ce, în opinia unor economişti, determină creşterea nivelului de
trai.
Desigur că performanţele diferitelor ţări în privinţa creşterii economice variază foarte mult.
În plus, procesul de creştere economică dintr-o anumită ţară poate fi susţinut în condiţiile utilizării
intensive a factorilor de producţie, în principal a capitalului şi a forţei de muncă. Toate acestea
constituie un obiectiv major atât al analizei, cât şi al politicilor macroeconomice.
c) Menţinerea stabilităţii preţurilor
Guvernele acceptă responsabilitatea pe care o au în menţinerea unui nivel al preţurilor stabil
sau, cel puţin, a unei rate a inflaţiei preţurilor cât mai scăzute. Preţurile diferitelor bunuri şi servicii
realizate într-o economie pot suferi modificări substanţiale într-o perioadă dată de timp. În condiţiile
în care aceste modificări sunt de natură să ducă la creşterea preţurilor, cu o aceeaşi cantitate de bani
va fi posibilă achiziţionarea unui volum mai redus de bunuri şi servicii. Altfel spus, creşterea
preţurilor, în condiţiile menţinerii veniturilor populaţiei relativ constante, duce la scăderea nivelului
de trai al acesteia.
O astfel de scădere este de natură să determine, în continuare, presiuni din partea salariaţilor,
organizaţi în sindicate, în vederea creşterii salariilor, deci a menţinerii nivelului de trai anterior.
Aceste creşteri salariale duc, însă, la noi creşteri de preţuri întrucât salariile sunt elemente
constitutive ale costurilor de producţie. Se declanşează ceea ce se numeşte inflaţie, deci o creştere
continuă a nivelului preţurilor.
Inflaţia duce la deteriorarea rapidă a nivelului de trai, ceea ce este de natură să atragă efecte
economice şi sociale mari (greve, şomaj ridicat, incertitudine ş.a). Datorită acestor efecte, orice
guvern doreşte să menţină rata inflaţiei la un nivel cât mai scăzut şi, dacă se poate, constant.
d) O rată de schimb şi o balanţă de plăţi echilibrată
De regulă, fluctuaţiile în ratele de schimb sunt de nedorit în orice economie reală. De
asemenea, guvernele multor ţări dezvoltate, deşi au optici oarecum diferite asupra balanţei de plăţi,
cred că este de dorit ca acestea să fie echilibrate, deci ca plăţile către sectorul extern să fie egale cu
încasările economiei interne de la acest sector.
Mijloacele recomandate de macroeconomie pentru atingerea scopurilor definite anterior ca
şi a altor scopuri poartă denumirea de instrumente macroeconomice.

17
 Printre instrumentele cele mai importante ale macroeconomiei sunt politicile
macroeconomice, adică ansamblul de măsuri prin care un guvern încearcă să determine atingerea
unui scop definit.
Există o mare varietate de politici macroeconomice, acestea fiind dependente de scopuri,
după cum s-a arătat, dar şi de teoria macroeconomică ce le-a elaborat. Mai mult, într-o economie
reală nu este posibil ca la un moment dat să se aplice o singură politică macroeconomică, elaborată
conform unei singure concepţii sau teorii. Aceste politici sunt, de fapt, rezultatul combinaţiilor
complexe între mai multe politici, fiecare dintre ele având anumite consecinţe în cadrul economiei
reale. Studiul acestor consecinţe permite alegerea acelei combinaţii de politici macroeconomice care
conduce la îndeplinirea unui sau mai multor scopuri dintre cele enunţate mai sus.

1.6. Apariţia şi dezvoltarea macroeconomiei ca ştiinţă

Am văzut că, la un moment dat, teoria macroeconomică s-a divizat în microeconomie şi

macroeconomie. Acestea au avut, în continuare, o dezvoltare relativ independentă, fără să se piardă
din vedere faptul că această diviziune este de tip aditiv, altfel spus, cele două teorii formează
împreună teoria economică.
Fondatorul macroeconomiei, de fapt unul dintre întemeietorii economiei ca ştiinţă este
considerat Adam Smith care publică în anul 1776 lucrarea „An Inquiry into the Nature and the
Wealth of Nations” („O introducere în natura şi avuţia naţiunilor”). Avuţia naţiunilor, în concepţia
lui Adam Smith, nu constituie rezultatul acumulărilor de aur sau argint, cum se credea până la el, ci
al muncii oamenilor obişnuiţi, precum şi a comerţului desfăşurat pe pieţele libere. Avuţia produsă
într-o economie de piaţă nu rezultă în urma aplicării unui anumit plan, ci este un rezultat al
activităţii neintenţionate a unei multitudini de oameni, fiecare dintre ei urmărind, în fapt,
satisfacerea propriilor dorinţe şi interese în raport cu oferta pieţei.
Adam Smith a fost cel ce a introdus conceptul de „mână invizibilă” referindu-se la
explicarea forţei unificatoare a pieţei libere în ceea ce priveşte comportamentul agenţilor economici
care acţionează pe o astfel de piaţă.
David Hume este considerat, alături de Adam Smith, unul dintre primii macroeconomişti
din secolul XVIII. El a studiat legătura dintre oferta de bani, balanţa comercială şi nivelul preţurilor,
într-o lucrare devenită clasică şi intitulată „Despre balanţa comercială” publicată în anul 1752.
Abordarea lui David Hume, cunoscută sub denumirea de „metoda monetară a balanţei de plăţi”
constituie şi în zilele noastre un punct de plecare al teoriilor care încearcă să explice legătura dintre
politica monetară şi comerţul internaţional.
Similar, studiile lui David Ricardo, Thomas Malthus, James Mill, Karl Marx, Alfred
Marshall din secolele XVIII şi XIX au dus la elaborarea a ceea ce, mai târziu, s-a numit teoria
macroeconomică clasică.
În ciuda acestor contribuţii importante, pentru a înţelege funcţionarea economiei de piaţă,
domeniul macroeconomiei nu a fost recunoscut ca o disciplină ştiinţifică autonomă până în secolul
XX. Această recunoaştere este considerată drept consecinţă a trei cauze.
Mai întâi, în primele decade ale secolului XX, statisticienii au început să culeagă şi să
sistematizeze date agregate relative la fenomenele economice care au constituit materialul de bază
al cercetărilor macroeconomice. Se remarcă, în această privinţă contribuţia statisticianului şi
economistului Simon Kuznets care a elaborat, în anii 20, sistemul conturilor naţionale, element
indispensabil astăzi în studiile macroeconomice. Mai târziu, acest sistem a fost perfecţionat de alţi
economişti, printre care trebuie amintit Richard Stone, tot mai multe ţări organizându-şi sistemul de
colectare şi prezentare a datelor conform principiilor conturilor naţionale.
Un al doilea eveniment, de o importanţă majoră în apariţia macroeconomiei ca ştiinţă, a fost
studiul sistematic al ciclurilor economice. Studiul empiric al acestor cicluri, care intrigau de mult
timp economiştii, a făcut posibil un salt semnificativ în tratarea datelor macroeconomice. Studiile

18
lui William C. Mitchell au arătat că orice economie este influenţată de cicluri economice esenţiale
şi recurente. Variabile economice importante, cum ar fi stocurile, producţia şi preţurile tind să aibă
o evoluţie sistematică în cadrul unui ciclu economic tipic.
Al treilea factor cu o influenţă determinantă în apariţia macroeconomiei a fost Marea
Depresiune sau Marea Criză, începută în anul 1929 şi continuată până în anul 1933. Eveniment
istoric dezastruos, Marea Depresiune a arătat slăbiciunile teoriei economice care considera că
forţele pieţei pot asigura în mod automat utilizarea completă a forţei de muncă.
Marele economist britanic James Maynard Keynes (1883 - 1946) a fost cel care a pus bazele
macroeconomiei moderne, încercând să elaboreze o teorie care să explice cauzele Marii Depresiuni
şi să sugereze politici guvernamentale care să contracareze în viitor în tratatul „The General Theory
of Employment, Interest and Money” publicat în anul 1936. Acesta constituie, poate, cea mai
influentă lucrare de macroeconomie elaborată până în prezent, chiar dacă unele dintre tezele şi
analizele elaborate s-au dovedit eronate sau sunt depăşite de realitatea economică prezentă.
Principala teză a lui Keynes a fost că economiile de piaţă nu sunt, în mod necesar,
autoreglatoare, deci nu asigură în mod automat nivele scăzute ale şomajului şi nivele înalte ale
outputului, ele fiind de fapt, afectate continuu de fluctuaţii externe. Aceste fluctuaţii sunt datorate,
cel puţin în parte, oscilaţiilor între optimism şi pesimism ale oamenilor de afaceri, ceea ce
determină oscilaţii ale nivelului investiţiilor în economie.
O economie intrată în depresiune nu are posibilitatea eliminării rapide a efectelor acesteia -
şomajul şi scăderea outputului - doar ca urmare a acţiunii forţelor pieţei. Cauza ar fi aceea că
anumite preţuri cheie din economie, în special preţul forţei de muncă, nu sunt flexibile astfel că nu
se modifică rapid atunci când economia este afectată de anumite şocuri şi fluctuaţii. De aceea,
Keynes a sugerat utilizarea unor politici macroeconomice, în special modificări ale cheltuielilor
guvernamentale, precum şi a impozitelor şi taxelor pentru a contracara efectele depresiunilor
economice şi a stabiliza economia. Această teză a lui Keynes referitoare la posibilitatea utilizării
unor politici macroeconomice (monetare şi fiscale) pentru a stabiliza economia s-a numit revoluţia
keynesiană, ea opunându-se net ideilor clasice conform cărora economia se ajustează automat.
Multe din ideile şi concepţiile promovate de Keynes au continuat să reprezinte o sursă
permanentă de subiecte pentru dezvoltarea macroeconomiei ca ştiinţă. Concepte cum ar fi cererea şi
oferta agregate, multiplicatorii ş.a. sunt încă considerate centrale în economia contemporană. Alte
idei au fost depăşite sau sunt încă un subiect de controversă.
Timp de peste 30 de ani de la elaborarea ei, concepţia keynesiană a constituit o adevărată
biblie pentru guvernele ţărilor dezvoltate care elaborau, pe baza ei, politici monetare şi fiscale în
scopul menţinerii stabilităţii economice. Multe din aceste economii au cunoscut creşteri rapide, fără
depresiuni majore sau inflaţie ridicată. Se părea că teoria keynesiană corespunde pe deplin
condiţiilor de dezvoltare ale ţărilor respective.
Dar, începând din anii 70, realitatea economică din aceste ţări s-a modificat mult, ceea ce a
zdruncinat încrederea în această teorie. Multe din economii s-au confruntat cu stagflaţia, fenomen
economic nemaiîntâlnit anterior şi caracterizat de o recesiune (scăderea outputului însoţită de un
şomaj înalt) combinată cu o inflaţie ridicată.
Drept urmare, a început o adevărată „contrarevoluţie” în macroeconomie, al cărui lider
recunoscut a fost Milton Friedman. Acesta, împreună cu şcoala de la Chicago, au pus bazele a
ceea ce se numeşte astăzi concepţia monetaristă sau monetarism.
Monetarismul susţine că economia de piaţă posedă capacitatea de a se autoregla, deci dacă
este lăsată liberă de influenţe exterioare, ea are capacitatea de a reveni singură la starea de utilizare
completă a forţei de muncă, deci la un şomaj scăzut şi la un nivel ridicat al outputului, apropiat de
nivelul potenţial al acestuia.
Într-o lucrare celebră, scrisă împreună cu Anna Schwartz, „A Monetary History of the
United States” („O Istorie Monetară a Statelor Unite”), Friedman argumentează că fluctuaţiile
economice sunt datorate, în cea mai mare parte, variaţiilor în oferta de bani dintr-o economie. Drept
urmare, el sugerează că o ofertă monetară constantă, mai degrabă decât o ofertă monetară variabilă,
este cea care poate duce la stabilizarea macroeconomică.

19
 Contrarevoluţia monetaristă la concepţia keynesiană a fost împinsă chiar mai departe de
ceea ce se numeşte şcoala macroeconomică neoclasică, având drept principali reprezentanţi pe
Robert Lucas Jr. şi Robert Barro. Conform acestei şcoli, economia de piaţă are capacitatea de a
se autoregla deplin, deci politicile macroeconomice sunt complet ineficiente în stabilizarea unei
economii. Această şcoală introduce conceptul de aşteptare raţională, conform căruia dacă firmele şi
consumatorii îşi elaborează aşteptările privind evenimentele care se vor realiza într-o economie în
mod raţional, atunci politicile guvernamentale vor avea un efect mult mai redus asupra economiei
decât preconizează celelalte concepţii macroeconomice. Multe dintre ideile acestei şcoli sunt extrem
de incitante, dar şi mult contestate de celelalte şcoli de gândire amintite.
Desigur că pe lângă aceste trei principale şcoli de gândire, în decursul timpului, dar mai ales
în ultima perioadă, s-au manifestat şi alte concepţii. Astfel, şcoala neokeysiană (sau Şcoala de la
Cambridge), având drept reprezentanţi de frunte pe Nicholas Kaldor şi Wynne Godley, încearcă
să fundamenteze ştiinţific o serie de idei ale lui Keynes, cum ar fi cea referitoare la caracterul
autoreglator sau nu al economiei de piaţă sau la rolul politicilor economice în stabilizarea economiei
naţionale.
 Macroeconomia încotro?
La cincizeci de ani de la elaborarea „Teoriei Generale” a lui Keynes se constată că această
teorie nu este chiar aşa de generală, multe dintre procesele şi fenomenele care au loc în economie
neputând fi interpretate sau explicate pornind doar de la ea.
Keynes a absolutizat rolul şocurilor din economie, determinate de modificările care au loc în
investiţii, dar s-a constatat că economia este vulnerabilă la multe alte tipuri de şocuri, unele dintre
ele cu efecte mult mai puternice, de la ipoteza că economia nu se poate ajusta singură în urma
şocurilor şi fluctuaţiilor suferite, fiind necesară intervenţia guvernului prin politici macroeconomice
specifice. Ultimele rezultate au arătat că şi această ipoteză este eronată, ajustarea unei economii
către un nou echilibru fiind dependentă mai mult de instituţiile sale şi de cadrul economic-legislativ
decât de mecanismele sale interne.
Desigur că aceste rezultate nu sunt în măsură să reducă importanţa macroeconomiei ca
ştiinţă, ba dimpotrivă. În faţa acesteia apar permanent noi şi noi probleme dintre cele mai
complicate, aşa cum, de fapt, este şi funcţionarea sistemului pe care aceasta îl studiază, şi anume
economia în ansamblul său. Este, de aceea, normal ca dezbaterile şi confruntările care au loc între
diferite concepţii şi şcoli de gândire să devină tot mai aprinse, în urma acestor dezbateri rezultând
noi abordări şi soluţii pentru problemele macroeconomiei. Timpul când în macroeconomie se
confruntau două sau, cel mult trei şcoli de gândire şi anume keynesismul, monetarismul şi economia
neoclasică se pare că a trecut. Astăzi s-au afirmat şi alte şcoli de gândire, unele dintre acestea
emiţând teorii şi ipoteze incitante privind evoluţia proceselor macroeconomice. Aceasta nu
înseamnă, totuşi, realizarea unei unităţi privind viziunea asupra proceselor macroeconomice, ci
dimpotrivă, mărirea varietăţii interpretărilor şi tezelor emise.
Descrierea principalelor orientări ale macroeconomiei ar putea sugera că domeniul este mult
mai mult decât un simplu câmp de confruntare între teorii total opuse, chiar dacă nu se neagă faptul
că există conflicte în planul opiniilor şi chiar în cel al teoriilor. Atât timp cât macroeconomia se
îndreaptă în primul rând spre situaţiile reale, e firesc ca aceste dispute să fie puse în lumină sub
forma mediatizării discuţiilor pe marginea politicii economice.
Există însă cazuri în care grupările de opinii cad de acord asupra unor subiecte de
importanţă majoră, încercând în acelaşi timp, să stabilească punctele în care diferenţele sunt cu
adevărat semnificative. Spre exemplu, ele au aceleaşi păreri despre stabilirea salariilor şi a preţurilor
şi despre fluctuaţiile în economie.
În cele ce urmează vom realiza o prezentare generală a conceptelor de bază cu care operează
macroeconomia încercând să le adaptăm cerinţelor şi realităţilor economice.

20
 Capitolul 2
ANALIZA INTERDEPENDENŢELOR, CORELAŢIILOR
ŞI PROPORŢIILOR MACROECONOMICE FUNDAMENTALE

Acest capitol include o descriere şi o definiţie a celor mai utilizate concepte ale
macroeconomiei - de exemplu PNB, Deflatorul PNB, PIB ş.a.
Conturile naţionale, pe care fiecare ţară le întocmeşte conform unor norme general
acceptate, stabilesc cadrul general.
În continuare, vom prezenta principalele identităţi care descriu cum mărimile
macroeconomice sunt legate unele de altele prin definiţie.
Deosebirea dintre descriere şi analiză poate fi ilustrată cu un exemplu din biologie.
Organismele vii constau dintr-o varietate de celule - aceasta este o descriere. Cum aceste celule
funcţionează şi se influenţează unele pe altele constituie analiza.
În mod asemănător, descompunerea PNB în componentele sale are o mare însemnătate în
macroeconomie, dar ea este doar descriere. Analiza va fi efectuată în capitolele următoare.

2.1. Modelul de determinare a venitului/outputului de echilibru

Modelul de bază al macroeconomiei este modelul determinării venitului/outputului de

echilibru. Esenţa acestui model constă în faptul că nivelul outputului Y dintr-o economie este
determinat de cererea agregată D.
Cererea agregată D este alcătuită din cererea de consum C, investiţii I, cheltuieli
guvernamentale G şi exportul net NX, deci exportul minus importul (X - Im):
D = C + I + G + NX
Cererea de consum C este dependentă pozitiv de venitul disponibil, deci de venitul Y minus
taxele T:
C = C0 + cy(Y - T); C0  0; 0 < cy < 1,
în care: cy = propensitatea marginală pentru consum.
Taxele T se calculează după formula:
T = tyY; 0  ty  1,
în care: ty = rata marginală a taxelor.
Importul IM se presupune proporţional cu venitul Y, deci:
Im = mY, 0 < m < 1,
în care: m = propensitatea marginală pentru import.
Celelalte mărimi, I, G şi X se presupun date exogen.
Nivelul de echilibru al venitului / outputului se determină din condiţia ca cererea agregată să
fie egală cu oferta agregată, deci când: D = Y.
Am obţinut, astfel, modelul următor în care I, G, X sunt date:
D = C + I + G + NX (2.1)
NX = X - Im (2.2)
C = C0 + cy(Y - T) C0  0 0 < cy < 1 (2.3)
T = tYY 0  ty  1 (2.4)
Im = mY 0<m<1 (2.5)
D=Y (2.6)
care constituie un model simplu, keynesian, de determinare a venitului / outputului de echilibru.
21
 Relaţia (2.6) de echilibru permite reprezentarea grafică a soluţiei acestui model care
corespunde intersecţiei dintre curba cererii agregate D şi locul geometric al punctelor pentru care
are loc egalitatea D = Y (vezi figura 2.1).
Se observă faptul că o creştere a cheltuielilor guvernamentale de la G0 la G1 deplasează
curba D în sus într-o nouă poziţie căreia îi corespunde un venit Y1 mai mare decât venitul iniţial Y0.
O ipoteză importantă a acestui model este că există şomaj, deci disponibil de forţă de
muncă, astfel încât orice creştere a cererii agregate D poate fi şi va fi urmată de o creştere a
outputului Y (ofertei agregate). Cu alte cuvinte, restricţiile privind oferta agregată sunt ignorate şi
nivelul venitului / outputului este determinat în exclusivitate de cererea agregată.

Fig. 2.1

Dacă o economie se află într-o poziţie care presupune utilizarea incompletă a forţei de
muncă (de exemplu la Y0 în figura 2.1) datorită deficitului de cerere, este necesară o politică
intervenţionistă sub forma unei creşteri a cheltuielilor guvernamentale de la G0 la G1 şi/sau o
descreştere a taxelor pentru a determina o creştere a outputului către Y1 care corespunde unei
utilizări complete a forţei de muncă.
Relaţia matematică dintre creşterea cheltuielilor guvernamentale G şi creşterea venitului /
outputului Y se poate obţine rezolvând modelul (2.1) - (2.6) şi determinând mărimea
multiplicatorului asociat acestuia. După calcule simple obţinem:
1
Y (C  I  G  X )
1  cy (1  t y )  m 0
1
Mărimea k  reprezintă multiplicatorul modelului şi valoarea sa va fi cu
1  cy (1  t y )  m
atât mai mare cu cât: (i) este mai mare propensitatea marginală pentru consum cy; (ii) este mai mică
rata marginală a taxelor (rata fiscalităţii) ty; (iii) este mai mică propensitatea marginală pentru
import m.
În figura 2.1 multiplicatorul k reprezintă panta curbei cererii agregate D. El ia valori între 0
şi +, deci k  (0, +).
Atunci când multiplicatorul k este foarte mic, deci k  0, curba cererii agregate este
aproape verticală, ceea ce face ca creşteri mari ale lui G să determine creşteri mici ale lui Y.
Atunci când k  , curba cererii agregate este aproape orizontală, efectul creşterii lui G
asupra lui Y fiind aproape maxim (vezi fig. 2.2).

22
 Fig. 2.2

În concluzie, principala implicaţie politică a modelului de determinare a venitului /

outputului de echilibru constă în faptul că schimbări în G şi/sau T determină schimbări în Y, putând
astfel menţine economia la un nivel înalt şi stabil de utilizare a forţei de muncă.

2.2. Modelul fluxului circular al economiei

Modelul de determinare a venitului / outputului de echilibru, prezentat în paragraful anterior,

surprinde doar una dintre relaţiile fundamentale de echilibru din cadrul economiei, şi anume
echilibrul dintre cererea agregată şi oferta agregată.
Această relaţie determină echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor, dar nu poate asigura
echilibrul pe celelalte pieţe importante ale economiei: piaţa factorilor de producţie (inputurilor),
piaţa financiară sau în ce priveşte raporturile cu restul lumii (sectorul extern). Pentru a lua în
considerare şi aceste relaţii de echilibru se poate utiliza modelul fluxului circular al economiei, pe
care îl vom prezenta în acest paragraf.
În continuare, vom proceda în mod gradual, introducând, mai întâi, cel mai simplu model al
fluxului circular modelul cu două sectoare - continuând cu modelul cu trei sectoare şi până la
modelul cu sector exterior (al economiei deschise). Pentru fiecare model astfel introdus, vom porni
de la relaţiile de echilibru fundamental pe care le reprezintă, vom arăta fluxurile şi
interdependenţele ce se formează şi vom da relaţiile matematice care descriu formal economiile
respective.

2.2.1. Modelul economiei cu două sectoare

Un sistem simplificat al economiei de piaţă include acele subsisteme (agenţi economici,

pieţe) şi fluxurile dintre acestea care permit desfăşurarea logică a unui proces fundamental într-o
astfel de economie, şi anume fluxul circular al venitului şi produsului naţional.
Figura 2.3 prezintă schematic fluxul circular într-o economie cu două sectoare: firme şi
gospodării. Fluxurile reale se deplasează în sensurile acelor de ceasornic şi ele includ bunuri şi
servicii, factori de producţie etc.
În schimb fluxurile de venituri şi cheltuieli se deplasează în sens invers acelor de ceasornic
şi ele reflectă valoric mărimea fluxurilor economice reale. Evident că fluxurile de bunuri şi servicii
sunt echilibrate de fluxurile de venituri şi cheltuieli.
Pentru a asigura transmiterea fluxurilor între cele două sectoare, ele sunt conectate prin
intermediul a trei pieţe generice: piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa financiară şi piaţa factorilor de
producţie (inputurilor).
23
 Fig. 2.3

Gospodăriile plătesc pentru produsele pe care le cumpără de pe piaţa bunurilor şi serviciilor

o parte din venitul obţinut, iar cealaltă parte, reprezentând economiile, o investesc pe piaţa
financiară.
Firmele fac cheltuieli pentru a plăti serviciile factorilor pe care îi închiriază de pe piaţa
factorilor de producţie şi cheltuieli pentru bunurile de investiţii pe piaţa bunurilor şi serviciilor
utilizând ca surse veniturile obţinute din vânzarea produselor lor pe piaţa bunurilor şi serviciilor şi
fondurile de investiţii împrumutate de pe piaţa financiară.
Prin convenţie, când firmele utilizează muncă, capital sau resurse naturale pe care le au ele
însele în proprietate, se consideră că ele „cumpără” aceşti factori de la gospodării, care sunt, de fapt,
ultimii lor proprietari.
Costurile de producţie pot fi interpretate, deci, ca plăţi ale factorilor. Dacă firmelor le mai
rămâne ceva după ce scad costurile de producţie din veniturile totale obţinute în urma vânzării
produselor lor, atunci acesta se numeşte profit.
Profiturile sunt considerate fluxuri directe către gospodăriile care deţin în proprietate firme, chiar
dacă o firmă poate să reţină o parte din profit pentru a creşte valoarea propriilor acţiuni (valoarea firmei)
în loc să o plătească sub formă de dividende. Deci profitul este cuprins în fluxul circular împreună cu
plăţile pentru serviciile celorlalţi factori de producţie.
Relaţia fundamentală de echilibru pentru economiile cu două sectoare se scrie în modul
următor:

Cheltuieli pentru Cheltuieli Cheltuieli

Produsul = pentru bunuri + pentru bunuri =
Naţional Brut de consum de investiţii

= Consum + Economii = Venit Naţional

24
 Pornind de la această relaţie de echilibru, se poate asocia sistemului economiei de piaţă cu
două sectoare următorul model matematic:
D=C+I (2.7)
C = cYY 0 < cy < 1 (2.8)
I = I* (2.9)
Y=D (2.10)
în care: D= cererea agregată,
C = cheltuielile pentru bunuri de consum;
I = cheltuieli pentru bunuri de investiţii,
Y= venitul / outputul de echilibru.
Se poate observa că, în forma sa cea mai simplă, modelul fluxului circular este similar cu
modelul de determinare a venitului de echilibru.

2.2.2. Modelul economiei cu trei sectoare

Modelul prezentat mai sus poate fi dezvoltat prin introducerea unui nou sector, şi anume a
sectorului public (guvernamental). Guvernul, cum vom denumi în continuare acest sector, este
legat de restul economiei de piaţă prin trei fluxuri principale: impozite şi taxe, cheltuieli
guvernamentale şi împrumuturi guvernamentale.
În figura 2.4 sunt reprezentate aceste conexiuni în cadrul modelului economiei cu trei
sectoare.

Fig. 2.4

Mai întâi, impozitele şi taxele reprezintă un flux de bani care se scurge de la gospodării
către guvern. Ele constituie, deci, o pierdere de venit pentru gospodării, pierdere care este, în parte,
25
compensată de un flux de bani de la guvern către gospodării, numit plăţi transferabile sau transferuri
(ajutoare sociale, de şomaj ş.a.). Scăzând din fluxul de impozite şi taxe fluxul de plăţi transferabile
obţinem impozitele şi taxele nete, reprezentate în figura 2.4 ca un flux de la gospodării la guvern.
În al doilea rând, guvernul utilizează venitul net din impozite şi taxe pentru a achiziţiona
diferite produse (cheltuielile salariaţilor bugetari, bunuri de investiţii ş.a.). Toate acestea formează
cheltuielile guvernamentale.
În sfârşit, guvernul poate utiliza pentru aceste cheltuieli mai mulţi bani decât primeşte din
impozitele şi taxele nete. Apare, astfel, un deficit bugetar care este acoperit din împrumuturi
guvernamentale pe piaţa financiară.
De regulă, banii necesari împrumuturilor guvernamentale se obţin prin vânzarea către
populaţie şi agenţii economici a unor bonuri de tezaur şi/sau obligaţiuni guvernamentale prin
intermediul băncilor şi al altor intermediari financiari.
În fiecare an, împrumutul guvernamental repetat se adaugă la datoria publică. Datoria
publică se acumulează ca un stoc ce corespunde deficitului bugetar, care constituie un flux.
În anii în care se realizează un excedent bugetar, deci veniturile guvernului depăşesc
cheltuielile guvernamentale, acesta returnează împrumuturile făcute anterior, creându-se, astfel, un
flux de la guvern către piaţa financiară (linia punctată din figura 2.4).
Relaţia fundamentală de echilibru în cazul modelului economiei cu trei sectoare, se scrie:

Cheltuieli Cheltuieli + Cheltuieli Cheltuieli

pentru = pentru bunuri pentru bunuri + guverna-
Produsul de consum de investiţii mentale
Naţional Brut

= Consum + Economii + Taxe nete

= Venit Naţional

Pe lângă notaţiile deja cunoscute, au mai fost introduse G – cheltuieli guvernamentale; Yd –

venit disponibil; TR – plăţi transferabile; T – impozite şi taxe.
Modelul matematic corespunzător economiei cu trei sectoare este atunci:
D=C+I+G (2.11)
d
C = C0 + cyY 0 < cy < 1; C0 > 0 (2.12)
I = I* (2.13)
G = G* (2.14)
d
Y = Y + TR - T (2.15)
T = T0 + tyY 0  ty  1; T0  0 (2.16)
TR = TR* (2.17)
D=Y (2.18)
În modelul de mai sus se observă faptul că piaţa financiară nu îndeplineşte nici un rol în
orientarea fluxurilor de bani de la gospodării (economii) către firme sau către sectorul guvernamental.
Se poate extinde modelul prezentat introducând în cadrul acestuia şi relaţii care descriu
funcţionarea pieţei financiare. Obţinem, astfel, următorul model matematic:
D=C+I+G (2.19)
d
C = C0 + cy Y 0 < cy < 1; C0 > 0 (2.20)
I = I0 + iyY + irr ir < 0 < iy; Io > 0 (2.21)

26
 G = G* (2.22)
d
Y =Y-T (2.23)
T = T0 + tyY 0  ty  1; T0 > 0 (2.24)
D
M = myY + mrr + m0 mr < 0 < my; mo > 0 (2.25)
S
M = M* (2.26)
Y=D (2.27)
S D
M =M (2.28)
în care: r = rata nominală a dobânzii pe piaţa financiară;
MD = cererea de bani (nominală);
mo = o componentă autonomă pozitivă, care reprezintă stocul de bani aflat la populaţie;
MS = oferta de bani (nominală).
Coeficienţii indexaţi din acest model (iy, ir, my, mr) exprimă intensitatea (senzitivitatea)
legăturii dintre variabila rezultativă şi cea cauzală. Astfel, i y arată senzitivitatea investiţiilor I la
modificările outputului / venitului Y, iar ir senzitivitatea aceloraşi investiţii la modificări ale ratei
dobânzii. În schimb, my arată senzitivitatea cererii de bani la modificările outputului / venitului şi
mr – senzitivitatea cererii de bani la variaţia ratei dobânzii.

2.2.3. Modelul economiei de piaţă deschise

Până acum am presupus că economia este un sistem închis, deci nu are conexiuni cu restul
economiilor aflate în mediul extern. În continuare, să extindem acest model al fluxului circular la o
economie deschisă, adăugând un al patrulea sector, denumit sectorul extern.

Fig. 2.5
27
 Drept urmare, apar trei noi fluxuri ce se adaugă fluxurilor descrise anterior, şi anume: fluxul
importurilor de bunuri şi servicii, fluxul exporturilor de bunuri şi servicii şi tranzacţiile financiare
internaţionale, fluxuri ce sunt reprezentate în figura 2.5.
Primul flux, importurile de bunuri şi servicii, este o relaţie de la economia internă către
sectorul extern, deci o scurgere de venit în afara economiei interne. Aceasta apare deoarece fluxului
de bunuri importate îi corespunde un flux de plăţi către sectorul extern.
Al doilea flux, exporturile, este o relaţie de la sectorul extern către economia internă,
constituind, deci, o injecţie care sporeşte venitul din cadrul economiei interne.
În sfârşit, al treilea flux, tranzacţiile financiare internaţionale, include împrumuturi pe
piaţa financiară internaţională, precum şi vânzări şi cumpărări de instrumente financiare pe această
piaţă. Ca şi exporturile şi importurile, tranzacţiile financiare dau naştere unor fluxuri de intrare şi de
ieşire de venit în şi dinspre economia internă.
În cazul economiilor deschise, relaţia fundamentală de echilibru se scrie în modul
următor:

Cheltuieli pentru Cheltuieli Cheltuieli Cheltuieli

Produsul = pentru bunuri + pentru + guvernamentale
Naţional Brut de consum bunuri de
investiţii

+ Export - Import

= Consum + Economii + Taxe nete

= Venit Naţional
Sistemului economiei de piaţă deschise îi putem asocia următorul model matematic:
D=C+I+G (2.29)
d
C = C0 + cyY 0 <cy < 1; C0 > 0 (2.30)
I = I0 + iyY + irr ir < 0 < iy; I0 > 0 (2.31)
G = G* (2.32)
NX = X - Im (2.33)
X = X* (2.34)
Im = Im0 + mY 0<m<1 (2.35)
d
Y =Y-T (2.36)
T = T0 + tyY 0  ty  1; T0 > 0 (2.37)
D
M = myY + mrr + m0 mr < 0 < my; mo > 0 (2.38)
MS = M* (2.39)
Y=D (2.40)
MS = M D (2.41)
În acest model, în ecuaţia cererii agregate apare variabila NX, denumită export net şi
calculată ca diferenţă între venitul provenind din export, X şi venitul utilizat pentru plata
importurilor, Im.
Exportul X se consideră constant şi egal cu X*, în timp ce importul Im depinde de venitul /
outputul Y realizat; m reprezintă propensitatea marginală pentru import.
Cu ajutorul variantelor anterior prezentate ale modelului fluxului circular al economiei se pot
analiza efectele unei game variate de politici macroeconomice, atât în economii închise, cât şi în
economii deschise.
Un avantaj deosebit al acestor modele este acela că se pot uşor dinamiza, deci relaţiile lor
pot fi scrise în raport cu variabila timp. Acest lucru face posibilă analiza efectelor politicilor
macroeconomice nu numai într-o stare staţionară (deci atunci când efectul temporal este neglijat),
dar şi în procesul de trecere dintr-o stare staţionară în alta (de exemplu, procesele de ajustare ale
economiei la echilibru).
28
 2.3. Sistemul conturilor naţionale (SCN). Tabelele input-output

Pentru înţelegerea Sistemului Conturilor Naţionale (SCN) ca metodă de evidenţă şi analiză

macroeconomică este necesară definirea celor mai importante concepte cu care aceasta operează,
acestea regăsindu-se şi în normele metodologice privind conturile naţionale cuprinse în Anuarul
Statistic al României.
 Administraţia privată grupează unităţile instituţionale rezidente care produc în
principal servicii pentru gospodării nedestinate pieţei şi ale căror resurse provin în
principal din contribuţiile voluntare ale gospodăriilor şi din veniturile pe proprietate
(instituţii religioase, de cult, sindicate, partide politice, uniuni, fundaţii, asociaţii
culturale şi sportive, Crucea Roşie etc.);
 Administraţia publică reprezintă sectorul instituţional care cuprinde unităţile
producătoare de servicii nedestinate pieţei, pentru colectivitate şi care redistribuie
veniturile statului, ale căror resurse provin din prelevările sau vărsămintele obligatorii
efectuate de unităţi care aparţin altor sectoare. În structura acesteia se disting trei
subsectoare: administraţia centrală, administraţia locală şi securitatea socială; aceasta
include organele administraţiei centrale şi locale, procuraturii şi judecătoreşti, instituţiile
de învăţământ, sănătate, cultură, artă, apărare;
 Consumul intermediar reprezintă valoarea bunurilor, altele decât cele de capital fix şi
serviciile destinate pieţei pentru a fi consumate, în perioada dată, în vederea producerii
altor bunuri economice;
 Consumul final al gospodăriilor populaţiei este definit prin toate bunurile materiale şi
serviciile pentru satisfacerea directă a nevoilor umane individuale ale gospodăriilor
rezidente;
 Consumul final al administraţiei publice (sau private) exprimă valoarea bunurilor
nedestinate pieţei, produse de administraţia publică sau privată, în folosul comunităţii
sau a unor grupuri de gospodării;
 Consumul final total rezultă din însumarea consumului final al gospodăriilor
populaţiei, al administraţiei publice şi al administraţiei private;
 Cotizaţiile sociale efective însumează toate vărsămintele către organismele asiguratoare
pentru acoperirea riscurilor de boală, maternitate, invaliditate, bătrâneţe, şomaj, accidente
profesionale etc.;
 Economia brută este partea din venitul disponibil care nu a fost folosită pentru
consumul final, fiind destinată acumulării de active fizice sau financiare;
 Excedentul brut de exploatare reprezintă ceea ce rămâne din valoarea adăugată în
procesul de producţie după remunerarea salariaţilor şi plata impozitelor legate de
activitatea de producţie;
 Gospodăriile populaţiei (menajele private) reprezintă unităţile rezidente având ca
principală funcţie consumul sau eventual producţia dacă acestea se realizează de către
întreprinzătorii individuali sau asociaţiile familiale. Resursele provin din remunerarea
muncii, venituri din proprietăţi, transferuri de la alte sectoare, venituri din vânzarea de
bunuri şi servicii;
 Impozitele sunt vărsăminte obligatorii către organismele administraţiilor publice,
centrale şi locale. Sunt incluse în această categorie impozitele legate de producţie şi
import, impozite pe salarii, TVA, accizele, taxe vamale, taxe asupra mijloacelor de
transport, impozite pe clădiri, ca şi impozite pe venit şi patrimoniu: vărsăminte din
profit, impozitul pe profit, impozitul pe veniturile liber profesioniştilor, taxe asupra
autoturismelor, impozitul pe dividende etc.;
 Instituţiile financiare reprezintă sectorul instituţional cu funcţia de a asigura finanţarea,
colectarea, transformarea şi repartizarea disponibilităţilor financiare;
 Întreprinderile de asigurări transformă riscurile individuale în riscuri colective;

29
  Prestaţiile sociale reprezintă transferurile în natură sau în numerar atribuite persoanelor
care necesită acoperirea unor riscuri sau nevoi apărute: boală, bătrâneţe, deces,
invaliditate, şomaj, accidente de muncă, boli profesionale;
 Producţia inputată de servicii bancare, în mod convenţional se determină ca diferenţă
între dobânzile încasate şi dobânzile plătite de instituţiile financiare;
 Activitatea este o grupare de unităţi cu producţie omogenă;
 Salariile nete primite reprezintă sumele primite de angajaţi pentru munca depusă, din care
se scad cotizaţiile sociale şi impozitul pe salariu;
 Sectorul instituţional cuprinde ansamblul unităţilor instituţionale care au un
comportament economic similar, în raport cu funcţia economică principală şi de sursa de
provenienţă a veniturilor;
 Societăţile şi cvasisocietăţile nefinanciare reprezintă un sector instituţional a cărui
funcţie principală este de a produce bunuri materiale şi servicii nefinanciare destinate
vânzării pe piaţă (regiile autonome şi societăţile comerciale nefinanciare);
 Subvenţiile de exploatare reprezintă sistemul de transferuri curente ale administraţiei
publice către unităţile rezidente producătoare de bunuri materiale şi servicii în vederea
influenţării preţurilor acestora sau asigurării unei plăţi corespunzătoare a factorilor de
producţie.
Prin Sistemul Conturilor Naţionale (SCN) sau Contabilitatea Naţională (CN) ca metodă
de analiză şi evidenţă macroeconomică se realizează o reprezentare cantitativă, agregată, coerentă şi
completă asupra realităţii economice. Prin CN fluxurile din economie sunt ordonate, sistematizate şi
sintetizate după criterii riguroase, cu ajutorul unor tabele care alcătuiesc sistemul de conturi ale
economiei naţionale. Sunt supuse analizei atât activitatea care produce bunuri materiale şi servicii,
cât şi cea prestatoare de servicii nemarfare, inclusiv cele legate de asigurarea ordinii şi securităţii
sociale.
Sub aspect spaţial, conturile naţionale sunt elaborate la nivel naţional, plurinaţional (pentru
Uniunea Europeană) şi regional (pentru ţările mari cu economii complexe). În raport cu timpul,
conturile sunt întocmite trimestrial, anual sau pe mai mulţi ani.
Contabilitatea naţională permite urmărirea proceselor legate de producţia bunurilor
economice, de formarea şi repartizarea veniturilor, de consumul şi acumularea de bunuri
economice. În vederea realizării obiectivelor sale, Contabilitatea Naţională foloseşte principiul
contabil al dublei înregistrări, în mod convenţional conturile înregistrând pe partea dreaptă
resursele, iar pe partea stângă utilizările.
Gruparea agenţilor economici se bazează pe criterii riguroase, folosindu-se categoriile
instituţionale. Operaţiunile efectuate de acestea sunt clasificate pe tipuri de operaţiuni, cu obiecte
materiale, servicii şi valori financiare.
Sunt conturate patru grupe fundamentale de activităţi economice:
 cele creatoare de venituri prin producerea de bunuri economice care satisfac direct sau
indirect nevoile economice;
 cele care folosesc veniturile pentru consum;
 cele care folosesc veniturile pentru creşterea patrimoniului;
 cele care sunt legate de acordarea, respectiv, angajarea de credite.
Pentru analiza relaţiilor tehnico-economice şi pentru alcătuirea tabelelor intrări-ieşiri (input-
output), agenţii economici sunt grupaţi pe ramuri, iar pentru analiza fluxurilor de venituri şi cheltuieli,
gruparea acestora se face pe sectoare (sectorul firme, sectorul gospodării, sectorul public şi sectorul
străinătate).
În cadrul Contabilităţii Naţionale se determină datele care permit cunoaşterea şi
caracterizarea celor mai importante variabile macroeconomice. Circuitul fluxurilor în Contabilitatea
Naţională este evidenţiat în urma definirii şi delimitării activităţilor economice, a subiectelor
economice, a obiectelor activităţii economice, a tranzacţiilor, a evaluării, datării şi localizării
acestora.

30
 Circuitul economic este prezentat în cadrul Contabilităţii Naţionale prin intermediul
conturilor pentru activitatea subiectelor economice, ale sectoarelor instituţionalizate şi ramurilor şi
pentru ansamblul economiei naţionale, în următoarea modalitate:
 Conturile de activitate ale subiectelor economice cuprind:
 contul de producţie;
 contul de venituri şi cheltuieli;
 contul de modificare a patrimoniului;
 contul de finanţare a modificării patrimoniului.
 Agregarea informaţiilor alcătuite pe subiectele economice se face pe sectoare
economice, cu ajutorul următoarelor tipuri de conturi:
 conturi ale sectorului firme;
 conturi ale sectorului public;
 conturi ale gospodăriilor private;
 conturi pe ramuri de activitate.
În operaţiunile mai sus menţionate se ţine seama de necesitatea eliminării consumului
intermediar, adică a acelor livrări de bunuri efectuate între subiectele economice care fac parte din
acelaşi sector.
Calcularea indicatorilor sintetici, analiza formării, repartiţiei şi utilizării veniturilor,
explicarea interdependenţelor din economia naţională, cunoaşterea stării economiei, sunt obiective
pe care Contabilitatea Naţională le îndeplineşte alcătuind conturile macroeconomice, în
următoarea tipologie:
a) Conturi naţionale care stau la baza calculării unor indicatori sintetici ai producţiei
de bunuri, respectiv contul sintetic de bunuri şi contul de producţie;
b) Conturi naţionale care stau la baza calculării indicatorilor care permit analiza
formării, repartiţiei şi utilizării veniturilor, respectiv:
 contul de creare a veniturilor;
 contul de repartiţie a veniturilor;
 contul de redistribuire a veniturilor;
 contul de utilizare a veniturilor.
c) Conturi naţionale care stau la baza indicatorilor şi analizei patrimoniului, respectiv:
 contul de modificare a patrimoniului;
 contul de finanţare a modificării patrimoniului.
d) Conturi care servesc analizei tranzacţiilor cu străinătatea, sub forma unui cont de
bază denumit contul restul lumii sau străinătatea.

CONTURILE ACTIVITĂŢII AGENŢILOR ECONOMICI reprezintă o componentă a

contabilităţii naţionale care înregistrează tranzacţiile efectuate la nivelul agenţilor economici, într-o
anumită perioadă de timp.
Se întocmesc astfel următoarele conturi:
1. Contul de producţie la nivelul unei firme şi al unei instituţii publice. La nivelul
agentului economic „gospodăria populaţiei”, care nu este considerat producător de bunuri, nu se
întocmeşte cont de producţie.
a) Contul de producţie al unei firme se prezintă astfel:
UTILIZĂRI (U) RESURSE (R)
1. Consumul intermediar 1. Vânzări către alţi agenţi
2. Consumul de capital fix (amortizarea) economici
3. Remunerarea muncii: salarii, impozitul pe salarii şi CAS 2. Modificarea stocurilor
4. Impozite indirecte nete = impozite indirecte – subvenţii materiale din producţie proprie
5. Dobânzi şi rente 3. Bunuri durabile (de capital) din
6. Profit producţie proprie

31
 (1 + 2 + 3)R = valoarea brută a bunurilor materiale şi serviciilor produse de o firmă în
perioada pentru care este întocmit contul;
(1 + 2 + 3)U = costul producţiei;
(1 + 2 + 3)U + (4 + 5 + 6)U = valoarea adăugată brută.
b) Contul de producţie al unei instituţii publice cuprinde la resurse vânzările de servicii
publice folosite gratuit (transferurile unilaterale către gospodării private şi firme) care împreună
alcătuiesc valoarea producţiei de servicii publice, iar la utilizări costul producerii acestor servicii
publice, format din producţia intermediară, amortizarea capitalului fix din instituţia publică,
remunerarea salariilor şi renta plătită pentru folosirea altor factori de producţie.
2. Contul de venituri reflectă veniturile obţinute la nivelul unui agent economic şi
domeniile de distribuire a acestora.
a) contul de venituri al unei firme are următoarea formă:
UTILIZĂRI (U) RESURSE (R)
1. Profituri distribuite 1. Profituri din producţia curentă
2. Impozite directe pe venituri 2. Venituri din patrimoniu
3. Transferul către alţi agenţi economici 3. Transferuri curente de la alţi
agenţi economici
4. Venitul disponibil (Economii)

b) contul de venituri al unei gospodării private se prezintă astfel:

UTILIZĂRI (U) RESURSE (R)
1. Impozite directe, contribuţii sociale şi alte 1. Venituri din muncă şi din patrimoniu
transferuri curente plătite (veniturile factorilor de producţie)
2. Consum Venitul 2. Transferuri curente primite (pensii,
3. Economii disponibil ajutoare alocaţii etc.)

(1 + 2)R – 1U = (2 + 3)U

3. Contul de modificare a patrimoniului (de acumulare) reflectă sursele care pot fi

utilizate pentru modificarea patrimoniului la nivelul unui agent economic.
a) contul de modificare a patrimoniului unei firme are următoarea alcătuire:
UTILIZĂRI (U) RESURSE (R)
1. Cumpărări de bunuri capitale 1. Economia brută
2. Bunuri capitale din producţie proprie - Amortizarea
3. Modificarea stocurilor (investiţii în stocuri) - Economia netă
4. Transferuri de patrimoniu către alţi agenţi economici 2. Transferuri de patrimoniu de la
alţi agenţi economici
5. Soldul finanţării

(1 + 2)R - (1 + 2 + 3 + 4)U = 5 (soldul finanţării), care poate fi sub formă de excedent sau
deficit.
b) contul de modificare a patrimoniului unei gospodării private are următoarea alcătuire:
UTILIZĂRI (U) RESURSE (R)
1. Transferuri de patrimoniu efectuate către alţi agenţi 1. Economii
economici 2. Transferuri de patrimoniu primite
2. Soldul finanţării (excedent sau deficit)

32
 Soldul său = (1 + 2)R - 1U evidenţiază creşterea sau scăderea patrimoniului gospodăriei
private.
c) contul de modificare a patrimoniului unei instituţii publice are următoarea structură:
UTILIZĂRI (U) RESURSE (R)
1. Transferuri de patrimoniu efectuate către alţi 1. Economii
agenţi economici 2. Amortizare
2. Investiţii capitale brute 3. Transferuri de patrimoniu efectuate
3. Soldul finanţării către alţi agenţi economici

Soldul finanţării = (1 + 2 + 3)R – (1 + 2)U

4. Contul de finanţare reflectă modificările intervenite în relaţiile de credit, în nivelul

creanţelor şi angajamentelor, la nivelul unui agent economic, într-o perioadă de timp.
a) contul de finanţare a unei firme se prezintă cu următoarea structură:
UTILIZĂRI (U) RESURSE (R)
1. Modificări în nivelul creanţelor 1. Modificări în nivelul angajamentelor
2. Soldul finanţării (excedent sau deficit)

La nivelul unei gospodării private şi al unei instituţii publice, contul de finanţare are o formă
identică.
CONTURILE SECTOARELOR ECONOMICE ne dau prin agregare informaţii din
conturile agenţilor economici, care sunt încadraţi şi pe ramuri de activitate, astfel încât cu ajutorul
unor criterii riguroase, informaţiile pot fi sintetizate şi la acest nivel.
Principalele categorii de conturi incluse sunt:
1. Conturile de producţie ale sectoarelor cu următoarea alcătuire:
a) contul de producţie al sectorului firme este destinat agregării tuturor tranzacţiilor
legate de activitatea de producţie a firmelor evidenţiate în contul de producţie al fiecărei firme.
Acesta are următoarea alcătuire:
UTILIZĂRI (U) RESURSE (R)
1. Cheltuieli pentru bunuri intermediare şi de 1. Încasări din vânzarea bunurilor către
investiţii din import alte sectoare:
2. Amortizarea - bunuri de consum către gospodării;
3. Impozite indirecte nete - vânzări
4. Valoarea adăugată netă, la preţul factorilor: 2. Investiţii brute (inclusiv importurile):
- remunerarea muncii - investiţii brute în bunuri de capital;
- dobânzi şi rente - investiţii brute în stocuri
- profitul din activitatea de producţie
b) contul de producţie al sectorului public înregistrează în partea dreaptă (la resurse),
valoarea producţiei sectorului public, iar la utilizări (în partea stângă), costul producţiei acestui
sector.
UTILIZĂRI (U) RESURSE (R)
1. Consumul intermediar 1. Bunuri publice livrate gratuit pentru
2. Amortizarea consumul public
3. Valoarea adăugată netă 2. Vânzări de bunuri publice
- remunerarea muncii Valoarea producţiei sectorului public
- renta
Costul producţiei sectorului public
33
 În sectorul gospodării private, care nu este considerat producător nu se alcătuieşte un cont de
producţie.
2. Conturi de venituri ale sectoarelor, care includ următoarele componente:
a) Contul de venituri ale sectorului firme, cu următoarea structură:
UTILIZĂRI (U) RESURSE (R)
1. Impozite directe 1. Profituri din activitatea de producţie
2. Profituri distribuite şi patrimoniu
3. Transferuri curente către alte sectoare economice 2. Transferuri curente primite de la alte
Venit disponibil (Economii) sectoare economice

(1 + 2)R = veniturile brute ale sectorului firme

(1 + 2)R - (1 + 2 + 3)U = soldul contului = venit disponibil
(economiile) sectorului firme
b) Contul de venituri ale sectorului gospodării private, are următoarea structură:
UTILIZĂRI (U) RESURSE (R)
1. Impozite directe 1. Venituri din muncă şi patrimoniu
2. Transferuri plătite 2. Venituri din transferuri primite
3. Cheltuieli pentru consum Venitul
4. Economii disponibil

(1 + 2)R = venituri brute totale

(1 + 2)R - (1 + 2)U = (3 + 4)U = venitul disponibil al sectorului gospodării private, destinat
consumului acestui sector (3U), partea care rămâne reprezentând economiile (4U).
c) Contul de venituri al sectorului public, are următoarea configuraţie:
UTILIZĂRI (U) RESURSE (R)
1. Transferuri curente către: 1. Impozite directe şi indirecte
- gospodării private 2. Veniturile din patrimoniu şi participare
- firme la activitatea economică
- străinătate 3. Transferuri curente primite
2. Consumul statului
3. Economii

(1 + 2 + 3)R - (1 + 2)U = 3U, respectiv economiile sectorului public.

3. Conturile de modificare a patrimoniului sectoarelor, cuprind:
a) Contul de modificare a patrimoniului sectorului firme, în următoarea structură:
UTILIZĂRI (U) RESURSE (R)
1. Investiţii brute în bunuri capitale 1. Economii
2. Investiţii în stocuri 2. Amortizarea
3. Transferuri de patrimoniu către alte sectoare 3. Transferuri de patrimoniu primite
4. Soldul finanţării
(1 + 2 + 3)R – (1 + 2 + 3)U = 4U, respectiv soldul finanţării.
Contul de modificare a patrimoniului sectorului public are o structură similară celei a
contului corespunzător de la nivelul instituţiei publice.
Contul de modificare a patrimoniului sectorului gospodării private se prezintă în
aceeaşi formă cu contul similar al unei gospodării private.
34
 2.3.1. Conturile macroeconomice

Conturile macroeconomice reprezintă sistemul de conturi pe care se bazează determinarea

indicatorilor sintetici şi analizele macroeconomice şi cuprind următoarele grupe:
1. Conturi naţionale destinate calculării indicatorilor sintetici ai producţiei de bunuri,
cu următoarele subdiviziuni:
a) Contul sintetic de bunuri (CSB), reflectă pe de o parte volumul şi provenienţa
bunurilor materiale şi serviciilor pe sectoare şi ramuri de activitate, în calitate de resurse, iar pe de
altă parte, utilizarea acestora în scopuri productive pentru consum şi dezvoltarea, tot pe sectoare şi
ramuri de activitate. Se elaborează numai la nivelul economiei naţionale, având următoarea
alcătuire:
UTILIZĂRI (U) RESURSE (R)
1. Valoarea producţiei (pe ramuri şi sectoare) 1. Consum intermediar (pe ramuri şi
2. Import sectoare)
3. Impozite nete pe produse şi pe import 2. Consum final
3. Investiţii brute
4. Export
Producţia totală de bunuri economice = Utilizarea totală a bunurilor economice

Contul sintetic de bunuri nu prezintă sold (este un cont echilibrat) şi se corelează cu tabelul
input-output care prezintă detaliat pe ramuri şi subramuri, producţia de bunuri şi utilizarea acesteia.
b) Contul de producţie este un cont macroeconomic elaborat la nivelul sectoarelor şi pe
ansamblul economiei naţionale. Prin intermediul lui sunt sintetizate tranzacţiile care caracterizează
activitatea de producţie a agenţilor economici interni.
UTILIZĂRI (U) RESURSE (R)
1. Producţia intermediară pe sectoare (CI) 1. Valoarea producţiei pe sectoare PB
2. Valoarea adăugată brută pe sectoare (VABpp)
3. Produsul intern brut pe economia naţională
(PIBpp)
Sold = VABpp; VABpp = PB – CI, sau produsul intern brut;
PIBpp = PB - CI

2. Conturi naţionale pentru calcularea indicatorilor necesari analizei formării

veniturilor, repartiţiei şi utilizării acestora, cu următoarele subdiviziuni:
a) Contul de creare a veniturilor (CCV) este un cont macroeconomic care evidenţiază
pentru fiecare sector economic şi la nivelul economiei naţionale formarea veniturilor din activitatea
economică şi din patrimoniu:
UTILIZĂRI (U) RESURSE (R)
1. Amortizare 1. Valoarea adăugată brută la preţurile
2. Impozite indirecte pe produse şi pe import pieţei, pe sectoare VABpp sau
3. Valoarea adăugată netă, la preţurile factorilor pe 2. Produsul intern brut, pe economia
sectoare (VANpf) naţională, la preţurile pieţei PIBpp
4. Produsul intern net pe economia naţională la 3. Subvenţii (Sv)
preţurile factorilor (PINpf)
Soldul contului se exprimă sub forma VANpf sau a PINpf prin scăderea:
(1 + 3)R - (1 + 2)U sau (2 + 3)R - (1 + 2)U.
35
 b) Contul de repartiţie a veniturilor (CRV) este un cont macroeconomic prin care pentru
fiecare sector economic şi pe ansamblul economiei naţionale este evidenţiată repartiţia primară a
veniturilor factorilor create în interiorul ţării şi a veniturilor factorilor încasate în străinătate şi cele
plătite străinătăţii:
UTILIZĂRI (U) RESURSE (R)
1. Veniturile factorilor de producţie plătite în 1. Produsul intern net pe economia
străinătate (VFPS) naţională, în preţurile factorilor
2. Veniul naţional în preţurile factorilor (VNpf) sau (PINpf)
produsul naţional net în preţurile factorilor 2. Veniturile factorilor de producţie
(PNNpf) încasate din străinătate (VFIS)

VN (PNNpf) = PINpf + (VFIS - VFPS)

c) Contul de redistribuire a veniturilor evidenţiază elementele cu ajutorul cărora se
concretizează şi se face trecerea de la indicatorul venit naţional (soldul contului de repartiţie a
veniturilor) la indicatorul venit naţional disponibil. Acesta are următoarea structură:
UTILIZĂRI (U) RESURSE (R)
1. Transferuri curente plătite către străinătate 1. Venitul naţional (VN)
(TCPS) 2. Transferuri curente încasate din
2. Venitul naţional disponibil (VND) străinătate (TCIS)

Soldul acestui cont este venitul naţional disponibil (VND).

VND = VN + STCS, în care soldul transferurilor curente cu străinătatea, STCS = TCIS -
TCPS.
d) Contul de utilizare a veniturilor oglindeşte utilizarea în interiorul ţării a veniturilor
nete disponibile pentru consumul privat, pentru consumul public şi pentru economii şi are
următoarea structură:
UTILIZĂRI (U) RESURSE (R)
1. Consumul final (CF) 1. Venitul naţional disponibil (VND)
- consumul privat
- consumul public
2. Economii nete (E)
Soldul contului: E = VND - CF. Economiile nete reprezintă sursa din care sunt efectuate
investiţiile nete care permit sporirea patrimoniului tehnico-material al societăţii.
3. Conturi naţionale pentru calcularea indicatorilor şi analiza patrimoniului, cu
următoarele componente:
a) Contul de modificare a patrimoniului reflectă utilizarea mijloacelor disponibile pentru
acumulare (pentru sporirea patrimoniului), în perioada analizată. El nu reflectă deci mărimea
absolută a patrimoniului.
UTILIZĂRI (U) RESURSE (R)
1. Investiţii brute (Ib) 1. Economii brute (Eb)
2. Transferuri de patrimoniu către străinătate - economii nete (E)
(TPRS) - amortizare (A)
3. Soldul finanţării (SF) 2. Transferuri de patrimoniu încasate
din străinătate (TPIS)
SF = (Eb - Ib) + (TPIS - TPRS)
36
 b) Contul de finanţare a modificării patrimoniului este un cont macroeconomic care
reflectă pe ansamblul ţării modificările interne create în nivelul şi structura creanţelor şi
angajamentelor financiare ale ţării. Soldul său se numeşte soldul modificării creanţelor şi datoriilor,
ceea ce reprezintă soldul curent din balanţa de plăţi interne.
Cu ajutorul acestui cont este prezentată capacitatea de finanţare a unor sectoare, prin
alimentarea necesarului de finanţare a altor sectoare şi oferă informaţii cu privire la creşterea masei
monetare în economie, evoluţia creditului intern şi a activelor străine.

4. Conturi naţionale pentru analiza tranzacţiilor cu străinătatea (restul lumii)

a) Contul străinătatea (restul lumii) reflectă tranzacţiile agenţilor economici interni cu
cei externi.
UTILIZĂRI (U) RESURSE (R)
1. Cumpărări de bunuri (import) 1. Vânzări de bunuri (export)
2. Venituri din activitatea economică şi din 2. Venituri din activitatea economică şi
patrimoniu, plătite străinătăţii din patrimoniu încasate din străinătate
3. Transferuri curente către străinătate 3. Transferuri de capital din străinătate
4. Transferuri de capital către străinătate 4. Modificarea angajamentelor
5. Modificarea creanţelor
Subconturile pe care este defalcat contul străinătatea sunt:
 contul extern de bunuri şi servicii, care evidenţiază importul, exportul şi soldul dintre
ele;
 contul extern al veniturilor factorilor şi transferurilor curente – cu evidenţierea
soldului subcontului anterior, a veniturilor factorilor încasate şi plătite în raport cu
străinătatea şi a soldului său propriu care este soldul curent al balanţei externe;
 contul de capital care reflectă transferurile de capital în şi din străinătate;
 contul financiar, care evidenţiază modificările intervenite într-o anumită perioadă în
nivelul şi structura creanţelor şi angajamentelor faţă de străinătate.

2.3.2. Tabele input-output

Acestea au maniera de a arăta sub formă tabelară, interdependenţele dintre ramuri din punct
de vedere al fluxurilor de bunuri ale unei economii, inclusiv ai celor cu străinătatea.
În timp ce în cazul calculelor macroeconomice efectuate prin sistemul conturilor, alegerea
unităţilor se bazează pe criterii instituţionale (menaje private, statul şi firme), în tabelele input-
output se optează pentru evidenţierea fluxului fiecărui produs sau grup de produse de la producere
până la utilizare.
Tabelele input-output se întocmesc frecvent nu numai la nivelul economiei naţionale, ci şi în
profil regional.
Aproape toate tabelele input-output aplicate până în prezent sunt exclusiv tabele statistice,
deoarece toţi indicatorii se referă la un interval de timp dat.
Rezultatele oferite de analizele efectuate cu ajutorul acestor tabele servesc cercetării
mutaţiilor structurale din cadrul economiei şi furnizează informaţiile necesare fundamentării
politicilor economice.
Tabelele input-output se întocmesc prin înscrierea în cont în partea stângă a intrărilor
intermediare care reprezintă bunurile produse în alte ramuri ce intră în ramura I şi intrările primare
care însumează: amortizările, impozitele indirecte, veniturile din munca angajată şi din calitatea de
întreprinzător şi patrimoniu la care dacă se adaugă bunurile provenite din import care formează
valoarea adăugată brută a ramurii I.

37
 În partea dreaptă se trece consumul intermediar şi utilizarea finală aşa după cum rezultă din
tabelul următor:

Producţia finală (1…k) Val.

Intrări/ Ieşiri 1 2 … j … n prod.
Consum Consum Investiţii Export utiliz.
privat public brute prod.
1 M11 M12 … M1j … M1n CP1 CST1 Ib1 EX1 X1
b
M21 M22 … M2j M2n CP2 CST2 I 2 EX2 X2
2
… … … … … … … … … … …
Ramuri de
producţie Mj1 Mj2 … Mjj … Mjn CPI CSTi Ibi EXi XI
i … … … … … … … … … ……
…
n Mn1 Mn2 … Mjn … Mnn CPn CSTn Ibn E Xn
Xn
Producție Im1 Im2 … Imj … Imn
intermediară
din import
Amortizări A1 A2 … Aj … An

Impozite Iindn1 Iindn2 … Iindnj … Iindnn

indirecte
nete
Venituri din VMA1 VMA2 … VMAj … VMAn
muncă
angajată
Venituri din VIP1 VIP2 … VIPj … VIPn
cal. de
întrep. din
patrimoniu
Val. prod. = X1 X2 … Xj … Xn
total intrări
Sursa: I. Capanu, P. Wagner, C. Mitruţ: „Sistemul conturilor naţionale şi agregate macroeconomice”, Editura All,
Bucureşti, 1994, cap. 4, pag. 78

Tabelul input-output este format din trei cadrane, fiecăruia îi corespunde câte o matrice.
Cadranul I formează o matrice pătrată care evidenţiază consumul intermediar.
Rândurile (i) exprimă ieşirile, respectiv fluxurile de producţie intermediară de la fiecare
ramură către celelalte ramuri, iar coloanele (j) intrările intermediare într-o ramură consumatoare de
la celălalte ramuri. Suma elementelor dintr-un rând (i) în cadranul I evidenţiază cât din producţia
ramurii (i) a fost consumată (livrată) pentru producerea altor bunuri şi servicii.
În cadranul II rândurile exprimă producţia finală a ramurilor, iar coloanele componentele
acesteia. Notând producţia finală cu Y, înseamnă că Yik indică mărimea producţiei ramurii (i) care a
intrat în consumul final al componentei (k).
Însumând consumurile intermediare din producţia internă cu producţia finală, respectiv
componentele cadranului II rezultă utilizarea totală a bunurilor ramurilor respective.
Suma tuturor elementelor din cadranul III reprezintă valoarea adăugată brută.
Cadranul IV de regulă nu se completează. Dar există şi o excepţie, şi anume: dacă în
cadranele I şi II se cuprind numai bunurile din producţia internă, atunci bunurile importate şi
destinate consumului final, sunt evidenţiate în cadranul IV.
În concluzie, rândurile cadranelor I şi II arată repartiţia producţiei pentru consumul
intermediar al ramurilor şi pentru producţia finală.
Coloanele cadranelor I şi III reflectă defalcarea valorii producţiei brute în cheltuieli (costuri)
pentru producţia intermediară provenită din ramurile interne şi din import, amortizare, impozite
indirecte nete, precum şi veniturile din munca angajată şi din calitatea de întreprinzător şi din

38
patrimoniu. Deci, rândurile tabelului arată structura pe ramuri (produse şi grupe de produse) a
outputului, iar coloanele structura inputului.

2.4. Analiza activităţii macroeconomice

Activitatea economică ce se desfăşoară la nivelul economiei naţionale a unei ţări poate fi

comensurată cu ajutorul indicatorilor fizici şi valorici. Prin intermediul acestor indicatori se poate
evidenţia din punct de vedere cantitativ, structural şi calitativ procesele şi fenomenele economice,
input-urile şi output-urile din cadrul diferitelor sectoare, ramuri etc. ale economiei naţionale.
Indicatorii fizici, spre deosebire de cei valorici, au o sferă de aplicare mult mai redusă şi nu
pot fi utilizaţi decât limitativ şi fără posibilitatea de comparaţie în timp.
Indicatorii valorici în schimb permit sintetizarea întregii activităţi a unei economii naţionale
într-o perioadă de timp şi permit o analiză comparată a acesteia atât la nivel naţional, dar şi între
principalele sectoare de activitate economică.
Principalii indicatori macroeconomici valorici cu ajutorul cărora se evidenţiază tranzacţiile
economice la nivelul întregii economii se regăsesc în sistemul conturilor naţionale SCN – care aşa
cum am arătat, un sistem de evidenţă a rezultatelor desfăşurate într-o ţară, într-o anumită perioadă
de timp (de obicei un an).
Elementele care se măsoară în SCN sunt:
 Fluxurile de bunuri şi servicii;
 Fluxurile de venituri şi cheltuieli;
 Stocurile de bunuri şi valori financiare.
Toate acestea se exprimă cu ajutorul indicatorilor valorici macroeconomici.

2.4.1. Principalii indicatori macroeconomici

Principalii indicatori macroeconomici calculaţi în SCN sunt:

 produsul global brut (PGB);
 produsul intern brut (PIB);
 produsul naţional brut (PNB);
 produsul intern net (PIN);
 produsul naţional net (PNN);
 venitul naţional;
 venitul personal;
 venitul disponibil;
 rata şomajului;
 rata inflaţiei.

Produsul global brut (PGB)

Produsul global brut reprezintă valoarea totală a produselor şi serviciilor produse într-o perioadă
de timp în cadrul unei economii naţionale.
Produsul global brut însumează atât bunurile destinate consumului intermediar, cât şi
valoarea brută a bunurilor finale.
n
PGB   Valoarea brută  bunuri si servicii
i1
PGB = consumul intermediar + amortismentul + investiţia netă + consumul public + consumul
personal + exportul net

39
  Consumul intermediar reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor consumate pentru a
produce alte bunuri şi servicii finale destinate pieţei.
 Amortismentul reprezintă consumul de capital fix inclus în cheltuielile de producţie
pentru recuperarea acestuia.
 Investiţia netă reprezintă valoarea bunurilor finale.
 Consumul public este format din cheltuielile administraţiei centrale şi locale pentru
diverse bunuri şi servicii.
 Consumul personal este format din cheltuielile de consum ale populaţiei pentru
cumpărarea (consumul) de bunuri şi servicii.
 Exportul net reprezintă diferenţa dintre valoarea bunurilor şi serviciilor exportate şi
valoarea bunurilor şi serviciilor importate.
Valoarea mărfurilor exportate şi importate se stabileşte pe baza preţurilor FOB la exporturi
şi CIF la importuri.

Produsul intern brut (PIB)

Produsul intern brut este principalul agregat macroeconomic şi reprezintă valoarea de piaţă a
bunurilor şi serviciilor finale produse de către toţi agenţii economici (autohtoni sau străini) ce îşi
desfăşoară activitatea pe teritoriul unei ţări într-o perioadă de timp bine determinată.
PIB include valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor rezultate din procesele de producţie în
cadrul economiei naţionale în scopul de a fi investite, consumate, exportate sau stocate.
PIB cuprinde doar bunurile finale şi care nu mai sunt folosite pentru producerea altor bunuri
PIB = PGB – CI
Bunurile intermediare care nu sunt cuprinse în calculul PIB permit evitarea dublei
înregistrări şi evident obţinerea unei valori a PIB reale, adevărate.
Produsul intern brut poate fi calculat (estimat) cu ajutorul următoarelor metode:
a) metoda de producţie (metoda valorii adăugate) – se aplică pentru a vedea contribuţia
fiecărui agent economic la producţia finală de bunuri şi servicii.
PIB = VAB + Im + Tv – S,
în care: VAB = valoarea adăugată brută;
Im = impozite pe produs inclusiv TVA;
Tv = taxe vamale;
S = subvenţii.
b) metoda utilizării producţiei finale (metoda cheltuielilor)
Prin această metodă PIB se poate calcula plecând de la însumarea consumului (cheltuielilor)
de bunuri şi servicii.
PIB = CP + CG + IB + Enet,
în care: CP = consumul privat (personal);
CG = consumul public (guvernamental);
IB = investiţii brute;
Enet = exportul net (Export – Import).
Prin această metodă putem caracteriza contribuţia sectoarelor economiei la formarea
producţiei finale şi a structurii acestora din punctul de vedere al componentelor utilizării finale.
c) metoda veniturilor
PIB = VS + EBE + Im + S,
în care: VS = veniturile salariaţilor;
EBE = excedentul brut de exploatare;
Im = impozite legate de producţie şi import;
S = subvenţii.

40
 Tabelul 2.1
Produsul intern brut în principalele ramuri ale economiei naţionale
Ramura 1998 1999 2000 2001
Agricultură 52.212,3 70.456,0 85.100,6 14.948,9
Silvicultură 1.560,6 2.349,2 3.913,9 4.757,8
Industrie 98.212,8 135.343,8 219.479,7 328.926,8
Construcţii 19.029,2 27.376,7 39.287,1 57.206,5
Comerţ 50.403,2 74.598,8 101.406,7 142.348,2
Sursa: Anuarul Statistic al României

Produsul intern net (PIN)

Produsul intern net reprezintă valoarea netă totală de piaţă a bunurilor şi serviciilor finale
produsă de agenţii economici interni într-o perioadă determinată. Aceasta înseamnă că PIN este
tocmai valoarea bănească a producţiei finale de bunuri şi servicii a unei ţări determinată cu
consumul de capital făcut pentru realizarea acestei producţii.
PIN = PIB – consumul de capital fix (A)
sau
PIN = PGB – CI – A = PIB – A

Produsul naţional brut (PNB)

Produsul naţional brut reprezintă valoarea de piaţă a tuturor bunurilor şi serviciilor finale
produse de agenţii economici naţionali atât pe teritoriul ţării noastre, cât şi pe teritoriul altor ţări în
decursul unei perioade de timp determinată.

Produsul naţional net (PNN)

Produsul naţional net – reprezintă valoarea netă a bunurilor şi serviciilor finale produsă de
agenţii economici naţionali într-o perioadă de timp. Spre deosebire de PIN, PNN cuprinde valoarea
netă a producţiei finale a agenţilor economici din străinătate (y0) şi exclude valoarea netă a
producţiei finale a agenţilor străini din ţară (y1).
PNN = PIN + (y0 - y1)
y0 - y1  este tocmai soldul + y
PNN = PIB + y
PNN = PNB – A

Venitul naţional (VN)

Venitul naţional este un indicator macroeconomic reprezentând veniturile încasate de
posesorii factorilor de producţie care participă direct sau indirect la activitatea de producţie.
Venitul naţional este un indicator care evidenţiază:
 veniturile încasate de proprietarii factorilor de producţie;
 utilizarea veniturilor provenite din activitatea productivă pentru cumpărarea de bunuri şi
servicii şi pentru economisire.
Evaluarea VN se poate face prin două metode:
a) metoda însumării veniturilor (cel mai frecvent utilizată);
b) metoda însumării cheltuielilor.

Venitul personal (VP)

Venitul personal exprimă veniturile curente ale persoanelor provenite din activitatea
productivă şi din transferuri de la guvern şi întreprinderi.
Venitul personal este un indicator important deoarece exprimă veniturile ce constituie sursa
consumului de bunuri şi servicii – determinând de fapt volumul cererii finale de bunuri şi servicii.
VP se poate estima pornind de la VN din care se scad toate veniturile ce nu revin gospodăriilor.
41
 Venitul personal disponibil (VPD)
Venitul personal disponibil reprezintă veniturile necesare pentru acoperirea cheltuielilor
personale.
VPD = VP – Impozite personale

Rata inflaţiei (Ri)

Alături de indicatorii sintetici, rata inflaţiei scoate în evidenţă starea, performanţa şi evoluţia
economiei.
Rata inflaţiei este rata procentuală a nivelului crescând al preţurilor în timpul unei perioade
date.

Rata şomajului (Rs)

Gradul de utilizare a forţei de muncă dintr-o ţară se poate evidenţia prin rata şomajului (Rs)
care se poate calcula în două moduri:
- ca raport între numărul de şomeri (Ns) şi populaţia activă disponibilă (Pad):
Ns
Rs   100
Pad
- ca un raport între numărul de şomeri (Ns) şi numărul populaţiei ocupate (Po):
Ns
Rs   100
Po

2.4.2. Produsul naţional brut (PNB). Definiţie. Măsurarea şi interpretarea PNB

Produsul naţional brut (PNB) este definit pentru o arie geografică dată: de regulă o ţară,
posibil însă şi pentru o regiune sau un oraş, sau chiar pentru un grup de ţări, cum ar fi Comunitatea
Economică Europeană (EC). El corespunde, de asemenea, unei perioade de timp, de obicei un an
sau un trimestru. Elementul timp este necesar deoarece PNB este o variabilă de flux, asemănătoare
cantităţii de apă curgând printr-un râu măsurată pe un anumit interval de timp. Variabilele de flux
conţin o dimensiune temporală şi, deci, diferă de variabilele de stoc, cum ar fi cantitatea de apă
reţinută de un dig, care este definită întotdeauna la un moment dat de timp.
PNB al unei ţări este o măsură activităţii sale productive. El poate fi definit, mai întâi, ca
suma tuturor veniturilor obţinute de rezidenţii unei ţări. Pentru a produce bunuri şi servicii, firmele
utilizează factori de producţie: timpul muncitorilor, talentul şi efortul acestora, echipamente,
pământ, clădiri. Aceşti factori de producţie sunt în final, dacă nu chiar direct, proprietatea
gospodăriilor. Ceea ce gospodăriile primesc în schimbul serviciilor factorilor puşi la dispoziţia
firmelor reprezintă prima definiţie a PNB.
(1) PNB =  veniturilor factorilor rezidenţilor
Dar de unde vin aceste venituri? Ele decurg din activitatea economică, deci din vânzările de
bunuri şi servicii. Aceasta constituie baza celei de-a doua definiţii.
(2) PNB =  vânzărilor finale nete ale rezidenţilor
Cele două definiţii sunt echivalente deoarece o persoană poate să cheltuiască exact venitul
său. Cuvântul „net” apare în a doua definiţie pentru a exclude vânzările de factori de producţie
proprietate a străinilor în ţară, deci, importurile. Ea totuşi include vânzările de servicii de muncă şi
capital în străinătate.
Tot a doua definiţie se referă la vânzări finale. Vânzările finale se referă la vânzările de
bunuri şi servicii pe care firmele şi consumatorii le vor utiliza în final. De exemplu, cumpărarea
unui automobil sau a unui pachet de unt de către gospodării sau a unei maşini de prelucrat de către o
firmă reprezintă vânzări finale.
42
 În contrast un automobil vândut unui dealer care îl va vinde în continuare în perioada de
măsurare nu este o vânzare finală. Vânzările intermediare se referă la bunurile şi serviciile
cumpărate şi utilizate în producţia altor bunuri. Ele se exclud din PNB deoarece determină dublă
înregistrare, de exemplu, include vânzarea automobilului de două ori, o dată către dealer şi a doua
oară către gospodărie. De aceea, PNB nu trebuie confundat cu totalitatea vânzărilor din economie,
în acelaşi timp, dacă exporturile sunt considerate vânzări finale, indiferent ce se întâmplă în
străinătate cu ele, importurile sunt întotdeauna scăzute din vânzările finale.
În general, definiţia PNB conţine un anumit grad de arbitrar.
Veniturile primite de salariaţi, acţionari şi alţi proprietari de factori de producţie corespund
contribuţiei acestora la crearea valorii adăugate.
Aceasta constituie a treia şi ultima definiţie a PNB:
(3) PNB -  valorii adăugate
O firmă creează valoare adăugată transformând materiile prime şi bunurile intermediare în
produse care pot fi vândute pe piaţă. Valoarea adăugată de către firmă este diferenţa dintre vânzările
totale şi costurile materiilor prime, semifabricatelor şi importurilor. Aceasta e diferenţa care este
plătită de firme ca venit pentru factorii de producţie utilizaţi de către firme, deci definiţiile (1) şi (3)
sunt echivalente. Dacă firma produce bunuri intermediare, veniturile sale din vânzări vor intra ca
nişte costuri pentru clienţii săi şi astfel valoarea adăugată pe care o creează nu va fi înregistrată de
două ori. Când consumatorul final achiziţionează un bun sau un serviciu, preţul include toată
valoarea adăugată creată în fiecare etapă a procesului de producţie, şi de aici echivalenţa dintre
definiţiile (2) şi (3).
Cum se măsoară PNB? O sursă naturală de informaţii o constituie administraţia financiară
Firmele raportează vânzările (definiţia (2)), indivizii raportează veniturile (definiţia (1)) şi, în cele
mai multe ţări, taxele pe valoarea adăugată (TVA) sunt colectate de cumpărătorii intermediari şi
finali care apoi raportează valoarea lor adăugată şi plătesc taxa (definiţia (3)).
Faptul că cifrele privind PNB sunt adunate prin intermediul sistemului de impozitare ridică
problema calităţii lor.
Atât indivizii cât şi firmele pot să nu raporteze corect rezultatele lor autorităţilor fiscale.
Ceea ce nu se raportează se referă la economia neagră sau subterană.
Cantitatea de informaţie necesară pentru a măsura PNB este enormă şi erorile în colectarea
şi totalizarea cifrelor sunt inevitabile. Din acest motiv, datele agregate - datele care reprezintă
întreaga economie - niciodată nu pot fi exacte şi complete. Mai mult, datele privind impozitele sunt
prelucrate cu o întârziere considerabilă.
Inacurateţea acestor estimaţii nelinişteşte deoarece ele sunt frecvent utilizate de către
guverne când stabilesc politici, de investitorii care estimează valoarea activelor lor, de firme care
decid numărul de muncitori, angajaţi sau licenţiaţi sau să achiziţioneze echipament. Aceasta este
cauza pentru care, pe lângă PNB se mai utilizează şi alţi indicatori. De asemenea, este cauza pentru
care analiştii tind să ia în considerare mai degrabă, ritmurile de creştere decât nivelele PNB. Atâta
timp cât distorsiunile nu se modifică prea mult în timp, ratele de creştere de PNB sunt destul de corecte.
Este obişnuit să se compare PNB ale diferitelor ţări. Adesea luăm în considerare PNB per
căpiţa, sau venitul mediu al unei ţări, ceea ce face ca aceste comparaţii internaţionale să fie mai
credibile.

