Sunteți pe pagina 1din 712

GHEORGHE UGLEAN

DREPT CONSTITUŢIONAL
ŞI INSTITUŢII POLITICE
I
Ediţia a IV-a
revăzută şi adăugită

11
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007
Editură acreditată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării
prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


UGLEAN, GHEORGHE
Drept constituţional şi instituţii politice / Gheorghe Uglean, Ediţia
a IV-a revăzută şi adăugită - Bucureşti, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2007
2 vol.
ISBN 978-973-725-812-0 general
978-973-725-813-7 vol. I
342(498)(075.8)

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă şi prin orice


mijloace tehnice, este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii.

Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv


autorului/autorilor

Redactor: Constantin FLOREA


Tehnoredactor: Marcela OLARU
Coperta: Cornelia PRODAN

Bun de tipar: 20.05.2007; Coli tipar:


Format: 16/61×86

Editura Fundaţiei România de Mâine


Bulevardul Timişoara nr.58, Bucureşti, Sector 6
Tel./Fax: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

2
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Prof. univ. dr. GHEORGHE UGLEAN

DREPT CONSTITUŢIONAL
ŞI INSTITUŢII POLITICE
I
Ediţia a IV-a
revăzută şi adăugită

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE


Bucureşti, 2007
3
4
CUPRINS

CAPITOLUL I
CONCEPTUL DE DREPT

I.1. Noţiunea de drept ……………………………………………… 9


I.2. Apariţia şi evoluţia dreptului ………………………………….. 14
I.3. Dimensiunea socială a dreptului …………………………………. 23
I.4. Esenţa, conţinutul şi forma dreptului …………………………….. 27
I.5. Definiţia dreptului ……………………………………………….. 36
I.6. Noţiunile de drept public şi drept privat ………………………….. 38

CAPITOLUL II
DREPTUL CONSTITUŢIONAL –
RAMURĂ A SISTEMULUI DE DREPT

II.1. Noţiunea de drept constituţional ………………………………… 43


II.2. Locul dreptului constituţional în sistemul de drept ……………… 47
II.3. Izvoarele dreptului constituţional ……………………………….. 50
II.4. Raportul de drept constituţional ………………………………… 56
II.5. Subiectele raportului de drept constituţional …………………….. 63
II.6. Normele de drept constituţional ………………………………… 67

CAPITOLUL III
TEORIA CONSTITUŢIEI

III.1. Noţiunea de constituţie …………………………………………. 73


III.2. Noţiunea de regim constituţional ………………………………. 90
III.3. Apariţia constituţiei ……………………………………………. 92
III.4. Adoptarea constituţiei ………………………………………….. 94
III.5. Suspendarea, revizuirea şi abrogarea constituţiei ………………. 100
5
CAPITOLUL IV
SUPREMAŢIA CONSTITUŢIEI

IV.1. Noţiune ………………………………………………………... 109


IV.2. Efectele juridice ……………………………………………….. 110
IV.3. Garanţii juridice ……………………………………………….. 112

CAPITOLUL V
CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR

V.1. Noţiunea de control al constituţionalităţii legilor ………………… 115


V.2. Forme de control al constituţionalităţii legilor şi clasificarea
acestor forme …………………………………………………… 120
V.3. Controlul constituţionalităţii legilor în România.
Curtea Constituţională …………………………………………... 136

CAPITOLUL VI
CONSTITUŢIILE ROMÂNIEI ŞI REGLEMENTĂRI
CU CARACTER FUNDAMENTAL DE LA APARIŢIA
STATULUI ROMÂN MODERN ŞI PÂNĂ ÎN PREZENT

VI.1. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris ………………….. 145


VI.2. Constituţia României din 29 iunie 1866 ……………………….. 148
VI.3. Constituţia României din 29 martie 1923 ……………………… 151
VI.4. Constituţia României din 28 februarie 1938 …………………… 154
VI.5. Actele cu caracter constituţional din perioada 1944-1948 ……… 156
VI.6. Constituţia României din 13 aprilie 1948 ………………………. 165
VI.7. Constituţia României din 24 septembrie 1952 …………………. 167
VI.8. Constituţia României din 21 august 1965 ……………………… 169
VI.9. Acte cu caracter constituţional adoptate după Revoluţia
din Decembrie 1989 ……………………………………………. 171
VI.10. Constituţia României din 8 decembrie 1991 ………………….. 179

6
CAPITOLUL VII
DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE
FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR ROMÂNI
VII.1. Noţiunea de drepturi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor
români ………………………………………………………… 185
VII.2. Natura juridică a drepturilor fundamentale …………………... 194
VII.3. Apariţia şi dezvoltarea instituţiei drepturilor şi îndatoririlor
fundamentale în România …………………………………….. 195
VII.4. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ………….. 197
VII.5. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor
şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români ………….. 199
VII.6. Inviolabilităţile ……………………………………………….. 217
VII.7. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale …………. 237
VII.8. Drepturile exclusiv politice …………………………………... 256
VII.9. Drepturile şi libertăţile social-politice …………………………. 257
VII.10. Drepturile garanţii …………………………………………… 275
VII.11. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor ……………………... 279
VII. 12. Cetăţenia română ……………………………………………. 282

CAPITOLUL VIII
REGIMUL CONSTITUŢIONAL AL STATULUI ROMÂN
VIII.1. Caracterele statului român ……………………………………. 305
VIII.2. România, stat naţional, unitar şi indivizibil …………………... 310
VIII.3. Forma de guvernământ ………………………………………. 312
VIII.4. Structura de stat ……………………………………………... 314
VIII.5. Organizarea administrativ-statală …………………………….. 321
VIII.6. Organizarea administrativă actuală a teritoriului României …... 326
CAPITOLUL IX
ORGANIZAREA PUTERILOR ÎN STAT
IX.1. Puterea de stat, puterile publice ………………………………... 330
IX.2. Trăsăturile generale ale puterii organizate statal. Deosebirile
de alte puteri …………………………………………………… 332
IX.3. Separaţia puterilor, echilibrul puterilor, colaborarea puterilor …... 335
IX.4. Organizarea statală contemporană a puterii politice ……………. 339
IX.5. Consacrarea separaţiei puterilor în stat în Constituţia României 340
Bibliografie ………………………………………………………… 343

7
8
CAPITOLUL I
CONCEPTUL DE DREPT

I.1. Noţiunea de drept


Cuvântul „drept” este folosit în mai multe accepţiuni. El derivă
de la latinescul directus, luat în sens metaforic (directus de la dirigo,
dirigere, care însemna drept – orizontal sau vertical –, de-a dreptul,
direct, direcţie, linie dreaptă). În limba latină însă cuvântul care
corespundea substantivului drept era jus (drept, dreptate, legi).
Cuvântul este întâlnit şi în alte limbi, cu aceeaşi semnificaţie – droit
la francezi, diritto la italieni, derecho la spanioli, recht la germani,
right la englezi.
Într-un prim sens, cuvântul drept semnifică ştiinţa dreptului –
ansamblu de idei, noţiuni, concepte şi principii care explică dreptul şi
prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit.
Dreptul este o ştiinţă socio-umanistă care analizează feno-
menul juridic în toate formele sale de manifestare, ca dimensiune
inalienabilă a existenţei umane în condiţii social-istorice determinate.
Dreptul este un fenomen normativ care are ca obiectiv disciplinarea
şi ordonarea relaţiilor sociale în scopul promovării unor valori
receptate de societate: omul, proprietatea, ansamblul libertăţilor
individuale, statul, umanitatea etc.
Dreptul constă în ansamblul regulilor de conduită generale şi
obligatorii asigurate şi garantate de stat, reguli al căror scop îl
constituie organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în
cadrul relaţional uman, precum şi înfăptuirea acestui comportament

9
într-un climat specific manifestării coexistenţei drepturilor esenţiale
ale omului şi libertăţilor lui cu justiţia socială. 1
Dar dreptul nu este numai ştiinţă, el este, în egală măsură,
tehnică şi artă. Dreptul, ca ansamblu de norme care organizează viaţa
în comun, este o tehnică a convieţuirii umane, destinată să disci-
plineze comportamentul uman şi să apere societatea de excese2 .
Regulile juridice impun obligaţii, organizează funcţionarea ge-
nerală a statului şi a organismelor nestatale, oferă posibilitatea valo-
rificării unor interese, recunoscând capacitatea participării indi-
viduale în diferite relaţii, atribuie roluri şi statute (de producător, de
cumpărător, de vânzător, de locatar, de locator, de părinte, de fiu-
fiică).
În acest sens, dreptul îmbină necesitatea şi libertatea. Nece-
sitatea, ca un domeniu specific dreptului, rezultă din chiar scopurile
generale ale vieţii sociale, scopuri prefigurate în ansamblul normelor
legale. Acest ansamblu alcătuieşte dreptul obiectiv. El priveşte acea
coordonare imperativă prin norme (despre care vorbea Max
Weber)3 , fiind premisa necesară a coexistenţei libertăţilor. Regulile
stabilite prin norme trebuie să-şi găsească un cadru minim de
legitimitate pentru a putea fi condiţia existenţei posibile a comu-
nităţii. Dreptul este principiul de direcţie, de coeziune socială, el dă
societăţii caracterul de definit, de coerenţă.
În afară acestei accepţiuni, cuvântul drept mai semnifică şi
facultatea unui subiect de a-şi valorifica sau de a-şi apăra împotriva
terţilor un anumit interes, legalmente protejat. În diverse declaraţii
asupra drepturilor omului se are în vedere o asemenea accepţiune a
drepturilor individuale. Acesta este dreptul subiectiv şi el presupune

1
Clement Gheorghe, Elemente de teoria generală a dreptului, suport
de curs (mss.).
2
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck,
Bucureşti, 2002.
3
Ibidem, p. 38 şi urm.
10
categoria de libertate. Romanii făceau distincţie între norma agendi
şi facultas agendi.
Ca trăsături ale dreptului subiectiv putem menţiona
următoarele:
• drepturile subiective sunt prerogativele recunoscute unei
persoane fizice sau juridice;
• conţinutul acestor prerogative constă în a pretinde ceva de la
altcineva;
• drepturile subiective sunt strâns legate de persoana omului
(de titularul lor);
• fiind legate de titularul lor, drepturile subiective sunt
întotdeauna prerogative concrete;
• drepturile subiective sunt infinite la număr;
• drepturile subiective pot avea natură juridică diferită în raport
de ramura de drept ale cărei norme le reglementează;
• în privinţa conţinutului lor, drepturile subiective sunt limitate
totuşi de lege şi de bunele moravuri în sensul că ele există şi pot fi
exercitate numai în măsura limitelor date de acestea;
• drepturile subiective constituie o categorie juridică prin
mijlocirea căreia titularii lor pot participa la schimburile de valori
care cad sub incidenţa reglementării juridice;
• din definiţie şi din exemple rezultă că unui drept subiectiv
aparţinând unui subiect de drept, de regulă, îi corespunde o obligaţie
a altui subiect de drept (a celui de la care se pretinde să săvârşească
ceva). 4
În unele limbi există cuvinte deosebite pentru cele două
accepţiuni ale noţiunii de drept. Spre exemplu, în engleză Law
desemnează dreptul obiectiv, iar Right, dreptul subiectiv; în
germană, deşi de largă utilizare este termenul Recht, uneori, pentru
dreptul subiectiv, se foloseşte termenul Berechtigung. În franceză, de
obicei, dreptul obiectiv este redat notându-se cuvântul cu literă mare

4
Clement Gheorghe, Elemente de teoria generală a dreptului, suport
de curs (mss.).
11
(Droit), iar dreptul subiectiv cu literă mică (droit), sau la plural
(droits). În vorbirea curentă, nespecializată, oamenii au în vedere în
special sensul de drept ca un drept subiectiv (dreptul de vot, dreptul
la concediu).
Ceea ce este drept în sine – preciza Hegel – este pus în
existenţa sa obiectivă, adică este determinat de gând pentru
conştiinţă, şi el este cunoscut ca fiind ceea ce este drept şi valabil,
legea; în virtutea acestei determinări, dreptul este pozitiv în genere. 5
Totalitatea normelor juridice în vigoare (active) dintr-un stat
poartă denumirea de drept pozitiv, un drept aplicabil imediat şi
continuu, obligatoriu şi susceptibil a fi adus la îndeplinire printr-o
forţă exterioară (coerciţiune statală), ca o îndreptăţire legitimă a unor
instanţe sociale special abilitate. Dreptul pozitiv, scria Mircea
Djuvara, este „dreptul care se aplică într-o societate dată la un
moment dat, sub auspiciile statului respectiv sau, mai pe scurt, este
dreptul care se aplică.
Dreptul obiectiv ca totalitate a normelor juridice exprimă
faptul că ele sunt independente de subiectele raportului juridic
concret, iar drepturile subiectelor decurg din dreptul obiectiv în care
sunt ele consfinţite. Dreptul obiectiv este deci menit să reglementeze
viaţa indivizilor grupaţi în societate şi poate fi privit sub dublu
aspect:
1) ansamblu de izvoare de drept – acte normative, obiceiuri,
care reprezintă aspectul static al dreptului;
2) formele prin care se realizează dreptul şi autorităţile statale
competente să utilizeze aceste forme, şi care reprezintă aspectul
dinamic al dreptului.
Dreptul este însă şi o artă, adică un ansamblu de mijloace pe
care le întrebuinţează organele care creează dreptul sau care aplică
dreptul. Legiuitorul trebuie să ştie să selecteze din ansamblul
trebuinţelor sociale pe cele care răspund unor nevoi reale;

5
Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura Academiei, Bucureşti,
1969, p. 239.
12
judecătorul trebuie să posede arta de a aplica legea în conformitate
cu litera şi spiritul său şi potrivit cu multitudinea condiţiilor de timp,
spaţiu şi persoane în care se derulează aspectele de viaţă; la fel,
procurorul, avocatul sau organul administrativ. În orice caz, acest
„montaj” artistic al dreptului nu poate fi, în niciun moment, despărţit
de ştiinţa dreptului, care rămâne marele regizor al întregii montări, al
fascinantului proces care îl constituie crearea şi realizarea dreptului. 6
Cuvântul „drept” mai este asociat, ca adjectiv, în aprecierile de
natură morală (exemplu: om drept, acţiune dreaptă, pedeapsă dreaptă
etc.). În afara termenului de drept, se întrebuinţează şi termenul de
juridic. Acesta este utilizat atât ca adjectiv (normă juridică, raport
juridic etc.), cât şi într-o accepţiune ce excede noţiunii de drept
(obiectiv sau subiectiv). Juridicul este un fenomen complex care
funcţionează obiectiv pe un fundal social, constituind unul din
modurile de reflectare pe plan social a existenţei umane. Juridicul are
– sistematic vorbind – un caracter unitar, deşi are o compunere
complexă (psihologică, instituţională, relaţională). Unicitatea
fenomenului juridic determină unicitatea ştiinţei dreptului (ştiinţe
juridice), care este, aşa cum am văzut, o ştiinţă explicativ normativă,
ce nu se limitează la descrierea şi explicarea funcţionării unor
elemente de tehnicitate şi construcţii logice, ci se referă şi la
caracterul operaţional al conceptelor prin intermediul cărora se
fundamentează ontologia, gnoseologia, axiologia şi metodologia
juridică. Juridicul defineşte o parte componentă a realităţii sociale,
alături de politic, etic, economic. În sociologie se vorbeşte despre
fenomenul juridic şi despre juridicitate, ca un criteriu de distincţie a
fenomenelor sociale. În acest sens, toate fenomenele juridice pot fi
privite ca fenomene sociale, fiindcă un drept robinsonian nu poate fi
conceput. Dar nu toate fenomenele sociale sunt şi juridice, ceea ce
pune în discuţie criteriul pe baza căruia pot fi distinse, din ansamblul
fenomenelor sociale, cele juridice. Acest criteriu este tocmai
juridicitatea, criteriu reflectat îndeosebi pe plan normativ. Pentru că
6
Nicolae Popa, op. cit., p. 37.
13
am amintit anterior de fenomenul juridic şi de juridicitate, nu este
lipsită de importanţă nici definiţia ştiinţei dreptului. Prin ştiinţa
dreptului înţelegem ansamblul de idei, noţiuni, concepte şi principii,
care explică dreptul şi prin intermediul căruia dreptul poate fi gândit
şi explicat.

I.2. Apariţia şi evoluţia dreptului


Studiul conceptului de drept implică în mod necesar viziunea
istorică, legată de descifrarea originilor (teoria originilor) dreptului.
Ca instituţie ce derivă de la societate şi îşi găseşte suportul în relaţiile
reciproce dintre oameni, dreptul este indisolubil legat de evoluţia
generală a societăţii, de particularităţile societăţii pe diferitele sale
trepte de dezvoltare istorică7 .
Chiar şi H. Kelsen recunoaşte că dreptul este un fenomen
condiţionat de timp şi spaţiu. 8 Întrebarea care se pune este aceea de
a şti dacă dreptul este indisolubil legat de societate de la primele sale
forme primitive de organizare sau, dimpotrivă, dacă dreptul apare, ca
şi statul, doar la un anumit moment al evoluţiei istorice a omului.
Răspunsul la întrebare este legat de modul în care este conceput
dreptul: este el doar apanajul statului sau, în general, orice grup
social este capabil să formuleze reguli juridice? Există, pe de altă
parte, un drept natural, ideal, anterior fiecărei reguli pozitive şi care
este neschimbat în esenţa sa? Ca instituţie ce derivă de la societate şi
îşi găseşte suportul în relaţiile reciproce dintre oameni, dreptul este
indisolubil legat de evoluţia generală a societăţii
Latinii credeau în eternitatea dreptului. Acolo unde este
societate, există şi drept – Ubi societas ibi jus. Ei nu puteau concepe
existenţa societăţii fără drept. Din punctul lor de vedere, şi viceversa
era exactă: ubi jus ibi societas. Credinţa lor în eternitatea dreptului

7
Nicolae Popa, op. cit., p. 38.
8
H. Kelsen, Théorie pure du droit, 1953, p. 57.
14
corespundea celei în eternitatea societăţii, şi anume a societăţii
romane şi bineînţeles a dreptului roman.
Adepţii Şcolii Dreptului Natural consideră că, în conformitate
cu concepţia aristotelică, omul este un animal social – zoon
politikon. Din nevoia instinctivă de a trăi în societate, apare şi nevoia
de a se stabili norme juridice (la baza acestora stând acel appetitus
societatis).
Unul dintre reprezentanţii de seamă ai Şcolii Dreptului Natural,
Hugo Grotius (1583-1645), consideră dreptul natural ca totalitatea
principiilor pe care raţiunea le dictează pentru satisfacerea necesităţii
naturale a omului, pentru viaţa socială. Deci, nu este suficient
apetitul social al omului, este nevoie şi de raţiune care dictează
principii, anumite precepte fundamentale. Aceste precepte priveau:
1) aliendi abstinentia (respectarea a tot ce e al altuia);
2) promissorul impledorum obligatio (respectarea angaja-
mentelor);
3) damni culpa dati reparatio (repararea pagubelor pricinuite
altora);
4) poenae inter hominis meritum (pedeapsa echitabilă).
Acest sistem de jus-duplex este apoi conceput şi pe alte baze de
către Pufendorf (1632-1694), Jean Domat (1625-1696) şi alţii.
Legiuitorii Revoluţiei franceze sunt puternic conduşi de ideile
Dreptului Natural. În proiectul de Cod Civil al comisiunii din anul
VIII, ei notau: „Există un drept universal, imuabil, izvor al tuturor
legilor pozitive; el nu este decât raţiunea naturală întrucât aceasta
guvernează pe toţi oamenii”.
În concepţia curentului jusnaturalismului, drepturile oamenilor
decurg din calitatea lor raţională. Esenţa omului stă în
individualitatea lui. Fiinţa umană atinge destinaţia ei, întrucât se
comportă ca purtătoare a raţiunii.
Ideile acestea revin ori de câte ori emanciparea individului,
posibilităţile sale de afirmare a demnităţii şi a personalităţii sunt în
pericol. S-a afirmat, în acest context (şi nu fără îndreptăţire!), că