PNB nominal şi real

După ce am definit PNB, să vedem cum statisticienii rezolvă una din primele probleme care
se pune în şcoală: să se adune merele cu portocalele.
Rezolvarea constă în utilizarea preţurilor pentru a transforma volume în valori, vânzări de
mere şi portocale.
PNB nominal sau PNB în preţuri curente este
PNB =  piqi
în care: pi = preţul bunului i;
qi = cantitatea din bunul vândut.
43
 Dacă preţul bunului i creşte de la un an la altul, PNB creşte fără ca volumul vânzărilor finale
să crească. O creştere în PNB nominal poate rezulta fie din creşterea preţurilor, fie a outputului unui
sau mai multor produse.
Pentru a separa efectele outputului şi preţurilor asupra modificării PNB, vom introduce PNB
real. Acesta se calculează utilizând preţurile observate într-un an de bază predeterminat. Creşterea
PNB real corespunde creşterii outputului fizic.
NPBt real =  pioqit
în care: pio = preţul bunului i în anul de bază;
qit = cantitatea vândută din produsul i în anul t.
Această deosebire se aplică şi la alte tipuri de variabile macro: variabilele nominale
reprezintă valori la preţuri curente în timp ce variabilele reale valori în preţuri constante.
• Deflatorii şi indicii preţurilor
Deosebirea dintre PNB nominal şi real poate fi utilizată ca o măsură a creşterii preţului
general sau inflaţiei.
Deflatorul PNB, care este un mod de a măsura nivelul preţurilor, este definit ca raportul
dintre PNB nominal şi PNB real:
PNB nominal
Deflatorul PNB =
PNB real
Rata de creştere a deflatorului PNB poate fi aproximată de formula:
Deflatorul inflaţionist al PNB = Rata de creştere a PNB nominal – Rata de creştere a PNB real.
În anii în care PNB nominal şi real coincid, deflatorul PNB este egal cu 1. El poate fi
interpretat ca o medie a tuturor preţurilor bunurilor finale, unde fiecare preţ este ponderat cu
proporţia bunului corespunzător în PNB.
O măsură alternativă a inflaţiei bazată pe ponderi care sunt fixe o constituie indicele
preţurilor tuturor bunurilor din economie. Deoarece numărul acestora este foarte mare, se utilizează
de obicei un coş de bunuri. Un exemplu este indicele preţurilor de consum (IPC) care este bazat pe
un coş de bunuri consumate de un „consumator mediu”.
Aşa cum am arătat, PNB constă în expresia bănească a producţiei finale brute, obţinută de
agenţii economici aparţinând unei ţări, în decursul unei perioade de timp, de obicei un an de zile.
PNB poate fi mai mare, mai mic sau egal cu PIB, totul depinzând de activităţile desfăşurate
de agenţii economici autohtoni în afara ţării noastre şi de cei străini pe teritoriul ţării noastre.
Într-o ţară mai puţin dezvoltată economic cum este de exemplu Argentina, PNB este mai
mic decât PIB; invers, într-o ţară precum Japonia.
Indicatorul PNB este un indicator care se calculează anual, de regulă, şi mărimea acestuia ia
în considerare cantitatea de bunuri şi servicii produse, preţul acestora şi structura produselor în
decursul unui an.
Pentru determinarea PNB se ia în calcul valoarea de piaţă a bunurilor finale fără a se lua în
considerare bunurile intermediare.
Spre exemplu, dacă se are în vedere un distilat din vin produs şi vândut pe baza activităţilor
succesive a patru agenţi economici, atunci situaţia ar putea fi reprezentată astfel:

Nr. Activitatea productivă Venituri totale VAB

crt. (mii lei) (mii lei)
1 Ferma viticolă 10.000 10.000
2 Întreprinderea de prelucrare a vinului 15.000 5.000
3 Agentul economic care îmbuteliază produsul 18.000 3.000
4 Comercializarea produsului 21.000 3.000
5 PGB 64.000 -
6 PNB - 21.000

44
 Produsul naţional brut (PNB) se exprimă în termeni nominali şi în termeni reali.
Produsul naţional brut nominal reprezintă valoarea de piaţă a tuturor bunurilor finale
produse de agenţii economici ai unei ţări într-o perioadă de timp bine determinată la preţurile
curente din anul respectiv. PNB include numai valoarea de piaţă a bunurilor finale (sunt luate în
calcul numai bunurile produse care nu sunt revândute).
Valoarea bunurilor intermediare se va regăsi în valoarea de piaţă a bunurilor finale care vor
fi vândute direct consumatorilor (cumpărătorilor) finali.
Pentru înţelegerea perfectă a determinării (estimării) PNB putem presupune că economia
naţională a unei ţări este alcătuită numai din patru firme şi consumatorii finali, iar fluxurile de
bunuri şi servicii sunt reprezentate conform schemei următoare (în mii USD):

Firma 1 8900
2000

Consumatorii
Firma 2 2000 3000 finali
500 500

Firma 3 Firma 4 7100

1000

În cazul prezentat PNB este egal cu 16.000 USD adică valoarea de piaţă a bunurilor finale
vândute consumatorilor (8.900 + 7.100) sau cu vânzările totale minus vânzările intermediare
(25.000 – 9.000).
Dacă în determinarea PNB se ţine cont de preţurile curente (preţurile din anul respectiv)
rezultă PNB nominal.
PNB poate fi calculat prin mai multe metode, de bază rămânând două: metoda cheltuielilor
şi metoda veniturilor.
Metoda cheltuielilor presupune însumarea tuturor cheltuielilor efectuate în cadrul
economiei naţionale pentru cumpărarea de bunuri materiale şi servicii. Conform acestei metode
mărimea PNB este dată de:
PNB = CP + CG + IB + Enet,
în care: CP = cheltuielile de consum ale populaţiei (consumul privat, personal);
CG = cheltuielile guvernului (consumul public);
IB = investiţiile brute (investiţii pentru creşterea capacităţilor de producţie, investiţii
pentru înlocuirea capitalului fix, nivelul modificărilor stocurilor anuale, valoarea
de piaţă a locuinţelor noi construite);
Enet = exportul net ca diferenţă între exportul total şi importul total.
Cea de-a doua metodă, metoda veniturilor, presupune înregistrarea tuturor veniturilor
posesorilor factorilor de producţie. Conform acestei metode mărimea:
PNB = VN + Ti + D,
în care: VN = venitul naţional care poate fi calculat în două moduri:
a) prin însumarea veniturilor realizate de posesorii factorilor de producţie – venituri care
sunt impozitate.
VN = salarii + rentă + dobânda netă + profit
Aceste venituri reprezintă plăţi efectuate pentru utilizarea factorilor care participă direct sau
indirect la procesul de producţie. Dobânzile plătite de guvern sau de populaţie pentru creditele de
consum sunt excluse, numai dobânzile plătite de firme au legătură cu producţia de bunuri – este
vorba de dobânda netă (dobânda încasată – dobânda plătită).
b) însumarea veniturilor create în cadrul firmelor producătoare de bunuri, adică valoarea
adăugată de fiecare firmă. Ea cuprinde plăţile efectuate de firme pentru utilizarea factorilor, plăţi

45
care constituie venituri pentru posesorii acestor factori plus profiturile. Valoarea adăugată este
egală, la nivelul economiei naţionale, cu venitul naţional, deoarece:
Plata factorilor = Salarii + Rente + Dobânzi
Profitul = Valoarea producţiei – Plata factorilor – Valoarea bunurilor cumpărate de la alte firme
Valoarea adăugată = Valoarea producţiei – Valoarea bunurilor cumpărate de la alte firme
de unde rezultă că:
Valoarea adăugată = Plata factorilor + Profitul
Ti = Taxele indirecte, alcătuite din taxele pe vânzări şi alte taxe cu excepţia taxelor directe
(taxele pe venit);
D = Deprecierea capitalului care este egală cu valoarea capitalului consumat.
PNB calculat prin metoda cheltuielilor trebuie să fie egal cu cel calculat prin metoda
veniturilor. Însă, de regulă, PNB calculat după metoda veniturilor este mai redus. Această diferenţă
se datorează faptului că în scopul sustragerii de la plata taxelor directe, care se stabilesc sub forma
unei cote procentuale progresive, veniturile nu sunt declarate la întreaga lor valoare de către
posesorii acestora.
Dacă din PNB se scade deprecierea capitalului (D) rezultă produsul naţional net (PNN).
Deci:
PNN = PNB – D
sau
PNN = CP + In + CG + Enet (I)
In = investiţiile nete = IB – D
Venitul naţional (VN) = PNN – Ti
Din punctul de vedere al alocării,
VN = CP + E + (T – Tr)
în care: E = economiile băneşti;
T = taxele totale;
Tr = venituri transferate (burse, alocaţii, ajutoare etc.)
Din punctul de vedere al cheltuielilor,
VN = CP + In + CG + Enet
Având în vedere că ambele expresii trebuie să fie egale:
CP + E + (T – Tr) = CP + In + CG + Enet,
adică
E + (T – Tr) = In + CG + Enet
Dacă facem abstracţie de cheltuielile guvernului şi de comerţul exterior, atunci:
E = In
Dacă adăugăm cheltuielile guvernului, avem:
E + (T – Tr) = In + CG,
de unde:
E = In + CG – (T – Tr) = In + CG + Tr – T
Diferenţa dintre taxele totale (veniturile bugetului) şi cheltuielile guvernului (CG) plus
transferul de venituri (Tr) reprezintă deficitul sau excedentul bugetar.

Produsul naţional brut real

Aşa cum am arătat, PNB nominal măsoară valoarea producţiei pe o perioadă dată în
preţurile acestei perioade pe când PNB real măsoară valoarea aceleiaşi producţii în preţurile unei
perioade de bază (de referinţă).

46
 Creşterea PNB poate avea loc prin creşterea cantităţii de bunuri materiale şi servicii BM
sau/şi creşterea preţurilor (P)
PNB = BM x P
Creşterea PNB numai prin majorarea preţurilor (P) nu va contribui la îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă. De aceea se impune calcularea PNB în termeni reali, adică a PNB în preţuri
constante, respectiv preţurile dintr-un an, considerat an de bază.
Pentru determinarea PNB real – PNB nominal se corectează cu indicele general al preţurilor,
care poate fi calculat astfel:
 q1p1
IGP   100 ,
 q1p 0
în care: q1 = cantitatea bunurilor finale din anul curent;
p1, p0 = preţurile de piaţă din anul curent şi anul de bază.
PNB nominal
PNB real 
IGP
Exemplu de determinare a PNB real în funcţie de valoarea PNB nominal şi IGP:
PNB nominal (anul n) = 2000 milioane USD, iar în anul n + 1 a fost de 3800 milioane USD:
IGP = 190 %
3800
PNB real   2000
1,90
Dacă:
IGP = 220 %
3800
PNB real   1727, ( 27)
2,20
În termeni reali, PNB reprezintă bunurile finale reale produse într-o perioadă de timp şi
exprimate în preţuri constante (preţurile unui an considerat an de bază). Pentru a se înţelege şi mai
bine diferenţa dintre PNB nominal şi PNB real putem presupune că economia unei ţări produce
numai trei bunuri A, B, C. Cantităţile şi preţurile bunurilor respective sunt:

Categoria Producţia Preţul PNB nominal PNB real

(lei/UM) (mii lei) (mii lei)
Ani 2000 2001 2002 2000 2001 2002 2000 2001 2002 2000 2001 2002
A 2000 3000 2000 10000 10000 20000 20000 30000 40000 20000 30000 20000
B 3000 4000 2000 20000 25000 30000 60000 100000 60000 60000 30000 40000
C 3000 4000 4000 20000 40000 50000 90000 160000 200000 90000 120000 12000
TOTAL 170000 290000 300000 170000 230000 180000

Determinarea PNB nominal şi PNB real s-a făcut plecând de la simbolizarea cantităţilor cu q
şi a preţurilor cu p astfel:
 în anul 2000 PNB nominal =  q0p0
 în anul 2001 PNB nominal =  q1p1
 în anul 2002 PNB nominal =  q2p2
 în anul 2000 PNB real =  q0p0
 în anul 2001 PNB real =  q1p0
 în anul 2002 PNB real =  q2p0
Raportul procentual dintre PNB nominal şi PNB real poartă denumirea de DEFLATOR.
Pornind de la mărimea deflatorului se poate determina evoluţia preţurilor economiei
naţionale.

47
 PNB real se poate determina şi prin raportarea PNB nominal la DEFLATOR (în situaţia în
care se cunoaşte mărimea deflatorului).
Din exemplul prezentat rezultă că PNB nominal poate să crească datorită creşterii volumului
de bunuri şi servicii, dar şi datorită preţurilor.
PNB real poate să crească numai datorită creşterii volumului de bunuri şi servicii (există
posibilitatea ca volumul producţiei să se reducă şi PNB nominal să crească.
Datorită evoluţiei preţurilor (care au o tendinţă de creştere) creşterea PNB nominal o
devansează pe cea a PNB real.

2.5. Legătura dintre PNB şi bunăstarea socială generală

Între PNB şi bunăstarea socială, generală există o strânsă interdependenţă, mărimea PNB
influenţând direct şi pozitiv gradul de bunăstare, iar nivelul acesteia influenţând creşterea PNB.
PNB poate să se modifice fără ca bunăstarea să se schimbe, iar bunăstarea poate să se
modifice în condiţiile aceluiaşi PNB (există şi posibilitatea ca modificările să fie în direcţii opuse).
Creşterea PNB real nu trebuie să ne ducă la concluzia că a crescut şi bunăstarea populaţiei.
Pentru a caracteriza gradul în care a crescut bunăstarea populaţiei este necesar să calculăm
PNB/locuitor şi să-l comparăm în perioade diferite.
Revenind la legătura dintre PNB şi bunăstarea socială, generală, principalele cauze care
determină aceste necorelări sunt:
- tranzacţiile ilegale (tranzacţiile care se derulează pe piaţa neagră – subterană). Veniturile
câştigate de pe urma acestor „activităţi” nu sunt cuprinse în calculul PNB (nu sunt
declarate şi impozitate);
- tranzacţiile legale care se practică ilegal (munca ilegală în timpul cât se primeşte ajutor
de şomaj, pariuri ilegale);
- rezultatele unor activităţi productive care nu fac obiectul tranzacţiilor de vânzare-
cumpărare pe piaţă şi nu sunt luate în calculul PNB;
- bunăstarea economică depinde şi de sortimentul (structura) bunurilor economice însă
acesta nu este luat în calculul PNB (se ia în considerare doar valoarea de piaţă);
- modalităţile de distribuire a câştigurilor (veniturilor);
- durata timpului liber influenţează în mod diferit bunăstarea economică şi mărimea PNB
(reducerea duratei timpului liber conduce la creşterea PNB, dar o reducere a bunăstării
economice);
- importurile de bunuri şi servicii conduc la scăderea PNB (în calculul PNB se ia exportul
net), dar la îmbunătăţirea consumului populaţiei (bunăstării)*.

2.5.1. Evaluarea corectă a PNB real

În evaluarea corectă a PNB real apar numeroase probleme de ordin economic, tehnic, social
etc.
În general, economiştii grupează principalele probleme care apar pentru evaluarea corectă a
PNB în trei mari categorii:
1. Tranzacţiile ilicite (tranzacţii ilegale şi tranzacţii legale desfăşurate ilegal);
2. Problema producţiilor măsurate greşit sau a producţiilor care „nu trec prin piaţă”;
3. Schimbările de calitate a bunurilor şi serviciilor pot conduce la o evaluare (determinare)
greşită a PNB real.
*
O parte din ideile din acest capitol se regăsesc în Economia politică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995,
autori Constantin Gogoneaţă şi Aura Gogoneaţă.
48
 2.6. Rezultatele macroeconomice în România

La baza calculului producţiei, consumului intermediar şi a VAB, CNS a folosit Clasificarea

Activităţilor din Economia Naţională (CAEN).
Pentru România conturile naţionale s-au stabilit în conformitate cu Sistemul European de
Conturi Economice Integrate (SEC).
Aşa cum s-a arătat, PIB reprezintă valoarea brută a producţiei finale de bunuri şi servicii
produse într-o perioadă de timp determinată de agenţii economici de pe teritoriul unei ţări.
Nivelul, evoluţia pe categorii de resurse se vor prezenta în tabelul 2.2, iar indicii PIB pe
aceleaşi categorii în tabelul 2.3.
Tabelul 2.2
(*
Produsul intern brut pe categorii de resurse
miliarde lei preţuri curente
Sectorul de Perioada
activitate Metodologia Metodologia
SEC 1979 SEC 1995
1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000
Agricultura 4124,3 9654,1 13941,3 20459,7 44582,7 52419,0 70456 85075,2
Silvicultura, exploatarea forestieră 81,5 243,5 328,0 489,5 950,1 1262,9 2349,2 3461,2
şi economia vânatului, pescuitul şi
piscicultura
Industrie1) 6781,4 18018,3 23711,3 36181,5 78093,8 101165,8 135343,8 201953
Construcţii 1040,0 3251,3 4755,1 7067,4 13230,0 19611,8 27376,7 39821,7
2)
Comerţ 2057,7 4075,8 7570,2 12722.3 28767,5 50610,0 74598,8 115153,8
Transport şi depozitare 1759,3 3711,7 4567,8 7658,9 17270,7 22429,3 33982,6 51358,6
Poştă şi telecomunicaţii 255.3 642,3 1008,8 2145,8 5394,6 9697,1 30306,6 32453,4
Activităţi financiare, bancare şi de 1014,5 2375,7 3588,1 3243,1 4298,7 5656,9 9499,9 12313,5
asigurări
Tranzacţii imobiliare şi alte 839.5 2158,0 3452,6 5871,1 25860,1 43406,4 69557 108685,4
servicii
Administraţie publică 620,2 1611,1 2691,8 3355,2 6763,3 12190,8 18275,3 31405,4
Învăţământ 491,6 1260,1 1853,9 1776,5 5152,7 8182,2 16343,1 21628,3
Sănătate şi asistenţă socială 361.8 943,5 1304,6 2105,9 3709,4 6067,7 10792,7 141113,
Ajustare pentru producţia imputată -847,9 -1990,7 -2175,0 222,7 -1256,0 -1567,4 - -
de servicii bancare (PISB)
Valoare adăugată brută 18579,2 45954,7 66598,5 101854,2 232817,6 331132,5 480475,1 708841,8
Impozite pe produs3) 1857,5 3848,2 5579,4 7458,7 18569,1 32952,0 61605,7 87430,4
Taxe vamale 303,5 648,9 1189,0 1852,3 3808,2 6023,7 7242,5 8702,4
Subvenţii pe produs -704,5 -678,6 -123,4 -2245,6 -2269,2 -1847,5 -3593,1 -4666,5
Produs intern brut - total 20035,7 49773,2 72135,5 108919,6 252925,7 368260,7 545730,2 800308,1
Produs intern brut pe locuitor 880487 2189697 3180444 4817827 11218246 16365103 24300 35672,0
(lei)
Ponderea sectorului privat în 34,8 38,9 45,3 54,9 60,6 61,0 63,7 65,5
produsul intern brut (%)
Sursa: Anuarul Statistic al României, 1999, pag. 328.
1) Inclusiv energie electrică şi termică, gaze şi apă.
2) Inclusiv hoteluri şi restaurante.
3) Inclusiv TVA.
49
 Tabelul 2.3
Indicii produsului intern brut pe categorii de resurse1)
1990 = 100
Sectorul de activitate Perioada
1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000
Silvicultura, exploatarea 63,3 64,9 66,9 66,9 63,1 63,0 100,8 103,1
forestieră şi economia vânatului,
pescuitul şi piscicultura
Industrie1) 76,0 78,6 83,0 88,7 81,6 77,3 98,5 104,6
Construcţii 94,9 120,8 128,9 129,9 104,9 100,2 97,7 103,6
2)
Comerţ 61,5 60,9 74,2 83,4 74,4 77,5 100,4 105,2
Transport şi depozitare 78,5 78,1 78,7 79,3 70,0 60,4 95,1 98,1
Poştă şi telecomunicaţii 181,3 199,3 211,9 279,2 274,7 279,7 100,1 101,4
Activităţi financiare, bancare şi 140,0 142,3 144,3 123,7 95,8 97,6 100,6 93,4
de asigurări
Tranzacţii imobiliare şi alte 114,7 122,4 136,0 156,3 145,6 145,5 103,8 112,0
servicii
Administraţie publică 103,9 113,9 119,0 110,5 106,9 103,3 95,9 102,5
Învăţământ 119,6 120,0 124,2 136,6 123,8 1230,3 103,7 97,8
Sănătate şi asistenţă socială 97,3 106,2 109,1 119,4 105,2 121,7 81,0 78,2
Valoare adăugată brută 83,0 86,5 92,4 96,0 89,0 84,2 99,5 101,3
3)
Impozite pe produs 66,0 62,1 68,0 71,6 67,6 61,9 94,2 95,9
Taxe vamale 102,8 117,7 129,7 138,8 137,8 165,0 91,1 85,1
Subvenţii pe produs 85,4 77,6 77,1 85,4 38,6 17,9 94,3 86,2
Produs intern brut 80,6 83,8 89,8 93,4 87,7 83,5 98,8 100,5
Produs intern brut pe locuitor 823 85,6 91,9 95,8 90,2 86,1 99,0 100,9
1)
Inclusiv energie electrică şi termică, gaze şi apă.
2)
Inclusiv hoteluri şi restaurante nts.
3)
Inclusiv TVA

Tabelul 2.4
Agregate macroeconomice ale sectoarelor instituţionale1)
mild. lei preţuri curente
Sectorul de activitate Perioada
1995 1996 1997 1998
Valoarea adăugată brută 66598,5 101854,2 232817,6 334606,1
Societăţi şi cvasisocietăţi nefinanciare 38275,7 59964,6 128087,6 198433,7

Gospodăriile populaţiei 20629,8 32,079,1 84532,6 100187,8

Instituţii financiare şi întreprinderi de 3582,4 3235,2 4298,7 6529,1
asigurări
Administraţia publică 6103,1 8552,9 164,60,2 32779,8
Administraţia privată 182,5 245,1 694.5 2198,2
Producţia imputată de servicii bancare -2175,0 -222,7 -1256,0 -5522,5
Excedentul brut de exploatare 38563,5 595193 15368,2 192969,3

50
 Societăţi şi cvasisocietăţi nefinanciare 17631.0 28360,6 69175,8 98764,4
Gospodăriile populaţiei 20155.3 31314,3 84147,7 97208,5
Instituţii financiare 2784,5 1845,0 702,9 1848,4
Administraţia publică 44,9 100,0 325,0 630,7
Administraţia privată 20,0 15,8 14,1 39,8
Producţia imputată de servicii bancare -2175,0 -222,7 -1256,0 -5522,5
Venitul disponibil brut 73004,9 109882,5 254759,9 373935,4
Societăţi şi cvasisocietăţi nefinanciare 6205,2 11513,2 26207,7 36766,4
Gospodăriile populaţiei 52545,9 79647,7 188462,1 280348,4
Instituţii financiare şi 2319,6 2127,6 6856,6 2992,7
Întreprinderi de asigurări
Administraţia publică 11516,9 15742,7 31100,8 49801,7
Administraţia privată 417,3 851,3 2132,7 4026,2
Consumul final 58662,4 89939,4 218619,8 334672,4
Gospodăriile populaţiei 48545,1 75288,8 186238,2 278626,2
Administraţia publică 9877,0 14273,9 30999,8 52740,8
Administraţia privată 240,3 376,7 1381,8 3305,3
Economia brută 14342,5 19943,1 36140,1 39263,0
Societăţi şi cvasisocietăţi nefinanciare 6205,2 11513,2 26207,7 36766,4
Gospodăriile populaţiei 4000,8 4358,9 2223,9 1722,2
Instituţii financiare şi 2319,6 2127,6 6856,6 2992,7
Întreprinderi de asigurări
Administraţia publică 1639,9 1468,8 101,0 -2939,2
Administraţia privată 177,0 474.6 750,9 720,9
Formarea brută de capital fix 15424,9 24998,5 53540,1 68111,6
Societăţi şi cvasisocietăţi nefinanciare 11369,7 16641,6 44911,1 49745,7
Gospodăriile populaţiei 1831,6 5432,2 3516,0 4916,1
Instituţii financiare şi 641,9 629,6 945,9 5985,3
Întreprinderi de asigurare
1) Anuarul statistic al României, 1999.

VAB = Valoarea adăugată brută şi reprezintă excedentul valorii bunurilor şi serviciilor

produse peste valoarea bunurilor şi serviciilor consumate pentru producţie
VAB = Pb – Ci,
în care: Pb = Producţie brută;
Ci = Consumul intermediar.
EBE = Excedentul brut de exploatare arată ceea ce rămâne din valoarea nou creată în
procesul de producţie după remunerarea salariaţilor şi plata impozitelor legate de producţie.
EBE = VAB – S,
în care: S = salarii şi alte cheltuieli legate de muncă.
VDB = Venitul disponibil brut măsoară partea din valoarea nou creată de care se dispune
pentru consum final şi economie brută.

51
 CF = Consumul final reprezintă consumul final al populaţiei la care se adaugă consumul
public şi privat.
EB = Economia brută reprezintă partea din venitul disponibil brut care nu a fost folosită
pentru consumul final, fiind destinată acumulării de active (fizice sau financiare).
Pentru agenţii economici (asigurări, finanţe etc.) care nu au consum final, economia brută
este egală cu venitul disponibil brut.
FBCF = Formarea brută de capital fix reprezintă valoarea bunurilor durabile achiziţionate în
procesul de producţie, precum şi valoarea serviciilor încorporate în bunurile de capital fix.
Capacitatea (+) sau necesarul de finanţare (-) arată resursele pe care naţiunea le poate pune
la dispoziţia „lumii” sau naţiunii.

STATISTICA ECONOMICĂ

Indicatori economici anuali (1998) Social

Produsul intern brut

1997 față de 1996 1998 față de 1997
În anul 1998, produsul intern brut a scăzut cu 4,8 % față de 93,9 % 95,2 %
anul 1997.
Investiții
1997 față de 1996 1998 față de 1997
Investițiile realizate în anul 1998 au scăzut, în termeni reali, cu 94,6 % 95,9 %
4,1 % față de anul 1997.
Producția industrială
1997 față de 1996 1998 față de 1997
În anul 1998 producția industrială a scăzut cu 13,8 % față de 92,8 % 86,2 %
anul 1997.
Principalele resurse de energie primară
1997 față de 1996 1998 față de 1997
Principalele resurse de energie primară au scăzut în anul 1998 91,8 % 85,5 %
cu 14,5 % față de anul 1997.
Producția agricolă - total
1997 față de 1996 1998 față de 1997
În 1998 producția agricolă a fost de 99167 miliarde lei prețuri 103,4 % 92,5 %
curente.
Comerț exterior
1997 față de 1996 1998 față de 1997
Exporturi_FOB_104,3 % Exporturi_FOB_98,5 %
În anul 1998 față de anul 1997, exporturile FOB au scăzut cu
Importuri CIF 98,6 % Importuri CIF 104,9 %
1,5 %, iar importurile CIF au crescut cu 4,9 %.
Comerț cu amănuntul
1997 față de 1996 1998 față de 1997
Volumul cifrei de afaceri a fost cu 4,1 % mai mare în anul 73,2 % 104,1 %
1998 față de anul 1997.
Servicii de piață prestate populației
1997 față de 1996 1998 față de 1997
În anul 1998 volumul cifrei de afaceri s-a diminuat cu 20,2 % 81,5 % 79,8 %s
față de anul 1997.

52
 STATISTICĂ ECONOMICĂ

Indicatori economici anuali (1999) Social

Produsul intern brut

1999 față de 1998 1998 față de 1997
În anul 1999, produsul intern brut a scăzut cu 2,3 % față de 97,7 % 95,2 %
anul 1998.
Investiții
1999 față de 1998 1998 față de 1997
Investițiile realizate în anul 1999 au scăzut, în termeni reali, cu 87,7 % 95,9 %
12,3 % față de anul 1998.
Producția industrială
1999 față de 1998 1998 față de 1997
În anul 1999 producția industrială a scăzut cu 7,9 % față de 92,1 % 86,2 %
anul 1998.
Principalele resurse de energie primară
1999 față de 1998 1998 față de 1997
Principalele resurse de energie primară au scăzut în anul 1999 85,8 % 85,5 %
cu 14,2 % față de anul 1998.
Producția agricolă - total
1999 față de 1998 1998 față de 1997
În anul 1999 producția agricolă a fost de 128656,0 miliarde lei 105,5 % 92,5 %
prețuri curente.
Comerț exterior
1999 față de 1998 1998 față de 1997
Exporturi_FOB_102,4 % Exporturi_FOB _98,5 %
În anul 1999 față de anul 1998, exporturile FOB au crescut cu
Importuri CIF 87,8 % Importuri CIF 104,9 %
2,4 %, iar importurile CIF au scăzut cu 12,2 %.
Comerț cu amănuntul
1999 față de 1998 1998 față de 1997
Volumul cifrei de afaceri a fost cu 5,0 % mai mic în anul 1999 95,0 % 104,1 %
față de anul 1998.
Servicii de piață prestate populației
1999 față de 1998 1998 față de 1997
În anul 1999 volumul cifrei de afaceri s-a majorat cu 5,3 % 105,3 % 79,8 %
față de anul 1998.

STATISTICĂ ECONOMICĂ

Indicatori
Indicatori economici Indicatori economici
economici Social
anuali (2001) lunari (februarie 2004)
anuali (2000)

Produsul intern brut

2000 față de 1999 1999 față de 1998
Produsul intern brut estimat pentru anul 2000 a crescut, în 101,6 % 97,7 %
termeni reali, cu 1,6 % față de anul 1999.
Producția industrială
2000 față de 1999 1999 față de 1998
În anul 2000 producția industrială a crescut cu 8,2 % în volum 108,2 % 92,1 %
absolut față de anul 1999.
53
Principalele resurse de energie primară
2000 față de 1999 1999 față de 1998
Principalele resurse de energie primară au crescut în anul 2000 102,9 % 85,8 %
cu 2,9 % față de anul 1999.
Comerț exterior
2000 față de 1999 1999 față de 1998
Exporturi FOB 121,9 % Exporturi FOB 102,4 %
În 2000 față de anul 1999, exporturile FOB au crescut cu
Importuri CIF 125,6 % Importuri CIF 87,8 %
21,9 %, iar importurile CIF cu 25,6 %.
Comerț cu amănuntul

Volumul cifrei de afaceri (cu excepția autovehiculelor, 2000 față de 1999 1999 față de 1998
motocicletelor și a carburanților), în anul 2000 a fost mai mic 96,2 % 95,0 %
cu 3,8 %, în condiții comparabile, decât cel obținut în anul
1999.
Servicii de piață prestate populației
2000 față de 1999 1999 față de 1998
În anul 2000 volumul cifrei de afaceri a scăzut cu 7,6 % față 92,4 % 105,3 %
de anul 1999.

STATISTICĂ ECONOMICĂ

Indicatori
Indicatori economici Indicatori economici
economici Social
anuali (2002) lunari (februarie 2004)
anuali (2001)

Produsul intern brut

2001 față de 2000 2000 față de 1999
Produsul intern brut estimat pentru anul 2001 a crescut, în 105,3 % 101,6 %
termeni reali, cu 5,3 % față de anul 2000.
Producția industrială
2001 față de 2000 2000 față de 1999
În anul 2001 producția industrială a crescut cu 8,2 % în volum 108,2 % 108,2 %
absolut față de anul 2000.
Principalele resurse de energie primară
2001 față de 2000 2000 față de 1999
Principalele resurse de energie primară au crescut în anul 2001 109,9 % 102,9 %
cu 9,9 % față de anul 2000.
Comerț exterior
2001 față de 2000 2000 față de 1999
Exporturi FOB 109,8 % Exporturi FOB 121,9 %
În anul 2001 față de anul 2000, exporturile FOB au crescut cu
Importuri CIF 119,1 % Importuri CIF 125,6 %
9,8 %, iar importurile CIF cu 19,1 %.
Comerț cu amănuntul

Volumul cifrei de afaceri (cu excepția autovehiculelor, 2001 față de 2000 2000 față de 1999
motocicletelor și a carburanților), în anul 2001 a fost mai mare 100,4 % 96,2 %
cu 0,4 %, în condiții comparabile, decât cel obținut în anul
2000.
Servicii de piață prestate populației
2001 față de 2000 2000 față de 1999
În anul 2001 volumul cifrei de afaceri a scăzut cu 13,8 % față 86,2 % 92,4 %
de anul 2000.

54
 STATISTICĂ ECONOMICĂ

Indicatori
Indicatori economici Indicatori economici
economici Social
anuali (2002) lunari (februarie 2004)
anuali (2001)

Produsul intern brut

2002 față de 2001 2001 față de 2000
Produsul intern brut estimat pentru anul 2002 a crescut, în 104,9 % 2) 105,7 % 1)
termeni reali, cu 4,9 % față de anul 2001.
Producția industrială
2002 față de 2001 2001 față de 2000
În anul 2002 producția industrială a crescut cu 6,0 % în volum 106,0 % 108,4 %
absolut față de anul 2001.
Principalele resurse de energie primară
2002 față de 2001 *) 2001 față de 2000
Principalele resurse de energie primară au scăzut în anul 2002 96,7 % 105,7 %
cu 3,3 % față de anul 2001.
Comerț exterior
2002 față de 2001 2001 față de 2000
Exporturi FOB 121,8 % Exporturi FOB 109,8 %
În anul 2002 față de anul 2001, exporturile FOB au crescut cu
Importuri CIF 114,8 % Importuri CIF 119,1 %
21,8 %, iar importurile CIF cu 14,8 %.
Comerț cu amănuntul

Volumul cifrei de afaceri (cu excepția autovehiculelor, 2002 față de 2001 2001 față de 2000
motocicletelor și a carburanților), în anul 2002 a fost mai mare 100,8 % 101,9 %
cu 0,8 %, în condiții comparabile, decât cel obținut în anul
2001.
Servicii de piață prestate populației
2002 față de 2001 2001 față de 2000
În anul 2002 volumul cifrei de afaceri a scăzut cu 10,6 % față 89,4 % 94,4 %
de anul 2001.
1)
Date semidefinitive
2)
Date provizorii
*)
se referă la principalele resurse de energie primară
Sursa: Institutul Național de Statistică

STATISTICĂ SOCIALĂ

Indicatori sociali Indicatori sociali Indicatori sociali

Economic
anuali (2002) anuali (2003) lunari (februarie 2004)

Indicele prețurilor de consum creșterea medie lunară a

februarie 2004 față
prețurilor în luna
de februarie 2003
În februarie 2004, rata inflației a fost de 0,6 % față de luna februarie 2004
113,7 %
precedentă și de 13,7 % față de februarie 2003. 0,6 %
Câștiguri salariale ianuarie 2004 față februarie 2004 față
de decembrie 2003 de ianuarie 2004
Câștigul salarial mediu nominal brut pe economie a fost în Câștigul salarial Câștigul salarial
februarie 2004 de 7483952 lei, iar cel net de 5477573. mediu nominal net mediu nominal net
102,0 % 94,9 %

55
Rata șomajului înregistrat
ianuarie 2004 februarie 2004
Rata șomajului înregistrat în februarie 2004 a fost de 7,7 % în 7,6 % 7,7 %
raport cu populația activă civilă la 1.I. 2003.
NOTA: Informații statistice detaliate găsiți în Buletinul Statistic Lunar nr. 2/2004.

STATISTICĂ SOCIALĂ

Economic Indicatori sociali anuali (1998)

Indicele prețului de consum

1997 față de 1996 1998 față de 1997
Rata medie lunară a inflației în anul 1998 a fost de 2,9 % față 254,8 % 159,1 %
de 8,0 % în anul 1997.
Câștiguri salariale
Brut Brut
1997 față de 1996 1998 față de 1997
Câștigul salarial mediu nominal lunar brut pe economie a fost
197,9 % 156,4 %
în anul 1998 de 1318605 lei, iar cel net de 1042274 lei.
Numărul șomerilor înregistrați
Decembrie 1997 Decembrie 1998
Rata șomajului înregistrat în decembrie 1998 a fost de 10,4 % 8,9 % 10,4 %
în raport cu populația activă civilă totală.
Populația
1 ianuarie 1998 1 ianuarie 1999
Populația României la 1 ianuarie 1999 era de 22489 mii 22526093 22488595
persoane.
Populația școlară
1997/1998 1998/1999
Populația școlară la începutul anului școlar 1998/1999 în 4643351 4631164
învățământul public și privat a fost de 4631164 persoane.
Numărul mediu al pensionarilor
Trim. IV 1997 Trim. IV 1998
CNS CNS
În trimestrul IV 1998, numărul mediu al pensionarilor a fost
5662000 5821000
de 5821 mii persoane.

STATISTICĂ SOCIALĂ

Economic Indicatori sociali anuali (1999)

Indicele prețului de consum

1999 față de 1998 1998 față de 1997
Rata medie lunară a inflației în anul 1999 a fost de 3,7 % față 145,8 % 159,1 %
de 2,9 % în anul 1998.
Câștiguri salariale
Net Net
1999 față de 1998 1998 față de 1997
Câștigul salarial mediu nominal lunar brut pe economie a fost
144,8 % 168,6 %
în anul 1999 de 1957731 lei, iar cel net de 1554737 lei.

56
Numărul șomerilor înregistrați
Decembrie 1998 Decembrie 1999
Rata șomajului înregistrat în decembrie 1999 a fost de 11,8 % 10,4 % 11,8 %
în raport cu populația activă civilă totală.
Populația
1 ianuarie 1999 1 ianuarie 2000
Populația României la 1 ianuarie 2000 era de 22455 mii 22488595 22455485
persoane.
Populația școlară
1998/1999 1999/2000
Populația școlară la începutul anului școlar 1999/2000 în 4631164 4578383
învățământul public și privat a fost de 4578383 persoane.
Numărul mediu al pensionarilor
Trim. IV 1998 Trim. IV 1999
În trimestrul IV 1999, numărul mediu al pensionarilor a fost 5821000 6021000
de 6021 mii persoane.

STATISTICĂ SOCIALĂ

Indicatori sociali Indicatori sociali Indicatori sociali

Economic
anuali (2000) anuali (2001) lunari (februarie 2004)

Indicele prețului de consum

2000 față de 1999 1999 față de 1998
Rata medie lunară a inflației în anul 2000 a fost de 2,9 % față 145,7 % 145,8 %
de 3,7 % în anul 1999.
Câștiguri salariale Net
Net
2000 față de 1999
1999 față de 1998
Câștigul salarial mediu nominal brut pe economie a fost în 139,8 %
144,8 %
anul 2000 de 2876645 lei, iar cel net de 2173478 lei. (date provizorii)
Numărul șomerilor înregistrați
Decembrie 2000 Decembrie 1999
Rata șomajului înregistrat în decembrie 2000 a fost de 10,5 % 10,5 % 11,8 %
în raport cu populația activă civilă totală.
Populația
1 ianuarie 2001
1 ianuarie 2000
22430 mii persoane
Populația estimată a României la 1 ianuarie 2001 a fost de 22455,5 mii persoane
(date provizorii)
22430 mii persoane.
Numărul mediu al pensionarilor
Trim. IV 2000 Trim. IV 1999
În trimestrul IV 2000, numărul mediu al pensionarilor a fost de 6226 mii persoane 6021 mii persoane
6226 mii persoane.

57
 STATISTICĂ SOCIALĂ

Indicatori sociali Indicatori sociali Indicatori sociali

Economic
anuali (2001) anuali (2002) lunari (februarie 2004)

Indicele prețului de consum

2001 față de 2000 2000 față de 1999
Rata medie lunară a inflației în anul 2001 a fost de 2,2 % față 134,5 % 145,7 %
de 2,9 % în anul 2000.
Câștiguri salariale Net Net
2001 față de 2000 2000 față de 1999
Câștigul salarial mediu nominal brut pe economie a fost în 140,5 % 139,8 %
anul 2001 de 4282622 lei, iar cel net de 3053598 lei. (date provizorii) (date provizorii)
Numărul șomerilor înregistrați
Decembrie 2001 Decembrie 2000
Rata șomajului înregistrat în decembrie 2001 a fost de 8,6 % 8,6 % 10,5 %
în raport cu populația activă civilă totală.
Populația
1 ianuarie 2001
1 ianuarie 2000
22430 mii persoane
Populația estimată a României la 1 ianuarie 2001 a fost de 22455,5 mii persoane
(date provizorii)
22430 mii persoane.
Numărul mediu al pensionarilor
Trim. IV 2001 Trim. IV 2000
În trimestrul IV 2001, numărul mediu al pensionarilor a fost de 6404 mii persoane 6226 mii persoane
6404 mii persoane.

STATISTICĂ SOCIALĂ

Indicatori sociali Indicatori sociali Indicatori sociali

Economic
anuali (2001) anuali (2002) lunari (februarie 2004)

Indicele prețului de consum

2002 față de 2001 2001 față de 2000
Rata medie lunară a inflației în anul 2002 a fost de 1,4 % față 122,5 % 134,5 %
de 2,2 % în anul 2001.
Câștiguri salariale
Net Net
2002 față de 2001 2001 față de 2000
Câștigul salarial mediu nominal brut pe economie a fost în
127,1 % 141,2 %
anul 2002 de 5452097 lei, iar cel net de 3881178 lei. (date
(date operative)
operative)
Rata șomajului înregistrat
Decembrie 2002 Decembrie 2001
Rata șomajului înregistrat la sfârșitul lunii decembrie 2002 a 8,1 % 8,8 %
fost de 8,1 % în raport cu populația activă civilă totală.
Populația 18 martie 2002 1 ianuarie 2001
21698 mii persoane 22430 mii personae
Populația estimată a României la 18. III. 2002 a fost de 21698 (date preliminare RPL
mii persoane. 2002)
Numărul mediu al pensionarilor
Trim. IV 2002 Trim. IV 2001
În trimestrul IV 2002, numărul mediu al pensionarilor a fost de 6360 mii persoane 6404 mii persoane
6360 mii persoane.

58
 STATISTICĂ SOCIALĂ

Indicatori sociali Indicatori sociali Indicatori sociali

Economic
anuali (2002) anuali (2003) lunari (februarie 2004)

Indicele prețurilor de consum creșterea medie lunară a

februarie 2004 față
prețurilor în luna
de februarie 2003
În februarie 2004, rata inflației a fost de 0,6 % față de luna februarie 2004
113,7 %
precedentă și de 13,7 % față de februarie 2003. 0,6 %
Câștiguri salariale ianuarie 2004 față februarie 2004 față
de decembrie 2003 de ianuarie 2004
Câștigul salarial mediu nominal brut pe economie a fost în Câștigul salarial Câștigul salarial
februarie 2004 de 7483952 lei, iar cel net de 5477573. mediu nominal net mediu nominal net
102,0 % 94,9 %
Rata șomajului înregistrat
ianuarie 2004 februarie 2004
Rata șomajului înregistrat în februarie 2004 a fost de 7,7 % în 7,6 % 7,7 %
raport cu populația activă civilă la 1.I. 2003.
NOTA: Informații statistice detaliate găsiți în Buletinul Statistic Lunar nr. 2/2004.
Sursa: Institutul Național de Statistică

59
 Capitolul 3
INFLAŢIA

Unul dintre cele mai grele dezechilibre economico-sociale îl reprezintă inflaţia. În unele ţări
şi în anumite perioade, inflaţia este considerată problema principală în calea dezvoltării economice.
Cu toate acestea, politica de creştere economică inflaţionistă constituie pentru anumite ţări şi
guverne un instrument util.
Inflaţia reprezintă o problemă preocupantă pentru toate categoriile de agenţi economici, de
la simplul om din provincie până la marile companii sau guverne.
Fenomen greu de explicat, inflaţia s-a manifestat cu intensitate la începutul anilor ’70 în
ţările dezvoltate din punct de vedere economic şi după anul 1989 în ţările aflate în tranziţie la
economia de piaţă cu toate că nu se poate vorbi de o inexistenţă a inflaţiei până în anul 1989 –
acesta de fapt fiind o inflaţie mascată – ascunsă – sau o inflaţie suportată de guvern şi indirect fără
să se vadă efectele imediate de către populaţie.

3.1. Natura şi evoluţia inflaţiei

Inflaţia reprezintă un fenomen macroeconomic care constă într-o creştere semnificativă şi

continuă, permanentă a nivelului general al preţurilor şi o reducere a puterii de cumpărare a banilor.
Fenomenul invers poartă denumirea de deflaţie.
Procesul inflaţionist a apărut cu mult înainte ca ştiinţa economică să fi existat. Fiind un
fenomen monetar precizarea naturii inflaţiei se poate face în corelaţie cu formele istorice ale
monedei (banilor).
Iniţial, inflaţia s-a manifestat sub forma devalorizării monedelor din metale preţioase –
inflaţie monetaro-bănească.
Inflaţia banilor de hârtie convertibili în aur a fost cea de-a doua formă istorică de inflaţie.
Prăbuşirea etalonului aur a creat premisele unei noi forme de inflaţie – inflaţia banilor de
hârtie neconvertibili în aur.
Pe baza1 intereselor diferite ale grupărilor socio-profesionale şi în limitele fireşti ale
cunoaşterii şi reflectării unui proces atât de dinamic şi de complex, au fost elaborate şi
circulă în literatura de specialitate numeroase puncte de vedere cu privire la natura însăşi a
inflaţiei. Aprecierea de faţă va fi ilustrată doar cu câteva exemple.
Astfel, există autori care privesc inflaţia ca un proces general - atemporal şi
aspaţial. „Există inflaţie - remarcă unii dintre autorii respectivi - atunci când nivelul
general al preţurilor este în creştere continuă, mai mult sau mai puţin rapidă” (Raymond
Barre). Alţi autori consideră inflaţia o modificare anormală a preţurilor”. Inflaţia - spun
unii dintre aceştia - constă în acea stare a economiei în care creşte continuu şi anormal
indicele general al preţurilor, respectiv când are loc o creştere suplimentară a lor faţă de
cea garantată de starea generală a comerţului şi mai rapidă decât ieşirile reale, decât
producţia ţării” (Silverman şi Curzon).
Există numeroşi specialişti care nu identifică inflaţia cu creşterea preţurilor,
considerând-o formă specială de sporire a preţurilor. „Creşterea inflaţionistă a preţurilor
presupune o sporire a preţurilor naţionale mai puternică decât cea a preţurilor
internaţionale, o asemenea creştere având efecte economice şi sociale patologice pentru
ansamblul economiei naţionale (J.M. Albertini).

1
Niţă Dobrotă – Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag. 440.
60
 În gândirea keynesistă, inflaţia este apreciată în legătură cu fluxurile
macroeconomice reale. „O dată ce folosirea mâinii de lucru a ajuns să fie deplină, orice
încercare de a mări în continuare investiţiile va declanşa o tendinţă de creştere nelimitată a
preţurilor curente, oricare ar fi înclinaţia marginală spre consum, adică ne vom afla într-o
situaţie de inflaţie autentică” (J.M. Keynes).
Promotorii neoliberalismului monetarist abordează şi explică inflaţia pe baza
confruntării specifice dintre mărimile nominale şi cele reale, dintre nivelurile curente şi cele
viitoare ale indicatorilor macroeconomici. „Banii au o importanţă considerabilă pentru
înţelegerea nivelului şi dinamicii mărimilor nominale, dar nu şi pentru mărimile reale.
Puterea de cumpărare a monedei provine din compararea, nu întotdeauna conştientă, între
mărimile disponibile curente şi cele viitoare previzibile ale indicatorilor marfaro-băneşti”.
Constatând că termenul de inflaţie este prost definit, binecunoscutul profesor
francez Henri Guitton se limitează să caracterizeze diferitele ei forme: inflaţia monetară,
inflaţia galopantă, inflaţia structurală, inflaţia declarată, inflaţia continuă etc.
Inflaţia2 este un dezechilibru monetar material care a însoţit cea mai mare parte a
istoriei omenirii: ea a avut o evoluţie modestă atâta timp cât a funcţionat Sistemul monetar
aur (practic secolul XVIII – jumătatea secolului XX). După cel de-al doilea război mondial,
inflaţia a fost continuă, permanentă şi de durată, fără perioade deflaţioniste3. Preţurile, în
ansamblul lor, devin rigide la scădere. Una dintre explicaţiile fundamentale ale acestei
evoluţii o constituie trecerea la sistemul monetar în care moneda şi-a pierdut
substanţialitatea economică. Aceşti bani simbol sunt incomparabil mai uşor de multiplicat
decât banii care-şi aveau suport material într-o cantitate determinată de metal preţios sau
în bunurile marfare supuse tranzacţiilor pe piaţă.
În Anglia, un indice de preţuri calculat pe baza a 400 mărfuri din anul 1200 până în
ultima treime a secolului nostru4 relevă că nivelul general al preţurilor a crescut de circa
10.000 ori. Preţurile au crescut de 10 ori în perioada 1200 - 1300. Urmează o perioadă de
relativă stagnare, pe fondul unor nesemnificative creşteri şi scăderi în intervalul 1300 -
1500, după care are loc o explozie a preţurilor - de peste 10 ori - în intervalul de un secol şi
jumătate, favorizată de marile descoperiri geografice şi afluxul de metale preţioase din
noile teritorii spre metropolă. În fine, pe parcursul actualului secol, creşterea preţurilor a
fost de circa 100 de ori.
În SUA, de la 1860 până în 1990 preţurile bunurilor de consum au înregistrat
creşteri de 16 ori5. Până în anul 1940, ele înregistrau creşteri în timpul războaielor şi
reveneau la nivelul de pornire după încheierea conflictului. După al doilea război mondial
evoluţia este permanent ascendentă (exceptând anii 1955 - 1956 când se înregistrează un
proces deflaţionist), dar ritmul inflaţiei este foarte diferit de la un an la altul. În Franţa, de-a
lungul secolului al XX-lea, din anii '20 până la începutul anilor '80 nivelul preţurilor, în
franci vechi, a crescut de 280 ori6, de 300 de ori preţul pâinii, cel al untului de 200 ori, al
convorbirilor telefonice de 170 ori ş.a.m.d.7
În intervalele mai sus amintite, pentru Anglia, SUA, Franţa, veniturile băneşti ale
populaţiei, în special cele salariale, au sporit mai rapid decât preţurile, permiţând ca
puterea de cumpărare a populaţiei, a salariului nominal în special, să crească în condiţiile
când puterea de cumpărare a unităţii monetare s-a redus substanţial. Ca regulă, preţurile
cresc rapid în perioadele de expansiune economică şi îşi diminuează ritmul în cursul
recesiunilor sau stagnării creşterii economice.
2
Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu, Economie - Manual Universitar, Editura Economică, Bucureşti,
1999, pag. 537 - 540.
3
Deflaţia este procesul de scădere generalizată a preţurilor.
4
Paul Samuelson, W. Nordhaus, Macroeconomie, Les Editions d'Organisations, Paris, traducere a celei de a 14-a ediţii,
1995, p. 822.
5
Ibidem, p. 823.
6
Michel Didier, Economia. Regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 233.
7
J. Fourastié, B. Bazil, Pourqoi les prix baissent, collections Pluriel, Fayard.
61
 Şi, pentru a încheia acest contur al creşterii preţurilor în ţările dezvoltate, nu poate
fi omisă „experienţa” hiperinflaţionistă care s-a derulat în anii '20 în Republica de la
Weimar când indicele preţurilor s-a ridicat din ianuarie 1922 până în noiembrie 1923 de la
1 la 10 miliarde sau după cel de al doilea război mondial în Ungaria, România, Grecia,
China, iar mai recent în Polonia, Rusia, Ucraina.
În România, IPC (indicele preţurilor de consum) a crescut în perioada octombrie
1990 - ianuarie 1999 în medie de aproximativ 621 ori, aşa cum rezultă din datele de mai
jos8 (octombrie 1990 = 100).

Indicele preţurilor de consum în România

oct. 1990 ian. 1999

TOTAL 100 62.079 %

Mărfuri alimentare 100 59.312 %
Mărfuri nealimentare 100 59.583,2 %
Servicii 100 81.445,5 %

În aprecierile şi definiţiile prezentate mai înainte se regăsesc numeroase elemente raţionale

care surprind aspecte reale ale procesului inflaţionist contemporan.
Inflaţia contemporană trebuie totuşi abordată într-o altă manieră în sensul delimitării ei de
formele istorice autoritare, a comensurării şi a stabilirii cauzelor şi efectelor ce o determină.

3.2. Determinarea inflaţiei

Mărimea inflaţiei în termeni absoluţi constă în diferenţa dintre cererea absolută nominală şi
cantitatea reală de mărfuri şi servicii ale agenţilor economici pe care aceştia le pot pune în
circulaţie.
Mărimea inflaţiei în termeni relativi este reprezentată de raportul procentual între mărimea
absolută a inflaţiei şi masa ofertei reale de bunuri.
Aşa cum am arătat, inflaţia este un fenomen macroeconomic care constă în creşterea
preţurilor.
Evoluţia preţurilor se evidenţiază cu ajutorul indicelui mediu al preţurilor. Pentru
determinarea acestui indice se calculează costul unui eşantion de bunuri în două perioade de timp:
perioada de bază (T0) şi perioada curentă (T1) şi apoi se calculează modificarea procentuală a
costului eşantionului din perioada T1 faţă de perioada T0.
Costul esantionului T1
Ip =  100
Costul esantionului T0
Considerăm că Ip = 115 %, rezultă că preţurile au crescut cu 15 %.
Cantitatea de bunuri ce alcătuiesc eşantionul poate fi constantă sau variabilă. În funcţie de
aceasta există două tipuri de indici:
- indicele preţurilor de tip Laspeyres care evidenţiază evoluţia preţurilor unei cantităţi
determinată de bunuri cantitate care rămâne neschimbată atât în perioada T0 cât şi în T1.
 Q 0 P1
Ip = ,
 Q0P0
în care: Q0 = cantitatea bunurilor din perioada T0;
P1 şi P0 = preţurile din perioada T1 şi T0.

8
C.N.S. Buletin Statistic nr. 2/Febr. 1999.
62
 - indicele preţurilor de tip Paasche care reflectă modificarea preţurilor unei cantităţi
variabile de bunuri, respectiv o cantitate determinată de bunuri din perioada curentă (Q1) care are o
structură diferită decât cea din perioada de bază.
 Q1P1
Ip =
 Q1P 0
Evoluţia preţurilor în acest caz este influenţată şi de schimbările intervenite în structura
eşantionului de bunuri. Indicele de tip Paasche evidenţiază limita inferioară a modificării preţurilor
şi nivelul lui este mai mic decât în cazul indicelui de tip Laspeyres care exprimă limita superioară a
modificărilor preţurilor.
Indicele de tip Laspeyres permite analiza comparată a evoluţiei preţurilor (cantitatea de
bunuri nu se schimbă).
Indicele de tip Paasche evidenţiază evoluţia cantităţii reale de bunuri.
Bunurile şi serviciile care intră în alcătuirea eşantionului pot proveni din domeniul
consumului, producţiei etc. În funcţie de natura acestor bunuri, IP se prezintă sub următoarele
forme:
 IPC – indicele preţurilor bunurilor de consum (indicele costului vieţii);
 IPP – indicele preţurilor bunurilor destinate producţiei propriu-zise (bunuri primare);
 IGP – indicele general al preţurilor (bunuri de consum şi bunuri primare).
Intensitatea inflaţiei se măsoară cu ajutorul ratei inflaţiei (Ri).
IP( T1)  IP( T 0 )
Ri =  100 ,
IP( T 0 )
în care: IP = indicele preţurilor (IPC sau IPP sau IGP) din perioada curentă (T1) şi perioada de
bază (T0).
În România9, evaluarea inflaţiei se face pe baza indicelui preţului de consum (IPC)
de lip Laspeyres după relaţia:
n
 q1ip1i
i 1
IPC = n
 q1ip 0i
i 1
în care: q = cantităţile de bunuri;
p = preţurile unitare;
i = ponderea pe care fiecare grupă de mărfuri o deţine în bugetele de familie ale
salariaţilor, pensionarilor etc.;
0, 1 = perioada de bază, respectiv curentă.
Rata inflaţiei = IPC - 100
IPC se calculează prin luarea în calcul a unui nomenclator de sortimente care
cuprinde 1442 de poziţii considerate reprezentative în consumul populaţiei: 54 de posturi
pentru bunurile alimentare cu 299 sortimente; 112 posturi (de bunuri nealimentare cu 754
sortimente; 48 categorii de servicii cu 381 sortimente la care se adaugă o serie de produse
de pe piaţa ţărănească).
Observarea şi înregistrarea preţurilor are loc în 42 de localităţi – reşedinţă de judeţ
şi Municipiul Bucureşti, iar pentru fiecare sortiment se calculează un indice de preţ care se
agregă pe posturi şi grupe de mărfuri, după metodologia stabilită de către Comisia
Naţională de Statistică şi Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale. În prezent, nomenclatorul
celor 1442 de sortimente este structurat pe 10 grupe de mărfuri (inclusiv servicii), detaliate
în 33 subgrupe. Fiecărei grupe şi subgrupe i se atribuie o anumită pondere care rezultă din

9
Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu – Economie – Manual Universitar, Editura Economică, Bucureşti,
1999, pag. 539 - 540.
63
 structura cheltuielilor băneşti ale populaţiei, care sunt legate efectiv de cumpărarea de
mărfuri (alimentare şi nealimentare) şi plata tarifelor la servicii. Aceste cheltuieli apar ca
niveluri medii lunare obţinute prin Ancheta Integrală în Gospodării realizată de către CNS
şi MMPS.
Înregistrarea preţurilor se face săptămânal pentru mărfurile alimentare şi bilunar
pentru cele nealimentare şi servicii, la punctele (magazinele şi pieţele) care au fost stabilite,
fără ca acestea să fie schimbate de la o perioadă la alta.
În final, se calculează, după modelul Uniunii Europene, un indice de preclasic de tip
Laspeyres de forma:
n
IPC =  W0  Ipi ,
1

i 1

în care: IPC = indicele general al preţurilor de consum;

i
W = ponderea fiecărui sortiment în „coşul general de bunuri” din perioada de bază;
0
Ipi = indicele elementar al preţurilor fiecărei grupe sortimentale care intră în calculul
indicelui general.

3.3. Formele inflaţiei

Inflaţia se poate manifesta în diferite forme în funcţie de anumiţi factori. Încadrarea

intensităţii inflaţiei într-o anumită formă este o problemă relativă şi diferă de la o ţară la alta.
Odată cu „începuturile inflaţiei”, considerate a fi la începutul anilor ’70, s-a stabilit o
anumită scală de departajare a procesului inflaţionist: inflaţie târâtoare, inflaţie rapidă, inflaţie
galopantă, hiperinflaţie etc.
În*1 funcţie de amploarea procesului inflaţionist în teoria şi practica mondială s-au
încetăţenit mai multe forme ale inflaţiei:
• Inflaţia târâtoare (moderată) caracterizată prin creşterea generalizată a
preţurilor din coşul de referinţă cu 2 - 3 % anual. Ea este un fenomen fiziologic, de regulă,
reflexul politicilor de stabilizare. În condiţiile acestei forme de inflaţie se manifestă o mare
încredere în monedă; agenţii economici au tendinţa să încheie contracte pe termen lung
fiind convinşi că preţurile bunurilor pe care le vând şi le cumpără vor cunoaşte evoluţii
previzibile şi moderate; se manifestă o preocupare redusă dacă plasarea economiilor să se
realizeze în active reale sau în titluri. Ca regulă generală, productivitatea factorului muncă
creşte mai intens ca salariile, iar PNB (PIB) real cunoaşte evoluţii ascendente pe fondul
unor anticipări pozitive din partea agenţilor economici;
• Inflaţia deschisă relevantă prin creşterea anuală a preţurilor mai mică de 10 %,
dar superioară celei de 3 %. Evoluţia economiei devine preocupantă pentru toate
categoriile de agenţi economici. În ţările dezvoltate ea se manifestă doar episodic, fiind însă
un criteriu de performanţă pentru ţările slab dezvoltate şi în tranziţie de la sistemul de
comandă la cel concurenţial. Când prezenţa sa se constată în economie, sunt pregătite
pentru a fi puse în aplicare măsuri şi programe antiinflaţioniste pentru a proteja populaţia
de unele efecte negative deşi ele nu sunt relevante sau larg preocupate.
• Inflaţia galopantă - cea care conduce la dublarea preţurilor în decurs de un
an, expresie şi sursă a unor ample dezechilibre în economie. Ea a fost frecvent întâlnită
în ţările în curs de dezvoltare din Africa, America Latină şi doar episodic în ţările
dezvoltate. Prezenţa unei atare inflaţii impune indexarea contractelor cu indicele
preţurilor sau printr-o valută considerată relativ stabilă; moneda naţională cunoaşte o
*1
Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu – Economie – Manual Universitar, Editura Economică, Bucureşti,
1999, p. 541-542.
64
pierdere rapidă a valorii economice (puterii de cumpărare), rata dobânzii creşte rapid,
viteza de rotaţie a banilor se accelerează, posesorii acestora ajung să păstreze asupra lor
doar cantitatea de monedă strict necesară tranzacţiilor cotidiene; o parte din economii
părăsesc economia naţională, plasându-se în străinătate, iar altele sunt substrase
investiţiilor productive şi orientate spre operaţiuni speculative sau plasamente în active
reale (case, obiecte de artă, terenuri etc.).
• Hiperinflaţia caracterizată prin creşteri ameţitoare ale preţurilor; cererea de
monedă naţională scade considerabil, o parte importantă din tranzacţii efectuându-se sub
formă de troc modern (barter) sau în monedă alternativă; preţurile relative devin deosebit
de instabile, iar salariul real al unei persoane se reduce lunar cu circa 30 %; este produsul
unor schimbări radicale în viaţa economică şi politică a ţărilor în cauză. După cel de al
doilea război mondial hiperinflaţia a fost un fenomen izolat întâlnit în unele dintre fostele
ţări socialiste în procesul tranziţiei (Polonia 1988 - 1990, când indicele preţurilor a fost
circa 1000 %, Rusia 1994, cu un indice al preţurilor cu patru cifre şi în unele ţări din
America Latină, cum ar fi: Chile, Brazilia etc.) Asia şi Africa, mai ales cele angajate în
conflicte militare, convulsii sociale şi interetnice de amploare şi de durată. Ca regulă,
hiperinflaţia s-a manifestat în ţările şi perioadele cu un stat slab şi unde se produce o
convergenţă de interese între patronat şi sindicatele din unele sectoare (puternic
monopolizate sau cu structuri oligopoliste: energie electrică, combustibili, servicii publice
marfare etc.) pentru a-şi proteja reciproc interesele pe seama celorlalte categorii de agenţi
economici.
În legătură cu tipurile inflaţiei în raport de intensitatea acesteia, literatura de
specialitate abordează şi problematica creşterii economice. În acest sens, se pot contura
mai multe tipuri de creştere economică:
• creştere economică neinflaţionistă caracterizată printr-o dinamică relativ înaltă
a creşterii economice şi o inflaţie târâtoare (moderată). Se apreciază că inflaţia moderată
este un factor stimulativ pentru creşterea economică: în perspectiva unei creşteri moderate
şi stăpânite a preţurilor sunt impulsionate investiţiile în procesele de modernizare şi
retehnologizare, ceea ce asigură creşterea PIB şi PNB real în special pe seama sporirii
eficienţei utilizării factorilor de producţie. Este o formă sănătoasă de evoluţie a economiei
caracteristică ţărilor dezvoltate în anii '50 - '60.
• creşterea economică inflaţionistă relevă că dinamica (ritmul) creşterii
economice este depăşit de rata inflaţiei; PNB şi PIB real se reduc: este o situaţie care a
caracterizat evoluţia economică SUA în perioada anilor 1971 - 1980 când unui ritm mediu
anual de creştere a PIB de 1,7 % i-a corespuns o creştere a preţurilor de consum care a
oscilat între 5,8 și 12,6 %.
În fine, în perioada actuală, numeroase economii se confruntă cu fenomenele de
stagflaţie şi slumpflaţie.
Stagflaţia caracterizează acea situaţie din economia unei ţări concretizată în inflaţie
rapidă (de regulă, inflaţie deschisă) însoţită de stagnare economică. PIB şi PNB real
stagnează sau se reduc (fenomenul de recesiune) în condiţiile când preţurile cresc, iar masa
monetară stagnează sau chiar sporeşte, iar rata şomajului este foarte ridicată.
Slumpflaţia defineşte situaţia cea mai critică dintr-o economie naţională: stare de
hiperinflaţie şi reducerea drastică a PNB şi PIB real, şomaj cronic, de masă, conjugate cu
alte dezechilibre grave interne şi externe. Slumpflaţia s-a întâlnit temporar în economiile
dezvoltate în cursul primului şoc petrolier, în unele economii în curs de dezvoltare şi în
toate fostele ţări socialiste în perioada de reformă şi tranziţie spre economia cu piaţă
concurenţială.

65
 3.4. Cauzele inflaţiei

Cauzele inflaţiei în literatura de specialitate sunt analizate pe rând, fiecare dintre acestea
generând o anumită formă de inflaţie.
Economistul american M. Friedman explică faptul că inflaţia este legată de oferta de
monedă, creşterea acesteia fiind de natură subiectivă sau obiectivă (inflaţie prin monedă).
M. Friedman apreciază că inflaţia*1 este totdeauna un fenomen monetar, excesul de
monedă reprezentând rădăcinile acesteia. El îşi găseşte expresie în ecartul inflaţionist –
absolut şi relativ.
Ecartul inflaţionist absolut se determină ca diferenţă, la nivelul economiei
naţionale între cererea solvabilă nominală – dată de masa monetară aflată la dispoziţia
agenţilor economici nonbancari, şi oferta reală de bunuri economice marfare. El reflectă
excesul de monedă, neacoperit cu bunuri aflate pe piaţă.
Ecartul inflaţionist relativ se măsoară prin raportul procentual dintre ecartul
inflaţionist absolut şi oferta reală de bunuri marfare. El indică câte unităţi monetare sunt în
plus la 100 unităţi de ofertă reală.
O altă cauză a inflaţiei o constituie excesul de cerere solvabilă (inflaţia prin cerere). Este cea
mai obişnuită formă a inflaţiei care are la bază creşterea cererii globale în faţa căreia oferta este
inelastică.

P
C1
O’
C

P1 E1
C’1
E0
P0
C’
O

PNB0 PNB1 PNB real

Fig. 3.1 – Graficul inflaţiei prin cerere

Conform graficului prezentat creşterea cererii brusc sub forma unui şoc, conduce la
creşterea preţurilor şi cantităţilor de la P0, PNB0 la P1, PNB1, iar echilibrul economic se modifică de
la E0 la E1.
Inflaţia prin cerere este acea inflaţie care rezultă din creşterea cererii agregate. Creşterea
cererii agregate are multiple explicaţii, din păcate nici una nu explică în totalitate şi clar fenomenul.
Creşterea cererii agregate în figura 3.2 este surprinsă de deplasarea ei de la C1 la C2,
concomitent cu creşterea preţurilor de la P1 la P2, iar oferta agregată va creşte de la Q1 la Q2. În acest caz
avem de-a face cu o creştere economică inflaţionistă. În situaţia în care oferta totală ar fi QT1 şi ar
deveni peste o perioadă de timp QT0 s-ar înregistra o creştere economică deflaţionistă (fig. 3.3).

*1
Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu – Economie – Manual Universitar, Editura Economică, Bucureşti,
1999, p. 544.
66
 IGP
C2
Q
C1

P2

P1

Q1 Q2 Q

Fig. 3.2 – Inflaţia prin cerere

IGP QT1
QT0

P1

P0

Q1 Q2 Q

Fig. 3.3

Inflaţia prin costuri (fig. 3.4) apare în situaţia în care costurile de producţie cresc, de fapt
primesc un impuls de creştere care va fi reflectat în creşterea inflaţiei.
Creşterea costurilor unitare de producţie poate avea diferite cauze, după cum urmează:
- deprecierea cursului de schimb al monedei naţionale, ceea ce scumpeşte preţurile
factorilor de producţie (dar şi a satisfactorilor) provenind din import, favorizând
creşterea IPC şi a bunurilor economice obţinute pe seama factorilor de producţie
importaţi;
- pierderea sau restrângerea unor pieţe de desfacere, ceea ce conduce la creşterea costului
mediu fix;
- atragerea în circuitul economic a unor factori de producţie mai rari ale căror preţuri sunt
superioare în raport cu productivitatea marginală în valoare ca urmare a unor proaste
alocări ale resurselor;

67
 - existenţa deja a unui proces inflaţionist care determină revendicări din partea
sindicatelor şi patronatului pentru a-şi conserva veniturile reale, ceea ce necesită
creşterea veniturilor nominale (salarii, rente, dobânzi, impozite şi taxe, chirii etc.),
soldate cu majorarea costurilor unitare.

IGP Q2
Q1

P2

P1
C

O
Q1 Q2 Q

Fig. 3.4 – Inflaţia prin costuri

Conform reprezentării din figura 3.4, deplasarea către stânga a ofertei va determina o
creştere a nivelului preţului de la P1 la P2 şi o reducere a producţiei de la Q2 la Q1.
Inflaţia structurală presupune o situaţie gravă din economie în care cererea şi oferta
agregate se modifică în sens contrar: ca regulă, cererea agregată creşte, iar oferta agregată
scade (fig. 3.5). Ea este atât o continuare între inflaţia prin cerere şi cea prin costuri, dar
are şi componente specifice: existenţa unor puternice structuri monopoliste, de oligopol şi
administrativ birocratice, care au capacitatea de a stimula unele componente ale cererii
globale concomitent cu reducerea altor elemente ale ofertei globale.
Inflaţia structurală poate să provină şi din anticipările incorecte asupra structurii
viitoare a cererii, ceea ce generează neconcordanţe între structura materială a cererii şi
cea a ofertei. La bunurile la care cererea agregată este mai mare decât oferta se va
declanşa o tendinţă de creştere a preţurilor care, prin mecanismele de autoîntreţinere, se
generalizează în întreaga economie. Cererea excedentară poate proveni de la factori
guvernamentali, agenţi particulari şi externi.

Fig. 3.5 – Inflaţia structurală

68
 Pe termen scurt, evoluţia inflaţiei este influenţată de relaţia dintre dinamica
cererii globale şi cea a ofertei globale. Ca regulă generală, cererea este mai sensibilă la
creşteri (elastică la factorii creşterii) şi inelastică la scădere în timp ce oferta este elastică
la scădere şi inelastică în faţa majorităţii factorilor de creştere.
Ca regulă, rata inflaţiei creşte mai lent decât masa monetară pentru că o parte din
sporul de masă monetară ajunge la producători, iar oferta are o elasticitate mai mică
decât cea a cererii. În acest caz, un rol important îl au anticipările10 pe care agenţii
economici şi le reprezintă asupra evoluţiei inflaţiei. Dacă rata previzionată a inflaţiei
creşte, are loc creşterea inflaţiei efective şi reducerea producţiei. Reducerea sub incidenţa
unor şocuri a ofertei globale atrage după sine şi creşterea inflaţiei şi a şomajului.
Inflaţia este un proces care reflectă stări de lucruri şi dezechilibre comportamentale
ale oamenilor: oamenii sunt cei de la care pleacă, asupra cărora se răsfrânge şi prin ale
căror acţiuni se autoîntreţine procesul inflaţionist. Aceasta înseamnă că fiecare are partea
sa de vină în declanşarea şi întreţinerea procesului inflaţionist: guvernul, firmele,
instituţiile financiar-bancare, salariaţii, pensionarii, speculatorii etc. Sunt ei în egală
măsură responsabili de inflaţie? Evident, nu. Vinovăţia depinde de forţa pe care o au
anumiţi agenţi economici şi de consecvenţa pe baza căreia îşi urmăresc propriul interes
ignorând pe ale altora şi abordând un comportament bazat pe obiective pe termen scurt.
De aceea, cauzele secvenţiale ale inflaţiei prezentate mai sus au valoare didactică.
Toate cauzele amintite, şi altele, se întrepătrund, se influenţează reciproc în cele mai
diverse modalităţi în timp şi spaţiu.

3.5. Efectele inflaţiei. Costurile inflaţiei

3.5.1. Efectele inflaţiei

Este evident faptul că inflaţia reprezintă unul dintre fenomenele economice cu efectele cele
mai nedorite. Aceasta deoarece o rată mare a inflaţiei înseamnă costuri economice care afectează
toate sectoarele economiei, începând cu agenţii economici principali (firmele şi consumatorii) şi
terminând cu sectorul extern.
Unele dintre aceste costuri economice determinate de inflaţie au fost identificate şi studiate,
altele sunt mai greu de cuantificat, dar au acelaşi efect distructiv asupra economiei în ansamblul ei.
Astfel, un prim efect este cel suportat de deţinătorii de bani. Când rata inflaţiei este mare,
banii aflaţi la populaţie sunt erodaţi datorită scăderii puterii lor de cumpărare. Oamenii au nevoie de
mai mulţi bani astfel că merg mai des la bancă pentru a-i obţine. Aceasta implică, de asemenea,
costuri economice ridicate. Un răspuns la acest efect al inflaţiei a fost dezvoltarea sistemului de
depozite pe termen la bănci pentru care se plătesc dobânzi apropiate de rata inflaţiei. Aceasta reduce
costul inflaţiei şi datorită faptului că oamenii nu mai trebuie să cheltuiască timp şi bani pentru a
ridica bani de la bancă.
Un al doilea efect îl reprezintă cel înregistrat de impozite şi taxe. Sistemul actual prevede
anumite indexări ale impozitelor şi taxelor în concordanţă cu rata inflaţiei, dar aceste indexări nu
sunt atât de prompte încât să nu afecteze veniturile statului, mai ales atunci când rata inflaţiei se
modifică destul de rapid.
În consecinţă, se înregistrează o pierdere netă datorită inflaţiei în înseşi veniturile statului.
Din această cauză, în unele ţări s-a introdus o indexare automată a impozitelor şi taxelor, măgură
care provoacă însă dispute şi favorizează evaziunea fiscală.

10
R. Dornbusch, S. Fischer – Macroeconomia – Editura Sedona, Timişoara, p. 399 - 401.
69
 Al treilea efect al inflaţiei este determinat de câştigurile şi pierderile nejustificate ale
unor oameni sau agenţi economici. Evident că, prin inflaţie, întotdeauna unii oameni câştigă, iar
alţii pierd. Astfel, pensionarii pierd deoarece pensiile sunt afectate cel mai mult de inflaţie.
Salariaţii pierd deoarece contractele lor de muncă pot să nu prevadă acoperirea în întregime
a erodării puterii lor de cumpărare datorită inflaţiei. Cei care au cumpărat pe credit (în rate) case,
maşini, alte bunuri durabile pot câştiga deoarece ei plătesc creditul într-o monedă mai puţin
valoroasă, în orice tranzacţie bănească afectată de inflaţie, o parte va pierde şi cealaltă parte va
câştiga, suma pierderilor fiind egală cu suma câştigurilor.
Costul social se datorează, în acest caz, faptului că inflaţia face tranzacţiile pe termen lung
mai puţin atractive. Câştigurile şi pierderile datorită inflaţiei sunt distribuite aleator între agenţii
economici, mărind riscul şi incertitudinea din mediul economic.
În sfârşit, un al patrulea efect economic este cel al efortului pe care diferite instituţii şi
agenţi economici trebuie să-l facă pentru a se adapta inflaţiei. Un exemplu este cel al sistemului
de pensii şi asigurări sociale: în decursul vieţii sale active, un om cotizează cu o sumă determinată
ca un procent din salariul primit, urmând ca la ieşirea la pensie să primească o sumă lunară, de
regulă, fixă care să-i permită un trai decent.
Deoarece perioada de viaţă activă este destul de lungă, suma totală cotizată poate fi afectată
de inflaţie.
În aceste condiţii, s-ar putea să nu se mai poată asigura pensii decente pentru toţi pensionarii
existenţi la un moment de timp dat. De aceea, acest sistem trebuie să se adapteze permanent la
modificarea inflaţiei, adaptare care implică, evident, anumite costuri economice.
Costuri economice de acelaşi tip sunt implicate şi de celelalte sisteme care funcţionează
într-o economie inflaţionistă.
Efectelor economice ale inflaţiei li se adaugă aşa-numitele efecte psihologice, exercitate de
inflaţie asupra populaţiei. De obicei, oamenii nu percep inflaţia în raport cu mărimea costurilor
economice, ci cu puterea de cumpărare pe care şi-o văd permanent diminuată. Este ca şi cum s-ar
decide anual că lungimea de l m se diminuează la 90 cm în anul următor, apoi la 70 cm peste încă un
an ş.a.m.d.
Evident că nu interesează cât costă luarea unei astfel de decizii, ci efectele ei, adică
diminuarea lungimii lucrurilor pe care le cumpără oamenii. Aceste efecte psihologice pot fi, în
unele cazuri, mult mai puternice decât cele economice, perioadele inflaţioniste fiind, de multe ori,
caracterizate de evenimente politice, cum ar fi căderea guvernelor.

3.5.2. Curba Phillips

Un decalaj inflaţionist implică cerere în exces de muncă, şomaj scăzut, presiune asupra
salariilor pentru a creşte mai repede decât productivitatea şi, drept urmare, o deplasare în sus a
curbei SRAS.
În continuare să analizăm mai în detaliu influenţa salariilor asupra inflaţiei. Pentru aceasta
vom analiza curba Phillips, mai întâi în forma sa originală, după care vom introduce o formă posibil
de aplicat la modelul AD-AS.
Deoarece curba iniţială utilizează şomajul în locul venitului naţional, ca indicator al cererii
în exces de muncă, să arătăm o relaţie dintre acestea.
Atunci când venitul naţional curent este la nivelul său potenţial, şomajul nu este zero. Există
o cantitate însemnată de şomaj fricţional determinată de mişcarea oamenilor între slujbe şi de şomaj
structural determinat de dezechilibrul dintre cererea de muncă şi oferta de muncă.
Numărul de şomeri (atât datorită şomajului fricţional cât şi celui structural) care există
atunci când venitul naţional este la nivelul său potenţial se numeşte NAIRU sau rata naturală a
şomajului (UN).

70
 Rezultă din definiţia dată lui UN că dacă venitul naţional este mai mare decât nivelul său
potenţial (Y > YF), şomajul va fi mai mic decât NAIRU (U < UN). Când venitul naţional este mai
mic decât venitul potenţial (Y < YF), şomajul va depăşi NAIRU (U > UN).
Putem lega acum NAIRU de cele arătate mai sus:
 Când rata şomajului este sub NAIRU, forţele cererii exercită presiune asupra salariilor
care cresc mai repede decât productivitatea.
 Când rata şomajului este peste NAIRU, forţele cererii exercită presiune asupra salariilor
care cresc mai lent decât productivitatea sau chiar scad. Când şomajul este egal cu
NAIRU, forţele cererii nu exercită nici un fel de presiune asupra productivităţii.

3.5.2.1. Natura curbei Phillips

În anii ’50, prof. A.W. Phillips studia politicile de stabilizare. El era interesat în particular de
viteza cu care preţurile factorilor răspund cererii şi ofertei în exces. Pentru a studia aceasta el a
analizat rata de schimbare a raportului salarii - şomaj pe o perioadă de 100 de ani în Marea Britanie.
Astfel el a descoperit curba care-i poartă numele.
Curba Phillips leagă rata procentuală a modificării salariilor băneşti (măsurată ca rată
anuală) de nivelul şomajului (măsurat ca procentul de forţă de muncă neutilizată).
Şomajul este reprezentat pe axa orizontală, iar schimbările salariate procentuale pe axa
verticală. Deci, orice punct de pe curbă leagă nivelul particular al şomajului de o rată particulară a
salariilor.
Curba Phillips este un nou tip de curbă pe care o întâlnim în macroeconomie. Ea leagă o
cantitate (şomajul) de o rată de modificare (rata de schimbare a salariilor nominale).
În figura 3.6 se reprezintă profilul unei curbe Phillips.

Fig. 3.6

Se observă că curba Phillips are o pantă negativă, arătând că cu cât nivelul şomajului este
mai scăzut, cu atât mai mare este rata de schimbare a salariilor nominale. Desigur că acest lucru nu
este surprinzător. Rate scăzute ale şomajului sunt asociate cu condiţii economice favorabile în care
cererea în exces de muncă va determina o creştere mai rapidă a salariilor nominale. Rate înalte ale
şomajului, pe de altă parte sunt asociate cu condiţii defavorabile când cererea de muncă este redusă,
ceea ce va duce la o creştere mai scăzută a salariilor nominale sau, posibil, chiar la o descreştere a
acestora.
71
 O pantă lină. Deplasându-se spre dreapta de-a lungul curbei Phillips, curba devine din ce în
ce mai lină. Aceasta exprimă faptul că preţurile factorilor (deci şi ale muncii) se modifică mai rapid
în sus decât în jos.

3.5.2.2. Curba Phillips şi costurile unitare ale muncii

Pentru a vedea ce se întâmplă cu costurile unitare ale producţiei, este necesar să legăm creşterea
ratelor salariilor de creşterea productivităţii muncii.
Pentru simplitate, vom presupune că munca este singurul factor variabil utilizat de firme.
Aceasta ne permite să asociem costurile unitare fiecărei unităţi de output cu costurile totale variabile
per unitatea de output (Putem tot aşa de bine presupune că toate preţurile inputurilor se schimbă cu
aceeaşi rată ca şi preţul muncii).
Fiecare echilibru pe termen lung are acelaşi nivel al venitului naţional, dar un nivel al
preţurilor diferit.
Aşadar, curba Phillips transformată ne arată rata cu care curba SRAS se deplasează.
Echilibrul pe termen lung al economiei are drept nivel corespunzător YF, deci nivelul
potenţial al venitului. Tot ceea ce ne spune curba din partea a doua este cât de rapid curba SRAS din
partea întâia se deplasează pentru a duce economia către echilibrul său pe termen lung. Panta rapidă
a curbei pentru Y > YF arată ajustarea rapidă către echilibru după un singur şoc expansionist. Panta
lentă a curbei de sub echilibru arată o ajustare lentă către echilibru după un şoc contractiv.
Neliniaritatea curbei Phillips transformate exprimă a doua asimetrie a curbei agregate, şi
anume faptul că costurile, şi deci preţurile, cresc rapid în prezenţa unui decalaj inflaţionist, dar mult
mai lent în prezenţa unui decalaj recesionist.

3.5.2.3. Forţele aşteptărilor

Trebuie, în continuare, să analizăm influenţele exercitate asupra costurilor, şi deci preţurilor,

exercitate şi de alte forţe decât cererea. O a doua forţă care influenţează costurile salariate sunt
aşteptările.
Să presupunem, de exemplu, că se aşteaptă o creştere de 4 % a inflaţiei în anul următor.
Sindicatele vor începe negocierile pentru o creştere de 4 % a salariilor nominale, ceea ce face ca salariile
reale să rămână constante.
Firmele pot fi înclinate să înceapă negocierile pentru concedierea a cel puţin 4 % dintre
muncitori, deoarece ele se aşteaptă ca preţurile să crească cu cel puţin 4 %. Plecând de la această bază,
sindicatele vor încerca să obţină o anumită creştere dorită în salariile reale. La acest punct sunt
importanţi factori cum ar fi profiturile, productivitatea şi puterea în negocieri.
Aşteptarea generală ca inflaţia să crească cu x % creează presiuni asupra salariilor ca acestea
să crească cu x % mai mult decât productivitatea şi deci asupra curbei SRAS poate să se deplaseze
în sus chiar dacă nu există un decalaj inflaţionist. Atât timp cât oamenii aşteaptă ca preţurile să
crească, comportamentul lor va împinge salariile nominale şi costurile unitare în sus. Aceasta duce
la creşterea preţurilor care a fost aşteptată.
Formarea aşteptărilor
Teoria Keynesiană asupra aşteptărilor afirmă că această componentă este dificil de schimbat.
Există teorii despre aşteptări extrapolative şi aşteptări adaptive.
Aşteptările extrapolative spun că aşteptările depind de extrapolările comportamentelor
trecute şi răspund lent la ceea ce se întâmplă în prezent cu costurile.
Aşteptările adaptative arată că aşteptările privind inflaţia viitoare depind de eroarea de
predicţie asupra ratei actuale.

72
 Amândouă aceste teorii fac ipoteza că aşteptările despre inflaţia viitoare depind de rate
actuale sau trecute şi de aceea se numesc teorii „backward-looking” (retrospective).
O teorie alternativă este cea prin care oamenii privesc la politica macroeconomică curentă a
guvernului pentru a forma aşteptările lor asupra costului viitor şi inflaţiei preţurilor. Ei înţeleg cum
funcţionează economia şi îşi formează aşteptările în mod raţional prevăzând rezultatele politicilor
adoptate.
În sens general, aceste aşteptări sunt „forward-looking” (prospective) şi se numesc aşteptări
raţionale.
Aşteptările raţionale nu sunt în mod necesar absolut corecte; în schimb, ipoteza aşteptărilor
raţionale pot presupune că oamenii nu continuă să facă erori persistente, sistematice în formarea
aşteptărilor lor.
Deci, dacă sistemul economic despre care se formează aşteptări rămâne stabil, aşteptările
vor fi corecte în medie.

3.5.2.4. Şocuri aleatoare

Salariile se schimbă de asemenea şi sub influenţa altor forţe decât cele ale cererii în exces şi
inflaţiei aşteptate. Aceste forţe pot fi pozitive, presând salariile mai sus sau negative, presând
salariile în jos.
O teorie simplă presupune că există multe surse de şoc, care sunt independente unele de
altele. Aceasta înseamnă că, pe total, ele exercită o influenţă aleatoare asupra inflaţiei - câteodată
determinând modificarea rapidă a salariilor, altădată determinând modificarea mai lentă a lor, dar
având un efect care mai mult sau mai puţin se anulează dacă îl considerăm pe mai mulţi ani. Pe
termen lung, ele pot fi privite ca evenimente aleatoare şi de aceea sunt denumite şocuri aleatoare.
Şocurile aleatoare pot avea un efect însemnat, pozitiv sau negativ, într-un an. După o
perioadă de inflaţie susţinută, totuşi, şocurile pozitive din unii ani vor tinde să anuleze pe cele
negative din alţi ani, astfel că, pe total, ele au o contribuţie redusă la trendul pe termen lung al
nivelului preţurilor.

3.5.2.5. Efectul total şi ecuaţia inflaţiei

Schimbarea totală în costurile salariate este rezultatul celor trei forţe de bază studiate. Putem
deci scrie:

Procentul de Efectul Efectul Efectul

creştere în costurile = cererii + aşteptărilor + şocurilor
salariale unitare

Putem adăuga acum efectele aşteptărilor şi al şocurilor la curba Phillips, determinând

comportamentul costurilor unitare ale muncii. Curba Phillips din figura 3.7 descrie doar efectele
cererii în exces. Ea va previziona inflaţia curentă doar dacă rata inflaţiei aşteptate este zero şi nu
există şocuri aleatoare.
Relaţia de mai sus defineşte o mulţime completă de curbe Phillips. Fiecare curbă este
desenată pentru un şoc zero şi o rată aşteptată dată a inflaţiei care intră ca o constantă aditivă. La Y F
nu există presiune a cererii asupra salariilor, astfel că înălţimea curbei Phillips faţă de axa absciselor
este determinată de rata aşteptată a inflaţiei. Curba Phillips atunci arată cât de mult rata de
schimbare a costurilor unitare variază faţă de rata aşteptată a inflaţiei ca un rezultat al excesului de
cerere sau ofertei în exces pe piaţa muncii.

73
 Orice curbă Phillips particulară desenată pentru o rată aşteptată dată a inflaţiei se numeşte
curba Phillips pe termen scurt (SRPC) sau curba Phillips a creşterii aşteptate.
Ceea ce se întâmplă cu costurile unitare de producţie depinde acum doar de diferenţa dintre
costurile cu munca ale firmei şi ceea ce munca produce pentru firmă.
Pentru a ilustra acest lucru, să reprezentăm în figura 3.7 curbă Phillips, şi să adăugăm o linie
orizontală notată g pentru creşterea outputului per unitatea de muncă, deci ceea ce se numeşte rata
de creştere a productivităţii muncii.

Fig. 3.7 (I)

În exemplul ipotetic reprezentat în figură, s-a presupus că productivitatea creşte cu 3 % pe

an. Intersecţia curbei Phillips cu linia productivităţii în punctul X, împarte acum graficul în două: o
parte inflaţionistă şi una deflaţionistă. Evident că punctul X trebuie să apară pentru NAIRU - care
corespunde unui nivel al outputului egal cu venitul naţional potenţial.
1. Pentru rate ale şomajului mai mici decât punctul de intersecţie, salariile cresc mai repede
decât productivitatea şi, deci, costurile unitare ale producţiei (costurile unitare per unitatea de
output) sunt crescătoare. Dacă costurile unitare cresc, atunci curba SRAS trebuie să se deplaseze în
sus.
2. Pentru rate ale şomajului mai mari decât punctul de intersecţie, ratele salariilor nominale
cresc mai lent decât creşte productivitatea. Deci, costurile unitare scad. Dacă costurile unitare scad,
curba SRAS trebuie să se deplaseze în jos.
Trebuie spus totuşi că am desenat curba Phillips pentru a arăta totala inflexibilitate în jos a
salariilor nominale, ceea ce nu implică completa inflexibilitate în jos a costurilor unitare. Atât timp
cât salariile nominale cresc mai încet decât productivitatea, costurile unitare ale producţiei vor
scădea şi curba SRAS se va deplasa în jos.
Inflexibilitatea completă în jos a costurilor unitare - şi deci absenţa totală a mecanismului de
echilibrare care provine din deplasările în jos ale curbei SRAS - necesită mai mult decât
inflexibilitatea în jos a salariilor nominale; ea cere ca salariile nominale să nu crească niciodată mai
puţin decât creşterea productivităţii.
Pentru a arăta acest lucru, vom obţine din curba Phillips o nouă curbă care exprimă cele
spuse mai sus. Astfel, în partea a (II)-a a figurii 3.7 se reprezintă o nouă curbă care leagă rata
şomajului de schimbarea în costurile unitare, decât schimbarea în ratele salariului nominal.

74
 Rata anuală de
schimbare a costurilor
unitare %

Fig. 3.7 (II)

Noua curbă măsoară încă şomajul pe axa orizontală, dar acum măsoară rata de creştere a
costurilor unitare pe axa verticală. Deoarece aceasta este de fapt rata de creştere a ratei salariilor
nominale minus rata de creştere a productivităţii, noua diagramă este aceeaşi cu cea din partea (I),
cu excepţia faptului că axa orizontală a fost deplasată de-a lungul ratei de creştere a productivităţii.
Noua curbă arată rata cu care costurile unitare se modifică - şi deci rata cu care curba SRAS
se deplasează în sus sau în jos - pentru fiecare nivel al şomajului.
Am reprezentat curba Phillips cu şomajul pe axa orizontală. Până acum însă pe această axă
apărea venitul naţional. Să introducem o curbă care leagă schimbările în costurile unitare ale
producţiei de nivelul venitului naţional, amintindu-ne că nivelul şomajului este legat de nivelul
venitului naţional. Cu cât venitul naţional creşte cu atât şomajul tinde să scadă.
Pentru a face relaţia mai precisă, presupunem că forţa de muncă rămâne constantă. Acum,
orice creştere a venitului naţional, ce înseamnă că mai multă muncă este utilizată, trebuie să
însemne că mai puţină muncă este neutilizată. În acest caz, orice creştere în venitul naţional trebuie
să conducă la o descreştere în şomaj.
În partea a (III)-a a figurii 3.7 se reprezintă această relaţie, numită curba Phillips transformată.

Fig. 3.7 (III)

75
 În figura 3.7 se face acum legătura între modelul AD-AS şi curba Phillips transformată, în
partea de sus curbele AD0 şi SRAS0 se intersectează în E0 căruia îi corespunde venitul naţional de
echilibru Y0.
Partea de jos arată atunci când venitul este Y0, costurile unitare, şi deci rata de creştere a
curbei SRAS este c 0 per u.m. per an. Deci venitul naţional de echilibru se deplasează rapid către Y F
pe măsură ce punctul de echilibru macroeconomic se deplasează de-a lungul curbei AD către
echilibrul pe termen lung E2.

Fig. 3.8

Când curbele sunt AD1 şi SRAS0 echilibrul este la E1 cu venitul Yv. Partea de jos arată că atunci
când venitul este Y1, costurile unitare şi deci curba SRAS se vor deplasa în jos cu o rată de c 1 per u.m.
per an. Deci venitul naţional de echilibru se deplasează lent de-a lungul curbei AD, către un echilibru pe
termen lung la E3.

Fig. 3.9

76
 Curba Phillips pe termen scurt (SRCP) este desenată pentru o rată aşteptată a inflaţiei dată.
Rata aşteptată c e este reprezentată printr-o linie orizontală.
Punctul A indică un venit naţional Y1 combinată cu o rată a inflaţiei costurilor c 1 . Această
rată este compusă din următoarele: o rată a inflaţiei aşteptată reprezentată prin acolada E; o
componentă a cererii pozitive, D1 (determinată de panta SRPC); şi o componentă negativă a şocului,
reprezentată prin acolada S1.
Punctul B indică un venit naţional Y2 combinat cu o rată a inflaţiei costului c 2 . Această rată
este compusă din următoarele: o rată a inflaţiei aşteptate, dată la fel de acolada E; componenta
cererii, D2 (care este acum negativă, deoarece Y2 < YF); şi o componentă pozitivă a şocului,
reprezentată de acolada S2.
Expresia matematică a curbei Phillips pe termen scurt este următoarea:
 Y  1  YF 
π  f     π e  b  Z
 YF 

Condiţiile Aşteptarea Şocurile

de piaţă inflaţionistă preţurilor
Determinanţii inflaţiei costurilor
salariale

În medie, pe termen lung, termenul bZ care reflectă efectele şocurilor ofertei va fi zero (Z =
0) şi inflaţia aşteptată va fi egală cu inflaţia curentă ( e   ), indiferent de nivelul inflaţiei curente.
Aceasta, deoarece termenul care reflectă condiţiile de piaţă (Y-1 - YF)/YF tinde către zero sau altfel
spus, outputul curent tinde către potenţial.
Un model simplu pentru a determina inflaţia aşteptată este acela care leagă  e de valorile
anterioare ale inflaţiei curente, de exemplu:
π ee  aπ 1  bπ 2  cπ 3  ....

3.5.3. Costurile inflaţiei

Costurile inflaţiei sunt mai puţin evidente decât cele ale şomajului. Aici nu există pierderi
directe cauzate de reducerea producţiei, aşa cum există în cazul şomajului. Discutând despre
costurile inflaţiei, vom face distincţie între costurile pe termen scurt şi costurile pe termen lung.
Totuşi, distincţia esenţială este cea dintre inflaţia anticipată perfect, de care se ţine cont la
încheierea tranzacţiilor, şi inflaţia eronat anticipată sau neprevăzută. Vom începe cu inflaţia perfect
anticipată, întrucât ea ne va oferi şi punctele de plecare în analizarea inflaţiei neanticipate.
Inflaţia perfect anticipată
Să presupunem că într-o economie rata inflaţiei se menţine de multă vreme la valoarea de 5 %,
astfel încât rata previzională a inflaţiei este tot de 5 %. Într-o astfel de economie, toate contractele
se vor stabili în baza acestui nivel de 5 procente al inflaţiei previzionale. Atât împrumutatorii cât şi
cei care se împrumută sunt de acord că banii îşi pierd din puterea de cumpărare. Ratele nominale ale
dobânzilor vor fi deci cu 5 % mai mari decât ar fi fost dacă nu exista inflaţie. Contractele de muncă
pe termen lung vor avea în vedere majorarea salariilor cu 5 % pentru a compensa inflaţia.
Contractele de închirieri pe termen lung vor ţine şi ele seama de rata inflaţiei. Pe scurt, aceasta va fi
implicată în toate contractele afectate de trecerea timpului. În această categorie sunt cuprinse şi
reglementările referitoare la impozite; se presupune că se va trece la o indexare a taxelor. Procentele
de impozitare vor fi şi ele majorate cu 5 % pe an. Într-o economie de acest tip costurile reale ale
inflaţie sunt aproape nule, cu excepţia unor mici limitări.

77
 Acestea apar ca urmare a faptului că dobânzile plătite nu se adaptează exact ratei inflaţiei.
Nicăieri nu se plăteşte dobândă pentru numerarul deţinut - monezi şi bancnote - şi în multe ţări nici
chiar depozitele la vedere nu sunt remunerate prin dobânzi. Plata dobânzilor la numerar este foarte
dificilă şi de aceea, indiferent de anticiparea perfectă a inflaţiei, rata dobânzii pentru astfel de
mijloace de plată va continua să fie zero. Ar fi logic ca, în condiţiile unei perfecte anticipări a
inflaţiei, să se plătească dobândă chiar şi la depozitele la vedere, iar dobânda respectivă să fie
ajustată în funcţie de rata inflaţiei. Dacă ar fi aşa, singurul efect al inflaţiei ar fi că deţinerea de
numerar ar deveni mai costisitoare.
Pentru individ, costul este reprezentat de dobânda la care renunţă prin deţinerea de numerar.
Când inflaţia creşte, rata nominală a dobânzii creşte, dobânda ce se pierde creşte și ea şi, de aceea, costul
deţinerii de numerar se majorează. Deci cererea de numerar scade, în practică, aceasta înseamnă că
individul va păstra mai puţini bani în numerar şi va face mai multe drumuri la bancă pentru a trage
cecuri de valori mai mici. Costul acestor drumuri depinde de cantitatea cu care s-a redus cererea de
numerar şi este în general mică.
Trebuie să subliniem că toată această discuţie are în vedere situaţia în care inflaţia nu este
atât de mare încât să deregleze sistemul de plăţi. Această dereglare a fost o adevărata problemă în
condiţii de hiperinflaţie dar, pentru moment, ea nu ne interesează. Facem, de asemenea, abstracţie şi
de costurile „modificărilor de meniu”. Aceste costuri se datorează faptului că, în inflaţie - spre
deosebire de perioadele de stabilitate a preţurilor - oamenii trebuie să aloce resurse reale pentru
afişarea noilor preţuri, pentru actualizarea datelor din maşinile de înregistrat, din casele de marcaj
etc. Aceste costuri există, dar nu trebuie să ne agităm prea tare din cauza lor. Pe ansamblu, costurile
inflaţiei anticipate sunt mici.
Această afirmaţie nu se prea potriveşte cu puternica aversiune pe care o generează inflaţia în
mediile politice și în rândul celor ce stabilesc politica economică. Cauza principală a acestei
aversiuni este probabil variabilitatea inflaţiei şi faptul că experienţa inflaţionistă a Statelor Unite se
limitează la inflaţia imperfect anticipată, iar costurile acesteia diferă substanţial de cele discutate
aici.
Mai există încă o explicaţie a aversiunii publicului faţă de inflaţie, chiar şi faţă de una pe
deplin anticipată. E un adevărat miraj să crezi că politicienii vor vrea şi vor menţine rata inflaţiei
constantă şi că nu intenţionează să apeleze la măsuri restricţioniste pentru a limita majorările
trecătoare ale inflaţiei, în loc să menţină o rată constantă a inflaţiei în faţa unor şocuri inflaţioniste,
autorităţile ar adapta aceste şocuri, validându-le. Nefiind compensat printr-o politică restrictivă,
orice şoc inflaţionist va majora rata inflaţiei. În această manieră, inflaţia, departe de a fi constantă,
va creşte din ce în ce mai mult, căci, în loc să aplice o politică rigidă de limitare a inflaţiei,
autorităţile acceptă şi validează orice dereglare. Se susţine că singurul obiectiv legat de inflaţie care
să poată fi atins fără risc este zero inflaţie.
Redistribuirea avuţiei prin intermediul inflaţiei
Unul din efectele importante ale inflaţiei este că modifică valoarea reală a activelor
exprimate în termeni nominali.
Acest efect de redistribuire operează în cazul tuturor activelor fixate în termeni nominali,
mai ales în cazul banilor, hârtiilor de valoare, conturilor de economii, contractelor de asigurare şi al
unor pensii. Reiese că ratele reale realizate ale dobânzii sunt mult inferioare ratelor nominale,
putând fi chiar şi negative. Implicaţiile fenomenului sunt foarte grave, căci se poate distruge
întreaga putere de cumpărare a economiilor de o viaţă, economii menite să finanţeze consumul
individului după pensionare. În anii 60 şi 70 ratele de revenire au fost negative, dobânzile, aduse
doar de unele componente, fiind mari în raport cu inflaţia.
Vom considera toate datoriile ca fiind datorii nominale, astfel încât situaţia creditoare netă
este egală cu diferenţa dintre activele nominale şi pasivele nominale. Cu această definiţie sectorul
particular (indivizi, gospodării) este creditor, iar sectorul guvernamental este debitorul principal. Ca
urmare, indivizii sunt preocupaţi de faptul că poziţia lor de creditori este erodată de acţiunea
inflaţiei, întreprinderile nonfinanciare sunt în mare măsură debitoare, fapt ce reflectă structura
capitalului lor, finanţat în majoritate prin împrumuturi. La fel, întreprinderile financiare sunt tot

78
debitori monetari neţi. În cazul unei bănci, poziţia debitoare netă este reflectată de pasivele ce iau
forma împrumuturilor şi a depozitelor, în vreme ce activele cuprind unele bunuri reale, de genul
terenurilor şi al clădirilor.
Mulţi indivizi sunt în acelaşi timp şi debitori şi creditori. Aproape fiecare persoană deţine o
sumă de bani şi, prin aceasta, este creditor în termeni nominali. Mulţi din cei aparţinând clasei
mijlocii sunt proprietari de locuinţe, finanţându-se prin ipoteci ale căror valori sunt fixate în termeni
nominali.
Debitorii ipotecari au de câştigat de pe urma unei creşteri neaşteptate a inflaţiei, căci
valoarea reală a ipotecii respective se reduce. Desigur, există şi posibilitatea ca inflaţia să scadă
brusc, astfel încât cel ce a împrumutat la o rată fină pentru o perioadă îndelungată este confruntat cu
creşterea costului real al împrumutului efectuat. Dar în anii 60 şi 70 redistribuirea a acţionat în
principal în sens opus, căci inflaţia a crescut. Alte persoane, care au realizat împrumuturi în vederea
cumpărării unor bunuri de folosinţă îndelungată, beneficiază şi ele de o reducere a obligaţiilor lor ca
urmare a inflaţiei.
Modificarea nivelului preţurilor determină o importantă redistribuire a avuţiei între diferitele
sectoare ale economiei. Desigur, implicaţiile acestei afirmaţii trebuie analizate cu grijă. O deplasare a
avuţiei din sectorul economic spre cel privat înseamnă că individul, ca persoană fizică, luat în medie a
câştigat, dar că, în calitate de acţionar al unei firme, el a înregistrat o pierdere. Acest fapt este în măsură
să evidenţieze transferurile dintre sectorul guvernamental şi cel privat, căci în acest caz compensarea nu
este atât de imediată.
Costurile inflaţiei neprevăzute sunt deci în mare parte costuri distribuţionale. Se presupune
că cei în vârstă sunt mai vulnerabili la inflaţie decât tinerii, căci deţin mai multe active nominale.
Aceasta situaţie este însă atenuată de faptul că ajutoarele sociale sunt indexate, astfel ca o parte
substanţială a averii celor în pragul pensionării este protejată împotriva inflaţiei neanticipate. Se
pare că nu prea există dovezi în sprijinul ideii că cei săraci suferă cel mai mult de pe urma inflaţiei
neprevăzute.
Inflaţia redistribuie avuţia între debitori şi creditori pentru că modificarea preţurilor
determină schimbarea puterii de cumpărare a activelor exprimate în bani. Inflaţia poate afecta şi
situaţia veniturilor, prin redistribuirea veniturilor. O teorie foarte populară susţine că inflaţia aduce
beneficii deţinătorilor de capitaluri sau celor care obţin venituri din profit, în dauna salariaţilor.
Inflaţia neprevăzută înseamnă că preţurile cresc mai repede decât salariile, permiţând deci
profiturilor să se majoreze.
Faptul că efectele inflaţiei neanticipate se limitează în principal la redistribuirea avuţiei,
efectele nete fiind aproape nule, ridică unele întrebări legale de atitudinea publicului larg faţă de
inflaţie. Se pare că beneficiarii nu strigă tot aşa de tare ca şi cei dezavantajaţi. Dat fiind că unii
beneficiari (viitorii plătitori de taxe) nici nu s-au născut încă, acest lucru nu e deloc surprinzător.
Mai există apoi şi noţiunea acelei iluzii pe care o trăieşte salariatul atunci când şi nivelul preţurilor,
şi cel al salariilor cresc, în general se consideră că salariaţii tind să atribuie majorările de salarii
propriilor merite, mai degrabă decât inflaţiei; creşterea generală a preţurilor este privită drept cauza
unor reduceri nedorite ale salariului real pe care ar fi urmat să-l primească. E greu să ştim cum ar
putea fi testată această teorie. Cu toate acestea, ceea ce se poate spune cu siguranţă este că efectele
redistributive ale inflaţiei neanticipate sunt de mare amploare, şi că unele părţi ale populaţiei vor fi
serios afectate.
Indexarea salariilor
Vom analiza două tipuri de contracte care sunt influenţate într-o manieră foarte puternică de
creşterea inflaţiei. Este vorba de contractele de împrumut pe termen lung şi de contractele de
muncă, în fiecare caz plăţile sunt fixate în termeni nominali şi în avans pentru o perioadă de timp
mai lungă sau mai scurtă. Dar nivelul viitor al preţurilor nu poate fi cunoscut dinainte, astfel că
valoarea reală a plăţilor respective poate fi foarte diferită de ceea ce previzionaseră împrumutatorii
sau firmele şi muncitorii.

79
 Inflaţia şi rata dobânzii
Inflaţia joacă un rol important şi pe piaţa capitalurilor. Participanţii la această piaţă,
împrumutatorii şi cei care se împrumută, încheie contracte de împrumut care specifică nivelul fix al
plăţilor în dolari. De exemplu, să spunem că o firmă vinde o obligaţiune cu scadenţă de 20 de ani, la o
rată anuală a dobânzii de 10 %. Dacă veniturile reale aduse de obligaţiune vor fi mai mari sau mai
mici, aceasta depinde de evoluţia inflaţiei în următorii 20 de ani. Fiecare parte contractantă are,
desigur, formată o părere cu privire la evoluţia viitoare a inflaţiei. Părerile lor pot chiar să coincidă,
dar tot atât de bine se poate întâmpla ca amândoi să greşească. Inflaţia afectează în special contractele
de împrumut pentru cumpărare de locuinţe, căci acestea sunt stabilite în termeni ficşi, pe 25 - 35 de ani.
Inflaţia şi cumpărarea de locuinţe
Domeniul împrumuturilor pentru cumpărarea de locuinţe este unul în care erorile de
previziune a inflaţiei pot genera ample procese redistribuţionale între cei ce se împrumută şi cei care
acordă împrumutul. În general, cumpărarea unei locuinţe se finanţează printr-un împrumut la bancă
sau la o altă instituţie financiară. Ipoteca - aşa se numeşte împrumutul respectiv - constituie un
împrumut pe 25 - 30 de ani, cu rata nominală a dobânzii fixă. Plăţile privind dobânda pot fi deduse
la calcularea impozitelor federale pe venituri; costul efectiv al împrumutului este mai mic decât
dobânda efectivă cu o valoare ce depinde de rata marginală a impozitului pentru persoana
respectivă. Să presupunem că rata marginală a taxelor este de 30 de procente; atunci, costul cu
dobânda nominală va fi doar 70 % din rata actuală a dobânzii la ipoteci.
Să considerăm acum modul de formare a deciziei de cumpărare a unei locuinţe; vom compara
costurile privind dobânda cu câştigurile de capital obţinute ca urmare a majorării inflaţiei, în condiţii de
inflaţie, valoarea locuinţei creşte în timp. Astfel, dacă costurile cu dobânda sunt mai mici decât
câştigurile de capital, investiţia respectivă constituie o idee bună, chiar şi dacă nu luăm în considerare
avantajele statutului de proprietar faţă de cel de chiriaş.
Să luăm exemplul unei persoane care cumpără o casă, finanţându-se printr-o ipotecă cu dobândă
fixă, stabilită pe o perioadă de 25 de ani. Rata ipotecară este 5,9 %, dar inflaţia medie în cei 25 de ani
este de 5,4 %. Aşadar costul real efectiv cu dobânda, înainte de impozitare, este de 0,5 %. În plus.
cumpărătorul are voie să scadă suma plătită pentru ipotecă din totalul veniturilor sale ce urmează a fi
impozitate. La o dobândă de 5,9 % pe an (30 % din 5,9 %). Aşadar costul real, după impozitare, al
împrumutului este de minus 1,3 %, deci afacerea nu e rea deloc. Desigur, există şi posibilitatea ca
inflaţia să scadă, caz în care împrumutatorii pierd mai mult decât s-ar fi aşteptat.
Tocmai această nesiguranţă cu privire la evoluţia inflaţiei este cea care a determinat apariţia
unui nou instrument financiar: ipoteca cu rata ajustabilă, un exemplu de împrumut cu rată
variabilă. Acestea sunt împrumuturi pe termen lung a căror rată a dobânzii este recalculată periodic
(anual, de exemplu) în concordanţă cu nivelul dobânzilor pe termen scurt, în măsura în care
dobânzile nominale reflectă tendinţele inflaţiei, ipotecile cu rată ajustabilă reduc efectele acesteia
asupra costurilor finanţării pe termen lung a cumpărătorilor de locuinţe. Se reduc astfel câştigurile şi
pierderile neprevăzute de capital pentru diversele părţi participante. Totuşi, contractele de
împrumuturi ipotecare în forma lor clasică, continuă să fie folosite şi în prezent.
Indexarea salariilor
Ajustarea poate fi completă - indexare 100 % - sau parţială. Indexarea parţială poate lua una
din următoarele forme: cu limită inferioară şi cu limită superioară. Indexările cu limită inferioară
au în vedere o creştere minimă a preţurilor înainte ca indexarea să aibă loc. Majorările mici de
preţuri nu sunt compensate, ci doar cele mai importante. În cazul indexărilor cu limită superioară se
stabileşte nivelul maxim al compensărilor, de exemplu 10 % pe an.
De ce să indexăm?
Indexarea, în una sau alta din formele sale, reprezintă un element obişnuit pentru multe ţări.
Prin intermediul său se creează un echilibru între avantajele aduse de contractele pe termen lung, pe
de o parte, şi interesul muncitorilor şi al firmelor de a nu distorsiona valoarea reală a salariilor, pe
de altă parte. Negocierea contractelor este costisitoare pentru că implică un consum de timp; de
asemenea, activitatea este adesea dereglată de greve. Este în interesul comun al muncitorilor şi al
angajatorilor să reducă pe cât posibil frecvenţa negocierilor contractuale.

80
 Salariile nu se negociază săptămânal sau lunar, ci mai degrabă pe perioade de 2 - 3 ani. Dar
evoluţia preţurilor - preţurile la consumator şi preţurile la care firma îşi vinde propriile produse - nu
este cunoscută cu exactitate pentru perioade atât de lungi. De aceea, chiar dacă salariile nominale
sunt cunoscute, valoarea reală a acestora nu se cunoaşte cu exactitate. Pentru eliminarea acestei
nesiguranţe se iau unele măsuri de ajustare a salariilor la inflaţie. În general, există două posibilităţi
de realizare a acestui lucru. O variantă vizează indexarea în funcţie de IPC (Indicele preţurilor la
consumator), majorând periodic salariile corespunzător creşterii preţurilor din perioada respectivă
(de exemplu, un trimestru). A doua variantă constă în majorarea prestabilită a salariilor pe baza ratei
previzionale a inflaţiei. Dacă evoluţia inflaţiei s-ar putea anticipa cu exactitate, cele două metode ar
semnifica aproape acelaşi lucru. Dar întrucât acest fapt nu se prea întâmplă, vor exista şi unele
diferenţe. Majorările prestabilite de salarii se pot dovedi a fi sub sau peste nivelul actual al inflaţiei.
De aceea, indexarea pe baza inflaţiei actuale oferă muncitorilor mai multe garanţii decât cea
realizată pa baza previziunilor.
Şocurile ofertei şi indexarea
Să presupunem că preţurile materialelor cresc şi că întreprinderea transferă aceste majorări
de costuri asupra unor preţuri superioare ale produselor finite. Preţurile de consum vor creşte şi,
într-un sistem de indexare completă, vor creşte şi salariile. Acest lucru va genera o nouă sporire a
costului muncii, al materiilor prime şi a salariilor. Indexarea dă naştere unei spirale inflaţioniste,
care ar putea fi evitată într-un sistem de creşteri prestabilite ale salariilor; într-un astfel de caz, ca o
consecinţă a majorării preţurilor materialelor, salariile reale ar putea chiar să scadă.
Ca urmare, atunci când vorbim despre efectele indexării salariilor trebuie să avem în vedere
atât variaţiile monetare, cât şi pe cele reale. În cazul unei variaţii monetare (o deplasare a curbei LM),
avem de-a face cu o inflaţie „pură”; firmele îşi pot permite să plătească aceleaşi salarii reale, astfel că
nu vor avea nimic de obiectat la o indexare de 100 %. În cazul unor perturbaţii reale adverse, salariile
reale trebuie totuşi să scadă, iar indexarea completă ar fi greşită, căci s-ar opune acestei diminuări.
Din cele arătate mai sus reiese că nici prestabilirea salariilor, nici indexarea completă nu
constituie soluţia ideală. Aranjamentul optim va depinde de importanţa relativă a şocurilor monetare
şi a celor reale. Ţările care au practicat o indexare de 100 % - Italia, Brazilia - au descoperit în anii
’70 că această metodă nu permite adaptarea la variaţiile reale şi că generează o spirală a preţurilor
ce a amplificat cu rapiditate inflaţia.
Curba Phillips extinsă
Pentru a înţelege mai bine opţiunile politicienilor, putem utiliza curba Phillips amplificată
pentru previziuni, exprimată acum nu în funcţie de producţie, ci de şomaj:
π  π e  ε (u  u*)
în care: π = rata inflaţiei,
π e = inflaţia previzională.
Sub această formă, curba Phillips ne spune că dacă rata actuală a şomajului este mai mare
decât rata naturală, u*, atunci inflaţia va scădea relativ la tendinţa sa anterioară. Dar se susţine
adesea că rata inflaţiei nu depinde numai de rata inflaţiei previzionate şi de nivelul şomajului, ci şi
de modificările intervenite în rata acestuia. La acelaşi nivel al şomajului, inflaţia poate varia în
funcţie de tendinţa rapid crescătoare sau descrescătoare a ratei şomajului. Să zicem că rata
şomajului este de 8 % şi că avem două posibilităţi: într-una şomajul scade cu 2 % pe an, în cealaltă
rămâne constant. Ne aşteptăm ca în primul caz presiunea antiinflaţionistă să fie mai puternică decât
în cel de-al doilea.
Extinderea curbei Phillips se face prin adăugarea unui nou termen, β(u – u-1). Coeficientul β
măsoară gradul în care variaţia (u – u-1) a şomajului afectează inflaţia. Cu cât β este mai mare, cu
atât influenţa modificării şomajului asupra ratei inflaţiei este mai puternică. Sub această formă,
şomajul ridicat continuă să exercite unele efecte de atenuare a inflaţiei, dar acestea sunt modificate
acum de efectele variaţiei şomajului:
π  π e  ε (u  u*) - β (u - u -1 )

81
 Ecuaţia este utilă îndeosebi pentru luarea deciziilor politice, căci sugerează ideea unor
compensaţii concrete. Cu cât şomajul scade mai rapid, cu atât se micşorează ritmul deflaţiei pentru
fiecare nivel al şomajului. Chiar şi atunci când şomajul are un nivel ridicat, dacă economia iese prea
brusc dintr-o recesiune, succesele în domeniul reducerii inflaţiei nu sunt prea mari. Invers, o
redresare lentă sporeşte eficienţa acţiunii antiinflaţioniste a nivelului ridicat al şomajului.

3.6. Politici antiinflaţioniste

Stabilizarea nivelului general al preţurilor constituie obiectivul general al politicilor

antiinflaţioniste.
Politicile bugetare şi monetare reprezintă primele şi principalele componente ale luptei
împotriva creşterii preţurilor.
Politicile antiinflaţioniste sunt abordate în funcţie de şcolile economice de unde provin, după
obiectivele urmărite şi după instrumentele folosite.
Prezentarea politicilor antiinflaţioniste după şcolile de gândire economică reprezintă ceva
perimat în perioada actuală, ţinând cont de schimbările intervenite de la o perioadă la alta.
După obiectivele urmărite strategiile antiinflaţioniste urmăresc:
 reducerea efectelor negative pe care le suportă agenţii economici;
 reducerea inflaţiei prin reducerea costurilor sociale;
 reducerea inflaţiei în condiţiile unei creşteri economice pe termen lung.
În funcţie de obiectivele urmărite, de obicei strategiile antiinflaţioniste se referă la:
 indexarea salariilor (care reprezintă componenta de bază a oricăror politici antiinflaţioniste).
Indexarea salariilor poate fi:
- indexare totală;
- indexare parţială;
- indexare cu limită inferioară;
- indexare cu limită superioară.
 reducerea cheltuielilor bugetare;
 reglarea masei monetare (reglarea ofertei de monedă, reglarea cantitativă);
 controlul creditului intern;
 controlul schimbului extern al masei monetare;
 controlul (politica) veniturilor – care presupune în anumite situaţii îngheţarea acestora;
 creşterea productivităţii muncii (obţinerea unor nivele ale productivităţii muncii care să
devanseze creşterea costurilor);
 stimulente fiscale.

82
 Capitolul 4
PIAŢA FORŢEI DE MUNCĂ ŞI ŞOMAJUL

Piaţa forţei de muncă are legături strânse cu celelalte subsisteme: cu piaţa bunurilor şi
serviciilor, cu sistemul de producţie, cu sistemul de preţuri şi profitabilitate. Pentru a se putea produce
bunurile şi serviciile necesare satisfacerii nevoilor populaţiei, firmele angajează prin intermediul pieţei
factorilor de producţie un anumit număr de muncitori. Aceşti muncitori sunt oferiţi de către sectorul
gospodăriilor care îi închiriază firmelor luând în schimb plata acestor factori de producţie. Firmele
oferă pe piaţa bunurilor şi serviciilor producţia obţinută şi vor primi la rândul lor plata pentru aceste
bunuri. Ajunse pe piața bunurilor şi serviciilor, rezultatele proceselor de producție vor fi consumate şi
utilizate de către gospodării. În acest fel se formează un flux circular alcătuit din mai multe verigi.
Dacă o singură verigă lipseşte, fluxul de bunuri şi servicii ar fi stopat.
Piaţa factorilor de producţie este o verigă importantă fără de care o economie nu ar putea
funcţiona, iar un factor de producţie principal este forţa de muncă care formează piaţa muncii.
Munca este cel mai important factor de producţie. Pentru a obţine produse se utilizează
muncă. Materiile prime sunt extrase din pământ de mâinile omului; echipamentul utilizat în acest
proces este produs prin muncă şi utilizarea altui echipament produs în trecut tot prin muncă. Chiar
şi cunoştinţele acumulate de oameni - uneori denumite capital uman - vin tot datorită efortului
acestora de a stăpâni tehnologii şi a acumula îndemânare şi încorporează munca profesorilor
cheltuită încercând să-i educe.
Să considerăm o gospodărie reprezentativă. Pentru a analiza piaţa muncii, întâi trebuie să
explicăm cum şi în ce condiţii gospodăriile alocă timpul lor pentru activităţi productive: oferta de
muncă. Apoi, considerând firmele trebuie să arătăm cum se formează cererea de muncă.
Combinând cererea şi oferta de muncă obţinem un punct de plecare în analiza salariilor şi şomajului.
Forţa de muncă, ca orice factor de producţie, se vinde şi se cumpără pe o piaţă. Dar piaţa
muncii nu este o piaţă standard. Spre deosebire de maşini sau materii prime, munca are un specific
aparte. Maşinile nu pot părăsi locul de muncă şi nici nu pot decide dacă ele doresc să muncească
pentru proprietarii lor. Articolele comercializate pe piaţa muncii pot aştepta un cumpărător mai mult
decât un produs dintr-un magazin. Relaţiile de muncă includ aranjamente contractuale implicite şi
explicite care adeseori rămân neschimbate mult timp.
Piaţa muncii conţine, de asemenea, instituţii cum ar fi sindicatele şi este obiectul unor
reglementări legale şi tradiţionale complexe. Rezultatul este existenţa unui şomaj structural, care
nu dispare uşor, poate deloc, în plus, faptul că indivizii pot intra şi ieşi din şomaj dă naştere la un
şomaj fricţional, chiar când pieţele funcţionează corect. Ambele idei vor fi dezvoltate într-o
explicaţie a şomajului de echilibru, care rămâne o problemă esenţială a economiilor de piaţă.

4.1. Cererea şi oferta de forţă de muncă

La determinarea cererii și ofertei de forţă de muncă, un rol esenţial îl are salariul real pe care
o firmă este dispus să-l plătească unui angajat. Cererea de forţă de muncă exprimată în număr de
persoane este o funcţie dependentă de salariul real (w/p), de capitalul utilizat (k) și de nivelul
progresului tehnic (θ), deci putem scrie:
LD  f (W / P, K ,  ) (4.1)
Cum K şi θ rămân constanţi pe termen scurt, se deduce că cererea de forţă de muncă rămâne
dependentă doar de salariul real:

83
 LD  LD (W / P) (4.2)
Reprezentarea grafică a acestei relaţii este prezentată în figura 4.1.
Cu cât salariul oferit de firmă este mai mare, cu atât cererea de forţă de muncă este mai
mică. Dacă firma oferă salariul (W/P) 1 , atunci cererea de forţă de muncă corespunzătoare va fi L1 .
Dacă salariul scade de la (W/P) 1 la (W/P) 2 , atunci forţa de muncă va creşte la L2 ( L2  L1 ) . Aceste
schimbări se fac ţinând cont şi de interesele firmei al cărei obiectiv este de a obţine un profit cât mai
mare.

w/p

(w/p)1
LD
(w/p)2

L1 L2 LD

Fig. 4.1 – Cererea de forţă de muncă în funcţie de salariul real

În acest caz, discuţia poate fi făcută în funcţie de trei situaţii:

 dacă preţul p rămâne constant (deci pentru o economie stabilă fără inflaţie). Pe măsură
ce creşte salariul nominal, scade cererea de forţă de muncă (creşterea salariului nominal
poate fi cauzată de mişcări revendicatorii, de şocul pe un număr redus de pieţe de
bunuri);
 dacă salariul nominal rămâne nemodificat. Atunci, dacă preţul p creşte, salariul real va
scădea şi deci, cererea de forţă de muncă va creşte;
 dacă atât salariul nominal, cât şi nivelul preţului sunt variabile. Oferta de forţă de muncă
reprezintă numărul total de persoane disponibile în societate la un moment dat. Ea
depinde în principal de salariul real pe care firma îl oferă. Se vede foarte clar că, cu cât
va oferi un salariu mai mare, cu atât oferta de forţă de muncă va fi mai mare. Se poate scrie:
LS  LS (W / P) (4.3)
Dacă firma oferă salariul (W/P) 1 , atunci oferta de muncă corespunzătoare va fi L 1 . Dacă se
măreşte salariul real de la (W/P) 1 la (W/P) 2 , atunci şi oferta de muncă va creşte de la L 1 la L 2 .
În cazul cererii de forţă de muncă avem relaţia inversă între salariul real şi cererea de forţă
de muncă:
LD (w / p) / (w / p)  0 (4.4)
W/p
LS

(w/p) 2

(w/p) 1

L1 L2 LS
Fig. 4.2 – Oferta de forţă de muncă

84
 În cazul ofertei de muncă avem relaţia directă între salariul real şi oferta de forţă de muncă:
LS (w / p) / (w / p)  0 (4.5)
În consecinţă, la nivelul economiei vom avea următoarea reprezentare a celor două curbe:
cererea şi oferta de muncă:
W/p
LS
şomaj

(w/p) * E

Excedent
de cerere LD

L* = N* LD, LS

Fig. 4.3 – Piaţa forţei de muncă la echilibru

Se observă că cele două curbe se intersectează într-un punct E numit punct de echilibru. În
acest punct cererea de forţă de muncă este egală cu oferta de forţă de muncă.

4.2. Cauzele şomajului

Atunci când cererea de forţă de muncă este mai mică decât oferta putem vorbi de şomaj.
Şomajul este un însoţitor permanent al unei economii de piaţă. El este o consecinţă firească a
dezvoltării unei economii concurenţiale.
În literatura de specialitate, şomajul reprezintă excedentul ofertei forţei de muncă faţă de
cererea de forţă de muncă. Şomerii sunt cei apţi de muncă, care nu au un loc de muncă, sunt în
căutarea unuia şi pot începe lucrul imediat.
Putem clasifica motivele pentru care indivizii devin şomeri în următoarele cinci motive:
1. Şomer poate fi un tânăr care abia a terminat şcoala;
2. O persoană poate să-şi părăsească vechea slujbă şi să caute una nouă (în acest caz se
vorbeşte de şomaj de fricţiune);
3. Un angajat poate fi concediat pentru o perioadă definită de timp datorită unui declin
temporar al cererii pentru un produs (şomaj sezonier);
4. O persoană poate fi concediată datorită unei schimbări permanente în cererea şi oferta
pentru produsul sau sectorul respectiv (şomaj structural);
5. O persoană poate fi pur şi simplu concediată.
Ieşirea din şomaj poate fi cauzată de trei factori:
1. Un şomer îşi poate găsi o slujbă;
2. O persoană aflată în şomaj sezonier îşi poate relua vechea slujbă;
3. Un şomer poate părăsi piaţa forţei de muncă prin pensionare, moarte.
Din punct de vedere conceptual, ocuparea şi şomajul sunt descrise, în statisticile româneşti,
cu ajutorul următoarelor noţiuni:
- populaţia ocupată: cuprinde, potrivit metodologiei balanţei forţei de muncă, toate
persoanele, care, în anul de referinţă, au desfăşurat o activitate economică socială
aducătoare de venit, cu excepţia cadrelor militare şi a persoanelor asimilate acestora, a
85
 salariaţilor organizaţiilor politice, obşteşti şi a deţinuţilor. Totalul populaţiei ocupate, dar
conform metodologiei anchetei asupra forţei de muncă în gospodării – cuprinde toate
persoanele de 15 ani şi peste, care au desfăşurat o activitate economică sau socială
producătoare de bunuri şi servicii de cel puţin o oră în perioada de referinţă (săptămâna
înaintea înregistrării), în scopul obţinerii unor venituri sub formă de salarii, plată în
natură sau alte beneficii.
- şomerii, în sensul Biroului Internaţional al Muncii: persoanele de 15 ani şi peste, care în
perioada de referinţă îndeplinesc simultan următoarele condiţii:
 nu au loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor venituri;
 sunt în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele patru săptămâni demersuri
pentru a-l găsi (înscrierea la oficiile de forţă de muncă şi şomaj sau la agenţiile
particulare de deplasare, demersuri pentru a începe o activitate pe cont propriu,
publicarea de anunţuri, apel la prieteni, rude, colegi, sindicate etc.);
 sunt disponibili să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă s-ar găsi imediat un loc
de muncă.
- şomerii înregistraţi: persoanele în vârstă de 18 ani şi peste, apte de muncă, ce nu pot fi
încadrate din lipsă de locuri de muncă disponibile şi care s-au înscris la oficiile de forţă
de muncă şi şomaj;
- populaţia activă: populaţia ocupată (definită conform metodologiei balanţei forţei de
muncă) plus şomerii;
- rata şomajului: raportul dintre numărul şomerilor (înregistraţi la oficiile de forţă de muncă
şi şomaj) şi populaţia activă.
Excedentul de ofertă de forţă de muncă şi de produse duce la scăderea salariului nominal şi
creşterea şomajului, iar în ceea ce priveşte abundenţa de produse şi servicii existente pe piaţă,
scăderea preţului acestora.
Pornind de la aceste condiţii şi de la cauzele şomajului, acesta poate fi clasificat în trei
categorii:
1. Şomajul fricţional care se datorează acelor persoane care părăsesc anumite slujbe
căutând altele cu salarii mai mari sau, deoarece indivizii doresc anumite standarde de
viaţă îşi vor căuta ceea ce le convine cel mai mult.
2. Şomajul structural datorat schimbărilor de structură ale unor întreprinderi. Anumite
ramuri industriale vor intra în declin din cauza scăderii cererii şi ofertei la unele produse,
deci proporţiile dintre diferite sectoare economice se vor modifica. În unele dintre
ramuri va apărea oferta de muncă în exces. Mărimea şi durata şomajului structural
depind de mobilitatea muncitorilor de a se adapta la o altă muncă.
3. Şomajul keynesian este datorat unei cereri agregate de produse şi servicii reduse sau în
scădere. Se mai numeşte şomaj voluntar: şomerii acestei categorii nu refuză să se
angajeze, ci nu găsesc locuri de muncă, situaţie ce corespunde unei oferte excedentare
cererii forţei de muncă.
Şomajul fricţional (voluntar) împreună cu cel structural ne dau rata şomajului natural
(NAIRU).

4.3. Caracteristici ale şomajului

Şomajul poate fi caracterizat prin nivel, intensitate, durată şi structură. Pentru aceasta este
necesar să ţinem cont de faptul că în orice economie există fluxuri intense de intrări şi ieşiri în/din
cadrul şomajului zi de zi, lună de lună.
Nivelul şomajului poate fi absolut sau relativ. Ca rată a şomajului se calculează prin raportul
dintre numărul de şomeri şi populaţia aptă de muncă. Există mai multe căi prin care o persoană
poate deveni şomer sau poate ieşi din rândul şomerilor (rezerva de muncă a societăţii).
86
 Intensitatea şomajului se referă la:
 şomaj total: pierderea locului de muncă şi încetarea activităţii (indemnizaţia de şomaj);
 şomaj paţial: reducerea activităţii depuse de o persoană fie prin reducerea duratei
săptămânii de lucru, fie prin şomaj tehnic;
 şomaj deghizat: în cazul persoanelor cu eficienţă mică (specific ţărilor slab dezvoltate).
Durata şomajului reprezintă perioada de timp din momentul pierderii locului de muncă până
la începerea activităţii. Multe din perioadele de şomaj se termină cu retragerea şomerilor din rândul
forţei de muncă, mai ales a celor înaintaţi în vârstă, ce nu mai au posibilitatea de a se recalifica.
Din evidenţa ţărilor ce au observat şi au analizat zeci de ani fenomenul şomajului, s-a
observat că, în general, perioada şomajului a fost până în 60 de zile şi de cele mai multe ori de 30 de
zile. În ţările ce fac trecerea la economia de piaţă se ajunge la perioade între 6 luni și 1 an.
Durata şomajului depinde de o serie de factori cum ar fi:
 structura demografică a forţei de muncă. Şomajul se structurează pe grupe de vârstă,
ocupaţii, regiuni şi rase. S-a observat că şomerii tineri sunt mai mulţi decât cei care au
peste 25 de ani. În Italia sau Spania aceste diferenţe sunt chiar extrem de mari. Rata
şomajului pentru muncitori necalificaţi este de 4 - 5 ori mai mare decât pentru cei
calificaţi, în rândul femeilor aceasta este mai mare decât în rândul bărbaţilor. Acestea se
datorează deciziilor privind timpul de lucru şi de odihnă, decizii ce se iau în concordanţă
cu obligaţiile familiale. Femeile au nevoie de mai mult timp liber, în unele ţări ele fiind
chiar obligate să stea acasă şi să se ocupe de gospodării;
 numărul şi tipul slujbelor disponibile;
 dorinţa şi abilitatea şomerilor de a continua căutările pentru o slujbă mai bună;
 organizarea pieţii în sensul existenţei unor agenţii de plasare;
 comportamentul muncitorilor în sensul acordării priorităţii celor ce sunt rechemaţi în
cazul revigorării activităţii firmei.
Relaţia între rata şomajului şi timpul necesar găsirii unei noi slujbe poate fi vizualizată prin
curba Beveridge:

Avânt
Număr de
locuri de
muncă
disponibile

Recesiune

Rata de şomaj
Fig. 4.4 – Curba Beveridge

Dacă ne aflăm în faza de recesiune economică, economia se va deplasa de-a lungul curbei
către dreapta şi în jos. Dacă ne aflăm în faza de avânt economic, economia se va deplasa către
stânga sus.
Printr-o informare mai atentă şi mai bună cu privire la slujbele ce pot fi ocupate, se produce
o deplasare a curbei către origine, deplasare ce este dependentă de timpul necesar găsirii unei
slujbe.
Structura şomajului permite clasificarea şomajului în funcţie de mai multe criterii: nivelul
calificării, domeniul, ramura, categoria socio-profesională, rasă, sex, vârstă.
87
 Existenţa statisticilor face posibilă exprimarea unor adevăruri evidente pe piaţa muncii. În
primul rând, şomajul este mai ridicat în rândul tinerilor şi mai mic în rândul adulţilor. Există
diferenţe între rata şomajului la femei şi la bărbaţi. În ţările cu rase distincte de oameni există
diferenţe mari, cum ar fi o rată a şomajului mai mare la negri decât la albi.
Frecvenţa somajului arată de câte ori în medie lucrătorii devin şomeri într-o anumită perioadă
de timp. Această frecvenţă depinde de ritmul cu care lucrătorii intră în forţa de muncă ocupată, de
cererea de forţă de muncă.
Pornind de la aceste caracteristici se poate trage următoarea concluzie: şomajul se formează
pe baza a două mari procese economico-sociale şi în funcţie de cauzele care îl determină se disting
mai multe genuri de şomaj:
a) pierderea locului de muncă a unei părţi a populaţiei ocupate:
a1) şomaj ciclic (conjunctural) determinat de crizele economice ce au loc, antrenate de
ciclurile afacerii;
a2) şomaj structural, determinat de şedinţe de restructurare economică;
a3) şomaj tehnologic, determinat de înlocuirea vechilor tehnologii, tehnici cu altele noi,
centralizarea unor unităţi economice antrenând restrângerea locurilor de muncă;
a4) şomaj intermitent, ca urmare a practicării contractelor pe termen scurt;
a5) şomaj de discontinuitate ce afectează în general femeile şi este determinat de
întreruperea activităţii datorită obligaţiilor familiale sau maternităţii;
a6) şomaj sezonier determinat de întreruperea activităţilor puternic afectate şi dependenţe
de factori naturali (agricultură, construcţii, lucrări publice).
b) creşterea ofertei de muncă determinată de indivizi ce au vârsta legală de muncă, au
terminat perioada de şcolarizare, precum şi o parte a populaţiei inactive care-şi
reafirmă nevoia de muncă, toate acestea pe fondul unei cereri inferioare ofertei:
b1) generaţiile noi ce ajung pe piaţa forţei de muncă explică nivelul şomajului ca un
decalaj între reproducţia forţei de muncă, mişcării populaţiei sub incidenţa
factorilor naturali (biologici, demografici, economici);
b2) intrarea unor eşantioane din populaţia inactivă pe piaţa forţei de muncă ce sunt
nevoite să se încadreze pe locuri de muncă datorită unui complex de factori (de
exemplu diminuarea nivelului de trai în condiţiile unor venituri care, altă dată erau
considerate sigure - salariul soţilor, pensia de urmaş, economii devalorizate).
Efectivul şomerilor se determină în România în două variante: şomeri înregistraţi şi şomeri
în sens BIM.
În statistica internaţională se utilizează următoarele rate de şomaj:
- rata globală standardizată BIM;
- rata globală standardizată CEE;
- rata globală standardizată OECD;
- rata globală naţională;
- rate parţiale pentru diferite categorii de populaţie activă;
- rata integrală (compusă) de şomaj şi subocupare.
Rata globală standardizată BIM se calculează ca raport între numărul şomerilor în sens BIM
şi populaţia activă totală; are cea mai mare sferă de cuprindere fiind cea mai utilizată în
comparaţiile internaţionale.
Rata globală standardizată CEE este raportul dintre numărul de şomeri şi populaţia activă
civilă.
Rata globală standardizată OECD se determină ca raport între numărul de şomeri şi
populaţia activă totală.
Rata parţială de şomaj se referă la o anumită categorie de forţă de muncă sau regiune
geografică sau administrativă; se determină ca raport între numărul de şomeri proveniţi din
categoria respectivă şi populaţia activă din categoria respectivă.
Rata integrală de şomaj şi subocupare vizibilă ce se calculează ca raport între timpul de muncă
disponibil neutilizat, corespunzător persoanelor în şomaj şi a celor aflate în stare de subocupare vizibilă

88
(persoane care au un loc de muncă, dar care lucrează involuntar în timp parţial) şi timpul de muncă total
disponibil sau timpul de muncă utilizat. Ea măsoară de fapt şomajul potenţial, calculul acesteia
impunându-se în special în cazul ţărilor în care subocuparea vizibilă are dimensiuni apreciabile.
România face parte din categoria acestor ţări.

4.4. Costurile şomajului

Costurile şomajului sunt atât de evidente încât riscăm să nu avem ce spune cu adevărat
interesant despre această problemă.
Societatea în ansamblul său pierde deoarece producţia scade sub nivelul potenţial. Şomerul,
ca individ, pierde nu numai material, prin reducerea veniturilor sale, ci şi pe plan moral, deoarece
perioadele lungi de şomaj îi erodează încrederea şi respectul de sine.
Efectele şomajului sunt tratate de cele mai multe ori din punct de vedere unilateral. Totuşi
nu trebuie să uităm efectele generale pe care le provoacă fenomenul de şomaj.
Costurile şomajului în funcţie de modul cum este privit acest fenomen macroeconomic pot fi:
 costurile sociale (care se referă la economia naţională privită ca un tot unitar, în
ansamblu):
Costurile sociale au în vedere următoarele aspecte:
- reducerea PNN sau PIB după caz;
- neutilizarea unei importante cantităţi de resurse de muncă;
- încetinirea ritmului de dezvoltare economică;
- reducerea veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat;
- creşterea cheltuielilor statului;
- probleme de ordin psihologic.
 costurile directe
- costurile directe iau forma cheltuielilor (persoanelor fizice, firmelor şi statului)
pentru plata ajutorului de şomaj, pentru calificarea şi recalificarea şomerilor.
 costurile indirecte
- reducerea veniturilor personale;
- reducerea veniturilor bugetare;
- deteriorarea capacităţii de muncă;
- descurajarea individului (şomerului).
Din „păcate” sau din „fericire” există şi beneficii aduse de şomajul în sine:
- creşterea duratei timpului liber deţinută de şomeri (totuşi valoarea acestui beneficiu este
destul de redusă în comparaţie cu pierderile);
- creşterea mobilităţii şi adaptabilităţii;
- îmbunătăţirea pregătirii profesionale.

4.5. Legea lui Okun

Legea ce reflectă legătura dintre rata de creştere economică şi rata şomajului este cunoscută
sub denumirea de „legea lui Okun”. Conform acestei legi, rata şomajului scade cu 0,5 %, pentru
fiecare procent de creştere a PIB peste o rată a trendului de 2,25 %.
u  0,5( y  2,25) (4.6)
Această relaţie are un caracter statistic și nu este valabilă pentru orice ţară, ci doar pentru
SUA şi pentru etapa în care Okun a făcut cercetările. O asemenea relaţie statistică se poate deduce
pentru fiecare ţară în parte, în funcţie de condiţiile create ale etapei pe care o parcurge putându-se

89
utiliza în funcţionarea politicii strategice de explansiune economică în vederea reducerii şomajului
la o mărime convenabilă.
Cel mai important lucru de reţinut este acela că, necesitatea reducerii şomajului impune ca
politicienii să adopte o strategie susţinută de creştere a producţiei prin toate măsurile de politică
monetară, fiscală sau mixtă posibile.

4.6. Relaţia de compensare inflaţie-şomaj. Curba lui Phillips

Esenţa relaţiei de compensare inflaţie-şomaj constă în aceea că un şomaj mai mic poate fi
obţinut acceptând mai multă inflaţie sau inflaţia poate fi redusă acceptând mai mult şomaj. Această
relaţie de compensare dintre inflaţie şi şomaj este redată de curba Phillips, care sugerează că rata
inflaţiei poate fi redusă în permanenţă prin acceptarea costului unui şomaj mai ridicat (figura 4.5).
Curba lui Phillips, care este o relaţie empirică ce reflecă comportarea salariului şi a inflaţiei
preţurilor faţă de rata şomajului are o pantă descrescătoare, indicându-ne că o rată înaltă a şomajului
este însoţită de o rată scăzută a inflaţiei şi invers, adică există o relaţie de compensare între inflaţie
şi şomaj. Se constată totuşi că pe termen lung relaţia este adevărată, dar pe termen scurt nu mai este
adevărată pentru o serie de ţări.
Curba Phillips pe termen scurt
În analiza curbei Phillips pe termen scurt se porneşte de la graficul cererii şi al ofertei de
forţă de muncă şi se observă că, pentru un salariu mai mic decât W*, N D  N S şi ca atare există
cerere excedentară. Se poate spune ca W depinde de N d şi de N s :
W  ( N d  N s ) ,   > 0 (4.7)
Dar în practică există o ofertă excedentară de forţă de muncă, adică N d  N s :
W  [( N s  N d )] (4.7’)
Dacă N s coincide cu totalul de forţă de muncă N ( N s  N ), atunci volumul forţei de
muncă neocupată este tocmai diferenţa U  N  N d (U = şomajul), iar rata şomajului va fi:
U N  Nd N  Ns Ns  Nd Ns  Nd
u    u  (4.7”)
N N N N N
Curba Philips pe termen scurt poate fi dedusă din ecuaţiile (4.7’) şi (4.7”):
r  (u)  g (u) (4.8)
g’(u) < 0, deci curba este descrescătoare. Pentru o rată a inflaţiei staţionară se obţine rata naturală a
şomajului u 0 (fig. 4.5).

u0
u

Fig. 4.5 – Rata naturală a şomajului

90
 Şomajul şi preţul aşteptat
Asupra ritmului de creştere al salariului acţionează, pe lângă şomaj, şi ritmul de creştere al
preţului aşteptat (inflaţia aşteptată), notat cu p a . În acest caz, curba Philips devine:
r (W )  g (u)   * p a (4.9)
  (0,1), g ' (u)  0
Curba Philips pe termen lung
Pe termen lung se evidenţiează perturbaţii ale presiunii costurilor notate cu  . Ecuaţia
inflaţiei se obţine începând de la:
Y
r  W  [ ]   (4.10)
N
Din ecuaţiile (4.8) şi (4.9), luând cea mai simplă formă de anticipare ( p a  p ) se găsesc
ecuaţiile:
W  g (u )   * p

 Y (4.11)
 p  W  [ ]  
 N
Rezolvând acest sistem se obţine ecuaţia de dinamică a salariului şi a preţurilor:
 1  Y 
 p  *  g (u )  [ ]   
 1  N 
 (4.12)
 1   Y 
W  1   * g (u )  1   *  [ N ]   
  
1
Relaţia (4.12) reprezintă tocmai curba Philips pe termen lung. Deoarece  1  panta
1
curbei Philips pe termen lung este mai mare decât panta curbei pe termen scurt (fig. 4.6).

Curba
W Phillips pe
termen
lung

Curba u
Phillips pe
termen
scurt

Fig. 4.6 – Curba Phillps

Cercetările întreprinse ulterior au demonstrat că relaţia inflaţie-şomaj este foarte instabilă şi

inexistentă în anumite situaţii.

91
 4.7. Interpretarea statistică a şomajului

Organizaţiile internaţionale, cum sunt Organizaţia Internaţională a muncii sau OECD

definesc şomajul ca starea acelor indivizi care nu au o slujbă, dar iau măsuri atunci pentru a-şi găsi
una.
Forţa de muncă este acea parte a populaţiei care este fie ocupată (L), fie în şomaj (U). Forţa
de muncă nu include deci tinerii aflaţi în şcoli, pensionarii şi pe cei care nu doresc să muncească.
N = L + U
forţă ocupaţi şomeri
de muncă
Şomajul este un proces atât economic cât şi politic, fapt pentru care existenţa sa nu poate fi
ignorată.

4.7.1. Şomajul involuntar şi rigiditatea salariului real

O interpretare a şomajului se bazează pe observaţia că pieţele nu se golesc complet, inclusiv

piaţa forţei de muncă. În figura 4.7 se consideră că salariul real este fixat la w0, care este mai mare
decât nivelul de echilibru w*.

Fig. 4.7

Pentru salariul w0, firmele doresc să folosească o cantitate L0 de muncă, în timp ce

gospodăriile oferă L'. Deoarece firmele nu pot fi forţate să utilizeze mai mult decât doresc, L' - L0
reprezintă oferta de muncă ce nu este cerută de piaţă.
Dacă salariul real scade la w*, cererea va creşte, oferta va scădea şi utilizarea completă a
forţei de muncă va fi atinsă la nivelul L*.
Este deci respinsă ipoteza că salariul real care scade creează şomaj. Şomajul involuntar
apare când un individ doreşte şi este capabil să lucreze pentru un salariu dat dar nu găseşte o slujbă,
oricât de mult ar încerca. Acesta este elementul esenţial: existenţa şomajului involuntar trebuie să
fie explicată prin rigiditatea salariului real.

92
 4.7.2. Rolul sindicatelor

Sindicatul reprezintă una dintre instituţiile fundamentale şi universale care operează în

economia de piaţă. El are două obiective economice majore:
 salarii reale mai mari;
 mai multe slujbe.
Aceste două obiective sunt însă contradictorii. Acest lucru sugerează existenţa unei curbe de
indiferenţă a sindicatelor ca în figura 4.8.

Fig. 4.8

Curbele de indiferenţă ale sindicatelor arată faptul că agentul activ pe piaţa forţei de muncă
nu este individul, ci sindicatul. Restricţia de buget în acest caz este cererea de muncă a firmelor dată
de PML. Alegerea optimă a sindicatului este punctul de tangenţă dintre curba de indiferenţă cea mai
înaltă şi cererea de muncă. Atunci când curba cererii de muncă se deplasează - să spunem sub
efectul acumulării de capital sau progresului tehnic - punctele de tangenţă descriu o curbă numită
curba ofertei de salarii care descrie cea mai dorită evoluţie a salariilor reale şi numărului slujbelor
din punctul de vedere al sindicatelor. Panta curbei ofertei de salarii reflectă preferinţele sindicatelor
în ce priveşte numărul de slujbe şi nivelul salariilor reale (fig. 4.9).

Fig. 4.9

93
 Deci, sindicatele doresc multe slujbe cu salarii reale din ce în ce mai mari. Muncitorii cred că,
prin sindicate, au o putere mai mare şi pot obţine salarii mai mari.
Fie, astfel, pentru o cantitate dată de muncă oferită, echilibrul pe piaţa forţei de muncă în
punctul B (fig. 4.10). Forţa de muncă utilizată este L2, iar salariul real w2. Curba ofertei de salarii
împreună cu curba cererii de muncă determină un alt punct de echilibru, în A.
Se observă că acest punct este caracterizat de un salariu real mai mare w1, dar forţa de
muncă angajată L1 mai mică decât L2. Rigiditatea salariului w1 face să apară un şomaj involuntar
L2 - L1 pentru indivizi, dar voluntar din punctul de vedere al sindicatelor.
De ce, totuşi, sindicatele preferă rigiditatea salariilor în loc de stabilitatea slujbelor? Un
motiv este faptul că liderii de sindicat sunt aleşi de membrii de sindicat, în rândul cărora şomerii
reprezintă întotdeauna o minoritate. Un şomer, de regulă, atunci când îşi părăseşte slujba, părăseşte
şi sindicatul. Un al doilea motiv este cel legat de negocierile salariale. De regulă, aceste negocieri
sunt mai concrete şi mai uşoare când se referă la nivelul salariilor decât la numărul de slujbe.

Fig. 4.10

4.7.3. Alţi factori care determină şomajul involuntar

Şomajul involuntar apare deci atunci când salariile reale sunt rigide. Existenţa sindicatelor
este un motiv al acestei rigidităţi salariate. Dar mai există şi alţi factori, economici şi instituţionali,
care determină această rigiditate.
Unul dintre aceşti factori este capitalul uman. Spre deosebire de capitalul fizic, capitalul
uman este costisitor şi necesită investiţie: costurile apar mai întâi şi profiturile vin abia după câţiva
ani. Spre deosebire de capitalul fizic, capitalul uman nu aparţine definitiv firmelor care au investit
în el. Muncitorii în care s-a investit pentru a acumula cunoştinţe pot părăsi firmele şi îşi pot utiliza
capitalul uman general în altă parte. Pentru a recupera aceste pierderi, firmele trebuie să fie capabile
să treacă unele dintre aceste costuri pe seama muncitorilor oferindu-le, de exemplu, salarii mai
scăzute. Dar dacă muncitorii tineri acceptă aceste salarii mai mici pe un orizont de timp mai lung,
muncitorii mai în vârstă nu le acceptă întotdeauna, sau orizontul pe care le acceptă este mai scurt.
Un al doilea factor de şomaj involuntar îl reprezintă salariul minim. El a fost introdus mai
întâi pentru a proteja muncitorii tineri şi a constituit mult timp o revendicare majoră a sindicatelor.
Această formă de protecţie este justificată, dar salariile minime pot paradoxal, cauza şomaj chiar în
rândul muncitorilor tineri.
În figura 4.11 se reprezintă efectul acestor salarii minime. De exemplu, dacă wmin este mai mare
decât w0 care s-ar obţine din negocieri salariate şi care, la rândul său, este mai mare decât salariul de
94
echilibru w1, atunci rezultă un şomaj L1 - Lmin chiar mai mare decât L0 - Lmin care ar rezulta din
negocierile sindicale.
În sfârşit, un al treilea factor îl reprezintă reglementările pe piaţa muncii. Aceste
reglementări acoperă o mare varietate de aspecte: plata sărbătorilor, lungimea zilei de muncă,
asigurări sociale etc. Un element important îl constituie plata ajutoarelor de şomaj care sunt extrem
de importante deoarece ele cresc costul efectiv al muncii perceput de către firme. Ajutoarele de
şomaj mari sunt surse de şomaj involuntar în timp ce lipsa acestora poate determina costuri sociale
şi politice ridicate.

Fig. 4.11

4.8. Interpretarea dinamică a şomajului

4.8.1. Stocuri şi fluxuri de şomeri

Orice persoană poate să se afle într-una din următoarele trei situaţii: angajat, şomer sau în
afara forţei de muncă. În figura 4.12 se reprezintă aceste trei stări şi diferite fluxuri care descriu cum
muncitorii trec de la o situaţie la alta.
Un aspect important îl reprezintă mărimea acestor fluxuri. Schema de mai sus introduce o
perspectivă dinamică asupra pieţei forţei de muncă, aspect mult mai apropiat de realitate decât
perspectiva statistică prezentată anterior.
Treceri Angajări
la alte Angajaţi Şomeri
slujbe
Licenţieri

Noi angajaţi
Insucces în
Descurajaţi

găsirea unei
Pensionaţi

slujbe

În afara forţei
de muncă

Fig. 4.12

95
 4.8.2. Căutarea unei slujbe

Căutarea unei slujbe nu este întotdeauna un lucru uşor. Crearea de slujbe necesită găsirea
unui muncitor şi dispariţia unei slujbe duce la trecerea unui muncitor în şomaj. Piaţa forţei de
muncă este cu atât mai eficientă cu cât este mai redus timpul pentru trecerea de la o slujbă la alta.
Cu toate acestea, trecerea de la o slujbă la alta necesită un anumit timp în care o persoană este în
şomaj. Acest şomaj se numeşte şomaj fricţional.
Şomajul fricţional depinde de numărul de slujbe vacante şi părăsite. Dacă facem abstracţie
de fluxurile de la şi către stocul „în afara forţei de muncă”, numărul de muncitori care devin şomeri
(într-o lună sau într-un an) reprezintă o proporţie s, numită rata de separare, din slujbele existente
L. În timp ce şomerii cresc cu s - L, numărul lor scade cu acei şomeri care găsesc slujbe. Dacă
notăm cu f rata de găsire a slujbelor, deci proporţia din şomerii U care intră în rândul angajaţilor,
schimbarea în şomaj într-o perioadă dată este dată de:
U = s L - f U
Şomajul fricţional poate fi atunci definit ca stocul Uf de şomeri care se aşteaptă să apară
oricând, chiar şi atunci când şomajul rămâne staţionar. Atunci fluxurile de intrare şi de ieşire din
şomaj sunt egale când  U = 0, ceea ce conduce la:
s
   L
U f

f
Câteodată este convenabil să exprimăm şomajul ca o proporţie din forţa de muncă N = L + U.
Atunci rata şomajului fricţional este:
Uf s
u 
f

N s f
Atât s cât şi f pot fi interpretate ca probabilităţi: probabilitatea s de părăsire a slujbei atunci
când eşti angajat şi probabilitatea f de găsire a unei slujbe atunci când eşti şomer.
Pornind de aici, s-au introdus o serie de modele aleatoare ale proceselor legate de şomaj şi
găsirea unei slujbe.

4.9. Rata de echilibru a şomajului

Dacă întreg şomajul ar fi voluntar, el ar avea o importanţă redusă. Dar şomajul involuntar
arată că piaţa forţei de muncă nu funcţionează ca celelalte pieţe. Imperfecţiunile acestei pieţe,
datorită atât unor factori economici cât şi instituţionali, contrazic paradigma competiţiei pure şi
perfecte pe care se bazează economia de piaţă.
Echilibrul pe piaţa muncii apare atunci când numărul de slujbe şi de şomeri se stabilizează.
Datorită imperfecţiunilor sale, piaţa muncii poate fi la echilibru şi în situaţia în care şomajul nu se
limitează la şomajul voluntar.
Şomajul de echilibru poate fi considerat ca suma dintre şomajul fricţional şi şomajul
structural. Şomajul fricţional nu poate fi înlăturat în întregime deoarece se cere un timp pentru a
trece de la o slujbă la alta. Rata şomajului fricţional poate varia în timp, nu doar fiindcă eficienţa
pieţei forţei de muncă se modifică, dar şi datorită faptului că condiţiile economice fac mai mult sau
mai puţin probabil ca oamenii să găsească slujbe sau să devină şomeri.
Şomajul structural are multe cauze. Cauza obişnuită este că oferta de muncă este mediată de
un număr de instituţii şi reglementări. Oferta de muncă agregată, care este confruntată cu cererea de
muncă la echilibru, reflectă imperfect ofertele de muncă individuale (de exemplu, în ceea ce priveşte
meseriile cerute şi oferite) şi unii muncitori devin şomeri involuntari chiar dacă nivelul salariului real
ar curăţi piaţa forţei de muncă (adică ar permite angajarea tuturor celor care vor să muncească).
96
 De regulă, rata şomajului de echilibru diferă de la o ţară la alta. Se consideră, totuşi, că el
reprezintă 1 % - 5 % din forţa de muncă a unei ţări.
Să analizăm, acum, procesul de ajustare a şomajului către şomajul de echilibru. De regulă,
acest proces necesită o perioadă îndelungată de timp, de ordinul zecilor de ani, fapt pentru care
guvernele sunt oarecum descurajate în aplicarea unor politici coerente şi eficiente împotriva
şomajului.
De regulă, rata curentă a şomajului şi rata de echilibru a acestuia sunt diferite. În figura 4.13
se reprezintă două situaţii în care rata curentă a şomajului este mai mare decât rata de echilibru
(punctul A1) şi în care rata curentă a şomajului este sub rata de echilibru (punctul A2).

Fig. 4.13

4.10. Politici antişomaj

4.10.1. Politici de ocupare integrală a forţei de muncă

Ocuparea integrală a forţei de muncă nu presupune o ocupare în proporţie de 100 %, ci una

în jur de 95 - 98 %, lucru ce asigură un şomaj minim de 2 - 5 %, şomaj care este considerat de
majoritatea ca un „rău” necesar economiei de piaţă.
Important este să se găsească o politică macroeconomică stabilizatoare, adică o politică care
să menţină un grad ridicat de ocupare a forţei de muncă şi să evite alunecarea într-un şomaj cronic.
Soluţia lui Keynes
„Ocuparea deplină este dată de acea rată a şomajului la care ritmul de inflaţie se stabilizează
când rata creşterii masei monetare rămâne constantă.” - Keynes.
În „Teoria generală a ocupării, dobânzii şi banilor”, Keynes explică crizele cu ajutorul
modelului cererii agregate. El motivează avântul economic prin dezvoltarea producţiei de masă în
ramurile moderne ale economiei, ale căror bunuri sunt mult cerute pe piaţă, iar depresiunea
economică prin scăderea cererii de investiţii. Keynes susţine că cererea investiţională este
insensibilă la rata dobânzii, considerând curba IS ca fiind abruptă, iar curba LM ca foarte plată, fără
a atinge capcana lichidităţii. Ca urmare, el apreciază că expansiunea monetară ar fi relativ
ineficientă în stimularea cererii şi ofertei de bunuri şi servicii.

97
 Pe această bază Keynes propune o serie de măsuri de politică macroeconomică fiscală
anticiclică, în vederea reducerii fluctuaţiilor ciclice din economie. Astfel, el afirmă că, atât ieşirea
din depresiunea economică cât şi evitarea intrării în depresiune, pot fi făcute prin măsuri de
reducere a fiscalităţii pe de o parte, şi prin măsuri de creştere a cheltuielilor guvernamentale, pe de
altă parte.
Soluţia lui Friedman
Conform teoriei monetariste, politica monetară are un rol hotărâtor în determinarea şi
comportamentul nivelului producţiei şi al preţului, iar etapele de depresiune economică prin care au
trecut majoritatea ţărilor lumii au fost generate de o politică monetară neadecvată. Se arată că o
politică monetară expansionistă ar putea stimula cererea şi oferta de bunuri şi servicii.
Pe această bază Friedman propune o serie de măsuri de politică macroeconomică
stabilizatoare, mai precis de folosire intensă a măsurilor de politică monetară anticiclică, în scopul
de a reduce fluctuaţiile ciclice din economie. Afirmă că, atât ieşirea din depresiune economică cât şi
evitarea intrării în depresiune, pot fi făcute prin măsuri de creştere a stocului de bani şi de reducere
a ratei dobânzii.
Soluţia mixtă
O economie nu funcţionează bine dacă nu se produc continuu producţii şi venituri tot mai
mari şi dacă nu se asigură o tot mai mare ocupare a forţei de muncă. Se ştie că şomajul şi
capacităţile de producţie nefolosite în creştere, sunt datorate faptului că producţia nu creşte pe
măsura potenţialului său, numit şi output potenţial (PNB real care îl poate produce societatea în
condiţiile ocupării integrale a forţei de muncă, adică în condiţiile unui şomaj de maximum 5 %).
Diferenţa dintre output potenţial (PNB real potenţial) şi output real (PNB real efectiv), reprezintă
„golul” de real sau subproducţia reală. Evitarea subproducţiei se poate face numai cu o politică
fiscală şi monetară expansionistă pentru a creşte cererea agregată. O cerere excesivă înseamnă o
creştere exagerată a preţurilor şi veniturilor băneşti, adică inflaţia, aducând creşteri foarte mici în
producţie şi în venitul real. De asemenea, o cerere mică înseamnă pierderi de producţie, capacităţi
nefolosite şi şomaj.
Obiectivul unei politici mixte stabilizatoare este tocmai minimizarea acestor variaţii ale
cererii, adică să se realizeze o concordanţă cât mai bună între sporul de cerere şi potenţialul
productiv al economiei. Deci, rezultatul unei politici stabilizatoare nu trebuie să fie doar o simplă
nivelare a vârfurilor producţiei şi utilizării forţei de muncă şi nici o menţinere a cererii globale de
bunuri şi servicii la un nivel constant. Rezultatul acestei politici mixte, stabilizatoare, trebuie să fie
minimizarea deviaţiilor de la un trend crescător, nu de la o medie fixă, deoarece în orice economie
ce se dezvoltă, cererea trebuie să crească continuu în scopul de a menţine o utilizare cât mai
completă a capacităţilor de producţie şi a forţei de muncă, în condiţiile menţinerii unor preţuri cât
mai stabile.
Utilizarea integrală a forţei de muncă mai are şi avantajul că, contribuie la micşorarea şi
lichidarea deficitelor bugetare, ducând chiar la un surplus bugetar al ocupării forţei de muncă. Chiar
dacă nu se reuşeşte ocuparea integrală a forţei de muncă, acest surplus bugetar trebuie luat în
considerare ca un obiectiv potenţial spre care să tindă orice politică mixtă, stabilizatoare.
O politică mixtă, stabilizatoare trebuie să-şi propună şi o creştere a outputului potenţial
pentru a menţine o ocupare tot mai completă a forţei de muncă şi deci, o creştere a cererii agregate.
O politică stabilizatoare trebuie să reuşească, de asemenea, menţinerea unui echilibru
productivitate-salarii, în sensul că salariile să nu crească mai mult decât productivitatea muncii.
Numai aşa se va reuşi cu mai puţină muncă, să se obţină aceeaşi cantitate de bunuri şi servicii. O
creştere neinflaţionistă a salariilor presupune ca ele să crească mai repede decât productivitatea
muncii.
Şi o creştere rapidă a investiţiilor poate spori cantitatea de capital folosit pentru producerea
bunurilor şi serviciilor, crescând astfel ocuparea forţei de muncă, productivitatea muncii şi
contribuind la realizarea stabilităţii preţurilor. În general, cheltuielile investiţionale mari contribuie
la reducerea presiunilor inflaţioniste, deoarece, pentru o rată de creştere a salariilor dată, o
productivitate mai mare înseamnă mai puţină inflaţie.

98
 Abordarea neoclasică
Abordarea neoclasică încearcă să explice şomajul într-un context în care agenţii optimizează
continuu, iar pieţele se golesc continuu, aşadar nu poate exista şomaj involuntar. Se observă
contrastul cu macroeconomia keynesiană tradiţională (şi cu cea a primilor monetarişti), care
presupunea că şomajul este un semn al eşecului de piaţă, asociat cu preţuri de piaţă sau salarii‚ non-
clearing, şi că o mare proporţie din şomaj este involuntar.
O explicaţie neoclasică a fluctuaţiilor ciclice ale ocupării forţei de muncă presupune că ele
sunt cauzate de fluctuaţii în dorinţa oamenilor de a-şi oferi serviciile. Dacă curba ofertei de muncă
fluctuează ciclic, aceasta va conduce la variaţii ciclice ale ocupării forţei de muncă. Această
explicaţie a comportamentului ciclic pe piaţa forţei de muncă prezintă două probleme:
- în primul rând, salariul va tinde să crească şi în perioadele de depresiune şi să scadă în
cele de boom, fenomen care nu este în concordanţă cu ceea ce se observă.
- în al doilea rând, tot nu va exista un şomaj involuntar ciclic, întrucât, având în vedere că
piaţa forţei de muncă este întotdeauna goală, aceasta înseamnă că nu va mai exista cerere
de muncă nesatisfăcută. Fluctuaţiile ocupării forţei de muncă induse de ofertă formează
o parte din fundamentul teoriei ciclurilor economice reale. Însă, şocurile economiei
reale, care declanşează cicluri economice reale, cauzează schimbări ale NAIRU, astfel
încât, în cel mai bun caz, aceasta explică variaţiile de echilibru, dar nu ale şomajului
ciclic.
O altă explicaţie constă în erorile pe care le fac o parte din muncitori şi patroni în predicţia
cursului nivelului preţurilor. Pentru a înţelege argumentaţia se presupune că fiecare din pieţele
economiei este în echilibru, ca există o ocupare deplină a forţei de muncă, că preţurile sunt stabilite
şi că ratele actuale şi aşteptate ale inflaţiei sunt zero. Se presupune că guvernul creşte oferta
monetară cu 5 % în mod neaşteptat, astfel încât aşteptările inflaţioniste nu sunt afectate. Oamenii se
găsesc cu plusuri monetare nedorite, pe care încearcă să le cheltuiască. Se presupune că oferta
monetară crescută duce la o creştere a cheltuielilor estimate pentru toate bunurile.
Cererea pentru fiecare bun se deplasează la dreapta, şi toate preţurile, fiind determinate în
condiţii concurenţiale, cresc. Cei care iau decizii văd că preţurile lor de vânzare cresc şi
interpretează eronat această creştere a preţului lor relativ. Aceasta se întâmplă deoarece ei se
aşteaptă ca rata inflaţiei să fie zero. Firmele vor produce mai mult, iar muncitorii vor lucra mai
mult, deoarece ambele grupuri cred că obţin un preţ relativ mai mare pentru ceea ce vând. Astfel,
producţia totală şi ocuparea deplină a forţei de muncă cresc.
Când ambele grupuri realizează eventual că preţurile lor relative sunt de fapt neschimbate,
producţia şi ocuparea forţei de muncă scad înapoi la nivelurile lor iniţiale. Producţia şi ocuparea
forţei de muncă suplimentare apar doar atât timp cât oamenii se înşeală. Când ei realizează că toate
preţurile cresc cu 5 %, revin la comportamentul lor iniţial. Unica diferenţă este că, acum, nivelul
preţurilor a crescut cu 5 %, lăsând neschimbate preţurile relative.
Un argument similar arată că o scădere neanticipată a ofertei monetare ar determina
producţia să scadă sub nivelul său cu angajare completă a forţei de muncă.
Toate explicaţiile neoclasice presupun că pieţele forţei de muncă se golesc şi caută motivele
fluctuaţiei ocupării forţei de muncă. De aceea, toate implică faptul că oamenii care nu muncesc au
renunţat voluntar la piaţa forţei de muncă, deci că nu există şomaj involuntar.