15
„Secolul al XX-lea are nostalgia dreptului natural”, un drept
disimulat sub forma „principiilor generale” ale dreptului sau a
„principiilor de echitate”.
Din această perspectivă, întrebarea pusă mai sus (când apare
dreptul ?), rămâne în relaţie chiar cu modul în care concepem
dreptul. Este el echivalent oricărei reguli de conduită din momentul
apariţiei primelor forme de organizare socială? Dacă avem în vedere
faptul că dreptul nu poate exprima decât nevoile sociale ale unei
colectivităţi constituite în formă politică, atunci dreptul apare în
condiţii social-politice determinate, caracterizate prin diferenţieri
specifice societăţii politice9 .
În evoluţia sa, omul pleacă de la o stare de dependenţă totală
faţă de natură – omul în situaţia de culegător, folosind tot ceea ce
natura îi pune la dispoziţie în stare brută, fără a prelucra (şi fără să
aibă posibilitatea să o facă) obiectele înconjurătoare.
La scara devenirii sale istorice, determinate de mari mutaţii
economice (descoperirea focului, domesticirea animalelor,
prelucrarea pământului, a unor metale), prima formă de organizare
socială a fost Ginta. Constituirea Gintei se făcea în temeiul unui
criteriu – comunitatea de sânge (şi, în subsidiar, comunitatea
preocupărilor economice). Cercetările istoriografice, precum şi cele
sociologice au scos la iveală anumite trăsături ale acestei etape.
Ginta a fost o formă universală de organizare a societăţii
primitive. Ea s-a caracterizat printr-o diviziune naturală a muncii
(după sex şi vârstă) şi prin domnia obiceiului. Democraţia gentilică
însemna proprietatea comună asupra pământului, lipsa unei forţe
exterioare de constrângere (ca prerogativă social-organizată a unei
părţi a societăţii), o putere ce aparţinea întregii colectivităţi.
La greci, de exemplu, Ginta purta denumirea de genos.
Conducătorul era ales de membrii gintei, denumit arhonte.
Mai multe ginţi formau Fratrii şi Triburi. În fruntea Tribului se
afla Sfatul (bule), alcătuit din conducătorii ginţilor. Agora era
9
Nicolae Popa, op. cit., p. 39.
16
adunarea obştească. În timp de război, tribul avea conducător militar,
care era – după spusele lui Aristotel – şef peste oamenii liberi.
S-a susţinut că, iniţial, Ginta a fost matriarhală, fapt datorat
poziţiei proeminente a femeii în gospodărie, ea asigurând mijloacele
de subzistenţă statornice în comunitate (întoarcerea bărbaţilor,
ocupaţi cu expediţiile de vânătoare a animalelor sălbatice, fiind în
permanenţă sub semnul întrebării). Căsătoria (în sensul raporturilor
dintre sexe) era exogamă, bărbatul fiind din afara gintei-mamă; la
moartea sa, copiii rămâneau în această gintă, iar legăturile de sânge
se stabileau în legătură cu un strămoş feminin. Raporturile sexuale
fiind libere, era exclusă orice paternitate, descendenţa stabilindu-se
pe linie feminină.
Trecerea de la ginta matriarhală la cea patriarhală a fost uneori
interpretată ca un efect al dezvoltării ideilor religioase, al introducerii
unor zeităţi noi. În realitate, trecerea la patriarhat îşi are cauzele sale
sociale şi economice, determinate de schimbările importante pro-
duse: dezvoltarea agriculturii, a păstoritului, a meşteşugurilor, a
schimbului etc.
Hegel consideră că adevărata istorie începe abia o dată cu
apariţia Statului şi a Dreptului, care întruchipează punctul cel mai
înalt al culturii unui popor. 10 Începutul adevărat şi prima fundaţie a
statului – notează Hegel – constă în introducerea agriculturii, alături
de introducerea căsătoriei, întrucât primul din aceste principii aduce
cu sine prelucrarea solului şi, o dată cu aceasta, proprietatea privată
exclusivă, reducând viaţa rătăcitoare a sălbaticului, care îşi caută în
peregrinări subzistenţa, la stabilirea dreptului privat şi la siguranţa
satisfacerii trebuinţelor; de aceasta se leagă limitarea raporturilor
sexuale la căsătorie şi, prin urmare, transformarea acestei legături

10
Nicolae Popa, op. cit., p. 41.
17
într-o alianţă durabilă, universală în sine; tot astfel a nevoii
subiective, în grija de familie şi a posesiei în averea familiei. 11
Cercetările efectuate de sociologi, istorici, antropologi ai
culturii în comunităţi aflate pe treapta primitivă de dezvoltare au scos
la iveală faptul că, în aceste comunităţi, raporturile membrilor erau
conduse pe baza unor comandamente care exprimau nevoile
elementare ale vieţii în comun şi care erau cuprinse într-un sistem de
norme sociale. Îndelungata practică a acestor comunităţi determină
apariţia unor tabu-uri, corespunzătoare aşa-numitului sistem al
totemismului de clan. 12
La început, totetismul a constituit o expresie a diviziunii
naturale a muncii dintre comunităţi, contribuind la circulaţia fondului
de alimente şi reglementarea legăturilor dintre sexe (membrii unor
ginţi aparţinând aceluiaşi totem nu se puteau căsători între ei). După
credinţele totemice, cei din aceleaşi clanuri sau fratrii se considerau
înrudiţi direct cu totemul lor (plantă, animal). 13
Acest sistem al totemismului de clan se apăra printr-un set de
reguli – oprelişti (tabu-uri), care vizau cele mai diverse domenii ale
vieţii comunităţii. Spre exemplu, se întâlnesc reguli privind ocrotirea
căminului, a conducătorilor, a bătrânilor, a copiilor, a armelor, a
mijloacelor de muncă mai importante. Existau oprelişti cu privire la
atingerea anumitor animale sau plante. Bolnavii, cadavrele, femeia
în timpul menstruaţiei constituiau, de asemenea, tabu. Unele reguli –
oprelişti prezintă uimitoare similitudini cu normele cuprinse în
coduri juridice. Este uimitoare asemănarea existentă între aceste
reguli restrictive şi normele penale de mai târziu. Asemenea cercetări

11
Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura Academiei, Bucureşti,
1969, p. 232, 233; Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi a ideilor religioase,
Bucureşti, 1981.
12
Totem – în limba dialectală algonkiană (a pieilor roşii
nord-americane) însemna: ruda fratelui sau a surorii. Tabu – cuvântul are ca
sens iniţial: izolat, separat.
13
T. Herseni, Sociologia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982, p. 359.
18
confirmă faptul că regulile sociale sunt indispensabile oricărei forme
de organizare socială; ele sunt determinate în mod necesar de
evoluţia socială şi alcătuiesc „un prim deziderat al oricărei ordini”. 14
La fel ca şi în cazul sistemului totemismului de clan, şi aceste
seturi normative se dezvoltă treptat, o dată cu schimbările sociale.
Regulile simple de comportare, care înainte erau împletite direct cu
activitatea materială a comunităţii şi exprimau nemijlocit interesele
acesteia, se îmbină cu elementele de magie. Anumite mecanisme ale
unei false conştiinţe fac adesea ca un tabu să se rupă cu desăvârşire
de împrejurările care i-au dat naştere şi să treacă la o existenţă de
sine stătătoare; având, la început, elemente raţionale, unele oprelişti,
se pot transforma în contrariul lor şi, în loc să apere grupul, îi pot fi
dăunătoare. Totemismul, de asemenea, se îndepărtează treptat de
originea lui, devenind un sistem coerent de credinţe şi practici. În
mod paradoxal, tocmai animalul sau planta devenită totem sunt, mai
târziu, interzise a fi omorâte sau consumate.
O seamă de cercetători (Thurnwald, Malinowski, Hoebel etc.)
consideră că aceste seturi de norme sociale alcătuiesc dreptul
societăţilor primitive.
Aşa, spre exemplu, Thurnwald construieşte o întreagă ordine
dogmatică de drept al societăţii primitive, care alcătuieşte o formă
incipientă a dreptului. Malinovski consideră că studiul dreptului
primitiv poate conduce la concluzia posibilităţii de clarificare a
normelor acestuia, existând suficiente semne distinctive „care separă
în mod clar dreptul primitiv de15 alte forme de obiceiuri”.16
Hoebel desprinde, din obiceiurile primitive, dreptul primitiv,
considerând că simpla asigurare, prin mijloace, a traducerii în viaţă a
normelor de conduită transformă în drept o normă de comportare.
„O normă socială – scrie Hoebel – devine normă de drept din

14
L. Fuller, The Morality of Law, Yale University, Press, 1964, p. 46.
15
Nicolae Popa, op. cit., p. 43.
16
Malinovski, Crime and Custom în Sovage Society, London, 1954,
p. 208.
19
momentul în care neglijarea sau încălcarea ei este urmată de
ameninţare sau în mod real, de aplicarea unei forţe fizice, exercitată
de un individ sau de un grup ca privilegiu, socialmente recunoscut,
al acestuia”. 17
La fel consideră şi Gurvitch, care apreciază că „acolo unde
există chiar un simplu Noi activ, sunt şanse de a te găsi în prezenţa
dreptului”. 18
Alţi specialişti, cum ar fi polonezul Podgorecki, vorbesc despre
aceste norme ca despre un drept tradiţional. 19
Analiza este plasată pe terenul metodei etnologice de studiere a
fenomenului juridic. Problema dreptului societăţilor aflate pe treapta
primitivă de dezvoltare (a societăţilor prestatale) duce ulterior la
punerea unei chestiuni fundamentale pentru teoria dreptului, şi
anume găsirea tipului de cadre sociale (globale, grupale,
microsociale) mai favorabile sau mai puţin favorabile generării
dreptului. S-a recunoscut, mergându-se pe linia de gândire
corespunzătoare pluralismului juridic, că dreptul urmează a fi privit
nu numai în relaţie cu statul şi cu structurile social-politice
constituite, ci şi în afara oricărei structuri, trebuind a fi căutat şi în
fenomenele sociale de genul manifestărilor de sociabilitate care dau
naştere normei de solidaritate. Această normă corespunde unei
totalităţi de diferite sentimente umane reciproce, determinate de
anumite influenţe psihice, de o anumită intimitate a legăturilor sau de
contacte nemijlocite. Apare deci posibil, în această lumină, ca
numeroase grupuri sociale, construite şi legate psihologic, să poată
elabora norme juridice, ceea ce ar transforma dreptul într-un
fenomen prin excelenţă pluralist.

17
Hoebel, The Law of the Primitive Man, Cambridge, 1954, p. 208.
18
G. Gurvitch, Sociologie du Droit, Traité de Sociologie, Tome, II,
PUF, Paris 1963, p. 173.
19
A. Podgorecki, Schiţă a Sociologiei Dreptului, Moscova, 1974,
p. 80.
20
Pentru a putea să dăm răspuns ideii pluralismului juridic, este
nevoie, credem, să reluăm prezentarea procesului apariţiei
dreptului.
Până acum am stabilit faptul că este de esenţa oricărei
comunităţi stabilirea pe cale normativă a unor criterii de
comportament, a unor exigenţe pe care comunitatea înţelege să le
formuleze legat de conduita oamenilor, în aşa fel încât comunitatea
să le prezerve, să nu fie pusă sub semnul întrebării chiar existenţa sa,
în condiţiile unui comportament arbitrar. Rămâne de demonstrat
caracterul juridic sau nejuridic al acestor norme. Suntem de părere că
aceste norme sunt de natură obştească sau obişnuielnică, religioasă
sau morală, neexistând în această fază de dezvoltare istorică un
aparat special care să le asigure din afară sau de deasupra întregii
colectivităţii obligativitatea. Ele erau respectate ca deprinderi, forţa
lor obligatorie fiind rezultatul unei reflectări în planul conştiinţei
individuale a convingerii utilităţii lor. Nu există încă nici acea
„ierarhie jurisdicţională”, de care vorbeşte Traian Herseni. 20
Ierarhia jurisdicţională este, în esenţă, un fenomen juridico-
administrativ, fenomen neconturat încă în aceste momente ale
dezvoltării social-istorice. Aşa cum menţionează Hart, „Este,
desigur, posibil să ne imaginăm o societate fără legislaţie, curţi
oficiale şi altele. Într-adevăr, sunt multe studii despre comuna
primitivă în care nu numai revendicarea acestei posibilităţi se realiza,
dar descrierea în detaliu a vieţii societăţi relevă că înţelegerea
controlului social este dată de atitudinea generală a grupului faţă de
standarde de comportament obligatoriu”. 21
Sancţiunile, în cazul nerespectării opreliştilor stabilite în
conţinutul normelor, erau aplicate de comunitate, putând să se

20
T. Herseni, Sociologia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982, p. 397.
21
H. L. A Hart, The Concept of Law, Oxford University Press, 1963,
p. 89.
21
dispună chiar alungarea din trib. Se practica răzbunarea sângelui
(dinte pentru dinte, ochi pentru ochi).
În condiţiile schimbărilor sociale ce au avut loc în societatea
gentilico-tribală se produc modificări în structura şi modul de
funcţionare a puterii sociale şi a normelor ce asigurau eficienţa
acestei puteri. Astfel – spre a ne menţine la exemplul Greciei – în
epoca descrisă de Homer (aceea a democraţiei militare), se constată
o treptată desprindere a organelor conducătoare de restul populaţiei.
Conducătorii militari, dată fiind înmulţirea războaielor, cresc
considerabil în importanţă: ei hotărăsc fără a mai consulta adunările
obşteşti. După ce legendarul rege Teseu a dat conducerea unică a
Atenei prin unirea triburilor, Solon împarte populaţia ateniană în
patru clase după avere. În timpul lui Clistene, ultimele resturi
gentilice sunt nimicite, iar cetăţenii sunt împărţiţi pe baza criteriului
strict teritorial. Apare astfel statul, organism de conducere ce
stabileşte legături de altă natură (teritorială, şi nu de sânge) cu
cetăţenii.
Încă pe treapta înaltă a dezvoltării societăţilor gentilice, paralel
cu trecerea la agricultură şi creşterea vitelor, avusese loc o
diferenţiere a intereselor sociale, diferenţiere ce s-a reflectat şi în
plan normativ. Astfel, o serie de norme obişnuielnice sunt preluate şi
adaptate noilor interese (privind situaţia prizonierilor de război
transformaţi în sclavi, situaţia datornicilor, transmiterea prin
moştenire a bunurilor).
Însă, o dată cu evoluţia socială vechile obiceiuri se transformă
în formă scrisă. Astfel, printre primele legi scrise amintim:
¾ CODUL LUI HAMMURABI, edictat cu 2000 ani Î. H, care
afirma că legile trebuie să aducă binele poporului şi să-l oprească pe
cel tare de a-l vătăma pe cel slab;
¾ LEGILE LUI MANU, care cuprind 5370 versuri, fiind
edictate de brahmani în India. Prin acestea se considera că legile
conţin pedepse, iar pedeapsa este instrumentul cel mai important de
îndeplinire a misiunii regelui, care este dreptatea;

22
½ În Europa, primele legiuiri consemnate documentar sunt:
– legiuirile lui Licurg – secolele X– IX Î. H. ;
– legile lui Dracon şi Solon (Atena) – secolele VI-V Î. H;
– legea celor XII Table – la romani, secolul V Î. H.
Hegel făcea următoarea afirmaţie: „Soarele, ca şi planetele, au
şi ele legile lor, dar ele nu le cunosc. Barbarii sunt cârmuiţi de
instincte, moravuri şi sentimente, dar ei nu au conştiinţa acestora.
Prin faptul că dreptul se instituie şi este cunoscut, se înlătură opinia
subiectivă şi egoismul, iar dreptul îşi dobândeşte determinarea sa
adevărată şi ajunge la cinstea ce i se cuvine.
În concluzie, normele vechilor comunităţi gentilice aveau la
bază obiceiuri şi tradiţii, făceau parte fără echivoc din viaţa ginţii şi,
în ciuda faptului că uneori îmbrăcau forme mistice, ele se impuneau.