Modelul neokeynesian
Mulţi economişti consideră explicaţiile neoclasice neplauzibile. Ei cred că oamenii înţeleg
corect semnalele pieţei, dar că reacţionează în moduri care nu determină pieţele să fie întotdeauna în
echilibru. Aceşti economişti cred că mulţi din cei înregistraţi ca fiind şomeri sunt şomeri involuntar.
Însă, abordarea neoclasică prezintă şi unele puncte bune. Ea presupune existenţa agenţilor
raţionali, care optimizează întotdeauna. Cu alte cuvinte, are fundamente riguroase, care prezintă
interes pentru economiştii care analizează comportamentul de maximizare a utilităţii agenţilor care
interacţionează în golirea pieţei.

99
 Majoritatea încercărilor de a explica şomajul involuntar analizează forţele care determină
stabilirea salariilor şi deciziile privind angajarea în instituţiile realiste ale pieţei forţei de muncă. Ele
caută motive pentru care salariile nu răspund rapid la modificările cererii şi ofertei de forţă de
muncă. Din acest motiv, oferta şi cererea pot să nu fie egale perioade îndelungate de timp. Pieţele
forţei de muncă vor reflecta atunci şomaj în timpul recesiunilor şi o cererea excesivă în timpul
boom-urilor. Acestea sunt reflectate în figura 4.14.

Rata S0
salariilor

w12 D2
w0
Cantitatea
w11 D0
de forţă de
D1 muncă

q1 q11 q0 q2 q12

Fig. 4.14 – Şomajul pe o piaţă cu salarii rigide

Când rata şomajului nu se schimbă destul pentru a egala întotdeauna cererea şi oferta, va
exista șomaj în perioadele de criză, respectiv penurie de forţă de muncă în cele de boom pe fiecare
piaţă individuală de forţă de muncă. Când cererea este la nivelul său normal, D0, piaţa este golită la
rata salariului w0, ocuparea forţei de muncă este q0 şi nu există şomaj. Într-o recesiune, cererea
scade la D1, dar salariul scade numai până la w11. Drept rezulat, cererea de muncă este q1, iar oferta
este q11. Ocuparea este determinată de cantitatea cerută q1, restul ofertei, pentru care nu există
cerere, q11 - q1 este şomaj. Într-un boom, cererea creşte la D2, dar rata salariului creşte numai la w21.
Drept rezultat, cerea este q21, în timp ce oferta este de numai q2. Ocuparea forţei de muncă creşte la
q2, adică, cantitatea oferită, restul cererii nu poate fi satisfăcută, determinând o cerere excesivă de
forţă de muncă q21 - q2.

4.10.2. Politici pasive

Acest tip de politică presupune două aspecte fundamentale:

1. Pe cine să ajuţi?
2. Ce fel de ajutor să dai?
Politicile pasive sunt acelea prin care statul susţine direct nivelul de trai al indivizilor ale
căror şanse de angajare în muncă au scăzut considerabil, prin plata directă a şomerilor.
Măsurile pasive sunt acelea prin care se compensează pierderile de venit ale lucrărilor ce
intră în şomaj prin acordarea unor sume de bani ca ajustare de şomaj. Aceste sume sunt acordate pe
o anumită perioadă, deficitul şi datoria publică fiind mărite. Principala diferenţă a acestor măsuri
este aceea că ele sunt aplicate după ce o persoană devine şomer. Adepţii acestor politici
argumentează acordarea ajutorului de şomaj astfel:
- trebuie acoperite costurile sociale ale şomerilor;
- evitarea distorsiunilor pe care le introduc pe piaţa forţei de muncă intervenţiile directe
ale statului.
Cu toate acestea, tot mai multe ţări renunţă sau acordă din ce în ce mai greu ajutorul de şomaj.
Ajutorul de şomaj devine mai puţin atractiv prin micşorarea valorii sale şi a duratei de acordare.

100
 Sistemul de ajutorare trebuie să fie orientat mai ales către şomerii de lungă durată, cei ce au
nevoie de pregătire, susţinere şi reorientare profesională. Acest sistem nu trebuie să creeze un statut
preferenţial de şomer. Cuantumul şi perioadele de alocare a indemnizaţiilor de şomaj sunt stabilite
sub nivelul minim al salariilor pe economie.
Folosit ca instrument stimulativ, ajutorul de şomaj determină căutarea unui loc de muncă
prin relansarea perioadei de acordare sau reducerea acesteia la o perioadă destul de mică. Orientarea
actuală de pe piaţa forţei de muncă internaţionale este de modelare atât a cuantumului, cât şi a
duratei.
O problemă importantă pe piaţa muncii o constituie determinarea implicaţiilor ajutorului de
şomaj.
Un nivel ridicat al ajutorului de şomaj face mai puţin stringentă căutarea unui loc de muncă,
determinând creşterea duratei şomajului. În acest sens se poate calcula un indicator elocvent numit
rata de înlocuire a venitului, ca raport între venitul net obţinut în perioada de şomaj şi venitul net în
perioada de angajare.
Riv  Vns /Vna (*100)
De exemplu, dacă acest indicator este de 60 % sau mai mult, îl determină pe individ să
rămână în şomaj prelungind perioada de căutare, iar dacă ajutorul de şomaj este şi scutit de impozit,
indemnizaţia va fi mai mare. Aceste venituri de şomaj decurg din drepturile sale şi trebuie să fie
dimensionate încât să fie determinat să caute un nou loc de muncă - primeşte un „salariu de
rezervă”. Astfel se poate calcula un al doilea indicator, indicaţia marginală spre prelungirea
duratei de şomaj:
Î ps  Dds / Dsr
şi arată modificarea duratei şomajului la creşterea cu o unitate a salariului de rezervă.
Existenţa unui ajutor de şomaj ridicat face ca încadrarea în muncă să fie mai puţin severă,
atât firmele cât şi muncitorii să nu fie interesaţi într-o stabilitate prea mare a angajării.
Acordarea ajutorului de şomaj propune luarea în evidenţă a celor fără loc de muncă, toţi
aceştia indiferent dacă vor sau nu să muncească trebuie să fie înscrişi ca şomeri. Dacă acest ajutor
nu există, rata şomajului ar fi mai mică, mai aproape de realitate, dar aceasta trebuie să funcţioneze
din consideraţii sociale.
Ca urmare a acestor aspecte negative ale ajutorului de şomaj apar tendinţe de desfăşurare ale
sistemului. Dacă se doreşte alocarea sau ocuparea eficientă a lucrărilor trebuie recunoscut faptul că
un individ are nevoie de timp pentru a-şi găsi locul de muncă potrivit. Mai mult decât atât, din punct
de vedere al eficienţei generale este lipsită de sens căutarea unui loc de muncă de către un muncitor
cu o calificare oarecare.
Principala problemă rămâne găsirea unui model de ocupare a forţei de muncă, care să
determine pe de o parte firmele în a nu-şi concedia lucrătorii, iar pe de altă parte să asigure un trai
minim decent pentru cei care dintr-un motiv sau altul îşi pierd slujba. Există afirmaţii ce susţin că
şomajul este o problemă serioasă, că ajutorul de şomaj determină o înclinaţie a şomerilor de a trăi
cu acest statut mai degrabă decât să se angajeze.
Din experienţa ţărilor cu tradiţie în evidenţa şomajului, se constată că aproximativ 2/3 din
şomeri primesc ajutorul de şomaj, restul de 1/3 fiind oameni ce au probleme cu asigurarea existenţei
pentru ziua de mâine.
Politicile pasive cresc, însă, cheltuielile statului, deci deficitul bugetar şi datoria publică, fapt
ce constituie o sursă inflaţionistă deosebit de puternică, având în vedere că deficitul bugetar se
acoperă sporind, de regulă, oferta de bani, măsură cu efect inflaţionist direct.
Principala deficienţă a politicilor pasive constă în aceea că ele sunt adoptate după ce o
persoană a devenit şomer. Adepţii unor astfel de politici motivează necesitatea acordării ajutoarelor
de şomaj prin două argumente. Primul ar fi acela al acoperirii costurilor sociale ale şomajului pentru
care, până la urmă, şomerii nu sunt vinovaţi. Al doilea este legat de evitarea distorsiunilor pe care
le-ar introduce pe piaţa forţei de muncă intervenţia directă a statului.

101
 Cu toate acestea, tot mai puţine ţări, mai ales dintre cele mai puţin bogate, sunt dispuse să
acorde uşor ajutoare de şomaj. Ajutoarele de şomaj pot fi făcute mai puţin atractive prin micşorarea
valorii lor, prin reducerea duratei lor sau prin ambele măsuri. Cu toate acestea, nu s-a pus încă
problema renunţării complete la astfel de politici.

4.10.3. Politici active

Spre deosebire de măsurile pasive, cele active constau în intervenţia directă a statului pe
piaţa forţei de muncă, prin intermediul unor agenţi guvernamentali în scopul reducerii şomajului
către rata sa naturală. Există mai multe astfel de politici:
- eforturi pentru a înlesni contactul dintre ofertanţi şi doritorii de locuri de muncă prin
consecvenţă, pregătire profesională, plasamente, orientare profesională, noi meserii cât şi
pentru cei ameninţati cu pierderea locului de muncă;
- crearea de locuri de muncă directă în sectorul productiv prin acordarea de subvenţii
(alocaţii pentru întreprinderile care angajează tineri, pentru crearea de locuri de muncă în
sectorul public pentru perioade determinate de timp).
Aceste măsuri distorsionează piaţa forţei de muncă deoarece plata unor subvenţii către unele
întreprinderi îi dezavantajează pe ceilalţi muncitori. Subvenţiile alocate de stat stimulează clar o
componentă, cea a cererii de locuri de muncă.
Pentru a putea aplica astfel de politici active trebuiesc îndeplinite două condiţii:
- costul angajării a doi şomeri să fie acelaşi;
- probabilitatea ca fiecare individ să devină şomer să fie aceeaşi.
Costurile reale de angajare a diferitelor persoane sunt diferite. Este foarte costisitor să ajuţi
persoane care au fost şomeri pe o perioadă mare de timp, acestea tinzând mai repede să redevină
şomeri.
Măsurile active pot fi:
a) pe termen scurt: şomerul trebuie anticipat. Anticiparea are două elemente centrale:
informaţiile cu privire la piaţa forţei de muncă şi politicile de restructurare industriale.
Cadrul legislativ este favorabil în ceea ce priveşte angajarea în sectorul privat, acordându-se
subvenţii şi diferite reduceri de teme pentru promovarea angajaţilor în întreprinderile private,
angajarea pregătirii profesionale la locul de muncă.
b) pe termen mediu: se concentrează pe crearea şi îmbunătăţirea instituţiilor necesare pieţei
forţei de muncă. Se organizează periodic târguri de job-uri, în ultima vreme au apărut agenţi cu rol
de mediere, consultanţă.
O politică eficientă pe termen scurt este pensionarea înainte de vreme. Implică reducerea
şomajului sau evitarea stării de şomaj pentru cei ce au o perioadă relativ mică până la retragere. Pe
termen lung, această politică are urmări negative deoarece creşte gradul de dependenţă și reduce treptat
forţa de muncă activă.
Prin aplicarea acestor măsuri active şi pasive se urmăresc doi indicatori derivaţi:
- rata ieşirii din şomaj (rata de reangajare);
- durata medie aşteptată a rămânerii în şomaj.
Aceste măsuri sunt influenţate de reciproca dintre scăderea numărului muncitorilor care au
fost în şomaj o perioadă mai mare de timp şi comportamentul celorlaţi muncitori faţă de aceştia.
Această stare de dependenţă care există este influenţată de faptul că muncitorii care lucrează sunt
mai puţin ameninţaţi de trecerea în şomaj şi perioada de timp de rămânere în şomaj este mai mare.
Această dependenţă se manifestă ca:
- presiunea de creştere a salariilor se va accentua când proporţia numărului şomerilor pe
termen lung este mai mare;
- rata totală a ieşirilor din şomaj se apropie ca valoare de rata ieşirilor din şomaj a celor
care şi-au pierdut de curând slujbele, dacă numărul şomerilor pe termen lung este mare.

102
 Există mai multe posibilităţi de a preveni şomajul pe termen lung prin politicile active ce
îmbracă mai multe forme:
- informarea şomerilor;
- pregătirea adulţilor;
- recrutarea subvenţiilor;
- angajarea în sectorul public;
- creearea de locuri de muncă.
Există tot mai multe critici privind subvenţiile angajaţilor pentru şomeri:
1. Greutatea moartă, când mulţi dintre şomerii pentru care sunt plătite subvenţiile ar fi fost
recrutaţi oricum. Banii plătiţi pentru aceştia nu au nici un efect.
2. Înlocuirea, când o parte din cei ce ies din şomaj îi înlocuiesc pe alţii pe care firmele i-ar
fi recrutat mai degrabă, banii plătiţi pentru aceste recrutări le asigură un statut
preferenţial, dar nu măresc numărul de locuri de muncă.
3. Deplasarea, când, chiar dacă unele firme îşi măresc numărul locurilor de muncă, aceasta
poate conduce la micşorarea locurilor de muncă în alte firme.
Astfel, efectul total al subvenţiilor de recrutare va fi dat de:
Efect total al politicii = Numărul de şomeri – Greutatea moartă –
Înlocuirile – Deplasările de recrutare a subvenţiilor
Analiza efectului acestei politici asupra şomajului oferă informaţii destul de puţine, deoarece
nu se poate determina cu precizie cât de repede cei recrutaţi şi-ar fi găsit oricum de lucru.
Un clasic exemplu de politici active ale mâinii de lucru este cel dat de Suedia, care foloseşte
patru instrumente:
Repartiţia. Se porneşte o operaţiune intensă în momentul în care o persoană devine şomer
pentru a i se asigura un nou loc de muncă.
Retragerea. În cazul în care muncitorii nu dau randament la locul de muncă ei devin
şomeri. Aceste schimbări economice sunt o oportunitate pentru dovedirea experienţei muncitorilor
în viitor.
Subvenţia. Dacă muncitorii nu sunt angajaţi şase luni, vor fi angajaţi cu 50 % din salariul
ultimelor luni.
Politica angajării temporale şi a dreptului la muncă. Autorităţile locale vor angaja
muncitori în construcţii, administraţia drumurilor etc., pentru aproximativ 6 luni. Procesul este
ciclic. Totuşi, această politică este scumpă, Suedia cheltuind aproximativ 1 % din venitul naţional
pentru ea.
Efecte la nivel micro şi macroeconomic ale politicilor active
Cel mai natural mod de a evalua programele orientate către forţa de muncă este de a observa în
ce măsură afectează rata angajării şi rata intrării în şomaj.
Pentru a studia efectele unui program trebuie cunoscute mai mult decât efectele pe care le
antrenează asupra angajării. Apare necesitatea cunoaşterii beneficiilor ieşirii din şomaj, precum şi
costurile speciale. Acestea sunt prezentate pe scurt în principalele tipuri de programe:
1. Acceptabilitatea
- costurile reale sunt probabil mai mici printr-o reducere a taxelor pe salarii ale noilor
angajaţi;
- ieşirile din şomaj pot fi considerabile dar însoţite de efecte distribuitoare ce pot fi
supărătoare.
2. Pregătirea
- costurile necesare pregătirii sunt mai mari; presupun cheltuieli imediate şi
recuperarea lor în decursul unei perioade mari de timp;
- beneficiile includ nu numai o rată mare a ieşirii din şomaj, dar şi o productivitate
mare pentru cei pregătiţi.
3. Subvenţiile salariale
- costurile reale sunt mici de când aceste subvenţii sunt plăţi de transfer;

103
 - beneficiile sunt constituite din valoarea adăugată ce se obţine prin fructificarea forţei
de muncă şi pot fi foarte mari dacă slujbele sunt de lungă durată; firmele nu
reprezintă surse de şomaj, dar nici nu reduc nivelul şomajului.

4.10.4. Politici de venit

Măsurile pasive şi active sunt politici pure. Ele pot fi completate cu politici de venit și de
impozitare sau taxare. Astfel de politici nu sunt îndreptate direct asupra şomajului, ci dau
posibilitatea reducerii efectelor acestuia.
Politicile de venit sunt acelea prin care Guvernul îşi exercită controlul asupra salariilor și
asupra altor venituri realizate de muncitori (prin stabilirea unui salariu nominal în economie). O altă
politică de venit este acordarea de indexări şi compensări cu efect de stabilizare a forţei de muncă.
Politicile de venit introduc la rândul lor distorsiuni pe piaţa forţei de muncă din două
motive:
- se încalcă principiul negocierii libere dintre patroni şi angajaţi. Multe grupuri au tendinţa
încălcării acestui principiu şi crează avantaje salariale ce determină scăderea cererii de
forţă de muncă pentru alte sectoare;
- politica de venit centralizată duce la crearea unor rigidităţi în structura salariilor
angajaţilor.
Politicile de venit se aplică pe perioade scurte până la atingerea efectelor scontate. Politicile
de impozitare acţionează asupra impozitului pe care-l plăteşte salariatul şi nu asupra salariului său.
Politicile de taxare sunt introduse în sistemele de impozitare şi taxe generalizate şi sunt cele mai
ineficiente. De aceea s-au produs diverse sisteme de impozitare flexibile regresive.
Apar două mari probleme ale politicilor de venit:
Prima problemă este că se încalcă principiul de liberă negociere între angajaţi şi patronii lor.
Pornind de aici se pot astfel explica pornirile instinctive de a încălca normele impuse de stat ale
unor grupuri.
Dar există şi reversul problemei când aceste norme sunt fixate de marile centrale sindicale şi
patronat, iar persoanele individuale acceptă aceste negocieri. În această situaţie, politicile
guvernamentale de venit au suportul atât al sindicatelor, cât şi al patronatului şi sunt mai bine
acceptate.
O a doua problemă se referă la faptul că este inerent inflexibilă, impunând rigiditatea
structurii relative şi astfel o realocare a muncii mai puţin facile; şomajul structural se agravează
doar dacă nu se fac eforturi pentru a promova mişcarea forţei de muncă între regiuni şi între ramuri.
O politică de venit are întotdeauna o viaţă scurtă. Aceasta nu înseamnă că nu sunt
folositoare. O politică de venit temporară este o bună cale de a stopa inflaţia şi de a ajuta şomerii
pentru a intra în NAIRU foarte rapid.
Politici de venit bazate pe taxe
Taxa pe venit este menită să reducă NAIRU. Există o politică directă de intervenţie a
statului în economie. Taxele reprezintă norme pentru creşterea salariului nominal, dar salariaţii sunt
puşi să plătească mai mult în funcţie de depăşirile finaciare.
Dacă pe piaţa liberă se generează o presiune mare asupra salariilor, soluţia cea mai evidentă
este de a mări taxele, impozitele asupra acestora. Aceasta este în general, calea mai eficientă de a
remedia anomaliile produse pe piaţa în care, controlul direct nu are avantaje deosebite:
- o metodă este de a aplica un impozit asupra creşterii excesive a salariilor, peste o
anumită limită de creştere impusă;
- o altă metodă constă în aplicarea unor taxe progresive asupra nivelelor salariale.
Să presupunem că impozitul este plătit de firmă. Dacă firma plăteşte angajaţilor săi un
salariu brut (wi), trebuie să plătească statului o taxă netă pentru fiecare muncitor de (tw i - s), unde:
t este rata taxării și s este subvenţie pozitivă pentru fiecare muncitor dacă ea există.

104
 Astfel, costurile firmei cu forţa de muncă sunt:
CI = wI + twI – s = wi(1 + t) – s
În general într-o firmă costurile nu au această valoare ci: cI = wi. Întrebarea care se pune este
următoarea: cum se poate reduce presiunea salarială şi astfel şomajul?
Mecanismul de bază este următorul:
ci
 1 t
wi
Când un muncitor câştigă o unitate monetară în plus, acest câştig costă firma (1 + t) u.m.
Astfel că firma este mult mai îndreptăţită în cazul în care taxa t se măreşte, să reziste oricărei cereri
de mărire a salariului, în timp ce muncitorii devin mult mai suspicioşi când fac această cerere.
Salariul negociat wi trebuie să maximizeze funcţia profitului.
R   log( wi  A)S i  log  i
în care:  i = profitul firmei;
 = puterea salarială.
Astfel, în urma negocierii se fixează salariul (wi) prin derivare:
R 1  S i  1  i
 i  S i  ( wi  A)  0
wi ( wi  A) S i  w i   i wi

  S i Ni w
   0* i
wi  A S i wi i 
wi 1

wi  A w S c wN
 i i i  i i
S i ci wi  i
Echilibrul parţial al salariului este:
wi 1 1
 
wi  A wN esw ( wi )  [  ( wi )]1
esw  i i
 i
S i wi
în care: esw   = elasticitatea supravieţuirii în firmă, în raport cu salariul aşteptat;
wi S i
i
 ( wi )  = împărţirea profitului.
wi N i
Producţia în cadrul firmei este dată de funcţia Cobb-Douglas:
Yi  N i K i1
Cererea pentru firma considerată (i) este dată de:
Yi  pi Ydi
în care: Ki = stocul de capital;
pi = preţul real al firmei;
Yi = indexul cererii;
i = variabila aleatoare ce este fixată doar după negocierea salarială;
1
k  1 = indicator al competitivităţii pe piaţă fără a se face distincţie de competitivitate

pe piaţa internaţională.
Producţia, preţul şi ocuparea se fixează de firmă.
105
 Astfel, profitul trebuie să satisfacă:
1  k
i  wi N i
k
şi astfel
i 1  k 1
 ( wi )    1
wi N i k k
Din relaţia de mai sus, modul de împărţire a profitului angajaţilor depinde astfel de
productivitatea (  ) şi puterea de pe piaţă a firmei.
 N 
S i ( wi )  S  e ii  ,
 N (w )
 i i 
în care: Nii = insideri;
Si este posibilă dacă ocuparea este aşteptată mai curând să crească decât să scadă.
 N 
esw ( wi )  eSN  e ii  * e Nw
 N (w )
 i i 
S 1  N ii  N ie wi
eSN  S   0 şi e Nw  0
N N  N ie ( wi )  w N ie
Din ecuaţiile cererii şi ofertei se obţine ocuparea:
 
1

wk 1  1k

Ni  i i  N ie wi
    e Nw   (1  k ) 1
N kYdi 
1 wi N ie

 

eNw  (1  k ) 1
Din relaţiile de mai sus se obţine creşterea salariilor peste posibilităţi:
wi  A 1  k

wi k
eSN ( wi ) 

Din relaţie se observă cum creşterea salariilor depinde de:
1. Creşterea puterii sindicale;
2. Scăderea competitivităţii pe piaţă;
3. Creşterea raportului dintre cererea de bunuri ale firmei (i) şi preţul practicat;
4. Creşterea cererii de bunuri (Ydi);
5. Scăderea insider-ilor în raport cu, capitalul firmei.
La nivel macro, salariul depinde şi de veniturile externe ale şomerilor (A).
A  (1  u)we  uB ,
în care: (1  u) = şansa de a găsi o slujbă;
we = salariul aşteptat în afara firmei;
B = venitul, beneficiul şomerilor (ajutorul de şomaj).
Creşterea agregată va fi:
B 1  k  1  w  we
1     1
w  k   u  w
eSN ( wi )  u
 
106
 w  we
în care: = surprizele salariale.
w
Astfel, la nivel agregat, salariul este influenţat de aceeaşi factori de la nivelul firmei:
- direct proporţional cu puterea sindicală;
- invers proporţional de şomaj şi surprizele salariale.
La echilibru, când firmele reprezentative, pentru a elimina spiralele salariu-preţ şi salariu-
salariu, fixează salariul la nivelul aşteptat (w = we). Şomajul de echilibru va fi dat de:
B 1  k
1 
w  k 
eSN ( wi )  u
 
1  k
u* 
 k  B 
eSN ( wi )  1  
   w 
Factorii ce influenţează nivelul de echilibru al şomajului sunt:
- direct proporţional de puterea sindicală;
- invers proporţional cu competitivitatea firmelor şi productivitatea.
Dacă B creşte, creşte şi salariul real peste aştetări, fiind mai mare decât preţul ofertei
şomerilor din afara firmei. În replică, prin intervenţia guvernului creşterea taxei determină firma să
reziste mai mult în negocierea salarială, reducând astfel nivelul salariilor ce antrenează şi reducerea
nivelului de echilibru al şomajului.
Nu există nici o diferenţă când taxa este preluată de la firmă sau la angajaţi, dar aceasta
trebuie să fie progresivă încât, atunci când salariile cresc, costurile cu forţa de muncă trebuie să
crească mai repede decât salariile nete. Astfel, o parte din costurile muncii reprezintă o prelevare
către stat.
Orice impozit este nepopular şi el devine acceptabil doar dacă scopul este transparent.
Atunci când scopul este scăderea presiunii inflaţioniste este mult mai bine ca impozitul să fie
proporţional cu creşterea salariilor. Acest lucru este şi mai bine înţeles când omul de rând percepe
sentimental scopul, şi nu i se transmit calcule şi consideraţii economice ce nu pot fi recepţionate
decât de profesionişti.
Propunerea iniţială adusă de Wallich şi Weintramb privind taxa pe creşterea salariilor aveau
în vedere o taxă asupra ratei profitului ce se aplica dacă firma a depăşit norma de creştere sau nu.
În continuare este prezentat modelul politicii de venit în viziunea celor doi economişti
Wallich şi Weintramb.
Taxa pe fiecare muncitor este:
T (wi  wi 1 (1  n))  S ,
în care: Wi = salariul brut;
N = norma de creştere reală permisă.
Taxa este exprimată în termeni nominali, dar şi din punctul de vedere al firmei inflaţia este
exogenă. Norma este egală cu diferenţa dintre norma nominală şi rata aşteptată a inflaţiei.
Acest sistem de taxare diferă de taxa simplă asupra salariului astfel: dacă o firmă creşte
salariile muncitorilor la un moment dat şi se aşteaptă ca nivelul taxelor să rămână acelaşi în
următoarea perioadă, în următorul an, creşterea salarială va fi mai mică.
De fapt, taxa va funcţiona ca urmare a creşterii salariale peste limita impusă, astfel:
dU du
 ( r  n)
DT dt
este efectul taxei, mărimea ei ce depinde de efectul taxei asupra salariului, în care:
r = rata reală de creştere;
n = norma impusă reală.

107
 Dacă se face o analiză a efectului taxei în cazul salariilor eficiente, firma va dori să
maximizeze valoarea prezentă a salariilor. Dacă R este venitul real, atunci valoarea prezentă a
venitului va fi:
 cj 
PV   (1  r ) j  R j (e j N j )  e j N j 
j  ej 
în care: j = anul.
c j  w j (1  T )  Tw j 1 (1  n)  S
ejNj = se tratează ca o singură variabilă
w 
Ei  e ei , u 
w 
Salariul trebuie să fie astfel încât să se îndeplinească:
1. Minimizarea costului pe unitatea de muncă (costul unitar al efortului).
2. Alegerea lui Ni astfel încât să se maximizeze profitul.

PV   w j (1  T )  Tw j 1 (1  n)  S 
  (1  r ) j  R j (e j N j )  e j N j   0
ws  j  ej 
  

PV i N  1  s 1
 (1  r ) s s 2 s es (1  T )  C s es e   (1  r ) N s 1T (1  n)  0
ws es  ws 
Într-o perioadă staţionară (cu e, N constante şi es = e) şi în condiţiile unui echilibru general
(Ci = w = wi = we) se obţine:
1
 [e(1  T )  e1 ]  (1  r )T (1  n)  0
e
 e(1  T )  e1  (1  r )eT (1  n)  0
e1
e(1  T )  e1  (1  r )eT (1  n)   1  T ( r  n)
e
Efectul prelevării unei singure taxe este un multiplu (r - n) al efectului unei taxe permanente.
O politică bazată pe taxe necesită o rată rigidă a taxelor dacă acestea sunt percepute o singură dată.
Dacă salariile sunt taxate, acest lucru va duce la creşterea productivităţii. De aceea trebuie să fie
folosite proceduri administrative care scutesc de la plata taxelor firmele în care creşterea salariilor
se bazează pe creşterea productivităţii.
Combinarea negocierii cu salariile eficiente
În continuare este prezentat modelul ce surprinde combinarea dintre negociere şi salarii
eficiente, caz în care elasticitatea efortului în raport cu salariul este subunitar. Astfel, echilibrul
şomajului va fi mai ridicat decât dacă salariile ar fi stabilite prin:
a) negocierea fără consideraţiile privind salariile eficiente;
b) luarea în considerare a eficienţei salariilor fără negocieri.
Pentru simplificare, considerăm că sindicatele urmăresc doar creşterea salariilor. Negocierea
va alege wi care maximizează:

  w  
 i  ( wi  A)  R  N i e( ei , u )  wi N i  ,

  w  
unde decizia de angajare va fi dată de
 i
 Re wi  0 .
N i

108
 Astfel, maximizând  i prin alegerea wi se obţine:

 log  i wi Nw  e1 wi 
  i i  
wi wi  A i  ew  1  0
 e 
Firmele, în aceste condiţii sunt în situaţia de a plăti salarii mai mari decât şi-ar dori şi astfel
elasticitatea este subunitară. La echilibru general, dacă A  we (1  u) şi se fixează wi = w = we se
obţine nivelul şomajului:
  e1 
1
e
u 
*
1   , unde 1 <1.
Nw  e e

Presupunând cazul în care funcţia de producţie este de tip Cobb-Douglas, este
Nw
constantă. Acest rezultat se poate compara cu nivelul de echilibru al şomajului în cazul unei
e
negocieri simple fără eficienţa salariilor, care este mai mic atât timp cât 1 - 1 este pozitiv şi
e
subunitar.
Analog, dacă se consideră doar criteriul salariilor eficiente şi fără negociere, vom avea β = 0
şi şomajul va fi determinat la nivel general de:
e(1,u) - e1(1,u) = 0
Este foarte uşor de arătat că, dacă β creşte, efectul total asupra şomajului este pozitiv. Astfel,
nivelul de echilibru al şomajului creşte cu creşterea negocierii sindicatelor.

4.10.5. Reducerea programului de lucru şi pensionarea înainte de vreme

Politica de reducere a programului de lucru este o politică preferată. Să presupunem că o

naţiune produce o anumită cantitate de output. Aceasta înseamnă că există un oarecare număr de ore
de muncă pe săptămână. Dacă există şomeri ce vor să muncească, va fi mult mai bine să reducem
timpul de lucru pentru fiecare muncitor şi să creştem numărul de muncitori. Acest lucru conduce la
eficientizarea muncii şi scăderea şomajului, atât timp cât outputul nu este afectat. Outputul
reprezintă variabila cheie în această problemă.
În primul rând trebuie să fie analizată inflaţia. În general, când şomajul se reduce, inflaţia va
creşte. Este cazul când şomajul a fost redus prin creşterea producţiei sau prin reducerea numărului
de ore de muncă pe muncitor, când producţia este fixată. Formal, numărul de ore de muncă (H) nu
afectează NAIRU (rata inflaţiei). Acest lucru se poate vedea în cele două modele pe piaţa forţei de
muncă:
1. În modelul salariilor eficiente vom avea:
w
 i  R( Ei HN i  i Ei HN i )
Ei
în care: H = orele per muncitor (variabilă exogenă);
wi = salariul orar;
Ei = efortul.
wi
Problema este recursivă: mai întâi se aleg salariile pentru a minimiza şi apoi se
E
stabileşte nivelul angajării. Primul pas determină ecuaţia standard a echilibrului şomajului la nivel
agregat independentă de H.
e1(1,u) = e(1,u)
109
 2. În modelul de negociere avem acelaşi rezultat. Se consideră cazul în care muncitorii vor
fi remuneraţi prin salariile săptămânale sau orare şi nu sunt luate în considerare beneficiile
şomerilor. Astfel, maximizantul este dat de:
  (wi  A)   i
în care: A = we(1-u).
Salariul wi va fi fixat încât să se obţină max  .
 log   HN i
  0
wi wi  A  i
Se ajunge astfel, la echilibru general: wi = w = we.
w A  1
u  
w wHN 1

Astfel, şomajul este independent de orele de lucru atât timp cât programul de lucru nu
afectează salariile.

Pensionarea înainte de vreme

Ca şi în cazul reducerii timpului de lucru, retragerea înainte de vreme poate fi o soluţie de
reducere a şomajului în cazul în care output-ul rămâne neschimbat. Dacă există încadraţi în forţa de
muncă indivizi care nu doresc să se retragă în timp ce alţii, şomeri, caută un loc de muncă,
imperativele umanităţii cer ca primii să facă loc pentru cei ce doresc să lucreze.
În realitate însă, nivelul output-ului nu rămâne neschimbat. Cum se modifică acesta la
retragerea masivă a indivizilor din rândurile forţei de muncă?
Dacă outputul rămâne neschimbat şi numărul de locuri de muncă creşte, şomajul va scădea
şi inflaţia va creşte mai mult decât în alte cazuri. Răspunsul la întrebare se găseşte în faptul ca
presiunea salarială depinde de rata şomajului. Astfel se obţine acelaşi efect de creştere a presiunii
inflaţioniste ca şi în cazul programului de lucru redus şi face ca această politică să nu fie uşor de
aplicat.

110
 Capitolul 5
CREŞTEREA ECONOMICĂ

Creşterea economică pare una dintre cele mai certe legităţi economice. De secole, tot mai multe
bunuri au fost produse şi standardul de viaţă a crescut, în ciuda unor perturbaţii majore cum sunt
războaiele, dezastrele naturale, epidemii întinse sau perioade de tranziţie, creşterea economică a fost cea
care a determinat schimbarea nivelului de viaţă pe termen lung.
Dezvoltarea economică are loc atunci când bunăstarea economică a populaţiei unei ţări
creşte pe o perioadă lungă.
Starea dezvoltării economice, incluzând în primul rând PNB real/cap locuitor, dar şi alţi
indicatori ca sănătatea, gradul de alfabetizare, longevitatea etc.
Prin creştere economică se înţelege, în principal, creşterea PNB real pe cap de locuitor,
creştere care se poate determina astfel:
a) prin creştere economică absolută (DE):
DE = PNBr1 – PNBr0 sau DE = PNBr1/loc – PNBr0/loc
b) prin creştere economică relativă (rata PNBreal):
PNBr1 PNBr1 / loc
DE (%) =  100 sau DE (%) =  100
PNBr 0 PNBr 0 / loc
De obicei rata creşterii economice este „rata PNB”.
Iată şi de ce una din cele mai importante probleme ale macroeconomiei o reprezintă
studierea factorilor şi tendinţelor de evoluţie ale outputului, a creşterii economice în general. În
cadrul acestui studiu se ridică o serie de întrebări deosebit de actuale. Este creşterea economică un
fenomen universal şi permanent? De ce naţiunile parcurg etape atât de asemănătoare de creştere?
De ce unele ţări înregistrează perioade de creştere spectaculoasă, ca în cazul Japoniei între anii 1950
și 1973, iar altele de stagnare ca în China în anii 60 - 80? Răspunsul la aceste întrebări este cu atât
mai important cu cât creşterea unei economii determină şi puterea unei ţări.
Există patru explicaţii principale ale creşterii economice. Mai întâi, forţa de muncă tinde să
crească şi mai mulţi muncitori produc mai mult output. A doua sursă de creştere este acumularea
echipamentului productiv (capitalului fizic). Al treilea factor este progresul tehnic; cu cât
cunoştinţele se acumulează cu atât oamenii şi maşinile devin mai productivi, în sfârşit,
productivitatea însăşi poate fi influenţată de mărimea unei economii sau de comportamentul
agenţilor acesteia. Aceste patru cauze ale creşterii nu sunt mutual exclusive, în continuare
dezvoltându-se un cadru teoretic care încorporează şi arată cum ele se completează reciproc.

5.1. Outputul de echilibru. Analiza statică şi dinamică

Creşterea economică poate fi privită ca o succesiune de echilibru instantanee ale economiei

pe un orizont dat de timp.
Vom începe, de aceea, studiul creşterii economice prin introducerea echilibrelor instantanee
pe termen scurt în care oferta de muncă şi capital sunt date şi la fel sunt date nivelul outputului şi
veniturile factorilor, în timp, mărimea forţei de muncă se schimbă şt capitalul se acumulează.
Echilibrul pe termen lung va fi explicat ca o succesiune de echilibre pe termen scurt în care tot mai
multe inputuri devin disponibile, iar tehnologia progresează.

111
 5.1.1. Echilibrul general statistic

Mai întâi să introducem funcţia de producţie agregată care descrie cum un stoc de capital
din economie K şi munca utilizată L produc outputul total sau PIB:
Y = F(K, L) (5.1)
+ +
Funcţia de producţie este simplă, dar foarte puternică pe termen scurt. În figura 5.1 se
reprezintă o FP agregată.
Se observă că outputul este în funcţie de inputurile utilizate. Păstrând un input constant şi
crescându-l pe celălalt rezultă mai mult output, dar într-o cantitate descrescătoare. Aceasta este
legea diminuării productivităţii marginale.
Diminuarea productivităţii marginale trebuie să fie deosebită de economia de scală care se
referă la ce se întâmplă când amândouă inputurile cresc în aceeaşi proporţie, să spunem se dublează.
Dacă outputul se dublează, FP se spune că este cu economie de scală constantă. Dacă se
obţine mai mult decât dublu, avem economia de scală crescătoare, iar în cazul în care se obţine mai
puţin decât dublu avem economie de scală descrescătoare.

Fig. 5.1

În cazul în care avem o FP cu economie de scală constantă, o mai putem scrie:

y = f(R), unde y = Y/L şi R = K/L (5.2)
care se numeşte funcţie de producţie sub forma intensivă.
La echilibru fiecare firmă se presupune că şi-a atins planul său de producţie optim. Ea a
închiriat muncă astfel încât productivitatea marginală a acesteia (PML) să egaleze salariul real w şi
şi-a instalat un stoc de capital optimal astfel încât productivitatea marginală a capitalului (PMK) să
fie egală cu costul real al capitalului care este exogen determinat de piaţa mondială a capitalului la
nivelul r :
w = PML r  PMK (5.3)
Cererea de muncă şi de capital sunt supuse legii diminuării productivităţii marginale
(fig. 5.2). PML şi PMK scad pe măsura creşterii muncii şi capitalului în procesul de producţie. În
acelaşi timp, creşterea unui input îl face pe celălalt mai productiv.

112
 Fig. 5.2

Deci PML se deplasează spre dreapta când mai mult echipament (capital fizic) este
disponibil. Similar, PMK este mai mare atunci când mai multă muncă este utilizată pentru a lucra cu
echipamentul existent:
w = PML (K, L) r = PMK (K, L) (5.4)
+ - - +
Cele două pieţe ale inputurilor, deci, nu sunt independente unele de altele. O schimbare în
stocul de capital va schimba cererea de muncă şi o schimbare în utilizarea forţei de muncă afectează
cererea de capital. Această interdependenţă presupune ca echilibrul să caracterizeze amândouă
pieţele în acelaşi timp. Acesta se numeşte echilibrul general.
Fiecare piaţă, la rândul său, este în echilibru parţial când cererea egalează oferta. În figura 5.2
oferta de capital este dată de acumularea trecută (investiţia) astfel încât oferta este descrisă de o
dreaptă verticală corespunzând lui K . Produsul marginal al capitalului este egal cu costul său de
oportunitate, r . Oferta de muncă a gospodăriilor este caracterizată de o dreaptă verticală
corespunzând lui L .
Echilibrul pe piaţa muncii determină forţa de muncă utilizată L şi rata salariului real w . În
figura 5.2 se reprezintă o situaţie de echilibru general deoarece PMK şi PML sunt reprezentate
pentru nivelele de echilibru ale muncii şi capitalului, L şi K .
Funcţia de producţie Y = F(K, L) arată că, dacă inputul de factori creşte, PIB real va creşte
de asemenea. Creşterea economică apare atunci când ambele pieţe se deplasează de la un echilibru
la altul, fie datorită creşterii capitalului şi muncii fie datorită progresului tehnic, într-un mod care
păstrează echilibrul general.

5.1.2. Oferta de muncă şi creşterea

Funcţia de producţie prevede că o creştere în oferta de muncă (prin schimbări demografice,

imigraţii sau creşterea forţei de muncă) va fi o sursă de creştere economică.
În figura 5.3 se arată efectul unei creşteri exogene a ofertei de muncă reprezentată în (b) ca o
deplasare de la L la L'. Dându-se PML, salariile reale trebuie desigur să scadă. Dar acesta este doar
un efect al echilibrului parţial.
Utilizându-se mai multă muncă, PMK se va deplasa în sus şi un nou stoc de capital va fi
instalat (fig. 5.3). Având mai mult capital, PML se va deplasa şi ea în sus.

113
 Fig. 5.3

Creşterea ofertei de muncă este desigur o sursă de creştere şi de acumulare de capital. Pentru
dobândă constantă, echilibrul (punctul B') - care necesită un timp pentru a fi atins - va fi caracterizat
de salarii la acelaşi nivel ca mai sus. Deoarece munca şi capitalul au crescut amândouă, outputul de
echilibru va creşte şi el.

5.1.3. Rata reală a dobânzii şi acumularea de capital

Acumularea de capital reprezintă o altă sursă de creştere economică.

Într-o ţară suficient de mică pentru a nu afecta rata mondială a dobânzii, investiţia şi
economia sunt două decizii independente, deoarece decizia de investiţii depinde doar de rata
mondială a dobânzii şi de starea tehnologiei. În figura 6.4 se reprezintă efectele unei reduceri a ratei
mondiale a dobânzii. Cu cât costul său este mai redus, cu atât mai mult capital este acumulat în
punctul A’ (fig. 5.4.a).
Cu un stoc de capital mai mare, dreapta PML se deplasează în sus (fig. 5.4.b): punctul A'
arată că, atunci când oferta de muncă este dată, o scădere a ratei exogene a dobânzii reale este
asociată cu salarii reale mai mari.

Fig. 5.4
114
 Condiţiile în afara echilibrului se referă la situaţii cum ar fi un război care distruge o parte
din stocul de capital sau la o ţară care nu este suficient de dezvoltată pentru a avea acumulat tot
stocul de capital dorit. În figura 5.4, în această situaţie economia ar fi în punctul A" cu aceeaşi curbă
PMK (oferta de muncă este neschimbată), întoarcerea la punctul de echilibru A presupune o
perioadă de catehing-up, când atât stocul de capital cât şi outputul cresc mai rapid decât la echilibru.

5.1.4. Schimbarea tehnologică şi creşterea economică

Îmbunătăţirile exogene ale tehnologiei constituie o a treia sursă de creştere. Pentru a da un

rol explicit schimbării tehnologice introducem un factor denumit productivitatea totală a factorilor
şi reprezentat prin termenul A din funcţia de producţie agregată:
Y = A F(K, L) (5.5)

Fig. 5.5

Termenul A surprinde ideea de progres tehnologic. Dacă A creşte în timp, cu F(K, L)

neschimbat, aceeaşi combinaţie de capital şi muncă creşte cantitatea de output. În figura 5.5, atât
curba PMK, cât şi PML se deplasează în sus. Mai mult capital este acumulat deoarece este mai
productiv (punctul A' din fig. 5.5.a) are loc creşterea economică şi salariile devin mai mari (punctul
A' din fig. 5.5.b). Creşterea stocului de capital împinge de asemenea curba PML în sus, însoţită de o
nouă creştere a salariilor în punctul A". Contrar ceea ce se crede de obicei, acest tip de progres
tehnic produce creştere fără a afecta echilibrul pe piaţa muncii.
Outputul de echilibru creşte din două motive: mai întâi, deoarece amândoi factorii de
producţie sunt mai productivi şi, în al doilea rând, deoarece mai mult capital a fost instalat în timp.

5.1.5. Rata reală a dobânzii

Pentru o economie deschisă de dimensiuni mici, rata mondială a dobânzii este dată, dar cum
se determină? În figura 5.6 cantitatea de capital acumulată în trecut este reprezentată de punctul A.

115
 Consumul
mâine
Curba de
indiferenţă
mondială

Consumul
astăzi

Fig. 5.6

Ea poate fi consumată astăzi, sau investită pentru producţia unor bunuri viitoare pe baza
programului de producţie AB, dat de forţa de muncă mondială. Două cazuri extreme ilustrează
decizia de a economisi. Dacă totul se consumă astăzi - consumul are loc în punctul A - nu va mai fi
producţie şi deci nimic nu va mai fi disponibil pentru consum mâine. Dacă nu există consum astăzi,
totul se investeşte şi consumul este reprezentat de punctul B. Preferinţele mondiale sunt
reprezentate prin curbe de indiferenţă obişnuite. Lumea întreagă nu poate economisi sau împrumuta,
astfel că producţia şi consumul nu pot fi separate în timp. În aceste condiţii, echilibrul mondial
apare în punctul de tangenţă E al curbei de indiferenţă cu dreapta GF. Panta acestei drepte, care este
linia de tangenţă comună a programului de producţie şi curbei de indiferenţă, determină rata
mondială a dobânzii.

5.2. Natura creşterii economice. Curba cererii agregate şi a ofertei agregate

Creşterea economică este cel mai puternic motor care poate genera creşteri pe termen lung
ale standardului de viaţă. În decursul celei mai mari părţi a secolului al XIX-lea şi în primele trei
sferturi din secolul XX, PIB-ul pe locuitor a crescut constant, în timp ce distribuţia sa a devenit ceva
mai puţin inegală. Drept rezultat, cei mai mulţi cetăţeni din ţările membre ale UE au înregistrat un
standard de viaţă tot mai bun, de la un deceniu la altul; nu de puţine ori copiii au avut condiţii de
viaţă mai bune decât cele pe care le aveau la aceeaşi vârstă părinţii lor.
Se pare însă că, în ultimul sfert de veac din secolul XX, motorul care a susţinut această
creştere a început să nu mai funcţioneze cum ar trebui. Ratele de creştere au scăzut şi inechităţile
înregistrate în distribuţia veniturilor au început să se adâncească. Drept urmare, veniturile reale ale
multor familii europene au crescut mai puţin rapid decât în primii ani de după război. Deşi trăim
încă în una dintre cele mai bogate societăţi din întreaga istorie a civilizaţiei umane, mulţi autori au
început să considere că s-ar putea să ne aflăm spre sfârşitul visului că în fiecare generaţie se
aşteaptă să o ducă cu mult mai bine decât predecesorii săi – chiar dacă datele statistice nu
evidenţiază o tendinţă de aplatizare a creşterii economice pe termen lung.
Aceste schimbări de atitudine şi de percepţie declanşate în mintea cetăţenilor obişnuiţi, de
clasă mijlocie, au fost generate de încetinirea creşterii rapide. Astfel de schimbări se resimt, de
asemenea, şi în ţările din Asia de Sud-Est care s-au confruntat cu o încetinire a creşterii lor rapide la
sfârşitul anilor ’90. Schimbările arată cât de importantă a fost creşterea continuă în minţile şi în
sufletele oamenilor, în special în deceniile secolelor al XIX-lea şi în cele ale secolului al XX-lea.
116
 În capitolele anterioare am studiat despre curba cererii agregate şi a ofertei agregate. O
deplasare a acestei curbe indusă prin mecanisme specifice politicilor economice de această factură
poate elimina decalajul recesionist, conducând la o sporire a PIB-ului la nivelul sau potenţial. Prin
contrast, creşterea economică poate spori PIB-ul, crescând nivelul PIB-ului potenţial şi deplasând
curba ofertei agregate pe termen lung.

Fig. 5.7 – Creşterea outputului potenţial

Figura 5.7 ilustrează efectele deplasărilor curbei ofertei agregate pe termen lung.
Politicile care reduc în mod permanent şomajul structural pot creşte PIB potenţial, cauzând o
deplasare la dreapta a curbei ofertei agregate pe termen lung. În acest caz, PIB creşte, întrucât tot mai
mulţi oameni vor fi angajaţi.
Rezultate similare se pot obţine şi prin măsuri care asigură o creştere a eficienţei alocării
resurselor. În acest caz, se va înregistra o creştere a outputului potenţial, întrucât resursele naţiunii
vor fi utilizate mai eficient. Aceste deplasări sunt ilustrate în secţiunea (i) a figurii.
Prin contrast, în secţiunea (ii) a figurii se arată creşterile continue ale PIB-ului care rezultă
din creşterea economică, definită ca o creştere a outputului potenţial datorată modificării ofertei de
factori (munca şi capitalul) sau a schimburilor survenite în productivitatea factorilor (outputul care
revine pe unitatea de input).
Înlăturarea unui decalaj recesionist serios, eliminarea întregului şomaj structural sau
remedierea unor ineficienţe în alocarea resurselor ar putea determina o creştere a PIB-ului cu cel mult
5 - 10 %. Însă, o rată de creştere de 3 % pe an permite o sporire a PIB-ului potenţial cu 10 % în trei
ani, o dublare în aproape 24 de ani şi o creştere de patru ori în 48 de ani. Chiar şi o rată de creştere de
1 % dublează PIB-ul potenţial de-a lungul unei vieţi având o durată normală de circa 70 de ani.
Creşterea economică este o metodă de a creşte standardele de viaţă mai mult decât
înlăturarea decalajelor recesioniste, a şomajului structural sau a ineficienţei alocative, deoarece
creşterea poate continua pentru o perioadă indefinită.
Tabelul 5.1 ilustrează efectul cumulativ a ceea ce părea să se constituie în diferenţe relativ
mici între ratele de creştere.
Tabelul 5.1
Cum se modifică venitul naţional atunci când ratele de creştere sunt diferite
Anul Rata creşterii pe an în ţările A, B, C, D, E
A (1 %) B (2 %) C (3 %) D (5 %) E (7 %)
2000 100 100 100 100 100
2010 110 122 135 165 201
2030 135 182 246 448 817
2050 165 272 448 1.218 3.312
2070 201 406 817 3.312 13.429
2100 272 739 2.009 14.841 109.660

117
 Observaţi că, dacă o ţară se dezvoltă mai repede decât alta, decalajul între respectivele
standarde de viaţă se va amplifica progresiv. Dacă, de exemplu, ţările A şi B încep de la acelaşi
nivel al venitului, şi dacă ţara B creşte cu 2 % pe an, în timp ce ţara A creşte cu 1 % pe an, atunci
venitul pe cap de locuitor al lui B va fi dublu faţă de cel al lui A în circa 70 de ani. Pornind din
aceeaşi situaţie, cetăţenii din prima ţară vor ajunge ca de-a lungul unei perioade care corespunde
unei durate normale de viaţă să fie săraci şi să rămână în urma cetăţenilor din a doua ţară.

5.2.1. Creşterea economică, eficienţa şi redistribuirea

Creşterea economică este cel mai important factor pentru asigurarea unor standarde de viaţă
ridicate pe termen lung. Aceasta nu înseamnă că politicile destinate reducerii şomajului, creşterii
eficienţei economice sau ale redistribuirii venitului ar fi lipsite de importanţă.
Reducerea şomajului structural. Şomajul de lungă durată este indezirabil din multe puncte
de vedere. Reducerea sa este un obiectiv social important, chiar dacă efectele asupra PIB-ului
potenţial sunt minore.
Reducere ineficienţei. Înlăturarea ineficienţei alocative conduce la o sporire a PIB-ului.
Orice astfel de creştere este binevenită într-o lume în care multe nevoi rămân nesatisfăcute.
Redistribuirea veniturilor. Creşterea economică a făcut ca marea majoritate a populaţiei
sărace să o ducă mai bine decât dacă ar fi trăit acum 100 de ani. Totuşi aceasta este o consolare prea
mică atunci când văd că nu-şi pot permite multe lucruri care sunt disponibile de obicei pentru
cetăţenii cu venituri mai mari. În definitiv, oamenii se compară cu alţii din propria lor societate, şi
nu cu persoanele provenind din alte vremuri sau din alte locuri.
Deoarece celor mai mulţi oameni le pasă de diferenţele relative dintre indivizi, guvernele
continuă să promoveze politici pentru redistribuirea venitului şi pentru a asigura că servicii
fundamentale, cum ar fi educaţia şi îngrijirea spitalicească, sunt disponibile oricui, cel puţin
corespunzător unui anumit minim acceptabil.
Interrelaţiile dintre obiective. Economiştii presupuneau odinioară că obiectivele
diminuării şomajului, redistribuirii venitului, creşterii eficienţei şi asigurării creşterii ar putea fi
tratate independent unele faţă de altele. Se înţelege acum că ocuparea, distribuţia, eficienţa şi
creşterea sunt interconectate. De exemplu, politicile care creează o distribuţie a venitului care nu
este corelată cu valoarea de piaţă a muncii poate crea efecte adverse şi poate afecta rata de creştere,
diminuând iniţiativele. Într-un alt exemplu, guvernul sprijină firmele ineficiente care pot fi criticate
pentru ineficienţa lor productivă şi alocativă; procedând astfel, se ajunge şi la o reducere a ratei de
creştere, întrucât resursele nu ajung la firmele inovative. Rezultă că politicile destinate creşterii şi
ocupării, reducerii ineficienţei alocative sau redistribuirii venitului trebuie să fie examinate cu grijă
pentru orice efecte pe care le-ar putea avea asupra creşterii, în timp ce politicile destinate afectării
creşterii ar trebui să fie examinate pentru efectele lor asupra ocupării, eficienţei economice şi
distribuţiei venitului.
O politică care reduce creşterea poate fi o negociere proastă, chiar dacă va creşte eficienţa
imediată a economiei sau se creează o distribuţie mai echilibrată a venitului.
Desigur, nu toate politicile de redistribuire au efecte nefavorabile asupra ratei de creştere.
Unele pot să nu aibă nici un efect, iar altele – contribuind la îmbunătăţirea standardelor care ţin de
sănătate şi educaţie pentru oamenii obişnuiţi – pot conduce la o sporire a ratei de creştere.
Ideea este că politicile au multiple efecte şi că, în stabilirea lor, este necesar să se treacă
dincolo de efectele pentru care au fost proiectate, luându-se în considerare şi efectele adesea
neintenţionate sau efectele secundare asupra altor obiective de politică.

118
 5.3. Beneficiile şi costurile creşterii economice

5.3.1. Beneficiile creşterii economice

Pentru cei care iau parte la creşterea economică, ea este o puternică armă împotriva sărăciei.
O familie care câştigă azi 25.000 £ se poate aştepta la un venit de 30.500 £ în 10 ani (exprimat în
lire sterline constante şi fără nici un fel de promovare) dacă asistăm la o rată de creştere de 2 % şi,
respectiv, la 37.000 £ dacă rata de creştere este de 4 %.
Transformarea stilului de viaţă al lucrătorilor obişnuiţi din naţiunile industriale avansate, în
ultimele două secole, furnizează un exemplu notabil de îmbunătăţire a standardelor de viaţă şi a calităţii
vieţii pe care creşterea le face posibile. O mare parte din îngrijorările cu privire la problemele economice
cotidiene cu care se confruntă familiile din Regatul Unit al Marii Britanii a fost generată de declinul
creşterii manifestat la mijlocul anilor 1970 şi în timpul recesiunilor de la începutul anilor 1980 şi 1990.
Parţial, deoarece creşterea a încetinit în acele perioade, şi parţial, deoarece distribuţia veniturilor s-a
schimbat nefavorabil pentru ei, veniturile reale ale multor familii au crescut puţin în anii 1970 şi relativ
modest în anii 1980 şi 1990.
Creşterea şi stilul de viaţă. O familie consideră adesea că o creştere masivă a venitului său
poate conduce la o modificare majoră în modelul său de consum – că dacă va dispune de bani
suplimentari, aceştia îi vor asigura accesul la importantele elemente care să îi îmbunătăţească
calitatea vieţii. În acelaşi mod, membrii societăţii ca întreg îşi pot schimba modelele de consum, pe
măsură ce venitul lor mediu creşte.
Nu numai pieţele dintr-o ţară care se dezvoltă rapid găsesc că este profitabil să se producă mai
multe autostrăzi şi să se asigure mai multe spaţii de recreere pentru cetăţenii săi mai mobili şi mai
înstăriţi. La un stadiu mai avansat, devine importantă o preocupare legată de deşeuri, poluare şi estetică,
şi corelaţia lor poate deveni responsabilă pentru o fracţiune semnificativă din PIB. Astfel de „utilităţi
publice” devin, de obicei, o preocupare socială atunci când vizează asigurarea necesităţilor
fundamentale, cum ar fi alimentele, îmbrăcămintea şi locuinţele pentru majoritatea populaţiei.
Mult mai subtile dar şi mai importante pe termen lung sunt efectele induse de schimbările
tehnologice asupra stilului de viaţă al unei întregi naţiuni. Venitul real de azi este de cinci până la
zece ori mai mare decât cel din perioada Victoriană de acum peste 100 de ani. Dar această putere de
cumpărare mai mare nu este utilizată pentru un consum mai mare decât cel din perioada Victoriană;
în schimb se cumpără bunuri noi şi mai bune, obţinute apelând la modalităţi de producţie noi şi mai
bune.
Noile produse create de către schimbările de tehnologie transformă complet întregul nostru
stil de viaţă.
Creşterea şi redistribuirea venitului. Nu toată lumea beneficiază în mod egal de creştere.
Mulţi dintre cei săraci nu sunt cuprinşi nici măcar în rândurile forţei de muncă şi astfel este
imposibil să aibă acces la salariile mai mari care alături de profituri sunt principalele mijloace prin
care sunt redistribuite câştigurile rezultate din creştere. Alţii îşi pierd locurile de muncă în urma
schimbărilor tehnologice şi în special cei mai în vârstă consideră că este dificil să se recalifice
pentru o slujbă care este mai puţin atractivă decât cea pe care au pierdut-o.
Din acest motiv, chiar şi o economie care traversează o perioadă de creştere, politicile de
redistribuire vor fi necesare dacă trebuie combătută sărăcia.
Dacă o parte constantă a venitului naţional este redistribuită, standardul de viaţă al unor
persoane trebuie să scadă. Însă, atunci când există creştere economică, şi atunci când doar creşterea
venitului este redistribuită (prin intervenţie guvernamentală), este posibil să se reducă inegalităţile
de venit, fără a fi necesar ca aceasta să conducă la o scădere a venitului cuiva.
Este mai simplu ca o economie în care se parcurge o perioadă de creştere să fie generoasă cu
cetăţenii săi mai puţin norocoşi decât este o economie statică.

119
 5.3.2. Costurile creşterii economice

Celelalte variabile fiind menţinute constante, cei mai mulţi oameni ar considera probabil că
o rată rapidă de creştere este preferabilă uneia lente; dar rar se întâmplă ca alte variabile să fie egale.
Costul de oportunitate al creşterii. Într-o lume dominată de raritate, aproape nimic nu este
gratuit. Creşterea necesită investiţii masive de resurse în bunuri de capital, ca şi în activităţi cum ar
fi educaţia.
Adesea aceste investiţii nu determină beneficii imediate, sau cel puţin nu pot fi exprimate sub
formă de bunuri şi servicii pentru consum; de aceea, ele implică sacrificii care trebuie făcute de către
actuala generaţie de consumatori.
Creşterea care promite mai multe bunuri mâine este realizată consumând mai puţine bunuri
azi. Pentru o economie privită în ansamblu, acest sacrificiu din consumul curent este un cost primar
al creşterii.
Costurile sociale şi costurile personale ale creşterii. O economie care traversează un proces
de creştere este o economie în curs de schimbare. Inovaţiile fac ca unele maşini să se uzeze şi să fie
inutile, ceea ce face ca şi unii oameni să fie cel puţin uzaţi parţial. Indiferent de cât de bine pregătiţi ar
fi lucrătorii la vârsta de 25 de ani, în 25 de ani mulţi dintre ei vor descoperi că toate calificările lor
sunt demodate, cel puţin parţial. O rată rapidă a creşterii necesită ajustări rapide, care pot cauza multe
griji şi care îi poate aduce uneori în mizerie pe indivizii direct afectaţi.
Se obiectează adesea că astfel de costuri sunt doar un mic preţ care trebuie plătit pentru
marile beneficii pe care le generează creşterea. Chiar dacă aceste argumente pot fi adevărate în
ansamblu, aceste costuri personale sunt distribuite neuniform. Într-adevăr, mulţi dintre cei pentru
care creşterea este în cea mai mare parte costisitoare (sub forma locurilor de muncă pierdute)
împărtăşesc opinia potrivit căreia creşterea are şi beneficii.
Creşterea creează noi locuri de muncă, după cum tot ea distruge locuri vechi de muncă.
Mulţi dintre cei care erau instruiţi pentru aceste locuri de muncă vechi, care se pierd, au de suferit,
iar acest lucru se întâmplă adesea.
Distribuţia în timp a costurilor şi beneficiilor creşterii. Costurile schimbărilor tehnologice
au tendinţa de a fi ignorate aproape imediat. Locurile de muncă sunt pierdute şi cei care erau
instruiţi pentru a utiliza vechile tehnologii constată că vechile lor capabilităţi s-au uzat. Pierderea de
consum necesară pentru a finanţa investiţiile care încorporează noile tehnologii se produce aproape
imediat. Prin contrast, beneficiile se resimt de către o mare parte a generaţiei prezente şi aproape de
către toată lumea în viitor. Cu toţii avem de câştigat de pe urma noilor produse create prin
schimburile tehnologice, chiar dacă cei care realizau vechile produse au avut de suferit atunci când
aceste produse noi au fost introduse în fabricaţie.
Ca rezultat, toată lumea beneficiază de creşterea indusă de schimbările tehnologice – costul
a fost plătit, iar beneficiile se menţin. Dar nu toată lumea beneficiază de schimbările curente. Mulţi
sunt cei care beneficiază, dar unii suferă şi o parte a acestora consideră că le-ar fi mers mai bine
dacă aceste schimbări care i-au afectat negativ nu ar fi avut loc.

5.4. Teorii şi modele ale creşterii economice

În această secţiune studiem unele dintre teoriile pe care le utilizează economiştii pentru a
permite înţelegerea creşterii economice. Acesta este un domeniu incitant. Ideile se schimbă rapid,
pe măsură ce cercetările – atât cele de natură teoretică, cât şi cele empirice – permit o extindere a
cunoştinţelor legate de procesul de creştere. Primul nostru pas este de a corela economiile şi
investiţiile cu creşterea economică.

120
 Economii, investiţii şi creştere economică
Atât economiile cât şi investiţiile afectează nivelul şi rata de creştere a PIB-ului real. Pentru
a înţelege influenţa lor, este vital să distingem între efectele pe termen scurt şi cele pe termen lung.
Investiţii pe termen scurt şi pe termen lung
Teoria determinării PIB-ului este o teorie pe termen scurt. Ea consideră outputul potenţial o
constantă şi se concentrează asupra efectelor şocurilor şi deplasărilor curbelor cererii agregate şi
ofertei agregate pe termen scurt, SRAS. Un astfel de tip de şoc al cererii agregate este cel
determinat de schimburile autonome ale investiţiilor. Aceste şocuri fac ca PIB-ul actual să fluctueze
în jurul unui PIB potenţial dat.
Pe termen lung, prin sporirea stocului de capital al unei naţiuni, investiţiile conduc la o
creştere a PIB-ului potenţial. Acest efect este ilustrat printr-o deplasare continuă a curbei LRAS în
figura 5.7 (ii) prezentată anterior.
Teoria creşterii economice este o teorie pe termen lung. Ea se concentrează asupra efectelor
investiţiilor asupra creşterii PIB-ului potenţial şi ignoră fluctuaţiile pe termen scurt ale oputputului
actual în jurul outputului potenţial.
Pe termen scurt orice activitate care asigură obţinerea unui venit va conduce la o creştere a
cererii agregate. Astfel efectul pe termen scurt asupra PIB-ului este acelaşi dacă firma „investeşte”
în săpatul de gropi şi în astuparea lor sau în construcţia unei noi fabrici. Creşterea pe termen lung a
PIB potenţial este însă afectată numai de parte de investiţii care contribuie la activitatea productivă
a unei naţiuni – adică ţine de noua fabrică, dar nu şi de groapa astupată.
Observaţii similare sunt valabile pentru cheltuielile din sectorul public. Orice cheltuială care
se va adăuga cererii agregate va duce la o creştere a venitului şi outputului naţional dacă există
resurse neutilizate, dar numai unele cheltuieli pot duce la o creştere a PIB-ului potenţial. Chiar dacă
cheltuielile sub formă de investiţii publice, cum ar fi şoselele sau sănătatea, pot spori PIB-ul
potenţial, cheltuielile care susţin o industrie în declin pentru a crea locuri de muncă pot avea un
efect opus asupra creşterii outputului potenţial.
Economii pe termen scurt şi pe termen lung
Efectul pe termen scurt al unei sporiri a economiilor este de a reduce cererea agregată. Dacă,
de exemplu, gospodăriile sau guvernul aleg să economisească mai mult, acestea vor cheltui mai
puţin. Rezultatul este o deplasare în jos a funcţiei cheltuielilor agregate, ceea ce duce la o scădere a
PIB-ului de echilibru. Acest efect este uneori denumit paradoxul economisirii.
Pe termen lung însă, economiile naţionale mai mari sunt necesare pentru a permite investiţii
mai mari. De obicei, firmele reinvestesc în propriile lor economii, după cum economiile
gospodăriilor trec la firme, fie direct prin achiziţionarea de acţiuni şi active, fie indirect prin
intermediari financiari.
Pe termen lung, ceteris paribus, cu cât este mai ridicat nivelul economiilor naţionale, cu
atât va fi mai ridicat nivelul investiţiilor, ceea ce va permite acumularea unui volum mai mare de
capital, de mai bună calitate, ceea ce va duce la un nivel mai ridicat al investiţiilor şi deci, implicit,
la un nivel mai ridicat al venitului real. Ceteris paribus, o economie cu economii ridicate
acumulează mai rapid active şi astfel creşte mai rapid decât o ţară cu economii scăzute. Trebuie să
adăugăm concluzia ceteris paribus frazei anterioare deoarece aceasta este strict valabilă numai
pentru acele naţiuni care nu pot împrumuta din exterior. Împrumuturile din străinătate afectează
ecuaţia strictă dintre economiile şi investiţiile autohtone.
Astfel, ţările pot avea rate de investiţii care depăşesc ratele autohtone de economisire – şi
multe ţări în dezvoltare procedează astfel. Oricum, o mare parte a investiţiilor este finanţată din
fonduri locale care include economiile firmelor şi pe cele ale menajelor private; astfel, dacă alte
variabile sunt presupuse a fi constante, ratele înalte ale economisirilor autohtone tind să fie asociate
cu rate înalte ale investiţiilor autohtone.
Pe termen lung nu există vreun paradox al economisirii; economiile sunt necesare pentru a
finanţa investiţiile, și dacă alte variabile sunt presupuse a fi constante, atunci ţările cu rate înalte ale
economisirilor naţionale au tendinţa de a avea rate înalte ale investiţiilor şi rate ridicate de creşteri ale
PIB-ului real.

121
 Discuţia se referă la economiile naţionale, ceea ce înseamnă economiile nete ale sectorului
public plus ceea ce economiseşte sectorul privat. Economiile naţionale disponibile pentru sectorul
privat reprezintă economiile din sectorul privat plus sau minus surplusul deficitului bugetar
guvernamental: S + (T – G), unde T reprezintă veniturile nete rezultate din colectarea impozitelor şi
din plăţile transferabile. Această expresie ne spune că, dacă guvernul cheltuieşte mai mult decât
încasează din impozite, atunci diminuează economiile disponibile pentru investiţii private.
Dimpotrivă, dacă guvernul cheltuieşte mai puţin decât obţine din impozite, adaugă astfel la
cantitate. El face acest lucru prin anularea unora dintre datoriile sale şi lăsând aceste fonduri la
dispoziţia persoanelor private bogate.
Determinantele creşterii
Cercetarea sugerează că patru dintre cei mai importanţi factori determinanţi ai creşterii
outputului total sunt:
1. Creşterea forţei de muncă, realizată atunci când populaţia creşte sau atunci când rata
de participare sporeşte.
2. Investiţiile în capitalul uman, cum ar fi educaţia şi experienţa la locul de muncă.
3. Investiţiile în capitalul fizic, cum ar fi fabrici, maşini, transporturi şi facilităţi de
comunicare.
4. Schimbările tehnologice, determinate de inovaţii care introduc noi produse, noi
modalităţi prin care se pot realiza produsele deja existente şi noi forme de organizare a
afacerilor.
O posibilă cale de investigare care studiază modul în care operează aceste patru forţe se
numeşte funcţia agregată de producţie. Aceasta este o expresie a relaţiei dintre muncă (L),
capitalul fizic (K), capitalul uman (H) încorporat şi outputul total al unei naţiuni, adică PIB:
PIB = f (L, K, H)
Aceasta este o funcţie agregată deoarece corelează outputul total al unei economii, PIB-ul,
cu cantitatea totală din cei doi factori principali care sunt utilizaţi pentru acea producţie.
În teoria creşterii ignorăm fluctuaţiile pe termen scurt ale outputului în jurul valorii sale
potenţiale. Astfel PIB-ul din funcţia de producţie de mai sus poate fi prezentat ca PIB potenţial.

5.4.1. Teoria creşterii

Ne îndreptăm acum atenţia de la problemele empirice şi datele istorice, la teoria creşterii.

Obiectivul teoriei creşterii este acela de a explica ce anume determină ratele creşterii dintr-o ţară, şi
care sunt cauzele diferenţelor pentru venitul pe cap de locuitor în diferite ţări. Unul din principalele
rezultate ale teoriei creşterii este, de exemplu, ideea că între două ţări cu aceeaşi tehnologie şi
aceleaşi rate ale economiilor, cea care are o rată de creştere a populaţiei mai ridicată va avea un
venit pe cap de locuitor mai scăzut.
Creşterea producţiei la nivelul ocupării totale a forţei de muncă depinde de creşterea
consumului de factori de producţie şi de progresul tehnic.
Presupunând că rata creşterii forţei de muncă este constantă şi dată, DN/N şi că nu există
progres tehnic, adică DA/A = 010. Odată stabilită această ipoteză, singurul element variabil rămas este
rata de creştere a capitalului. Creşterea capitalului este determinată de economii, care la rândul lor
depind de venit. Dar venitul sau producţia depind de capital. Suntem astfel prinşi într-un sistem
interdependent, în care creşterea viitoare a capitalului depinde - via venituri şi investiţii - de capitalul
existent. Vom studia acum comportamentul pe termen scurt, procesul de adaptare şi echilibrul pe
termen lung al acestui sistem interdependent.

10
Pentru simplificare, mai presupunem că întreaga populaţie este angajată, astfel încât forţa de muncă şi populaţia sunt
egale ca număr.
122
 Vom începe prin a discuta starea staţionară a economiei. Se pune întrebarea dacă într-o
economie unde există creşterea populaţiei şi se fac economii, deci există şi creşterea capitalului, se
poate ajunge într-un punct în care producţia şi capitalul pe cap de locuitor să devină constante. Într-o
asemenea stare staţionară, economiile curente şi acumularea de capital vor fi suficiente exact pentru
a echipa noii veniţi în cadrul forţei de muncă, cu aceeaşi cantitate de capital pe care o foloseşte
muncitorul obişnuit.
Ideea unei stări constante este următoarea: dacă nu se schimă capitalul pe cap de locuitor,
tehnologia fiind dată, producţia pe cap de locuitor rămâne şi ea neschimbată; dar pentru a nu se
modifica volumul capitalului pe cap de locuitor, deşi populaţia creşte, capitalul trebuie să crească cu
o anume rată, aceeaşi rată cu care creşte şi populaţia. Într-o exprimare formală, dacă producţia pe
cap de locuitor trebuie să rămână constantă, înseamnă că producţia şi populaţia trebuie să crească cu
aceeaşi rată, sau  Y/Y =  N/N = n. Astfel, dacă facem creşterea productivităţii şi creşterea
producţiei pe cap de locuitor egale cu zero, avem:
 K/K-n = 0 sau  K/K = n (5.6.)
Ecuaţia arată că în contextul unei stări constante, rata de creştere a capitalului este egală cu
rata de creştere a populaţiei, în mod echivalent, în cazul stării staţionare, volumul de capital pe cap
de locuitor este constant.
Starea staţionară este reprezentată grafic în figura 5.8. Producţia pe cap de locuitor se află pe
ordonată, iar capitalul pe cap de locuitor - pe abscisă. Funcţia de producţie, care este foarte
importantă pentru înţelegerea creşterii economice, arată o scădere a contribuţiei capitalului la
venit11. Pe măsură ce creşte capitalul pe cap de locuitor, astfel încât muncitorii folosesc mai multe
maşini şi utilaje, creşte producţia pe cap de locuitor, dar cu o rată din ce în ce mai mică. Astfel, o
creştere a raportului capital - muncă este productivă, dar profiturile scad. În starea staţionară,
economia se stabileşte la un nivel fix al raportului capital - muncă, (K/N)*. Funcţia de producţie
arată producţia pe cap de locuitor corespunzătoare (Y/N)*.
Vom examina acum legătura dintre economii şi creşterea capitalului. Presupunem că nu
există sectoare publice. În consecinţă, investiţiile (sau creşterea brută a capitalului) sunt egale cu
economiile. Pentru a obţine creşterea capitalului trebuie totuşi să deducem deprecierea acestuia.
 K = economii – depreciere (5.7.)
Două ipoteze ne duc de la ecuaţiile (5.6) şi (5.7) la o descriere completă a stării staţionare.
Trebuie să specificăm comportarea economiilor şi să estimăm deprecierea. Vom presupune mai
întâi că economiile reprezintă o fracţiune constantă, s, din venit, Y. A doua ipoteză stabileşte
deprecierea pentru o rată constantă, d %, din volumul capitalului. Concret, am putea presupunem că
oamenii economisesc s = 15 % din venitul lor şi că deprecierea are o rată de 10 % pe an, astfel încât
în fiecare an 10 % din volumul de capital trebuie înlocuit pentru a compensa capitalul uzat.
Substituind aceste ipoteze în ecuaţia (5.6), avem:
 K = sY – dK (5.8)
sau, folosind ecuaţia (5.6), ajungem la rezultatul următor, care descrie starea staţionară12:
sY = (n + d)K (5.8 a)
Ecuaţia (5.8.a) arată că, în starea staţionară, economiile (sY) ajung exact pentru a asigura
investiţiile necesare compensării deprecierii (dK) şi pentru a-i echipa cu capital (nK) pe noii
membri ai forţei de muncă. Dacă economiile ar depăşi acest nivel, capitalul pe cap de locuitor ar
creşte, ducând la creşterea venitului pe cap de locuitor. Invers, dacă nu există suficiente: economii,
capitalul pe cap de locuitor va scădea, şi de aici va scădea şi venitul pe cap de locuitor.

11
În cazul profitului constant proporţional, profitul pentru fiecare factor separat scade
12
Substituind ecuaţia 5.8 în ecuaţia avem : (sY – dK)/K=. Înmulţind cu K în ambele părţi şi grupând termenii avem sY
= (n + d)K.
123
 Procesul creşterii
Vom trece la studiul procesului care conduce în timp economia de la un raport capital -
muncă oarecare, la starea staţionară. Elementul critic în cadrul acestei tranziţii este rata economiilor
şi investiţiilor, comparată cu rata deprecierii şi cu cea a creşterii populaţiei.

Y/N
Y/N = Af(k/N)
Producţia per cap locuitor

Y/N*

0
(K/N)*
Raportul capital-muncă

Fig. 5.8 – Producţia pe cap de locuitor şi raportul capital - muncă

Funcţia de producţie arată producţia pe cap de locuitor ca o funcţie a volumului de capital pe

cap de locuitor sau a raportului capital - muncă. Cu cât creşte acest raport, cu atât creşte producţia
pe cap de locuitor. Dar creşterea producţiei ce rezultă din creşterea raportului capital - muncă, creşte
din ce în ce mai puţin, pe măsură ce raportul capital - muncă creşte.

NOTAŢII
Studiul va fi uşurat prin introducerea unor notaţii noi. Vom defini producţia pe cap de
locuitor x = Y/N şi capitalul pe cap de locuitor, sau raportul capital - muncă k = K/N. Aceste notaţii
simple nu modifică modelul nostru.
k  raportul capital - muncă = K/N
x  producţie pe cap de locuitor = Y/ (5.9)
Astfel, în figura 5.8, ordonata se notează cu x, iar abscisa cu k.

ACUMULAREA DE CAPITAL
Revenim acum la tranziţia spre starea staţionară producţia pe cap de locuitor va creşte dacă
creşte şi capitalul pe cap de locuitor, iar capitalul pe cap de locuitor creşte dacă economiile pe cap
de locuitor sunt mai mult decât suficiente pentru a acoperi deprecierea volumului capitalului şi
pentru a echipa cu capital noi membri ai populaţiei. Aceasta se mai poate scrie şi astfel 13:
 k = sx ‒ (n + d) k (5.10)
Procesul de creştere poate fi studiat acum cu ajutorul ecuaţiei (5.8 a) şi al figurii 5.8. Vom
reproduce aici funcţia de producţie din figura 5.8, scriind producţia pe cap de locuitor ca o funcţie a
raportului capital - muncă.

13
Procentul ratei de creştere a raportului capital - muncă este egal cu diferenţa între rata de creştere a capitalului şi rata
de creştere a muncii sau  k/k =  K/K – n. Înlocuind  K în ecuaţia (5.4), avem:  k/k = sY/K – d – n =
s(Y/N)/(K/N) ‒ (d + n). Înmulţind ambii membri cu k, obţinem ecuaţia (5.6).

124
 x = f(k)
x

Producţia per cap locuitor

(d + n)k
x0
A
s
x
C x
x
B
sx0
x

0 k0 k*

Capital per cap

Fig. 5.9 – Economii, investiţii şi acumularea capitalului

Funcţia economiilor arată partea din venit ce este economisită, sx, pentru fiecare raport
capital - muncă. Dreapta (d + n)k arată necesarul de investiţii. Pentru nivele scăzute ale raportului
capital - muncă, economiile depăşesc necesarul de investiţii şi, de aici, producţia pe cap de locuitor
creşte. Invers, la nivele ridicate ale raportului capital - muncă, economiile sunt sub necesarul de
investiţii şi capitalul pe cap de locuitor scade. Pentru starea staţionară, raportul capital - muncă este
k*, la nivelul căruia economiile ajung exact pentru a menţine constant raportul capital - muncă.
Am adăugat şi funcţia economiilor care, pentru fiecare raport capital - muncă, este pur şi
simplu fracţiunea s din producţie. Astfel, pentru orice raport capital - muncă, să zicem k0, punctul
corespunzător de pe graficul economiilor ne spune ce volum de economii pe cap de locuitor, sx 0, va
fi realizat pentru acel raport capital - muncă.
Ştim că toate economiile sunt investite astfel încât investiţiile brute sau acumularea brută de
capital pe cap de locuitor vorbind, sunt egale cu sx0, dat fiind raportul capital - muncă k0. Mai ştim
din ecuaţia (5.6) că o creştere a raportului capital - muncă scade odată cu acumularea brută de
capital din două motive: întâi, deprecierea reduce raportul capital - muncă, astfel încât o parte din
investiţiile brute trebuiesc alocate compensării acestei deprecieri; apoi, creşterea forţei de muncă
implică folosirea unei părţi a economiilor pentru a echipa cu capital noii membri ai forţei de muncă.
În particular, dacă rata deprecierii este d, se poate tolera un volum dk al deprecierii, iar dacă
populaţia creşte cu rata n, trebuie să investim la un volum nk numai pentru a menţine constant
volumul de capital pe cap de locuitor. Înseamnă că putem scrie investiţiile necesare menţinerii unui
raport capital - muncă constant în faţa deprecierii şi a creşterii forţei de muncă conform (n + d) k.
Când economiile, şi deci investiţiile brute, sunt mai mari (mai mici) decât (n + d)k, volumul de
capital pe cap de locuitor creşte (scade); de aceea putem considera termenul (n + d)k ca fiind
necesarul de investiţii pentru a menţine constant capitalul pe cap de locuitor şi, conform figurii 5.8,
producţia pe cap de locuitor.
În figura 5.9 arătăm acest necesar de investiţii sub forma unui grafic cu panta pozitivă. Acest
grafic ne spune ce volum de investiţii trebuie să facem numai pentru a păstra raportul constant
pentru fiecare raport capital - muncă. Graficul are panta pozitivă, deoarece cu cât creşte raportul
capital - muncă, cu atât creşte şi volumul investiţiilor necesare pentru a preveni scăderea raportului
capital - muncă.
Graficul economiilor ne spune ce volum al economiilor şi investiţiilor brute este asociat cu
fiecare raport capital - muncă. Astfel, la un raport capital - muncă k0, în figura 5.9 economiile sunt
sx0 în punctul A. Necesarul de investiţii pentru a menţine raportul capital - muncă constant la

125
nivelul k0 este egal cu (n + d)k0 în punctul B. Este clar că economiile depăşesc necesarul de
investiţii, în consecinţă, raportul capital - muncă creşte. Nu e surprinzător că creşterea raportului
capital - muncă este egală cu economiile sau investiţiile, minus necesarul de investiţii, de unde
obţinem distanţa verticală, AB.
În perioada următoare, capitalul pe cap de locuitor va fi mai mare. Astfel, pe abscisă
desenăm o săgeată care arată că k creşte. Este clar despre ce vorbim. Conform figurii 5.9, cu un
raport capital - muncă ceva mai ridicat, discrepanţa dintre economii şi necesarul de investiţii este
mai mică. De aceea scade şi creşterea raportului capital - muncă. Acest raport creşte, totuşi, aşa cum
indică şi săgeţile.
Procesul de ajustare se opreşte într-un punct C. Aici am ajuns la un raport capital - muncă,
k*, pentru care economiile şi investiţiile asociate cu acest raport corespund exact necesarului de
investiţii. Dată fiind corespondenţa exactă între investiţiile necesare şi cele efective, raportul capital -
muncă nici nu creşte, nici nu scade. Am ajuns la starea staţionară.
Putem argumenta în acelaşi mod pornind de la un raport k mai mare decât k*. Din figura 5.9
remarcăm că pentru valori mari ale lui k, necesarul de investiţii depăşeşte economiile sau
investiţiile; deci acumularea de capital nu este suficientă pentru a menţine constant raportul capital -
muncă în faţa deprecierii şi a creşterii populaţiei. Astfel, raportul capital - muncă scade până la k*,
raportul capital - muncă pentru starea staţionară.
Să recapitulăm:
 Pentru a menţine constant raportul capital - muncă, economiile şi investiţiile trebuie să
fie suficiente pentru a compensa reducerea capitalului pe cap de locuitor ce provine din
creşterea populaţiei şi depreciere.
 Economisind o fracţiune constantă unu din volumul producţiei, am stabilit că raportul
capital - muncă se deplasează spre un nivel corespunzător stării staţionare, k*, la care
producţia (investiţiile) sunt suficiente pentru a menţine un raport capital - muncă constant.
 Convergenţa spre valoarea k* a raportului capital - muncă este asigurată de faptul că, la
nivele scăzute ale acestui raport, economiile (investiţiile) depăşesc necesarul de investiţii
pentru a menţine constant capitalul pe cap de locuitor şi de aceea raportul va creşte, şi
invers.
Vom studia acum în detaliu echilibrul stării staţionare şi procesul de adaptare. Remarcăm că
nivelul capitalului pe cap de locuitor ce corespunde stării staţionare este constant şi astfel nivelul
producţiei pe cap de locuitor ce corespunde aceleiaşi stări este constant. Aceasta înseamnă că, în
starea staţionară, producţia, capitalul şi munca cresc cu aceeaşi rată, care este egală cu rata creşterii
populaţiei. De remarcat două implicaţii importante ale modelului folosit de noi. În primul rând, rata
de creştere la nivelul stării staţionare este egală cu rata de creştere a populaţiei şi deci nu este
influenţată de rata economiilor (să ne amintim că progresul tehnic este nul). În al doilea rând,
rezultă că, dacă două ţări au acelaşi volum de capital şi aceeaşi rată de creştere a populaţiei şi au
acces la aceeaşi funcţie de producţie, ele vor obţine acelaşi nivel de venit. Folosind acest model,
putem interpreta ţările sărace ca fiind acelea cu mai puţin capital, pornind mai departe de k* decât
ţările bogate, dar dacă ţările sărace economisesc cu aceeaşi rată şi folosesc aceeaşi tehnologie, ele
vor recupera diferenţa.
Modificarea ratei economiilor
O creştere a ratei economiilor implică economisirea pentru fiecare raport capital - muncă a
unei fracţiuni mai mari din producţia obţinută. Graficul economiilor se deplasează în sus la s'x. În
starea staţionară iniţială, economiile depăşesc necesarul de investiţii, şi de aici raportul capital -
muncă creşte până ajunge în punctul C'. O creştere a ratei economiilor produce şi creşterea venitului
pe cap de locuitor din starea staţionară. Rata de creştere a producţiei se ridică numai de la C la C'.
De ce rata creşterii pe termen lung depinde de rata economiilor? Dacă oamenii economisesc
10 % din venitul lor, în loc de 5 %, n-ar trebui să ne aşteptăm şi la modificarea ratei de creştere a
producţiei? Nu e adevărat că o economie în care 10 % din venit este pusă deoparte pentru acumulări
de capital, este o economie în care capitalul şi deci producţia creşte mai repede decât într-o
economie în care se economisesc numai 5 % din venit?

126
 Vom arăta aici că o creştere a ratei economiilor are următorul efect: pe termen scurt are loc
creşterea ratei de creştere a producţiei. Nu este afectată rata de creştere a producţiei pe termen lung,
dar creşte nivelul capitalului şi al producţiei pe cap de locuitor pe termen lung.

x
Producţia per cap locuitor

(d + n)k
x0
C’
s’x

sx
sx0
C
x

0 k* k**

Capital per cap

Fig. 5.10 – Creşterea ratei economiilor

Figura 5.10 arată un echilibru iniţial de tipul stării staţionare în punctul C, unde economiile
corespund exact necesarului de investiţii. Să presupunem mai departe că, dintr-un anumit motiv,
oamenii vor să economisească o fracţiune mai mare din venitul lor, adică rata economiilor creşte.
Creşterea ratei economiilor se reflectă într-o deplasare în sus a graficului economiilor. La fiecare
nivel al raportului capital - muncă, şi de aici la fiecare nivel al producţiei, economiile sunt mai mari.
În punctul C, unde am avut iniţial un echilibru de tipul stării staţionare, economiile au
crescut faţă de necesarul de investiţii, deci, se fac mai multe economii decât este necesar pentru a
menţine constant nivelul capitalului pe cap de locuitor. Volumul de economii realizat permite
creşterea nivelului capitalului pe cap de locuitor. În figura 5.10, nivelul capitalului pe cap de
locuitor va continua să crească până în punctul C'. În C', nivelul crescut al economiilor este exact
suficient pentru a menţine constant nivelul crescut al capitalului pe cap de locuitor, în punctul C', a
crescut atât capitalul pe cap de locuitor, cât şi producţia pe cap de locuitor; au crescut şi economiile,
precum şi necesarul de investiţii.
În procesul de tranziţie, totuşi, rata mărită a economiilor produce mărirea ratei de creştere a
producţiei pe cap de locuitor. Aceasta rezultă din faptul că raportul capital - muncă creşte de la k*
în starea staţionară iniţială la k** în noua stare staţionară. Singurul mod de a obţine creşterea
raportului capital - muncă este ca nivelul capitalului să crească mai repede ca forţa de muncă (şi
deprecierea).
Pe scurt, efectul pe termen lung al creşterii ratei economiilor este acela de a mări nivelul
producţiei şi capitalului pe cap de locuitor, lăsând însă nemodificate rate de creştere a producţiei şi a
capitalului, în perioada de tranziţie, ratele creşterii producţiei şi capitalului cresc faţă de starea
staţionară. Pe termen lung, o creştere a ratei economiilor înseamnă o creştere economică mai rapidă,
aşa cum era de aşteptat.
Creşterea populaţiei
Întrebarea pe care ne-o punem este următoarea: ce se întâmplă atunci când rata de creştere a
populaţiei se măreşte? Vom arăta că o asemenea mărire a ratei de creştere a populaţiei va ridica rata
de creştere a producţiei şi va micşora nivelul producţiei pe cap de locuitor.

127
 Mărirea ratei de creştere a populaţiei înseamnă că, pentru fiecare nivel al raportului capital -
muncă este nevoie de un nivel crescut al investiţiilor numai pentru a menţine raportul constant
capital - muncă. Să presupunem că am avut zece maşini pe cap de locuitor. Iniţial, rata de creştere a
populaţiei este de un procent, iar deprecierea este de 10 %, astfel încât pe an avem nevoie de 11 % x
10 maşini, adică 1,1 maşini numai pentru a compensa creşterea populaţiei şi deprecierea, precum şi
pentru a menţine constant capitalul pe cap de locuitor.
Declinul producţiei pe cap de locuitor, ca o consecinţă a creşterii populaţiei, este una din
problemele cu care se confruntă multe ţări în curs de dezvoltare. Creşterea rapidă a populaţiei în
condiţiile unei rate a economiilor dată, înseamnă un nivel scăzut al venitului pe cap de locuitor. Într-
adevăr, în ţările sărace putem urmări sărăcia, sau nivelul scăzut al venitului pe cap de locuitor, după
rata foarte ridicată de creştere a populaţiei.
În situaţia accelerării creşterii populaţiei, economiile vor fi prea mici pentru a permite
capitalului să crească în aceeaşi proporţie cu forţa de muncă şi să atingă acel nivel al raportului
capital - muncă care să permită realizarea unui nivel satisfăcător al venitului pe cap de locuitor, în
aceste circumstanţe, şi făcând abstracţie de alte consideraţii, o reducere a ratei de creştere a
populaţiei pare să fie un mijloc de a realiza nivele crescute ale venitului pe cap de locuitor în
condiţiile stării staţionare, scăpând astfel de sărăcie.
Creşterea în starea staţionară
Modelul simplificat pe care l-am prezentat până aici are un venit pe cap de locuitor ce atinge
un nivel constant, corespunzător stării staţionare, fără a creşte pe termen lung. Deşi este verosimil
ca resursele naturale şi problemele de mediu să stopeze creşterea, ar fi mult mai realist să avem un
model care să admită posibilitatea creşterii în starea staţionară. Există mai multe motive pentru care
ne putem aştepta că creşterea va continua şi în starea staţionară.
 Cel mai important este progresul tehnic, căruia munca empirică i-a dat definiţia de
„prima sursă a creşterii”.
 Profiturile ce cresc mai mult decât proporţional înseamnă că acumularea factorilor
admite creşterea pe cap de locuitor.
 O mare parte din contribuţia muncii la creşterea economică este rezultatul capitalului
uman implicat în acea muncă, şi deci se poate investi în capitalul uman la fel ca în cel
fizic. Altfel spus, dacă există profituri constant proporţionale pentru factorii de producţie
ce pot fi acumulaţi cu ajutorul economiilor, este posibil ca creşterea să continue la
nesfârşit.
În anii '50 şi '60 a existat o creştere a contribuţiilor la teoria creşterii economice, conform
cărora creşterea persistentă a venitului pe cap de locuitor este posibilă ca rezultat al progresului
tehnic - aceasta fiind una din descoperirile empirice importante ale acelei perioade. În anii '70,
economiştii şi-au îndreptat atenţia mai mult asupra problemelor legate de inflaţie şi de ciclul
economic cu care se confrunta economia. În anii '80 ei au revenit la teoria creşterii şi au construit
teorii care să permită creşterea pe termen lung în condiţiile stării staţionare, prin obţinerea de
profituri ce cresc mai mult decât proporţional şi prin acumularea de capital uman. Ei au construit şi
teorii conform cărora rata progresului tehnic este afectată de nivelul resurselor afectate cercetării,
aceasta fiind o altă cale de a realiza creşterea pe termen lung în condiţiile stării staţionare.
Un rezultat important, deşi trist, al noilor teorii conform cărora rata de creştere poate fi
afectată de investiţiile în capitalul uman şi în cercetare este acela că aceste teorii nu prevăd o
convergenţă a veniturilor în diferite ţări ce pornesc de la niveluri iniţiale diferite ale capitalurilor.

5.4.2. Modele ale creşterii economice

Poate nici una dintre problemele economice nu a preocupat atât de mult pe economişti,
matematicieni şi pe oamenii politici ca problema creşterii economice. Aceasta se datorează, credem,
impactului major pe care îl are creşterea economică asupra întregii populaţii dintr-o ţară, ceea ce a

128
făcut ca atingerea sau menţinerea unui ritm de creştere susţinut să constituie un obiectiv major al
politicii macroeconomice din orice ţară.
Conceptul de creştere economică pe termen lung a fost introdus de Solow (1956) şi Swan
(1956) într-un model macroeconomic devenit clasic, introducând în modelele de creştere realizate
de economiştii clasici (Ramsey şi Haveelmmo), o relaţie care exprimă creşterea populaţiei şi o
condiţie privind utilizarea mai eficientă a forţei de muncă. Consecinţa directă a fost că rata de
creştere pe termen lung a acestor modele devine dependentă de factori demografici, cum ar fi rata
de creştere a populaţiei, structura forţei de muncă, creşterea productivităţii acesteia (schimbarea
tehnologică), toţi aceşti factori fiind, până la modelul Solow - Swan, consideraţi exogeni. Deci, doar
politicile puteau contribui la creşterea pe termen lung, deşi creşterea populaţiei şi programele de
perfecţionare a calificării era clar că determinau creşterea eficienţei forţei de muncă.
Din acel moment, teoria creşterii economice a evoluat rapid sub forma a două generaţii
distincte de modele. Prima generaţie este inspirată de modelul neoclasic Solow – Swan care, până în
anii 60 ai secolului trecut, a dominat literatura în acest domeniu. Aceste modele aveau asociate
surse exogene de creştere pe termen lung, ceea ce a făcut să fie denumite şi modele de creştere
exogene. Interesul pentru astfel de modele a început să descrească în jurul anului 1970, când
economiştii şi-au îndreptat atenţia către alte lucruri cu o semnificaţie imediată mai importantă, cum
ar fi inflaţia, şomajul şi şocurile petroliere, astfel că modelele de creştere exogenă au căzut în
desuetudine, fiind înlocuite cu modele macroeconomice sau macroeconometrice.
Clasificarea modelelor se face după mai multe: criterii:
a) După criteriul cuprinderii acestea pot fi: modele interramuri, care reflectă
interdependenţele tehnologice dintre ramuri; modelele sectoriale, care surprind
interdependenţele din cadrul economiei naţionale, cu ajutorul funcţiilor economice (cu 1
sector, cu 2, cu 3 sectoare).
b) În funcţie de intervalul de timp la care se referă: modelele staţionare, respectiv pe un
interval foarte scurt, creşterea fiind posibilă la orice nivel; modele dinamice, în
construcţia cărora timpul este considerat o variabilă economică ce implică modificări
structurale, creşterea având loc în condiţiile unor restricţii determinate de modificarea
structurală.
c) După scopul utilizării lor: modele decizionale; modele previzionale, în economia de
piaţă, modelele previzionale au caracter descriptiv, fiind folosite pentru simulare.
Utilizările în scop de optimizare sunt asociate modelelor proprii ale unor economii de
comandă, unde are sens o funcţie scop unică la nivelul sistemului economic, şi care conferă
modelului caracter normativ.
Modelul lui Michal Kalecki are forma:
Dy I 1
  ua,
y y m
Dy
în care: = ritmul de creştere a venitului naţional;
y
I
= rata investiţiilor;
y
1
= inversul necesarului de investiţii pentru sporirea venitului naţional cu o unitate;
m
u = coeficientul de creştere a venitului naţional pe seama progresului tehnic neîncorporat
în capitalul fix;
a = coeficientul scăderii venitului naţional ca urmare a pierderii de capital fix.
Dacă diferenţa dintre u şi a este pozitivă, atunci ritmul de creştere a venitului naţional
depinde de: rata investiţiilor (I/y) şi de eficienţa investiţiilor (Dy/y).
Modelul Harrod. În condiţiile economiei de piaţă, ale deciziilor individuale, R.F. Harrod
consideră că există trei ritmuri posibile de creştere a venitului naţional:

129
 a) unul, care rezultă din deciziile individuale agregate şi dă satisfacţie întreprinzătorilor,
numit rata garantată;
b) altul, determinat de condiţiile fundamentale din societate (creşterea populaţiei, inclusiv
a forţei de muncă, progresul tehnic) numit rata naturală;
c) al treilea, care se obţine în realitate, numit rată de facto sau rata truism. Acest din urmă
ritm se poate afla în orice relaţie de mărime cu celelalte două.
Fiecare dintre cele trei rate (ritmuri) de creştere se exprimă printr-o ecuaţie. Rata de facto
are următoarea formulă:
G · C = s,
în care: G = rata de creştere a venitului naţional (Dy/y);
C = coeficientul capitalului (I/Dy);
s = rata investiţiilor, a acumulării (I/y).
Egalitatea de mai sus este evidentă dacă se scrie formula cu aceşti din urmă termeni:
y I I
 
y y y
Rata garantată se prezintă astfel:
Gw · Cr = s,
în care: Gw = rata garantată a creşterii venitului naţional;
Cr = coeficientul necesar al capitalului.
Rata naturală este relevată de relaţia:
Gn · Cr = s sau S,
în care: Gn = rata naturală a creşterii economice, care răspunde exigenţelor condiţiilor
fundamentale.
Cele trei ecuaţii ale ratelor de creştere constituie elemente ale modelului Harrod de
creştere.
Pe baza acestui model, Harrod a încercat să explice evoluţia ciclului industrial.
După opinia sa, o situaţie stabilă şi prosperă se poate înregistra atunci când rata de facto
(G) este egală cu rata garantată (Gw), iar aceasta din urmă este egală cu rata naturală (Gn),
adică: G = Gw = Gn.
În realitate, rata de facto este diferită de cea garantată; ca şi de cea naturală:
G  Gw  Gn
În funcţie de aceste diferenţe şi de sensurile lor, într-o anumită economie poate exista fie o
stare de boom, fie una de recesiune.
Dacă rata de facto este mai mare decât rata garantată (G > Gw), în economie se manifestă
o tendinţă de boom economic. Dacă, dimpotrivă, rata de facto este mai mică decât cea garantată
(G < Gw), economia se confruntă cu o tendinţă de recesiune. Această situaţie se manifestă în
condiţiile în care rata garantată este mai mică decât rata naturală (Gw < Gn), întrucât pe o
perioadă mai îndelungată de timp limita maximă a ratei de facto este rata naturală.
În condiţiile în care rata acumulării (s) este dată, starea economiei - de boom sau de
recesiune - depinde de evoluţia coeficientului capitalului (C) şi de cea a coeficientului necesar al
capitalului (Cr). Astfel, dacă G > Gw, atunci implicit C < Cr. Deci, oferta de bunuri investiţionale
va fi mai mică decât cererea de astfel de bunuri, ceea ce va conduce la impulsionarea investiţiilor,
deci la o stare de boom. Din contră, dacă G < Gw, pe piaţă va exista un surplus de bunuri de
investiţie (C > Cr), ceea ce înseamnă o stare de recesiune.
Presupusă ca fiind dată, rata acumulării depinde însă de antitonomia (contradicţia) dintre
cererea de capital şi oferta de capital, în timp ce prima se află sub influenţa ratei de creştere a
populaţiei şi a coeficientului capitalului, cea de a doua este în funcţie de înclinaţia indivizilor
(populaţiei) spre economii.
Modelul creşterii economice elaborat de R.F. Harrod reflectă o seamă de legături
funcţionale reale: relaţia dintre rata investiţiilor şi ritmul de creştere a venitului naţional, relaţie
130
mijlocită de coeficientul capitalului; relaţia dintre creşterea populaţiei şi coeficientul capitalului,
pe de o parte, şi necesarul de capital, pe de alta.
Caracterul operaţional al modelului Harrod rămâne însă limitat, acesta nefiind aplicat în
fundamentarea deciziilor macroeconomice*.
Începând, însă, cu o lucrare a lui Romer (1986) interesul pentru teoria creşterii economice a
reizbucnit, dând naştere celei de-a doua generaţii de modele de creştere economică. În cadrul
acestor modele se remarcă îmbunătăţiri substanţiale, cum ar fi: (i) o încercare de a explica aspecte
legate de date care nu erau discutate în modelul neoclasic; (ii) o explicaţie mai satisfăcătoare a
diferenţelor dintre ratele de creştere economică ale diferitelor ţări; (iii) o atenţie centrală acordată
acumulării de cunoştinţe; şi (iv) un rol mai mare acordat instrumentelor de politica macroeconomică
în explicarea procesului de creştere.
Aceste noi modele încearcă să explice rata de creştere pe termen lung ca pe un rezultat al
comportamentului agenţilor raţionali din economie ce-şi optimizează comportamentele, reflectând
caracteristicile structurale ale economiei, cum ar fi tehnologia şi preferinţele (înclinaţiile) către
consum şi acumulare, ca şi al politicii macroeconomice. Din aceste motive sunt cunoscute sub
numele de modele de creştere endogenă.
Vom prezenta, la început, modelul neoclasic Solow - Swan, care constituie modelul de bază
pe care s-a structurat întreaga teorie actuală privind creşterea economică, după care vom introduce
modele de creştere endogenă, mai adecvate în reprezentarea procesului de creştere din economiile reale.

5.4.2.1. Modelul de creştere Solow - Swan

 Structura de bază
Ipotezele de bază pe care le face acest model sunt următoarele:
- gospodăriile deţin în proprietate factorii de producţie şi activele din economie, inclusiv
firmele, şi aleg fracţia din venit pe care o consumă şi o economisesc. Fiecare gospodărie
determină câţi copii are, deci forţa de muncă şi cât de mult lucrează;
- firmele atrag inputurile, deci activele şi forţa de muncă şi le utilizează pentru a produce
bunuri pe care le vând gospodăriilor şi altor firme. Ele au acces la o tehnologie care
poate evolua în timp şi care le ajută să transforme inputurile în output;
- există pieţe pe care firmele vând gospodăriilor sau altor firme produse şi pe care
gospodăriilor vând inputuri firmelor. Cantităţile cerute şi vândute pe aceste pieţe
determină preţurile relative ale inputurilor şi bunurilor realizate.
Pentru simplitate, în modelele de creştere se exclud pieţele şi firmele, apărând un agent
compozit, producător-consumator, care nu deţine în proprietate inputurile, dar conduce tehnologia
ce transformă inputurile în outputuri, pe care tot el le consumă productiv sau neproductiv.
Există două tipuri de inputuri, capitalul fizic, K(t) şi munca, L(t). Tehnologia de
transformare a acestor inputuri în outputuri este descrisă de o funcţie de producţie:
Y (t )  F K (t ), L(t ), t  (1)
în care: Y(t) = fluxul de output produs la momentul t.
Funcţia de producţie depinde, pe lângă inputuri, şi de timp, ceea ce reflectă efectele
progresului tehnic: aceeaşi cantitate de capital şi de muncă pot să determine outputuri diferite pentru
valori ale lui t diferite (şi suficient de îndepărtate una de alta).
Vom presupune o tehnologie de producţie unisectorială, în care outputul este omogen şi
poate fi consumat, C(t) sau investit, I(t), pentru a crea noi unităţi de capital fizic, K(t).
Vom presupune, de asemenea, că deocamdată economia este închisă, deci gospodăriile nu
pot cumpăra bunuri şi active interne din exterior. Într-o economie închisă, outputul este egal cu
venitul şi cantitatea investită este egală cu economisirea.

*
Niţă Dobrotă – Economie politică – Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 318 - 320.
131
 Fie s fracţia din output care este economisită, numită şi rata economisirii, astfel că 1  s
este fracţia de output consumată. În modelul Solow - Swan se presupune că rata economisirii este
constantă, deşi s este o funcţie complicată depinzând de preferinţele de consum ale gospodăriilor,
starea economiei, nivelul avuţiei şi rata dobânzii.
Presupunem, de asemenea, că, capitalul se depreciază cu o rată constantă,   0 ; altfel spus,
la fiecare moment de timp, o funcţie constantă din stocul de capital este consumată şi, deci, nu mai
poate fi utilizată pentru producţie.
Creşterea netă a stocului de capital fizic într-un moment de timp dat este egală cu investiţia
brută mai puţin deprecierea:
K  I  K  s  F ( K , L, t )  K (2)
Ecuaţia determină dinamica lui K pentru o tehnologie şi un nivel al forţei de muncă date. Mai
întâi, vom neglija progresul tehnic, după aceea vom relaxa această restricţie. Acest lucru face ca F  să
fie independentă de timp.
Forţa de muncă L se schimbă în timp datorită creşterii populaţiei, schimbărilor în ratele de
participare şi modificărilor în timpul lucrat de un muncitor mediu. Creşterea populaţiei depinde de
fertilitate, mortalitate şi migraţie. Pentru simplitate, totuşi, vom considera că populaţia creşte cu o
rată constantă, exogenă   L / L  0 şi că muncitorul mediu lucrează cu o intensitate dată. Dacă
normalizăm numărul populaţiei de la momentul de timp 0 la 1 şi presupunem că intensitatea muncii
per capita este, de asemenea, 1, atunci populaţia şi forţa de muncă la momentul t sunt egale cu:
L(t)  ent ; L( 0 )  1 (3)
Dacă L(t) este dat de (3) şi progresul tehnic este absent, atunci ecuaţia (2) determină
traiectoriile temporale ale capitalului, K şi outputului, Y. Aceste traiectorii depind, însă, în mod
esenţial, de proprietăţile funcţiei de producţie F  . De fapt, deosebiri aproape minore în F 
generează teorii radical diferite privind creşterea economică.
Să considerăm, de aceea, funcţia de producţie fără progres tehnic:
Y  F ( K , L) (4)
Spunem că funcţia de producţie este neoclasică dacă îndeplineşte următoarele trei
proprietăţi:
i) Pentru toţi K  0 şi L  0 , F  este crescătoare în raport cu fiecare factor şi
îndeplineşte condiţia de diminuare a produsului marginal, deci:
F  F
2
 0, 0
K  K2
(5a)
F  F
2
 0, 0
L  L2
ii) F  este o funcţie cu economie de scală constantă (omogenă de gradul întâi):
F (K , L)  F ( K , L),   0 (5b)
iii) Produsul marginal al capitalului (sau muncii) tinde către zero când capitalul (sau munca)
tind către infinit:
lim F K   lim F L   
K 0 L 0
(5c)
lim F K   lim F L   0
K 0 L 0

Aceste proprietăţi se numesc şi condiţiile lui Inada, după numele celui care le-a introdus în
1963.
Condiţia de economie de scală constantă permite scrierea funcţiei de producţie sub forma:

132
 K 
Y  F ( K , L)  LF  ,1  L  f k 
L 
K
în care: k  = raportul capital/muncă.
L
Y
Dacă notăm y  outputul per capita şi f(k) este definită ca fiind egală cu F(k,1), atunci:
L
y  f (k ) (6)
Utilizând expresia Y  L  f (k ) putem diferenţia în raport cu K, menţinând L constant şi
apoi în raport cu L, menţinând K constant, şi obţinem astfel produsul marginal al inputurilor
(factorilor):
Y
FK   f k 
K (7)
Y
FL   f k   kf k 
L
Condiţiile lui Inada implică imediat:
lim f k   
'

k 0
(8)
lim f k   0
'

k 

Se poate arăta, utilizând proprietăţile (7, 8) că fiecare input este esenţial pentru producţie,
deci:
F (0, L)  F ( K ,0)  f (0)  0 (9)
Proprietăţile (5) implică, de asemenea, faptul că outputul poate creşte până la infinit şi la fel,
fiecare input utilizat în producţie poate fi obţinut într-o cantitate nelimitată.
 Ecuaţia fundamentală de dinamică a modelului Solow - Swan
Să analizăm, în continuare, comportamentul dinamic al economiei în condiţiile de mai
sus.
Schimbarea în stocul de capital K de-a lungul timpului este dată de relaţia (2). Dacă
împărţim ambii membri ai ecuaţiei cu L, atunci:
K
 s  f (k )   k (3)
L
Partea dreaptă conţine doar variabile per capita în timp ce în partea stângă avem variabile
K
nominale. Dar poate fi scris ca funcţie de k utilizând relaţia:
L
K
d 
K
k      k
L
dt L
L
în care: η .
L
K
Dacă scoatem  k  k şi înlocuim în relaţia (3) obţinem:
L
k  sf (k )  (   )k (4)
care reprezintă ecuaţia de dinamică fundamentală a modelului Solow - Swan. Ea este o ecuaţie
diferenţială neliniară în variabila k.

133
 Termenul (   ) din partea dreaptă a ecuaţiei (4) reprezintă rata de depreciere efectivă a
K
raportului capital/muncă, k  . Dacă rata economisirii, s, ar fi zero, atunci k s-ar micşora treptat
L
datorită, pe de o parte, deprecierii lui K cu o rată  şi, pe de altă parte, datorită creşterii lui L cu o
rată  .
În figura 5.11 se reprezintă componentele ecuaţiei de dinamică a lui k.

k    k f k 

s  f k 
c

k
k 0 k
*

Fig. 5.11

Curba superioară este funcţia de producţie f(k). Termenul s  f k  ce apare în expresia (4)
are aceeaşi formă ca f(k) cu excepţia înmulţirii cu un număr pozitiv subunitar s. Ambele curbe
pornesc din origine, deoarece f 0  0 şi sunt crescătoare, deoarece f ' k   0 şi concave, deoarece
f ' ' k   0 .
Condiţiile lui Inada implică faptul că s  f k  este verticală la k  0 şi devine orizontală
când k tinde către infinit.
Celălalt termen    k apare în figură ca linie dreaptă trecând prin origine şi având panta
pozitivă egală cu    .
Considerând o economie în care stocul de capital iniţial este k(0 ) , se observă că investiţia
brută per capita este egală cu distanţa de la k(0 ) la curba sf(k) . Consumul per capita este egal,
atunci, cu diferenţa pe verticală dintre curba f(k) şi curba sf(k) în k(0).
 Soluţia staţionară
Starea staţionară a modelului Solow - Swan este definită ca fiind situaţia în care diferitele
variabile din model cresc cu o rată constantă. Este evident că starea staţionară corespunde lui k  0
în ecuaţia de dinamică (4), deci intersecţiei dintre curba sf(k) şi linia    k .
Valoarea lui k corespunzătoare stării staţionare o vom nota cu k * care, evident, satisface
condiţia:
sf k *      k * (5)
Deoarece k este constant în starea staţionară, y şi c sunt, de asemenea, constante, având
valorile:
y  f (k *)
*
(6)
134
şi
c  (1  s) f (k )
* *
(7)
Deci, în starea staţionară, cantităţile per capita nu cresc. Totuşi, variabilele nominale K, Y şi
C cresc în această stare cu o rată egală cu rata de creştere a populaţiei,  .
Schimbările în nivelul tehnologiei (reprezentate în modelul Solow - Swan de deplasarea
funcţiei de producţie, f () ), în rata economisirii, s, în rata de creştere a populaţiei,  , în rata de
depreciere,  , au efecte asupra nivelului per capita al diferitelor variabile în starea staţionară. De
exemplu, după cum se poate observa din figura 5.12, o creştere proporţională a funcţiei de producţie
sau o creştere în s deplasează curba s  f (k ) în sus şi determină o creştere în k * . O creştere a lui 
sau  deplasează linia    k în sus şi conduce la o descreşte a lui k * .

k
*
f 1 k 

f k 
s  f 1 k 

s  f k 

k
* *
k k1

Fig. 5.12

Este important de observat că aceste schimbări nu afectează rata de creştere a populaţiei, iar
rata de depreciere nu afectează ratele de creştere staţionare ale outputului per capita, y, capitalului
per capita, k şi consumului per capita, c, toate acestea rămânând egale cu zero. Din această cauză,
modelul în stare staţionară nu oferă o explicaţie a determinanţilor creşterii economice pe termen
lung.
Acest lucru poate fi realizat introducând regula de aur a acumulării de capital.
 Regula de aur a acumulării
Pentru o funcţie de producţie dată f k  şi valori date  şi  , există o unică valoare
staţionară k *  0 pentru fiecare valoare a ratei acumulării, s. Notăm această relaţie între k * şi s cu
k s  , cu d k ds  0 .
* *

Nivelul staţionar al consumului per capita este:

c  1 s  f k s 
* *
(8)
Ştim că sf k *      k * deci, c* poate fi rescris ca:
c s   f k s       k s 
* * *
(9)
În figura 5.13 este reprezentată relaţia dintre c* şi s aşa cum rezultă din ecuaţia (9).

135
 *
c

c~

~ s
s
Fig. 5.13

Cantitatea c* este crescătoare în raport cu s pentru valori mici ale lui s şi descrescătoare în
raport cu s pentru valori mari ale lui s. Cantitatea c* atinge un maximum pentru un anumit s care se
determină punând condiţia ca dc* ds  0 . Această este echivalentă însă cu:

f ' k* s 
d k* d k*
    0
ds ds
Deoarece d k* ds  0 rezultă că condiţia de maxim de ordinul întâi de mai sus se scrie:
 ~
f ' k   (10)
~
în care: k = valoarea înzestrării tehnice din economie care asigură consumul maxim.
Rata economisirii corespunzătoare acestui punct este notată cu ~ s şi nivelul corespunzător al
consumului, c~ este dat de:
c~  f k *     k
~
(11)
Condiţia (11) este numită şi regula de aur a acumulării de capital şi a fost descoperită de
Phelps (1966). În termeni economici, ea poate fi formulată astfel: “dacă asigurăm aceeaşi
cantitate pentru consum membrilor societăţii din generaţia curentă şi cea viitoare, deci dacă
nu lăsăm mai puţin generaţiei viitoare decât consumăm noi, atunci cantitatea maximă de
consum per capita este c~ ”.

5.5. Teorii ale ciclurilor economice

Fluctuaţiile observate în datele economice variază mult în amplitudine, origine şi durată.

Aceste fluctuaţii sunt atât interne, cât şi externe ca origine şi sunt destul de persistente pentru a
permite apariţia unor mişcări oscilante cumulative.
Ciclurile economice au însoţit istoria economiei moderne, dezvoltarea pieţelor
interdependente, întreprinderii libere şi proprietăţii private asupra activelor financiare şi bunurilor
capitale. Ele s-au accentuat în epoca creşterii impetuoase a industriei, băncilor şi creditului.
Ciclurile sunt diferite şi schimbătoare, chiar dacă se păstrează caracteristicile lor generale de
persistenţă şi persuasiune ca şi regularităţile specifice de amplitudine şi durată.
Problema care se pune în macroeconomie este dacă este posibil să se explice şi să se prevadă
aceste fluctuaţii, dacă ciclurile economice sunt exogen sau endogen determinate.

136
 Două cauze au fost propuse pentru a explica originea fluctuaţiilor economice. Mai întâi,
există şocuri exogene aleatoare asupra sistemului economic, şocuri care determină deplasarea
echilibrului sistemului. Cu cât se încearcă păstrarea sistemului mai aproape de echilibru, cu atât
traiectoria economică rezultată apare mai oscilantă. Similar, comportamentul periodic al sistemului
economic poate fi generat de caracteristicile fizice ale maşinilor sau clădirilor care sunt supuse
deprecierilor.
În al doilea rând, oscilaţiile pot proveni din complexitatea interacţiunilor dintre variabile.
Aceste oscilaţii sunt endogene. Studiul ciclurilor economice endogene reprezintă unul dintre cele
mai importante subiecte ale macroeconomiei.
Economiştii teoreticieni tind să fie de acord cu faptul că ciclurile economice au, în principal,
explicaţii endogene, incluzând fluctuaţii recurente între variabilele monetare şi reale interdependente,
deci între preţuri şi cantităţi.
Analizând ciclurile economice lunare sau trimestriale ale diferitelor variabile, vedem că ele
sunt diferite de alte fluctuaţii care sunt mai ample, de durată şi mai profunde. Ele domină
schimbările în economie pe perioade de câţiva ani, în contrast cu variaţiile sezoniere de scurtă
durată care se petrec în perioade de un an sau mai puţin. Acestea însă reflectă şi interacţionează cu
tendinţele de creştere pe termen lung care domină dezvoltarea de-a lungul mai multor decade.
În literatura clasică privind ciclurile economice s-au adus contribuţii decisive la descrierea şi
interpretarea mişcării economiilor de piaţă industrializate. Vom trece în revistă unele dintre aceste
teorii.
Rolul discrepanţelor între piaţă şi ratele „naturale” au fost studiate de K. Wicksell (1898).
Hawtrey (1913) s-a ocupat de procesele cumulative ale expansiunilor inflaţioniste şi contracţiilor
deflaţioniste introduse de creditul bancar fluctuant datorită restricţiilor de disponibilitate ale
rezervelor de aur-standard. La un echilibru scăzut a ratelor, creditul bancar excesiv produce
suprainvestirea în industriile de bunuri capitale şi impune „economii forţate” care duc la inflaţie
(Hayek, 1933).
Schimbările monetare sunt legate de neajustări verticale reale, care reprezintă neechilibru
între producţia de capital şi producţia de bunuri de consum sau între agregatele planurilor de
investiţii şi deciziile de economisire (Tuyan - Baranovskii, 1894; Spiethoff, 1953).
Lunga gestaţie şi ciclul de viaţă al bunurilor capitale, precum şi unele aspecte ciclice ale
principiului accelerator au fost studiate de Aftalion, 1913, şi Clark, 1917.
În condiţii de incertitudine, aşteptările interdependente ale oamenilor de afaceri generează
erori de optimism în expansiuni şi de pesimism în contracţii (Pigon, 1927). Deplasările neprevăzute
în cerere şi ofertă conduc la neajustări orizontale - suprainvestirea în anumite sectoare (Robertson,
1915). Fluctuaţiile în profitul afacerilor, rezultate datorită oscilaţiilor în costurile unitare ale muncii
şi producţiei reprezintă o explicaţie a mişcărilor ciclice în investiţii şi output (Mitchell, 1913).
Schumpeter (1939) a arătat că creşterea economică însăşi este un proces ciclic, reflectând
progresul tehnologic şi inovaţiile. Keynes (1936) atribuie ciclul economic unui declin sau crize
datorită scăderii eficienţei marginale a capitalului.
Totuşi analiza lui Keynes este doar implicită şi parţial dinamică.
Toate acestea ilustrează o mare varietate de viziuni existente în teoria economică tradiţională.
Punctul de vedere principal în care aceste teorii sunt de acord este că ciclurile economice
sunt endogene. Deci ele se concentrează deliberat asupra dinamicii interne a sistemului. Ele arată că
economiile industriale contemporane sunt, ca rezultat al acestor dinamici, supuse unor fluctuaţii
recurente cu regularităţi majore care pot fi explicate economic. Ele consideră rolul forţelor exogene
ca secundar, chiar dacă sunt de acord că ultimele acţionează continuu ca perturbaţii ale proceselor
endogene, cu puterea de a accelera, întârzia, întrerupe sau întoarce mişcările endogene ale
sistemului economic. Mai mult, ele apreciază că instabilitatea economică este ca o sursă de
fluctuaţii. Pentru aceste teorii o economie se află fie în echilibru, fie aproape de acesta. Acesta poate
fi unul dintre motivele pentru care mult timp ciclurile economice au fost privite ca interferenţe
„fricţionale” cu, şi la distanţă de echilibru.

137
 Anii 1930 şi 1940 au însemnat o proliferare a modelelor formale ale ciclurilor endogene
esenţiale ale outputului agregat, cu utilizarea diferitelor versiuni ale principiului accelerator al
investiţiilor şi multiplicatorului consumului (Harrod, 1936; Kalecki, 1937; Samuelson, 1939;
Metzler, 1941; Hicks, 1950).
O categorie mai generală de modele este cea bazată pe ajustarea capitalului (sau
„acceleratorul flexibil”) în care investiţia curentă este egală cu o fracţie din diferenţa dintre capitalul
existent şi cel dorit.
Stocurile dorite de capital variază în dependenţă directă de output. Investiţia netă depinde
pozitiv de output şi negativ de stocul iniţial de capital (Kalecki, 1935; Kalador, 1940; Goodwin,
1951). Dinamica acestor modele provine din întârzieri, neliniarităţi sau din amândouă, deşi puţine
din modelele teoretice ale ciclurilor economice fac uz de neliniarităţi.
O tratare mai sistematică a neliniarităţilor în teoria ciclurilor economice a fost observată în
literatura mai recentă.
Astfel, unele metode analitice, cum ar fi teoria bifurcaţiei, teoria singularităţilor şi teoria
catastrofelor au fost aplicate pentru a analiza fluctuaţiile economice privind crizele, depresiunile,
ciclurile limită.
Studiul ciclurilor economice are interferenţe puternice cu economia creşterii, inflaţia, banii
şi aşteptările. Există interpretări monetariste ale ciclurilor economice, modele de echilibru cu preţuri
rigide şi flexibile care înseamnă să interpreteze cauzele ciclurilor.
Monetarismul pune accent pe şocurile monetare, dar şi pe deplasările cererii nominale,
întârzierile preţurilor în funcţie de reacţiile ofertei şi informaţiile existente.
Apar probleme şi complicaţii, care conduc la noi încercări de a explica persistenţa mişcărilor
ciclice, rolul instabilităţii financiare, şocurile reale, ajustările graduale ale preţurilor ş.a. (Barro,
1988).
Pe baza datelor statistice acumulate, specialiştii au identificat mai multe tipuri de cicluri
economice, care, în fiecare perioadă, s-au întrepătruns şi s-au interinfluenţat: cicluri pe termen
lung, seculare sau Kondratief; cicluri pe termen mediu, comerciale, decenale sau Juglar; cicluri pe
termen scurt, conjuncturale sau Kitchin. Adesea, toate aceste cicluri sunt surprinse şi analizate pe
un fundal general, numit trend secundar.
În mediul de mişcări vibratorii pe care îl distinge economia - remarca F. Braudel - calculele
izolează cu uşurinţă zeci de mişcări, conform cu lungimea perioadei: mişcarea seculară, aşa
numitul trend, cea mai lentă dintre mişcările lente; conjuncturile îndelungate, ciclurile de 50 - 60 ani
ale lui Kondratief, cicluri duble sau intercicluri; conjucturile scurte durând circa 10 ani.
În jurul anului 1470, începe probabil o ascensiune seculară a vieţii economice. Ea se
întrerupe sau cel puţin se încetineşte o dată cu scumpirile record ale anilor 1590 - 1600, dar
continuă totuşi până spre jumătatea secolului al XVII-lea, secol ce este apreciat ca un fel de
sănătate secretă a economiei, adică o creştere lentă de profunzime a vieţii materiale. Anumiţi ani în
această perioadă au doar valoarea unor repere foarte aproximative, în esenţă, această lungă
ascensiune se verifică pe baza variaţiilor preţurilor la cereale (prin scăderea lor).
Ciclul Kondratief, după numele economistului rus care l-a fundamentat, are lor pe baza
tendinţei lungi în evoluţia economiilor (nu-i vorba de acele cicluri seculare, cunoscute sub
denumirea de „trenduri ale statisticienilor”). Kondratief a relevat accentuarea, într-o perioadă de
20 - 30 de ani, a bazelor de expansiune, pentru ca, apoi, într-o perioadă asemănătoare ca durată să
se intensifice fazele de regresiune. Ansamblul ciclului Kondratief apare deci pentru o perioadă
semicentenară, cu o proiecţie ascendentă foarte marcată (faza A), urmată de o profundă depresiune
(faza B). Între cele două faze are loc schimbarea de sens a evoluţiei, numită criză de mai mare
anvergură (criză structurală). De fapt J. Schumpeter apreciază „Fiecare dintre fluctuaţiile ciclului
lung (K) cuprinde o revoluţie industrială, apoi asimilarea efectelor sale”.
Ciclul Juglar (major) a fost fundamentat de economistul francez care a cercetat problema
în perioada 1860 - 1890. Având o durată de circa 10 ani, acest ciclu priveşte orice perioadă
industrială a secolului al XIX-lea, după construcţia căilor ferate în Franţa şi Marea Britanie. La
intensitatea maximă a sa, ciclul era marcat aproape întotdeauna de o criză de supraproducţie.

138
 Ciclul Kitchin (minor) a fost observat şi caracterizat de economistul american, al cărui
nume îl poartă. Acesta apare ca o înrăutăţire a mişcării pozitive, a expansiunii din cadrul ciclului
Juglar. Proces fără criză, el exprimă o uşoară repriză (relansare) în faza depresiunii. Având o
durată între 3 şi 3,5 ani, adesea este legat în S.U.A. de durata unui mandat prezidenţial (4 ani)*.

*
Niţă Dobrotă – Economie politică – Editura Economică, Bucureşti, 1997
139
 Capitolul 6
BANII

Banii sunt, în acelaşi timp, un mijloc de plată şi unul de schimb. În Statele Unite, unitatea
de măsură cel mai des utilizată pentru determinarea masei monetare este numerarul în circulaţie
plus depozitele la vedere sau, altfel spus, Ml. Aceştia sunt banii pe care-i deţine populaţia,
folosindu-i în scopul de a plăti cumpărăturile pe care le face. În anul 1989, în S.U.A., M1 se ridica
cam la 800 miliarde dolari. La o populaţie de 248 milioane aceasta înseamnă o medie (M1) de peste
3.200 dolari pe cap de locuitor. Schimbările intervenite în sistemul financiar în ultimele două
decenii au făcut ca distincţia dintre bani şi alte valori asemănătoare să fie tot mai greu de realizat;
ca urmare se folosesc tot mai mult alte definiţii ale masei monetare. Cea mai răspândită dintre
acestea este agregatul monetar extins, M2, care include şi depozitele purtătoare de dobândă; acesta
a fost de 3.000 miliarde dolari la mijlocul anului 1989, adică aproximativ 12.000 dolari pe cap de
locuitor. Una din trăsăturile esenţiale ale cererii de bani este faptul că indivizii sunt interesaţi de
puterea de cumpărare a banilor pe care-i deţin - adică de valoarea acestor bani exprimată în
bunuri ce pot fi achiziţionate cu banii respectivi. Pe indivizi nu-i preocupă cantitatea nominală de
bani pe care-o deţin, adică numărul bancnotelor pe care-l au. De aici rezultă două implicaţii:
1. Cererea reală de bani rămâne aceeaşi atunci când nivelul preţurilor creşte şi când toate
variabilele reale, cum ar fi rata dobânzii, venitul real, avuţia reală, rămân neschimbate.
2. Cererea nominală de bani va creşte în aceeaşi proporţie cu care a crescut nivelul
preţurilor, în condiţiile în care toate variabilele reale mai sus menţionate rămân
constante.
Există chiar şi un nume special pentru acel comportament care, în condiţiile unor variabile
reale constante, nu este influenţat de modificările nivelului preţurilor. Dacă o schimbare a
preţurilor - menţinând toate variabilele reale constante - nu afectează comportamentul real al
individului (aceasta însemnând şi o cerere reală de bani nemodificată), atunci spunem că
persoana respectivă nu suferă de iluzie monetară. Prin contrast, cel ce-şi modifică
comportamentul real ca urmare a modificării nivelului de preţuri, în ciuda faptului că toate
variabilele reale sunt constante, este afectat sau suferă de această iluzie monetară.
Dovezile empirice susţin această afirmaţie teoretică, potrivit căreia cererea de bani este o
cerere de mijloace de plată reale sau că cererea nominală de bani (păstrând variabilele reale
constante) este proporţională cu nivelul preţurilor.
Cererea de bani este direct proporţională cu venitul real şi invers proporţională cu rata
nominală a dobânzii. Reamintiţi-vă că sensibilitatea cererii de bani la nivelul dobânzilor este foarte
importantă în determinarea politicii fiscale. Schimbarea variabilelor fiscale, cum ar fi rata
impozitelor sau cheltuielile guvernamentale, afectează cererea totală doar dacă cererea de bani
este sensibilă la schimbarea ratei dobânzilor, adică doar dacă cererea de bani este elastică în
raport cu rata dobânzii. Dacă cererea nu reacţionează deloc la modificarea dobânzilor, atunci
creşterea cheltuielilor guvernamentale va elimina complet cheltuielile private şi va lăsa nivelul
venitului constant.
Cererea de bani a fost studiată intensiv, atât la nivel teoretic, cât şi la nivel empiric. Există
aproape o unanimitate de păreri în privinţa faptului că, teoretic, cererea ar trebui să sporească
odată cu creşterea veniturilor şi să descrească odată cu mărirea dobânzilor. O mulţime de dovezi
practice sprijină sau confirmă aceste două proprietăţi ale funcţiei cererii de bani*.

*
Macroeconomia – Dornbusch, R., Fischer, S. – traducere după ediţia a V-a, 1990, Editura McGraw Hill Inc.
140
 6.1. Cererea şi oferta de bani

Cererea de bani este definită ca fiind cantitatea totală de bani pe care fiecare individ din
economie doreşte să o deţină. Determinanţii cererii de bani pot fi rezumaţi astfel:
1. Cererea de bani depinde de aranjamente instituţionale. Oamenii care sunt plătiţi lunar
tind să deţină bani mai mulţi decât cei care sunt plătiţi săptămânal. Introducerea cărţilor
de credit reduce cantitatea de bani de siguranţă care sunt deţinuţi.
2. Cererea de bani este legată pozitiv de venitul naţional evaluat în preţuri curente. Atât
motivele tranzacţionale, cât şi cele de siguranţă conduc la această ipoteză. Cu cât este
mai mare nivelul venitului, cu atât este mai mare cantitatea de bani în scopuri
tranzacţionale şi, de asemenea, mai mare cantitatea necesară pentru a păstra un nivel de
securitate în ce priveşte plăţi neaşteptate.
3. Cererea de bani este legată negativ de rata dobânzii. Cu cât mai mare este rata dobânzii,
cu atât mai înalt este costul de oportunitate al deţinerii banilor şi mai puţini bani vor fi
deţinuţi în scopuri tranzacţionale şi de siguranţă. Rata dobânzii influenţează, de
asemenea, cantitatea de bani deţinută pentru scopuri speculative, deoarece cu cât este
mai mare rata dobânzii cu atât mai mare este costul deţinerii banilor.
4. Cererea de bani este pozitiv legată de avuţie. Dacă gospodăriile şi firmele doresc să
deţină o anumită parte din avuţie sub formă de bani datorită incertitudinii în ce priveşte
preţul obligaţiunilor, cererea de bani va creşte cu cât avuţia este mai mare.
În continuare vom examina factorii care influenţează cererea de bani şi problema importantă
a modului în care economia reală reacţionează la schimbări în oferta de bani.
Economiştii sunt interesaţi în reacţiile economiei la astfel de schimbări deoarece poate fi
afectată posibilitatea societăţii de a cumpăra bunuri şi servicii, în plus, schimbările în oferta de bani
nu numai că afectează pe deţinătorii individuali de bani, dar poate conduce la inflaţie şi deci să
injecteze un grad de instabilitate în economie.
Discuţiile privind efectele schimbării masei monetare durează de sute de ani. În anul 1750,
David Hume în eseul „Despre bani” a dat o primă apreciere privind raportul dintre masa monetară a
unei ţări şi nivelul preţurilor. Această relaţie este cunoscută ca „Teoria cantităţii de bani”. În anul
1911 ea a fost modernizată de un economist american, Irving Fisher. În perioada mai recentă s-a
desfăşurat o dezbatere, încă netranşată, între monetarişti şi keynesişti privind influenţa banilor
asupra indivizilor, firmelor şi economiei în ansamblul său.
 Teoria cantităţii de bani (versiunea Fisher)
Irving Fisher introduce ecuaţia schimbului:
M·V  P·T
în care: M = masa monetară nominală în circulaţie în tranzacţii (deci numărul mediu de ori în care
cantitatea dată de bani trece dintr-o mână în alta prin tranzacţii), peste preţul mediu
al tuturor tranzacţiilor
T = numărul de tranzacţii care au loc în perioada dată.
De exemplu presupunem că în cursul unei perioade date, numărul de tranzacţii (T) este 1000
şi că preţul mediu al unei tranzacţii este 5 u.m. De aici rezultă valoarea totală a vânzărilor care este
de 5000 u.m. Dacă masa monetară (M) este doar de 500 u.m., atunci viteza de circulaţie (V) trebuie
să fie egală cu 10.
Rezultă că relaţia de mai sus este pur şi simplu o identitate care serveşte pentru determinarea
vitezei de circulaţie.
Această identitate a fost, totuşi, transformată într-o teorie a determinării nivelului preţurilor
făcându-se următoarele ipoteze:
a. oferta de monedă este determinată de autorităţile monetare;
b. numărul de tranzacţii este constant pe termen scurt (având în vedere ipoteza clasică
conform căreia economia funcţionează automat în condiţiile utilizării complete a forţei
de muncă);
141
 c. viteza de circulaţie este de asemenea constantă pe termen scurt deoarece depinde de
anumiţi factori instituţionali (cum ar fi dacă muncitorii sunt plătiţi săptămânal sau lunar)
care ei înşişi tind să rămână constanţi pe termen lung.
Cu T şi V constante, identitatea se poate rescrie:
MV  PT
De aici rezultă că schimbări în masa monetară M determinate de autorităţile monetare vor
schimba proporţional P. De notat că direcţia de schimbare decurge de la M la P.
Conform acestei teorii a cantităţii de bani, aceştia sunt păstraţi doar pentru a face plăţi în
tranzacţii curente. Deci, cererea de bani este numită şi cererea pentru tranzacţii. Când oferta de bani
creşte, oamenii tind să păstreze mai mulţi bani decât sunt necesari pentru tranzacţii curente şi este
de aşteptat ca ei să cheltuiască în exces. Această cheltuială suplimentară determină ridicarea
nivelului preţurilor. Cu cât preţurile cresc, valoarea tranzacţiilor creşte şi deci cererea de bani creşte.
Acest mecanism funcţionează până când cererea şi oferta de bani sunt din nou egale (această teorie
a fost dezvoltată de Şcoala de la Cambridge).
 Teoria keynesiană a banilor
Keynes a împărţit cererea de bani în trei tipuri:
a. cerere pentru tranzacţii, care este cererea firmelor şi gospodăriilor de a deţine bani
pentru a finanţa tranzacţiile zilnice;
b. cererea de siguranţă care apare pentru a elimina incertitudinea şi din dorinţa de a nu
rămâne fără bani;
c. cererea speculativă, care este cererea de bani ca un activ financiar şi deci este o parte a
portofoliului avuţiei.
În cazurile a) ş b) este evident că banii joacă rolul lor de mediu de schimb în timp ce în cazul
c) are rolul de stocare a averii.
Să considerăm, în continuare, aceste trei tipuri de cerere de bani şi să vedem ce factori le
determină.
- Cererea de bani pentru tranzacţii apare deoarece indivizii primesc veniturile lor
săptămânal sau lunar şi în acelaşi timp au de plătit pentru multe din bunurile şi serviciile pe care le
cumpără zi de zi. Cantitatea de bani deţinută de un individ pentru a finanţa aceste tranzacţii este,
deci dependenţa de venitul de bani al individului şi de aranjamentele instituţionale privind plăţile.
Dacă presupunem că aceste aranjamente rămân neschimbate, atunci venitul bănesc este
determinantul principal şi putem scrie:
Lt = f(v)
în care: Lt = cererea tranzacţională de bani.
Se observă că pentru un nivel dat al venitului, cererea tranzacţională de bani va fi mai mare
dacă mai multe gospodării vor fi plătite lunar sau bilunar decât săptămânal.
- Cererea de bani de siguranţă apare datorită dorinţei consumatorilor de a face faţă unor
cheltuieli neaşteptate, deci neplanificate.
Această cerere de bani este de asemenea dependentă de venitul naţional: cu cât valoarea
totală a tranzacţiilor este mai mare cu atât mai mulţi bani vor fi necesari pentru a face faţă unor
cereri neaşteptate. Se poate argumenta că şi rata dobânzii poate de asemenea influenţa cererea de
siguranţă. Rata dobânzii este costul de oportunitate al deţinerii banilor: dar, dacă rata dobânzii
creşte, consumatorii şi firmele pot fi tentaţi să reducă această cantitate de siguranţă şi să-i
investească în active aducătoare de dobânzi.
Pentru simplitate, vom presupune totuşi că cererea de siguranţă nu răspunde la schimbările
din ratele dobânzii (deci este complet inelastică în fața dobânzi). Aceasta ne permite să combinăm
această cerere cu cea anterioară, şi s-o exprimăm ca o funcţie de venitul naţional. Deci, în
continuare, prin L, vom desemna atât cererea pentru tranzacţii cât şi de siguranţă.
 Cererea speculativă de bani diferă fundamental celei anterioare. Înainte de a examina
natura acestei cereri, să încercăm mai întâi să înţelegem relaţia dintre preţul unei obligaţiuni şi rata
dobânzii. O obligaţiune este un activ care aduce o sumă fixă de bani deţinătorului ei în fiecare an.
142
Pe o piaţă financiară perfectă, preţul unei obligaţiuni perpetuale (deci care nu este niciodată
reevaluată) care aduce un venit de 5 u.m. per an, pentru deţinătorul ei, va fi de 100 u.m. când rata
dobânzii este 5 % - aceasta deoarece 100 u.m. investite în orice alt activ aducător de venit va aduce
un venit de 5 u.m. Dacă rata dobânzii pe piaţă crește acum la 10 %, preţul obligaţiunii va scădea la
50 u.m., deoarece 50 u.m. investite în orice alt activ financiar purtător de dobândă va aduce un venit
de 5 u.m. Similar, dacă rata dobânzii va scădea la 2 %, preţul obligaţiunii va creşte la 250 u.m.
Deci, există o relaţie inversă între preţul unei obligaţiuni şi rata dobânzii pe piaţă. Rezultă că
o creştere a ratei dobânzii, care reduce preţul de vânzare al unei obligaţiuni, înseamnă o pierdere
potenţială de capital pentru un investitor care cumpără obligaţiunea la un preţ mai mare.
Similar, o scădere în rata dobânzii înseamnă un câştig potenţial de capital pentru investitori.
Keynes argumentează că indivizii trebuie să aibă o anumită concepţie sau aşteptare privind
rata „normală” a dobânzii, dar aceste concepţii evident diferă de la un individ la altul.
Dacă rata reală a dobânzii este mai mare decât aşteptarea individului, el se va aştepta că ea să
scadă în viitorul apropiat. Rezultă că cu cât este mai mare rata reală, cu atât mai mulţi oameni vor
anticipa că ea va scădea. Deci o scădere în rata dobânzii implică un câştig pentru deţinătorii de
obligaţiuni în timp ce o creştere anormală a ratei dobânzii va conduce la o cerere mai mare de
obligaţiuni şi, în consecinţă, la o cerere mai mică de bani pentru speculaţii.
Analiza se aplică invers dacă rata curentă a dobânzii este anormal scăzută. În acest caz,
indivizii se vor aştepta să crească această rată a dobânzii în viitorul apropiat şi o pierdere potenţială
de capital pentru deţinătorii de obligaţiuni. În această situaţie, obligaţiunile vor apare mai puţin
atractive şi cumpărătorii potenţiali vor renunţa, iar deţinătorii de obligaţiuni înşişi vor încerca să
vândă obligaţiuni înainte să scadă preţurile obligaţiunilor. Deci, dacă rata reală a dobânzii este
scăzută, teoria prevede o cerere scăzută de obligaţiuni şi, în consecinţă, o cerere mare de bani pentru
scopuri speculative.
În acest mod, Keynes a stabilit o relaţie inversă între rata dobânzii şl cererea speculativă de
bani. Figura 6.1 arată că o scădere a ratei dobânzii de la or1 la or2 duce la o cerere speculativă de
bani ce creşte de la oLs1f la oLs2. Iar pentru o rată mai scăzută or3, obligaţiunile devin atât de
neatractive încât cererea speculativă de bani devine perfect elastică.

Fig. 6.1

Cererea totală de bani se obţine însumând cererea tranzacţională, de siguranţă şi speculativă.

În figura 6.2, se reprezintă cererea totală de bani. De notat că o creştere a venitului deplasează L t la
dreapta şi chiar cererea totală spre dreapta. Similar, o scădere a venitului va deplasa curbele spre
stânga.

143
 Fig. 6.2

În figura 6.3 L reprezintă cererea totală de bani, iar M1s oferta iniţială de bani. Datorită
forţelor competitive ce acţionează pe piaţa banilor, interacţiunea dintre cerere şi ofertă va determina
rata dobânzii pe piaţă la nivelul său de echilibru or1.

Fig. 6.3

Dacă rata reală a dobânzii este mai mare ca or1 va exista o ofertă în exces de bani (sau o
cerere în exces de obligaţiuni care va împinge în sus preţul obligaţiunilor şi în jos rata dobânzii
către echilibru. Similar, la o rată a dobânzii sub or, cererea în exces de bani va exercita o presiune
crescătoare asupra ratei dobânzii. Echilibrul la or, poate fi, deci, descris ca fiind stabil.
Acum să presupunem că oferta de bani creşte la M2s. Aceasta creează o ofertă în exces de
bani la rata dobânzii or1. Conform teoriei lui Keynes, firmele şi gospodăriile vor trebui să reducă
cererea de bani şi vor fi forţate să cumpere obligaţiuni. Dar, pe total, ele nu sunt capabile să crească
cantitatea de obligaţiuni deţinută şi vor putea doar să crească preţul acestora. Cum am văzut, o
creştere în preţul obligaţiunilor implică o creştere în rata dobânzii. Cu cât rata dobânzii scade,
cererea speculativă de bani creşte. Eventual, rata dobânzii va atinge or2 în care punct firmele şi
gospodăriile sunt tentate să deţină o cantitate tot mai mare de bani pentru speculaţii.
144
 Se observă că efectul cel mai important al modificării ofertei de bani este asupra ratei
dobânzii. Venitul naţional şi şomajul vor fi afectate doar dacă scăderea ratei dobânzii determină o
creştere în investiţii şi, posibil, în consum, în modelul lui Keynes, investiţia şi consumul răspund
destul de lent la modificările din rata dobânzii - deci sunt inelastice în raport cu dobânda. Aceasta
implică faptul că politicile monetare nu constituie un mijloc de influenţare a outputului şi şomajului.
Analiza se poate aplica şi pentru o scădere în oferta de bani. De data aceasta, firmele şi
gospodăriile găsesc că balanţele monetare actuale sunt sub balanţele monetare dorite. Ele vor
completa cererea vânzând obligaţiuni. Dar, pe ansamblu, nu se poate reduce deţinerea de obligaţiuni
şi aceasta va duce la scăderea preţului obligaţiunilor şi, deci, conduce la o creştere în rata dobânzii.
Cu cât rata dobânzii creşte, cererea speculativă de bani scade şi echilibrul pe piaţa financiară este
eventual refăcut.
Cursa lichidităţii
În figura 6.3 partea orizontală a curbei cererii de bani este numită cursa lichidităţii, o
posibilitate teoretică pusă în evidenţă de Keynes în „General Theory”. Cursa lichidităţii apare acolo
unde cererea de bani devine perfect elastică în raport cu dobânda la un nivel al dobânzii redus.
Motivul este acela că pentru rate ale dobânzii anormal de scăzute (la sau sub or2) virtual oricine se
va aştepta ca rata dobânzii să crească spre nivelul său normal într-un viitor apropiat. În această
situaţie, fiecare se va aştepta la o scădere a preţului obligaţiunilor şi deci, la pierderi de capital
pentru deţinătorii de obligaţiuni.
Atunci, dacă autorităţile monetare cresc oferta de bani, întreaga creştere va fi adăugată
cererii speculative şi rata dobânzii va rămâne neschimbată. Aceasta se observă din figura 6.3 unde
creşterea ofertei de monedă de la M2s la M3s lasă neschimbată rata dobânzii, în acest caz extrem,
viteza de circulaţie scade cu toate că întreaga creştere în oferta de bani se adaugă cererii speculative,
iar politica monetară este puţin eficientă pentru a coborî ratele dobânzii şi, deci, nu poate să dea
stimulente investiţiei şi consumului.
 Teoria monetaristă a lui Friedman
Milton Friedman a reformulat teoria cantităţii de bani în anul 1956 ca o teorie a cererii de
bani şi de atunci această teorie modernă a cantităţii de bani a constituit baza teoriei monetariste.
În cadrul acestei teorii, banii sunt priviţi ca un mijloc oarecare de stocare a avuţiei, ca şi
celelalte active financiare, bunurile durabile, proprietăţile şi „avuţia umană”. Conform viziunii lui
Friedman, banii au valoare doar dacă deţinerea lor economiseşte timp şi efort în efectuarea
tranzacţiilor.
Friedman a introdus cererea reală de bani (MD/P) ca funcţie de avuţia totală (W), ratele
aşteptate de profit pentru diferite forme de avere (r), raportul dintre avuţia umană şi avuţia materială
(w) şi gusturile şi preferinţele societăţii (T)
MD
= f(W,r,w,T)
P
Problema principală în această funcţie este să se găsească o modalitate de a măsura avuţia.
Pentru aceasta Friedman a sugerat venitul permanent (YP), definit ca o măsură a valorii actuale a
fluxurilor aşteptate de venituri obţinute din diferite forme de avere pe o perioadă lungă de timp.
Ea poate fi aproximată ca o medie a veniturilor trecute, prezente şi viitoare.
Putem deci scrie:
MD
= f(YP,r)
P
Această formulare pare să nu se deosebească de funcţia Keynesiană a preferinţei pentru
lichidităţi; L = f(Y,r). Totuşi, există două diferenţe esenţiale. Prima este aceea că funcţia
Keynesiană include venitul naţional curent, în timp ce Friedman utilizează venitul permanent. A
doua este că în funcţia Keynesiană (unde banii constituie un substitut pentru obligaţiuni), cererea de
bani este elastică în raport cu dobânda în timp ce în funcţia lui Friedman, cererea de monedă este
considerată inelastică.

145
 Acum, să presupunem că banca centrală creşte oferta de bani, de exemplu prin cumpărarea de
obligaţiuni guvernamentale pe piaţa liberă. Presupunând că piaţa banilor este iniţial în echilibru, politica
va creşte oferta de monedă peste cererea de monedă şi deţinătorii de avere vor găsi că deţin mai mulţi
bani decât doresc în portofolii. Ei vor încerca să ajusteze portofoliile cheltuind banii în exces pe o
varietate mare de active, financiare şi reale.
Aceasta relevă diferenţa esenţială dintre modelul Keynesian şi cel monetarist. În modelul
Keynesian, deţinătorii de avere cheltuiesc excesul de bani pe obligaţiuni, ceea ce duce la reducerea
ratei dobânzii. În cazul monetarist, deţinătorii de avere îşi cheltuiesc excesul de bani pe toate
tipurile de active, inclusiv bunuri fizice. Deci, există un efect de scădere a ratei dobânzii (ca în
modelul Keynesian, dar şi un efect direct de creştere a outputului sau preţurilor bunurilor şi
serviciilor. Aceasta se reprezintă în figura 6.4.

Fig. 6.4

Aici creşterea ofertei de bani este reprezentată prin deplasarea lui M1s la M2s. Dacă curba
cererii de bani rămâne neschimbată, rata dobânzii va scădea la or2. Creşterea cererii de bunuri şi
servicii, totuşi, conduce la o creştere a outputului sau preţurilor acestor bunuri şi servicii, astfel că
cererea nominală de bani creşte la acea rată a dobânzii. Curba cererii de bani se deplasează de la M D
la M1D şi rata dobânzii la or3 ceea ce duce la un nivel mai înalt al venitului naţional.

6.1.1. Componentele masei monetare*

M1 cuprinde acele drepturi de creanţă ce pot fi utilizate direct, instantaneu şi fără restricţii,
pentru a efectua plăţi către o terţă parte. E vorba de creanţe lichide. O anumită valoare este lichidă
dacă poate fi folosită imediat, comod şi ieftin pentru realizarea plăţilor. M1 se conformează cel mai
bine definiţiei tradiţionale a banilor ca mijloc de plată. M2 include în plus şi creanţe care nu sunt
imediat lichide - retragerea unor depozite la termen, de exemplu - şi poate necesita înştiinţarea
prealabilă a instituţiei depozitare; fondurile mutuale de pe piaţa financiară pot impune o limită
maximă, dar, cu aceste calificative, creanţele respective intră într-o categorie mai largă de bani. În
sfârşit, în M3 includem elemente pe care majoritatea oamenilor nici nu apucă să le vadă vreodată,
cum ar fi marile depozite negociabile sau acordurile de răscumpărare. Acestea sunt deţinute mai
ales de către întreprinderi, dar şi de indivizi bogaţi. Atractivitatea acestora este dată de combinaţia
lor de lichiditate şi rentabilitate.
Ne vom ocupa pentru început de M1, pentru că această definiţie a masei monetare
corespunde cel mai bine rolului de mijloc de schimb al banilor. Plăţile pot fi făcute direct cu monezi

*
O parte din ideile acestui capitol se regăsesc în: Macroeconomia – Dornbusch R., Fischer S. – traducere după ediția
a V-a, 1990, Editura McGraw Hill Inc.
146
sau bancnote sau - în cazul majorităţii tranzacţiilor - cu cecuri. Pentru a face plata cu un carnet de
cecuri trebuie mai întâi să transferi o sumă de bani din conturile de economii într-un cont disponibil
la vedere şi apoi să completezi cecul. De aceea, conturile de economii şi alte conturi similare nu au
fost incluse în definiţia de bază a ofertei de bani. Moneda sau numerarul în circulaţie cuprinde
monede şi bancnote; bancnotele predomină. Depozitele la vedere sunt cele în baza cărora pot fi
completate cecurile. Ele se păstrează la bănci şi la alte instituţii de economisire. Instituţiile
financiare cuprinse sub denumirea de instituţii de economisire sunt asociaţiile de economisire şi
creditare, băncile mutuale de economii şi cooperativele de credit.
Înainte de anul 1980, doar depozitele la cerere de la băncile comerciale erau incluse în ceea
ce se considera pe atunci a fi M1. Totuşi, deoarece nu există o diferenţă semnificativă între funcţiile
economice îndeplinite de aceste depozite şi cele îndeplinite de depozitele similare de la instituţiile
de economisire, definiţia lui M1 a fost extinsă în anul 1980. În prezent definiţia lui M1 mai cuprinde
şi alte depozite la vedere, cum ar fi conturile disponibile la vedere purtătoare de dobândă.
Deşi conceptul de ofertă de bani a fost perfecţionat în timp, nici prezenta definiţie a lui M 1
nu corespunde în totalitate rolului banilor ca mijloc de plată. De exemplu se pune problema dacă nu
cumva cărţile de credit ar trebui privite ca un mijloc de a face plăţi. Dacă da, probabil că ar trebui să
considerăm şi sumele corespunzătoare ca părţi ale masei monetare.
De-a lungul istoriei au existat dese modificări în ce priveşte tipurile de valori ce puteau fi
folosite ca mijloace de plată şi în acelaşi timp divergenţe de păreri legate de ce anume reprezentau
banii în condiţiile respective. La începutul secolului XIX, când primele cecuri au început să fie
folosite în Anglia, existau neînţelegeri: nu se ştia dacă depozitele la cerere trebuiau sau nu incluse în
masa monetară. Această dispută este rezolvată acum, dar ne putem aştepta în timp la alte modificări
ale sistemului financiar, modificări care să genereze noi definiţii ale diverselor concepte legate de
oferta de bani.
M2 şi alte agregate monetare
Există o mare varietate de moduri de păstrare a valorilor, astfel că avem o mulţime de
substitute, de alternative pe care indivizii le pot alege în defavoarea celor incluse în M1.
M2 adaugă la M1 şi acele valori care au o capacitate mare de a fi utilizate ca mijloace de
schimb. Cea mai mare parte din M2 cuprinde depozite de economii şi mici depozite la termen
deschise la bănci comerciale sau la alte instituţii de economisire. Dificultăţile în a folosit aceste
elemente ca mijloc de plată sunt aproape inexistente, în cazul depozitelor de economii, banca cere o
notificare prealabilă pentru a transfera fondurile respective într-un cont disponibil la vedere; pentru
depozitele la termen trebuie aşteptat până la expirarea termenului; în caz contrar urmează a se plăti
o dobândă de penalizare.
Cea de a doua mare categorie de valori din M2 cuprinde acţiunile la fondurile mutuale de pe
piaţa financiară şi conturile de depozit pe piaţa financiară. Un fond mutual de pe piaţa financiară
este un fond ce investeşte în investiţii pe termen scurt, cum ar fi certificatele de depozit sau bonurile
de trezorerie. Aceste fonduri acordă dobânzi depunătorului şi îi permit acestuia să facă plăţi prin
cecuri, în baza sumelor depuse. Valorile lichide cuprind - în afară de M3 - şi toate instrumentele de
obţinere a unor împrumuturi pe termen scurt de către sectorul guvernamental şi cel privat. „Datoria”
totală este măsura cea mai completă; ea include totalul datoriilor sectorului nebancar. Nici valorile
lichide şi nici datoria totală nu sunt considerate a fi agregate monetare.

6.1.2. Cererea tranzacţională

Cererea tranzacţională de bani izvorăşte din utilizarea banilor pentru achitarea regulată a
unor bunuri şi servicii. În cursul fiecărei luni, un individ face o varietate de plăţi reprezentând chirii,
ipoteci, alimente, presă şi alte cumpărături. Vom încerca să studiem ce sumă de bani păstrează un
individ pentru a finanţa astfel de achiziţii.
În analiza cererii tranzacţionale vom determina relaţia care există între pierderea de dobândă
implicată de deţinerea de bani, pe de o parte, şi dezavantajele păstrării doar a unei mici sume, pe de
147
altă parte. Concret, să ne gândim la un individ care are un salariu net lunar de 1.800 dolari. Să
presupunem că persoana respectivă cheltuieşte întreaga sumă într-un ritm de 60 dolari/zi. Avem două
posibilităţi extreme: în primul caz, individul poate să păstreze întreaga sumă de bani în numerar sau în
depozite la cerere şi să cheltuiască zilnic 60 dolari; în al doilea caz, individul poate păstra în numerar
60 dolari şi să depună restul într-un cont de economii pe o zi aducător de dobândă. La sfârşitul lunii
va fi obţinut o dobândă corespunzătoare sumelor zilnice aflate în contul respectiv. Această dobândă
reprezintă beneficiul păstrării unor sume mici de bani, la nivelul de 60 dolari/zi. Costul păstrării unor
sume mici este pur şi simplu costul tuturor acelor drumuri la bancă pentru a retrage 60 dolari. Pentru a
decide ce sumă de bani trebuie să păstreze pentru tranzacţii, orice persoană trebuie să compare aceste
beneficii şi costuri.
Vom studia mai detaliat legătura dintre aceste elemente şi vom deriva apoi formula pentru
cererea de bani. Fie venitul lunar nominal al unei persoane de YN. Vom presupune, pentru
simplificare, că YN se plăteşte lunar, direct în contul de economii al persoanei respective, şi nu în
contul de disponibil la vedere. Banii sunt cheltuiţi în mod constant de-a lungul lunii. Pentru a-i
putea utiliza, aceştia trebuie transferaţi în contul de disponibilităţi la vedere. Dacă ar fi păstraţi în
contul de economii, banii ar aduce o dobândă la rata lunară i. Sub formă de numerar, dobânda este
zero. Pentru individ, costul transferării banilor din contul de economii (formă pe care de acum
încolo o vom denumi „obligaţiuni”) în cel de disponibil la vedere este de te dolari. Acesta poate fi
reprezentat de timpul pierdut sau poate fi o plată explicită către cel care face transferul. Pentru
simplificare o vom denumi taxă de brokeraj.
Teoria stocurilor
Teoria pe care urmează să o prezentăm este cunoscută sub numele de teoria stocurilor. Cu
mici modificări în ce priveşte terminologia şi ipotezele, ea se aplică la fel de bine atât firmelor, cât
şi indivizilor. Fiecare individ trebuie să decidă câte transferuri de tipul obligaţiuni-numerar să facă
lunar. Dacă se face o singură astfel de tranzacţie, la începutul lunii, evoluţia numerarului de-a
lungul lunii va fi identică cu cea ilustrată în figura 6.5.a: porneşte de la YN, va fi consumat uniform
în cursul lunii, iar la sfârşit va fi zero; în acest moment se face o nouă plată, care va fi transferată
din nou în contul de disponibil la vedere. Dacă se optează pentru varianta cu două transferuri, la
începutul lunii se vor transfera în numerar YN/2; aceşti bani vor fi cheltuiţi uniform până la mijlocul
lunii, când urmează a fi transferată în contul de disponibil la vedere şi cealaltă jumătate din sumă,
ce urmează a fi cheltuită până la sfârşit. Figura 6.5.b ilustrează acest caz.
Vom nota cu Z suma retrasă din portofoliul de obligaţiuni (din contul de economii), iar cu n
numărul de retrageri. Astfel, n arată de câte ori individul adaugă în timpul unei luni la disponibilul
său de numerar. Dacă avem n transferuri de valoare egală, valoarea fiecăruia dintre ele este Y N /n,
din moment ce YN este suma totală ce poate fi transferată; de exemplu, dacă YN este 1.800 dolari,
iar n este 3, atunci Z (suma transferată de fiecare dată) este de 600 dolari. Corespunzător, putem scrie:
nZ = YN (1)
Dacă la fiecare transfer o sumă Z se transformă în numerar, care va fi media de numerar sau
suma medie în numerar deţinută în fiecare lună? Aceasta ne interesează pentru a putea stabili care
este dobânda ce se pierde ca urmare a deţinerii acestei sume. În figura 6.5.a, media numerarului
deţinut este de YN/2, din moment ce se porneşte de la o sumă de YN şi se ajunge la zero.

Fig. 6.5 – Sumele de bani deţinute de-a lungul lunii, în funcţie de numărul de retrageri
148
 În cazul (b), media numerarului pentru prima jumătate de lună este YN/4 = Z/2, iar pentru a
doua jumătate de lună este tot de YN/4 = Z/2. În mod similar, dacă am fi avut trei retrageri, media ar
fi fost YN/6 = Z/2. În general, media numerarului este Z/2, fapt ce poate fi confirmat şi prin trasarea
graficelor corespunzătoare pentru diferite valori ale lui n.
Costul deţinerii banilor este egal cu rata dobânzii înmulţită cu media de numerar deţinut,
adică iZ/2. Din (1), aceasta înseamnă un cost total de i YN/2n. Acesta este costul cu dobânda.
Cealaltă componentă a costului este costul de brokeraj sau costul legat de timp şi de neplăcerile, de
disconfortul provocat de administrarea banilor. Acest cost este egal cu numărul de retrageri n
înmulţit cu costul fiecărei retrageri, te, adică va fi egal cu n'tc. Costul total este suma dintre costul
cu dobândă şi costul de brokeraj:
iY
Cost total = (n x te) + N (2)
2n
Ecuaţia (2) arată că costul de brokeraj este direct proporţional cu numărul de retrageri, pe
când costul cu dobândă este invers proporţional cu numărul de retrageri. Se accentuează astfel ideea
unei compensări, a existenţei unui număr optim de tranzacţii, care să minimizeze costul total al
deţinerii banilor, permiţând în acelaşi timp păstrarea unei sume de bani necesară diverselor achiziţii.
Pentru a determina acest punct optim trebuie să determinăm din ce moment beneficiile aduse de
păstrarea banilor sunt mai mici decât costurile corespunzătoare; dacă beneficiile sunt mai mari se
recomandă o nouă retragere de numerar, însemnând că nu s-a atins încă punctul optim. Costul unei noi
tranzacţii (obligaţiuni-bani) este întotdeauna egal cu tc. Acest cost este ilustrat în figura 6.6 prin curba
costului marginal, MC, care este orizontală la nivelul tc. Beneficiul financiar adus de o nouă tranzacţie
este reprezentat prin curba MB (a beneficiului marginal) şi exprimă dobânda economisită prin
efectuarea unei noi retrageri (se va păstra astfel o sumă mai mică în numerar).
Cu cât este mai mare numărul tranzacţiilor obligaţiuni-bani, cu atât este mai mic costul cu
dobândă, dar reducerea costului cu dobândă este din ce în ce mai lentă pe măsură ce se înmulţesc
tranzacţiile. Există un avantaj substanţial între o retragere şi două retrageri, dar între 31 retrageri şi
30 de retrageri diferenţa nu este prea mare. Aceasta sugerează că beneficiul marginal adus de o
nouă tranzacţie scade cu creşterea numărului tranzacţiilor; de aceea curba MB are o pantă negativă.
În figura 6.6 numărul optim de retrageri este dat de n*, numărul pentru care costurile
marginale şi beneficiile marginale ale unei noi retrageri sunt egale. Cunoscând numărul de retrageri,
venitul individual şi folosind ecuaţia (1), putem determina şi media numerarului deţinut, ca fiind:
Z Y
M  N (3)
2 2n

Fig. 6.6 – Determinarea numărului optim de retrageri

149
 Proprietăţi ale cererii de bani
Din figura 6.6 rezultă două lucruri importante, în primul rând, să presupunem că costul de
brokeraj creşte. Aceasta duce la deplasarea curbei MC în sus, la scăderea numărului de retrageri (n)
şi - de aici (M este invers proporţional cu n) - la creşterea deţinerilor medii de numerar. În al doilea
rând, o creştere a dobânzilor deplasează în sus curba MB, sporeşte numărul retragerilor şi astfel (din
nou ecuaţia (3)) reduce numerarul mediu; atunci când cresc dobânzile, individul este dispus să facă
mai multe drumuri la bancă pentru a-şi încasa dobânda, acum mai mare. Astfel, figura 6.6 ilustrează
unul din rezultatele-cheie la care vrem să ajungem, şi anume că cererea de bani variază invers
proporţional cu dobânda.
Pentru cazul unei măriri a venitului, figura 6.6 nu ne mai este tot atât de folositoare. Sporirea
venitului deplasează în sus curba MB şi sporeşte numărul tranzacţiilor. Dar din ecuaţia (3) se vede că o
creştere a lui n, însoţită de o creştere a lui YN, nu implică neapărat o creştere a cererii de bani, din
moment ce se pare că majorarea lui n este relativ mai mare decât cea a lui YN. Totuşi, o analiză
algebrică mai completă a comportamentului individual optim va arăta că în acest model cererea de bani
creşte atunci când creşte venitul.
Faimoasa formulă a rădăcinii pătrate referitoare la cererea de bani şi dezvoltată de William
Baumol şi James Tobin face ca rezultatele grafice din figura 6.6 să fie mai precise şi rezolvă
totodată şi unele ambiguităţi referitoare la influenţa veniturilor asupra cererii de bani. Formula
exprimă cererea de bani obţinută prin minimizarea costurilor în ecuaţia (2) şi prin utilizarea ecuaţiei
(3) pentru a stabili numerarul mediu. Avem:
tc  YN
M* = (4)
2i
Relaţia (4) arată că cererea tranzacţională pentru bani creşte o dată cu creşterea taxei de
brokeraj şi a venitului şi scade o dată cu creşterea dobânzii.
Elasticitatea cererii de bani
Ecuaţia (4) arată de asemenea că o creştere a venitului generează o sporire a cererii de bani
proporţional mai mică (decât cea a venitului). Altfel spus, raportul YN/M creşte odată cu creşterea
venitului. O persoană cu venituri mai mari păstrează în numerar o proporţie mai mică a acestor
venituri. Există, am putea spune, o economie de scară în domeniul managementului numerarului.
Un alt mod de a exprima acelaşi lucru este să spunem că elasticitatea cererii (de bani) în funcţie de
venit este mai mică decât 1 (în ecuaţia (4) ea are valoarea de 1/2). Elasticitatea de venit măsoară
variaţia procentuală a cererii de bani ca urmare a unei variaţii de 1 procent a venitului. Similar,
ecuaţia (4) implică o elasticitate a cererii în funcţie de rata dobânzii de 1/2.
Cum se explică faptul că oamenii se descurcă cu un procent mai mic de numerar, pe măsură
ce veniturile lor cresc? Motivul este că administrarea managementului este mai eficientă la nivele
mari ale veniturilor deoarece costul mediu/dolar al transferurilor este mai mic în cazul tranzacţiilor
de amploare. Aceasta se datorează faptului că taxa de brokeraj este fixă: costă la fel de mult să
transferi 10 dolari sau 10 milioane dolari, astfel că costul mediu/dolar transferat va fi mult mai
redus.
Totuşi, în cazul unui individ, trebuie să recunoaştem că acest „cost al brokerajului” (te,
costul unei retrageri dintr-un cont de economii) este format, în parte, din costul timpului pierdut cu
drumul până la bancă şi, cu cât venitul individului creşte, cu atât timpul lui devine tot mai preţios.
Există, astfel, posibilitatea ca odată cu sporirea venitului să crească şi acest te. În acest caz,
creşterea de venit s-ar materializa printr-o sporire a cererii de bani mai mare decât cea indicată de
elasticitatea de 1/2.
Cererea de bani reali
Am subliniat la începutul capitolului că cererea de bani este o cerere de bani reali, de valori
reale. Merită să reamintim că teoria stocurilor presupune că cererea de bani reali nu se modifică
atunci când preţurile se dublează (cresc în orice altă proporţie). Atunci când cresc preţurile cu -100 %,
atât YN cât şi te din ecuaţia (4) cresc în aceeaşi proporţie, adică atât venitul nominal, cât şi taxa
nominală de brokeraj se dublează. Se dublează corespunzător cererea nominală de bani, astfel încât
cererea de bani reali rămâne neschimbată. Formula rădăcinii pătrate exclude orice iluzie monetară
150
în ce priveşte cererea de bani, aşa că trebuie să fim foarte atenţi atunci când spunem că elasticitatea
de venit a cererii este de 1/2. Este vorba de elasticitatea cererii reale de bani, în funcţie de venitul
real; aceasta este de 1/2. Dar dacă venitul creşte doar pentru că preţurile cresc (inclusiv tc), atunci
cererea de bani nominali creşte proporţional.
Numărul întreg de retrageri
Am ignorat până acum o constrângere reală, şi anume că nu se pot realiza decât un număr
întreg de tranzacţii (1, 2, 3) şi nu - de exemplu -1,25 sau 3,57 tranzacţii. Totuşi - dacă luăm în calcul
această constrângere - vom vedea că majoritatea oamenilor nu depăşesc numărul critic de tranzacţii
în perioada pentru care sunt plătiţi. Luând exemplul anterior, persoana primeşte lunar 1.800 dolari.
Să presupunem că rata lunară a dobânzii la depozitele de economii este de 0,5 %. Din moment ce
plata se face direct într-un cont de economii, este evident că individul trebuie să facă cel puţin o
tranzacţie iniţială, întrebarea este dacă merită să o facă şi pe a doua, adică dacă merită să păstrezi
jumătate din sumă timp de două săptămâni într-un cont de economii, urmând să retragi banii
respectivi în a doua jumătate a lunii? La o rată a dobânzii de 0,5 %, dobânda pe două săptămâni ar fi
de 0,25 %. 1/2 din sumă ar reprezenta 900 dolari, iar dobânda câştigată ar fi de 900 x 0,25 = 2,25
dolari. Dacă taxa de brokeraj depăşeşte 2,25 dolari, individul nu se va deranja să facă mai mult de o
tranzacţie. Iar acei 2,25 dolari nu reprezintă o plată exagerată pentru timpul pierdut şi deranjul
provocat de transferarea banilor într-un cont de disponibilităţi la vedere. Astfel, pentru mulţi dintre
cei care au un venit lunar net sub 1.800 dolari, formula (4) nu se aplică exact. Media de numerar
deţinută de aceştia va fi în schimb de 1/2 din venitul lor lunar. Vor face un singur transfer la începutul
lunii, iar situaţia lor va fi reprezentată în figura 6.5.a. Pentru aceşti indivizi, elasticitatea de venit a
cererii de bani va fi egală cu 1, deoarece în cazul lor cererea creşte în aceeaşi proporţie cu venitul.
Perioada de plată sau frecvenţa plăţilor
O dată luată în considerare imposibilitatea realizării unui număr fracţionar de transferuri, se
poate observa că cererea tranzacţională de bani este influenţată şi de frecvenţa cu care indivizii îşi
încasează veniturile. Dacă examinăm formula rădăcinii pătrate - ecuaţia (4) - am putea spune că
frecvenţa plăţilor nu are nici o influenţă asupra cererii de bani, deoarece micşorarea frecvenţei,
respectiv creşterea perioadei de plată, duce la o creştere de aceeaşi proporţie atât a lui Y N, cât şi a
lui i. Astfel, cererea nu pare a fi afectată de lungimea perioadei de plată. Totuşi, să ne gândim la o
persoană care face un singur transfer la începutul lunii. Cererea de bani (numerar) este de (1/2) xYN.
Dacă plata s-ar face săptămânal, cererea de bani ar fi doar o pătrime din cererea în cazul
plăţii lunare. Aşadar, trebuie să ne aşteptăm ca odată cu prelungirea perioadei de plată cererea de
bani să crească.