I.3. Dimensiunea socială a dreptului


Dreptul este un rezultat al activităţii umane, al socializării;
normele sale intervin în procesul productiv, stabilind reguli generale
pentru actul zilnic, repetat, al producerii, al repartiţiei şi al
schimbului de produse şi activităţi. Libertatea omului este deplină
numai în măsura în care nu stânjeneşte libertatea celorlalţi.
Drepturile omului nu pot prinde contur, nu pot deveni realităţi decât
în cadrul unei interacţiuni, bazată pe coexistenţa libertăţilor, şi nu pe
afirmarea brutală şi păgubitoare pentru semeni a unor drepturi şi a
unor interese personale. Superioritatea reflectării în drept a corelaţiei
necesare între drepturi şi îndatoriri, precum şi nobleţea actului de
justiţie (ca o activitate independentă într-o societate democratică)
alcătuiesc coordonatele care marchează decisiv dimensiunea socială
a dreptului. 22
„Legile sunt matca şi mama noastră” – afirma D. Cantemir,
subliniind prin aceasta poziţia dreptului în societatea civilizată, ca un

22
Nicolae Popa, op. cit., p. 48 şi urm.
23
nucleu al ordinii sociale şi ca o condiţie a bunei derulări a
raporturilor umane.
Abordarea dimensiunilor sociale ale dreptului implică analiza
locului dreptului şi a realităţii juridice în societate, a sistemului
legăturilor sale cu celelalte elemente (realităţi) ale societăţii.
În general, ştiinţele sociale privesc societatea ca un sistem
dinamic, evolutiv (capabil să parcurgă stări diverse) şi înzestrat cu
capacitatea autoreproducerii lărgite şi optimizate. Aceste ştiinţe
(sociologia, politologia, economia politică) cercetează diversele
componente ale societăţii, pun în lumină structura şi legitatea
structurală a vieţii sociale, rolul elementelor societăţii şi influenţele
complexe între aceste părţi (economice, politice, juridice, culturale).
Realitatea juridică (juridicul) este o dimensiune inalienabilă a
realităţii sociale în condiţii istorice determinate. Existenţa ei nu poate
fi desprinsă de existenţa celorlalte părţi ale unei societăţi, suportând
influenţa acestora şi exercitând la rându-i influenţă asupra lor. La
început, totemismul a constituit o expresie a diviziunii naturale a
muncii dintre comunităţi, contribuind la circulaţia fondului de
alimente şi la reglementarea legăturilor dintre sexe (membrii unor
ginţi aparţinând aceluiaşi totem nu se puteau căsători între ei). După
credinţele totemice, cei din aceleaşi clanuri sau fratrii se considerau
înrudiţi direct cu totemul lor (plantă, animal).
Realitatea juridică, sau juridicul, este uneori denumită şi sistem
juridic sau suprastructură juridică. Realitatea juridică (juridicul) are
un conţinut bogat în care este cuprins dreptul – ca fenomen normativ
(dreptul pozitiv) –, dar care nu se reduce la el. Astfel, componentele
juridicului sunt: conştiinţa juridică, dreptul şi relaţiile juridice
(ordinea de drept). Înainte de a fi o realitate normativă, dreptul este o
stare de conştiinţă, în sensul că nevoile schimbătoare ale societăţii,
care-şi reclamă reflectare într-un sistem de norme, nu se transpun
tale quale în limbajul şi în conţinutul dreptului; ele trec prin
conştiinţa legiuitorului (sau a poporului, dacă este vorba de obicei),
urmând un proces de evaluare, valorizare şi valorificare finală prin

24
normele de drept. Din punct de vedere epistemologic, conştiinţa
înseamnă conştientizarea scopurilor şi alegerea mijloacelor în
consens cu o tablă superioară de valori.
Conştiinţa juridică (specializată – a legiuitorului sau comună –
a poporului) joacă rolul unui receptor şi al unui tampon. Receptor, în
sensul că primeşte stimulii pe care îi emite societatea, îi ordonează
şi-i supune unui examen axiologic, şi tampon, pentru că se interpune
între aceşti stimuli (care se înfăţişează de cele mai multe ori ca
adevărate comandamente, presiuni din partea forţelor sociologice
creatoare ale dreptului) şi realitatea normativă (care are regularităţile
sale, ritmul său, o dinamică proprie, ce nu-i permit să urmeze
„orbeşte” aceste presiuni). Conştiinţa juridică apare ca o premisă a
dreptului (ca fenomen normativ), funcţia sa normativă fiind mijlocită
de ipostazele conştiinţei, prin care omul devine propriu-zis subiect:
cea cognitivă, cea acţională şi cea cultural-axiologică. Într-o
societate pluralistă, în care structurile sale sunt profund interesate de
schimbările esenţiale, funcţia normativă a conştiinţei este organic
corelată funcţiei creatoare anticipative.
Căutarea şi inovarea soluţiilor juridice (celor mai bune) nu pot
fi decât rodul unei mature chibzuinţe, întrucât centrul referenţial al
ontologiei conştiinţei îl constituie fiinţa conştientă, iar exerciţiul
funcţiilor conştiinţei juridice echivalează cu o organizare dinamică a
vieţii psihice şi spirituale. Conştiinţa juridică se structurează pe două
paliere: primul este o componentă raţională – ideologia juridică
(ansamblul trăirilor emoţionale: sentimente, voliţiuni). O bună
politică juridică, rezultat al traducerii în planul normelor dreptului a
cerinţelor reale ale dezvoltării sociale, constituie o adevărată formulă
educativă, contribuind hotărâtor la formarea unei atitudini culturale a
individului faţă de exigenţele de comportament conţinute în normele
de drept.
A doua componentă a realităţii juridice (a juridicului) o
constituie partea instituţională – dreptul, ca sistem de reglementări
şi instituţii. Această parte alcătuieşte miezul juridicului, conţinutul

25
său, cadrul său substanţial de referinţă. Dreptul, ca fenomen
normativ, dă expresie cerinţelor structurilor sociale – conducătoare
sau conduse – de mai bună organizare a raporturilor umane, în
vederea obţinerii acelui echilibru social indispensabil pentru
asigurarea climatului în care liberului arbitru şi voinţei subiective să i
se poată opune eficient anumite standarde oficiale de comportament
şi în care să poată fi înlăturată tensiunea între cei care acceptă
standardele şi cei care se abat de la ele.
Norma juridică, la rândul ei, ca reflectare conştientă a
conţinutului raporturilor sociale, nu este decât o sinteză între ceea ce
este (sein) şi ceea ce trebuie să fie (sollen), între necesitate şi
libertate, între real şi ireal.
În sfârşit, cea de-a treia componentă a juridicului este alcătuită
din elemente relaţionale, sociologice. Sunt cuprinse aici raporturile
juridice şi situaţiile juridice, cele care probează eficienţa dreptului. În
cadrul acestor raporturi, oamenii (individual sau colectiv) participă
în calitate de subiecte de drept, valorificându-şi sau apărându-şi pe
cale legală interese şi drepturi. Desfăşurarea lor în conformitate cu
dispoziţiile legale duce la crearea ordinii de drept. Din această
perspectivă, dreptul poate fi considerat ca un mod de existenţă a
ordinii publice, un real factor de calmare a conflictelor şi de
menţinere în limite de ordine a ciocnirilor de interese.
Omul acţionează într-o ambianţă socială, el intră în numeroase
raporturi cu semenii săi, iar aceste raporturi alcătuiesc adevăratul
fundament ontologic al dreptului.
Rezultă că dreptul, ca sistem de norme şi instituţii, are o sferă
mai restrânsă decât juridicul, ca parte componentă a realităţii sociale.
La rândul său, însă, dreptul aparţine şi el acestei realităţi, are
determinări calitative ce ţin de esenţa socialului. El suportă influenţe
din partea componentelor cadrului fizic înconjurător şi din partea
componentelor sistemului social (economia, politica, morala). În
ansamblu, aceste elemente de influenţă poartă denumirea de factori
de configurare a dreptului.

26
I. 4. Esenţa, conţinutul şi forma dreptului
Dreptul, ca orice fenomen, este unitatea unor aspecte de ordin
calitativ şi cantitativ. Stabilirea conceptului de drept prin intermediul
conceptelor filosofice de esenţă, conţinut şi formă implică efortul de
decelare a trăsăturilor şi a determinărilor calitative fundamentale ale
dreptului, precum şi efortul de sesizare a modalităţilor specifice de
organizare internă şi externă a conţinutului.
În general, esenţa unui fenomen reflectă unitatea laturilor, a
trăsăturilor şi a raporturilor interne necesare, relativ stabile, care
constituie natura lăuntrică a fenomenului şi-l fixează într-o clasă de
fenomene adiacente. A cerceta esenţa dreptului presupune
pătrunderea înăuntrul său, sesizarea legăturilor intime care-i conferă
relativa stabilitate, identificarea calităţilor interne. 23
Observaţiile cele mai vechi asupra însuşirii lucrurilor, asupra
naturii acestora şi a substanţei lor au conturat ideea de calitate, pe
care Aristotel o definea ca fiind „deosebirea substanţei”, adică ceea
ce deosebeşte corpurile între ele. O notă specifică în definirea
calităţii o constituie însuşirea sa de a fi o determinare internă, proprie
obiectului, graniţa care delimitează un obiect de altul, un fenomen de
altul. În lumina structuralismului modern, calitatea a început a fi
privită în corelaţia sa cu structura, putând fi concepută ca unitatea
dintre elemente şi structură, unitate ce conferă determinare,
specificitate, integritate şi stabilitate obiectului dat.
Din multitudinea determinărilor calitative ale dreptului se
desprinde o calitate principală care exprimă calitatea întregului,
determinarea lui internă; aceasta este calitatea juridică a voinţei şi a
interesului, care conduce la apariţia normelor dreptului şi care
asigură un anumit echilibru în desfăşurarea raporturilor interumane.
Oricâte modificări va suferi un sistem juridic, prin orice stări ar trece
– ca urmare a modificărilor intervenite în elementele sale –, această

23
Nicolae Popa, op. cit., p. 60 şi urm.
27
calitate principală va rămâne neschimbată. Într-adevăr, atunci când
avem în vedere un anumit sistem juridic, vom constata că, într-o
anumită perioadă a existenţei sale, pot fi înregistrate schimbări ale
calităţilor acestui fenomen, schimbări care nu implică ideea de
negare a esenţei sale, dar care sunt implicate în procesul evoluţiei, al
transformării respectivului sistem, evoluţie determinată, la rândul ei,
de un complex de cauze obiective şi subiective.
În drept, rolul voinţei are o dublă semnificaţie: este vorba, mai
întâi, de rolul voinţei generale (a grupurilor sociale sau a întregii
societăţi), determinată de anumite interese şi care tinde să se
oficializeze prin intermediul activităţii statale (creând dreptul etatic)
şi, apoi, de voinţa individuală, manifestată în procesul aplicării
dreptului.
Voinţa este o categorie psihologică; ea reprezintă acel proces
psihic prin care se înfrâng anumite obstacole, prin acţiuni orientate
către realizarea unui anumit scop, propus în mod conştient. Este
vorba despre un efort voluntar, în care se confruntă posibilităţile
omului cu condiţiile obiective şi subiective. Atunci când se
abordează esenţa dreptului, nu se are în vedere acest sens, al voinţei
individuale, voinţa ca o expresie a tendinţei individului de a-şi
confrunta posibilităţile cu condiţiile obiective (efortul voluntar al
individului). Se are în vedere voinţa generală, ce se exprimă în
cutume sau legi, care tinde să-şi subordoneze voinţele individuale,
având la origine conştiinţa generalizată.
Cuprinderea în drept a acestei voinţe şi exprimarea ei în formă
oficială se realizează în baza considerării intereselor fundamentale
ale grupului sau ale societăţii în ansamblul său. Ideea existenţei unei
asemenea voinţe generale o întâlnim în concepţia
contractualismului. Elaborând teza că înainte de starea socială
oamenii au trăit în starea naturală (cea mai fericită, după Rousseau,
în care omul era pentru om zeu – homo homini deus – sau,
dimpotrivă, cea mai nenorocită după Hobbes, în care omul era
pentru om lup – homo homini lupus), contractualismul consideră că

28
vine o vreme când forţele individuale ale fiecăruia nu mai sunt
suficiente, fiind necesare depăşirea stării de natură şi intrarea în
starea de societate, impunându-se o nouă organizare a forţelor
existente. Neputând crea forţe noi, oamenilor le rămâne doar
posibilitatea formării, prin agregaţie, a unei sume de forţe
concentrice care să asigure rezistenţa necesară conservării indi-
vidului. Pentru ca asocierea să fie eficace, trebuia – exact ca într-un
contract – să se menţină şi forţa, şi libertatea fiecăruia dintre asociaţi.
O asemenea formă de asociere avea ca scop apărarea şi protejarea,
cu toată forţa comună, a persoanei şi a avutului fiecărui asociat.
Înăuntrul asociaţiei, fiecare, unit cu celălalt, ascultă doar de el însuşi
şi rămâne tot atât de liber ca şi mai înainte. „Fiecare din noi pune în
comun persoana sa şi toate puterile sale sub conducerea supremă a
voinţei generale şi mai privim pe fiecare membru ca parte
indivizibilă a totului”. Rousseau face o diferenţă între voinţa
colectivă (a tuturor), şi voinţa generală. Este adeseori – scrie el – o
mare diferenţă între voinţa tuturor şi voinţa generală, aceasta nu
priveşte decât interesul comun, cealaltă are în vedere interesul privat
şi nu este decât suma voinţelor particulare; scădeţi din acestea
năzuinţele opuse care se compensează şi va rămâne, ca rezultat,
voinţa generală.
Voinţa generală, în concepţia lui Rousseau, nu este suma
tuturor voinţelor, ci numai a celor care concordă în vederea
asociaţiei. Baza construcţiei sale rămâne voinţa particulară. Dreptul
şi statul apar, în această concepţie, ca produse ale voinţei, ca forme
necesare ale vieţii în comun. Eliminând unele exagerări, datorate
subiectivismului social (Tonnies, Richard, Ratzenhofer, Duprat etc.,
care considerau societatea ca un produs arbitrar al voinţei şi al
inteligenţei umane, iar legislaţia ca operă arbitrară a oamenilor),
înţelegerea voinţei generale, care caută să se difuzeze prin
oficializare, îşi găseşte un real suport în concepţia clasică
contractualistă. În drept se exprimă o atare voinţă, iar această voinţă
nu este o simplă sumă aritmetică a voinţelor individuale, ci un tot

29
organic care depăşeşte simpla însumare a voinţelor individuale şi
exprimă poziţia şi interesele generale ale grupurilor şi ale structurilor
sociale. Interesele grupurilor sociale fac ca acestea să dorească să se
stabilească, în avalanşa de interese sociale, de multe ori opuse, o
armonie în virtutea ideii de valoare. Nu este vorba de valoare ca
entitate abstractă, ci de valoarea ce funcţionează dependent de
sistemele morale şi evoluează în cadrul acestor sisteme. Pentru a-şi
conserva fiinţa, societatea are nevoie de coordonarea activităţii
individuale, în cadrul unei cooperări şi al unei ordini, privite ca şi
condiţii minime de consens în promovarea unui scop colectiv. De
aceea, are întru totul dreptate Del Vecchio când consideră legea ca
fiind în acelaşi timp gândire şi voinţă, fiindcă înglobează o hotărâre
logică şi un act de autoritate. Hegel consideră că voinţa generală, ca
voinţă a statului, este superioară voinţei individuale şi mai puternică
decât ea, fiind – pentru aceasta – o formă mai înaltă a libertăţii şi o
treaptă superioară a spiritului.
Constituind esenţa dreptului, această voinţă generală
oficializată (devenită voinţă juridică), exprimată în legi şi apărată de
stat, trebuie privită ca o unitate de momente sociale şi psihologice.
Voinţa juridică se numără printre elementele componente ale
conştiinţei juridice24 . Neidentificându-se cu conştiinţa juridică,
voinţa reprezintă o parte activă a acesteia. După cum am mai
subliniat, omul acţionează într-un mediu social şi natural
determinant, iar în acest mediu dreptul „programează” libertatea sa
de acţiune, fixând, în reguli stabile, pe cale oficială sau desprinse
dintr-o îndelungată convieţuire, etaloane de conduită.
Presiunea normelor sociale determină o reducere a libertăţii
„absolute” de manifestare a omului, stabilindu-i anumite limite, un
anumit tip de comportament.
Aceste caracteristici determină substanţa dreptului, calitatea sa
esenţială, care este întâlnită, invariabil, în orice sistem juridic.
Totodată, această calitate principală califică dreptul, îi fixează un loc
24
Nicolae Popa, op. cit., p. 63 şi urm.
30
specific în clasa de fenomene cu care se învecinează. Şi în alte
sisteme normative (etice, religioase, regulile elementare de
convieţuire), se exprimă o anumită voinţă.
Kant concepe dreptul în dependenţă cu ideile morale, ca o
totalitate a condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista
cu voinţa liberă a tuturor, potrivit unei legi universale de libertate.
Potrivit lui Kant, conceptul fundamental pe care se întemeiază
dreptul este obligativitatea, care-şi are bazele în principiul
posibilităţii unei constrângeri exterioare în măsură să poată coexista
cu libertatea tuturor.
În această lumină, justul (ca o categorie juridică-morală) este
acea acţiune care se află în conformitate cu voinţa liberă a fiecăruia.
Neokantianul Rudolf Stammler consideră că dreptul este voinţă, o
voinţă inviolabilă, autonomă, coezivă; el este o voinţă inviolabilă, în
sensul că normele sale sunt imperative şi coercitive. Autonomia
voinţei defineşte scopul dreptului – armonia acţiunilor omeneşti, prin
care se realizează şi coeziunea voinţei sociale, ca o condiţie a vieţii
sociale. Ceea ce deosebeşte – sub acest aspect – dreptul, ca sistem
normativ, de alte sisteme sociale normative este tocmai această
calitate juridică a voinţei, ce se exprimă în integralitatea normelor,
cu toate consecinţele ce decurg din această împrejurare.
Dreptul nu poate rămâne doar în stare de voinţă. Raţiunea sa
practică, legăturile sale – istoriceşte constituite – cu interesele
fundamentale ale oamenilor şi ale structurilor sociale de bază
imprimă dreptului trăsături de eficienţă mult mai pronunţate în
comparaţie cu alte seturi normative (morale, obişnuielnice).
Preceptele dreptului îşi găsesc concretizarea în elementele de
conţinut ale acestuia.
Conţinutul dreptului îl constituie ansamblul elementelor, al
laturilor şi al conexiunilor care dau expresie concretă (contur) voinţei
şi intereselor sociale ce reclamă oficializarea şi garantarea pe cale
etatică. Din această perspectivă, conţinutul dreptului implică esenţa
sa, dar nu se reduce la ea. Conţinutul este mai stufos, deşi nu este atât

31
de profund ca esenţa. Fiind mai apropiat de realităţile sociale în care
dreptul îşi duce existenţa, conţinutul este, în acelaşi timp, mai mobil,
îşi are dinamica sa.
Mircea Djuvara sesiza faptul că, în conţinutul lor, legislaţiile
sunt mereu altele, deşi – în esenţă şi în formă – există ceva care
planează deasupra lor şi le serveşte de cadru permanent – ideea de
obligaţie, tendinţa ideală spre sancţiunea juridică, subiectele şi
obiectul relaţiei juridice. Acestea fac să se distingă ceea ce este
element juridic, ele determină în mod constant realitatea juridică în
esenţa ei.
În conţinutul lor, normele şi reglementările diferă în timp şi
loc. „Nici un jurist – scria Georges Ripert – nu ar îndrăzni să susţină
în zilele noastre că dreptul nu evoluează”.
Dinamica dreptului determină aprofundarea cunoaşterii
conţinutului dreptului, în toată complexitatea sa şi în considerarea
conexiunilor, a legăturilor interne şi externe, multiple ale elementelor
sale componente.
Conţinutul dreptului are ca latură componentă, dominantă,
sistemul normelor juridice (ceea ce-i determină pe unii autori să
vorbească despre conţinutul normativ al dreptului). Într-adevăr, orice
sistem de drept îşi realizează funcţiile prin acţiunea normei de drept,
iar mecanismul influenţei sale asupra relaţiilor sociale este esenţial
legat de modul în care etalonul de conduită pe care-l cuprinde norma
pătrunde în ţesătura raporturilor interumane. Ca elemente de conţinut
ale dreptului, normele juridice se află într-o permanentă relaţie cu
conştiinţa juridică (pe care Djuvara o consideră izvorul material al
dreptului pozitiv) şi, prin aceasta, cu ansamblul condiţiilor vieţii
materiale şi spirituale ale societăţii (fapt de natură a-i îndreptăţi pe
unii cercetători să vorbească despre conţinutul social-politic,
ideologic, sociologic etc. al dreptului). Raportat la societate, dreptul
apare ca un factor ce organizează relaţiile sociale, le dă o finalitate,
în conformitate cu un interes public. Normele de drept – laturi
alcătuitoare ale conţinutului dreptului – se înfăţişează în calitate de