6.2. Funcţiile banilor

Banii sunt folosiţi pe o scară atât de largă încât rareori stăm să ne gândim ce instrument
minunat reprezintă ei. E imposibil să concepi o economie modernă fără utilizarea banilor sau a unor
elemente foarte asemănătoare, într-o economie bazată pe troc, în care nu există bani, orice
tranzacţie implică schimburi de ambele părţi de bunuri sau de servicii. Greutăţile sunt imense. Un
economist care ar vrea să se tundă ar trebui să găsească un frizer dornic să asculte un curs de
economie; un actor în căutare de haine ar căuta disperat un croitor doritor să vadă un film şi aşa mai
departe. Fără un mijloc de schimb, o economie modernă nu poate exista.
Banii, ca mijloc de schimb, fac să nu mai fie necesară acea „dublă suprapunere de dorinţe”
pentru realizarea unui schimb. Prin „dublă suprapunere de dorinţe” înţelegem tocmai ceea ce am
explicat mai sus. Între dorinţele celor două persoane trebuie să existe o identitate perfectă pentru ca
schimbul să aibă loc. Astfel, un bărbat care vinde bilete de film ar trebui să găsească un cumpărător
care să aibă de vânzare tocmai ceea ce-şi doreşte el (de exemplu, un costum); în acelaşi timp,
femeia care vinde costume trebuie să găsească un cumpărător ale cărui bunuri să le dorească ea (de
exemplu, bilete la cinema).

151
 Există patru funcţii tradiţionale ale banilor, iar cea de mijloc de schimb este prima dintre ele.
Celelalte trei sunt: mijloc de tezaurizare, etalon de valoare sau unitate de cont şi standard pentru
plăţile ulterioare,
Un mijloc de tezaurizare este un bun ce-şi menţine valoarea m timp. Astfel, un individ care
deţine un astfel de bun îl va putea utiliza la o dată viitoare, pentru a face o anumită achiziţie. Dacă
un bun nu este un mijloc de tezaurizare, el nu va fi acceptat ca mijloc de schimb. Imaginaţi-vă ce ar
însemna să încercăm să folosim îngheţata în loc de bani, în absenţa frigiderelor. Nu ar exista nici un
motiv raţional pentru ca cineva să vândă un bun pe bani (îngheţată), dacă e sigur că banii respectivi
se vor topi în următoarele câteva minute; iar dacă vânzătorii nu vor fi dispuşi să accepte îngheţata în
schimbul bunurilor lor, atunci îngheţata nu va deveni un mijloc de schimb, însă există o varietate de
mijloace de tezaurizare, altele decât banii: bonuri de valoare, acţiuni, imobile.
O unitate de cont este o unitate în care se stabilesc preţurile şi în care se ţine contabilitatea.
Preţurile se stabilesc în dolari şi în cenţi, iar dolarii şi cenţii sunt unităţile de măsură pentru masa
monetară, în mod obişnuit unitatea monetară este şi unitate de cont, dar există şi excepţii, în timpul
inflaţiei din 1922 - 1923, în Germania, unele firme ţineau contabilitatea în dolari, dar mijlocul de
schimb era marca germană.
În sfârşit, în calitate de standard sau etalon pentru plăţile ulterioare, unităţile monetare
sunt utilizate în tranzacţiile pe termen lung, cum ar fi împrumuturile. Suma ce trebuie restituită
peste 5 sau 10 ani este specificată în dolari şi cenţi. Aceştia acţionează ca standard pentru plata
respectivă. Totuşi, nici aici nu este obligatoriu ca etalonul plăţilor ulterioare să fie unitatea
monetară. De exemplu, plata împrumutului poate fi pusă în legătură mai degrabă cu nivelul
preţurilor, decât să fie exprimată ca o sumă fixă în dolari. Un astfel de împrumut se numeşte
împrumut indexat. Ultimele două funcţii sunt funcţii obişnuite ale banilor, dar nu obligatorii, iar
funcţia de mijloc de tezaurizare poate fi îndeplinită şi de alte bunuri.
Există în istorie unele descrieri de-a dreptul fascinante ale banilor. Vrem însă să subliniem
următoarea idee: banii sunt tot ceea ce este general acceptat ca mijloc de plată. Oricât de frumoasă
ar fi o hârtie, dacă nu e acceptată drept plată, ea nu va reprezenta bani. Şi oricât de neobişnuită ar fi
substanţa din care e făcut, orice este general acceptat drept plată reprezintă bani. Singurul motiv
pentru care banii sunt acceptaţi ca plată este convingerea primitorilor că vor putea cheltui banii
respectivi la o dată ulterioară. Această acceptare a banilor este aşadar mobilă: eu accept bani doar
pentru că cred că şi alţii îi vor accepta la rândul lor.

6.3. Echilibrul monetar şi pieţele financiare

La un moment de timp dat, gospodăriile au un anumit stoc de avuţie. Ea este păstrată în

multe forme. Unele gospodării depun banii la bancă, altele cumpără acţiuni pe termen scurt cum
sunt certificatele de depozit sau bonuri de tezaur; altele deţin obligaţiuni pe termen lung; şi sunt alte
gospodării care o deţin sub formă de capital real: case, ferme, afaceri de familie etc.
Toate aceste modalităţi de a păstra avuţia pot fi clasificate în trei categorii principale:
i) active care servesc ca un mediu de schimb, cum ar fi bancnote, monede şi cecuri
bancare;
ii) alte active financiare, cum sunt obligaţiuni care aduc o rată fixă a dobânzii, deci vor
produce o valoare monetară fixată la o anumită dată viitoare denumită maturitate; unele
dintre aceste active cum ar fi certificatele de investitor au o valoare monetară fixată la
orice moment de timp, altele, cum ar fi obligaţiunile guvernamentale, pot fi transformate
în bani lichizi înainte de data lor de maturitate prin vânzarea lor la un preţ care
fluctuează pe piaţa liberă;
iii) acumulări în capitalul real, cum ar fi fabrici şi maşini.
Pentru a simplifica lucrurile, vom presupune că există doar două feluri de active financiare:
 bani, care sunt perfect lichizi dar nu aduc dobândă;

152
  obligaţiuni, care sunt puţin lichide dar aduc un profit din dobândă. Deci termenul de
obligaţiune se referă la toate activele financiare aducătoare de dobânzi inclusiv
investiţiile în capitalul real cum ar fi acţiunile.
O obligaţiune este o promisiune de a plăti o sumă variabilă de bani ca dobândă în fiecare an şi
de a returna întreaga valoare a obligaţiunii la o anumită dată viitoare, de obicei aflată la mai mulţi ani
distanţă. Timpul până la data returnării valorii se numeşte termen de maturitate sau, pur şi simplu
termenul obligaţiunii.
Unele obligaţiuni, numite perpetuate, plătesc dobânda încontinuu dar niciodată nu replătesc
valoarea obligaţiunii.
Următoarele afirmaţii stabilesc raportul dintre ratele dobânzilor şi preţurile obligaţiunilor:
1. preţul oricărei obligaţiuni este pozitiv legat de valoarea fluxului de plăţi viitoare pe care
proprietarul său îl va primi;
2. rata dobânzii şi preţul obligaţiunii sunt invers proporţionale uneia alteia;
3. cu cât mai apropiată este data returnării valorii unei obligaţiuni, cu atât mai mică va fi
schimbarea în valoare a obligaţiunii când se schimbă rata dobânzii.
Deoarece corecta înţelegere a acestor trei afirmaţii este foarte importantă în cele ce urmează,
vom exemplifica cu date numerice pe fiecare dintre ele.
1. Considerăm două obligaţiuni. Obligaţiunea A plăteşte 10.000 u.m. pe an pentru
totdeauna, în timp ce obligaţiunea B plăteşte 20.000 u.m, pe an pentru totdeauna. La o
rată a dobânzii de 10 % pe an, aduce anual 1000 u.m. (10.000 x 0,10 = 1.000) în timp ce,
la aceeaşi rată, obligaţiunea B va fi cotată 20.000 u.m. (20.000 x 0,10 = 2.000).
2. Să presupunem că rata dobânzii scade de la 10 % la 5 %. Preţul obligaţiunii A va creşte
la 20.000 u.m. deoarece acum dacă investim 20.000 u.m. vom obţine 1.000 u.m. (20.000
x 0,05 = 1.000) în timp ce preţul obligaţiunii B va creşte la 40.000 u.m. (40.000 x 0,05 =
2.000).
3. Obligaţiunea A plăteşte 1.000 u.m, pe an pentru totdeauna şi este cotată 10.000 u.m.
când rata dobânzii este 10 %.
Să considerăm o obligaţiune C care plăteşte 1.000 u.m. ca dobândă un an, dar este
răscumpărată pentru 10.000 u.m. anul următor.
Ca şi obligaţiunea A, obligaţiunea C va fi cotată tot 10.000 u.m. (valoarea actuală de 11.000
u.m. formată din dobândă şi preţ care poate fi obţinută de deţinătorul obligaţiunii C după un an este
11.000/1.1 = 10.000).
Dacă rata dobânzii nu se schimbă, deţinătorii de obligaţiuni A şi C vor fi egali după anul următor.
Acum să considerăm că rata dobânzii scade la 5 %. Am văzut înainte că valoarea
obligaţiunii A creşte la 20.000 u.m. Valoarea obligaţiunii C, totuşi, va creşte doar la 10.416,19
(11.000/1,05 = 10.416,19).
Diferenţa apare datorită faptului că obligaţiunea C plăteşte întreaga sa valoare după un an.
Astfel, valoarea curentă de 10000 u.m. este actualizată doar pentru un an.
Obligaţiunea A, totuşi, nu va plăti o valoare totală sub forma unei sume fixe. Astfel când
rata dobânzii se schimbă, aceasta are un efect mare asupra valorii curente a acestui flux de venituri.
La un moment dat de timp, orice gospodărie are o anumită cantitate de avuţie, însumând
aceste cantităţi obţinem stocul total al avuţiei din economie.
Putem considera că avuţia este păstrată într-un portofoliu de active financiare diferite.
Decizia asupra modului în care se împarte o avuţie între diferite active variabile este numită
decizia de echilibrare a portofoliului privind alocarea avuţiei.
Când oamenii care au avere deţin portofoliul de active pe care ei doresc să-l deţină, spunem că
au un echilibru de portofoliu.
Când deţinătorii de avuţie au prea mult dintr-unele dintre active şi prea puţin din altele în
portofoliile lor, spunem că există un dezechilibru de portofoliu.
Primul pas în studiul echilibrului de portofoliu este evaluarea cererii unui activ particular
care este deţinut de toţi oamenii, şi anume banii. Cantitatea de avuţie pe care gospodăriile doresc să
o deţină sub formă de bani se numeşte cerere de bani.

153
 Deoarece am grupat toate formele de avuţie în două clase numite bani şi obligaţiuni,
gospodăriile trebuie să deţină sub formă de obligaţiuni acea parte a avuţiei pe care nu o deţin sub
formă de bani. Rezultă că gospodăriile au doar o singură decizie să ia asupra modului în care ele
împart stocul lor de avuţie.
Banii pot fi utilizaţi pentru cumpărarea unei obligaţiuni care va aduce dobândă.
Costul de oportunitate al deţinerii banilor este venitul care poate fi câştigat dacă banii ar fi
utilizaţi pentru a cumpăra un activ aducător de dobândă.
Deci banii vor fi păstraţi doar dacă ei aduc servicii pe care deţinătorii lor le consideră tot atât de
valoroase ca şi costul de oportunitate al deţinerii lor.
Dacă avuţia poate fi păstrată sub formă de obligaţiuni care aduc venit prin dobânzi, de ce se
mai păstrează şi sub formă de bani? Am arătat mai sus că teoria keynesiană dă, pentru a exemplifica
acest lucru, trei motive: motivul tranzacţional, motivul siguranţei şi motivul speculativ. De
asemenea, am văzut că primele două motive sunt legate de funcţia banilor ca un mediu de schimb în
timp ce al treilea este legat de funcţia banilor ca o stocare a valorii.
Cererea nominală de bani este:
Md = P · md = P · L(Y,r,v)
şi se exprimă în unităţi monetare în timp ce cererea reală este măsurată de unităţile de putere de
cumpărare.
Dacă vom considera cantitatea de avuţie v constantă întrucât ea se modifică destul de lent,
putem scrie:
md = My · Y + Mr · r + n, Mr < 0 < My, n
în care: My = un parametru pozitiv, arătând proporţia din venitul anual care se doreşte să se păstreze
sub formă de bani;
Mr = un parametru negativ, exprimând răspunsul cererii de bani la schimbările în rata
dobânzii (senzitivitatea cererii de bani la rata dobânzii).
Constanta pozitivă n reprezintă cantitatea de bani cerută la un nivel zero al venitului naţional
şi la o rată a dobânzii zero.
În figura 6.7 se reprezintă grafic dependenţa cererii de bani de rata dobânzii, venitul naţional
şi nivelul preţurilor.

Fig. 6.7

6.3.1. Echilibrul dintre cererea şi oferta de bani (curba LM)

Ms – oferta de bani putem să o considerăm o variabilă exogenă exogenă, fiind dată de

autoritatea monetară. Deci putem scrie:
Ms = m

154
 Aceasta este oferta nominală de bani. Pentru a obţine oferta reală este suficient să împărţim
m la nivelul preţurilor:
m
ms 
P
Echilibrul pe piaţa financiară este dat de egalitatea:
ms = md
sau, în cazul nostru:
m
 My  Y  Mr  r  n
P
Ecuaţia de mai sus exprimă condiţia ca cererea reală de bani, măsurată în unităţi de putere
de cumpărare să fie egală cu oferta reală, deci oferta nominală împărţită la nivelul preţurilor.
Dacă din ecuaţia obţinută mai sus scoatem pe r, obţinem:
m  1   My 
r    n     Y
P  M r   Mr 
care reprezintă curba LM.
Curba LM este locul tuturor combinaţiilor (Y,r) care determină echilibrul dintre cererea şi
oferta de bani.
Se observă că panta acestei curbe este:
r My
 0
Y Mr
deci curba LM este crescătoare.
În figura 6.8 se reprezintă curba LM.

Fig. 6.8

Referitor la spaţiul (Y,r) şi curba LM sunt adevărate următoarele propoziţii:

1. în orice punct aflat sub curba LM cererea de bani depăşeşte oferta; forţele pieţii
determină, în acest caz creşterea ratei dobânzii, ceea ce împinge punctul indicând venitul
şi rata dobânzii în sus către curba LM;

155
 2. în orice punct aflat deasupra curbei LM, cererea de bani este mai mică decât oferta; în acest
caz, forţele pieţei determină punctul indicând venitul naţional şi rata dobânzii să se
deplaseze în jos către curba LM (fig. 6.9).

Fig. 6.9

Deci curba LM reprezintă grafic toate punctele (Y, r) pentru care avem echilibrul pe piaţa
financiară, deci cererea de bani egalează oferta de bani.
O caracteristică importantă a curbei este panta sa. Am văzut că aceasta este pozitivă. Să
analizăm implicaţiile economice ale acestui fapt.
Luăm o combinaţie oarecare de venit naţional Y şi rată a dobânzii r, care se află pe curba
LM. Acum, să presupunem că venitul creşte de la un nivel mai înalt. Ştim că o creştere a venitului
naţional determină creşterea cererii de bani. Dar oferta de bani este fixată la m. Astfel, dacă cererea
de bani trebuie să rămână egală cu o ofertă neschimbată, atunci cantitatea cerută trebuie să se
reducă printr-o creştere a ratei dobânzii.
Cum se întâmplă acest lucru? Creşterea venitului naţional înseamnă că mai mulţi bani sunt
ceruţi pentru tranzacţii şi scopuri de siguranţă. Firmele şi gospodăriile încearcă să-şi mărească
lichidităţile vânzând obligaţiuni. Dar oferta de bani şi obligaţiuni sunt fixate: deci încercarea de a
vinde obligaţiuni determină scăderea preţului acestora. Dar aceasta înseamnă o creştere a ratei
dobânzii. Cu cât dobânda creşte, cu atât mai puţini bani sunt ceruţi în scopuri speculative. Echilibrul
este restabilit când creşterea în cererea tranzacţională de bani, dată de creşterea venitului naţional
este anulată de scăderea cererii datorată creşterii în rata dobânzii.
Dacă considerăm acum punctele aflate în afara curbei LM, avem două situaţii. Deasupra
curbei LM există o ofertă de bani în exces, încercarea de a cumpăra obligaţiuni cu banii în exces
determină creşterea preţului acestora, care înseamnă o scădere a ratei dobânzii. Aceasta împinge
economia înapoi către curba LM, cum se arată în figura 6.9. Sub curba LM, există o cerere în exces
de bani. Încercarea de a vinde obligaţiuni care scade preţul acestora, determină deci o creştere a
ratei dobânzii. Aceasta împinge economia înapoi către curba LM.
O inspecţie a ecuaţiei curbei LM arată că ea conţine trei variabile exogene: oferta de bani m,
nivelul preţurilor P şi termenul constant din funcţia cererii de bani, n. Deoarece m şi P apare într-un
singur raport, m/P ele pot fi gândite ca o singură variabilă exogenă, cererea de bani reală m/P. Ce se
întâmplă cu curba LM dacă oferta de bani reală se schimbă. Să spunem, de exemplu, că ea creşte,
fie pentru că m creşte, fie P scade.
m 1
Matematic este simplu. Constanta în curba LM din ecuaţia acesteia este  , care este
P Mr
negativă deoarece Mr < 0. Creşterea lui m/P face valoarea absolută a constantei mai mari, deci va
deplasa curba LM în jos.
156
 Creşterea lui n are un efect opus deoarece n are semn opus în ecuaţia curbei LM. Creşterea
lui n deplasează curba LM în sus.
Să analizăm procesul de piaţă care are loc în aceste condiţii.
Mai întâi, oferta de bani reală creşte (fie deoarece nivelul preţurilor scade, fie deoarece
cantitatea de bani creşte). În al doilea rând, cererea de bani descreşte (n scade). Fiecare dintre aceste
schimbări creează o ofertă de bani în exces şi echilibrul poate fi restaurat într-unul din următoarele
două moduri:
Întâi, rata dobânzii poate scădea astfel încât oamenii sunt făcuţi să deţină mai mulţi bani
pentru un nivel neschimbat al venitului naţional.
În al doilea rând, nivelul venitului naţional poate creşte. Aceasta va absorbi banii
suplimentari în tranzacţii adiţionale şi motive de siguranţă care vor apare datorită creşterii venitului.
O deplasare spre dreapta a curbei LM este determinată de o creştere a ofertei de bani reală
sau de o scădere a cererii de bani; ea creează oferta de bani în exces care poate fi eliminată printr-o
combinaţie potrivită între reducerea ratei dobânzii şi creşterea venitului naţional.
O deplasare spre stânga a curbei LM este cauzată de o scădere a ofertei de bani reală sau de
o creştere a cererii reale; amândouă creează cerere în exces de bani care poate fi eliminată de
combinaţii potrivite de rate ale dobânzii crescute şi venit naţional redus, amândouă determinând
scăderea cantităţii de bani cerute.

6.3.2. Dinamica banilor în funcţie de venit

Dinamica banilor în funcţie de venit reprezintă de câte ori în cursul unui an este rotit stocul
de bani (masa monetară) pentru a finanţa fluxul anual al venitului. Este egală cu raportul PNB supra
masa monetară. În anul 1988 în SUA, PNB a fost de aproximativ 4.860 miliarde dolari, masa
monetară de 775 miliarde dolari, astfel că dinamica a fost de 6,27. Un dolar din masa monetară va
finanţa cheltuieli pentru bunuri finale sau servicii în valoare de 6,27 dolari; altfel spus publicul larg
(populaţia) deţine în medie în numerar mai puţin de 0,16 dolari pentru fiecare dolar din venit.
Pentru cineva care câştigă 20.000 dolari pe an şi are o medie a deţinerilor de bani de 2.000 dolari,
dinamica în funcţie de venit a deţinerilor de bani va fi 10.
Dinamica de venit (de acum înainte ne vom referi la ea cu termenul simplu de dinamică)
este definită ca:
Y
V= N (1)
M
adică raportul dintre venitul nominal şi masa monetară nominală. Un alt mod de a scrie ecuaţia (1)
exprimă faptul că YN (PNB nominal) este egal cu nivelul preţurilor, P, înmulţit cu venitul real, Y.
Avem astfel:
MxV=PxY (2)
Ecuaţia (2) este faimoasa ecuaţie cantitativă care face, pe de o parte, legătura între produsul
dintre nivelul preţurilor şi nivelul producţiei şi masa monetară, pe de altă parte. Această ecuaţie a
devenit teoria cantitativă (clasică) a banilor, susţinându-se că atât V, cât şi Y sunt fixe. Producţia reală
era considerată fixă pentru că economia se afla în condiţii de ocupare totală, în ce priveşte dinamica,
se susţinea că ea nu variază prea mult. În realitate nici una din aceste ipoteze nu se confirmă. Dar
aceasta nu înseamnă că nu e interesant de urmărit unde ar duce ele. Dacă atât V, cât şi Y sunt fixe,
atunci ar însemna că nivelul preţurilor ar fi proporţional cu masa monetară. Astfel, teoria
cantitativă clasică era o teorie a inflaţiei. Ea afirmă că nivelul preţurilor este proporţional cu masa
monetară:
VM
P (2a)
Y

157
 Orice modificare a cantităţii de bani se materializează în modificări ale nivelului preţurilor,
nivelul producţiei rămânând la valoarea atinsă în condiţii de ocupare totală. Când funcţia ofertei
totale nu este verticală, sporirea cantităţii de bani va duce la creşterea atât a nivelului preţurilor, cât şi a
celui al producţiei; astfel, nivelul preţurilor nu este proporţional cu masa de bani. Desigur, dacă
dinamica este constantă, PNB nominal (nivelul preţurilor x producţia) este proporţional cu masa
monetară.
Dinamica este un concept foarte util în procesul de stabilire a politicii economice.
Vom rescrie (1) în felul următor:
YN = V x M (1a)
Date fiind masa monetară şi dinamica, putem cunoaşte nivelul PNB nominal. Astfel, dacă
putem prevedea velocitatea şi dacă ştim care este masa monetară, putem prevedea care va fi venitul
nominal. Mai departe, dacă dinamica ar fi constantă, modificând oferta de bani am provoca o
modificare proporţională a venitului nominal. Orice politică (inclusiv cele fiscale ce nu afectează
masa monetară) nu ar afecta nici venitul.

6.4. Legătura dintre bani şi inflaţie

În figura 6.10 prezentăm cererea de monedă reală ca o funcţie a ratei nominale a dobânzii.
Vom studia efectul unei modificări susţinute, în rata de creştere a masei monetare asupra nivelului
de echilibru pe termen lung al masei monetare reale.

Moneda reală

Fig. 6.10 – Cererea de monedă reală

Pentru a realiza acest lucru vom combina două rezultate obţinute. Am văzut că - pe termen
lung - o modificare susţinută a creşterii masei monetare produce o modificare a ratei inflaţiei şi ratei
nominale a dobânzii de acelaşi sens şi de aceeaşi mărime. O creştere de 3 % în creşterea masei
monetare majorează rata nominală a dobânzii pe termen lung de 3 %. Putem trage deci concluzia că
o majorare susţinută în creşterea masei monetare şi în inflaţie duc în cele din urmă la o reducere în
stocul real de monedă.
Avem aici un rezultat foarte important care poate părea oarecum confuz: sporirea creşterii
nominale a masei monetare reduce stocul real de monedă pe termen lung. Reciproc, reducerea
creşterii nominale a masei monetare creşte stocul real de monedă pe termen lung. Cauza este că o
inflaţie mai mare creşte rata nominală a dobânzii şi deci ridică costul oportunitate al deţinerii

158
banilor. Ca urmare, proprietarii banilor vor reduce cantitatea de monedă reală pe care hotărăsc să o
deţină. Această reducere este o parte importantă a procesului de ajustare la o creştere a ratei de
creştere a masei monetare. Deci, în medie, în perioada de ajustare la o majorare a creşterii masei
monetare, preţurile trebuie să crească mai repede decât masa monetară.
Figura 6.11, care prezintă comportarea în timp a inflaţiei şi a creşterii masei monetare, ne
ajută să explicăm ajustarea masei de monedă reală. La momentul T0 creşterea masei monetare urcă
de la m0 la m. În prima fază, până în momentul T1, creşterea masei monetare depăşeşte inflaţia şi
masa monetară reală creşte. Apoi, în faza următoare, masa monetară reală scade pe măsură ce rata
inflaţiei depăşeşte creşterea masei monetare. Diagrama este desenată astfel încât să arate că în faza
de declin masa monetară reală scade mai mult decât a crescut în faza iniţială. Aceasta este faza în
care economia se ajustează într-o modalitate majoră la o creştere sporită a masei monetare pe
măsură ce producţia crescândă şi aşteptările ridică rata inflaţiei.

Fig. 6.11 – Creşterea masei monetare şi inflaţia

Afirmăm, încă o dată, că reducerea pe termen lung în moneda reală ca răspuns la o creştere
superioară a masei monetare e rezultatul general. O creştere susţinută a creşterii masei monetare
trebuie să conducă, pe termen lung, la reducerea nivelului de echilibru al masei de monedă reală.
Detaliile modului în care se formează aşteptările determină detaliile specifice ale evoluţiei.
În cazul extrem al flexibilităţii depline a salariilor şi preţurilor şi a aşteptărilor raţionale vom
avea o ajustare imediată. O sporire a creşterii masei monetare va duce la o recunoaştere instantanee
a faptului că costul de oportunitate al deţinerii banilor a crescut. Populaţia va încerca să reducă
cantitatea de bani deţinută, deoarece deţinerea lor va deveni mai costisitoare. Desigur însă că
economia în întregul său nu poate să reducă stocul nominal de bani existent, încercarea indivizilor
de a se debarasa de moneda reală - cheltuind mai repede - va duce la un salt al preţurilor, reducând
astfel masa monetară reală la nivelul dorit. Urmărind acest salt, preţurile şi banii vor începe să
crească la rata echilibrului pe termen lung, m, şi rata nominală va creşte la i'. Toate ajustările vor
avea loc literalmente instantaneu.
Acest caz al aşteptărilor raţionale cu flexibilitate deplină a salariilor şi a preţurilor poate
părea neplauzibil, dar serveşte ca o bornă folositoare pentru comparaţie. Pe de o parte avem o lume
cu o ajustare gradată a inflaţiei şi a aşteptărilor asupra inflaţiei. În această lume creşterea sporită a
masei monetare necesită timp pentru a fi tradusă pe deplin în creşterea inflaţiei şi a ratelor dobânzii,
după cum a afirmat şi Friedman în citatul de mai sus. Pe de altă parte, în cealaltă lume, toate
ajustările au loc instantaneu.
Modul exact în care ajustările au loc în realitate depinde în mare măsură de experienţa
anterioară a lor despre inflaţie, în economiile în care inflaţia e problema principală - datorită
hiperinflaţiei - ajustarea necesită foarte puţin timp.

159
 În continuare ne vom concentra pe datele existente despre legăturile dintre creşterea masei
monetare şi inflaţiei, ca şi pe cele dintre creşterea masei monetare şi a ratelor dobânzii.
Pentru început, ne vom opri asupra afirmaţiei atât de des făcută, şi anume că inflaţia este un
fenomen monetar. Această aserţiune presupune că rate ridicate susţinute ale creşterii masei
monetare produc rate ridicate ale inflaţiei. Mai mult, afirmaţia că inflaţia e un fenomen monetar
semnifică faptul că rate ridicate ale inflaţiei nu pot continua fără rate ridicate ale creşterii masei
monetare; aceasta este o implicaţie a teoriei cantitative a banilor şi este coloana vertebrală a
macroeconomiei monetariste.
Teoria cantitativă face legătura dintre nivelul venitului nominal, PY, stocul de monedă (M)
şi viteza de circulaţie a banilor (V):
MV = PY
şi poate fi de asemenea scrisă în termenii modificării procentuale, în timp, a fiecăruia din cei patru
termeni:
m+v=  +y
sau, trecând rata inflaţiei în membrul stâng, obţinem rezultatul:
 =m-y-v
unde m este creşterea masei monetare, v este modificarea vitezei de rotaţie, exprimată în %,  este
rata inflaţiei şi y este rata creşterii producţiei.

6.5. Sistemul unei bănci comerciale

O bancă este un agent economic care acordă împrumuturi şi primeşte în păstrare depozite
băneşti de la ceilalţi agenţi economici şi de la populaţie. O astfel de definiţie este necesară pentru a
putea deosebi banca de alţi intermediari financiari, deoarece regulile prudenţiale în cazul băncilor
sunt mult mai stricte. Definiţia insistă asupra activităţilor centrale din cadrul băncilor comerciale:
primirea (constituirea) de depozite şi acordarea de credite (împrumuturi).
Existenţa băncilor comerciale este justificată de rolul pe care acestea îl joacă în procesul de
alocare a resurselor, mai precis în alocarea capitalului. Merton spunea că: „Un sistem financiar bine
dezvoltat şi consolidat facilitează alocarea eficientă a capitalului financiar şi a capitalului fizic
pentru cea mai productivă utilizare în sectorul afacerilor”.

6.5.1. Funcţiile băncii comerciale

De secole, funcţiile economice ale sistemului financiar au fost exercitate în special de bănci.
Aceste funcţii sunt suficient de stabile pentru a le regăsi la orice sistem financiar, începând cu unul
care s-a format în timpul Renaşterii italiene şi până la sistemul financiar electronizat de astăzi.
Desigur că, în timp, pieţele financiare au evoluat şi inovaţiile financiare au cunoscut o rată de
creştere spectaculoasă mai ales în ultimii ani. În plus, dezvoltarea pieţelor de capital a condus la o
diferenţiere funcţională între aceste pieţe (bursa de valori, RASDAQ ş.a.), ele preluând unele dintre
funcţiile intermediarilor financiari şi oferindu-le în exclusivitate. De exemplu, este destul de simplu
astăzi pentru o companie implicată în comerţul internaţional să se asigure faţă de riscul ratei de
schimb pe o piaţă futures ca şi printr-un contract bancar.
Pentru a înţelege cum o bancă îmbunătăţeşte procesul de alocare a resurselor economice este
necesar să pornim de la principalele funcţii ale băncii.
Acestea sunt:
1. Oferă acces la un sistem de plăţi;
2. Transformă active;
160
 3. Managementul riscurilor;
4. Prelucrează informaţii şi monitorizează clienţii.
Desigur, acest lucru nu înseamnă că fiecare bancă execută în mod obligatoriu aceste funcţii.
De regulă, băncile universale fac acest lucru, dar băncile specializate (de exemplu, băncile de
investiţii) nu le îndeplinesc pe toate. Să analizăm, pe scurt, aceste funcţii.

6.5.1.1. Serviciile de plăţi

Într-o economie fără costuri tranzacţionale nu ar fi nevoie de bani. Totuşi, imediat ce este
luată în considerare existenţa dificultăţilor şi costurilor implicate de operaţiunile comerciale, devine
mult mai eficient schimbul de bunuri şi servicii contra bani decât contra altor bunuri şi servicii, cum
se întâmplă în operaţiunile barter.
Forma luată de bani a evoluat de-a lungul timpului de la banii marfă (un sistem în care
mediul de schimb însuşi era o marfă utilă) la banii propriu-zişi (fiat money). În acest ultim caz,
mediul de schimb nu mai reprezintă o marfă utilă, dar valoarea sa este garantată de un stat şi deci
acceptată ca mijloc de plată.
Istoric, băncile au jucat două roluri în managementul banilor: schimbul monetar (deci
schimbul între diferite valute emise de state diferite) şi servicii de plată. Amândouă aceste roluri
sunt astăzi esenţiale în buna funcţionare a oricărui sistem de plăţi.
Un sistem de plăţi cuprinde atât managementul conturilor clienţilor, cât şi fiscalitatea
plăţilor, deci garantarea de către bancă a faptului că din contul unui debitor (care a primit bunurile şi
serviciile incluse într-o tranzacţie comercială) s-a efectuat un transfer de bani către contul unui
creditor (care a dat bunurile şi serviciile incluse în tranzacţia respectivă).
Se poate spune că schimbul monetar a reprezentat prima activitate a băncilor. Acest lucru
este ilustrat chiar de etimologia cuvântului „bancă”. Echivalentul grecesc pentru bancă (trapeza)
desemna banca pe care era aşezată balanţa utilizată pentru a cântări monedele de aur şi argint în
scopul determinării cantităţii exacte de metal preţios pe care acestea îl conţineau. Cuvântul italian
„banca” desemna banca pe care cei ce schimbau bani îşi plasau monedele lor preţioase.
Datorită diferenţei între lichiditatea monedelor naţionale şi a celor străine, băncile au luat un
mare avânt în perioada Renaşterii, atunci când şi comerţul internaţional s-a intensificat şi se poate
spune că s-a constituit ca o adevărată ramură economică. Negustorii care plecau cu mărfuri de-a
lungul drumurilor comerciale ce împânziseră Europa, aveau nevoie de monedele ţărilor prin care
treceau, iar la întoarcere banii obţinuţi din vânzarea mărfurilor trebuiau schimbaţi în monede
naţionale. Acest lucru era destul de complicat deoarece, pe fondul divizării Europei în state şi
stătuleţe, fiecare formaţiune statală mai importantă îşi bătea propria monedă.
Cămătarii şi chiar anumiţi negustori din Florenţa, Luca, Genova, Veneţia au realizat că pot
câştiga bani şi fără să facă drumurile pline de pericole pe care le implicau atunci schimburile
comerciale. Drept pentru care, ei au început să facă ceea ce denumim astăzi schimb valutar.
A doua activitate istorică a băncilor, constituirea şi păstrarea depozitelor băneşti, este într-un
fel legată de schimbul valutar. Aceeaşi oameni, care schimbau monede, au primit de la negustori
sume de bani pe care le păstrau până când aceştia se întorceau din călătorii. Mult timp, aceste
depozite au avut un randament negativ deoarece erau păstrate în tezaure nefiind investite în
activităţi productive. Deci, iniţial, aceste depozite se presupunea că nu sunt împrumutate. Băncile
depozitare se presupunea că nu sunt bănci de împrumut şi încrederea depozitarilor depindea de
această informaţie care era publică şi credibilă. Aceasta însemna că băncile depozitare încercau
să-şi construiască o reputaţie de a fi puţin riscante.
Pe lângă serviciile de păstrare în siguranţă, calitatea monedelor era, de asemenea, importantă
deoarece monedele difereau în ce priveşte compoziţia de metale preţioase şi guvernele cereau să se
facă plăţi în monedă bună. Acest lucru a avut implicaţii asupra venitului adus de depozite, deoarece

161
bancherii percepeau un comision care mergea până la 10 %, care era menit să le acopere riscul de a
primi monede false.
Dar, odată ce monedele însele au devenit de o calitate omogenă, depozitele au pierdut
caracteristica lor atractivă de a fi convertibile în „bani buni”, lucru ce aducea venit bancherilor.
Aceştia au căutat alte modalităţi prin care depozitele să aducă bani, şi una dintre cele mai
frecvent folosite a fost aceea de a acorda împrumuturi contra unor garanţii că vor fi returnate.
Primele împrumuturi acordate de bănci au fost cele solicitate de fermieri care garantau
împrumuturile respective cu recolta. Mai târziu, creditele s-au diversificat, fiind împrumutaţi
negustori, clerici, oraşe şi chiar conducători de state. Garanţiile erau constituite din bijuterii,
drepturi de proprietate, case, castele etc.
Treptat, s-au dezvoltat şi serviciile de plată efectuate de bănci, mai ales datorită faptului că
ele, ca deţinătoare de depozite, aveau mai frecvent bani lichizi. Negustorii preferau ca din
depozitele bancare constituite să facă plăţi direct, deoarece costurile şi riscurile implicate de
transportul banilor erau foarte mari. Plăţile mari între negustori se făceau cu ocazia unor târguri
comerciale organizate în diferite oraşe şi băncile plăteau direct între ele datoriile clienţilor lor.
Această activitate de decontare (clearing) a devenit atât de importantă în SUA şi Europa la sfârşitul
secolului al XIX-lea încât s-au creat sisteme de plată, ce reprezintă reţele care facilitează transferul
de fonduri între conturile bancare ale agenţilor economici.
Siguranţa şi eficienţa acestor sisteme de plată a devenit o cerinţă fundamentală pentru
guverne şi băncile centrale, mai ales când ele s-au internaţionalizat. Tipurile de sisteme de plată s-au
modernizat continuu, ajungând astăzi la performanţe nebănuite cu ajutorul mijloacelor de transfer
electronic şi ale cyberbankingului.

6.5.1.2. Transformarea activelor

Există trei tipuri de transformare a activelor deţinute de bancă:

 Transformarea mărimii;
 Transformarea calităţii;
 Transformarea maturităţii.
Transformarea mărimii activelor presupune că o bancă alege unitatea de măsură a
produselor sale într-un mod convenabil clienţilor săi. Astfel, pentru micii investitori, mărimea
depozitelor pe care le pot constitui la o bancă este importantă, deoarece ei nu pot crea depozite
mari. În acelaşi timp, pentru firmele care iau credite, sumele împrumutate trebuie să fie mari, să
poată acoperi o gamă cât mai largă de cerinţe. Băncile, prin această transformare, colectează mici
depozite pe care le convertesc în credite mai mari care sunt mai puţin riscante şi costisitoare.
Transformarea calităţii activelor apare când o bancă oferă posibilitatea clienţilor ei de a-şi
transforma depozitele (care pot fi bani, valută, acţiuni, obligaţiuni etc.) dintr-un tip în altul de activ.
O astfel de transformare poate fi profitabilă pentru clienţi datorită randamentelor diferite aduse de
fiecare activ în parte. Pentru bancă, transformarea calităţii activelor este mai puţin costisitoare decât
pentru un mic investitor, ea putând dispune şi de informaţii suplimentare (asimetrie informaţională)
care să-i permită o transformare eficientă. Prin acest tip de transformare, are loc o diversificare a
portofoliilor clienţilor, ceea ce este mai puţin riscant.
În sfârşit, băncile moderne pot efectua transformarea maturităţii activelor. Acest lucru
presupune transformarea unor active cu maturitate pe termen scurt în active cu maturitate pe termen
lung. Prin această transformare, însă, o parte a fondurilor băncii pot deveni mai puţin lichide ceea ce
implică un risc. Diminuarea acestui risc se face prin apelul la piaţa interbancară şi la instrumente
financiare derivative (Swap, futures etc.).

162
 6.5.1.3. Managementul riscului

După cum am văzut până acum, activitatea bancară este afectată permanent de risc. De
regulă, există trei tipuri mari de risc: riscul de creditare, riscul ratei dobânzii şi riscul de lichiditate.
Riscul de creditare este cel mai important tip de risc în raport cu pierderile potenţiale. El
este riscul ca clienţii să nu-şi îndeplinească obligaţiile ce decurg dintr-un contract de creditare.
Aceasta poate genera o pierdere totală sau parţială a banilor împrumutaţi unui client. Riscul de
creditare este, de asemenea, şi riscul unei scăderi în standardele de acordare a creditului. O astfel de
deteriorare nu implică pierdere, dar înseamnă că probabilitatea de pierdere creşte. Pieţele financiare
evaluează standardele de acordare a creditelor prin nivelele mai ridicate ale ratei dobânzii la
creditele acordate firmelor care au suferit deprecieri de această natură sau prin scăderea plafonului
maxim al creditelor ce pot fi acordate.
Riscul de creditare este critic deoarece un mic număr de clienţi importanţi pot genera
pierderi mari, care pot conduce la nesolvabilitate. Există sisteme de limitare care fixează limitele
creditelor ce pot fi acordate unui singur client sau unor clienţi care provin dintr-o singură industrie
sau o singură ţară.
Riscul de lichiditate este şi el tot un risc major. El este definit adeseori în moduri diferite:
nelichiditatea extremă, adică lipsa completă de active lichide din portofoliul băncii, sau lipsa
abilităţii de a asigura fonduri la un cost „normal”.
Lipsa de lichiditate extremă conduce la faliment. Deci, riscul de lichiditate este un risc fatal.
De multe ori, acest risc este determinat de alte tipuri de risc. De exemplu, pierderea importantă dată
de un credit nereturnat la timp poate determina creşterea lipsei de lichiditate care atrage îndoieli ale
celorlalţi clienţi asupra solidităţii băncii. Acest lucru este suficient pentru a genera o cerere maximă
de returnare de fonduri sau închiderea liniilor de creditare pentru alte instituţii care încearcă să se
protejeze ele însele împotriva unui astfel de risc. Amândouă aceste lucruri pot genera crize brutale
de lichiditate cu posibile falimente.
O altă cauză a acestui tip de risc este aceea că valoarea activelor pe termen scurt deţinute de
bancă nu este suficientă pentru a acoperi plăţile pe termen scurt sau cele neaşteptate. Din acest
punct de vedere, lichiditatea este singura care ajută pentru a câştiga timp în condiţii dificile.
În sfârşit, riscul de lichiditate poate apare şi datorită dificultăţii de a obţine fonduri la costuri
rezonabile. O astfel de abilitate depinde de două tipuri de factori: lichiditatea pieţei care variază în
timp şi lichiditatea băncii.
Riscul ratei dobânzii presupune diminuarea câştigurilor datorită mişcărilor ratei dobânzii.
Managementul riscurilor bancare presupune cuantificarea principalelor tipuri de risc şi adoptarea
unor sisteme de monitorizare a riscurilor.

6.5.1.4. Prelucrarea informaţiei şi monitorizarea clienţilor

Realizarea în bune condiţii a celorlalte funcţii ale băncii presupune o prelucrare şi o

valorificare a informaţiei economice. Încă de la început, băncile erau considerate adevărate tezaure
de informaţii pentru clienţii lor, aici concentrându-se ştirile privind preţurile produselor pe pieţe
îndepărtate, condiţiile de siguranţă de pe căile comerciale, informaţii despre clienţii potenţiali ş.a. Şi
în prezent băncile au o activitate specifică de culegere şi prelucrare a informaţiei care, pentru ele,
este mult mai puţin costisitoare decât pentru fiecare client în parte. În acest scop, băncile pot investi
în tehnologie informatică ce le permite să urmărească cererile de împrumut, să monitorizeze
proiectele pentru care au acordat credite, deci să limiteze riscul ca clienţii săi să implementeze
proiecte diferite de cele asupra cărora s-a căzut de acord.
Activitatea de monitorizare a firmelor şi intermediarilor financiari necesită o relaţie de lungă
durată ce diminuează efectele hazardului moral.

163
 6.5.2. Rolul băncilor în procesul de alocare a resurselor

Băncile exercită o influenţă fundamentală în trei direcţii principale:

1. alocarea capitalului;
2. împărţirea riscurilor;
3. creşterea economică.
Prima direcţie, alocarea capitalului, în primul rând a celui financiar, trebuie să fie legată de
conceptul de „lipsă de fonduri”. Proiectele de investiţii mari necesită atragerea unor sume de bani
uriaşe. Aceşti bani nu sunt disponibili mereu, mai ales că oamenii pot avea simultan multe idei
măreţe. Dintre aceste idei, trebuie alese proiectele viabile, cele care pot aduce în viitor beneficii
economice, sociale sau culturale. Modul în care fac băncile alocările de fonduri, deci pe baza unei
rate a dobânzii stabilită iniţial, selectează aceste proiecte, unele dintre ele – cele riscante sau prea
costisitoare – fiind excluse din lipsă de finanţare. Evident că nu toate proiectele realizate sunt cele
mai profitabile dar, în medie, mecanismul de selecţie al acestora pe baza profitabilităţii lor viitoare
acţionează bine şi datorită băncilor.
Orice proiect implică un anumit risc. Băncile contribuie la împărţirea riscului între o
mulţime de investitori astfel încât, în caz de eşec al proiectului, pierderile să fie difuzate la cât mai
mulţi investitori, ceea ce le face suportabile. În acest sens, băncile sunt interesate şi de diminuarea
riscurilor totale ale proiectelor prin însăşi modul lor de funcţionare.
În sfârşit, băncile constituie un important vehicul al creşterii economice. Acest proces de
creştere necesită antrenarea unor mari investiţii în obiective economice, infrastructură, pregătirea
capitalului uman ş.a. Realizarea acestor investiţii ar fi de neconceput în absenţa băncilor care alocă
sumele de bani necesare şi urmăresc realizarea proiectelor respective.

6.5.3. Structura băncii comerciale

Ca orice sistem microeconomic, şi banca comercială are o structură de sistem cibernetic, în

cadrul căreia se disting subsisteme, relaţii dintre acestea, legăturile cu alte sisteme din mediu,
limitele sistemului, mecanisme feedback de reglare a proceselor interne etc. O astfel de structură
presupune existenţa unor subsisteme:
 Subsistemul managementului creditelor;
 Subsistemul managementului depozitelor;
 Subsistemul managementului riscului;
 Subsistemul asigurării cu fonduri;
 Trezoreria.
Banca interacţionează cu patru pieţe, şi anume:
 Piaţa creditelor;
 Piaţa depozitelor;
 Piaţa interbancară;
 Piaţa financiară.
De asemenea, banca are conexiuni cu alte sisteme din mediul său înconjurător, cum sunt:
alte bănci comerciale, statul şi acţionariatul.
Pe piaţa creditelor, băncile comerciale formează oferta de credite în timp ce firmele şi
gospodăriile formează cererea de credite. La echilibrul dintre cererea şi oferta de credite se
formează rata dobânzii la creditele acordate, rL care reprezintă deci „preţul” pe piaţa creditelor.
Pe piaţa depozitelor, băncile comerciale formează cererea de depozite bancare în timp ce
oferta de depozite este formată de gospodării şi firme. „Preţul” pe piaţa depozitelor este rata
dobânzii la depozitele primite, r D .

164
 Pe piaţa interbancară, băncile comerciale cer fonduri de refinanţare, cu ajutorul cărora îşi
acoperă deficitul temporar de lichiditate. Oferta de fonduri pe această piaţă este formată de Banca
Centrală care foloseşte, în acest scop, fondurile de rezervă depuse de băncile comerciale. „Preţul”
pe această piaţă, format la echilibrul dintre cererea şi oferta de fonduri de refinanţare, este dobânda
de refinanţare, r . Trebuie arătat, totuşi, că dobânda de refinanţare este mai mult un instrument al
politicii monetare prin intermediul căruia Banca Centrală poate să crească sau să scadă oferta de
bani pe piaţa creditelor.
În sfârşit, pe piaţa de capital băncile comerciale fac plasamente, de regulă, în active cu un
risc redus, cum ar fi: obligaţiunile guvernamentale şi bonurile de tezaur.
Pentru aceste plasamente, băncile primesc dobânzi pe perioada deţinerii activelor respective
sau, la revânzarea lor, obţin un profit.
După cum am arătat mai sus, în cadrul băncii comerciale pot fi observate cinci subsisteme,
fiecare dintre acestea având o funcţie specifică.
Astfel, subsistemul managementului creditelor reprezintă interfaţa dintre bancă şi piaţa
creditelor. Aceasta primeşte cererile de credite din partea firmelor şi gospodăriilor, le analizează şi,
în conformitate cu normele băncii, le aprobă. Prin acest subsistem, creditele aprobate sunt trimise
către firme şi gospodării, urmărindu-se după aceea încasarea dobânzilor şi a ratelor aferente
creditelor acordate. Acest subsistem trimite către subsistemul de management al riscului informaţii
privind cererile de credite şi primeşte de la acesta informaţii privind riscul de creditare. De
asemenea, fondurile băneşti necesare acoperirii creditelor acordate sunt transmise de trezoreria
băncii.
Subsistemul managementului depozitelor este interfaţa băncii cu piaţa depozitelor
bancare. Banca primeşte de la firme şi gospodării depozite la vedere şi depozite la termen (mergând
de la o lună până la 12 luni).
În funcţie de politica băncii de atragere a surselor, precum şi de informaţiile primite de pe
piaţa depozitelor, banca stabileşte rate ale dobânzii diferite pentru depozitele atrase (constituie
cererea de depozite). Firmele şi gospodăriile constituie depozite bancare în măsura în care ratele
dobânzii plătite de bancă sunt convenabile. Banca utilizează depozitele constituite în operaţii de
creditare sau plasamente care aduc, de regulă, o dobândă mai mare decât cea plătită deponenţilor.
Deşi riscul este mai redus în cazul managementului depozitelor, şi acest subsistem primeşte din
partea subsistemului de management al riscului informaţii necesare evitării riscului de lichiditate.
Subsistemul de management al riscului constituie unul dintre cele mai importante
subsisteme ale băncii. Prin metode specifice, acest subsistem apreciază riscul bancar (riscul de
creditare, de lichiditate, de rată a dobânzii, de solvabilitate, de operare ş.a.) şi stabileşte măsuri
pentru diminuarea acesteia. Practic, toate operaţiunile bancare pot fi afectate, într-o măsură mai
mare sau mai mică, de risc. Menţinerea acestuia la un nivel cât mai scăzut este o condiţie ca banca
să existe în continuare.
Subsistemul asigurării cu fonduri este interfaţa băncii către piaţa interbancară. Oferta de
fonduri pe această piaţă o formează Banca Centrală care utilizează, pentru aceasta, fondurile de
rezervă depuse de băncile comerciale în conturile sale.
În sfârşit, subsistemul trezoreriei concentrează toate fondurile atrase de bancă şi le
orientează către plăţile ce trebuie efectuate. Acest subsistem poate folosi disponibilităţile ce apar
temporar pentru a face plasamente pe piaţa de capital (cumpărări de obligaţiuni şi bonuri de tezaur,
depozite constituite la bănci străine, cumpărări de valută străină etc.). Aceste plasamente trebuie să
fie făcute în condiţiile unui risc cât mai redus şi unui profit mai mare decât cel adus de credite.

165
 Capitolul 7
POLITICI MACROECONOMICE ÎN ECONOMII DESCHISE

Economia de piaţă deschisă sau economia cu patru sectoare constituie modelul de economie
cel mai complicat abordat până acum în scopul determinării efectelor politicilor macroeconomice.
Cele patru sectoare - gospodăriile, firmele, sectorul public (guvernamental) şi sectorul
extern - sunt legate printr-o multitudine de fluxuri a căror intensitate este determinată de anumite
pieţe - piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa financiară (care include şi piaţa valutară), piaţa factorilor
de producţie ş.a.
Interdependenţele multiple care se stabilesc prin intermediul fluxurilor valorice fac ca orice
şoc sau perturbaţie la care este supus unul sau altul dintre sectoarele amintite să se transmită mai
departe, determinând dezechilibre ale pieţelor şi alte şocuri şi perturbaţii în alte sectoare.
Dacă o perturbaţie este suficient de puternică, ea poate deci să determine dezechilibrul
întregii economii. Drept urmare, este necesară iniţierea anumitor procese prin intermediul cărora
efectele şocurilor şi perturbaţiilor să fie atenuate şi chiar să se determine refacerea echilibrelor care
au fost deja afectate.
Politicile macroeconomice în economiile deschise sunt aplicate fie de guvern, fie de Banca
Centrală, fiind, de regulă, politici fiscale sau politici monetare. Prin intermediul acestora se
determină efectele asupra balanţei de plăţi externe şi asupra ratei de schimb, efecte care conduc la
echilibrul balanţei de plăţi sau la echilibrul pieţei valutare.
Drept urmare, şi celelalte pieţe, care, eventual, au fost afectate anterior de şocuri şi
perturbaţii, revin la o stare de echilibru.
Politicile macroeconomice din cadrul economiilor deschise pot fi studiate în două mari
cazuri: pentru economii cu rate de schimb rigide şi pentru economii cu rate de schimb flexibile.
În cazul economiilor cu rate de schimb rigide, mecanismul de determinare a ratei de schimb
este de aşa natură încât face ca aceasta să rămână la o valoare relativ constantă.
În al doilea caz, rata de schimb este lăsată să fluctueze liber în raport cu cererea şi oferta de
valută internă pe piaţa valutară. Pentru a realiza echilibrul, se acţionează deci asupra determinanţilor
ratei de schimb, prin intermediul cărora se ajunge la modificări în sensul dorit al acesteia.În această
ultimă situaţie, pe lângă efectele procesului de reglare asupra echilibrului balanţei de plăţi şi a
pieţelor amintite, mai este necesar să abordăm şi studiul dinamicii ratelor de schimb în ajustarea
lor către un nou echilibru.
În continuare, vom prezenta efectele politicilor fiscale şi monetare în cele două cazuri, de
economii deschise cu rate de schimb rigide şi cu rate de schimb flexibile, precum şi o serie de
modele ale evoluţiei ratei de schimb pe termen scurt şi pe termen lung.
Vom presupune, prin ipoteză, că ne situăm în cazul unei economii a unei ţări mici, deci
care nu influenţează, prin politicile proprii, restul lumii. De asemenea, vom considera că nivelul
venitului real, indicele general al preţurilor şi rata reală a dobânzii mondiale sunt date, ele fiind
variabile exogene pentru modelele utilizate.

7.1. Sistemul economiei de piaţă deschise

Să prezentăm, mai întâi, sistemul economiei de piaţă deschise cu principalele fluxuri

financiare interne şi externe care se formează între cele patru subsisteme (sectoare) ale sale: firme,
gospodării, sectorul public şi sectorul extern. În figura 7.1 se dă structura ganerală a acestui sistem
deschis.

166
 Se observă faptul că sectorul extern este conectat la restul economiei interne prin două feluri
de fluxuri: fluxuri materiale de bunuri şi servicii, cărora le corespund fluxurile valorice de
„exporturi” care intră în economie şi, respectiv, de „importuri” care ies din economie.
Aceasta deoarece primul flux reprezintă plata produselor exportate de către sectorul extern,
iar al doilea reprezintă plata produselor importate de către sectorul extern; şi fluxuri financiare (de
capital) care pot fi şi ele fluxuri de intrare de capital (investiţii străine în economie) şi fluxuri de
ieşire de capital (investiţii interne în străinătate).
Restul conexiunilor sunt cele obişnuite dintr-o economie închisă.

Fig. 7.1

O astfel de reprezentare permite să se evidenţieze faptul că o anumită perturbaţie în mărimea

unui flux determină declanşarea unei reacţii în lanţ, ducând la dezechilibrarea pieţelor de pe
traiectoria pe care o străbate perturbaţia. Dezechilibrarea pieţelor determină şi ea alte şocuri şi
perturbaţii care conduc, în final, la dezechilibrul întregii economii deschise.
Mărimea şi intensitatea acestor efecte depind de mărimea şocului iniţial care a apărut, dar şi
de tipul mecanismelor de piaţă, precum şi de anumite efecte adverse, care sunt generate atât de
sistemul economic, cât şi de autorităţile publice (Guvern şi Banca Centrală) prin politici
macroeconomice adecvate.
Reglarea economiei de piaţă deschise trebuie să ia în considerare atât capacitatea
sistemului economic de a se autoregla, cât şi efectele pe care le declanşează diferite politici
macroeconomice care pot fi aplicate.

167
 7.2. Piaţa valutară şi ratele de schimb

În economia deschisă, piaţa valutară reprezintă una dintre cele mai importante pieţe, ea
asigurând desfăşurarea în bune condiţii a fluxurilor de schimb materiale (exporturi şi importuri) şi
financiare cu economia mondială.
Luarea în considerare a pieţei valutare şi a „preţurilor” acestei pieţe, denumite rate de
schimb, introduce multă complexitate dar, ţinând cont de faptul că interdependenţele cu alte
economii se multiplică şi capătă forme tot mai diversificate, devine imperios necesar ca atunci când
sunt analizate procesele şi mecanismele economiei deschise, procesele ce se petrec pe piaţa valutară
şi mecanismele ratelor de schimb să ocupe un loc central.

7.2.1. Balanţa de plăţi externe

În orice economie, agenţii economici sunt supuşi unor restricţii bugetare. Ideea de bază a
introducerii acestei restricţii este aceea că o gospodărie, un individ, o firmă sau sectorul public
(guvernamental) nu pot cheltui într-un anumit scop fără să existe o sursă de finanţare a acestor
cheltuieli. Sursele de fonduri trebuie să fie egale cu utilizările fondurilor.
Acest principiu al restricţiei bugetare se aplică şi economiilor naţionale în acelaşi fel ca
oricărui agent economic. O ţară nu poate achiziţiona bunuri şi servicii din alte ţări fără să plătească
în natură sau în bani, cu excepţia bunurilor primite gratuit.
Deoarece restricţia bugetară în condiţiile unei ţări reflectă tranzacţiile sale cu alte ţări, ea are
anumite particularităţi.
Vom pleca, pentru a reprezenta aceste particularităţi, de la ecuaţia cea mai generală care
reprezintă restricţia de buget a unei economii:
Exporturi de bunuri Importuri de bunuri
şi servicii şi servicii
+ +
Bunuri primite cu = Bunuri cedate cu
titlu gratuit titlu gratuit
+ +
Modificarea activelor străine Modificarea activelor interne
În partea stângă a acestei ecuaţii se arată modul în care o economie poate obţine fondurile
necesare pentru a cumpăra bunuri şi servicii din străinătate.
Cetăţenii ţării respective, de exemplu ai ţării noastre, obţin fonduri străine vânzând bunuri
(comerţul vizibil) şi servicii (comerţul invizibil), precum şi active financiare (acţiuni, obligaţiuni,
bonuri de tezaur etc.) rezidenţilor altor ţări. Ei pot să obţină, de asemenea, anumite bunuri cu titlu
gratuit de la străini (transferuri unilaterale).
Rezidenţii interni pot utiliza fondurile obţinute în modul descris în partea dreaptă, deci
pentru a cumpăra bunuri şi servicii din alte ţări (importuri), precum şi active financiare pe pieţele
financiare internaţionale. De asemenea, rezidenţii interni pot face transferuri unilaterale către
rezidenţii altor ţări.
Întotdeauna însă sursele de fonduri trebuie să fie egale cu utilizările fondurilor.
Această restricţie bugetară internaţională poate fi pusă sub forma unei balanţe de plăţi
externe. Pentru a obţine balanţa de plăţi, se pleacă de la ecuaţia de mai sus, care poate fi scrisă şi în
modul următor:
(Exporturi – Importuri) + (Bunuri primite cu titlu gratuit – Bunuri cedate cu titlu gratuit) –
– ( Activelor interne) + ( Activelor străine) = 0

168
sau, dacă utilizăm transferurile unilaterale nete, definite ca diferenţa dintre „Bunurile primite cu
titlu gratuit” şi „Bunurile cedate cu titlu gratuit”, avem:
(Exporturi – Importuri) + Transferuri unilaterale nete –
– Variaţia Activelor interne + Variaţia Activelor străine = 0
În final, balanţa de plăţi o punem sub următoarea formă:

CAPITAL Semnul cu care intră

Exporturi de bunuri şi servicii +
Importuri de bunuri şi servicii -
BALANŢA COMERCIALĂ
Transferuri unilaterale nete +/-
BALANŢA CONTULUI CURENT
Creşterea activelor interne în străinătate -
Creşterea activelor străine în interior +
BALANŢA CONTULUI DE CAPITAL
Discrepanţe statistice +/-
BALANŢA DE PLĂŢI 0

Balanţa de plăţi externe trebuie să fie întotdeauna echilibrată (egală cu zero) deoarece
decurge dintr-o restricţie bugetară.
Gradul de detaliere a indicatorilor cuprinşi în balanţa de plăţi externe diferă de la ţară la ţară,
dar toate ţările includ cel puţin indicatorii explicitaţi mai sus.
Soldul balanţei de plăţi reprezintă diferenţa dintre surse (intrări) şi utilizări (ieşiri). Acest
sold poate fi negativ, pozitiv sau nul. Balanţa de plăţi este excedentară când soldul ei este pozitiv şi
deficitară când soldul ei este negativ. Balanţa de plăţi externe este echilibrată când soldul ei este
nul, deci intrările în ţară sunt egale cu ieşirile din ţară.
Rezultă de aici că între soldul balanţei de plăţi (SBP) şi soldurile contului curent (SCC) şi
contului de capital (SCK) există relaţia:
SBP = SCC + SCK
Când balanţa de plăţi a unei ţări este excedentară (deci SBP > 0), atunci celelalte ţări
cumpără din acea ţară mai mult decât vând. Drept urmare, rezidenţii acelor ţări (străinii) vor trebui
să vândă valută internă (deci moneda ţării considerate) pentru a putea plăti ceea ce cumpără din ţara
respectivă.
Astfel, cererea de valută internă creşte, această cerere fiind satisfăcută pe baza ofertei de
valută internă, făcută de Banca Centrală sau alte bănci comerciale din ţara respectivă.
Când balanţa de plăţi a unei ţări este deficitară (SBP < 0), alte ţări vând mai mult în acea ţară
decât cumpără. Rezidenţii altor ţări vor trebui să vândă valuta internă a ţării respective şi să
cumpere valuta ţărilor lor de origine. Astfel, oferta de valută internă creşte, ea putând fi preluată pe
baza cererii de valută internă a Băncii Centrale sau a altor bănci comerciale.

7.2.2. Contul curent

Contul curent CC reprezintă totalul încasărilor unei ţări datorate exportului de bunuri şi de
servicii minus cheltuielile interne totale făcute pentru a asigura importul de bunuri şi servicii. Se
includ, de asemenea, în CC şi transferurile unilaterale, cum ar fi donaţii sau ajutor extern.
Balanţa contului curent include balanţa comercială (diferenţa dintre exporturi şi importuri)
şi transferurile unilaterale nete din ţara respectivă către restul lumii. O balanţă a contului curent
deficitară (CC < 0) implică un exces al cheltuielilor rezidenţilor interni peste veniturile lor, în timp
ce un surplus (CC > 0) reprezintă un exces de venituri peste cheltuieli.
169
 Contul curent este important deoarece măsoară mărimea şi direcţia relaţiilor internaţionale.
Când o ţară importă mai mult decât exportă, ea cumpără mai multe bunuri şi servicii din alte ţări
decât exportă către acestea, ceea ce necesită finanţarea într-un anumit mod a deficitului contului
curent.
Deoarece ţara respectivă poate importa mai mult decât exportă doar dacă ea este creditată cu
diferenţa de către străini, datoria netă către străinătate va creşte cu suma reprezentând deficitul de
cont curent.
În mod similar, o ţară cu un cont curent excedentar exportă mai mult decât importă, diferenţa
constituind un împrumut acordat altor ţări pentru ca acestea să-şi acopere deficitul de cont curent.
Contul curent este definit, deci, de relaţia:
CC = EX – IM
Venitul (outputul) ţării respective se obţine, atunci, ca suma:
Y = C + I + G + CC
în care: C = consumul,
I = investiţia,
G = cheltuieli guvernamentale.
Relaţia de mai sus se mai poate scrie:
CC = Y – (C + I + G)
Termenul din paranteză se mai numeşte şi absorbţie internă şi se notează cu A, deci:
A=C+I+G
Avem atunci:
CC = Y – A
Deci contul curent CC mai se poate obţine scăzând din venitul naţional Y absorbţia internă A.
Altfel spus, împrumutând din străinătate, o ţară poate avea un cont curent deficitar şi totuşi
să consume mai mult output decât ea produce în mod obişnuit. Dacă ea consumă mai puţin output
decât produce, atunci are un cont curent excedentar şi împrumută surplusul străinilor.
Din această cauză, se mai spune că o ţară cu un cont curent deficitar importă consumul
actual şi exportă consumul viitor. O ţară cu un cont curent excedentar exportă consumul actual şi
importă consumul viitor.

7.2.3. Contul de capital

Contul de capital CK reprezintă totalul încasărilor unei ţări provenind din vânzarea de active
financiare către rezidenţi externi minus cheltuielile totale interne făcute pentru achiziţionarea de
active financiare de la rezidenţi externi.
Aceste active financiare includ atât datorii (credite externe), cât şi titluri de valoare (acţiuni,
obligaţiuni, bonuri de tezaur etc.).
Soldul contului de capital CK măsoară diferenţa dintre intrările nete de capital şi ieşirile nete
de capital. Intrările nete de capital corespund situaţiei în care vânzările de active financiare pe piaţa
internă de capital depăşesc valoarea cumpărărilor de active financiare pe piaţa financiară
internaţională.
Ieşirile nete de capital corespund situaţiei în care valoarea vânzărilor de active financiare pe
piaţa financiară internaţională depăşesc valoarea cumpărărilor de active financiare pe piaţa internă
de capital.

170
 7.2.4. Rata de schimb (cursul valutar)

Rata de schimb, adică numărul de unităţi de valută internă (V.I.) care se schimbă pentru o
unitate de valută străină (V.S.), depinde de cererea de valută internă a străinilor şi de oferta de
valută internă a rezidenţilor interni (cetăţeni, bănci, firme etc.).
Rata de schimb este un preţ de piaţă care fluctuează în raport cu cererea şi oferta de valută
internă. Această piaţă, pe care se vinde şi se cumpără valută internă, se numeşte piaţa valutară.
Valuta internă se cumpără şi se vinde utilizând pentru aceasta diferite valute străine. La noi
în ţară, valutele străine acceptate de piaţa valutară sunt în număr de 3, şi anume: euro, dolar SUA,
lira sterlină.
În acelaşi timp sunt cotate un număr de 9 valute străine care însă nu sunt acceptate direct la
schimb, ci numai prin transformarea lor într-o valută străină acceptată. Acestea sunt: guldeni
olandezi, coroane daneze, coroane suedeze, coroane norvegiene, coroană cehă, dolari canadieni,
dolari australieni, mărci finlandeze şi pesetas spaniole. La acestea se adaugă o valută cu regim
special D.S.T.
Acest proces de transformare a unor valute străine în altele, în scopul cumpărării lor pe piaţa
valutară, se numeşte arbitraj.
 Cererea de valută internă
Există două motive majore pentru care un străin vrea să obţină valută internă.
Primul motiv este acela că el doreşte să cumpere produse (bunuri şi servicii) din ţara
respectivă, deci trebuie să dispună de o anumită cantitate de bani în moneda (valuta) ţării din care
vrea să cumpere acele produse.
Al doilea motiv este acela că un rezident străin doreşte să cumpere active financiare sau să
se angajeze în investiţii directe în ţara respectivă.
Obligaţiunile de stat, bonurile de tezaur sau acţiunile firmelor dintr-o anumită ţară trebuie să
fie cumpărate în valuta ţării respective, iar bunurile de investiţii să fie plătite cu banii ţării în care se
fac aceste investiţii.
Cantitatea de valută internă cerută depinde de preţul acesteia pe piaţa valutară, deci de rata
de schimb. Aceasta, după cum am arătat, exprimă numărul de unităţi de valută străină care trebuie
plătite pentru o unitate de valută internă.
În figura 7.2 se reprezintă funcţia cererii de valută ca o dependenţă inversă dintre cantitatea
de valută internă cerută şi rata de schimb.

Fig. 7.2

Dacă rata de schimb este mare, deci numărul de unităţi de V.S. necesar pentru a cumpăra o
unitate de V.I. este mare, atunci străinii trebuie să plătească o cantitate mai mare de V.S. pentru o
unitate de V.I., astfel că cererea de V.I. va fi mai mică şi invers.
Curba cererii de valută internă se poate deplasa sub acţiunea următorilor trei factori
principali:

171
 (1) Dacă nivelul real al venitului creşte într-o ţară străină, cheltuielile de consum în acea ţară
cresc.
Străinii vor cumpăra mai multe bunuri, unele provenind şi din ţara respectivă. Deci, o
creştere a nivelului venitului în alte ţări duce la creşterea cererii de valută internă.
(2) Dacă nivelul preţurilor din alte ţări creşte mai repede decât nivelul preţurilor din ţara
respectivă, cererea de valută internă va creşte. Produsele interne devin relativ mai ieftine pentru
străini, deci ei vor începe să substituie în consumul lor produsele şi serviciile mai scumpe cu
produsele şi serviciile mai ieftine cumpărate din ţara respectivă.
(3) Dacă raportul dintre rata reală a dobânzii interne şi rata reală a dobânzii externe creşte,
cererea de valută internă creşte. O dobândă internă mai mare face ca investitorii străini să prefere
activele financiare de pe piaţa internă de capital sau să investească direct în ţara respectivă. Drept
urmare, ei vor dori să cumpere mai multă valută internă pe care o vor utiliza în vederea cumpărării
de active financiare din ţara respectivă.
Toţi aceşti factori deplasează curba cererii de valută internă către dreapta, ca în figura 7.3,
făcând ca la aceeaşi rată de schimb cererea de valută internă să fie mai mare.

Fig. 7.3

 Oferta de valută internă

O valută internă este oferită pe piaţa valutară atunci când rezidenţii interni doresc să
cumpere produse străine sau să cumpere active financiare străine. Oferta de valută internă se află
într-o dependenţă direct proporţională cu mărimea ratei de schimb.
În figura 7.4 se reprezintă curba ofertei de valută internă.

Fig. 7.4

Se observă că cu cât rata de schimb este mai mare, deci numărul de unităţi de V.I. este mai
mare, cu atât oferta de valută internă a rezidenţilor interni pe piaţa valutară este mai mare.
Factorii care deplasează curba ofertei de valută sunt simetrici cu cei prezentaţi la cererea de
valută, şi anume:
172
 (1) O creştere a nivelului real al venitului într-o anumită ţară duce la creşterea cheltuielilor
de consum pentru rezidenţii interni. Consumatorii cumpără mai multe produse de orice fel, inclusiv
unele care sunt cumpărate din alte ţări. Cum pentru a cumpăra aceste produse de import este nevoie
de valută străină, oferta de valută internă va creşte.
(2) Dacă nivelul preţurilor în ţara respectivă creşte mai rapid decât creşte nivelul preţurilor
în alte ţări, produsele străine devin relativ mai ieftine, deci mai atractive pentru consumatorii
interni. Aceştia vor cumpăra mai multe produse de import, deci oferta de valută internă creşte.
(3) Dacă rata internă reală a dobânzii scade relativ la rata reală a dobânzii din alte ţări,
investitorii interni vor fi mai mult atraşi de activele financiare de pe pieţele de capital străine. Ei vor
spori oferta de valută internă pentru a cumpăra activele străine care se vând pe pieţele
internaţionale.
În figura 7.5 se arată influenţa acestor factori asupra curbei ofertei de valută internă.

Fig. 7.5

7.2.5. Rata de schimb şi piaţa valutară

Interacţiunea dintre cererea de valută internă şi oferta de valută internă determină rata de
schimb e. În figura 7.6 se reprezintă procesul de determinare a ratei de schimb pe piaţa valutară.

Fig. 7.6

În punctul A, de intersecţie a curbelor cererii şi ofertei de valută internă, vedem că cererea

de valută internă este complet satisfăcută de oferta de valută internă (D = S) şi piaţa se „curăţă”,
adică întreaga cantitate de valută internă existentă pe piaţă este cumpărată sau, echivalent, întreaga
cantitate de valută străină existentă pe piaţă este vândută.
Orice deplasare a curbelor cererii de valută internă şi a ofertei de valută internă modifică
nivelul ratei de schimb e. Astfel, o creştere a cererii de valută internă determină o creştere a ratei de
schimb e, deci o apreciere a valutei interne în raport cu valuta străină, în timp ce o creştere a ofertei
173
de valută internă determină o scădere a ratei de schimb e, deci o depreciere a valutei interne în
raport cu valuta externă.
Evident că, simultan, valuta străină se va deprecia, respectiv se va aprecia în raport cu valuta
internă.
În figura 7.7 se reprezintă procesul de apreciere, respectiv de depreciere a ratei de schimb e.
În absenţa oricărei intervenţii din afară pe piaţa valutară, rata de schimb e se modifică
continuu pentru a determina egalitatea dintre cantitatea de valută internă cerută cu cantitatea de
valută internă care este oferită.
O astfel de modificare a ratei de schimb are consecinţe economice deosebit de importante
asupra tuturor pieţelor principale (piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa financiară, piaţa inputurilor
etc.).

Fig. 7.7

Poziţiile curbelor cererii şi ofertei de valută internă nu sunt arbitrare. Ele depind de nivelul
venitului real din ţara respectivă, de raportul dintre indicii generali ai preţurilor, precum şi de
raportul dintre ratele reale ale dobânzilor acordate pe piaţa financiară.
Dacă aceşti factori rămân relativ stabili, atunci rata de schimb se menţine relativ stabilă,
altfel schimbări în oricare dintre aceşti factori determină modificări ale ratei de schimb chiar de la o
zi la alta.
De aceea, rata de schimb, determinată pe baza raportului dintre cererea şi oferta de valută de
pe piaţa valutară, se mai numeşte şi rata de schimb de echilibru pe termen scurt.
Există, în afară de această rată de schimb pe termen scurt, şi o valoare normală a ratei de
schimb, determinată de condiţiile economice din fiecare ţară şi care are o valoare mult mai stabilă.
Ea se determină, în general, pe baza teoriei parităţii puterii de cumpărare.

7.2.6. Paritatea puterii de cumpărare (PPP)

Teoria PPP consideră nivelul general al preţurilor ca un determinant major al ratei de

schimb. Această teorie se bazează pe ideea că o anumită cantitate dintr-o valută ar trebui să poată fi
utilizată pentru a cumpăra aceeaşi cantitate dintr-un bun comercializabil într-o altă ţară.
De exemplu, dacă o pereche de ciorapi costă 5 USD în SUA, atunci o persoană ar trebui să
fie capabilă să cumpere aceeaşi pereche de ciorapi şi în România după ce schimbă cei 5 USD în
ROL. Dacă preţul în ROL al perechii de ciorapi este de 35.000 ROL, atunci rata de schimb trebuie
să fie egală cu 1/7000 pentru ca să existe paritatea puterii de cumpărare.
Desigur că paritatea puterii de cumpărare nu este determinată de un singur preţ. Ideal ar fi să
poată fi utilizat un indice al tuturor preţurilor bunurilor comercializabile, deoarece comerţul
internaţional nu este afectat de preţurile bunurilor necomercializabile.

174
 Rata de schimb determinată de teoria PPP este considerată ca o rată de schimb de
echilibru pe termen lung, către care tinde sau în jurul căreia fluctuează ratele de schimb de
echilibru pe termen scurt şi este notată cu e .
Conform teoriei PPP, factorul determinant al modificării ratei de schimb e este raportul
relativ al indicilor preţurilor bunurilor comercializabile din diferite ţări.
Astfel, dacă P este indicele intern al preţurilor şi P* indicele extern al preţurilor bunurilor
comercializabile, atunci:
P* = e P
de unde obţinem:
e = P*/ P
Când nivelul intern al preţurilor creşte (P  ) relativ la indicele preţurilor externe, rata de
schimb e va creşte (ROL se apreciază).
Când nivelul preţurilor interne scade (P  ) relativ la nivelul preţurilor externe, rata de
schimb e va scădea (ROL se depreciază).

7.3. Modelul IS-LM-BP pentru economii deschise (Modelul Mundell - Fleming)

Prezentăm, în continuare, efectele unor politici macroeconomice frecvent întâlnite, cum sunt
politicile fiscale şi politicile monetare asupra balanţei de plăţi şi echilibrelor economice în cazul
economiilor deschise.
Pentru aceasta, vom utiliza un model de tip IS-LM pentru economii deschise elaborat de
Mundell şi Fleming.
Modelele keynesiene clasice, elaborate pentru a reprezenta interdependenţele cu sectorul
extern, cuprind după cum se ştie, variabila export net NX, care se obţine prin diferenţa dintre
exportul X şi importul IM, deci:
NX = X - IM
Dar:
X=Y*- P
P*
Deci exporturile depind de venitul mondial Y* şi de raportul relativ al preţurilor interne şi,
respectiv, mondiale.
IM = mY + e P ; 0 <  < 1.
P*
Deci importurile IM sunt funcţie de nivelul venitului intern Y şi de raportul relativ dintre
preţurile interne şi cele externe. Mai sus, m reprezintă propensitatea marginală pentru import, iar 
este un coeficient de ajustare cuprins între 0 şi 1.
De aici obţinem relaţia de calcul a exporturilor nete NX:
NX = X - IM = Y* - e P - mY - e P = (Y* - mY) - ( + )e P
P* P* P*
Dacă toţi ceilalţi factori se menţin constanţi, atunci când venitul intern Y creşte, importurile
cresc, iar balanţa contului curent se deteriorează (CC < 0) (se plăteşte mai mult pentru importuri).
Invers, când venitul intern Y scade, balanţa contului curent se îmbunătăţeşte (CC > 0) (se
plăteşte mai puţin pentru importuri). Amintim că Y* şi P* se presupun daţi.
Tot aşa, când ceilalţi factori se menţin neschimbaţi, creşterea preţurilor externe P* face ca
produsele importate să devină relativ mai ieftine decât cele interne. Drept urmare, importurile cresc
şi balanţa contului curent se deteriorează (CC < 0).

175
 Dacă preţurile P se micşorează relativ la preţurile mondiale P*, produsele interne devin
relativ mai ieftine decât cele externe şi importurile scad, balanţa contului curent îmbunătăţindu-se
(CC > 0).
Modelele economiilor deschise încorporează şi fluxuri de capital pe lângă fluxurile de
bunuri şi servicii. În condiţiile în care aşteptările privind modificarea ratei de schimb rămân
constante, fluxurile nete de capital sunt determinate de diferenţa dintre rata internă reală a dobânzii r
şi rata externă a dobânzii r*.
Ceilalţi factori rămânând constanţi, când rata internă reală a dobânzii r creşte, activele
financiare de pe piaţa internă de capital devin mai atractive pentru investitorii străini, aceştia
cumpără mai multe active financiare interne şi balanţa contului de capital se îmbunătăţeşte (CK > 0)
ca urmare a fluxului de fonduri din economia mondială către economia internă.
Dacă, invers, rata internă reală a dobânzii interne r devine mai mică în raport cu rata externă
a dobânzii r*, atunci piaţa financiară internaţională devine mai atractivă pentru investitorii interni,
are loc o creştere a fluxului de capital de la economia internă către economia mondială şi balanţa
contului de capital se înrăutăţeşte (CK < 0).
Balanţa de plăţi externe BP este suma dintre balanţa contului curent CC şi balanţa contului
de capital CK:
BP = CC + CK
Ea este reprezentată, în modelele economiilor deschise, prin curba BP. De exemplu, într-un
model IS-LM pentru o economie deschisă curba BP poate fi reprezentată ca în figura 7.8.
Curba BP are o pantă pozitivă deoarece, dacă se doreşte menţinerea echilibrului balanţei de
plăţi externe (deci BP = 0), atunci creşterea (descreşterea) nivelului venitului intern Y care
deteriorează (îmbunătăţeşte) contul curent este însoţită de o creştere (descreştere) a ratei interne a
dobânzii care îmbunătăţeşte (deteriorează) contul de capital.
Punctele (Y, r) aflate pe curba BP determină deci echilibrul balanţei de plăţi. Punctele aflate
deasupra curbei BP sunt asociate cu un excedent al balanţei de plăţi (BP > 0), în timp ce punctele
aflate sub curba BP corespund unui deficit al balanţei de plăţi (BP < 0).

Fig. 7.8

Pentru un nivel dat al venitului intern Y, un punct B care se află deasupra curbei BP
generează o balanţă de plăţi excedentară, deoarece noua rată internă a dobânzii reale r 1
corespunzătoare acestui punct este mai mare decât cea care ar determina un echilibru la zero al
balanţei de plăţi. Drept urmare, are loc un influx de capital care îmbunătăţeşte contul de capital (CK
> 0) şi se obţine o balanţă de plăţi excedentară (BP > 0) (vezi figura 7.9)
Panta pozitivă a curbei BP depinde de propensitatea marginală pentru import m şi de
senzitivitatea mărimii fluxului de capital în raport cu rata dobânzii.
Dacă ceilalţi factori se menţin constanţi, cu cât propensitatea marginală pentru import este
mai mică (mare) şi intensitatea fluxului de capital în raport cu rata reală a dobânzii interne este mai
mare (mică), cu atât curba BP este mai înclinată (plată). Există, în acest sens, două cazuri extreme:

176
 * primul caz este cel în care curba BP este orizontală (deci panta BP este egală cu zero,
ceea ce înseamnă că senzitivitatea fluxului de capital la rata dobânzii este infinită), caz
care corespunde unei imobilităţi perfecte a capitalului;
* al doilea caz este cel în care panta curbei BP este egală cu infinit, ceea ce înseamnă că
senzitivitatea fluxului de capital în raport cu rata internă a dobânzii este foarte mică, caz
ce corespunde unei mobilităţi perfecte a capitalului.

Fig. 7.9

Echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor (curba IS), pe piaţa financiară (curba LM) şi al
balanţei de plăţi (curba BP) se realizează în punctul în care cele trei curbe se intersectează simultan
(punctul A în figura 7.9).
Obiectivul politic general este ca economia să ajungă în acest punct. Politicile macro-
economice aplicabile pentru a atinge acest obiectiv depind atât de regimul ratelor de schimb aplicat,
cât şi de existenţa sau nu a unor restricţii legate de mobilitatea fluxului de capital.

7.4. Efecte politice în economii cu rate de schimb rigide

Aceste economii deschise sunt caracterizate de faptul că autoritatea financiară menţine rata
de schimb relativ constantă. În astfel de economii, politicile fiscale şi politicile monetare conduc la
rezultate diferite, ceea ce determină fie o îmbunătăţire, fie o deteriorare a balanţei de plăţi.
Drept urmare, procesul de reglare în aceste economii utilizează doar instrumente ale
politicilor macroeconomice, cum ar fi cheltuielile guvernamentale sau masa monetară, urmărind
obţinerea unei balanţe de plăţi excedentare sau cât mai apropiată de zero.
Să analizăm, în continuare, efectele politicilor fiscale şi apoi ale politicilor monetare.

7.4.1. Efectele politicilor fiscale

Politicile fiscale presupun, de regulă, modificarea cheltuielilor guvernamentale sau a ratei

fiscalităţii, ceea ce determină deplasarea curbei IS.
În funcţie de efectele acestor politici asupra venitului intern Y, putem avea politici fiscale
expansioniste, care duc la creşterea lui Y, respectiv politici fiscale restrictive, care determină
reducerea lui Y.
Să luăm cazul politicilor fiscale expansioniste, celălalt caz tratându-se simetric. Acestea
sunt politici care, prin creşterea cheltuielilor guvernamentale sau prin reducerea ratei fiscalităţii,
determină creşterea nivelului venitului intern Y. Ele duc la o deplasare a curbei IS către dreapta şi în
sus.

177
 În figura 7.10 sunt reprezentate două situaţii: o situaţie în care curba LM are panta mai mare
decât cea a curbei BP (figura 7.10.a) şi o altă situaţie în care curba BP are panta mai mare decât a
curbei LM (figura 7.10.b).

Fig. 7.10.a

Fig. 7.10.b

În ambele cazuri, iniţial, economia se consideră la echilibru în punctul A, corespunzător

intersecţiei simultane a curbelor IS0, LM şi BP.
Deplasarea curbei IS spre dreapta, din poziţia IS0 în noua poziţie IS1, determină o creştere a
ratei interne a dobânzii de la r0 la r1, deci o îmbunătăţire a contului de capital (CK > 0) şi o creştere
a venitului intern de la Y0 la Y1, deci o deteriorare a contului curent (CC < 0).
Rezultatul net al acestei îmbunătăţiri a lui CK şi deteriorării lui CC depinde de pantele
relative ale curbelor LM şi BP.
În figura 7.10.a apare un excedent al balanţei de plăţi, deoarece punctul B, unde IS şi LM se
intersectează, aparţine semiplanului aflat deasupra curbei BP, caracterizat de faptul că punctele care
îi aparţin sunt combinaţii (Y, r) cărora le corespunde o îmbunătăţire a contului de capital (CK > 0).
În figura 7.10.b apare un deficit al balanţei de plăţi, deoarece acum punctul B în care se
intersectează IS şi LM, aparţine semiplanului aflat sub curba BP, caracterizat de faptul că punctele
(Y, r) care îi aparţin conduc la o deteriorare a contului de capital (CK < 0).
Ambele cazuri relevă faptul că rezultatele aplicării unei politici fiscale expansioniste sunt
incerte, neştiind efectele care se obţin, acestea depinzând de pantele relative ale curbelor LM şi BP.
De aceea, acest gen de politici fiscale nu sunt recomandabile în condiţiile ratelor de schimb rigide.
Într-un mod simetric se poate trata şi cazul politicilor fiscale restrictive.

178
 7.4.2. Efectele politicilor monetare

Politica monetară presupune utilizarea unor instrumente monetare în vederea atingerii

obiectivului politic stabilit. Aceste instrumente monetare sunt, în principal, cele care influenţează
oferta de bani, deci masa monetară din economie.
Politica monetară expansionistă presupune creşterea masei monetare şi ea deplasează
curba LM către dreapta jos.
Spre deosebire de politica fiscală expansionistă, politica monetară expansionistă conduce
întotdeauna la o balanţă de plăţi deficitară (BP < 0). Aceasta deoarece deplasarea curbei LM din
poziţia sa iniţială LM0 într-o nouă poziţie LM1 determină o reducere a ratei interne a dobânzii reale
r0 la r1 (deteriorând contul curent CC).
În figura 7.11 se reprezintă acest efect al politicii monetare expansioniste.

Fig. 7.11

Rezultă că, indiferent de raportul pantelor curbelor LM şi BP, în punctul B vom avea un
deficit al balanţei de plăţi (BP < 0).
În schimb, o politică monetară restrictivă determină, în orice situaţie, o îmbunătăţire a
balanţei de plăţi deoarece, prin deplasarea curbei LM către stânga sus, punctul B de intersecţie al
acestei curbe cu curba IS se va afla deasupra curbei BP, deci va corespunde unui excedent al
balanţei de plăţi (BP > 0). În figura 7.12 este reprezentată această situaţie, din care rezultă că
politica monetară restrictivă este cea mai adecvată pentru a îmbunătăţi BP.

Fig. 7.12

179
 7.5. Efecte politice în economii cu rate de schimb flexibile

Până acum am presupus că rata de schimb este rigidă, deci ea nu era implicată în procesul de
reglare şi de ajustare la un nou echilibru. Considerând însă regimul ratelor de schimb flexibile,
efectele politicilor monetare şi fiscale se modifică radical, aceste efecte putând fi amplificate sau
moderate prin modificări ale ratei de schimb e.

7.5.1. Politicile fiscale expansioniste

Efectul acestor politici, în cazul regimului cu rate de schimb flexibile, depinde, ca şi în cazul
anterior prezentat, de pantele relative ale curbelor LM şi BP.
În figura 7.13 sunt prezentate cele două cazuri posibile, unul în care panta curbei BP este
mai rapidă decât cea a curbei LM şi celălalt în care panta curbei LM este mai rapidă decât a curbei
BP.
În figura 7.13.a, economia este, iniţial, la echilibru în punctul A de intersecţie a curbelor IS0,
LM şi BP. Politica fiscală expansionistă determină o deplasare a curbei IS de la IS0 la IS1.

Fig. 7.13.a – Curba BP este mai înclinată decât curba LM

Fig. 7.13.b – Curba BP este mai puţin înclinată decât curba LM

180
 Punctul B de intersecţie dintre curba IS şi LM se află sub BP 0, ceea ce înseamnă că apare un
deficit al balanţei de plăţi în cazul ratelor de schimb rigide, iar, în cazul nostru, o ofertă în exces de
valută internă sau, acelaşi lucru, un deficit de valută străină pe piaţa valutară.
Această ofertă în exces de valută se datorează faptului că importatorii interni au nevoie de
valută străină pentru a plăti importurile sporite datorită creşterii outputului de la Y0 la Y1 şi deci
deprecierii contului curent.
Creşterea ofertei de valută internă deplasează curba ofertei de valută a pieţei valutare către
dreapta jos, determinând o depreciere a ratei de schimb (figura 7.14).

Fig. 7.14

Deprecierea ratei de schimb e de la e0 la e1 determină o deplasare a curbelor BP şi IS,

deprecierea lui e continuând până când cele două curbe se intersectează într-un punct C aflat pe
curba LM.
Se observă că punctul C este un nou echilibru, deci piaţa bunurilor şi serviciilor este la
echilibru (curba IS), piaţa financiară este la echilibru (curba LM) şi balanţa de plăţi este echilibrată
(curba BP).
În concluzie, în cazul în care panta curbei BP este mai rapidă decât a curbei LM, deprecierea
ratei de schimb amplifică efectul politicii fiscale expansioniste asupra outputului Y, conducând la o
creştere a nivelului acestuia şi deci a utilizării forţei de muncă.
În figura 7.13.b, echilibrul iniţial se află din nou în punctul A. O politică fiscală
expansionistă deplasează curba IS către dreapta, de la IS0 la IS1, intersecţia dintre IS şi LM aflându-se
acum deasupra curbei BP (punctul B).
Acesta este echivalent cu un excedent al balanţei de plăţi în cazul ratelor de schimb rigide,
iar sistemul cu rate de schimb flexibile determină o cerere în exces de valută internă (sau, acelaşi
lucru, o ofertă excedentară de valută străină).
Această cerere în exces de valută internă apare ca urmare a îmbunătăţirii contului de capital
care arată creşterea influxului de fonduri din străinătate. Drept urmare, investitorii străini cer o
cantitate mai mare de valută internă şi oferă, în schimb, o cantitate mai mare de valută străină.
Acest lucru determină, pe piaţa valutară, deplasarea curbei cererii de valută către dreapta
sus, ceea ce corespunde unei aprecieri a ratei de schimb e de la e0 la e1 (figura 7.15).

Fig. 7.15
181
 Aprecierea ratei de schimb e determină curbele IS şi BP să se deplaseze către stânga până
când se intersectează într-un punct C aflat pe curba LM.
În concluzie, politica fiscală expansionistă, aplicată atunci când curba LM are o pantă mai
rapidă decât curba BP, este mai puţin eficientă, conducând la o creştere mai atenuată a outputului şi
deci la o utilizare într-o măsură mai redusă a forţei de muncă.

7.5.2. Politicile monetare expansioniste

În figura 7.16 se reprezintă efectele acestor politici în condiţiile unei mobilităţi imperfecte a
fluxului de capital (figura 7.16.a), respectiv a mobilităţii perfecte a fluxului de capital (figura
7.16.b).
Acest din urmă caz este caracterizat, după cum ştim, de o curbă BP orizontală.

Fig. 7.16.a – Curba BP este mai puţin înclinată decât curba LM

Astfel, în cazul economiilor cu mobilitate imperfectă a fluxului de capital, economia este

iniţial în punctul A, al intersecţiei dintre IS, LM şi BP.
Politica monetară expansionistă deplasează curba LM de la LM0 la LM1. În cazul ratelor de
schimb rigide, aceasta ar determina o balanţă de plăţi deficitară, deoarece LM şi IS se intersectează
într-un punct B care se află sub curba BP.

Fig. 7.16.b – Economie cu mobilitate perfectă a capitalului

În regimul cu rate de schimb flexibile însă pe piaţa valutară apare o ofertă în exces de
valută internă, ceea ce conduce la o depreciere a ratei de schimb. Drept urmare, atât curba BP, cât
şi curba IS se vor deplasa către dreapta până când se stabileşte un nou echilibru de-a lungul curbei
LM, de exemplu în punctul C.
182
 Deci efectul politicii monetare expansioniste este amplificat prin deprecierea ratei de
schimb, conducând la un nivel mai înalt al venitului real Y care creşte de la Y0 la Y1.
În cazul extrem, al mobilităţii perfecte a capitalului, reprezentat în figura 7.16.b curba BP,
după cum ştim, este orizontală.
O politică monetară expansionistă deplasează curba LM de la LM0 la LM1, ceea ce va
determina o depreciere a ratei interne a dobânzii. Aceasta duce la un flux de capital de ieşire mai
mare şi, în consecinţă, la un exces de ofertă de valută internă (cerere în exces de valută străină)
deoarece investitorii interni doresc să cumpere active financiare străine.
Rata de schimb e se depreciază, cauzând o deplasare către dreapta (de la IS0 la IS1) până
când un nou echilibru se stabileşte în punctul C al intersecţiei dintre curbele LM 1, IS1 şi BP0, la o
rată internă a dobânzii reale r egală cu cea de pe piaţa financiară internaţională.
În acest caz, politica monetară expansionistă are o eficienţă maximă, ducând la cea mai mare
creştere posibilă a venitului Y determinată de creşterea respectivă a masei monetare.
În concluzie, în cazul regimului cu rate de schimb flexibile, efectul politicii fiscale
expansioniste asupra venitului şi ratei de schimb este incert, depinzând de pantele relative ale
curbelor LM şi BP, în timp ce în cazul politicii monetare expansioniste acest efect este cert,
determinând o creştere a venitului şi o depreciere a ratei de schimb.

7.6. Modele ale dinamicii ratelor de schimb

În continuare, să prezentăm câteva teorii şi modele care explică fluctuaţiile majore ale
ratelor de schimb pe piaţa valutară. Aceste fluctuaţii apar în perioada de ajustare a sistemului
economic deschis la un nou echilibru. Deoarece rata de schimb constituie preţul pe piaţa valutară,
rezultă că modelele care descriu dinamica acesteia pot fi obţinute extinzând modelele dinamice
obişnuite care urmăresc evoluţia preţurilor şi la acest tip de preţ.
Totuşi, modelele dinamice ale ratelor de schimb au unele particularităţi, deoarece ele
reprezintă un „preţ al banilor”, deci preţul cu care se vinde şi se cumpără valută internă utilizând
ca mijloc de plată valută străină.
Datorită acestei particularităţi, modelele monetare sunt cele care domină astăzi literatura
privind ratele de schimb. Vom prezenta, în continuare, două modele monetare: modelul monetar
cu preţuri flexibile (MMPF) şi modelul monetar cu preţuri rigide (MMPR), precum şi
cunoscutul model al ratei reale a dobânzii, dat de Frenkel. Vom vedea că aceste modele nu oferă
un consens în ce priveşte explicarea cauzei evoluţiei ratei de schimb.
În final, vom introduce modelele haotice ale ratelor de schimb care par mult mai adecvate în
ce priveşte explicarea evoluţiei ratei de schimb şi a cauzelor acesteia.

7.6.1. Modelul monetar al preţurilor flexibile (MMPF)

În acest model sunt puse împreună condiţia parităţii puterii de cumpărare (PPP) şi o funcţie
a cererii de bani. Cererea (logaritmică) internă de bani se presupune că depinde de venitul real
(logaritmic) Y, de nivelul preţurilor P şi de nivelul ratei dobânzii.
Considerăm că şi cererea de bani externă este o funcţie de aceleaşi variabile. Echilibrul
monetar intern şi extern sunt date de:
mS = p + y - r (7.1)
mS* = P* + *y* - *r* (7.2)
unde variabilele externe sunt cele notate cu un asterisc.

183
 În acest model, rata internă a dobânzii r este exogenă, presupunere ce implică faptul că ea
este legată rigid de rata mondială a dobânzii r* datorită ipotezei de „mobilitate perfectă a
capitalului” şi a aşteptărilor nule privind modificarea ratei de schimb.
Dacă se presupune, de asemenea, că outputul este fixat la nivelul utilizării complete a forţei
de muncă, atunci orice exces de bani poate influenţa doar nivelul preţurilor interne care sunt
flexibile.
Echilibrul pe piaţa bunurilor comercializabile (deci contul curent) se asigură când preţurile
exprimate într-o valută comună sunt egalizate, deci când condiţia PPP este îndeplinită. Această
condiţie, scrisă logaritmic, este:
e = P - P* (7.3)
Preţul mondial P* este dat exogen, fiind determinat de oferta mondială de bani. Oferta
internă de bani ms determină nivelul intern al preţurilor P şi deci rata de schimb e este determinată
de raportul relativ al celor două oferte de bani: oferta internă şi oferta externă.
Matematic, dacă înlocuim (7.1) şi (7.2) în (7.3), obţinem:
e = (mS - ms*) - y + *y* + r - *r* (7.4)
Din relaţia (7.4) se deduc următoarele implicaţii privind evoluţia ratei de schimb:
 o creştere a ofertei interne de bani conduce la o creştere a cererii pentru bunuri şi active
financiare externe, la o cerere în exces de valută străină şi deci la o depreciere a valutei
interne;
 un exces de balanţe monetare determină o cerere în exces de bunuri interne, urmată de o
creştere a preţurilor interne. Produsele străine devin relativ mai ieftine, cauzând o
presiune în jos asupra ratei de schimb.
Trebuie, de asemenea, notat că efectul unei schimbări fie a outputului, fie a ratei interne a
dobânzii în MMPF este contrar concluziilor care rezultă din modelul keynesian.
Un nivel mai înalt al outputului sau o rată mai scăzută a dobânzii interne în MMPF
determină o creştere a cererii interne de bani. Aceasta duce la un nivel mai scăzut al preţului intern,
necesar pentru a atinge echilibrul pieţei monetare şi deci la o apreciere a ratei de schimb.
Dacă scriem, acum, rata internă a dobânzii sub forma:
r=i+ π (7.5)
în care: i = rata internă reală a dobânzii,
π = rata aşteptată a inflaţiei
şi adăugăm relaţia (7.5) la ecuaţia (7.4), observăm că o rată aşteptată a inflaţiei π mare este asociată
cu o rată internă a dobânzii, r mare şi deci cu o depreciere a ratei de schimb (deoarece oferta internă
de bani ms are o valoare mare).
MMPF se concentrează mai mult pe contul curent decât pe contul de capital. El presupune
existenţa unei relaţii directe între creşterea masei monetare şi deprecierea ratei de schimb, ceea ce a
fost observat în realitate în ţări precum Italia, Germania şi Japonia în prima jumătate a anilor ’70
sau în America Latină. Deprecierea ratei de schimb în ţara noastră poate fi explicată şi prin
creşterea uriaşă a masei monetare.

7.6.2. Modelul monetar cu preţuri rigide (Dornbush)

Ca şi MMPF, modelul monetar cu preţuri rigide (MMPR) este monetarist, în sensul că

neutralitatea monedei este asigurată pe termen lung prin ipoteza că curba ofertei agregate este
verticală. Totuşi, condiţia PPP are loc doar pe termen lung şi, drept urmare, schimbări pe termen
scurt în balanţa comercială netă sunt permise.
Elementele cheie în MMPR sunt ipoteza privind o funcţie a cererii de bani stabilă şi o
condiţie de paritate a dobânzii neacoperite. Agenţii pe piaţa valutară se presupune că îşi formează

184
aşteptări raţionale privind viitoarea evoluţie a ratei de schimb: ei acţionează imediat la orice nouă
informaţie şi aceasta face ca rata de schimb să poată înregistra salturi şi schimbări frecvente.
În plus, în MMPR contul de capital şi piaţa monetară „se golesc” la fiecare perioadă, în timp
ce piaţa bunurilor şi serviciilor pe care preţurile sunt rigide nu au această proprietate. Acest lucru
poate produce o supraevaluare a ratei de schimb, cum este cazul în cel mai cunoscut model de acest
tip, modelul lui Dornbush.
În acest model, condiţia de paritate a dobânzii neacoperite exprimă de fapt condiţia de
echilibru a contului de capital. Speculatorii de valută (investitorii interni) investind în străinătate, se
aşteaptă să obţină un venit de (r* + ) %, unde  reprezintă aprecierea aşteptată a valutei străine
(deprecierea valutei interne). În condiţiile mobilităţii perfecte a capitalului, echilibrul contului de
capital necesită:
r = r* +  (7.6)
Aşteptările privind evoluţia ratei de schimb se presupun regresive. Dacă rata curentă de
schimb e se află sub rata de echilibru e , atunci agenţii economici se aşteaptă ca rata curentă să
crească către nivelul de echilibru, deci:
 =  ( e - e), 0 <  < 1 (7.7)
unde e şi e sunt date logaritmic. Această ecuaţie de generare a aşteptărilor este complet consistentă
cu teoria aşteptărilor raţionale în care aceste aşteptări sunt corectate ex post.
Echilibrul pe piaţa monetară este dat, ca şi în MMPF, de o relaţie de forma:
mS = r + y + p (7.8)
Pe piaţa bunurilor şi serviciilor, cererea agregată d este dată de relaţia:
d = (e - p + p*) - r + y + ’ (7.9)
Primul termen reprezintă impactul pe care îl are rata de schimb asupra exportului net (contul
curent), al doilea reprezintă funcţia de investiţii, al treilea funcţia de consum, iar termenul final
cheltuielile guvernamentale.
Evoluţia preţurilor este dată de o relaţie de forma:
p = (d - y ); 0<<1 (7.10)
care arată că rata inflaţiei este determinată de cererea în exces de pe piaţa bunurilor şi serviciilor.
Aici  este un coeficient de ajustare; cu cât este mai apropiat de zero cu atât preţurile se ajustează
mai lent către preţurile de echilibru.
Introducând în (7.10) pe d dat de (7.9) şi ţinând cont de faptul că y este outputul potenţial,
avem:
p = [(e - p + p*) - r + y + ’ - y ] (7.11)
care constituie ecuaţia fundamentală de dinamică a modelului lui Dornbush.
Această relaţie poate fi analizată în două ipoteze: preţuri flexibile pe termen lung şi preţuri
rigide pe termen scurt. Prima ipoteză conduce la MMPF care a fost abordat anterior, aşa că nu vom
mai reveni la ea.
A doua ipoteză presupune deci că preţurile şi outputul sunt rigide pe termen scurt.
Cu y şi p rigide, o descreştere a ofertei de bani necesită o creştere a ratei dobânzii, r, pentru a
„goli” piaţa monetară, deoarece:
dr = -dm /  (7.12)
care se obţine uşor, în ipoteza de mai sus, din (7.8).
Creşterea lui r determină un influx potenţial de capital care poate fi oprit doar dacă se
aşteaptă ca rata de schimb să se deprecieze, astfel restabilindu-se paritatea dobânzilor neacoperite.
Pe baza ecuaţiei (7.7) se observă că o depreciere aşteptată a valutei interne necesită ca rata
curentă (spot) să se aprecieze imediat, depăşind valoarea sa de echilibru pe termen lung; deşi rata de
schimb este supraevaluată în raport cu valoarea sa pe termen lung.

185
 Păstrarea parităţii dobânzii neacoperite pe termen scurt necesită ca aprecierea aşteptată a
ratei de schimb, pe care am notat-o cu , să fie egală cu schimbarea ratei dobânzii (presupunem că
dr* = 0, deci rata mondială a dobânzii nu se modifică). Avem deci:
d = dr = -dm /  (7.13)
Din ecuaţia aşteptărilor (7.7) şi relaţia (7.13) schimbarea pe termen scurt a ratei de schimb
este:
de = d e - d + [1 + ()-1] dmS (7.14)
Deoarece  > 0, schimbarea iniţială în rata pe termen scurt [1 + ()] dm depăşeşte
schimbarea unitară pe termen lung: de = dm.
Este clar că procesul de „supraevaluare” este, în parte, datorat canalelor restrictive prin care
politica monetară îşi transmite efectele. Iniţial, întreaga ajustare pe piaţa monetară este transmisă
prin rata dobânzii şi doar pe termen lung nivelul preţului echilibrează piaţa monetară şi rata
dobânzii revine la nivelul său iniţial.
De notat că, spre deosebire de MMPF, răspunsul ratei de schimb la modificarea ratei
dobânzii se poate anticipa: un salt neanticipat în rata dobânzii (ca o consecinţă a scăderii ofertei de
bani) conduce la o apreciere a valutei interne.

7.6.3. Modelul ratei reale a dobânzii (Frankel)

Frankel a dat un model general foarte cunoscut privind impactul schimbărilor în rata
dobânzii asupra ratei de schimb.
Ecuaţia aşteptărilor privind rata de schimb este:
ea - e = ( e - e) + ( - *); 0 <  < 1 (7.15)
în care: * = rata inflaţiei de echilibru (seculară).
Condiţia de paritate neacoperită a ratei dobânzii se scrie:
ea - e = r - r* (7.16)
a
Rata aşteptată de depreciere a ratei de schimb (e - e) depinde de abaterea ratei de schimb de
la valoarea sa de echilibru ( e - e) şi de abaterea ratei inflaţiei de la valoarea sa seculară ( - *). În
plus, dacă e = e , rata aşteptată de depreciere este dată de inflaţia aşteptată.
Frankel presupune că aceste ipoteze privind aşteptările sunt consistente cu teoria aşteptărilor
raţionale, ceea ce implică anumite obiecţii.
Combinând ecuaţiile (7.15) şi (7.16) şi rearanjând termenii, avem:
e - e = (1/)[(r - ) - (r* - *)] (7.17)
deci dinamica ratei de schimb e în jurul ratei de echilibru e este determinată de diferenţele relative
ale ratelor dobânzilor.
În plus, pe termen lung, deci atunci când e = e, avem:
r - r* =  - *
deci termenul din parantezele drepte din relaţia (7.17) mai poate fi scris:
[(r - r*) - (r - r*)]
Altfel spus, când (r - r*) este mai mare decât ( r - r *), rata de schimb se apreciază către
nivelul său de echilibru pe termen lung ( e - e > 0).
În ipoteza că condiţia PPP are loc pe termen lung şi cu funcţiile obişnuite ale cererii interne
şi externe de bani (7.1) şi (7.2) (cu  = * şi  = * pentru simplitate), obţinem relaţia de definire a
ratei de schimb pe termen lung:

186
 e = p - p * = ( m - m *) - ( y - y *) + ( r - r *)
= ( m - m *) - ( y - y *) + ( r - r *) (7.18)
unde s-a utilizat egalitatea dedusă anterior r - r* =  - *, numită efectul Fisher internaţional.
Înlocuind pe e , dat de (7.18) în (7.17), obţinem ecuaţia ratei de schimb:
e = ( m - m *) - ( y - y *) - (1/) (r - r*) + [(1/) + ( - *)] (7.19)
sau, după ce notăm cu  = – (1/) şi cu  = (1/) + 
e = ( m - m *) - ( y - y *) - (r - r*) + ( - *) (7.20)
Se pun în evidenţă, în această relaţie, principalii determinanţi ai ratelor de schimb: ( m - m *)
– diferenţa dintre masa monetară internă şi cea externă; ( y - y *) – diferenţa dintre venitul/outputul
real potenţial intern şi cel extern; (r - r*) – diferenţa dintre rata internă a dobânzii şi rata mondială a
dobânzii şi ( - *) – diferenţa dintre rata internă a inflaţiei şi rata externă a inflaţiei.
Modelul lui Frankel constituie un excelent instrument de analiză a influenţelor interne şi
externe asupra ratei de schimb, el putând fi aplicat pentru studiul relaţiilor economice dintre două
ţări, dar şi al interdependenţelor dintre economia internă şi cea mondială.

7.6.4. Modele haotice ale evoluţiei ratelor de schimb

Am văzut, la fiecare dintre modelele prezentate anterior, faptul că previziunile elaborate pe

baza lor sunt departe de a putea estima nu numai anumite evenimente neaşteptate care apar pe piaţa
valutară (devalorizări bruşte, atacuri speculative etc.), dar chiar şi evoluţia normală a cursului ratei
de schimb, să spunem într-o perioadă de acalmie.
* Posibilităţi de aplicare a teoriei haosului ştiinţific
Încercând să se apropie cât mai mult de specificul evoluţiei ratelor de schimb, mulţi
economişti au propus utilizarea, în modelarea acestora, a teoriei haosului şi geometriei fractale.
Vom da, în continuarea acestui paragraf, câteva modele haotice ale ratelor de schimb şi vom
arăta avantajele pe care le prezintă ele faţă de modelele clasice.
De regulă, aceste ultime modele atribuie marea volatilitate a ratelor de schimb, noilor
informaţii sau ştiri care sosesc pe piaţa valutară într-un ritm rapid. În acest sens, s-a introdus un
model al informaţiilor neaşteptate care ia în considerare impactul noilor informaţii asupra ratelor
de schimb.
Totuşi, utilizând date privind evoluţia zilnică a ratelor de schimb în mai multe ţări, Goodhart
(1989) a arătat că cele mai multe mişcări ale ratelor de schimb tind să apară în absenţa unor ştiri
observabile.
Adăugând la aceste observaţii şi studiile statistice efectuate asupra mai multor rate de
schimb, studii care au arătat că nu există o relaţie de dependenţă pe termen lung între rata zilnică şi
evenimentele economice, apare evident faptul că modelele bazate pe ipoteze şi teorii economice
fundamentale încep să devină insuficiente pentru a explica dinamica ratelor de schimb.
Deoarece aceste modele sunt, în general, elaborate pornind de la ipoteza aşteptărilor
raţionale, se pare că această ipoteză nu este cea care stă într-adevăr la baza comportamentului
agenţilor economici care sunt activi pe piaţa valutară.
Modelele economice haotice sugerează că comportamentul aparent stochastic al ratelor de
schimb poate să se datoreze nu numai şocurilor şi perturbaţiilor induse de informaţiile neaşteptate,
dar şi faptului că modelele dinamice deterministe neliniare utilizate pot conţine haos.
Modelele haotice se concentrează pe posibilele neliniarităţi care apar în comportamentul
sistemelor şi proceselor economice şi pe efectele acestora asupra stabilităţii traiectoriilor de evoluţie
asociate.

187
 Să considerăm, în continuare, modelul matematic cu preţuri fixate (MMPF) pe care l-am
prezentat mai sus şi să arătăm că acesta poate fi utilizat pentru a genera o dinamică haotică a ratelor
de schimb.
* Un model haotic al ratelor de schimb
În acest model, rata de schimb pe termen lung et satisface condiţia PPP, deci:
et = Pt / Pt* (7.19)
în care: Pt = nivelul intern staţionar al preţurilor,
Pt* = nivelul extern al preţurilor.
Modificările în rata de schimb reală conduc la schimbări în cererea agregată reală (exportul
net sau contul curent) şi deci la schimbări în rata inflaţiei:
t = Pt / Pt-1 = [(et / Pt*) / Pt]k, k > 0 (7.20)
Parametrul k măsoară viteza de ajustare a preţurilor la excesul de cerere şi, dacă se
presupune utilizarea completă a forţei de muncă, prin această ajustare se realizează un nou echilibru
macroeconomic general.
Funcţia cererii de bani interne în forma standard este egală cu oferta de bani care este
considerată exogenă:
MtS = Mtd = YtaPt (1 + r)-c (7.21)
Schimbările aşteptate ale ratei de schimb sunt determinate de condiţia ratei dobânzii
neacoperite, deci:
Et(et+1 / et) = (1 + rt) / (1 + rt*) (7.22)
în care: rt = rata internă reală a dobânzii,
rt* = rata mondială a dobânzii,
Et = operatorul de medie matematică.
În model, rata de schimb exercită un efect feedback asupra nivelului preţurilor interne P t
prin intermediul relaţiei (7.20).
Starea staţionară este definită ca fiind caracterizată de următoarele valori: P t* = 1; rt* = 1;
Yt = 1 şi Et(et+1) = et.
Deci, din condiţia ratei dobânzii neacoperite avem rt = 0, iar din relaţia (7.21) obţinem Pt* =
Mt.
Rezolvarea modelului la un moment de timp t se face înlocuind pe Pt dat de (7.20) în (7.21)
şi, apoi, aflându-l pe (1 + rt) pe care îl înlocuim în condiţia (7.22). Obţinem:
e1  X1θ  E t e t 1 
θ
1 2
(7.23)
cu:
X t  M  Yta  Pt1/1 1
k
(7.24)
unde 1 şi 2 sunt funcţii de alţi parametri structurali şi 0 < 2 < 1.
Deci rata curentă de schimb este determinată de factori care sunt incluşi în Xt.
Termenul Et(et+1) este valoarea aşteptată de piaţă a ratei de schimb şi introduce o importantă
neliniaritate în model. Aşteptările pieţei pot fi date sub forma unor medii ponderate de forma:
Ee t 1 /e t 1   f e t 1 , e t 2 ,... e t 1/e t 1 (1m )
mt t
(7.25)
unde ponderile sunt de forma:
mt = 1/[1 + (et-1 - e*t-1)]2 (7.26)
Din ecuaţiile (7.23), (7.25) şi (7.26) obţinem următoarea relaţie de dinamică neliniară a ratei
de schimb:
e t  X t  1 e t 1  1 e t 1  2 ...
θ φ φ
(7.27)
Această ecuaţie are, pentru anumite valori ale parametrilor: 1 şi i, i = 1, 2, ... soluţii
haotice.

188
 În figura 7.17 se reprezintă o astfel de soluţie care, după cum se observă, se aseamănă foarte
mult cu evoluţiile reale ale ratelor de schimb.

Fig. 7.17

Cu cât numărul de termeni regresivi creşte, deci cu cât mai mulţi termeni et-i apar în soluţia
ecuaţiei (7.27), cu atât coeficienţii de estimaţie ai seriilor dinamice obţinute se apropie mai mult de
coeficienţii de estimaţie ai seriilor reale.
Cu toate acestea, datele necesare obţinerii prognozelor respective cresc exponenţial pentru
fiecare nouă perioadă de timp adăugată celor anterioare. Acest lucru arată că, deşi se pot obţine
estimaţii bune privind dinamica ratelor de schimb, suntem încă departe de obţinerea unor estimaţii
perfecte.
Modelele haotice aplicate fenomenelor economice şi, în acest caz, evoluţiei ratelor de
schimb sunt doar în perioada iniţială a dezvoltării lor.
Aceasta face ca, în prezent, să nu ne putem aştepta la rezultate definitive şi concludente.
Totuşi, ele arată că neliniaritatea în modelele economice joacă un rol important şi pot genera
comportament haotic.
În plus, se pot adăuga şocurile stohastice care vor tinde să crească instabilitatea şi haosul din
sistemele economice neliniare.
O problemă importantă este aceea dacă, într-adevăr, datele privind rata de schimb conţin
haos sau nu. În teoria sistemelor haotice sunt date o serie de metode pentru detectarea şi descrierea
dinamicilor haotice.
Principala dificultate în această privinţă rezidă în deosebirea care trebuie făcută între un
proces haotic determinist şi un proces stohastic pur. Există anumite teste pentru detectarea
comportamentului haotic, dar ele necesită un volum foarte mare de date pentru a conduce la
rezultate clare şi neambigue.
Astfel, De Grauwe ş.a. (1993) au utilizat astfel de teste pentru date privind rata de schimb
zilnică a valutelor yen/dolar, liră sterlină/dolar şi marcă germană/dolar găsind urme slabe de haos în
perioada 1972/1990. Mărind, însă, perioada de aplicare şi utilizând teste complementare, ei au
detectat în mod cert haosul.
Desigur că neliniaritatea este necesară pentru comportamentul haotic dar nu este şi
suficientă; prezenţa sau nu a haosului depinde de parametrizarea relaţiilor neliniare.
Numai anumite valori ale parametrilor acestor relaţii conduc la comportament haotic.
Cunoaşterea acestor valori este deosebit de importantă în practică, deoarece apropierea datelor reale
de aceste valori dă informaţii valoroase privind eventualele perioade în care evoluţia ratelor de
schimb poate deveni extrem de volatilă şi imprevizibilă.

189
 Capitolul 8
MACROECONOMIA TRANZIŢIEI

Evenimentele din anul 1989, desfăşurate simultan în ţările din centrul şi estul Europei
(ŢCEE), au constituit factorul declanşator al unor ample procese de reformă şi restructurare care
au afectat profund structurile economico-sociale din aceste ţări. Amploarea proceselor de
transformare, viteza lor de desfăşurare, efectele obţinute sunt evident diferite, depinzând de
anumite particularităţi pe care le aveau ţările respective, chiar în condiţiile sistemului de comandă
centralizat existent anterior.
Cei aproape cincizeci de ani, în care aceste state au fost înglobate într-un sistem economic
croit după nişte principii şi legităţi cu un pronunţat caracter utopic, nu au putut elimina diferenţele
şi discrepanţele apărute ca urmare a condiţiilor specifice de dezvoltare.
După o perioadă destul de scurtă de derută şi tatonare, toate aceste ţări au recunoscut
faptul că singura cale posibilă de urmat pentru a elimina rămânerea în urmă evidentă faţă de ţările
dezvoltate este cea a declanşării unor procese ample de reformă, prin care să se ajungă la un nou
tip de economie, cea a pieţei libere.
Recunoscând diversitatea condiţiilor iniţiale, de la care au pornit ţările respective, nu se
poate trece cu vederea însă faptul că aceste procese, desfăşurate cu un sprijin extern consistent din
partea unor organisme internaţionale ca Fondul Monetar Internaţional sau Banca Mondială,
capătă anumite trăsături asemănătoare, dar se înregistrează şi deosebiri care trebuie acceptate şi
evaluate. Dacă asemănările pot fi puse pe seama construirii acestui eşafodaj al reformei, pornind
de la o strategie cadru pusă la dispoziţie de organismele internaţionale amintite, deosebirile sunt
direct legate atât de condiţiile interne diferite din care s-a dat startul reformei, cât şi de mediul
specific fiecărei ţări în care reformele respective s-au derulat până în prezent.
O analiză comparativă şi un proiect de reformă corect elaborate trebuie să pornească
tocmai de la reliefarea acestor asemănări şi deosebiri, care configurează, pentru ţările amintite, nu
numai strategiile sau măsurile politice ce au fost şi urmează să fie adoptate în acest proces de
reformă, dar şi şansele atingerii obiectivelor, explicite sau implicite, dorite de factorii politici şi
populaţie.
În cadrul acestui capitol sunt frecvent utilizate principalele asemănări şi deosebiri apărute
în aplicarea strategiilor de reformă în patru din ŢCEE, şi anume: Cehia, Ungaria, Polonia şi
România. Aceasta, deoarece ele se individualizează oarecum în grupul mai larg al statelor aflate în
procesul de reformă, atât datorită unor condiţii iniţiale asemănătoare, cât şi conducerii sau
orientării proceselor de reformă conform unor politici cadru asemănătoare.

8.1. Începuturile procesului de tranziţie

Ţările amintite mai sus făceau parte, înainte de anul 1989, din grupul statelor mediu
dezvoltate, ceea ce presupune existenţa unui venit naţional per capita între 1000 și 3000 $. Acest
nivel al venitului naţional destul de ridicat, însoţit de rate ale creşterii economice relativ mari
comparabil cu cele ale ţărilor dezvoltate, au determinat atingerea unor condiţii de viaţă şi
ocupaţionale comparabile. Cu toate acestea, anumite diferenţieri, existente încă din stadiul de
dezvoltare economică din preajma celui de al doilea război mondial, s-au manifestat în toată
perioada de dezvoltare ce a coincis cu regimul centralizat şi s-au adâncit în preajma anului 1989.
Astfel, regimul economic şi politic existent în cele patru ţări era diferit în privinţa rigidităţii
sale, unele dintre acestea, cum ar fi Ungaria şi Polonia, declanşând transformări graduale încă din
anii 1975, respectiv 1986.
190
 Analiza comparată a acestor economii se poate face pornind de la o serie de trăsături
caracteristice, cum ar fi: dimensiunea economiei, gradul de organizare al pieţelor, proprietatea
asupra capitalului, sistemul legislativ existent, măsura în care funcţionează sau nu instituţii
financiare proprii economiei de piaţă. Această analiză se poate efectua şi din perspectiva relaţiilor
sociale existente, a gradului de calificare a forţei de muncă, a implicaţiilor diferitelor organisme şi
instituţii ale statului în conducerea economiei.
Din această perspectivă, se remarcă faptul că fiecare ţară este caracterizată de elemente
extrem de diferite, ceea ce ar face dificil demersul analitic întreprins.
De aceea, în continuare, vom porni de la analiza comparată a condiţiilor iniţiale,
concretizate într-o serie de indicatori şi caracteristici macroeconomice, cu o largă arie de
cuprindere, care pot oferi o imagine destul de fidelă asupra punctului de plecare al fiecărei economii
în procesul tranziţiei: structura economică moştenită, tipul de sistem economic, gradul de
instabilitate macroeconomică, nivelul datoriei externe, înzestrarea iniţială cu resurse naturale.
Condiţiile iniţiale din aceste ţări au fost, de regulă, mult mai dificile decât cele din alte ţări
care au optat pentru reforme radicale, cum ar fi Germania de Vest în anul 1948 sau ţările din
Orientul Îndepărtat (Taiwan, Coreea de Sud) în ultimii douăzeci de ani.
În primul rând, s-a constatat faptul că structura economică moştenită de ŢCEE este povara
cea mai grea de suportat. O parte din această „moştenire” o reprezintă structura producţiei, care nu
este adaptată condiţiilor economiei de piaţă, nu se încadrează în standardele internaţionale.
Comun tuturor acestor ţări este şi faptul că o anumită autarhie a legăturilor dintre ele a
generat o structură pe ramuri economice greoaie, neadaptată cerinţelor producţiei moderne,
necesitând un consum foarte mare de energie şi materii prime deficitare.
Producţia a fost dezvoltată în întreprinderi de dimensiuni uriaşe, puternic integrate pe
orizontală şi verticală, fără să ţină seama de legităţile economiei de scală, ceea ce le-a transformat în
consumatori ineficienţi de resurse, şi aşa deficitare.
În al doilea rând, se poate vorbi şi de o „moştenire” psihologică şi de mentalitate, cei
patruzeci de ani de economie de comandă ducând la formarea anumitor obiceiuri şi atitudini în
privinţa diferenţierii veniturilor, importanţei sectorului privat, eticii muncii, în totală contradicţie cu
cele generate de o economie de piaţă.
O a treia moştenire este cea generată de lipsa specialiştilor în management şi marketing,
în activităţi bancare, de intermediere financiară şi bursieră – deci tocmai în domenii vitale
pentru funcţionarea economiei de piaţă.
Se poate spune, totuşi, că sistemul anterior a dus, în decursul timpului, la formarea unor
muncitori cu un nivel relativ ridicat de cunoştinţe de cultură generală şi profesională, care le permite
să-şi însuşească relativ repede noţiuni specifice şi care au o mare adaptabilitate la învăţarea în noile
condiţii ale economiei de piaţă. O astfel de situaţie distinge aceste ţări în raport cu statele mai puţin
dezvoltate.
Apropiate ca dimensiuni, atât în ceea ce priveşte populaţia, cât şi nivelul de creştere
economică, ŢCEE aveau un tip de sistem economic destul de diferenţiat, chiar dacă purta numele
de sistem economic socialist. Astfel, Ungaria, pornită pe calea reformelor mult mai devreme decât
celelalte ţări, ajunsese la o structură economică flexibilă, cu numeroşi producători şi comercianţi
mici, în care preţurile, element deosebit de important în economia de piaţă, au fost treptat
liberalizate, doar 15 % din ponderea acestora fiind stabilită de stat.
În Polonia şi România exista un sistem economic relativ rigid, care nu excludea însă
formarea liberă a preţurilor la unele produse, cum ar fi cele alimentare, în Polonia sau cele de pe
piaţa ţărănească, în România.
Cehoslovacia, care avea nivelul de dezvoltare economic cel mai înalt, avea totuşi sistemul
economic cel mai rigid, puternic controlat, aceasta fiind o consecinţă a situaţiei speciale în care s-a
aflat această ţară după anul 1968.
O caracteristică comună sistemelor economice prezentate este preponderenţa întreprinderilor
proprietate de stat şi cooperatiste, Cehoslovacia şi România având economii complet etatizate sau

191
cooperativizate, în timp ce Ungaria avea un sector de stat sau cooperatist cu o pondere de 90 %, iar
Polonia de 70 %.
Sistemele economice respective erau sisteme relativ închise, dacă ne raportăm la legăturile
lor externe, ponderea cea mai mare a comerţului dintre ele efectuându-se prin CAER. Cu toate
acestea, o situaţie aparte o reprezenta România care, în dorinţa de a limita puterea economică a
CAER-ului, a dezvoltat legături economice şi cu alte state şi organizaţii, orientându-se şi către ţările
din Orientul Mijlociu, Comunitatea Europeană, China şi ţările celor două Americi. Acest lucru nu a
făcut însă ca economia României să capete un caracter deschis, deoarece legăturile externe erau în
totalitate controlate de către stat.
O altă trăsătură comună economiilor acestor state este accentuarea instabilităţilor
macroeconomice pe măsură ce se apropiau de anul 1989. Cauza principală a acestei instabilităţi,
excluzând bineînţeles carenţele sistemului economic planificat, trebuie căutată în influenţa pe care a
exercitat-o criza economică mondială manifestată în anii 80. Şocurile succesive datorate preţului
petrolului, recesiunea şi stagflaţia, şomajul în creştere din ţările dezvoltate au avut, evident, efecte
negative globale asupra economiei mondiale.
Datoriile externe uriaşe acumulate de numeroase ţări în perioada de „dezgheţ” ce a încetat în
anii 70 - 71 au fost şi ele cauza unor puternice instabilităţi şi fluctuaţii care s-au propagat în etape
succesive şi care se poate spune că-şi manifestă efectele şi astăzi. Reducerea şi stoparea ritmului de
creştere economică au făcut să apară nu numai probleme economice, ci şi sociale, cum au fost cele
din Polonia în anii 80. Pe măsură ce instabilitatea economică devenea tot mai pronunţată, iar statele
respective acumulau tot mai multe datorii, tensiunile de la nivelul social se accentuau.
Ritmul de extindere al acestei instabilităţi era atât de mare încât a determinat stoparea sau
chiar eliminarea unor reforme începute încă din anii 60. Astfel, în Polonia s-a întărit conducerea
autoritară, în România toate sectoarele vieţii economico-sociale erau strict controlate de către
partidul-stat, iar Ungaria a dat înapoi de pe calea deschiderii către ţările din Europa Occidentală pe
care se pare că pornise cu destulă fermitate, cu câţiva ani în urmă.
Gradul relativ ridicat de dezvoltare economică existent în Cehoslovacia, posesoare a unei
înzestrări economice destul de apropiate de cea a ţărilor din Vest, a făcut ca efectele instabilităţii să
fie mai puţin evidente. Cu toate acestea, poziţia sa aparte în grupul ţărilor analizate, poziţie
„câştigată” după evenimentele din anul 1968, a determinat ca şi în această economie să se manifeste
efectele negative distructive ale instabilităţii întregului sistem economic excesiv centralizat.
Lipsa totală a dorinţei de a promova reforme economice reprezintă una dintre cele mai
izbitoare asemănări între ŢCEE, dar acest lucru nu a înlăturat instabilitatea care devenise deja
cronică, aceasta nefăcând altceva decât să accentueze o situaţie economică ce era şi aşa destul de
dificilă.
Povara datoriei externe s-a manifestat cu aceeaşi intensitate în toate cele patru ţări, cu
deosebire în anii 80. În afară de România, care parcursese deja o etapă grea, de eliminare a datoriei
externe, toate celelalte state ajunseseră în privinţa acestor datorii la limita suportabilităţii.
Astfel, Polonia avea în anul 1990 un raport al datoriei externe în P.I.B. de 80 puncte
procentuale, iar Ungaria atinsese, la acelaşi indicator, un nivel de 65 puncte procentuale. Poate mai
puţin îndatorată era Cehoslovacia, a cărei industrie, destul de eficientă, reuşea să realizeze produse
aducătoare de valută de pe pieţele externe.
România, după o perioadă de export forţat ce a generat mari privaţiuni pentru populaţie,
reuşise în anul 1989 să-şi lichideze complet datoria externă, devenind chiar creditor pentru unele
state mai puţin dezvoltate.
Această datorie deosebit de mare constituia un factor major de dezechilibru care, în loc să
conducă la o accelerare a creşterii prin transformarea datoriilor contractate în investiţii, a sufocat
economiile respective, blocând posibilitatea acestora de a utiliza profitabil capitalul obţinut, mai
ales datorită lipsei de know-how.
Relativ sărace în resurse naturale, mai ales în cele energetice, ŢCEE erau dependente în
mare măsură de resursele primite din fosta URSS. Cu excepţia României – care dispune de o
anumită înzestrare cu resurse, dar şi de legături privilegiate cu unele state petroliere – restul ţărilor
192
utilizau resurse primite în cea mai mare parte dintr-o singură sursă, în condiţii total dezavantajoase
faţă de preţurile de pe piaţa resurselor. Astfel, o bună perioadă de timp, preţul resurselor era
prestabilit prin contracte de lungă durată, după care, brusc, ele au început să fie fluctuante, atingând
uneori niveluri chiar mai mari decât cele de pe piaţa mondială. Fiind legate prin contracte cu acest
furnizor, ŢCEE trebuiau să accepte preţurile respective, care erau oricum plătite în sistem barter.
Aparenta economie de valută era anulată, în realizarea acestor schimburi, de condiţiile destul de
oneroase la care se ajunsese în cadrul CAER.
Aceste anomalii evidente au făcut ca România să încerce să se desprindă de CAER, să-şi
multiplice sursele de aprovizionare cu materii prime, lucru destul de negativ perceput de celelalte
state, care rămăseseră prizonierele aceluiaşi sistem rigid şi neechitabil de schimburi internaţionale.
După cum se observă din analiza de mai sus, existenţa unor condiţii iniţiale destul de
diferite, asociate cu experienţe diverse în ce priveşte evoluţia economică a fiecărei ţări, au plasat
economiile lor în stări iniţiale diferite la startul procesului de reformă. Acest lucru a avut consecinţe
diferite asupra momentului iniţial de declanşare a reformei, traiectoriei parcurse până acum, cât şi a
performanţelor înregistrate.

8.2. Procesul de tranziţie: trăsături caracteristice

În analiza procesului de tranziţie se evidenţiază trei caracteristici principale care

particularizează modificările ce au loc în centrul şi estul Europei faţă de orice alt caz al
transformărilor societăţilor de-a lungul istoriei.
În primul rând este vorba de dimensiunea acestui proces, deoarece atât sistemul economic,
cât şi cel politic făcând obiectul acestor transformări radicale. De-a lungul istoriei, transformările
radicale au vizat numai unul din aceste aspecte. De exemplu, în Spania, la mijlocul anilor 70, sau în
Coreea de Sud, la sfârşitul anilor 80, scopul reformei a fost democratizarea sistemului politic,
menţinându-se acelaşi sistem economic şi aceasta deoarece funcţiona deja o economie de piaţă; în
consecinţă, nu a fost necesară reconstruirea, ci doar modernizarea economiei. Pe de altă parte, în
Mexic, în ultimii ani, sau în Taiwan, la începutul anilor 60, reforma s-a concentrat asupra
sistemului economic, lăsând intact sistemul politic. Astăzi, ţările foste socialiste experimentează
transformări care implică atât sistemul economic, cât şi cel politic.
O a doua caracteristică o constituie metoda de transformare: o revoluţie a sistemului social
şi instituţional, dar o revoluţie paşnică.
O a treia caracteristică a tranziţiei o reprezintă secvenţialitatea schimbărilor. Aşa cum am
menţionat deja, revoluţia instituţională a început simultan în sistemul economic şi politic, dar
transformarea fundamentală a vieţii politice (pluralism politic şi alegeri electorale libere) necesită
mai puţin timp decât privatizarea şi alte modificări economice structurale. Un sistem politic pluralist
poate fi creat într-o perioadă de timp mai scurtă decât cea necesară privatizării majorităţii
întreprinderilor de stat şi implementarea reformelor economice.

8.2.1. Starea generală a transformărilor economice

Trecerea de la economia de comandă la economia de piaţă necesită o serie de reforme ale

sistemelor instituţionale şi legale, schimbarea structurii de proprietate de la preponderenţa
proprietăţii de stat la proprietatea privată, dereglementarea şi liberalizarea substanţială şi reală a
preţurilor şi comerţului exterior, precum şi introducerea convertibilităţii valutelor naţionale. Aceste
reforme induc schimbări substanţiale în sistemul de preţuri şi finanţe, determinând creşterea
competiţiei pe pieţele interne ale acestor state.

193
 Ca o consecinţă naturală a acestor schimbări, nivelul şi structura producţiei în ţările aflate în
tranziţie s-au schimbat dramatic. Industria, orientată aproape exclusiv în raport cu necesităţile
pieţelor fostului CAER şi protejată faţă de importuri, a fost puternic afectată de noile preţuri ale
factorilor de producţie şi produselor, de noua structură şi nivelul cererii agregate, precum şi de
schimbarea radicală a mediului financiar intern al întreprinderilor. A apărut necesitatea unor
schimbări şi transformări în organizarea şi compoziţia producţiei industriale.
Ca o altă consecinţă, volumul şi structura forţei de muncă s-au modificat şi ele. Totuşi, pe
termen scurt, dinamica şomajului şi ajustările outputului sunt extrem de diferite, implicând
schimbări rapide în productivitatea muncii; pe termen lung, ar trebui să ne aşteptăm ca schimbările
în volumul şi structura forţei de muncă să fie chiar mai mari decât cele din output atât timp cât
productivitatea nu se apropie de nivelurile existente în cele mai eficiente economii de piaţă.
Principalul impact al transformării economice la nivel microeconomic este acela că firmele,
chiar şi cele de stat, s-au trezit într-un mediu mult mai competitiv, în care ele au de înfruntat un
număr mult mai mare de alte firme, private, pentru a-şi câştiga piaţa sau pentru factorii de
producţie. Ele se confruntă cu o atitudine schimbată a decidenţilor politici, subsidiile pentru
producţie şi export s-au diminuat sau chiar au dispărut, iar alocarea centralizată a capitalului şi
valutei străine sunt abolite. În acelaşi timp, comerţul exterior este liberalizat, s-a atins o anumită
convertibilitate a valutelor naţionale, unele ţări trecând chiar la convertibilitatea completă, iar rata
de schimb şi politicile monetare şi fiscale au devenit principalele instrumente de intervenţie în
orientarea economiei. Aceasta este însoţită de dereglementarea şi desfiinţarea monopolului firmelor
de stat în tot mai multe domenii, permiţând firmelor să-şi aleagă domeniile de producţie în mod
liber şi să intre pe pieţe pe care înainte accesul le era interzis.
Rezultanta unor astfel de schimbări, chiar dacă un anumit control asupra managementului
firmelor de stat s-a menţinut, este aceea că ele devin mai sensibile la semnalele pieţei, deci la
schimbările în preţurile produselor şi factorilor de producţie, precum şi în structura cererii.
Schimbările apărute în producţie şi în poziţia firmelor pe piaţă au avut un impact enorm asupra
organizării şi comportamentului firmelor. Această schimbare de comportament este indusă de
presiunea competitivă a noilor firme de pe piaţa internă sau cea externă, de schimbarea raporturilor
firmelor cu sistemul financiar-bancar şi de aşteptările privind privatizarea şi posibilitatea de
faliment date de noile reglementări legale.
Acestea sunt aspecte „distructive” şi „constructive” ale procesului de reformă. După cum
bine se ştie, structura unei economii poate să se schimbe în două moduri: prin contracţia diferenţiată
a ramurilor/firmelor sau prin creşterea diferenţiată. Cum ţările Europei Centrale şi de Est au parcurs
o perioadă de contracţie generală dramatică în prima fază a transformărilor post-1989, este clar că
faza iniţială a fost dominată de aspectul distructiv al schimbărilor structurale.
Totuşi, componentele distructive ale procesului de restructurare au contribuit şi la
declanşarea procesului constructiv: colapsul CAER-ului şi al pieţelor interne au exercitat o
puternică presiune asupra firmelor pentru a-şi găsi oportunităţi de export alternative, criza marilor
întreprinderi proprietate de stat a creat necesitatea de a găsi oportunităţi de angajare în alte părţi,
ceea ce a contribuit la dezvoltarea rapidă a sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii etc.
Există, de asemenea, elemente negative în ce priveşte raportul dintre contracţie şi
viabilitatea procesului de creştere pe termen lung: un proces de distrugere foarte rapid ar putea
conduce la o pierdere ireversibilă de capacitate de producţie, la dispersarea forţei de muncă
calificate şi la închiderea unor întreprinderi care ar fi putut deveni viabile dacă condiţiile
macroeconomice nu s-ar fi deteriorat atât de mult; circumstanţele particulare ale procesului de
tranziţie pot determina şi alocarea resurselor în activităţi în care nu se reflectă avantajul comparativ
pe termen lung (de exemplu, dacă noile forme de organizare sau schimbările organizaţionale nu vor
fi atrase relativ rapid în anumite tipuri de activităţi vor fi înregistrate pierderi ireparabile în ce
priveşte profiturile şi realocarea resurselor pe termen lung). Pe de altă parte, un proces de
„distrugere” prea lent poate necesita menţinerea unor resurse considerabile în desfăşurarea unor
activităţi ce vor dispărea pe termen lung şi deci întârzieri în transferul de resurse către noile firme

194
sau ramuri care vor alcătui structura viitoare a economiei (de exemplu, alocarea de resurse
financiare întreprinderilor cu datorii mari).
Specific primei faze a tranziţiei este un grad de scădere a capacităţii de producţie. Dându-se
„structura duală” care a caracterizat activitatea productivă şi cea de export în trecut, ramurile care
au suferit cel mai mult în perioada imediat următoare au inclus şi anumite sectoare care conţineau o
tehnologie avansată (cum ar fi: industriile electronică şi microelectronică, chimia de sinteză,
mecanica fină ş.a.). În aceste ramuri, ţările foste socialiste produceau cu un mare dezavantaj,
comparativ faţă de aceleaşi ramuri din ţările vestice, cu toate că aveau o înzestrare tehnică şi
calificare a muncii comparabile. Aceasta reflectă, desigur, o anumită desconsiderare a potenţialului
existent în economiile acestor ţări, desconsiderare determinată de o subevaluare în ceea ce priveşte
posibilitatea economiilor lor de a se adapta rapid la noile cerinţe.
Procesele „distructive” şi „constructive” de restructurare economică pot avea loc în paralel,
dar impactul relativ al acestor două tipuri de procese este diferenţiat în timp. Procesele „distructive”
vor domina în principal în fazele de început ale transformării economice, iar procesele
„constructive” vor câştiga pondere şi viteză pe măsură ce tranziţia se maturizează. Impactul acestor
două componente asupra procesului de transformare poate căpăta el însuşi diferite viteze şi forme
diferite în industrii diferite.
Există, desigur, anumite cerinţe obligatorii în acest scenariu: stocul de calificare şi
potenţialul de producţie să fie continuu modernizate şi menţinute pentru a nu se deteriora calitativ;
perioade lungi de subutilizare şi dezinvestiţie pot avea efecte diametral opuse. Există, de asemenea,
pericolul ca, în cursul procesului complicat şi dinamic de restructurare, ŢCEE să poată pierde
definitiv anumite poziţii ale avantajului comparativ în anumite sectoare. Dificultatea deosebită de
creare a unui sector al întreprinderilor mici şi mijlocii localizat în sectoare ale producţiei vitale şi
rezistente faţă de privatizare caracterizează în mod clar experienţele tuturor economiilor aflate în
tranziţie. Pe de altă parte, activitatea economică privată a dus la revigorarea unor sectoare ale
economiei (de exemplu, construcţiile).

8.2.2. Etape ale procesului de tranziţie

Analiza procesului de tranziţie a ţărilor din centrul şi estul Europei a reliefat existenţa a trei
etape necesare pentru implementarea caracteristicilor economiei de piaţă. Prima etapă implică
reforme în domeniile: liberalizării preţurilor, liberalizării comerţului şi ratei de schimb şi începutul
privatizării pe scară redusă, toate acestea reprezentând condiţii necesare pentru dezvoltarea
activităţii din sectorul privat.
Aceste măsuri au putut fi implementate rapid deoarece necesită o dezvoltare incipientă a
cadrului instituţional şi legislaţiei şi pot fi adoptate imediat, spre deosebire, de exemplu, de reforma
sistemului financiar-bancar, care presupune existenţa în prealabil a structurilor de piaţă.
Desfăşurarea celei de a doua etape a tranziţiei, care include privatizarea de masă şi
restructurarea întreprinderilor, a fost mai lentă, deoarece aceste măsuri au necesitat mai multă
pregătire, atât pentru a crea consensul politic necesar, cât şi pentru implementarea infrastructurii.
Politicile referitoare la cea de a treia etapă a tranziţiei - reforma bancară, instituţiile
financiare private nebancare, politica competiţională şi cadrul legislativ al investiţiilor - sunt
aplicate într-o fază incipientă în majoritatea ţărilor din centrul şi estul Europei.
Experienţa de până acum a demonstrat clar că pachete de politici macroeconomice similare
aplicate în ţări cu aceleaşi condiţii macroeconomice au determinat efecte diferite. Pe de altă parte, s-a
observat că aceleaşi rezultate s-au obţinut implementând pachete diferite de politici. Din acest
motiv, fiecare ţară din regiune necesită o analiză separată în ceea ce priveşte implementarea
măsurilor de politică economică şi secvenţialitatea acestora.

195
 8.2.3. Factori care frânează restructurarea dinamică a economiei

Vom prezenta în continuare o serie de factori comuni care frânează sau chiar împiedică
tranziţia în ţările Europei Centrale şi de Est. Pare normal ca, într-un mediu macroeconomic
instabil, aspectul distructiv al tranziţiei economiei să fie dominant şi ca atingerea unor noi
performanţe economice să fie sever limitată. În ţările şi în perioadele în care decidenţii politici nu
pot atinge scopul stabilizării economice, acesta a fost (şi este) factorul major care împiedică orice
restructurare.
Declinul rapid în investiţii constituie un alt factor important de acest tip, care se manifestă în
faza iniţială a tranziţiei economice. Alţi factori majori sunt scăderea cererii interne şi externe, ratele
înalte ale dobânzilor şi aproape completa absenţă a finanţării pe termen lung (a investiţiilor). Pe de
altă parte, investitorii financiari şi gospodăriile doresc să menţină doar o mică parte din portofoliile
lor în active pe termen lung, fiind afectaţi de incertitudinea inerentă în cursul tranziţiei economice.
În sfârşit, statul intervine masiv pe pieţele de capital interne, finanţând deficite bugetare imense.
În unele dintre ţările aflate în tranziţie, o importantă componentă a noilor investiţii, care va
continua să fie importantă şi în viitor, o reprezintă investiţiile străine în firme existente sau nou
create. Gradul în care capitalul străin este pregătit să intervină depinde, în mare măsură, de situaţia
macroeconomică, de starea reformelor instituţionale şi legale, precum şi de natura reglementărilor
privind comerţul exterior şi piaţa valutară, deci în funcţie de progresele înregistrate de procesul de
reformă economică. Ţările care pot menţine un mediu macroeconomic relativ stabil şi trec relativ
repede la reforme ale sistemului instituţional şi legal par a avea mai mult succes în atragerea
investiţiilor străine decât ţările cu o mai redusă dinamică a procesului de reformă.
Evident, cantitatea de investiţii străine în economiile ţărilor Europei Centrale şi de Est este
foarte mult dependentă şi de starea generală a economiei mondiale. Transformările economice în
aceste ţări au loc, din nefericire, în timpul unei recesiuni severe şi destul de lungi a economiei
mondiale. Economiile dezvoltate, în special Germania, au o perioadă de creştere economică foarte
lentă. Impactul acestei recesiuni a fost oarecum redus prin cererea suplimentară creată de unificarea
Germaniei, dar economia germană a revenit repede la ritmul iniţial lent al creşterii, având în plus şi
severe probleme bugetare. Ea s-a transformat din cel mai mare exportator de capital al lumii într-un
importator net de capital, determinând creşterea ratelor reale ale dobânzilor pe pieţele interne şi
internaţionale de capital. Deoarece climatul pentru investiţii pe piaţa mondială este atât de
descurajator, chiar ŢCEE care au avut mai demult un succes relativ în atragerea investiţiilor străine
(americane, japoneze şi din Orientul Mijlociu) s-au confruntat în ultima perioadă cu severe restricţii
în acest domeniu.
Resursele interne vor fi deci un factor cheie în finanţarea investiţiilor în ţările în tranziţie în
cursul transformării economice. Datorită presiunilor exercitate asupra bugetelor lor, majoritatea
fiind deficitare, statele foste socialiste au şanse reduse de atragere a investitorilor străini şi se poate
presupune că nici sectorul industrial nu va reuşi să-şi creeze fonduri de investiţii.
Economiile private interne ar constitui deci sursa principală de fonduri de investiţii. Din
nefericire, declinul inevitabil al activităţii economice conduce la un declin substanţial şi în venitul
real disponibil al gospodăriilor. Deci, chiar dacă propensitatea pentru economii ar creşte, ceea ce nu
se poate întâmpla într-o perioadă de instabilitate crescătoare, chiar şi în prezenţa unor rate ale
dobânzilor real pozitive atinse destul de rar în ultimul deceniu, cantitatea reală de capital disponibil
pentru investiţii este limitată, dacă nu chiar descrescătoare.
În plus, în aproape toate aceste state (cu excepţia Cehiei şi României), firmele au luptat şi cu
starea în care statul, pentru a-şi acoperi deficitele bugetare mari (5 - 10 % din PIB), împrumută
masiv de pe pieţele de capital străine. Ratele reale ale dobânzilor la creditele acordate vor rămâne
deci foarte înalte, într-un viitor destul de îndelungat. Aceasta va face ca o parte substanţială a
investiţiilor destinate restructurării să fie „deturnate” şi va îngreuna restructurarea economică, mai
ales în industrie.

196
 Starea sistemului financiar-bancar este destul de precară şi întârzierea în adoptarea unor
măsuri de restructurare financiară necesare este, de asemenea, unul din factorii care împiedică
restructurarea economică. Se observă că întârzierea în restructurarea financiară a marilor
întreprinderi proprietate de stat şi fragilitatea mecanismului de alocare a creditelor favorizează lipsa
de investiţii pentru firmele viabile. Aceasta conduce la o problemă mai generală, menţionată ca un
obstacol major al restructurării industriale. Construcţia instituţională şi implementarea unui sistem
legal clar definit sunt componente majore ale transformării economice, de care depinde succesul
altor elemente componente ale procesului de tranziţie. Ţările Europei Centrale şi de Est au poziţii de
plecare destul de diferite în acest domeniu. Ungaria, care a început transformarea economiei în
condiţiile în care existau multe instituţii ale economiei de piaţă şi fusese elaborată o parte
considerabilă a sistemului legal, a fost evident avantajată, în timp ce alte ţări au trebuit să
implementeze aceste schimbări o dată cu alte elemente ale politicilor de transformare economică şi
nu este de mirare că aceste ţări, ca de pildă România şi Polonia, în care a lipsit cadrul instituţional
favorabil, au întâmpinat şi întâmpină dificultăţi în restructurarea economiei.
Ritmul lent al privatizării (mai lent decât era de aşteptat) este, de asemenea, menţionat ca
un factor explicând dificultăţile reformei economice. Deoarece privatizarea întreprinderilor de stat
este doar una dintre căile de creştere a părţii deţinute de sectorul privat în economie (cealaltă fiind
crearea de întreprinderi private noi), ritmul încet al acestui proces explică doar în parte creşterea
lentă a ponderii sectorului privat în economie. Deşi a crescut enorm numărul firmelor private,
ponderea deţinută de acestea în angajarea forţei de muncă, producţie sau export, este încă destul de
redusă. Acest lucru este, într-un fel, natural în circumstanţele date, deoarece noile firme private au
un ritm de creştere lent, determinat, în principal, de capitalizarea propriilor lor profituri.
De asemenea, o altă cauză a acestor evoluţii este finanţarea dificilă a afacerilor, absenţa
creditelor destinate cumpărării unor firme private. Ceea ce şi explică importanţa acordată
investitorilor străini în prima fază a privatizării.
În final, gradul de toleranţă socială în ceea ce priveşte costurile sociale şi consecinţele
restructurării economice, cel mai important fiind şomajul, este un factor major pe care trebuie să-l ia
în considerare decidenţii politici. Într-un mediu social instabil, este foarte dificil să se facă ajustările
necesare în cadrul firmelor şi ramurilor industriale. Concentrarea geografică a industriei poate
agrava consecinţele acestui factor.
Acumularea datoriilor externe şi a echivalentului intern al acestora sub forma datoriei
publice, care în unele state a devenit extrem de severă, restricţionează drastic procesul de
transformări economice şi sociale. Reformarea instituţiilor, creşterea nivelului şi ponderii sectorului
privat, reaşezarea sistemului de impozite şi taxe, precum şi a sistemului financiar-bancar, determină
o presiune fără precedent asupra veniturilor bugetului de stat.
În general, un declin al nivelului activităţii economice conduce la o scădere a veniturilor
statului (din veniturile personale şi taxele pe firme) şi, în acelaşi timp, o creştere a cheltuielilor de
producţie socială (de exemplu, ajutoare de şomaj). În orice economie modernă există o instabilitate
a bugetului în perioadele de recesiune economică; în ţările Europei Centrale şi de Est această
instabilitate este amplificată de datoriile interne şi externe acumulate şi de schimbările menţionate
mai sus, care tind să scadă capacitatea statului de a colecta venituri prin impozite şi taxe şi care
determină autoritatea centrală şi locală să împrumute, pentru a finanţa datoriile contractate în
condiţii de piaţă. Deşi finanţarea inflaţionistă (crearea de bani) apare ca fiind un mijloc de a suporta
presiunea asupra bugetelor pe termen scurt, există aici primejdia de a accentua declinul activităţii
economice, cu efecte negative asupra economiei interne şi investiţiilor străine.
Natural, privatizarea va creşte ponderea sectorului privat care, se speră, va îmbunătăţi
eficienţa producţiei şi, în consecinţă, capacitatea de generare de venituri şi economii, creând surse
adiţionale pentru investiţii în afaceri. Problema este dacă acest proces poate compensa contracţia
inevitabilă a activităţii economice şi a venitului care au loc în fazele timpurii ale transformării
economice.
Rezumând, analiza situaţiei economice a statelor din Europa Centrală şi de Est sugerează
faptul că aspectul destructiv al tranziţiei economice, deci reducerea capacităţii productive a

197
economiei, va evolua mai rapid (în unele state el este aproape terminat) în timp ce partea
constructivă a restructurării, deci crearea noilor capacităţi reflectând avantajul comparativ pe termen
lung, va fi, din mai multe motive, destul de lent. În cursul acestui proces, datorită enormei presiuni
asupra bugetului, unele dintre avantajele comparative ale economiilor acestor ţări (în special
calitatea înaltă a educaţiei, forţei de muncă) vor fi inevitabil pierdute. Nivelul şi structura producţiei
care vor fi atinse în final, cel puţin pe termen mediu, probabil vor fi inferioare celor pe care
condiţiile iniţiale din care a plecat fiecare economie le-ar fi permis.

8.3. Caracteristicile politicilor macroeconomice ale tranziţiei

În perioada iniţială a proceselor de reformă economică din ţările Europei Centrale şi de Est
era destul de dificil de explicat raţional rolul specific al politicilor macroeconomice în contextul
transformărilor rapide şi, aparent, necontrolabile care aveau loc.
Dacă politicile macroeconomice erau elaborate în ţările dezvoltate pentru a face ceva ce
piaţa nu putea să facă singură datorită externalităţilor, economiei de scală, absenţei informaţiei sau
imperfecţiunilor acesteia, în contextul tranziţiei argumentaţia teoretică privind necesitatea politicilor
macroeconomice este radical schimbată.
Dificultatea într-un astfel de proces rezidă în faptul că resursele se află în astfel de structuri
care nu sunt influenţate în niciun mod de mecanismele nou introduse ale economiei de piaţă.
Aplicarea unei politici macroeconomice în această situaţie este bazată nu pe informaţiile pieţei, să
spunem, ci pe inexistenţa pieţelor sau, în cel mai bun caz, pe o existenţă incipientă a acestora.
În astfel de condiţii, întrebarea vitală este nu dacă statul ar trebui sau nu să intervină, ci care
tip de intervenţie a statului ar putea creşte viteza de răspuns a agenţilor economici (firme,
gospodării, muncitori) pentru a putea crea un nou mediu macroeconomic specific economiilor de
piaţă şi a-l face mai flexibili la semnalele pieţei.
În plus, economiile din Europa Centrală şi de Est au suferit schimbări structurale
fundamentale în ce priveşte orientarea comerţului lor şi colapsul pieţelor lor tradiţionale a însemnat
apariţia unor capacităţi de producţie redundante pe scară mare.
În astfel de circumstanţe, este problematic dacă orice tip de economie de piaţă poate
răspunde suficient de rapid şi facilita reorganizarea necesară, în condiţiile în care mecanismele de
alocare a pieţelor sunt lăsate să acţioneze singure. În timp ce liberalizarea preţurilor şi stabilizarea
macroeconomică temporară pot fi atinse relativ rapid, crearea cadrului instituţional şi legal necesar
funcţionării unei economii de piaţă necesită timp şi schimbări treptate.