32
premise şi condiţii sine qua non ale ordinii, precum şi ca instrumente
de control social.
Înţelegând complexitatea conţinutului dreptului, considerăm că
este inexact a se vorbi despre mai multe conţinuturi (normativ,
voliţional, societal, politic etc.), ci, eventual, despre laturi, elemente,
conexiuni diverse ale conţinutului său. Conţinutul dreptului trebuie
privit în multitudinea elementelor sale alcătuitoare, a proceselor
care-i dau fiinţă specifică, a conexiunilor multiple pe care le
stabileşte. Este în afara discuţiei faptul că latura normativă reprezintă
elementul cel mai pregnant al conţinutului dreptului, iar această
latură conferă dreptului pozitivitate. Pe de altă parte, nu se poate
absolutiza elementul de pozitivitate al dreptului, prin ignorarea sau
excluderea altor elemente şi corelaţii.
În această lumină, a fost criticată concepţia normativă
reprezentată de Hans Kelsen, şeful şcolii vieneze a dreptului. Kelsen
refuză orice speculaţie filosofică în drept. Abordând de pe poziţiile
kantiene distincţia dintre sein (ceea ce este) şi sollen (ceea ce trebuie
să fie), Kelsen identifică rolul normelor de drept în spaţiul lui
sollen. Studiul dreptului trebuie să fie o „teorie pură” care trebuie să
considere ca irelevantă orice legătură a sa cu elementele
extranormative. Dreptul fiind numai un sistem de norme, studiul său
trebuie să fie pur normativ, întrucât valabilitatea normelor juridice nu
se sprijină pe relaţii exterioare, ci îşi găseşte garanţii în interiorul
sistemului. În concepţia lui Kelsen, dreptul se formează în trepte,
fiecare normă aflându-şi suportul într-o normă superioară, iar toate
într-o aşa-numită normă fundamentală. Sancţiunile, mijloacele de
constrângere fiind garanţiile esenţiale ale dreptului, Kelsen admite o
singură relaţie a dreptului, relaţia cu statul. Concepţiile Şcolii
normativiste au generat reacţii critice din partea orientărilor
sociologice în domeniul dreptului, fie că a fost vorba de „libera
cercetare a dreptului” (Geny), fie că a fost vorba de „liberul drept”
(Kantorowich, Erlich). Astfel, în Franţa, Francois Geny (decanul de
la Nancy), făcând distincţie între „dat” şi „construit”, consideră că

33
între elementele dat-ului dreptului trebuie luate în consideraţie
condiţiile reale (climă, sol, producţie), condiţiile istorice, condiţiile
raţionale (preceptele pe care raţiunea ni le arată ca fiind în mod
imperios postulate de către natura noastră) şi condiţiile ideale
(atitudinile de ordin ideologic). În concepţia lui, datele raţionale
alcătuiesc un fel de „drept transpozitiv” (drept natural), care intră şi
el, alături de „legea pozitivă”, în compunerea dreptului.
Cercetarea actuală a conţinutului dreptului (în lucrări de teoria,
filosofia şi sociologia dreptului) este puternic marcată de tendinţa
explicării şi a conceperii dreptului în sensul cuprinderii factorilor
complecşi, normativi şi sociali, care poate oferi răspunsuri modului
activ în care nevoile schimbătoare ale societăţii îşi găsesc exprimare
în drept. 25
Cât priveşte forma dreptului, cercetările ştiinţifice scot la iveală
faptul că studiul dreptului nu poate fi desprins de cel al formei sale.
Forma dreptului semnifică exprimarea organizării interioare a
structurii conţinutului; ea desemnează aspectul exterior al
conţinutului, modul său de exteriorizare. Forma dreptului are
întotdeauna greutatea sensului acestuia, ea aparţine unui conţinut;
forma goală este o absurditate. 26
Dacă analizăm dreptul de sine stătător, el ne va apărea într-o
unitate a conţinutului şi formei sale, o unitate dialectică (deci,
contradictorie). Dacă-l vom privi ca parte componentă a realităţii
sociale, va apărea ca element de conţinut al acesteia.
Corespunzând conţinutului, forma dă un spaţiu de extensie
cuprinzător acestuia, îi identifică elementele de specialitate într-un
perimetru social-istoric dat. În această lumină, forma este chiar
alcătuirea, modul în care se leagă elementele ce compun conţinutul
dreptului.
În perspectivă structuralist-sistemică, dreptul este o structură,
un organism integrator, funcţionând pe baza relaţiei tot-parte. Din

25
Sofia Popescu, Curente contemporane despre drept.
26
C. Noica, Jurnal de idei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 239.
34
această perspectivă, se poate vorbi despre o formă internă şi una
externă. Forma internă a dreptului o constituie chiar interacţiunea
ramurilor dreptului (sistemul dreptului), gruparea normelor juridice
pe instituţii şi ramuri (ramuri de drept privat sau de drept public).
Forma exterioară (externă), poate fi analizată din mai multe
puncte de vedere:
a) din punctul de vedere al modalităţilor de exprimare a voinţei
legiuitorului – izvoarele dreptului;
b) din punctul de vedere al modalităţilor de sistematizare a
legislaţiei – codificări, încorporări etc. ;
c) din punctul de vedere al modalităţilor de exprimare a
normelor de drept în felurite acte ale organelor de stat – legi, decrete,
hotărâri etc.
În forma dreptului sunt conţinute şi procedeele specifice
tehnicii juridice, cum ar fi: conceptele, procedeele de
conceptualizare, clasificările, tiparele logice ale normei juridice
(substanţa intelectuală a acesteia)etc. Forma dreptului apare ca
elementul său extrinsec (considerat uneori ca elementul empiric al
dreptului). Fr. Geny defineşte formele pozitive ale dreptului
„revelaţiuni empirice destinate numai să dirijeze judecăţile umane în
mod mai precis, dar în sine, întotdeauna incomplete şi imperfecte”.27
Spaţiul tot mai mare acordat în ultimul timp în literatura
juridică problematicii formei dreptului, nuanţarea aspectelor multiple
ale acesteia în relaţia cu conţinutul denotă recunoaşterea importanţei
acestui aspect al dreptului pentru înţelegerea corectă a modului în
care dreptul pătrunde în ţesătura raporturilor sociale, influenţând
conduita oamenilor şi ocrotind valorile sociale majore. Totodată,
păstrarea în forma dreptului a unor reziduuri tradiţionale permite
abordarea ştiinţifică a chestiunii existenţei, peste timp, a unor
permanenţe juridice („constantele dreptului”), elemente
indispensabile oricărei legislaţii.

27
F. Geny, Méthode d’interpretation et sources en droit privé positif,
Paris, L. G. D. J, p. 183.
35
I. 5. Definiţia dreptului
Dacă omul nu poate trăi decât în societate, dacă prin însăşi
natura făpturii lui el este sortit să-şi împletească puterile de viaţă cu
cele ale tovarăşului său, societatea pretinde omului, ca o lege
imanentă a existenţei, respectarea anumitor reguli, considerate
normale, reguli sine qua non pentru societate, fără de care nu se
poate.
În existenţa sa milenară, dreptul a primit numeroase definiţii
(redăm doar câteva).
Romanii au definit dreptul prin referirea la morala: JUS EST
ARS AEQUI ET BONI – „Dreptul este arta binelui şi a echităţii”.
Definiţia a fost dată de Celsius.
În această accepţiune, dreptul nu se emancipează faţă de latura
moralei, iar scopul său este realizarea binelui moral.
Realizarea echităţii implică respectarea principiilor: HONESTE
VIVERE; NEMINEM LEDERE; SUM CUIQUE TRIBUERE.
Definirea dreptului a pus în discuţie chiar natura dreptului. Este
dreptul o realitate transcendentală care se impune raţiunii, sau,
dimpotrivă, este un ansamblu de fenomene sociale perceptibile prin
experienţă ? Răspunsul la aceste întrebări a frământat şi a marcat
întreaga evoluţie a filosofiei juridice. La prima parte a întrebării a dat
răspuns şcoala dreptului natural, chiar prin juriştii romani, care
concepeau dreptul ca pe o realitate transcendentală.
Cicero spunea: „Este o lege adevărată, dreaptă, raţională,
conformă cu natura, răspândită în toţi, eternă. Această lege nu este
permis să fie abrogată şi nici nu se poate deroga de la ea. Nici nu este
alta la Roma, alta la Atena, alta acuma, alta mai târziu. Ci o singură
lege şi eternă, neschimbătoare, va cârmui pe toţi oamenii şi în toate
timpurile”.
Concepţia dreptului natural a constituit pilonul gândirii juridice
până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Această concepţie a fost
dezvoltată în operele lui Grotius – sfârşitul secolului al XVI-lea –
începutul secolului al XVII-lea –, este prezentă şi la alcătuirea
36
Codului Civil Francez. „Dreptul natural este un drept universal şi
imuabil, izvor al tuturor legilor pozitive”. Concepţia care a prezidat
elaborarea Codului Civil Francez (1804) a fost de factură jus –
naturalistă.
Şcoala istorică germană a dreptului – prima jumătate a
secolului al XIX-lea –, reprezentată de Savigni şi Pushta, a adus un
punct de vedere nou, care a zdruncinat credinţa în existenţa unui
drept natural, susţinând că dreptul este un produs istoric, altfel nu
s-ar putea explica diversitatea concepţiilor juridice şi formelor de
drept, diferite de la popor la popor şi de la o epocă la alta.
Problemele dreptului încep acum să fie tratate din perspectivă
istorică. Savigni spune că „dacă se cercetează care este obiectul în
sânul căruia dreptul pozitiv îşi are realitatea, se găseşte că acest
obiect este poporul”.
Baza dreptului pozitiv îşi găseşte realitatea în conştiinţa
generală a poporului. El este produsul conştiinţei colective, al
spiritului poporului: Volks geist.
Istoria dreptului este legată de istoria poporului; „precum viaţa
poporului se schimbă de-a lungul veacurilor – spune Pushta – tot
astfel dreptul, ramură a acestei vieţi, se schimbă şi el cu vremea, se
dezvoltă o dată cu poporul căruia îi aparţine şi se adaptează
diferitelor sale faze de dezvoltare”.
Totuşi, şcoala istorică n-a putut anihila complet ideea dreptului
natural conceput mai târziu ca drept raţional, alcătuit din ideile
conducătoare generale, desprinse din raţiunile impuse de justiţie,
echitate şi bunul simţ. 28 Faţă de modul de gândire jus – naturalist
(sau de explicaţia şi definirea acestui drept) reacţionează pozitiviştii,
în frunte cu Leon Duguit, care spunea: „Sistemul juridic al
Declaraţiei Drepturilor Omului şi al Codului Napoleonian era bazat
pe concepţia metafizică asupra dreptului subiectiv”.

28
Cristian Ionescu, Drept constituţional comparat, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005, p. 20 şi urm.
37
Sistemul juridic al popoarelor moderne tinde a se stabili pe
constatarea faptului de funcţie socială, impunându-se indivizilor şi
grupurilor. Se elabora, astfel, un sistem nou, de ordin realist, care se
opunea celui metafizic. În această direcţie realistă se înscrie şi
concepţia lui Shering (jurist german din secolul al XIX-lea), care
pune la baza dreptului interesul legal ocrotitor. „Dreptul – scrie
Schering – este forma în care statul îşi organizează, prin
constrângere, asigurarea condiţiilor de viaţă ale societăţii”.
Profesorul american Berman arată că „dreptul este unul din
cele mai profunde concepte ale civilizaţiei pentru că el oferă
protecţia contra tiraniei şi anarhiei, unul din instrumentele principale
ale societăţii, pentru conservarea vieţii şi ordinii, împotriva
amestecului arbitrar în interesele individuale”.
Profesorul Popa dă următoarea definiţie a dreptului: „Dreptul
este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care au
ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman, în
principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării
coexistentei libertăţilor, apărarea drepturilor esenţiale ale omului şi
justiţiei sociale”.

I. 6. Noţiunile de drept public şi drept privat


Separarea celor două tipuri de drept apare încă de la
începuturile dreptului şi, cum era şi normal, romanii au fost primii în
a defini cele două tipuri de drept: publicum ius est quod ad statum
rei romanae spectat, privatum quod ad singulorum utilitate
pertinent, care în traducere aproximativă ar fi: dreptul public este
atunci când el este în slujba imperiului roman, privat atunci când
serveşte interesele individului în parte. Această definiţie este şi astăzi
actuală, deoarece face cea mai clară distincţie între cele două ramuri
în funcţie de interesele cui le apără şi la cine se aplică: individul ca
entitate de sine stătătoare, respectiv societatea, ansamblu de indivizi.
În decursul timpului, unii teoreticieni ai dreptului au încercat să
găsească alte criterii de delimitare a celor două tipuri, dar fără a avea
38
rezultate satisfăcătoare. Astfel, diverse încercări au tins să delimiteze
cele două tipuri de drept în funcţie de subiectul la care se aplică o
normă juridică: acest criteriu nu permite o delimitare precisă şi fără
confuzii, deoarece de cele mai multe ori subiectul poate să se
intercaleze, iar cel mai bun exemplu este proprietatea – personală, de
stat sau a societăţii (bun comun). Şcoala engleză a încercat
delimitarea celor două tipuri pe baza unei delimitări a drepturilor de
care se poate bucura individul: drepturi absolute sau drepturi relative.
Nici această idee nu are fundamente solide şi nu este utilizată.
Cu toate că definiţia romană este încă actuală, ea nu mai poate
să-şi păstreze rigiditatea, deoarece la ora actuală statul nu mai
acţionează exclusiv ca persoană juridică de drept public, ci şi ca
persoană juridică de drept privat.
Unul din cei mai mari teoreticieni români în domeniu, Paul
Negulescu, în Tratatul său de drept administrativ, preciza că
împărţirea romană este important să fie menţinută, deoarece:
1. Normele dreptului privat sunt mult mai stabile decât cele ale
dreptului public. P. Negulescu îşi bazează afirmaţia pe faptul că, în
decursul timpului, noţiunile de drept privat nu au cunoscut mari
modificări de la romani până în prezent.
2. Calitatea de subiect de drept public diferă de cea
reglementată de dreptul privat. Această afirmaţie face referire la
faptul că, pentru a putea fi în postura de subiect al dreptului public,
persoana în cauză trebuie să aibă capacitate de exerciţiu; cu alte
cuvinte, în ţara noastră, să aibă vârsta majoratului. Unele drepturi ce
decurg din noţiunea de drept public necesită şi alte condiţii supli-
mentare pentru a fi exercitate: dreptul la vot necesită şi cetăţenie etc.
3. Raporturile de drept public sunt caracterizate prin aceea că
întotdeauna unul dintre subiectele sale este statul sau o autoritate
publică, iar părţile nu se află în poziţie de titulare egale de drepturi
şi obligaţii. Prin această afirmaţie se face distincţia şi între forma de
manifestare a actului de drept public, care, bucurându-se de
prezumţia de legalitate, are caracter obligatoriu şi executoriu, fiind în

39
general unilateral, şi cea a dreptului privat, în care părţile se află în
poziţie de titulare egale de drepturi şi obligaţii, pe baza principiului
egalităţii părţilor în raporturile civile, iar forma de manifestare este
cea a consensualismului, părţile implicate căutând să ajungă la un
consens în ce priveşte obligaţiile şi drepturile ce decurg dintr-un
raport juridic, ceea ce presupune bilateralitate.
4. Sub aspectul tehnicii juridice, adică al modului de redactare
a conţinutului normelor juridice, se înregistrează importante
distincţii, după cum norma aparţine dreptului public sau privat. În
cele două sfere, publică, respectiv privată, normele diferă radical.
Pentru dreptul public, ele sunt imperative, rigide, impunând o
anumită conduită, pe când pentru dreptul privat ele sunt permisive,
flexibile şi permit ca părţile să negocieze de comun acord finalitatea
acestora.
La rândul lor, dreptul public, respectiv cel privat cuprind:
Dreptul public:
− Dreptul constituţional;
− Dreptul administrativ;
− Dreptul financiar;
− Dreptul penal;
− Dreptul internaţional public.
Dreptul privat:
− Dreptul civil;
− Dreptul comercial;
− Dreptul familiei;
− Dreptul muncii;
− Dreptul procesual civil;
− Dreptul internaţional privat.
În cadrul dreptului public o importanţă deosebită are dreptul
constituţional. Acesta reglementează forma în care este organizat un
stat, modalitatea şi tipul guvernării şi toate aspectele legate de
Constituţia unui stat. Aşa cum era şi normal, Constituţia are două
sensuri generale: unul politic şi unul juridic.
40
Conotaţiile politice sunt legate de aspecte cum ar fi evoluţia în
decursul timpului, într-o societate, a unei constituţii, reglementarea
anumitor valori spirituale şi politice, aspecte legate de statutul
cetăţeanului.
Conotaţiile juridice prezintă două aspecte:
• aspectul material, care defineşte ansamblul normelor ce
reglementează forma de guvernământ a unui stat, raporturile
existente între partidele politice şi între stat şi cetăţeni şi cuprinde
ansamblul de legi organice şi unele legi ordinare;
• aspectul formal, care se referă la posibilitatea adoptării în
condiţii speciale a unor reguli juridice.
O constituţie se poate găsi sub formă scrisă sau poate fi
cutumiară. La rândul lor, constituţiile scrise pot fi rigide sau flexibile.
Diferenţa între constituţiile rigide şi cele flexibile este că acestea din
urmă pot fi modificate ca orice lege obişnuită.
De fapt, dreptul constituţional este factorul structurant al
întregului sistem de drept care guvernează şi orientează
reglementarea juridică din celelalte ramuri ale dreptului,
imprimând un anume conţinut şi o anumită direcţie. Aceasta este
urmarea faptului că dreptul constituţional izvorăşte din actul juridic
şi politic fundamental al ţării – Constituţia, care într-un stat
democratic exprimă cel mai fidel şi concis voinţa poporului suveran.
Toate normele cuprinse în Constituţie abrogă, instituie ori
modifică direct sau implicit normele cuprinse în celelalte acte
normative, care includ normele juridice din celelalte ramuri de drept.
Dreptul constituţional conţine totalitatea normelor juridice
(prevăzute de constituţie) după care se organizează şi se guvernează
un stat, precum şi reglementarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului.
Dreptul constituţional este acea ramură a dreptului unitar
formată din normele juridice care reglementează relaţiile sociale
fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării statale a puterii. De aceea, aceste norme sunt esenţiale
41
pentru societate, în ele se regăsesc principiile dreptului şi tot ele
constituie izvor pentru celelalte ramuri de drept. Prin urmare,
obiectul dreptului constituţional îl constituie relaţiile sociale
fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii,
exercitării şi predării puterii statale, ca expresie a puterii
poporului, care, evident, includ recunoaşterea şi garantarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Prin normele constituţionale se instituie ordinea
constituţională, care vizează structura statului, relaţiile dintre
organele statului, autorităţile publice, dintre acestea şi oamenii
obişnuiţi, partidele politice, alte organizaţii, forma de
guvernământ şi orice altă relaţie fundamentală pentru stat şi
drept, în general. Din ordinea constituţională izvorăşte ordinea
de drept, în sensul că ordinea de drept este acea ordine instituită
prin totalitatea normelor juridice emise în baza şi conform
Constituţiei.
Ordinea constituţională este ordinea stabilită de constituţie, pe
când ordinea de drept este ordinea stabilită de toate celelalte legi
emise în baza şi conform constituţiei. Sfera ordinii de drept este mult
mai mare decât sfera ordinii constituţionale.