8.3.1. Trăsături definitorii ale politicilor de tranziţie

O funcţie importantă a politicilor macroeconomice în contextul tranziţiei este să asigure

ca mecanismul administrativ al statului să devină tot mai senzitiv în funcţionarea sa într-un mediu
de piaţă evolutiv şi să dezvolte politici care să determine ajustarea structurilor economice către un
anumit model de economie de piaţă de tip central şi est-european.
Dificultatea cea mai mare ce se ridică în proiectarea şi implementarea unor astfel de politici
macroeconomice nu este, după cum s-ar crede, lipsa unei fundamentări teoretice sau a unor
experienţe anterioare, cât lipsa instituţiilor de piaţă.
De aceea, în cadrul politicilor macroeconomice clasice, experienţa tranziţiei a determinat
includerea unui tip aparte de politică, şi anume cea destinată creării noilor instituţii de piaţă
(mecanisme alocative, burse de valori, pieţe de capital ş.a.) care nu existau în economia centralizată,
dar care sunt absolut necesare în funcţionarea economiilor moderne de piaţă. Nu este, pur şi simplu,
vorba de o reformă a instituţiilor sau legislaţiei, ci de a asigura apariţia şi funcţionarea, conform

198
legităţilor pieţei, a unor mecanisme care decurg direct din principiile economiei de piaţă şi fără de
care funcţiile pieţei nu se pot manifesta sau se manifestă eronat.
Având în vedere condiţiile iniţiale, dacă politica economică poate modela situaţia curentă
într-un mod controlabil sau nu depinde de stabilitatea politică. O instabilitate politică extremă poate
avea consecinţe economice grave. Deci, se poate afirma că rezultatele economice depind de
condiţiile iniţiale, de factorii externi şi de ordinea sau haosul politic.
Luând în considerare acest context, se pot evalua trei dimensiuni importante ale politicilor
macroeconomice ale tranziţiei:
 capacitatea de reacţie: intervalul de timp dintre momentul destrămării sistemului
socialist şi momentul lansării unui program economic coerent;
 secvenţialitatea reformelor: intervalul de timp dintre momentul lansării şi momentul
implementării principalelor componente ale programului de reformă;
 viteza de implementare a fiecărei componente principale a programului de reformă.
Capacitatea de reacţie este interesantă atunci când se studiază tranziţia economică din
perspectiva factorului politic; ea nu face obiectul analizei de faţă.
În ceea ce priveşte secvenţialitatea reformelor, ea presupune, în general, aplicarea a trei
seturi de măsuri ale strategiei de tranziţie, şi anume: stabilizarea macroeconomică, liberalizarea
microeconomică şi restructurarea instituţională.
Politica de stabilizare macroeconomică presupune un set de măsuri care vizează, în
principal, constrângeri fiscale şi monetare, administrarea ratei de schimb şi controlul salariilor.
Politica de liberalizare microeconomică elimină treptat diverse restricţii legale sau
birocratice impuse activităţii economice, inclusiv cele privind controlul preţurilor, limitarea
cantitativă a comerţului exterior, limitele convertibilităţii monedei naţionale, barierele puse în calea
dezvoltării firmelor particulare ş.a. În acest context, politica de liberalizare concură la trecerea către
economia de piaţă şi reprezintă un element esenţial al dezvoltării sectorului privat.
Politica de restructurare instituţională care implică, în principal, privatizarea celei mai mari
părţi a întreprinderilor de stat, precum şi reforma legislativă şi a sistemului administrativ, creează
fundamentul economiei de piaţă şi face posibilă buna funcţionare a pieţelor financiare şi de forţă de
muncă. Aşa cum am mai arătat, aplicarea unei singure politici nu poate determina rezultate
economice viabile. Sunt necesare seturi de politici economice adaptabile la condiţiile concrete (de
timp şi de loc) şi integrate într-o strategie de tranziţie coerentă. De exemplu, rezultatele
macrostabilizării sunt efectul atât al politicii de liberalizare microeconomică, a celei de restructurare
instituţională, cât şi a politicii de stabilizare însăşi.
Viteza de implementare este rata cu care politicile de reformă sunt efectiv implementate, în
comparaţie cu viteza maxim posibilă pentru fiecare tip de schimbare şi fiecare componentă în parte.
Din acest punct de vedere, există două modalităţi principale de implementare a schimbării: una
radicală (rapidă) şi una graduală (treptată). Aplicarea uneia sau alteia dintre acestea depinde, în
mod esenţial, de condiţiile iniţiale (specifice) ale fiecărei ţări.
De exemplu, dacă guvernul a aplicat anterior o liberalizare substanţială a preţurilor sau a
început reforma de la o stare de echilibru macroeconomic este necesar, pe parcurs, numai un control
limitat sau doar o intensificare relativ redusă a intervenţiei guvernului. Pe de altă parte, situaţia
economică iniţială poate permite o abordare radicală, dar strategia politică de implementare să fie
gradualistă.
Categoric, politicile de stabilizare şi liberalizare pot fi implementate mult mai rapid decât
restructurarea instituţională. Astfel, o strategie radicală implică o tranziţie către economia de piaţă
în două etape. În prima etapă sunt constituite premisele trecerii la economia de piaţă datorită
aplicării politicii de liberalizare şi economia este stabilizată, dar mai prezintă încă unele caracteristici
ale pieţei socialiste. În a doua etapă, dacă politicile de stabilizare şi liberalizare au fost aplicate cu
succes, rezultatele lor sunt consolidate şi, în condiţiile unei stabilităţi macroeconomice, au loc
restructurările instituţionale. Pe de altă parte, pot fi aplicate scenarii alternative, care implică întârzieri
sau etapizări ale politicii de stabilizare şi/sau liberalizare sau ale ambelor, sau implementarea lor pe
o durată mai lungă de timp în care restructurările instituţionale să devină efective.
199
 8.3.2. Politicile de macrostabilizare

Politicile de macrostabilizare aplicate în ţările Europei Centrale şi de Est sunt elaborate

pornind de la un model potrivit căruia liberalizarea comerţului, reducerea salariilor reale şi
reducerea subsidiilor de stat vor conduce la o dezvoltare a activităţilor private, atât în domeniul
investiţiilor, cât şi al producţiei. Această deplasare a economiei către activitatea privată, stimulată şi
de mişcarea preţurilor în favoarea sectorului comercial prin devalorizare şi o mai mare flexibilitate a
pieţei forţei de muncă este menită să asigure profitabilitatea investiţiilor private, care au rolul
esenţial în procesul de tranziţie.
De exemplu, anumite scutiri de impozite şi taxe în sectorul privat pot încuraja reducerea
cheltuielilor, deci şi creşterea profitabilităţii firmelor. Similar, pentru o productivitate a muncii
constantă, salarii reale mici vor creşte profitul per unitatea de produs în timp ce devalorizarea
valutei interne în raport cu valuta externă va tinde, de asemenea, să crească acest profit al
exportatorilor interni.
Problema care apare la elaborarea acestor pachete de politici de stabilizare este axarea lor pe
reducerea cheltuielilor guvernamentale, pe reducerea salariului real ş.a., care, deşi cresc profiturile
sectorului privat, determină descreşterea utilizării capacităţilor de producţie şi reduc volumul
vânzărilor prin efectul lor asupra cererii; astfel că, deşi profitul per unitatea de producţie poate
creşte, volumul acestuia şi rata aşteptată a profitului vor descreşte în termeni reali. Rezultatul
imediat va fi nu o îmbunătăţire, ci o înrăutăţire a climatului investiţional. Aceasta arată importanţa
menţinerii unui grad înalt de utilizare a capacităţilor de producţie în cursul tranziţiei, dar şi a unui
climat favorabil pentru investiţiile private.
Experienţa macrostabilizării de până acum permite reluarea câtorva observaţii majore, ce
definesc o serie de caracteristici comune ale pachetelor de reformă.
Politica monetară ar trebui relaxată, dar ea este recomandabil să rămână prudentă.
Expansiunea monetară este utilizată în politicile de tip keynesist pentru stimularea cererii, dar în
cazul ţărilor est-europene, confruntate în majoritate cu deficite bugetare mari şi rate înalte ale
inflaţiei, se pare că nu ar fi recomandată. Aşa cum s-a mai comentat, cel mai indicat este să se
utilizeze în acest plan „regulile fixe”, potrivit cărora emisiunea monetară se face anual prin creşteri
procentuale relativ stabile, corelate cu creşterea PIB.
În ceea ce priveşte politica de credit, de asemenea ea trebuie să se menţină prudentă. Pentru
România aceasta înseamnă obligativitatea menţinerii ratelor reale pozitive ale dobânzilor, în pofida
impactului lor recesionist (diminuarea volumului de credite, cu efect asupra reducerii, în general, a
surselor de finanţare pe scară lărgită a producţiei şi mai ales a reducerii surselor de finanţare a
investiţiilor). Pentru toate ţările este posibilă, totuşi, o nuanţare a politicii de creditare, în corelare cu
politica agricolă, politica industrială, politica de stimulare a întreprinderilor mici şi mijlocii, politica
de stimulare a exporturilor etc. Aceste abateri de la o politică de creditare proprie politicilor de
macrostabilizare economică (însemnând acordarea de credite în condiţii preferenţiale) ar necesita
însă un management eficient al cheltuielilor bugetare.
De asemenea, ea ar fi susţinută de accelerarea reformei sistemului bancar în corelaţie cu
aplicarea mai fermă - în condiţii clare de ineficienţă neconjuncturală şi iredresabilă - a legii
falimentului. Mai mult decât atât, în unele ţări, prin participarea băncilor la procesul de privatizare
(Cehia) s-a considerat că se vor îmbunătăţi condiţiile de finanţare a firmelor, această situaţie cerând
însă, desigur, o consolidare prealabilă a bilanţului băncilor, în primul rând prin micşorarea ponderii
creditelor neperformante. În unele cazuri acest fapt s-a realizat prin transferul acestor credite în
contul datoriei publice interne.
În ceea ce priveşte politica fiscală, evaluarea rolului acesteia în programele de stabilizare a
fost diferită pentru diferite ţări. De pildă, atât Ungaria cât şi Cehia, deşi din considerente diferite, au
imprimat un caracter mai puţin restrictiv acesteia.
Prima a acţionat în direcţia reducerii unor cheltuieli bugetare, în primul rând a subvenţiilor,
menţinând însă unele dintre acestea prioritar pentru agricultură (7 - 9 % din PIB) sau chiar,

200
temporar, pentru consum acceptând însă, în mod deliberat, existenţa unui deficit bugetar important
şi manevrând anumite capitole de cheltuieli pentru susţinerea ofertei.
Cea de a doua, favorizată de relativa stabilitate economică existentă încă de la debutul
transformării sistemice, a acţionat prioritar în direcţia modificării structurii cheltuielilor bugetare şi
nu a diminuării acestora, soldul său bugetar fiind aproape invariabil excedentar.
Dimensionarea deficitului bugetar în limite neinflaţioniste rămâne, desigur, un imperativ
pentru majoritatea ţărilor est-europene dar, după cum rezultă din exemplul Ungariei, pot fi utilizate
anumite marje neinflaţioniste ale acestuia având în atenţie o structurare corectă a cheltuielilor
bugetare. Totuşi, nu este indicată o creştere a cheltuielilor bugetare (ca pondere în PIB), experienţa
internaţională arătând că o creştere a acestora în medie la 10 % ar conduce aproape invariabil la o
reducere a ritmului creşterii economice pe termen lung.
Limite serioase în folosirea acestor pârghii pentru stimularea creşterii economice rămân,
desigur, ele fiind conturate îndeosebi sub aspectul poverii cheltuielilor sociale (menţinută pe termen
mediu şi chiar lung ca urmare a presiunilor exercitate de creşterea, în perspectivă, a şomajului, a
numărului de pensionari etc.). Restricţii sunt introduse, evident, şi de dimensiunile încasărilor
bugetare.
Politica de impozitare practicată până acum de majoritatea ţărilor în tranziţie, bazată pe
niveluri ridicate ale impozitelor pe venit (profit), ar trebui să fie modificată, demonstrându-se în
repetate rânduri că aceasta nu a stimulat munca, economiile şi investiţiile. În această etapă, de
relansare a creşterii economice, este vitală însă stimularea acestora şi constituirea surselor interne de
capital, reprezentând avuţia naţională şi canalul principal de finanţare a dezvoltării economico-
sociale a majorităţii acestor ţări. Pentru ca reducerea ratei marginale a impozitelor să nu conducă la
majorarea deficitului bugetar este nevoie ca baza de impunere să se lărgească. Există argumente
care pledează în sensul realizării acestei mutaţii. În primul rând, în aceste condiţii se estimează că se
vor reduce proporţiile evaziunii fiscale, o parte a economiei subterane fiind adusă la suprafaţă. În al
doilea rând, această modificare poate fi influenţată în sensul dorit prin accelerarea şi extinderea
procesului de privatizare, din nou manifestându-se relaţia de intercondiţionare - macrostabilizare -
restructurare.
Volumul încasărilor bugetare ar fi influenţat dacă aplicarea TVA în economiile în tranziţie
ar fi mai nuanţată, în sensul introducerii sau menţinerii (uneori nu se aplică deloc) unor niveluri
multiple pentru TVA. Sunt ţări precum Cehia, Polonia şi Ungaria care aplică niveluri mai scăzute
(5 - 6 %) pentru bunurile de subzistenţă. Această nuanţare este în favoarea consumatorilor,
constituindu-se într-o pârghie de stimulare a consumului particular, factor de creştere a cererii
agregate şi deci a creşterii economice.
În ceea ce priveşte „ancorele” (punctele de sprijin) utilizate în programele de stabilizare,
acestea au fost controlul salariilor şi al veniturilor, datorită cărora impactul inflaţionist ar fi fost mai
redus, costurile sociale fiind însă foarte mari.
Potrivit adepţilor teoriei „aşteptărilor inflaţioniste”, în ţările cu instabilitate economică şi
valutară prelungită, impactul inflaţionist ar fi fost mai mare ca urmare a încrederii scăzute în
îndeplinirea angajamentelor de către guvern. Desigur că situaţia ideală este aceea de creare a
condiţiilor pentru creşterea productivităţii muncii şi creşterea salariilor în corelaţie cu aceasta.
Creşterea productivităţii muncii este, în mod determinant, influenţată de creşterea stocului
de capital şi de progresul tehnic. Deci, şi din acest unghi de vedere, stimularea formării (acumulării)
capitalului intern se dovedeşte imperios necesar.
În unele ţări există semne de redresare a productivităţii muncii (Polonia), mai cu seamă
acolo unde expansiunea sectorului particular s-a asociat cu absorbţia unei mari părţi a forţei de
muncă. Dar majoritatea ţărilor est-europene se confruntă cu obstacole serioase în realizarea acestui
obiectiv: lipsa surselor de finanţare a investiţiilor şi modernizării, uzura avansată a mijloacelor şi
capacităţilor de producţie (chiar pentru o ţară ca Cehia, aceasta era evaluată la 70 - 80 % din
volumul capitalului fix), managementul ineficient, structura neadecvată a calificării profesionale,
lipsa unor standarde etice.

201
 Privind prin prisma acestor principii etice, care ar fi trebuit să guverneze procesul de
tranziţie, putem reliefa următorul aspect: costurile înalte ale tranziţiei au fost suportate în proporţie
covârşitoare doar de o parte a populaţiei (majoritară), ele fiind acoperite pe seama impozitării
excesive a veniturilor mici şi mijlocii, erodării brutale a economiilor şi a consumului, diminuării
unor cheltuieli bugetare generale (educaţie, sănătate, construcţii de locuinţe etc.). Această
observaţie, coroborată cu creşterea previzibilă a şomajului, ar trebui să reclame din partea
autorităţilor guvernamentale din ţările în tranziţie o abordare mai nuanţată a politicii în domeniul
veniturilor.
Politica cursului de schimb rămâne o componentă importantă a politicii de macrostabilizare.
Dilema pentru multe ţări este următoarea: utilizarea cursului de schimb fix sau ajustabil are costuri
diferite în planul menţinerii competitivităţii externe a produselor (monedele înregistrând tendinţe de
apreciere: coroana cehească, forintul, zlotul). Câtă vreme rata inflaţiei rămâne relativ înaltă
(Polonia, Ungaria), devalorizările exercită presiuni inflaţioniste.
Pentru România, un regim de curs fix sau ajustabil ar reprezenta o „ancoră” reală a
stabilizării, dar nu dispune de suficiente rezerve valutare pentru susţinerea acestuia.
Având în vedere această situaţie şi evaluând stadiul introducerii unor reforme structurale,
apare concluzia că un pas important în procesul de stabilizare macroeconomică îl reprezintă
accelerarea reformelor instituţionale.

8.3.3. Politicile de restructurare

Obiectivul general, cu caracter strategic, al procesului de restructurare este constituirea unei

economii moderne, competitive, deschisă pieţei mondiale, în condiţiile diminuării dezechilibrelor
cronice intersectoriale şi ecologice şi obţinerii capacităţii de adaptare rapidă la situaţiile de
conjunctură economică şi politică internaţională.
Modul de abordare a problemelor de restructurare prin programele de reformă s-a modificat
în funcţie de stadiul tranziţiei (dependent, la rândul său, de intensitatea schimbărilor ce trebuiau
operate, respectiv, de diferenţa între starea de la care s-a plecat şi obiectivele tranziţiei de sistem).
Astfel, modificarea structurii economice este subsumată obiectivelor strategice exprese de sporire a
competitivităţii şi de accelerare a creşterii economice în strategiile promovate de ţările aflate în faza
avansată a tranziţiei (Cehia, Ungaria, Polonia).
În ceea ce priveşte intervenţia statului în promovarea obiectivului de restructurare, aceasta
îşi modifică formele pe măsură ce structura de proprietate se modifică în favoarea celei private. În
ţările în care gradul de privatizare este avansat, restructurarea efectivă a întreprinderilor este
aşteptată a fi realizată de către noii proprietari, statul urmărind realizarea obiectivelor strategice,
care vizează şi modificarea structurii economice prin două categorii de instrumente: programele de
investiţii (publice) în domenii considerate strategice (în primul rând, dezvoltarea şi modernizarea
infrastructurii) şi pârghiile şi instrumentele economico-financiare ca prim instrument, şi politicile
sociale drept al doilea instrument.
Analiza strategiilor de reformă evidenţiază faptul că toate ţările aflate în tranziţie
promovează strategii sectoriale. Unele dintre acestea reprezintă orientările generale ale dezvoltării
sectorului respectiv în contextul obiectivelor strategice de ansamblu şi al situaţiei proprii; altele
prezintă acţiunile directe pentru dezvoltarea sectoarelor economiei reale în direcţiile promovate prin
programul de reformă.
Schimbările structurale nu constituie un obiectiv nominalizat în strategia dezvoltării
economice a ŢCEE, ci se regăsesc în priorităţile promovate (creşterea economică rapidă;
stabilizarea microeconomică şi de sistem) şi, mai ales, printre anticipările în legătură cu efectele
politicilor prin care va acţiona pentru realizarea obiectivelor propuse.
Astfel, schimbări structurale importante se aşteaptă în urma: implementării politicilor de
mobilizare a economiilor şi de stimulare a investiţiilor străine directe; îmbunătăţirii managementului

202
în întreprinderile de stat sau investiţiilor în resurse umane, în special pentru îmbunătăţirea calificării
managerilor, pentru sporirea abilităţilor în schimbarea structurii economiei, pentru cercetare
ştiinţifică etc.; de asemenea, reducerea ratei datoriei publice şi reforma sistemului cheltuielilor
publice; creşterea investiţiilor mai rapid decât PIB; şi creşterea productivităţii muncii, pe baza
scăderii inflaţiei şi creşterii investiţiilor sunt măsuri care pot determina, în timp, schimbări
structurale importante.
Programele de restructurare sectorială, alături de realizarea unor mari proiecte pentru
infrastructură, în special construcţia de reţele de telecomunicaţii şi pentru protecţia mediului, sunt
subsumate obiectivelor de creştere a competitivităţii internaţionale de atragere a capitalului străin,
de reducere a şomajului şi creşterea nivelului de trai.
În majoritatea ţărilor în tranziţie, procesul de restructurare, indiferent de particularităţile
sale, cuprinde două etape, şi anume:
1. Restructurarea pe termen scurt, care se referă la măsuri de ordin financiar (reeşalonarea
datoriilor, modificarea infrastructurii organizatorice, vânzarea de active, încasarea
creanţelor) şi măsuri de ordin managerial (corelarea producţiei cu portofoliul de
comenzi, disponibilizări de personal etc.).
2. Restructurarea pe termen lung, care presupune promovarea de produse noi compatibile
cu piaţa internă şi externă; schimbarea tehnologiilor învechite; îmbunătăţirea
principalilor indicatori economici; investiţiile de capital, în principal pentru realizarea de
produse performante.
Una din cele mai controversate probleme o constituie momentul restructurării
întreprinderilor de stat, adică înainte sau după privatizare. Oponenţii restructurării (R) înainte de
privatizare (P) arată că, în trecut, statul a eşuat în a-şi îndeplini sarcinile sale de antreprenor, şi că
restructurarea este o responsabilitate a antreprenorului, care poate fi dusă la bun sfârşit doar de către
cei care au clar definit conceptul de întreprindere şi sunt pregătiţi să-şi asume riscurile aferente.
Restructurarea implică în majoritatea cazurilor pierderea unui număr substanţial de locuri de muncă
şi statul nu este în măsură s-o facă, fiind sub presiuni politice din partea sindicatelor.
Pe de o altă parte, restructurarea după privatizare ridică probleme serioase. Ce investitor
privat este pregătit să cumpere o întreprindere de stat ineficientă, care are nevoie de restructurare
sau chiar de operaţiuni financiare costisitoare?
Aspectul real este că, în condiţiile marelui volum de întreprinderi de stat ce trebuie
restructurate, este peste puterile autorităţilor să se angajeze în restructurare înaintea privatizării. Cu
toate acestea, există şansa ca unele întreprinderi importante să supravieţuiască - cu posibila
cooperare a unor investitori străini - iar statul, ca proprietar, nu se poate sustrage de la restructurare
incluzând şi operaţiuni financiare de redresare.
Pentru a aborda şi rezolva problemele prezentate, întreprinderile de stat trebuie considerate
ca parte integrantă a unui program general de ajustare şi modificări structurale. Programele
structurale, spre deosebire de măsurile de stabilizare aplicate mai mult sau mai puţin după acelaşi
model în majoritatea economiilor în tranziţie, trebuie să fie adaptate situaţiei specifice existente în
fiecare ţară. Singura caracteristică comună a acestor programe o constituie necesitatea consistenţei
elementelor individuale pe care le conţin.
În situaţia curentă, de criză acută a economiilor în tranziţie, politicile industriale sunt de o
importanţă majoră. Această recesiune, rezultând într-o reducere severă a gradului de utilizare a
capacităţilor de producţie, poate avea o dublă semnificaţie. Capacitate de utilizare redusă înseamnă
existenţa unei rezerve de capacitate care, răspunzând unor stimulente de piaţă adecvate (de exemplu
preţuri sau cerere mai mari) poate fi folosită pentru o ajustare pozitivă a producţiei. Acesta este
înţelesul economic al mişcării în sus sau în jos pe curba de ofertă.
Fără formularea, coordonarea şi implementarea unei politici industriale interne consistente,
care să încurajeze şi să protejeze iniţial investitorii interni (îndeosebi particulari) şi să-i atragă pe cei
străini, forţele de piaţă îşi vor arăta doar latura distructivă şi nu pe cea creativă.
O politică industrială exclusiv defensivă va fi direcţionată către ajustarea în jos pe curba
ofertei (de exemplu, prin unele restricţii de import, subvenţii şi protejarea unor întreprinderi locale

203
selectate) şi nu stimulează economia pe drumul către economia de piaţă. Din contră, o politică
industrială agresivă bazată pe necesitatea de a face faţă competiţiei internaţionale într-un orizont de
timp rezonabil, ca şi pe promovarea exporturilor şi penetrarea pieţelor străine (inclusiv cele pierdute
în urma dezmembrării CAER) poate, cel puţin în unele cazuri, să dea rezultate spectaculoase.
Este evident că politicile industriale sunt mult mai necesare pentru economiile în tranziţie
decât pentru economiile dezvoltate (care, de obicei, se bazează pe mecanisme ale pieţei), deoarece
există doar o formă rudimentară de piaţă şi răspunsurile pieţei evoluează gradual.
Economiile în tranziţie se află, după cum s-a arătat, în faţa unor probleme structurale dificile
în drumul lor către economia de piaţă. Ponderea serviciilor în totalul forţei de muncă şi al producţiei
trebuie să crească, iar cea a agriculturii să scadă. Sectorul industrial trebuie restructurat şi
modernizat pentru a reduce consumurile intensive de materiale şi energie.
Elaborarea şi implementarea unui program de modificări instituţionale şi structurale,
implicate de tranziţia către economia de piaţă, cere o implicare substanţială (deşi nu exclusivă) a
statului.
În asemenea condiţii, esenţial este să se determine ce tip de intervenţie a statului poate creşte
sensibilitatea firmelor, a forţei de muncă şi a gospodăriilor la noul mediu de piaţă care apare, astfel
încât aceştia să reacţioneze prompt şi flexibil la semnalele pieţei. În acelaşi timp, aparatul
administraţiei de stat, prin înfiinţarea (în cooperare cu sectorul firmelor şi diverse grupuri de
interese) şi administrarea programului de stabilizare va deveni mai sensibil faţă de necesităţile unui
mediu de piaţă în dezvoltare.
Un aspect important al schimbării structurale în timpul tranziţiei este creşterea ponderii
întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM). Politicile de sprijinire a IMM-urilor, aplicate în stadiul
iniţial al tranziţiei, pot ajuta la apariţia unei structuri de întreprindere competitive.
În ceea ce priveşte legătura dintre comerţ şi politicile industriale, trebuie evidenţiat faptul
că este încă posibil să se realizeze o anumită protecţie a pieţei naţionale şi industriilor pe perioada
tranziţiei - în cazul industriilor în declin, pentru a le permite readaptarea, precum şi pentru noile
ramuri sau cele ineficiente - prin politici comerciale adecvate, chiar dacă ţările respective au optat
pentru integrarea totală în Uniunea Europeană.
Este interesant de observat că în economiile în tranziţie partenerii străini puternici (de
exemplu, în industria de automobile) par a avea succes în obţinerea unor astfel de protecţii tarifare
din partea guvernului. Protecţia netarifară poate asigura un cadru mai larg pentru implementarea
politicilor industriale. Impresia generală este că economiile în tranziţie nu dispun - cel puţin până
acum - de suficientă cunoaştere şi experienţă în aplicarea diverselor măsuri de politică industrială,
pentru a salvgarda interesele naţionale în cadrul sistemului de comerţ internaţional adoptat. Cu atât
mai mult politicile de promovare a comerţului, în concordanţă cu sistemul comercial acceptat, devin
mai importante, atunci când instrumentele utilizate în economiile de piaţă sunt încă în faza
incipientă în economiile în tranziţie.

8.3.4. Politicile de creştere economică

Având în vedere necesitatea aplicării în continuare a unor măsuri de macrostabilizare

economică, relansarea creşterii economice trebuie să se facă printr-un set de politici economice care
să îmbine în mod optim măsuri de stimulare a cererii cu măsuri de încurajare a ofertei.
Analiza critică a experienţei anterioare de aplicare a programelor de stabilizare oferă câteva
concluzii cu valoare de repere pentru această etapă. Excesul de cerere iniţial a fost supraestimat,
măsurile restrictive aplicate fiind excesive şi conducând la o reducere prea amplă a cererii agregate.
De aceea, în prima fază a relansării creşterii economice pot fi aplicate unele măsuri de
stimulare a cererii agregate, fără ca acestea să aibă un impact inflaţionist, deci fără să vină în
contradicţie cu obiectivele macrostabilizării. Pentru realizarea acestei corelaţii este necesar ca
cererea agregată să nu crească mai rapid decât capacitatea de producţie optimală.

204
 Susţinerea creşterii economice se poate face în a doua fază, pe seama unor măsuri de
stimulare a ofertei, având însă grijă ca acestea să nu se constituie în surse inflaţioniste, venind în
conflict cu măsurile de stabilizare economică.
Evaluarea concretă a îmbinării acestor tipuri de politici economice este dificilă şi, desigur,
diferită de la ţară la ţară, în corelaţie cu gradul de stabilitate economică, specificul dezechilibrelor
economice care se menţin, avansul introducerii reformelor structurale, modul specific al intervenţiei
statale în economie. Se impun în cele ce urmează, câteva consideraţii generale.
Măsurile de stimulare a cererii agregate ar trebui să se aplice în mod diferenţiat, nuanţat
şi în corelaţie cu măsurile de macrostabilizare la nivelul celor patru componente globale, ale
acesteia: investiţiile, consumul particular, consumul guvernamental (cheltuieli guvernamentale
minus cheltuieli pentru investiţii) şi exportul net (export minus import). Promovarea investiţiilor
constituie cea mai importantă dintre acestea.
Între factorii generali care descurajează şi în prezent investiţiile în ţările în tranziţie pot fi
menţionaţi:
 ratele înalte ale inflaţiei (care au determinat orientarea precumpănitoare a capitalurilor
interne către afaceri speculative);
 volumul relativ redus al creditării interne;
 canalizarea, în proporţii însemnate, a economiilor populaţiei către acoperirea deficitului
bugetar.
Două instrumente ale politicii macroeconomice pot fi mânuite, la nivelul economiei în
ansamblu, sau diferenţiat pe sectoare, regiuni sau în plan microeconomic pentru stimularea
investiţiilor: politica de impozitare şi cea de credit.
Ţările în tranziţie au utilizat diferenţiat asemenea măsuri, acţionând mai cu seamă în două
direcţii: promovarea exporturilor şi încurajarea întreprinderilor mici şi mijlocii. Desigur că
activitatea de investiţii poate fi stimulată prin măsuri de tip keynesist ca, de pildă, majorarea
cheltuielilor guvernamentale la acest capitol. Deşi, mai cu seamă, în domeniul infrastructurii ar fi
necesare astfel de investiţii publice, ţările rămân prudente, având în vedere restricţiile impuse de
limita acceptabilă a deficitului bugetar.
Unele ţări au decis să finanţeze proiecte de dezvoltare a infrastructurii pe seama
concesionărilor unor firme străine (Ungaria). În alte ţări, după cum s-a arătat, chiar firmele
particulare au apelat la credite externe (considerate mai puţin costisitoare decât cele interne) pentru
finanţarea activităţii investiţionale, modernizare etc. O concepţie relativ opusă există în Cehia, unde
au fost elaborate scheme de promovare a investiţiilor bazate pe susţinerea activităţii producătorilor
interni de bunuri de investiţii.
Extinderea volumului de credite, mai cu seamă pentru firmele particulare (care se pare că au
fost, în majoritatea ţărilor în tranziţie, defavorizate comparativ cu cele de stat sub aspectul
volumului de credite acordat de către băncile comerciale) rămâne problematică. Aceasta depinde
atât de nivelul ratei dobânzii, cât şi de reforma sistemului financiar-bancar, pe care le vom detalia în
continuare.
O pârghie de stimulare a cererii agregate o constituie în actuala etapă şi consumul
particular, care, evident, este subdimensionat în toate ţările în tranziţie. Utilizarea acestei pârghii
este în acord cu politica veniturilor, determinată şi ea de necesitatea menţinerii sub control a
inflaţiei, politica de impozitare, înclinaţia spre economisire, structura consumului, structura ofertei
pe piaţa internă etc.
Un aspect delicat al utilizării acestei pârghii îl constituie estimarea creşterii consumului, care
ar fi neinflaţionistă şi care nu s-ar realiza în detrimentul economiilor, atât de necesare pentru
constituirea surselor de capital intern (înclinaţia spre economisire este desigur influenţată încă
puternic în ţările în tranziţie de ratele real pozitive ale dobânzilor la depozite cât şi de „aşteptările
raţionale” referitoare la evoluţia ratei inflaţiei şi a cursului de schimb).
În ceea ce priveşte consumul guvernamental, la nivelul acestei componente a cererii
agregate este mai dificil de acţionat în prezent. O măsură mai facil de realizat o constituie
potenţarea prin restructurarea cheltuielilor guvernamentale, a unor factori de sprijinire a creşterii
205
economice pe termen lung: diminuarea cheltuielilor administrative, creşterea cheltuielilor pentru
sănătate, învăţământ, cercetare-dezvoltare.
Promovarea exporturilor şi realizarea unor balanţe comerciale echilibrate sau
excedentare s-au constituit de altfel şi între efectele pozitive ale programelor de macrostabilizare
economică.
Faptul că o astfel de politică poate să constituie pe termen lung chiar un pilon al susţinerii
creşterii economice este atestat de succesul politicilor de „promovare protejată a exporturilor”
aplicate în unele ţări din Asia de Sud-Est. Desigur că succesul acesteia este condiţionat de evoluţia
conjuncturii principalelor pieţe externe ale ţărilor în tranziţie. De asemenea, alegerea acestei
strategii pentru unele ţări este imperioasă în condiţiile existenţei unor obligaţii externe financiare
serioase.
Succesul acţionării la nivelul acestor componente depinde de strategia de promovare a
exporturilor care, dacă pe termen scurt s-a realizat pe seama utilizării în principal a cursului de
schimb şi a costului scăzut al forţei de muncă, pe termen lung ar trebui să aibă în vedere realizarea
unei competitivităţi externe datorate creşterii eficienţei economice, în condiţiile creşterii salariilor şi
a veniturilor.
Factorii orientaţi către oferta agregată, care ar susţine creşterea economică, sunt plasaţi,
în primul rând, în sfera reformelor instituţionale. Experienţa de până acum a ţărilor est-europene
indică o dinamizare a activităţilor industriale, agricole şi în sfera serviciilor mai cu seamă în acele
ţări în care sectorul particular a atins deja o „masă critică”.
Desigur că eficienţa privatizării va depinde de eficienţa managementului firmelor devenite
particulare. Întârzierea marii privatizări în ţări precum Polonia şi România se soldează cu costuri
economico-financiare mari, care înseamnă - cel puţin parţial - diminuarea unor resurse potenţiale de
creştere economică. Eficienţa privatizării va fi condiţionată desigur şi de efectuarea restructurării
întreprinderilor, concepţiile diferind în ţările est-europene cu privire la secvenţialitatea înfăptuirii
acestor două reforme.
Încurajarea activităţii industriale, ca sector central al economiilor în tranziţie, ar presupune
elaborarea unor politici statale active în acest domeniu, care să utilizeze pârghii atât în plan
macroeconomic, cât şi microeconomic; aceasta trebuie corelată cu politicile de privatizare şi de
restructurare ale firmelor.
O altă reformă structurală este decisivă pentru a stimula răspunsul pozitiv al agenţilor
economici în planul ofertei, în sensul relansării şi susţinerii creşterii economice: reforma sistemului
financiar-bancar. Atâta vreme cât încă se mai menţine finanţarea automată a unor mari întreprinderi
prin credite obţinute de la băncile comerciale şi transferate ulterior unor instituţii de asanare a lor
(ele devenind datorie publică) reforma economică în ansamblu este negată în chiar esenţa sa. Este
adevărat că tratarea acestei probleme cere discernământ, având în vedere posibilitatea declanşării
unor falimente în lanţ, şomaj de amploare etc.
Creşterea economică, mai ales pe termen mediu şi lung, necesită un sistem eficient de
intermediere financiară care să faciliteze accesul la credit pentru toate categoriile de firme
eficiente, indiferent de mărimea lor sau de statutul proprietăţii. Iată de ce reforma sistemului
financiar-bancar se poate situa în capul listei de priorităţi ale politicii economice în ţările în
tranziţie. Reforma trebuie să se focalizeze pe curăţirea portofoliilor bancare de creditele
neperformante printr-o acţiune concertată a debitorilor, băncilor şi statului.
Amploarea problemei datoriilor neperformante şi implicaţiile sale economico-sociale nu
permit acceptarea soluţiei ce ar rezulta din acţiunea liberă a forţelor pieţei: rolul activ al statului
pare a fi esenţial. Cu scopul de a evita pierderi economice masive şi a minimiza arbitrariul, sunt
necesare măsuri prudente, echilibrate, în combinaţia următoare: reeşalonarea datoriilor pentru
firmele pentru care se aşteaptă un reviriment, recapitalizarea băncilor pe seama titlurilor
guvernamentale (obligaţiuni şi bonuri de tezaur).
Rezolvarea problemei datoriilor neperformante este legată de problema îndatorării
întreprinderilor; în fapt este vorba de o singură problemă privită din două unghiuri de vedere. A
face din băncile comerciale, o agenţie-cheie a restructurării întreprinderilor de stat, pare a fi o

206
propunere rezonabilă, deoarece băncile posedă o informaţie mai bună privitor la poziţia financiară
actuală şi de perspectivă a întreprinderilor şi au stimulente mai puternice de a găsi o soluţie
economică problemelor lor.
Stimulentele pot fi acţionate, în primul rând, prin privatizarea atât a băncilor, cât şi a
întreprinderilor, dar, date fiind restricţiile politico-sociale ce se menţin în unele ţări în legătură cu
finalizarea acestui proces, ele pot fi create şi pe alte căi: deschiderea graduală a sectorului bancar
competiţiei externe, deschiderea accesului investitorilor străini la obţinerea de participaţii în băncile
comerciale etc.
O cale radicală de rezolvare a problemei datoriilor neperformante, care ar însemna
simultan încurajarea competiţiei reale pe pieţele interne ale economiilor în tranziţie, ar reprezenta
aplicarea legii falimentului.
O altă reformă instituţională însemnată pentru stimularea răspunsului ofertei ar fi crearea
unui mediu concurenţial, care să solicite agenţii economici în direcţia eficientizării activităţii lor.
Crearea pieţelor concurenţiale este însă un proces de mai lungă durată, realizat treptat, pe
seama extinderii procesului de privatizare (încercându-se să se evite transformarea monopolurilor
sau oligopolurilor de stat în monopoluri sau oligopoluri particulare).
Desigur că măsurile de stimulare a ofertei aplicabile la nivel microeconomic sunt
numeroase: credite în condiţii preferenţiale, stimulente fiscale, suportarea unor cheltuieli de către
stat, metode de management şi marketing moderne şi eficiente, ridicarea nivelului de pregătire a
forţei de muncă, crearea unor noi specializări pentru adecvarea structurii forţei de muncă la noile
cerinţe, scutiri de taxe vamale etc. Ele trebuie evaluate şi corelate cu politicile macroeconomice
corespunzătoare, fiind o modalitate de susţinere şi amplificare a efectelor acestora.

8.3.5. Politicile sociale

Profundele transformări pe plan economic sunt însoţite de schimbări dramatice şi pe plan

social. Reforma afectează, practic, toate categoriile populaţiei, astfel că politicile şi pachetele de
reformă aplicate în ŢCEE au, în mod necesar, şi o componentă socială. Aceasta este dezvoltată în
două direcţii mai importante.
Prima direcţie priveşte efectiv măsurile de reformă socială care trebuie să fie introduse o
dată cu reformele din domeniul economic. Cea de a doua componentă se referă la protecţia socială
a categoriilor de populaţie afectate de măsurile mai sus amintite.
Modalităţile în care aceste două componente au fost introduse în tranziţie sunt foarte
diverse, ele fiind dependente de starea socială din fiecare stat, dar şi de viteza şi amploarea cu
care se desfăşoară tranziţia.
O caracteristică comună este însă faptul că, pe fondul transformărilor economice care au loc,
se produc profunde mutaţii sociale care afectează şi atrag în vârtejul schimbărilor categorii largi ale
populaţiei, fapt care face ca neglijarea sau neadaptarea unor măsuri sociale adecvate să genereze
conflicte sociale, să reducă aderenţa populaţiei la politica generală de reformă.
De aceea, în fiecare ţară aflată în tranziţie se pot evidenţia o serie de trăsături ale
politicilor sociale ale tranziţiei destul de diferite, dar integrate unui obiectiv general, şi anume
menţinerea consensului sau cel puţin a aprobării unor categorii cât mai largi ale populaţiei la
programele de reformă iniţiate.
Astfel, în Cehia se consideră că succesul politicilor economice şi sociale se datorează, în
mare parte, stabilităţii şi consensului social. Statul s-a implicat tot mai puţin în problemele de
muncă şi negociere salarială, considerând că ele trebuie soluţionate de partenerii naturali (patronat
şi sindicate).
Prin promovarea unei politici rezonabile în domeniul ocupării forţei de muncă, şomajul a
coborât sub 4 %, ceea ce a făcut ca, practic, să se atingă nivelul şomajului de echilibru. Reluarea

207
creşterii economice a permis creşterea graduală a nivelului de trai, corelată cu creşterea economică
reală.
Pe fondul îmbunătăţirii sistemului asigurărilor sociale, pentru protecţia socială au fost
alocate 96 % din totalul fondurilor pentru cheltuielile sociale. Esenţa modificărilor din acest
domeniu constă în reforma radicală a asistenţei şi protecţiei sociale, în concordanţă cu stratificarea
societăţii sub aspectul veniturilor şi posibilităţilor diferitelor categorii ale populaţiei şi vizează
distribuirea diferenţiată a acestora în favoarea persoanelor şi categoriilor care, într-adevăr, au
nevoie.
Polonia, înscrisă şi ea mai devreme pe calea reformelor, dar care a cunoscut, în decursul
timpului, acute convulsii sociale, a abordat problema socială în strânsă dependenţă cu cea
economică. Pe fondul unei creşteri a nivelului de trai s-a creat un mecanism de reglementare a
câştigurilor salariale pe bază de negocieri.
Reforma sistemului de asigurări sociale a vizat crearea unui sistem eficient care să poată
folosi şi mijloace extrabugetare, inclusiv crearea unor fonduri pentru pensii prin implicarea de
capital rezultat din procesul de privatizare.
Prin orientarea investiţiilor în domeniul infrastructurii s-a redus mult rata şomajului şi s-au
creat condiţii pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă.
În Ungaria problemelor sociale li s-a acordat mai puţină atenţie decât în celelalte ţări.
Salariile reale s-au redus, iar şomajul a crescut de la an la an, prognozându-se, totuşi, că, în anul
1997, această creştere se va opri.
Ajutorul de şomaj (75 % din salariul minim) îl primesc doar persoanele fără calificare şi
absolvenţii de şcoli care nu se pot angaja.
Reforma sistemului de asigurări are la bază creşterea vârstei de pensionare şi limitarea la
minimum a categoriilor de persoane asistate social.
Acţiunile de protecţie socială iniţiate de stat se finanţează de la buget prin cheltuieli directe
(învăţământ, sănătate, asigurări sociale, prestări servicii sociale) şi prin cheltuieli indirecte pentru
asigurarea unui anumit nivel al bunăstării sociale.
În sfârşit, în România se consideră că o creştere economică durabilă şi stabilitatea
macroeconomică sunt premise esenţiale ale promovării unor obiective sociale concrete şi realiste.
Pe fondul acestora, se va încerca continuarea procesului de ameliorare a standardului de viaţă al
populaţiei, unul dintre cele mai scăzute din Europa. Se încearcă îmbunătăţirea protecţiei sociale
pentru categoriile vulnerabile (bătrâni, tineri, femei) şi accelerarea reformei domeniilor sociale.
Stabilizarea şi chiar o oarecare scădere a ratei şomajului în anumite perioade, simultan cu
promovarea unor măsuri de stimulare a agenţilor economici pentru crearea de noi locuri de muncă,
sunt însoţite de acordarea unui ajutor de şomaj care se face în condiţii stimulative pentru şomerii
care se mută de la oraş la sat sau ies din industrii superdimensionate.
Veniturile salariale reale, aflate într-o continuă scădere, au fost, oarecum, susţinute de
indexările salariale acordate în funcţie de evoluţia preţurilor. Deşi s-a urmărit dimensionarea
salariului de bază minim, astfel încât să se asigure un nivel de trai corelat cu necesităţile salariaţilor
şi cu posibilităţile economiei, evoluţia preţurilor a anulat, de cele mai multe ori, aceste intenţii.
Starea sistemului de asigurări sociale existent în România necesită o profundă reformare, el
impunând măsuri corective mai ales în ce priveşte modificarea sistemului de pensii, vizând, în
principal, vârsta de pensionare, stagiul şi cotele de cotizare, precum şi modul de finanţare şi
administrare a fondului de pensii.
Caracteristicile comune ale politicilor sociale promovate de ţările aflate în tranziţie sunt deci
cele legate de corelarea preţurilor cu salariile, încetinirea şi, dacă se poate, inversarea tendinţei
de scădere continuă a nivelului de trai, crearea unui sistem de asigurări şi de protecţie socială
capabil să cuprindă numărul tot mai mare de oameni care apelează sau sunt dependenţi de acesta.
Problemele sociale, ca de fapt şi problemele economice, existente în aceste ţări sunt, totuşi,
atât de grave încât eforturile financiare şi umane necesare pentru rezolvarea lor sunt deosebit de
mari, iar costurile implicate de neaplicarea unor politici sociale adecvate se poate spune că sunt
echivalente cu acestea.

208
 De aici şi dilema guvernanţilor între a aplica o politică socială activă, care, evident, implică
un efort financiar imens, ce provoacă o încetinire a procesului reformelor economice, sau a
promova, în primul rând, reforma economică, lăsând problemele sociale să fie rezolvate ulterior.
Nu se poate afirma că există o rezolvare optimă a acestei dileme, cele mai multe ţări
încercând să menţină un echilibru destul de fragil între problematica economică şi cea socială.

209
 Capitolul 9
OBIECTIVELE POLITICILOR MACROECONOMICE

Principalele obiective ale politicilor macroeconomice, general acceptate, sunt următoarele:

 atingerea unui nivel înalt şi stabil de utilizare a forţei de muncă;
 menţinerea unui nivel stabil al indicelui general al preţurilor;
 evoluţia crescătoare a venitului/outputului real (creştere economică);
 atingerea echilibrului balanţei de plăţi externe.
Dacă aceste obiective sunt, în general, acceptate de majoritatea macroeconomiştilor,
problemele apar atunci când se doreşte atingerea efectivă a acestor obiective, într-o societate
democratică, asupra sistemului economic nu-şi exercită influenţa doar guvernul, deci deciziile
acestuia nu pot asigura, singure, atingerea obiectivelor enunţate.
Astfel, nivelul utilizării forţei de muncă depinde nu numai de deciziile guvernamentale (de
exemplu, angajările în sectorul public), dar şi de deciziile firmelor în privinţa muncitorilor pe care
acestea doresc să-i utilizeze, în consecinţă, decidenţii politici trebuie să utilizeze mai multe variabile
pentru a atinge obiectivele urmărite. Aceste variabile se numesc variabile instrumentale sau
instrumente ale politicilor macroeconomice.
O distincţie imediată se poate face între variabile instrumentale sau instrumente primare şi
variabile instrumentale intermediare. Guvernul poate să le modifice direct doar pe primele, care vor
determina schimbarea celorlalte, ca în final să apară schimbarea în obiectivele generale enunţate
mai sus.
De exemplu, guvernul poate modifica rata impozitelor şi taxelor (instrument primar) de
unde va rezulta o schimbare în suma totală a impozitelor şi taxelor (deci instrument intermediar),
ceea ce afectează nivelul cheltuielilor guvernamentale şi, în ultimă instanţă, nivelul outputului şi
rata şomajului (obiective principale).
Deoarece, în general, obiectivele politicilor macroeconomice nu pot fi influenţate în mod
direct, ci prin intermediul unui lanţ de variabile instrumentale, este necesară cunoaşterea cât mai
exactă a determinanţilor obiectivelor enunţate, în continuare, să detaliem aceste obiective şi
instrumentele care le afectează.

9.1. Utilizarea cât mai completă a forţei de muncă

Problema şomajului şi a eliminării acestuia s-a pus cu acuitate după Marea Depresiune
Economică din perioada anilor 1929 - 1933 şi, în special, după anul 1949, când multe ţări au
introdus chiar în legislaţii obligaţia guvernului de a menţine un nivel înalt şi stabil de utilizare a
forţei de muncă.
Există, însă, un dezacord total printre economişti în privinţa definirii cât mai precise a unui
nivel acceptabil sau dezirabil al şomajului.
Într-o economie de piaţă, şomajul va exista întotdeauna deoarece: (i) indivizii îşi schimbă
slujbele, deci vor fi şomeri în timpul în care ei caută o nouă slujbă; şi (ii) unele sectoare industriale
vor intra în declin din cauza scăderii cererii şi ofertei. Există deci o mare incertitudine în privinţa
definirii unui nivel acceptabil al şomajului, numit rata naturală (de echilibru) a şomajului sau,
mai scurt, NAIRU.
Un individ poate deveni şomer datorită, în principal, următoarelor cinci motive:
1. persoana respectivă poate fi un tânăr care a terminat şcoala şi îşi caută o slujbă;

210
 2. persoana poate să-şi părăsească vechea slujbă şi să caute una nouă, rămânând şomer în
perioada de timp necesară căutării noii slujbe (şomaj fricţional);
3. un angajat poate fi concediat pentru o perioadă definită de timp datorită unui declin
temporar al cererii pentru produsele realizate de o firmă sau datorită unei întreruperi
temporare a aprovizionării cu materiale necesare producţiei (şomaj sezonier);
4. o persoană poate fi concediată datorită unei schimbări cu caracter permanent în cererea
şi oferta pentru produsele firmei sau sectorului industrial respectiv (şomaj structural);
5. în sfârşit, o persoană poate fi, pur şi simplu, concediată şi devine şomer.
Există, pe de altă parte, trei factori care determină scăderea nivelului şomajului:
(i) un şomer poate găsi o slujbă permanentă sau temporară;
(ii) o persoană aflată în şomaj temporar poate să-şi reia slujba;
(iii)un şomer poate părăsi forţa de muncă temporar sau definitiv (de exemplu, datorită
pensionării).
Creşterea sau descreşterea în timp a nivelului şomajului depinde de raportul dintre fluxurile
de intrare şi de ieşire din şomaj. Dacă cele două tipuri de fluxuri sunt egale, nivelul şomajului
rămâne neschimbat.
Şomajul poate fi, de asemenea, analizat pornind de la principalele tipuri de şomaj, şi anume:
şomajul fricţional, şomajul structural şi şomajul keynesian.
Şomajul fricţional apare datorită persoanelor care părăsesc anumite slujbe căutând altele, în
perioada de căutare dintre două slujbe, persoanele respective sunt şomere, o dată ce se angajează ele
părăsind această categorie.
Şomajul structural este datorat schimbărilor structurale care au loc într-o economie.
Proporţiile şi ponderile diferitelor sectoare economice sau zone geografice se pot modifica, ceea ce
determină apariţia unei oferte de muncă în exces. Mărimea şi durata şomajului structural depind de
mobilitatea ocupaţională şi geografică a forţei de muncă.
În sfârşit, şomajul keynesian apare datorită unei cereri agregate de produse şi servicii
reduse sau în scădere. Datorită faptului că cererea agregată scade şi creşte ciclic, un astfel de şomaj
se mai numeşte şi ciclic. Măsurile care tind să elimine şomajul ciclic privesc, în primul rând,
limitarea duratei şomajului prin creşterea cererii agregate şi aducerea outputului la nivelul său
potenţial.
Şomajul fricţional şi şomajul structural alcătuiesc, împreună, rata naturală a şomajului, care
există chiar şi atunci când economia funcţionează la nivelul său potenţial, iar piaţa forţei de muncă
este la echilibru pe termen lung. NAIRU se mai poate explica şi prin imperfecţiunile pieţei forţei de
muncă, viteza redusă de ajustare la echilibru a acesteia, costul mare al obţinerii informaţiilor despre
slujbele vacante, costul mobilităţii forţei de muncă ş.a.
În consecinţă, pentru a reduce NAIRU, trebuie urmate mai degrabă politici care vizează
îmbunătăţirea structurii şi funcţionării pieţei forţei de muncă. Se consideră că şomajul structural este
o problemă mai serioasă decât şomajul fricţional. Cei mai mulţi indivizi care caută locuri de muncă,
deci sunt în şomaj fricţional, se pot aştepta să se întoarcă la muncă după o perioadă destul de scurtă
de timp, dar cei mai mulţi muncitori aflaţi în şomaj structural nu au perspectiva imediată a unei
slujbe decât dacă acceptă una care nu pretinde o calificare înaltă şi deci este prost plătită. Unii
acceptă astfel de slujbe, alţii rămân şomeri până când li se oferă slujbe conform cu nivelul de
calificare sau cu salariile dorite.
Studii statistice reunite au arătat că şomajul structural dintr-o economie depinde de
generozitatea programelor de asistenţă socială pentru şomeri. Cu cât ajutoarele pentru şomaj sunt
mai mari, cu atât rata şomajului este mai ridicată.
De exemplu, rata şomajului în S.U.A. a fost în anii ’90 în medie cu trei procente mai scăzută
faţă de aceeaşi rată a şomajului în ţările Uniunii Europene, unde ajutoarele de şomaj sunt mult mai
mari. O astfel de politică determină întârzieri mai mari în căutarea unei noi slujbe şi o creştere
permanentă a ratei şomajului în Uniunea Europeană faţă de S.U.A.
O ultimă problemă care trebuie luată în considerare în analiza şomajului este costul acestuia
şi eventualele beneficii pe care le-ar aduce.

211
 Acestea sunt determinate, în esenţă, de următorii factori: (i) timpul în care o persoană este
şomer; (ii) diferenţele care pot fi observate în privinţa numărului de şomeri între grupurile
particulare care pot fi identificate în cadrul forţei de muncă (vârstă, sex, calificare ş.a.); şi (III)
diferenţele regionale în privinţa ratei şomajului. Aceşti trei factori sunt, evident, interdependenţi. De
exemplu, durata şomajului poate fi legată de tipurile de slujbe disponibile într-o anumită zonă
geografică şi de consideraţii de vârstă, calificare şi sex.
Costurile asociate şomajului includ pierderile suferite atât de individ, cât şi de societate în
ansamblul ei. Un şomer va suferi atât pierderi de venit, cât şi pierderi sociale legate de insecuritate,
tensiuni familiale ş.a. Evident că mărimea acestor costuri depinde de timpul în care persoana
respectivă este şomer. Deşi costurile sociale sunt mai greu de cuantificat, ele afectează indivizii şi
nu trebuie să fie ignorate.
Desigur că, statistic, este dificil să estimăm pierderile suferite de indivizi. Mai întâi, nu
există date privind numărul de persoane din familie care depind de individul rămas şomer, în al
doilea rând, unele costuri sunt implicate de cei care sunt încă angajaţi dar care lucrează, de
exemplu, cu program redus.
Extinzând acum la nivelul întregii economii, datorită şomajului se pierde anual un anumit
output egal cu diferenţa dintre outputul potenţial şi outputul real. O cunoscută relaţie empirică,
legea lui Okun, arată că o creştere cu 1 % a ratei şomajului determină, pe termen scurt, o scădere
cu circa 3 % a nivelului outputului real.
Costul social al şomajului este legat şi de tensiuni sociale şi politice. S-a stabilit, de
exemplu, existenţa unei legături între crimă şi starea infracţională, pe de o parte, şi creşterea ratei
şomajului peste anumite niveluri tolerabile, pe de altă parte.
Şomajul poate avea şi beneficii sociale. Şomajul structural şi fricţional sunt consecinţele
libertăţii individului de a-și alege şi schimba profesia, locul de muncă, metodele de producţie ş.a.
Utilizarea deplină a forţei de muncă este un scop explicit în orice economie dezvoltată. Un
astfel de scop presupune că guvernul trebuie să formuleze politici care să limiteze numărul de
indivizi care sunt şomeri în orice moment.
Dar existenţa diferitelor categorii de şomaj implică faptul că nu este suficientă o singură
politică de acest fel pentru câte tipuri de şomaj există. Deoarece şomajul are cauze diferite şi
politica antişomaj trebuie să includă o varietate de metode.
Politicile desemnate să reducă nivelul şomajului de fricţiune nu vor avea nici un impact
asupra şomajului structural. Politicile destinate stimulării cererii agregate vor fi capabile să reducă
şomajul ciclic la zero, dar nu vor influenţa rata naturală a şomajului. Am văzut mai sus că factorii
care afectează şomajul natural sunt legaţi de nivelul ofertei agregate. Pe de altă parte, însă, şomajul
ciclic poate fi redus, influenţând astfel nivelul cererii agregate.
Rezultă, deci, că atingerea acestui scop ridică o mare varietate de probleme şi că nu este
posibil printr-o singură politică să se influenţeze favorabil toate tipurile de şomaj. Alegerea unei
combinaţii de politici destinate combaterii şomajului se face în raport cu numărul de şomeri din
fiecare categorie, cu costurile economice şi sociale implicate de existenţa acestora ş.a.

9.2. Stabilitatea preţurilor şi a inflaţiei

Inflaţia poate fi definită, în general, ca un proces de creştere continuă a indicelui general al

preţurilor. De mai mulţi ani există o controversă privind sursele inflaţiei, afirmându-se două mari
curente care se confruntă şi care au dat extrem de multe rezultate teoretice şi experimentale în
sprijinul propriilor concepţii şi împotriva concepţiilor opuse.
Primul curent este cel care susţine că singura explicaţie rezonabilă a procesului inflaţionist
constă în acţiunea cererii în exces, astfel încât o politică ce impune restricţii ale cererii este de o
importanţă esenţială în orice program antiinflaţionist.

212
 În cadrul acestui curent există deosebiri importante privind sursele cererii în exces, atât în
ceea ce priveşte bunurile şi serviciile, cât şi factorii de producţie. Indiferent, însă, de opiniile
distincte referitoare la determinanţii cererii în exces, atunci când se formulează o politică de control
a inflaţiei toţi sunt de acord cu locul ce trebuie să-l ocupe, în cadrul acestei politici, restrângerea
cererii agregate.
Al doilea curent important este cel care consideră procesul inflaţionist ca fiind un fenomen
extra economic, având origini sociale şi politice. Reprezentanţii mai moderaţi ai acestui curent
admit că, în anumite circumstanţe, cererea în exces poate juca un anumit rol în creşterea sau
scăderea ratei inflaţiei, dar chiar şi ei resping politicile de restrângere a cererii.
Datorită faptului că inflaţia are origini socio-politice, ei susţin că doar instaurarea unui cadru
instituţional care să restrângă şi să combată excesele datorate avariţiei individuale, dorinţei de a
acumula cât mai multă avuţie poate fi de natură să reducă şi să combată inflaţia.
O politică de control a preţurilor sau de distribuire echitabilă a venitului apare ca fiind
consecinţa logică a acestei concepţii. Dar să analizăm mai în amănunt aceste două concepţii, pe care
le vom denumi teoriile excesului de cerere, respectiv teoriile presiunii costurilor.
a) Teoriile excesului de cerere pornesc de la ipoteza că inflaţia preţurilor şi a salariilor
sunt determinate de cererea în exces de bunuri, respectiv de muncă. Conform acestei teorii, nivelul
general al preţurilor crește deoarece cererea de bunuri şi servicii depăşeşte oferta disponibilă la
preţul existent.
În termenii modelului IS-LM, cererea de bunuri în exces, care duce la creşterea nivelului
preţurilor, poate proveni dintr-una sau mai multe combinaţii de schimbări care deplasează curba IS
sau curba LM spre dreapta. Factorii care determină deplasarea curbei IS sunt numiţi factori reali, iar
cei care deplasează curba LM sunt numiţi factori monetari.
Printre factorii reali pot fi amintiţi cei fiscali, datoraţi schimbărilor în cheltuielile
guvernamentale şi în taxe, iar printre cei monetari se numără schimbările în cererea şi oferta de
bani. Inflaţia datorată excesului de cerere poate proveni fie din acţiunea factorilor reali, fie a celor
monetari, fie dintr-o combinaţie de factori reali şi monetari.
b) Teoriile presiunii costurilor susţin că inflaţia este determinată de presiunea pe care o
exercită costurile de producţie asupra preţurilor, în special datorită creşterii costurilor cu forţa de
muncă.
Logica acestui proces este simplă: dacă firmele constată faptul că costul muncii per unitatea
de produs creşte, atunci ele vor creşte şi preţurile produselor pentru a acoperi acest cost mai mare. O
serie de creşteri în rata salariilor vor conduce atunci la o serie de creşteri în preţuri, care înseamnă
inflaţie.
Dar recesiunea din anii 70 a arătat că fenomenul de creştere a preţurilor poate fi însoţit de o
creştere a ratei şomajului, combinaţie denumită stagflaţie sau inflaţie recesionistă.
Inflaţia datorată presiunii salariilor este imposibilă într-o economie în care ratele salariilor
sunt determinate de pieţe ale forţei de muncă perfect competitive. Pe astfel de pieţe, rata salariilor
crește sau scade, ca răspuns al modificărilor în cererea şi oferta de muncă.

9.3. Creşterea economică echilibrată

Creşterea economică reprezintă unul din obiectivele principale ale politicilor macro-
economice, alături de reducerea şomajului şi menţinerea la un nivel constant a ratei inflaţiei.
Creşterea economică presupune, în esenţă, creşterea outputului pe termen lung, ceea ce
constituie un lucru diferit faţă de modificările pe termen scurt ale acestuia, modificări care au loc ca
urmare a unor şocuri şi perturbaţii întâmplătoare. Aceste şocuri afectează cererea sau oferta
agregată care determina, în continuare, fluctuaţii în nivelul outputului, care îşi caută noua valoare de
echilibru.

213
 În schimb, creşterea pe termen lung a outputului, proces denumit creştere economică, are
drept cauze modificări permanente în factorii care determină producţia, deci mărimea outputului.
Aceşti factori, denumiţi şi factori de producţie, sunt, în principal, forţa de muncă, stocul de capital şi
tehnologia, fiecare dintre ei şi împreună putând determina, atunci când se schimbă, modificări
permanente în outputul realizat.
De regulă, contribuţia fiecăruia dintre factorii de producţie la creşterea outputului se
exprimă prin outputul realizat per unitate de factor utilizat. Legătura dintre output şi factorii de
producţie poate fi scrisă sub forma unei funcţii de producţie:
Y = A(t)F(K, N) (9.1)
Aici A(t) reprezintă factorul tehnologic care, după cum se observă, este influenţat doar de
timp. Deci, cu cât timpul se scurge, termenul A(t) va creşte, determinând ca în economie să se
realizeze mai mult output, ceilalţi factori de producţie rămânând constanţi.
Deci termenul A(t) intră în funcţia de producţie (9.1) ca un factor multiplicativ. Aceasta
presupune că factorul tehnologic nu afectează productivităţile marginale relative ale celorlalţi doi
factori de producţie, stocul de capital K şi forţa de muncă utilizată N.
Contribuţia acestor doi factori este dată de funcţia F(K, N), care poate avea diferite forme de
exprimare, depinzând de condiţiile concrete din fiecare economie (funcţie Cobb-Douglas, funcţie
CES, funcţie VES ş.a).
Faptul că progresul tehnic, exprimat prin termenul A(t), influenţează amândoi factorii de
producţie K şi N în aceeaşi măsură i-a atras denumirea de progres tehnic neutral (deci nu
favorizează nici capitalul şi nici munca) sau progres tehnic de tip Solow. Există şi posibilitatea ca
factorul tehnologic să influenţeze numai stocul de capital, deci:
Y = F(A(t)K, N) (9.2)
caz în care avem progres tehnic de tip Hicks, sau să influenţeze numai forţa de muncă utilizată:
Y = F(K, A(t)N) (9.3)
caz în care spunem că progresul tehnic este de tip Harrod.
Pornind de la ecuaţia (9.1) se observă că, prin diferenţiere, obţinem o legătură între creşterea
outputului şi creşterea celorlalţi factori de producţie:
Y A  
K N
  wK  wN (9.4)
Y A K N
unde diferenţiala unei variabile indică rata temporală de schimbare a acelei variabile (de exemplu,
Y arată rata cu care creşte outputul între două momente succesive de timp).
Ecuaţia (9.4) arată că rata proporţională de creştere a outputului ( Y  /Y) depinde de ratele
proporţionale de schimbare ale stocului de capital şi numărul de muncitori utilizaţi ( K  /K şi,
respectiv, N /N).
Ponderile WK > WN înseamnă că, în economia respectivă, stocul de capital are o importanţă
mai mare decât munca în realizarea outputului (economie capital - intensivă), iar dacă WN > WK
atunci forţa de muncă are o contribuţie mai însemnată în realizarea outputului (economie muncă -
intensivă).
Din ecuaţia (9.4) rezultă foarte clar că creşterea outputului depinde de rata cu care progresul
tehnic apare în timp şi de rata cu care stocul de capital K şi forţa de muncă L cresc în timp.
Cu toate acestea, menţinând constanţi toţi factorii de producţie cu excepţia unuia care creşte,
se obţine mai mult output, dar într-o cantitate descrescătoare. Aceasta este legea productivităţii
marginale descrescânde, care afirmă că cu cât factorii de producţie utilizaţi sunt într-o cantitate mai
mare, cu atât sporul de output rezultat ca urmare a creşterii unuia dintre factori este mai mic.
Productivitatea marginală descrescândă nu trebuie confundată cu economia de scală, care
arată ce se întâmplă când toţi factorii de producţie cresc în aceeaşi proporţie, să spunem se
dublează. Dacă şi outputul se dublează, funcţia de producţie (9.1) se numeşte cu economie de scală
constantă, dacă outputul creşte mai mult decât dublu, avem funcţie de producţie cu economie de

214
scală crescătoare, iar dacă outputul creşte mai puţin decât dublu, avem funcţie de producţie cu
economie de scală descrescătoare.
În cazul în care avem economie de scală constantă şi A(t) constant, outputul pe un muncitor
(per capita) poate fi scris ca depinzând doar de cantitatea de capital utilizată de un muncitor, numită
rata capital/muncă.
 Y  K
Dacă notăm cu y outputul per capita    şi cu k capitalul per capita    , atunci
 N  N
relaţia (9.1) se poate rescrie ca:
Y K 
 A( t )f  ,1  y( t )  A( t )f (k ) (9.5)
N N 
unde f(k) este funcţia care arată dependenţa dintre outputul per capita şi rata capital/muncă pentru o
tehnologie dată. Funcţia f(k) se mai numeşte şi forma intensivă a funcţiei de producţie agregate.
Relaţia (9.5) se poate reprezenta grafic ca în figura 9.1.
Dacă starea tehnologiei la un moment de timp t0 este dată, şi anume A(t0o), funcţia de
producţie y(t0) = A(t0)f(k0) exprimă legătura dintre outputul y0 realizat la momentul t0 şi înzestrarea
tehnică a muncii (capital per capita) k0 care exista la acel moment de timp t0.

Fig. 9.1

Cu ajutorul acestei reprezentări se pot pune în evidenţă sursele creşterii economice, adică
factorii asupra cărora trebuie să se acţioneze pe termen lung pentru a determina o creştere a
outputului. Aceste surse sunt:
1. schimbarea tehnologică în condiţiile unui raport capital/muncă dat;
2. creşterea raportului capital/muncă în condiţiile unei tehnologii date.
Creşterea lui A(t) de la A(t0) la A(t,) determină o rotaţie a curbei din figura 10.1 în sus, în
timp ce creşterea înzestrării muncii k de la k0 la k1 determină o deplasare de-a lungul curbei către
dreapta, în ambele cazuri rezultatul fiind creşterea outputului, mai întâi de la y0 la y, şi apoi la y2
(figura 9.2).

Fig. 9.2
215
 Se observă că dacă economia se află, iniţial, în punctul A, caracterizat de outputul per capita
y0 şi înzestrarea tehnică k0, o creştere a stării tehnologiei de la A(t0) la A(t1), în condiţiile în care
înzestrarea tehnică rămâne constantă, k0, determină trecerea economiei în punctul B căruia îi
corespunde un output per capita y, mai mare decât cel iniţial. Dacă şi înzestrarea tehnică va creşte
de la k0 la k1, atunci economia se va deplasa în punctul C căruia îi corespunde un output per capita
y2 mai mare decât y1.
S-au pus în evidenţă mai sus cel puţin trei factori care afectează creşterea economică:
munca, stocul de capital şi progresul tehnic. Desigur că, în diferite ţări şi diferite perioade, unii
dintre aceşti factori cresc mai repede, alţii mai lent. Dacă unii dintre factori pot să crească oricât de
mult, totuşi raportul dintre aceştia, cum este, de exemplu, înzestrarea tehnică a muncii, pot rămâne
staţionare pe un anumit orizont de timp.
Traiectoriile de creştere economică caracterizate de raporturi staţionare (constante) dintre
factori se numesc şi traiectorii de creştere echilibrată. Studiul acestora prezintă un interes deosebit
întrucât în vecinătatea lor se află traiectoriile reale de creştere economică, proprietăţile acestora fiind,
deci, dependente de tipul de traiectorie de creştere echilibrată către care tinde pe termen lung.
Înţelegerea acestor proprietăţi ale traiectoriilor reale de creştere în corelaţie cu traiectoriile
de creştere echilibrată impune explicitarea anumitor regularităţi ale creşterii economice pe termen
lung. Politicile macroeconomice sunt influenţate de aceste regularităţi, în sensul că nu le pot înlătura
sau modifica prea mult, dar le pot utiliza astfel încât să devină mult mai eficiente.
Aceste regularităţi, descoperite de N. Kaldar (1961) sunt formulate ca nişte legităţi sau fapte
stilizate privind creşterea economică în ţările dezvoltate şi sunt următoarele:
i) Munca, măsurată în om-ore (L) creşte mai încet decât stocul de capital şi outputul. Pe
termen lung, raportul dintre capital şi outputul la muncă (K/L şi Y/L) a sporit continuu;
ii) Raportul dintre stocul de capital şi output (K/Y) nu are o tendinţă de creştere sistematică,
el fluctuând de la o perioadă la alta;
iii) Există anumite regularităţi în remunerarea factorilor şi contribuţia lor la realizarea
venitului naţional. Astfel, salariul real a crescut continuu, iar distribuirea venitului
realizat între capital şi muncă a fost relativ stabilă.
Aceste regularităţi permit introducerea unei modalităţi simple de studiere a traiectoriei de-a
lungul căreia capitalul şi munca cresc cu aceeaşi rată, deci a traiectoriei de creştere echilibrată.
Pornind de la funcţia de producţie sub formă agregată Y = AF(K, L), putem scrie:
Y A K L
g    (1  )
Y A K L
unde: g = ritmul de creştere al outputului (rata de creştere economică);
A
a= rata de creştere tehnologică (exogenă);
A
K
 = acumularea de capital;
K
L L
(1  ) = creşterea forţei de muncă (  n dată exogen).
L L
K
Deoarece, de-a lungul traiectoriei de creştere echilibrată g = obţinem imediat:
K
1
g an (9.6)
1 
Această relaţie exprimă sistemic raporturile care există între diferite rate de creştere (ale
outputului şi factorilor de producţie) de-a lungul traiectoriei de creştere echilibrată.
Atingerea acestui obiectiv, în condiţiile prezervării raporturilor dintre creşterea outputului şi
creşterea factorilor necesită o abordare a politicilor macroeconomice dintr-o perspectivă orientată
către ofertă, deoarece creşterea economică implică, în ultimă instanţă, creşterea outputului real, deci
a ofertei agregate.

216
 9.4. Asigurarea echilibrului balanţei de plăţi externe

Obiectivele politicilor macroeconomice prezentate mai sus considerau economia naţională

ca pe un sistem închis, fără legături de orice fel cu alte economii naţionale. Dacă extindem această
viziune, considerând economia ca pe un sistem deschis, care are fluxuri de intrare şi de ieşire, atunci
putem formula un obiectiv legat de asigurarea echilibrului între aceste fluxuri.
Tranzacţiile dintre diferite economii se pot împărţi în două mari categorii: tranzacţii cu
bunuri şi servicii şi tranzacţii cu capital.
Tranzacţiile cu bunuri şi servicii se referă la cumpărările şi vânzările de bunuri şi servicii
dintre firme şi persoane din diferite ţări sau, într-un cuvânt, la importuri şi exporturi. Pe lângă
tranzacţiile în scopuri comerciale există şi transferuri private şi publice de bunuri. Acestea includ
primirile cu titlu gratuit de către persoanele dintr-o ţară a unor bunuri de la persoane din altă ţară,
transferurile guvernamentale de bunuri către alte guverne sau transferurile guvernamentale de bani
către persoane din alte ţări (de exemplu, sub formă de pensii).
Diferenţa dintre fluxurile de ieşire şi cele de intrare de bunuri şi servicii determină exportul
net, respectiv transferurile nete. Suma acestora se numeşte balanţa de cont curent.
Pe lângă aceste tranzacţii mai au loc şi tranzacţii cu fluxuri de capital. Indivizii şi firmele
pot cumpăra, în alte ţări, nu numai bunuri şi servicii, dar şi pământ, maşini, echipamente, precum şi
acţiuni şi obligaţiuni emise de firme sau guverne străine. Aceste cumpărări de active reale localizate
în alte ţări sau de active financiare emise de guvernele şi firmele din alte ţări duc la apariţia
fluxurilor de capital dintre diferite economii. Diferenţa dintre fluxurile de ieşire şi cele de intrare de
capital dintr-o ţară se numeşte balanţa contului de capital.
În cursul unui an, orice ţară poate avea un deficit sau un surplus al contului curent şi un
deficit sau un surplus al contului de capital. Suma acestora determină deficitul sau surplusul
balanţei de plăţi externe pentru acea perioadă. Dacă există un surplus într-unul dintre conturi şi un
deficit în celălalt cont şi dacă mărimea absolută a acestora este aceeaşi atunci suma celor două este,
evident, zero. Se spune, atunci, că balanţa de plăţi este echilibrată.
În general, plecând de la o balanţă de plăţi echilibrată, orice reducere a exportului net va
determina un deficit al balanţei de plăţi, presupunând că nu are loc nici o schimbare în balanţa
contului de capital. Şi, invers, orice creştere a exportului net sau reducere a importului net va
determina un surplus al balanţei de plăţi în aceeaşi ipoteză.
Din nou, considerând balanţa de plăţi la echilibru, orice creştere a ieşirilor nete de capital
sau descreştere a intrărilor nete de capital va determina un deficit al balanţei de plăţi, presupunând
că nu au loc schimbări în balanţa contului curent. Şi orice descreştere a ieşirilor nete de capital vor
determina un surplus al balanţei de plăţi, în aceeaşi ipoteză privind balanţa contului curent.
Aceste variaţii ale fluxurilor de bunuri şi servicii, respectiv de capital, care intră sau ies
dintr-o economie sunt determinate, în principal, de trei factori: nivelul outputului, nivelul preţurilor
şi rata de schimb.
Guvernul intervine, prin politici specifice, care ţin seama de faptul că economia este
deschisă, modificând unul sau altul dintre determinanţii de mai sus, pentru a ajunge la echilibrul
balanţei de plăţi. Acest echilibru este evaluat cu ajutorul funcţiei balanţei de plăţi (BP), o curbă
reprezentând locul geometric al combinaţiilor dintre outputul Y şi rata dobânzii r pentru care
balanţa de plăţi este la echilibru.
Curba BP împreună cu celelalte două curbe, IS şi LM, definesc echilibrul general al unei
economii deschise, aflat în punctul de intersecţie simultană al acestora.
Astfel în figura 9.3.a se reprezintă acest echilibru general, aflat în punctul A, în timp ce în
figura 9.3.b, în care curba IS şi LM se intersectează deasupra curbei BP, avem reprezentat un
dezechilibru extern, datorat unui surplus în balanţa de plăţi, iar în figura 9.3.c în care curbele IS şi
LM se intersectează sub curba BP, avem reprezentat un dezechilibru extern, datorat unui deficit în
balanţa de plăţi.

217
 Fig. 9.3.a

Fig. 9.3.b

Fig. 9.3.c

Se observă deci că eliminarea acestor dezechilibre externe, determinate de un surplus sau un

deficit al balanţei de plăţi, necesită deplasarea uneia sau mai multora dintre cele trei curbe, ÎS, LM
şi BP astfel încât să se realizeze, din nou, intersecţia lor simultană.
Procesul de ajustare, care determină deplasări ale uneia sau alteia dintre curbele menţionate
mai sus, depinde de regimul ratelor de schimb existent în economie.
Acest regim este de două mari tipuri: un sistem cu rate de schimb flexibile şi un sistem cu
rate de schimb rigide. Mecanismul prin care se restabileşte echilibrul general, în cazul fiecărui
sistem, este diferit şi a fost descris mai în detaliu în capitolul 8.
218
 9.5. Conflictul potenţial dintre obiectivele politicilor macroeconomice

Mai sus, obiectivele politicilor macroeconomice au fost prezentate separat. Din nefericire,
realizarea acestora poate duce la apariţia unor conflicte. Acest lucru face, uneori, dificilă atingerea
lor simultană.
De exemplu, există un conflict potenţial între utilizarea completă a forţei de muncă şi
asigurarea stabilităţii preţurilor (inflaţie nulă). Un nivel al şomajului apropiat de cel al echilibrului
natural (NAIRU) poate fi atins doar cu riscul creşterii inflaţiei.
Există nenumărate alte exemple de conflicte potenţiale între obiectivele politicilor
macroeconomice şi este o sarcină deosebit de dificilă pentru decidentul politic de a stabili
priorităţile în atingerea diferitelor obiective.
Revine, în general, politicienilor misiunea de a stabili priorităţi între scopurile sau
obiectivele conflictuale şi, inevitabil, alegerile acestora sunt afectate de preferinţele şi valorile lor
personale. Astfel, diferite partide pot propune aceleaşi obiective, dar cărora să le asocieze priorităţi
diferite.
Este foarte dificil să se ia în considerare un criteriu unic de evaluare a politicilor
macroeconomice, mai ales că performanţele acestora sunt evidente după o perioadă destul de mare
de timp, uneori depăşind durata unui mandat guvernamental.
De aceea, există tendinţa, mai ales în preajma alegerilor, de a schimba priorităţile asociate
politicilor macroeconomice în aşa fel încât să fie aplicate cu prioritate politici care conduc la
rezultate imediate, în detrimentul politicilor cu efecte şi rezultate de durată.
În acest caz, conflictul dintre obiective capătă dimensiuni temporale, el fiind dependent de
perioada de timp în care aceste obiective sunt formulate. Dar, ca şi în cazul conflictului iniţial, în
care nu intervenea timpul, existenţa unui conflict temporal are efecte nedorite asupra performanţelor
ce se obţin.
Cauzele acestui tip de conflict trebuie căutate în deosebirea care trebuie făcută între
obiectivele politice pe termen mediu şi obiectivele politice pe termen scurt.
Se poate spune că inflaţia, şomajul, creşterea economică şi deficitul balanţei de plăţi sunt
obiective pe termen mediu, ele implicând costuri şi beneficii care sunt evidente doar într-un interval
mediu de timp (1 - 5 ani).
În schimb, abaterile variabilelor macroeconomice care le sunt asociate (rata inflaţiei, rata
şomajului, outputul real, soldul balanţei de plăţi) de la valorile-scop stabilite prin formularea
efectivă a obiectivelor se înregistrează an de an, deci pe termen scurt.
De aici poate apărea o deosebire între importanţa mai scăzută acordată atingerii obiectivelor
pe termen mediu şi importanţa mai mare ce se acordă stabilizării valorilor anumitor variabile
macroeconomice pe termen scurt.

219
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Adams W.M. – Green development: environment and sustainability in the third world.
Routledge, London, 1990.
2. Albert, Michel – Capitalism contra capitalism, Bucureşti, Editura Humanitas, 1976.
3. Allen Polly Reynold, Kenen Peter B. – Asset markets and exchange rates; modeling an open
economy. Cambridge University Press, 1985.
4. Allen R.G.D. – Macroeconomic Theory: A Mathematical Treatment Macmillan. London, 1967.
5. Allen R.G.D. – Macroeconomic Theory: A Mathematical Treatment, Macmillan. London, 1990.
6. Artus P., Deleanu M., Malgrange P. – Modellisation macroeconomique. Economica, Paris,
1986.
7. Barro, R. – Unanticipated Money, Output and the Price Level in the United States in: Journal of
Political Economy, 8b, 549 - 80, 1978.
8. Barro, R – Macroeconomics. MIT Press, 1997.
9. Băcescu-Cărbunaru Angelica, Băcescu Marius – Corelaţii şi proporţii macroeconomice de bază
în sistemul economiei de piaţă (1), în Revista Română de Statistică nr. 1/1992 şi (II) în Revista
Română de Statistică nr. 3/1992.
10. Băcescu Marius, Băcescu-Cărbunaru Angelica – Macroeconomie – bazele macroeconomiei.
Editura ALL, Bucureşti, 1993.
11. Băcescu-Cărbunaru Angelica – O propunere pentru un sistem de indicatori de comparabilitate
internaţională a resurselor umane, în Revista Română de Statistică nr. 7 - 8/1993.
12. Băcescu-Cărbunaru Angelica, Băcescu Marius – Dicţionar de macroeconomie. Editura ALL,
Bucureşti, 1993.
13. Băcescu M., Băcescu-Cărbunaru Angelica – Macroeconomie şi politici macroeconomice,
Editura ALL, Bucureşti, 1998.
14. Băcescu Marius – Macroeconomia tranziţiei, în Revista Tribuna Economică Nr. 26/1992.
15. Băcescu-Cărbunaru Angelica, Băcescu Marius – Macroeconomie aplicată. Editura ALL,
Bucureşti, 1996.
16. Biji E., Baron T., Tovissi L., Wagner P., Al. Isaic-Maniu, Korka M., Porojan D. – Statistica
teoretică şi economică. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991.
17. Butkiewicz, J.L. – The Impact of Debt Finance on Aggregate Demand, in: Journal of
Macroeconomics, 3, 1, 77 - 90, 1981.
18. Cagan, P. – The Monetary Dynamics of Hiperinflation, in: „Studies în the Quantity Theory of
Money”, M. Friedman (ed), University of Chicago Press, 25 - 117, 1956.
19. Capanu I., Wagner P., Mitruţ C. – Sistemul conturilor naţionale, Editura ALL, Bucureşti, 1994.
20. Capanu I., Wagner P., Secăreanu C. – Statistica macroeconomică, Editura Economică,
Bucureşti, 1997.
21. Capanu I., Wagner P., Mitruţ C. – Sistemul conturilor naţionale şi agregate macroeconomice.
Editura ALL, Bucureşti, 1994.
22. Ciucur Dumitru, Gavrilă I., Constantin Popescu – Economie – Manual Universitar, Editura
Economică, Bucureşti, 1999.
23. Chiriţă N., Scarlat E. – Politici macroeconomice – teorie şi aplicaţii, Editura Economică,
Bucureşti, 1998.
24. Chiriţă Nora – Modelarea cibernetică a economiilor în tranziţie. Editura Etape, Sibiu, 1997.
25. Didier, M. – Economia: regulile jocului. Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
26. Dobrotă N., coord. – Economie politică – Economics. A.S.E. Bucureşti, 1992.
27. Dobrotă Niţă (coord.) – ABC-ul economiei de piaţă modernă. Casa de Editură şi Presa „Viaţa
Românească”, Bucureşti, 1991.
28. Dobrotă Niţă – Economie politică. Editura Economică, Bucureşti, 1997.
220
29. Dona Ion – Economie rurală. Editura Economică, Bucureşti, 2000.
30. Dornbusch R., Fischer S. – Macroeconomics (fifth edition). Mc Graw-Hill, Hill Publishing
Company, 1990.
31. Dornbush, R., Fisher, S. – Macroeconomics. 6th Ed. Mc Graw-Hill, Oxford, 1994.
32. Dornbusch, R., S. Fischer – Macroeconomia. Editura Sedona, Timişoara, p. 399 - 401.
33. Drucker, P. – Innovating and Restructuring. Oxford University Press, Oxford, 1992.
34. Earl, P.H. (ed.) – The Analysis of Inflation. Lexington, Mass, D.C. Health, 1975.
35. Edgen et al. – Wage Formation and the Economy, London, Allen & Unwin, 1973.
36. Ekelund, R.B.,Tollison, R.D. – Economics. 3th ed., Harper Collins Publ., New York, 1991.
37. Fisher, S. – Long - Term Contracts, Raţional Expectation and the Optimal Money Supply Rule,
in: Journal of Political Economy, 85 (1), 191 - 205, 1997.
38. Friedman M., Schwartz, A.J. – A Monetary History of the United States. Princeton, N.J.,
Princeton University Press, 1963.
39. Friedman, M. – The Optimum Quantity of Money and Other Essays. London, Macmillan, 1969.
40. Friedman, M. – A Teoretical Framework for Monetary Analysis, in: Journal of Political
Economy, 78(2), 193 - 238, 1970.
41. Friedman, M. – The Counter – Revolution in Monetary Theory, in: IEA Occasional Paper 33,
1970.
42. Friedman, M. – Unemployment versus Inflation?, in: IEA Occasional Paper, 44, London, 1975.
43. Friedman, M. – The Role of Monetary Policy, in: Atlantic Economic Review, 58 (1), l - 17,
1968.
44. Friedman, M. – Capitalism şi libertate. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995.
45. Friedman, Milton – Politique monetaire ou politique fiscale. Paris, Edition Marne, 1969.
46. Froyen, R.T. – Macroeconomics Theories and Policies, 4th ed., Macmillan, New York, 1993.
47. Fourastié, J., B. Bazil – Pourqoi les prix baissent. Collections Pluriel, Fayard.
48. Gheorghe Oprescu – Microeconomie – Macroeconomie, Editura Economică, Bucureşti, 2000.
49. Gogoneaţă C., Gogoneaţă A. – Economie politică. Teorie micro şi macroeconomică. Politici
economice. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.
50. Keynes, J.M. – Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor. Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
51. Kohler, H. – Economics. D.C. Hearth and Co, Lexington, Mass, 1992.
52. Lipsey, R.G. – Macroeconomic Models. New York, Wiley, 49 - 75, 1978.
53. Mankiw, G. – Macroeconomics. Worth Publishers Inc., New York, 1994.
54. Mankiw, N.G. – Macroeconomics. 2nd ed., New York, Worth Publishers, 1996.
55. Marshall, Alfred – Principles of Economics. Eighth Edition, McMillan Press, London, 1920.
56. Okun, A.M. – The Political Economy of Prosperity. Washington D.C., The Brookings
Institution, 1970.
57. Parkin, M.J. – The Causes of Inflation: Recent Contributions and Current Controverses.
Discussion Paper 7405, Manchester, University of Manchester, 1975.
58. Philips, E.S., Taylor, J.B. – Stabilizing Powers of Monetary Policy under Raţional Expectation,
in: Journal of Political Economy, 85 (1), 163 - 90, 1977.
59. Ricardo, David – Despre principiile economiei politice şi impunerii. Vol I, II, Editura
Academiei, Bucureşti, 1959, 1962.
60. Samuelson Paul A., Nordhaus Wiliam D. – Economics (14 th edition). McGrow-Hill
International Edition, 1992.
61. Samuelson P., W. Nordhaus – Macroeconomie. Les Editions d'Organisations, Paris, traducere a
celei de a 14-a ediţii, 1995, p. 822.
62. Scarlat E., Chiriţă Nora – Sisteme cibernetice ale economiei de piaţă. Editura Economică,
Bucureşti, 1997.
63. Scarlat E., Chiriţă Nora – Analiza şi modelarea sistemelor cibernetice-economice. Editura
Etape, Sibiu, 1999.

221
64. Scarlat E., Chiriţă Nora – Cibernetica sistemelor microeconomice, Editura ASE, Bucureşti,
2000.
65. Scarlat E., Chiriţă Nora – Macroeconomie dinamică. Editura Economica, Bucureşti, 2001.
66. Simon H. – The Architecture of Complexity. Wiley, 1985.
67. Smith, Adam – Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei. Vol. I, Editura
Academiei, Bucureşti, 1962.
68. Solow, R.M. – Price Expectations and the Behavior of the Price Level. Manehester, Manchester
University - Press, 1969.
69. ***** – Anuarul Statistic al României, Institutul Naţional de Statistică şi Cercetări Economice,
Bucureşti, 1997 - 2003.

222