42
CAPITOLUL II
DREPTUL CONSTITUŢIONAL – RAMURĂ
A SISTEMULUI DE DREPT

II.1. Noţiunea de drept constituţional


Dreptul este definit ca ansamblul regulilor de conduită,
instituite sau sancţionate de stat, reguli ce exprimă voinţa poporului
ridicată la rang de lege, a căror aplicare este realizată de bunăvoie şi,
în ultimă instanţă, prin forţa coercitivă a statului.
Dreptul românesc se prezintă ca un ansamblu sistematizat de
norme juridice, cuprinzând mai multe ramuri de drept, precum
dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul
penal etc.
Ramura principală a dreptului românesc este dreptul
constituţional, care prin normele sale consacră şi ocroteşte cele mai
importante valori economice, sociale şi politice.
În procesul apariţiei şi dezvoltării dreptului, ca unul din
principalele mijloace de realizare a intereselor şi voinţei
guvernanţilor, ramura dreptului constituţional se cristalizează mult
mai târziu, şi anume o dată cu apariţia primelor constituţii scrise din
lume, o dată cu apariţia constituţiei în sensul modern al termenului.
Este ştiut că înaintea sfârşitului secolului al XVIII-lea nu existau
constituţii, iar guvernanţii se supuneau foarte rar unor reguli de
drept. Dreptul constituţional este deci o prezenţă mult mai târzie în
sistemul de drept, neavând vechimea dreptului civil, penal etc.

43
De aceea, şi conceptul clasic de drept constituţional se
formează mult mai târziu, el fiind de origine italiană, dar format sub
impulsul ideilor franceze.
Prima catedră expres denumită „drept constituţional” s-a creat
la Ferrara, Italia, în 1797, fiind încredinţată lui Giuseppe
Campagnoni di Luzo. În Franţa, prima catedră de drept
constituţional s-a creat în 1834, la Paris, iar cel care preda dreptul
constituţional era Pellegrino Rossi, tot un italian. Noţiunea de drept
constituţional se răspândeşte cu timpul şi în alte ţări. În unele state
precum Austria, Germania şi Rusia, această disciplină (şi implicit
ramura de drept) este răspândită şi cunoscută sub denumirea de drept
de stat.
Literatura de specialitate, inclusiv de la noi, conţine interpretări
diferite asupra momentului naşterii acestei ramuri de drept, implicit
asupra disciplinei didactice, fiind formulată şi teza existenţei unor
reglementări juridice cu caracter fundamental, deci de ordin
constituţional, şi în vechiul drept românesc (Niculae Ionescu). Dacă
ne referim la autori consacraţi de manuale universitare, vom reţine că
cele mai optimiste opinii cu privire la apariţia constituţiei în spaţiul
românesc, mai precis într-o parte a acestuia, sunt legate de începutul
secolului al XIX-lea. Astfel, conform lui Constantin Stere, prima
constituţie scrisă în sensul strict al termenului din spaţiul românesc
este Constituţia Basarabiei din 1812; după alţi autori (Paul
Negulescu), acest „statut” nu poate fi recunoscut decât
Regulamentelor Organice, dar, în doctrina din ultimul timp, prima
constituţie este considerată, ca regulă, Statutul Dezvoltător adoptat
de Alexandru Ioan Cuza, precizând că, în opinia unui autor ca Nistor
Prisca, numai Constituţia din 1866 este o veritabilă constituţie.
În ţara noastră, dreptul constituţional s-a predat iniţial împreună
cu dreptul administrativ, sub denumirea de drept public, dar la 1864
A. Codrescu îşi intitulează cursul publicat „Drept constituţional”, iar
la 1881 la Brăila apare „Elemente de drept constituţional” de Christ
I. Suliotis. Conceptul de drept constituţional se consideră încetăţenit

44
prin predarea şi publicarea la Facultatea de Drept din Iaşi a cursului
de Drept Constituţional al profesorului Constantin Stere (1910) şi la
Facultatea de Drept din Bucureşti a cursului de Drept Constituţional
al profesorului Constantin Dissescu (1915).29
Denumirea de Drept Constituţional, dată atât ramurii de drept,
cât şi disciplinei ştiinţifice care o cercetează, s-a menţinut cu
excepţia unei scurte perioade şi se menţine şi astăzi în ţara noastră.
Astăzi, în lume, în afara denumirii de drept constituţional,
există şi denumirea de drept de stat, ca, de exemplu, în Germania.
În definirea dreptului constituţional ca ramură a dreptului
unitar existent într-un stat, va trebui să observăm că există o
diversitate de păreri. Este foarte greu, dacă nu imposibil, de surprins,
multitudinea de păreri exprimate. De aceea vom sublinia doar unele
puncte de vedere şi numai în măsura în care prezintă un interes
ştiinţific deosebit.
Din examinarea diferitelor definiţii ale dreptului constituţional,
se poate trage concluzia că normele pe care acesta le cuprinde
reglementează organizarea politică a statului, structura, funcţionarea
şi raporturile dintre puterile publice, drepturile, libertăţile şi
îndatoririle fundamentale ale cetăţeanului. Definiţiile date au
elemente comune, dar şi unele nuanţe specifice. În acest sens trebuie
să observăm că unele definiţii includ drepturile şi libertăţile omului
şi cetăţeanului, altele nu. Apoi, asemenea nuanţări rezultă din
înţelesul diferit ce se dă unor noţiuni, aceasta având ca efect
restrângerea sau, dimpotrivă, extinderea sferei dreptului
constituţional. Reţinem în acest sens că unii consideră că dreptul
constituţional reglementează relaţiile sociale ce apar în procesul
organizării şi exercitări puterii, alţii că organizarea puterii se
cuprinde în exercitarea puterii, în timp ce alţi autori susţin că relaţiile
sociale reglementate de dreptul constituţional sunt cele care apar în
înfăptuirea puterii. Dacă unele definiţii se mărginesc la prezentarea

29
Gheorghe Uglean, Curs de drept constituţional şi instituţii politice,
Editura Proema, Baia Mare, 1996, p. 6.
45
elementelor definitorii generale, altele cuprind şi enumerări de
instituţii ale dreptului constituţional. De asemenea, unele definiţii
exprimă ideea că anumite norme ale dreptului constituţional nu ar fi
veritabile norme juridice deoarece nu ar cuprinde sancţiuni pentru
încălcare lor30 .
Dintre autorii români de după cel de-al doilea război mondial,
unii afirmă că normele dreptului constituţional reglementează
relaţiile sociale care apar în procesul de înfăptuire a acelei activităţi
fundamentale a statului care este activitatea de exercitare a puterii de
stat31 , în timp ce alţii consideră că relaţiile reglementate de normele
dreptului constituţional iau naştere în procesul organizării şi
exercitării puterii de stat32 şi, în fine, într-o a treia opinie se susţine
că normele dreptului constituţional reglementează relaţiile sociale
fundamentale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării statale a puterii33 .
În explicarea noţiunii dreptului constituţional trebuie să plecăm
de la necesitatea de a identifica – pe baza unui criteriu ştiinţific –, în
totalitatea normelor dreptului, acele norme care formează ramura
dreptului constituţional.
Vom observa astfel că dacă toate normele dreptului
reglementează relaţii sociale ce apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării statale a puterii, normele dreptului
constituţional reglementează relaţiile fundamentale ce apar în acest
proces.
Ţinând seama de aceste valenţe ale dreptului constituţional,
putem spune că dreptul constituţional este ramura principală a a
sistemului de drept, alcătuită din totalitatea normelor juridice care
30
I. Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 21 şi urm.
31
T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I,
Universitatea Ecologică „Dimitrie Cantemir”, Târgu Mureş, 1993.
32
Nistor Prisca, Drept constituţional, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1977.
33
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 21 şi urm.
46
reglementează relaţiile sociale fundamentale ce iau naştere în
procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii în stat.
Sunt identificate şi exprimate aici atât genul proxim, cât şi
diferenţa specifică, precum şi obiectul de reglementare.
Trebuie să adăugăm că noţiunea dreptului constituţional nu
trebuie confundată cu noţiunea de constituţie. Constituţia este o parte
a dreptului constituţional, e drept cea mai importantă, dar drept
constituţional există chiar şi acolo unde nu există constituţie, sfera sa
normativă fiind, firesc, mult mai largă decât cea a constituţiei.
Dreptul constituţional român este o noţiune utilizată pentru a
desemna un ansamblu de norme juridice care se deosebesc de cele
care aparţin altor ramuri ale dreptului, cum sunt dreptul civil, dreptul
administrativ etc., prin obiectul lor specific. Noţiunea de drept
administrativ desemnează însă şi o anumită disciplină ştiinţifică.
Ştiinţa dreptului constituţional sistematizează cunoştinţele
despre puterile în stat, cercetate în complexitatea cauzelor,
condiţiilor, modalităţilor de manifestare, finalităţii şi legăturilor sale
cu alte fenomene. Dreptul constituţional ca ştiinţă nu este altceva, în
fond, decât un ansamblu de cunoştinţe despre normele juridice care
reglementează relaţiile sociale ce apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării puterilor în stat.
La baza ştiinţei dreptului constituţional se află teoria ştiinţifică,
verificată în practică, a separaţiei puterilor în stat: puterea legislativă,
puterea judecătorească şi puterea executivă, egale ca importanţă.

II.2. Locul dreptului constituţional în sistemul de drept


Sistemul dreptului român, deşi unitar, cunoaşte o grupare a
normelor sale pe ramuri de drept. Totodată, deoarece orice sistem
presupune o ierarhizare a elementelor sale componente, şi sistemul
de drept cunoaşte o asemenea ierarhizare a ramurilor pe care le
cuprinde.
Să precizăm că în cadrul sistemului dreptului constituţional
normele sunt grupate pe instituţii juridice, gruparea fiind dată chiar
47
de Constituţia României, iar ordinea în care normele sunt aşezate
răspunde importanţei valorilor ocrotite prin dreptul constituţional,
precum şi exigenţelor de tehnică legislativă.
Sistemul dreptului constituţional românesc cuprinde
următoarele categorii de norme care stabilesc: esenţa, tipul şi forma
statului; titularul puterilor, bazele puterilor şi bazele organizării
puterilor în stat; drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale;
formarea, organizarea, funcţionarea, competenţa şi actele organelor
statului; însemnele României; intrarea în vigoare şi modificarea
Constituţiei.
Plecând de la ideea că dreptul constituţional ca ramură a
dreptului îndeplineşte trăsăturile privind esenţa, mijloacele de
realizare şi finalitatea, comune întregului sistem de drept – ceea ce,
de altfel, asigură integrarea sa în acest sistem – se impune să stabilim
ce loc ocupă el în sistemul dreptului românesc. Pentru realizarea
acestui lucru este necesar a fi cercetate cel puţin două aspecte, şi
anume: importanţa relaţiilor sociale reglementate prin dreptul
constituţional, precum şi valoarea formelor juridice prin care voinţa
guvernanţilor, de apărare a acestor relaţii sociale, devine drept
(izvoare de drept).
Cât priveşte cel dintâi aspect, normele de drept constituţional
reglementează cele mai importante raporturi sociale, adică acele
relaţii fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării puterii. Este incontestabil că relaţiile sociale privind
instaurarea şi menţinerea puterii prezintă cea mai mare importanţă
pentru popor, căci cucerirea puterii este scopul oricărei revoluţii.
Ceea ce face ca între diferitele norme juridice aplicabile pe
teritoriul ţării noastre – şi aici trecem la cel de-al doilea aspect
cercetat – să existe o ierarhie în raport cu forţa juridică este faptul că,
potrivit Constituţiei noastre, anumite norme juridice trebuie să fie
conforme cu alte norme juridice. Este firesc, deci, să se considere că
acele norme juridice care trebuie să fie conforme cu altele au o forţă
juridică inferioară acestora din urmă.

48
Cercetarea acestor două aspecte duce la concluzia că dreptul
constituţional este ramura principală în sistemul de drept. Această
trăsătură a dreptului constituţional duce la două consecinţe în ce
priveşte întregul drept.
O primă consecinţă este urmarea faptului că dreptul consti-
tuţional conţine norme elaborate în cadrul activităţii de realizare a
puterii de stat care este o activitate de conducere, dar de conducere la
nivel superior a tuturor activităţilor de conducere. Constituţia, ca
izvorul principal al dreptului constituţional, este în acelaşi timp şi
izvor principal pentru întregul drept, cuprinzând reglementări de cea
mai mare generalitate, care privesc activitatea de instaurare,
menţinere şi exercitare statală a puterii, în toată complexitatea ei.
Constituţia conţine, printre altele, reglementări privind
proprietatea, organele executive şi organele judecătoreşti. Relaţiile
sociale din aceste domenii sunt apoi detaliat reglementate prin
normele dreptului civil, dreptului comercial, organizării judecă-
toreşti. La o analiză profundă a corelaţiei dintre constituţie şi
ramurile dreptului, vom constata că orice ramură de drept îşi găseşte
fundamentul juridic în normele din constituţie. De aici reiese regula
conformităţii normelor din celelalte ramuri ale dreptului cu
reglementările de mare generalitate cuprinse în Constituţie. 34
Această regulă are drept consecinţă, edificatoare pentru
stabilirea locului dreptului constituţional, faptul că o modificare
intervenită în dreptul constituţional impune modificări
corespunzătoare ale normelor din celelalte ramuri de drept care
conţin reglementări ale aceloraşi relaţii sociale.
Dacă modificările ce se impun în celelalte ramuri de drept ca
urmare a modificărilor normelor constituţionale corespondente se fac
direct în virtutea textului constituţional sau prin intermediul altor
norme juridice, aceasta depinde de faptul dacă normele
constituţionale sunt de aplicaţie mijlocită sau nemijocită. În orice caz
însă, modificarea normelor din ramurile de drept este obligatorie
34
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 45 şi urm.
49
atunci când principiile constituţionale ce constituie fundamentul lor
juridic se modifică.
Pe o treaptă inferioară, care, în ierarhia normelor juridice,
urmează imediat după Constituţie, se găsesc legile ordinare, normele
acestora din urmă având o forţă juridică inferioară Constituţiei, şi
apoi alte acte cu caracter normativ, cum ar fi hotărârile Guvernului,
ale consiliilor judeţene, instrucţiuni ale miniştrilor etc.
În orice caz, repetăm, modificarea normelor din ramurile de
drept este obligatorie atunci când principiile constituţionale ce
constituie fundamentul lor juridic se modifică.

II.3. Izvoarele dreptului constituţional


Folosind o definiţie simplă, în sensul căreia prin izvor de drept
se înţelege acea formă specifică, particulară de exprimare a normelor
juridice, care sunt determinate de modul de edictare sau de
sancţionarea lor de către stat, urmează să identificăm, în ansamblul
izvoarelor dreptului, izvoarele formale (juridice) ale dreptului
constituţional.
Pentru acest lucru vom observa încă de la început că nu toate
izvoarele dreptului, explicate ca atare de teoria generală a dreptului,
sunt izvoare de drept constituţional. Cel puţin două criterii sunt în
măsură să ajute la identificarea izvoarelor formale ale dreptului
constituţional român, şi acestea sunt: autoritatea publică emitentă şi
conţinutul normativ al actului. Vom observa că, în principiu, sunt
izvoare ale dreptului constituţional român numai actele normative
care sunt adoptate de autorităţile publice reprezentative. În al doilea
rând, aceste acte normative trebuie să îndeplinească, în mod
cumulativ, şi condiţia de a conţine norme juridice care să
reglementeze relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.
Înainte de a face o analiză a izvoarelor dreptului constituţional,
se impun câteva precizări în legătură cu unele izvoare ale dreptului,
şi anume privind obiceiul, hotărârile guvernului, Regulamentul de
50
funcţionare a Camerei Deputaţilor şi Regulamentul de funcţionare a
Senatului (în general, regulamentele parlamentare) pentru a vedea în
ce măsură acestea ar putea fi considerate izvoare ale dreptului
constituţional.
Prin obicei (cutumă) se înţelege o regulă de comportare urmată
de cercuri mai largi sau mai restrânse din societate, în virtutea
deprinderii, fără să fie impusă prin constrângere.
Obiceiul dobândeşte caracter juridic, regulile sale devin norme
juridice, numai atunci când i se acordă ocrotire juridică de către stat.
Cât priveşte obiceiul (cutuma), trebuie să arătăm că el a fost şi
este unul din izvoarele principale ale dreptului şi, implicit, deci, este
considerat în unele sisteme constituţionale ca fiind şi izvor al
dreptului constituţional. În justificarea acestui punct de vedere,
doctrina consideră că deseori constituţia scrisă este opera
teoreticienilor preocupaţi mai mult de avantajul eleganţei şi de
echilibrul juridic al mecanismului pe care-l construiesc, decât de
eficacitatea sa practică. Datorită acestui lucru, viaţa politică scoate în
evidenţă ceea ce are artificial constituţia şi introduce uzanţe şi
practici care o completează şi adesea o deformează sau o contrazic.
Fără a confunda obiceiul (cutuma) constituţional cu constituţia
cutumiară, deoarece primul se naşte în interiorul unui stat organizat
printr-o constituţie scrisă, o mare parte a doctrinei consideră că
obiceiul poate fi aşezat printre izvoarele dreptului pozitiv şi că
obiceiul poate interveni contra legem, putând modifica sau abroga
dispoziţii cuprinse într-o lege constituţională.
Cutuma constituţională este lăudată, deoarece supleţea sa
permite corijarea rigidităţii textelor scrise şi adaptarea sa la
circumstanţele momentului, deoarece modul său de formare
garantează oportunitatea sa într-un domeniu în care experienţa este
adesea mai fecundă decât dogmatismul, deoarece ea este actuală, în
timp ce textul contrazis este vechi. Deşi doctrina consideră că ceea
ce trebuie să intereseze este expresia cea mai recentă a sentimentului
juridic, se subliniază totuşi că această soluţie este pur teoretică, ea

51
fiind mai complicată în practică. La întrebarea dacă obiceiul
(cutuma) poate fi izvor al dreptului constituţional român, răspunsul
nu poate fi simplu.
În evoluţia constituţională a României, obiceiul a fost
recunoscut ca izvor al dreptului sub regimul constituţiilor din 1866,
1923, 1938 şi al legislaţiilor adoptate în baza acestora. Sub regimul
constituţiilor din 1948, 1952, 1965, obiceiul era îngăduit ca izvor de
drept, în mod cu totul excepţional, numai în anumite ramuri de drept,
atunci când legea o spunea expres (de exemplu, la art. 600 Cod
Civil, potrivit căruia înălţimea îngrădirii se va hotărî după
regulamentele particulare, sau după obiceiul obştesc, şi în lipsă de
regulamente şi de obicei, înălţimea zidului).
Constituţia actuală a României repune obiceiul în rândul
izvoarelor dreptului, valorificând rolul şi importanţa sa aparte în
reglementarea relaţiilor sociale. Aceasta rezultă din nominalizarea
obiceiului în art. 41 (protecţia proprietăţii private) atunci când se
arată că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind
protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la
respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului. Desigur, dispoziţiile constituţionale interesează
dreptul privat. Cât priveşte dreptul public, nimic nu se opune ca
anumite reguli să se impună (în viaţa parlamentară, de exemplu), dar
aceasta necesită un anumit timp (o practică mai îndelungată) şi,
desigur, necesită permanentă corelare cu rigorile statului de drept.
Se poate conchide că obiceiul în dreptul nostru este admis ca
izvor de drept, dar numai în mod cu totul excepţional, şi anume
numai atunci când legea o spune în mod expres. Aceasta, datorită
faptului că un sistem de drept guvernat de reguli ştiinţifice admite
reglementarea conduitei umane numai prin reguli scrise, clare,
precise, şi nu prin uzanţe şi practici.
În atare condiţii, obiceiul nu-şi poate găsi loc în rândul
izvoarelor dreptului constituţional român, cu atât mai puţin, cu cât în

52
acest domeniu există o exigenţă deosebită a reglementării numai prin
norme scrise, clare, precise, şi nu prin uzanţe şi practici.
Evident, în practica dezvoltării constituţionale pot exista, la un
moment dat, unele carenţe ale dreptului, în procesul perfecţionării
activităţii statale putându-se impune soluţii diferite de cele din
dreptul constituţional, dar aceste soluţii nu trebuie să fie consacrate
în norme juridice edictate de organele competente ale statului.
De aceea, Hans Kelsen scria că pentru a putea considera că
tribunalele sunt abilitate a aplica de asemenea dreptul cutumiar,
trebuie în mod necesar admis că ele sunt abilitate de către Constituţie
– mai exact în aceeaşi manieră în care sunt abilitate să aplice legile –,
altfel spus că în mod necesar trebuie admis că prin Constituţie se
instituie cutuma care rezultă din conduita obişnuită a indivizilor supuşi
de stat ca fapt creator de drept (Théorie pure du droit, p. 301).
În ce priveşte hotărârile guvernului, în aprecierea lor ca izvoare
de drept trebuie să se plece de la poziţia guvernului în sistemul
autorităţilor publice. Guvernul este organul suprem al puterii
executive care are menirea de a executa sau de a organiza executarea
legilor adoptate de parlament. Faţă de cerinţa ca relaţiile sociale
importante să fie reglementate prin lege, nu se poate admite că
guvernul ar putea adopta acte normative care să fie izvoare ale
dreptului constituţional. O altă soluţie ar fi de natură să ducă la
concluzia că, prin actele sale, guvernul ar putea adăuga la lege, ceea
ce, desigur, nu intră în activitatea de executare a legii. Ar însemna,
de asemenea, ca guvernul să-şi depăşească atribuţiile sale prevăzute
expres prin Constituţie.
Cât priveşte regulamentul de funcţionare al Parlamentului sau
al Camerelor acestuia, trebuie să observăm că natura sa juridică a
fost viu discutată în literatura de specialitate şi ea a determinat
plasarea sa diferită în sistemul actelor normative. Pentru
considerente pe care le vom explica mai târziu, mult timp s-a
susţinut opinia că aceste regulamente sunt legi şi, ca atare, ele erau
cuprinse implicit în lege ca izvor al dreptului constituţional.

53
Dispoziţiile constituţionale actuale duc la concluzia că regulamentele
parlamentului sunt acte distincte cu natură juridică proprie şi ca atare
trebuie nominalizate distinct în ierarhia izvoarelor dreptului
constituţional.
Vom adăuga că frecvent apar ca izvoare de drept constituţional
şi actele cu putere de lege (legislaţia delegată) în statele în care
asemenea acte se edictează. Pentru sistemul nostru constituţional,
asemenea acte sunt ordonanţele Guvernului, care, în măsura în care
ar reglementa relaţii constituţionale, evident, trebuie considerate
izvoare ale dreptului constituţional.
Viaţa constituţională poate oferi în perspectivă aspecte noi
privind izvoarele dreptului constituţional. Vor trebui urmărite în
acest sens chiar şi deciziile interpretative ale Curţii Constituţionale.
Nu se poate refuza de plano calitatea de izvor de drept
constituţional niciunor acte juridice inferioare legilor sau
ordonanţelor, dacă ele intervin în domeniul constituţional. Este
adevărat că acestea intervin în situaţii mărunte, de regulă, detaliază
reguli din alte izvoare sau sunt pur procedurale. Ar putea fi avute în
vedere şi convenţiile colective reglementate prin art. 38 din
Constituţie, convenţii ce au un caracter obligatoriu şi sunt garantate.
În structura Constituţiei, ele sunt aşezate în contextul dreptului la
muncă şi astfel pot fi văzute ca parte integrantă a garanţiilor
constituţionale.
Vom cerceta aici cele mai importante izvoare formale ale
dreptului constituţional român: Constituţia şi legile de modificare a
Constituţiei, legea ca act juridic al Parlamentului, Regulamentele
Parlamentului, ordonanţele Guvernului, tratatele instituţionale.
a) Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei
Constituţia este principalul izvor al dreptului constituţional,
deoarece, aşa cum am mai precizat, toate normele cuprinse în
Constituţie sunt norme de drept constituţional. Constituţia este în
totalitate izvor al dreptului constituţional. Acelaşi caracter îl au şi
legile de modificare a Constituţiei.
54
b) Legea ca act juridic al Parlamentului
Imediat după Constituţie, izvor al dreptului constituţional este
legea, înţeleasă în accepţiunea sa restrânsă de act juridic al
Parlamentului. Vom observa că nu toate legile sunt izvoare ale
dreptului constituţional, ci numai unele dintre ele, în timp ce celelalte
sunt izvoare ale altor ramuri de drept. Astfel, de exemplu, Codul
Civil este izvor de drept pentru dreptul civil, Codul Muncii pentru
dreptul muncii. Legile ordinare sunt izvoare ale dreptului
constituţional cu condiţia să reglementeze relaţii sociale funda-
mentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării
puterii. Sunt izvoare ale dreptului constituţional, printre altele, legea
privind cetăţenia română, legile electorale.
c) Regulamentele Parlamentului
Regulamentele Parlamentului constituie izvoare ale dreptului
constituţional, pentru că reglementează relaţii sociale fundamentale
ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. În
sistemul nostru parlamentar există trei categorii de regulamente, şi
anume: Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului
şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului.
d) Ordonanţele Guvernului
Aceste ordonanţe se emit în baza art. 114 din Constituţie. Ele
pot fi izvoare ale dreptului constituţional dacă îndeplinesc condiţia
de a reglementa relaţii sociale fundamentale privind instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterii. Cât priveşte cealaltă condiţie, ea se
consideră îndeplinită ca urmare a delegării legislative date de
Parlament.
e) Tratatul internaţional
Un alt izvor de drept constituţional este tratatul internaţional.
Pentru ca un tratat de drept internaţional să fie izvor al dreptului
constituţional, el trebuie să fie ratificat conform dispoziţiilor
constituţionale şi să cuprindă reglementări ale relaţiilor specifice
55
dreptului constituţional. De asemenea, tratatul să fie licit, căci numai
tratatele licite sunt izvoare de drept. Ca exemple sunt convenţiile
încheiate cu alte state privind reglementarea cetăţeniei, precum şi
tratatele în domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti (pactele şi
convenţiile privitoare la drepturile omului).
Constituţia actuală a României acordă tratatelor internaţionale
o atenţie sporită. Din examinarea dispoziţiilor constituţionale
urmează a fi reţinute patru reguli mari, şi anume:
a) obligaţia statului de a le respecta întocmai şi cu bună- cre-
dinţă;
b) tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern;
c) interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale privind
libertăţile publice în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate;
d) prioritatea reglementărilor internaţionale în cazul unor
neconcordanţe între acestea şi reglementările interne. Desigur, este
vorba de pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte.

II. 4. Raportul de drept constituţional


Se impune, încă de la început, identificarea, în ansamblul
relaţiilor sociale reglementate de drept, a acelora care prin conţinutul
lor specific sunt raporturi de drept constituţional. Aceste relaţii
sociale sunt acelea care apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării statale a puterii. Ceea ce este deci comun relaţiilor sociale
care formează obiectul de reglementare al dreptului constituţional
este faptul că ele apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării
statale a puterii.
În literatura de specialitate, deşi s-au exprimat puncte de vedere
diferite cu privire la obiectul dreptului constituţional, în general s-a
apreciat că obiectul dreptului constituţional îl constituie organizarea
puterii de stat, poziţia guvernanţilor în raport cu drepturile şi
libertăţile cetăţenilor.

56
Concret, într-o opinie se susţine că obiectul reglementării
normelor dreptului constituţional îl constituie forma statului,
organele de guvernare şi limitele prerogativelor statului. 35
Potrivit profesorului C. Dissescu, obiectul dreptului
constituţional se referă la organizarea politică a statului, constituirea
suveranităţii şi a puterilor publice. 36
După un alt autor, obiectul dreptului constituţional îl constituie
organizarea statului, modul cum se exercită suveranitatea, împărţirea
atribuţiilor suveranităţii între organele sau puterile statului –
stabilirea raporturilor dintre aceste puteri, precum şi autolimitarea
statului prin garantarea dreptului individului. 37
Dacă achiesăm la teza potrivit căreia normele de drept
constituţional reglementează relaţii sociale ce iau naştere în procesul
instaurării şi exercitării puterii în stat, atunci este firesc să apreciem
că aceste categorii de relaţii formează obiectul de reglementare al
dreptului constituţional. 38
Bineînţeles că stabilirea obiectului dreptului constituţional
trebuie corelată cu fenomenul putere de stat, cu categoriile conţinut
şi formă a statului, privite în complexitatea lor juridică şi politică.
Sub acest aspect apare edificatoare întrebarea, pusă deja în literatura
juridică, dacă nu cumva dreptul constituţional (dreptul de stat) este
prin esenţa lui o „teorie despre puterea de stat care este organizată şi
funcţionează pe baza dreptului”.39
Puterea, determinată în conţinutul şi organizarea sa de anumiţi
factori, este instaurată, iar cei care o deţin au interesul de a o menţine
şi a o exercita în interesul lor. Se impun deci anumite reguli a căror
menire este de a consolida factorii care determină conţinutul puterii,

35
A. Esmein, Elements de droits constitutionnel français et comparé,
vol I, Paris 1921.
36
Constantin Dissescu, Drept constituţional, Bucureşti, 1915.
37
P. Negulescu, op. cit.
38
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit.
39
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit.
57
de a reglementa exerciţiul acestei puteri în aşa fel încât ea să poată
realiza în cele mai bune condiţii voinţa guvernanţilor ca voinţă de
stat. Întreaga această activitate de instaurare, menţinere şi exercitare
statală a puterii cuprinde relaţii sociale, iar regulile de care vorbeam
nu sunt altceva decât normele de drept constituţional.
Expresia „instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii” este
mult mai cuprinzătoare şi mai exactă decât expresia „exercitarea
puterii”, care nu evocă decât o parte a relaţiilor sociale reglementate
de dreptul constituţional. Ea evocă în acelaşi timp şi elementul
„organizare a puterii”, căci, instaurându-şi puterea, poporul o
instaurează sub forma sa organizată (puterea de stat neputând exista
– prin definiţie – neorganizată), organizare ce se perfecţionează pe
parcursul menţinerii şi exercitării puterii. Expresia „organizarea şi
exercitarea puterii” este şi mai puţin evocatoare, deoarece elemente
de organizare se regăsesc şi în exercitarea puterii de stat, chiar dacă
exercitarea puterii nu cuprinde întreaga organizare. Cât priveşte
expresia „înfăptuire a puterii”, ea este sinonimă cu expresia
„realizare a puterii”, care desemnează întreaga activitate statală.
O altă problemă în stabilirea obiectului dreptului constituţional
este ridicată de întrebarea dacă toate normele din Constituţie sunt
norme de drept constituţional sau nu.
S-a exprimat opinia potrivit căreia Constituţia ar cuprinde, în
afara normelor de drept constituţional, şi norme de drept civil, drept
administrativ etc. În această opinie, folosindu-se criteriul obiectului
pentru delimitarea ramurilor de drept, se consideră că normele din
Constituţie privitoare la proprietate sunt norme de drept civil, că
acelea privitoare la administraţia de stat sunt norme de drept admi-
nistrativ etc., deoarece relaţiile reglementate sunt relaţii specifice
ramurilor de drept indicate.
Majoritatea juriştilor – îndeosebi specialişti în dreptul
constituţional – consideră, şi pe bună dreptate, că toate normele
cuprinse în Constituţie sunt norme de drept constituţional.

58
Această concluzie, pe care o împărtăşim şi noi, este însă rodul
unor argumentări diferite. Putem distinge câteva moduri diferite prin
care se fundamentează ştiinţific teza că toate normele din Constituţie
sunt norme de drept constituţional, menţionând că explicaţiile pe
această temă existente în literatura de specialitate sunt mult mai
numeroase.
Astfel, s-a considerat că normele din Constituţie care privesc
sistemul economic, relaţiile de proprietate, sistemul social, nu
reglementează relaţii sociale, ci ele consfinţesc esenţa statului, bazele
acestuia (economică şi socială), că relaţiile de proprietate, de
repartiţie etc. sunt reglementate de alte ramuri ale dreptului,
Constituţia nefăcând altceva decât să definească baza economică,
scoţând în evidenţă ceea ce este principal, din acest punct de vedere,
pentru însăşi existenţa puterii de stat.
Normele constituţionale în discuţie stabilesc veritabile obli-
gaţii juridice pentru subiectele de drept. Pentru explicarea acestei
probleme trebuie corect înţeles procesul de constituţionalizare a
dreptului, ca proces început mai demult şi care motivează şi natura
juridică a normelor constituţionale.
Acelaşi punct de vedere este susţinut însă şi apelând la o altă
argumentaţie. Astfel, folosind criteriul obiectului de reglementare,
pentru separarea dreptului în ramuri, este incontestabil că unele
norme din Constituţie nu fac parte din alte ramuri de drept. Ar fi
dificil de afirmat că aceste norme sunt norme de drept constituţional,
atâta timp cât reglementează relaţii sociale specifice dreptului civil,
administrativ etc. Potrivit acestui punct de vedere, problema
raporturilor de drept constituţional se pune în termeni oarecum
diferiţi în comparaţie cu alte ramuri ale dreptului, datorită faptului că
dreptul constituţional are un rol conducător faţă de celelalte ramuri
de drept, stabilind principiile generale care le stau la bază. Ar fi deci
imposibil să se facă o demarcaţie propriu-zisă între dreptul
constituţional şi alte ramuri de drept pornind de la specificul relaţiilor
sociale reglementate de el. În această situaţie, ceea ce trebuie să se

59
urmărească nu este atât stabilirea unui asemenea criteriu, cât
precizarea locului dreptului constituţional în ansamblul sistemului
juridic. Pe această linie de gândire şi ţinând seama de faptul că
dreptul constituţional cuprinde principii privitoare nu numai la
organizarea şi funcţionarea administraţiei de stat, justiţiei şi
procuraturii, se sugerează o definiţie potrivit căreia obiectul dreptului
constituţional îl formează relaţiile sociale care, exprimând
suveranitatea poporului, determină trăsăturile fundamentale ale
sistemului social-economic şi ale organizării politice a societăţii.
Acest punct de vedere este criticat datorită faptului că nu ţine
seama de existenţa unui domeniu de relaţii sociale pe care dreptul
constituţional îl reglementează în exclusivitate şi că nu se poate
susţine că aceste relaţii sunt private de un element specific în măsură
să le deosebească de raporturile sociale reglementate de alte ramuri
de drept. De asemenea, nu se poate afirma că aceste relaţii sociale
interesează dreptul constituţional numai în măsura în care au un
caracter fundamental, odată ce în domeniul respectiv chiar
raporturile sociale de însemnătate redusă sunt reglementate prin
norme de drept constituţional, iar nu prin dispoziţii aparţinând altor
ramuri de drept.
Apărut mai târziu, dreptul constituţional conţine norme care au
un caracter deosebit, indispensabile pentru consolidarea poziţiei
guvernanţilor, pentru menţinerea şi exercitarea puterii. În sistemul
dreptului, ar exista deci două mari categorii de norme juridice, şi
anume norme (fundamentale), care privesc esenţa statornicirii
dominaţiei unor grupuri sociale, clase, şi toate celelalte norme,
diferenţiate prin obiectul de reglementare. Ar fi necesare, deci, două
criterii pentru clasificarea normelor juridice în ramuri de drept, şi
anume criteriul forţei juridice a normelor, care ar diferenţia dreptul
constituţional de restul dreptului, şi criteriul obiectului de
reglementare, care ar diviza în ramuri restul dreptului. 40

40
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 27 şi urm.
60
Deşi acest punct de vedere argumentează de ce toate normele
din Constituţie sunt norme de drept constituţional şi de ce dreptul
constituţional ocupă un loc dominant în sistemul de drept, el nu
poate fi acceptat – în afara motivelor arătate deja – şi pentru faptul că
este posibilă demonstrarea acestor adevăruri prin metoda clasică,
anume aceea a obiectului reglementării juridice.
Un alt mod de justificare a tezei că toate normele din
Constituţie sunt norme de drept constituţional pleacă de la ideea că
legea fundamentală, constituţia, reglementează şi alte relaţii, care
sunt specifice altor ramuri de drept, precum dreptul civil, dreptul
administrativ, dreptul muncii etc.
Reglementarea lor şi de către Constituţie nu rămâne fără
consecinţe, cât priveşte natura lor juridică, ele dobândind în acelaşi
timp şi caracterul de raporturi de drept constituţional.
Ceea ce atribuie acestor raporturi şi caracterul de raporturi de
drept constituţional este faptul că principiile stabilite de Constituţie
trebuie respectate de către Parlament atunci când procedează la
elaborarea legilor ordinare. Aceasta reprezintă o veritabilă obligaţie
juridică, garantată prin mijloace specifice dreptului constituţional ca,
de exemplu, revocarea deputaţilor sau controlul constituţionalităţii
legilor, obligaţie ce a luat naştere în activitatea de exercitare a puterii
de stat, deosebindu-se astfel de obligaţiile specifice raporturilor
civile, administrative, de muncă.
Un asemenea raţionament determină, în mod incontestabil,
multiple avantaje de ordin ştiinţific. Folosindu-se criteriul clasic de
grupare a normelor juridice în ramurile de drept, se face în acelaşi
timp o aplicaţie practică a regulii că ramurile de drept nu sunt
despărţite de ziduri rigide, lipsind orice zone de influenţe, de
interacţiuni. În interpretarea şi explicarea fenomenului juridico-statal
nu se poate pleca decât de la teza că fenomenele sunt într-o strânsă
legătură şi puternică interacţiune. Acest lucru se manifestă intens şi
în ceea ce priveşte relaţiile sociale reglementate de drept şi, fără a
împărtăşi complet opinia exprimată deja în literatura de specialitate

61
în sensul că „nu pot exista sau în orice caz sunt puţin frecvente
raporturi de drept constituţional, în formă pură”, nu putem să nu
constatăm adevărul că există raporturi cu dublă natură juridică.
Mai trebuie adăugat la cele spuse că numai privind astfel
lucrurile se pot fundamenta ştiinţific şi alte teze, şi anume teza că
izvorul principal şi pentru alte ramuri de drept este tot Constituţia şi
că, bineînţeles, toate celelalte ramuri de drept îşi au sursa în
Constituţie.
Împărtăşind acest punct de vedere, ajungem la concluzia că în
obiectul dreptului constituţional sunt cuprinse două categorii de
relaţii, şi anume:
a) relaţii cu o dublă natură juridică, adică acele relaţii care,
fiind reglementate şi de alte ramuri de drept, sunt reglementate în
acelaşi timp şi de către Constituţie, devenind implicit şi raporturi de
drept constituţional;
b) relaţii specifice de drept constituţional, care formează
obiectul de reglementare numai pentru normele de drept cons-
tituţional. Ceea ce este comun tuturor acestor relaţii este faptul că se
nasc în procesul complex de instaurare, menţinere şi exercitare a
puterii.
Formează deci obiectul dreptului constituţional relaţiile sociale
care se nasc în activitatea de instaurare şi menţinere a puterii de stat
şi care privesc bazele puterii şi bazele organizării puterii. Sunt, de
asemenea, relaţii de drept constituţional cele care apar în activitatea
de exercitare a puterii. Înţelegerea exactă a obiectului dreptului
constituţional presupune însă înţelegerea exactă a noţiunilor folosite.
Referitor la bazele puterii, ele sunt elemente exterioare statului,
care generează şi determină puterea de stat în conţinutul său. Aceste
baze sunt factorii economici şi sociali. Ele impun în stat existenţa
unor reguli care să stabilească astfel de drepturi şi obligaţii în sarcina
subiectelor de drept, care să asigure atingerea scopurilor societăţii.
În ceea ce priveşte bazele organizării puterii, ele sunt tot
elemente exterioare statului, dar care nu generează puterea se stat, ci

62
numai condiţionează organizarea ei. Aceste baze ale organizării
puterii sunt teritoriul şi populaţia, iar dreptul constituţional este
chemat să reglementeze, în ce priveşte teritoriul, relaţiile privind
structura de stat şi organizarea administrativ-teritorială, iar în ce
priveşte populaţia, relaţiile privind cetăţenia şi drepturile şi
îndatoririle fundamentale.
Relaţiile sociale care se nasc în legătură cu bazele puterii şi
bazele organizării puterii de stat privesc conţinutul şi organizarea
puterii statale.
În concluzie, în sfera de reglementare a dreptului constituţional
întâlnim raporturi sociale reglementate exclusiv de dreptul consti-
tuţional şi raporturi sociale reglementate de dreptul constituţional
împreună cu alte ramuri de drept, dreptul constituţional, în speţă
Constituţia, având un rol preponderent.
Toate aceste raporturi sociale au însă o trăsătură comună: ele
sunt născute în cadrul activităţii de instaurare, de menţinere şi de
exercitare a puterii politice ca putere statală.
Putem spune, aşadar, că raporturile de drept constituţional sunt
acele raporturi, reglementate şi sancţionate de o normă juridică, ce se
nasc în cadrul activităţii de instaurare, menţinere şi exercitare a
puterii politice ca putere statală.

II. 5. Subiectele raportului de drept constituţional


Raporturile juridice se leagă între subiectele acestora, care,
raportate la ramurile dreptului, au anumite aspecte specifice.
În materia de care ne ocupăm, subiectele sunt persoanele,
oamenii luaţi individual sau constituiţi în colective. 41 Cu privire la
subiectele raporturilor de drept constituţional, trebuie să subliniem
faptul că unul dintre subiecte este totdeauna fie deţinătorul puterii,
fie statul, fie un organ reprezentativ (legiuitor) şi că aceste subiecte

41
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 30 şi urm.
63
acţionează în mod necesar într-un raport juridic apărut în activitatea
de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.
Înainte de prezentarea subiectelor raporturilor de drept
constituţional se impune elucidarea unei interesante dispute teoretice
în jurul întrebării de a şti dacă unităţile administrativ-teritoriale sunt
sau nu subiecte ale acestor raporturi.
Într-o opinie se consideră că unităţile administrativ – teritoriale
sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional. Susţinându-se
că şi părţi componente ale statului sunt subiecte de drept
constituţional, se arată că şi „în cadrul statului unitar părţi ale
teritoriului pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional” şi
că „unităţile administrativ-teritoriale apar ca subiecte ale raporturilor
de drept constituţional”, cu ocazia organizării administrativ-
teritoriale. Se pare că autorul consideră unităţile administrativ-
teritoriale ca părţi de teritoriu. De aceea, în replică, se consideră
concluzia total neîntemeiată, deoarece în niciun raport juridic nu
apare ca participant teritoriul sau unitatea administrativ-teritoriale.
Într-o altă opinie, se ajunge la concluzia că unităţile
administrativ-teritoriale „pot apărea ca subiecte şi în raporturile de
drept constituţional dacă prin noţiunea de unităţi administrativ-
teritoriale se înţelege colectivul de oameni care populează o anumită
porţiune a teritoriului ţării, cu condiţia de a li se recunoaşte o
anumită porţiune a teritoriului ţării, cu condiţia de a li se recunoaşte
prin lege anumite drepturi şi obligaţii în cadrul unor raporturi de
drept constituţional”. Autorul acestei opinii se referă şi la dispoziţiile
legale care vorbesc de personalitatea juridică a unităţilor
administrativ-teritoriale. În ce ne priveşte, credem că unităţile
administrativ-teritoriale ar putea fi subiecte ale raporturilor de drept
constituţional, dar nu înţelese ca părţi de teritoriu, ci ca grupuri de
populaţie organizate pe teritoriu. 42
Aceasta este, de altfel, concepţia care se desprinde din anumite
dispoziţii legale, deşi personalitatea juridică nu prezintă importanţă
42
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 31 şi urm.
64
pentru calitatea de subiect de drept în dreptul constituţional. Credem
că s-ar putea discuta dacă unităţile administrativ-teritoriale ar putea
fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional, atunci când prin
legea electorală ele ar fi declarate circumscripţii electorale. Un
asemenea lucru s-a realizat prin Decretul Lege privind alegerea
Parlamentului şi a Preşedintelui României (1990), precum şi prin
legislaţia electorală din anul 1992. Ne-am afla deci în faţa unor
raporturi ce se nasc în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării
puterii, iar unitatea administrativ-teritorială ar fi subiect al acestor
raporturi, dar ca circumscripţie electorală.
1. Poporul
În ce priveşte acest subiect, se exprimă în literatura juridică cel
puţin trei puncte de vedere. Există autori care contestă poporului
calitatea de subiect de drept. Unii admit că poporul poate fi subiect
de drept numai în relaţiile internaţionale şi, în sfârşit, alţii consideră
că poporul poate fi subiect şi al raporturilor juridice de drept
constituţional, deci al raporturilor juridice interne.
Unii autori consideră că în numele şi interesul poporului apar
ca subiecte ale diverselor raporturi juridice diverse organizaţii, şi nu
poporul însuşi, căci în raporturile din interiorul statului poporul apare
nu în calitate de subiect nemijlocit de drept, ci în calitate de creator al
raporturilor sociale. Pe această linie de gândire se arată, de
asemenea, că ar fi incorect ca poporul să fie considerat ca subiect de
drept paralel cu statul, deoarece drepturile poporului organizat în stat
sunt inseparabile de drepturile statului.
Împărtăşind opinia că poporul este subiect al raporturilor
juridice de drept constituţional, vom observa că ea îşi găseşte funda-
mentul în chiar dispoziţiile Constituţiei, potrivit cărora suveranitatea
naţională aparţine poporului român, care încredinţează exerciţiul ei
unor organe alese prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat.
Este deci evident că poporul român concentrează în mâinile
sale întreaga putere şi singur are dreptul să decidă asupra sorţii sale,
lucru pe care îl face cu prisosinţă în procesul de instaurare, menţinere
65
şi exercitare a puterii. Poporul îşi exprimă, în multe probleme, voinţa
sa în mod direct, nu prin intermediul altor organe. El poate apărea
mai direct ca subiect al raporturilor de drept constituţional cu ocazia
stabilirii formei de guvernământ, a structurilor de stat, cu ocazia
referendumului. Unitatea de interese ale poporului şi statului nu
exclude ca poporul şi statul să fie subiecte de sine stătătoare în
raporturile de drept constituţional, cu atât mai mult, cu cât poporul
este deţinătorul puterii politice, iar statul capătă plenitudinea
împuternicirilor sale conform voinţei poporului.
2. Statul
Un alt subiect al raporturilor de drept constituţional este statul.
El poate apărea ca subiect fie direct, fie reprezentat prin organele
sale. Statul ca întreg apare direct ca subiect al raporturilor juridice
privitoare la cetăţenie şi în raporturile privind federaţia.
3. Organele statului (autorităţile publice)
Aceste organe pot fi subiecte ale raporturilor de drept
constituţional cu îndeplinirea condiţiilor cerute subiectelor rapor-
turilor de drept constituţional. Organele legiuitoare apar întotdeauna
ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional, cu condiţia ca
raportul juridic la care participă să fie de drept constituţional.
Celelalte autorităţi ale statului (executive, judecătoreşti) pot fi
subiecte ale raporturilor de drept constituţional numai dacă participă
la un raport juridic în care celălalt subiect este poporul, statul sau
organele legiuitoare şi dacă raportul se naşte în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării puterii. Organele interne ale organelor
legiuitoare pot fi şi ele subiecte ale raporturilor de drept
constituţional. Asemenea organe interne sunt comisiile parlamentare,
care, deşi nu pot emite acte de conducere obligatorii, îndeplinesc
unele atribuţii de propunere, avizare şi control. Tot aici pot fi
menţionate birourile parlamentare şi grupurile parlamentare.

66
4. Partidele, formaţiunile politice, alte organizaţii
Ca forme organizatorice prin care cetăţenii participă la
guvernare, partidele politice şi organizaţiile pot fi subiecte ale
raporturilor de drept constituţional. De altfel, Constituţia şi unele legi
(izvoare de drept constituţional) stabilesc expres posibilitatea
acestora de a fi participante la raporturile ce privesc instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterii. Astfel, partidele şi formaţiunile
politice au dreptul de a propune candidaţi în alegeri.
Totodată, pentru conducerea alegerilor de deputaţi şi senatori
se constituie birourile electorale, care sunt subiecte ale raporturilor
de drept constituţional.
5. Cetăţenii
Cetăţenii pot apărea ca subiecte ale unora dintre raporturile de
drept constituţional. Ei pot apărea distinct ca persoane fizice, ca
persoane învestite cu anume demnităţi sau funcţii într-un organ de
stat (deputat, senator) sau organizaţi pe circumscripţii electorale. În
primul caz, ei intră ca subiecte ale raporturilor de drept
constituţional, pentru realizarea drepturilor lor fundamentale, în al
doilea, apar ca subiecte ale raportului de reprezentare, care este un
raport de drept constituţional, iar în ultima situaţie apar ca subiect cu
ocazia alegerilor de deputaţi, senatori sau a alegerii şefului de stat.
6. Străinii şi apatrizii
În diferite situaţii ce ţin de acordarea cetăţeniei se consideră că
străinii şi apatrizii pot deveni subiecte ale raporturilor de drept
constituţional etc.

II. 6. Normele de drept constituţional


Identificând raporturile de drept constituţional sub aspectul
conţinutului lor şi al subiectelor de drept, am determinat obiectul
reglementării juridice, adică am indicat fenomenul asupra căruia îşi
îndreaptă acţiunea normele de drept constituţional. Cât priveşte
normele ca atare, se observă că sunt norme de drept constituţional
67
acele norme care reglementează conduita oamenilor în relaţiile
sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării puterii. Aceste norme sunt cuprinse atât în Constituţie, cât
şi în alte acte normative care sunt izvoare de drept constituţional.
Fiind o parte din ansamblul normelor juridice care alcătuiesc
dreptul unitar român, este firesc ca şi aici să regăsim trăsăturile
generale ale normei juridice. De aceea, este inutilă reluarea tuturor
explicaţiilor care privesc normele juridice, în schimb se impune
elucidarea unor probleme teoretice legate de specificul normelor de
drept constituţional.
Vom observa astfel că în literatura juridică este respinsă teoria
bivalenţei noţiunii de drept constituţional, teorie susţinută cu mai
mulţi ani în urmă şi conform căreia, lato sensu, dreptul constituţional
ar cuprinde şi alte ramuri de drept, cum sunt dreptul administrativ,
dreptul penal, dreptul procesual penal, dreptul civil etc., iar stricto
sensu, ar cuprinde numai normele care ar avea un obiect de
reglementare mai limitat, un obiect propriu-zis.
De asemenea, nu se poate admite nici ideea existenţei mai
multor drepturi constituţionale, şi anume a unui drept constituţional
politic, a unui drept constituţional administrativ, a unui drept
constituţional jurisdicţional şi a unui drept constituţional „demotic”,
idee avansată de Marcel Prelot, deoarece ea contravine semnificaţiei
pe care am dat-o dreptului constituţional.
În fine, considerăm şi noi că este necesară evitarea îngustării
sferei acestei principale ramuri a dreptului în sensul că el ar cuprinde
numai normele care reglementează organizarea şi funcţionarea
organelor reprezentative ale statului şi raporturile dintre aceste
organe şi cetăţeni, apărute în procesul realizării de către ei a
drepturilor şi îndatoririlor ce le sunt stabilite de constituţie. Dreptul
constituţional are o întindere normativă determinată de sfera
relaţiilor pe care le reglementează.
Unii autori de drept constituţional, discutând dispoziţiile
constituţionale care reglementează relaţiile sociale ce privesc aspecte

68
sociale şi economice, consideră că acestea au caracter de consacrare.
Se merge chiar mai departe, arătându-se că normele de drept
constituţional nu s-ar conforma structurii logico – formale a normei
juridice, în sensul că unora dintre ele le-ar lipsi sancţiunea. O
asemenea susţinere este de natură să ducă la concluzia că dreptul
constituţional nu este un veritabil drept din moment ce normele sale,
fiind lipsite de sancţiuni, nu pot fi aduse la îndeplinire şi pot fi deci
ignorate. Făcând precizarea că problema normelor juridice de drept
constituţional este o problemă atât de complexă şi de vastă încât ar
putea forma obiectul unei monografii, vom încerca să expunem
extrem de succint punctul nostru de vedere cu privire la specificul
acestor norme cât priveşte structura lor logico-formală.
În explicarea specificului normelor dreptului constituţional,
trebuie să se plece de la teoria normei juridice, urmând ca apoi să
regăsim elementele generale în norma de drept constituţional şi
totodată să observăm ce anume trăsături proprii are aceasta din urmă.
Norma juridică este definită în teoria dreptului ca fiind o regulă
socială de conduită, generală şi obligatorie, instituită sau sancţionată
de puterea de stat în diferite forme, menită să asigure consolidarea şi
dezvoltarea relaţiilor sociale în conformitate cu interesele şi voinţa
guvernanţilor, determinată, în ultimă instanţă, de condiţiile materiale
din societate şi a cărei respectare este impusă, la nevoie, prin forţa
coercitivă a statului.
Orice normă juridică este, în ultimă instanţă, un comandament
impus de puterea publică, formulat uneori chiar sub formă supletivă
sau de recomandare. Normele constituţionale, pe lângă prevederi
care reglementează nemijlocit unele relaţii sociale, au şi prevederi
care conţin formularea unor principii, consfinţesc bazele puterii,
definesc unele instituţii. Prevederile care conţin formularea unor
principii sau definiţii nu pot fi excluse din sfera noţiunii normei
juridice, deoarece şi ele au un caracter normativ.
În această privinţă, în lucrările ştiinţifice de teoria dreptului,
făcându-se cuvenitele deosebiri între aplicarea şi realizarea dreptului,

69
între structura logică a normei juridice şi formularea ei tehni-
co-juridică, se ajunge la concluzia că structura normei juridice este
complexă şi că, fără îndoială, toate normele juridice există şi
acţionează în anumite condiţii, prevăzând o comportare a cărei
nerespectare atrage după sine aplicarea unor sancţiuni.
De asemenea, se consideră că toate normele juridice trebuie să
conţină o dispoziţie, adică să prevadă o regulă de urmat – conţinutul
dispoziţiei constând într-o îndrituire sau o obligaţie; că norma
juridică îşi asigură caracterul general obligatoriu prin faptul că,
specificând comportarea necesară, prevede, totodată, şi măsurile de
asigurare a acestei comportări, măsuri al căror specific constă în
aceea că, la nevoie, sunt impuse cu ajutorul puterii de stat; că
sancţiunea nu e un element indispensabil al fiecărei norme juridice,
dar aceasta nu înseamnă nicidecum că ar exista norme juridice dotate
cu sancţiune, care sunt astfel garantate în aplicarea lor, şi norme
juridice fără sancţiune, a căror aplicare ar fi lăsată la aprecierea
fiecăruia.
Cu toate acestea, chiar în teoria dreptului se afirmă că unele
norme, în care se cuprind şi normele constituţionale, cum ar fi
normele juridice principii, normele juridice care stabilesc direcţii
economice, normele referitoare la organizarea unei autorităţi, nu sunt
alcătuite în general după schema ipoteză, dispoziţie, sancţiune.
Făcându-se distincţia între noţiunea garantării de către stat a
realizării şi aplicării dreptului şi sancţiunea ca element al normei
juridice, se ajunge la concluzia că numeroase norme constituţionale
nu conţin nicio prevedere concretă care să stabilească sancţiunea în
cazul nerespectării ei.
Cu toate explicaţiile date, considerăm că nu aceasta este soluţia
problemei în discuţie. Ceea ce distinge o normă juridică de o normă
morală, politică sau de altă natură este faptul că, în ultimă instanţă,
respectarea ei este asigurată de forţa de constrângere statală. Ce este
deci sancţiunea normei juridice în procesul de realizare şi aplicare a

70
ei altceva decât măsura ce se aplică în ultimă instanţă atunci când
norma nu este realizată de bună voie?
Dacă în unele ramuri de drept sancţiunea este evidentă, în
dreptul constituţional ea nu este atât de făţişă, de evidentă, dar există.
A afirma că nu există înseamnă, credem noi, a pune sub semnul
întrebării însăşi existenţa normei de drept constituţional ca normă
juridică.
În dreptul constituţional pot fi identificate mai multe trăsături
specifice ale sancţiunilor. În primul rând, pentru mai multe dispoziţii
este prevăzută o singură sancţiune. Apoi, sancţiunile în dreptul
constituţional sunt sancţiuni specifice, precum revocarea mandatului
parlamentar, revocarea unui organ de stat, declararea ca
neconstituţional a unui act normativ etc. Credem că pot fi regăsite
sancţiuni chiar în normele constituţionale, pentru încălcarea oricărei
dispoziţii, cu condiţia de a fi identificată exact obligaţia sau
îndrituirea, cu alte cuvinte conduita subiectelor de drept. În fine,
credem că aprecierea structurii logico-formale a unor norme din
Constituţie trebuie făcută prin raportarea lor la întregul sistem de
drept.
Aceasta duce la concluzia că pentru reglementările de
principiu, de largă generalitate, cuprinse în Constituţie, unele
sancţiuni se regăsesc în alte ramuri de drept, cum ar fi dreptul civil,
dreptul penal, dreptul administrativ.
Această interpretare este posibilă şi în acelaşi timp are un
suport ştiinţific din moment ce unele norme constituţionale
reglementează relaţii specifice şi altor ramuri de drept (raporturi cu
dublă natură juridică), iar Constituţia este în acelaşi timp şi izvor al
dreptului constituţional, dar şi izvorul principal al celorlalte ramuri
de drept. Interpretarea este posibilă numai pentru normele
constituţionale şi se justifică totodată prin locul pe care-l ocupă
dreptul constituţional în sistemul de drept.
În final vom mai observa că normele constituţionale pot fi
clasificate în norme cu aplicaţie mijlocită şi norme cu aplicaţie

71
nemijlocită. În categoria normelor cu aplicaţie nemijlocită urmează a
fi cuprinse acele norme care dau reglementări de principiu şi care,
pentru a fi puse în aplicare, la cazuri concrete, sunt urmate de
reglementări suplimentare prin alte ramuri de drept.
De exemplu, norma cuprinsă în Constituţie, în sensul că statul
ocroteşte căsătoria şi familia şi apără interesele mamei şi copilului,
este urmată de reglementările date de Codul familiei. În categoria
normelor cu aplicaţie directă, nemijlocită, urmează a fi cuprinse
normele care reglementează direct, nemijlocit relaţiile sociale şi nu
mai au nevoie a fi precizate printr-o lege ordinară. Ca exemplu este
dată norma cuprinsă în Constituţie privind egalitatea în drepturi a
cetăţenilor. Această distincţie prezintă o importanţă deosebită în
explicarea locului dreptului constituţional în sistemul de drept,
precum şi în aplicarea Constituţiei.

72
CAPITOLUL III
TEORIA CONSTITUŢIEI

III.1. Noţiunea de constituţie


De-a lungul istoriei recente a lumii, mai exact începând cu
secolul al XVIII-lea, s-a impus, împreună cu alte mari instituţii de
bază create în scopul de a exprima prefacerile structurale politice,
economice sau juridice, şi constituţia, ca lege fundamentală a
oricărui stat. Adoptarea constituţiei a devenit astfel un eveniment
capital în cadrul societăţii omeneşti, ea reprezentând împlinirea unor
dorinţe şi trăiri sociale şi morale.
În perioada contemporană, adoptarea Constituţiei este un
important eveniment politic, social şi juridic în viaţa unui stat. Acest
fapt se datorează principiilor fundamentale ale întregii vieţi
economice, politice, sociale şi juridice, cuprinse în Constituţie,
principii aflate în conformitate cu valorile fundamentale pe care
statul le promovează şi le apără. Hegel afirma că poporul trebuie să
aibă faţă de Constituţia lui sentimentul dreptului său şi al stării de
fapt; altfel, ea poate exista e drept, în chip exterior, dar nu are nicio
semnificaţie şi nicio valoare, subliniind că „fiecare popor îşi are
Constituţia care i se potriveşte şi care i se cuvine”.43
Pentru stabilirea conceptului de constituţie este necesar a se
face două precizări prealabile: în primul rând, că între constituţie şi
lege nu se pune semnul egalităţii, deşi este simplu de observat că,
sub aspect juridic, constituţia este şi ea o lege, adică un act normativ;
în al doilea rând, precizarea că o constituţie este o categorie istorică,

43
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 49 şi urm.
73
ea apărând pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii umane. A
fost creată pentru a exprima o nouă abordare politică şi juridică,
abordare determinată, desigur, de transformările economice şi
sociale ce s-au conturat puternic începând îndeosebi cu secolul al
XVIII-lea.
Trebuie observat că denumirea de constituţie, în accepţiunea
modernă a cuvântului, a fost folosită de burghezia revoluţionară, care
a desemnat prin această noţiune numai acele reguli care îi limitau
puterile monarhului şi garantau anumite drepturi şi libertăţi
fundamentale ale burgheziei.44
Dacă termenul de constituţie este foarte vechi, el fiind deseori
folosit în accepţiunea de lege, accepţiunea sa actuală s-a conturat
târziu. Etimologic, cuvântul constituţie provine de la latinescul
constitutio, care însemna „aşezarea cu temei”, „starea de lucru”.45 În
sistemul de drept roman, Constituţia însemna edictul semnat de
împărat şi a cărui forţă juridică era superioară celorlalte acte juridice
adoptate de autorităţile publice ale imperiului (Constitutio principis
est quod imperator decreto, vel edicto, vel epistula constituit). În
cadrul polisurilor greceşti se făcea distincţie clară între Thesmoi,
adică legile care reglementau raporturi sociale de importanţă
deosebită pentru statul-cetate (exemplu, legi cu un conţinut sacru),
care puteau fi modificate doar printr-o procedură solemnă şi
specială, şi legile obişnuite denumite Nomoi, care puteau fi revizuite
cu uşurinţă. În Grecia antică era aplicată pedeapsa cu moartea celor
care propuneau o lege contrară „constituţiei”, adică principiilor
fundamentale ale organizării polisului.46 Pe baza acestei distincţii, şi
astăzi parlamentele pot fi împărţite în două categorii: parlamente

44
Gh. Uglean, op. cit., p. 27.
45
T. Drăganu, Drept constituţional, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1972, p. 45; În limba latină, constitutum înseamnă „convenţie”,
„înţelegere”, „regulă”.
46
D. G. Lavroff, Le droit constitutionnel de la Vème République, Dalloz,
Paris, 1977, p. 82.
74
învestite cu putere constituantă (originară sau derivată) şi parlamente
care exercită doar o putere legislativă obişnuită.47 Unele state
feudale au înscris în documente anumite reguli fundamentale privind
raporturile între guvernanţi şi guvernaţi, care urmăreau să prevaleze,
cu valoare de principiu de conduită politică şi juridică, faţă de
cutumele existente, precum şi faţă de comportamentul monarhilor
ulterior semnării acestora. Ne referim în acest sens la Magna Charta
engleză din 1215, la Bula de Aur, emisă de regele maghiar Andrei al
II-lea în 1222, Bill of Rights din 1629 ş.a.
Întocmirea şi emiterea unor astfel de documente cu valoare
constituţională numai în unele state feudale pot fi explicate prin
faptul că în statele respective s-au produs schimbări profunde în
procesul de guvernare, prin cucerirea lor de către alte regate, ceea ce
a antrenat schimbarea vechii dinastii cu o nouă dinastie, care a dorit
sau a fost nevoită să recunoască păturii conducătoare autohtone
unele privilegii de care aceasta se bucurase anterior cuceririi. De
asemenea, în situaţia formării unor state noi (cazul Ungariei),
regalitatea a intenţionat încă de la început să instituie anumite reguli
de guvernare într-o formă scrisă. În Franţa, de pildă, unde în primele
secole ale mileniului doi nu s-au produs cuceriri statale de către
populaţii cu trăsături etnice diferite de cele ale autohtonilor şi unde
exista o cutumă constituţională formată dintr-un proces istoric
îndelungat, nu s-a simţit nevoia elaborării unor charte de genul celei
emise în Anglia (unde populaţia saxonă a fost cucerită de normanzi)
în 1215. Cu alte cuvinte, în Anglia, la începutul mileniului doi se
puneau bazele unui nou regim constituţional, în timp ce în Franţa,
Spania, Portugalia, precum şi în alte state cu monarhii consolidate,
cutuma constituţională era bine cunoscută în anumite limite. Aceeaşi
situaţie se poate constata şi în Imperiul Bizantin, ale cărui practici
(cutume) de guvernare evoluaseră într-un proces ascendent timp de

47
C. Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Editura
ALL Beck, Bucureşti, p. 136.
75
mai multe secole fără a se resimţi nevoia unei modificări a obi-
ceiurilor constituţionale.
În aceeaşi epocă însă, încep să se formeze noi relaţii sociale, să se
producă schimbări la nivelul vieţii economice, care antrenează cerinţa
unor modificări ale vechii cutume constituţionale. Apare astfel ideea de
act cu valoare politică şi juridică superioară cutumelor existente în
diferite state. Pot fi menţionate, în acest sens, Aşezămintele de la
Ierusalim („Assies de Jerusalem”) întocmite de cruciaţi în jurul anului
1099 şi depuse în Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim. În 1204
ele sunt menţionate în capitala Imperiului Bizantin. Considerate
premergătoare ale prescripţiilor cuprinse în Magna Charta engleză,
Aşezămintele de la Ierusalim erau legi scrise, asigurătoare contra
abuzurilor în mult mai mare măsură decât actul englez împotriva unor
abuzuri speciale şi prin întindere şi prin formă şi prin armonia
elementelor pe care le cuprinde „Charta” emisă în 1215. 48
În Evul Mediu, prin Charte sau Bule monarhii recunosc
privilegii pentru nobili şi sunt siliţi de aceştia să-şi limiteze puterea în
favoarea lor, reuniţi în Adunări de stări. De asemenea, printr-un astfel
de act, Bula de Aur din 1356, se instituie regulile pentru alegerea
împăratului Sacrului Imperiu Roman de Naţiune Germană de către
şapte electori (arhiepiscopii de Mainz, Köln, Trier, regele Boemiei,
markgraful de Brandenburg, ducele de Saxonia şi contele palatin de
Rihn). Această Bulă de Aur a fost în vigoare până în anul 1806. 49

48
N. Iorga, Dezvoltarea aşezămintelor politice şi sociale ale Europei,
Bucureşti. Aşezămintele de la Ierusalim erau de fapt o culegere de norme
juridice prin care se stipulau drepturile clasei feudale şi obligaţiile şerbilor în
efemerele state latine creştine constituite în Orientul Mijlociu la sfârşitul
primei cruciade (a se vedea N. A. Sidorova (coord.), Istoria universală,
vol. III, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 321).
49
Sistemul Chartelor era răspândit în întreaga lume catolică.
Enumerăm, cu titlu de exemplu, Charta de la Kosice prin care Ludovic de
Anjou acordă privilegii politice însemnate aristocraţiei, constând din scutiri
de prestaţii, cu excepţia serviciului militar şi pentru plata unui impozit
funciar. Nobilii recunosc în schimb dreptul se succesiune la tron al fiicei
Regelui Ludovic de Anjou (17 septembrie 1374).
76
În Evul Mediu se făcea distincţia între pactum societatis, prin
care se forma comunitatea socială, şi pactum subjectionis, adică
pactul de guvernământ prin care se limita puterea absolută a
monarhului şi se extindeau puterile Adunărilor de Stări. 50
De asemenea, în aceeaşi perioadă, cuvântul „constituţie” se
folosea şi în terminologia ecleziastică pentru a desemna regulile
monahale. 51 Cuvântul constituţie a fost folosit şi pentru denumirea
unor principii fundamentale de organizare a Bisericii creştine. Astfel,
în timpul pontificatului papei Symmachus (498-514) se instituie
principiul – valabil şi în prezent – potrivit căruia papa nu poate fi
judecat de niciun tribunal civil (Constitutum Silvestri).
Cuvântul „constituţie” era folosit, aşadar, în unele state pentru
a delimita unele acte politice sau juridice de simple legi sau statute.
În acest sens, este cunoscut, între alte asemenea înscrisuri
fundamentale, Statua constitutiones privilegia regni Polonie, Magni
Ducatus Lithavanie Omnium Provinciarum Annexarum a Comittis
Vifliciale, adoptat de Adunarea generală a Seimului Coroanei
Poloniei în 1347. Termenul de constituţie a fost folosit în Polonia de
la sfârşitul secolului al XV-lea pentru a denumi hotărâri adoptate de
Seim.
În lucrările politice sau juridice inspirate de principiile
dreptului natural, termenului de constituţie îi era preferat cel de „lege
fundamentală”, folosit cu predilecţie în Evul Mediu pentru a
desemna acte ale puterii statale înzestrate cu o forţă juridică
superioară.
În dreptul imperial, termenul constituţie este sinonim cu cel de
lege. În această accepţie, legile date de împărat erau denumite
constituţii imperiale. Termenul constituţie continuă a avea

50
G. Şerban, Introducere în teoria contractului social, Europolis,
Constanţa, 1996, p. 83; G. Burdeau, Traité de science politique, vol. IV,
FDGJ, Paris, 1969, p. 47.
51
J. F. Badia (coord), Regimes politicos actuales, Tecnos, Madrid,
1994, p. 16.
77
accepţiunea de lege până în secolul al XVIII-lea, când i se dă un sens
nou, acela de lege fundamentală. Această accepţiune este astăzi
încetăţenită în toate statele. Mai mult chiar, unele acte normative de
organizare (statute) a unor organisme internaţionale (F.A.O.,
U.N.E.S.C.O., O.I.M.) se numesc tot constituţii, marcând importanţa
deosebită ce se vrea a se acorda acestora52 . Fenomenul constituţie a
cunoscut şi cunoaşte nu numai o dinamică a sa proprie, ci şi
influenţele puternice ale intereselor economice şi sociale ale celor
care, sub diferite denumiri (guvernanţi, cercuri conducătoare, clase
politice, clase dominante), instituie reguli constituţionale. Iată de ce,
permanent, se pot aduce adaosuri conceptului de constituţie, adaosuri
care, alături de elementele tradiţionale, consacrate, vin să pună în
evidenţă realităţi şi perspective, ideologii şi tendinţe. Sintetizând
preocupările în definirea constituţiei, câteva observaţii se impun.
Iniţial, conceptul de constituţie s-a referit la ansamblul
normelor juridice ce au drept scop limitarea puterilor guvernanţilor şi
garantarea drepturilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului.
Concepţia iniţială a fost dezvoltată în sensul că normele
constituţionale trebuie să fie cuprinse într-o lege sistematică şi să se
bucure de o eficienţă juridică superioară tuturor celorlalte legi.
Sfârşitul secolului al XX-lea aduce cu sine şi renunţarea la concepţia
iniţială despre constituţie. S-a considerat, astfel, că limitarea puterii
guvernanţilor şi garantarea drepturilor fundamentale nu mai sunt
elemente indispensabile ale oricărei constituţii, ci, într-un sens
material, se desemnează prin această noţiune orice lege care
reglementează organizarea politică a statului.
Formarea noţiunii moderne de constituţie a parcurs etape
istorice îndelungate, diverşi autori fiind preocupaţi să găsească
explicaţii privind natura juridică a acesteia şi, totodată, să-i
fundamenteze conţinutul. Dintre teoriile care au încercat să explice
chiar formarea ideii de constituţie, cea care s-a remarcat cel mai mult
este teoria contractualistă, susţinută iniţial de scriitori creştini.
52
Gh. Uglean, op. cit., p. 27.
78
Potrivit acestei teorii, constituţia este un contract între guvernanţi şi
guvernaţi, prin care guvernanţii îşi legitimează dreptul de a comanda
supuşilor, prin acceptul liber al acestora (pactum subjectionis sau
contractul de guvernământ). Pe măsură ce se conturează ideea
suveranităţii poporului, teoria contractualităţii exprimată prin pactum
subjectionis se nuanţează, în sensul că monarhul nu poate guverna
despotic, întrucât suveranitatea aparţine poporului şi, ca atare, acesta
are chiar drept de rezistenţă faţă de opresiune.
Prin ample mişcări sociale, burghezia şi-a asumat, cu deosebire
în secolul al XVI-lea, doctrina contractualistă privind modul de
organizare a societăţii, susţinând cu tărie limitarea puterii
monarhului şi accesul ei, chiar indirect, prin sistemul cumpărării
funcţiilor publice, la procesul de guvernare.
Întărirea poziţiilor burgheziei în viaţa social-economică a unor
state occidentale, îndeosebi în Anglia, a dus la afirmarea politică a
acesteia prin mişcări revoluţionare finalizate cu adevărate proiecte de
constituţii care limitau puterea coroanei şi reconfirmau anumite
drepturi şi libertăţi ale individului.
Spre deosebire de aristocraţie, care prin spiritul ei de castă era o
clasă socială închisă şi izolată în sensul că nu admitea interferenţe
sociale şi politice cu alte pături sociale, burghezia s-a manifestat de
la începuturile apariţiei sale ca o clasă absorbantă a tuturor
categoriilor sociale nemulţumite de nobilime. În final, burghezia a
pretins că este reprezentanta întregului popor şi a anunţat că luptă în
numele acestuia pentru cucerirea puterii politice. Formată din
meşteşugari, târgoveţi, comercianţi, bancheri etc., burghezia
constituia o clasă socială extrem de eterogenă, unită însă, pe criterii
politice şi ideologice, ca o forţă socială omogenă. 53
La rândul lor, coloniştii englezi în America de Nord s-au
angajat reciproc prin adevărate pacte (Plantation Convenants) să
formeze autorităţi guvernante cărora să li se supună, dar care să nu
guverneze despotic.
53
A. Gramsci, Opere alese, Editura Politică, Bucureşti, 1969, p. 193.
79
Conturarea sensului modern de constituţie şi înlocuirea
cutumei constituţionale, în multe privinţe vagă şi incapabilă să
cuprindă diversitatea raporturilor constituţionale, cu un document
(un act scris) sunt cunoscute sub denumirea de constituţionalism.
Noţiunea de constituţie este analizată nu numai din perspectivă
juridică, ci şi din perspectivă politologică şi sociologică. Aceste
denumiri analitice sunt necesare întrucât, pe de o parte, constituţia
stabileşte principalele mecanisme de guvernare (domeniu predilect al
politologiei), iar pe de altă parte, constituţia deţine normele şi
principiile juridice care reglementează relaţiile sociale (domeniul
predilect al sociologiei), asigurând legitimitatea relaţiilor şi acţiunilor
umane şi ale altor factori sociali în procesul de exercitare a puterii
politice.
Din punct de vedere al politologiei, constituţia a fost definită,
de pildă, ca fiind ansamblul normelor politice şi legale fundamentale
care prescriu regulile de guvernare. 54
În opinia unuia dintre fondatorii constituţionalismului
american, James Madison, „scopul oricărei constituţii politice este,
ori trebuie să fie, în primul rând, să obţină pentru guvernanţii care
posedă cea mai mare înţelepciune de a discerne şi cea mai înaltă
însuşire de a conduce, binele comun al societăţii, iar în al doilea
rând, să ia cele mai eficiente măsuri de prevedere pentru a-i păstra pe
aceştia virtuoşi cât timp exercită conducerea”.
Din punct de vedere sociologic, constituţia reprezintă în esenţă
un pact social (acord raţional încheiat între oameni) intervenit între
guvernant şi guvernaţi prin care acestora din urmă li se garantează un
summum de drepturi, în schimbul acceptării de către ei a puterii de
comandă şi a dominaţiei la care sunt supuşi de guvernant, fără însă
ca acesta să devină tiranic. Respectarea acordului este asigurată
printr-o infrastructură instituţională (instituţiile politice sau
autorităţile publice) organizată pe principiul separaţiei puterilor şi al

54
J. M. Shafritz, Dictionary of America Government and Politics,
Dorsey Press, Chicago, 1988, p. 131.
80
verificării lor reciproce (checks and balances) – prevăzute, de
asemenea, în constituţie. Caracterul obiectiv al constituţiei constă în
faptul că dispoziţiile sale nu se referă la raporturi de putere abstracte
sau ideale, ci se raportează la o realitate specifică, concret-istorică, la
un tip determinat de cultură politică, la un anumit tip de moralitate şi
de percepţie de către guvernanţi, ca şi de către cei guvernaţi, a rolului
şi funcţiilor statului, precum şi a raporturilor concrete între stat şi
societatea civilă.
Caracterul pactului social poate să difere, după cum ne situăm
pe poziţiile unei guvernări absolutiste (de tipul celei preconizate de
Thomas Hobbes în Leviathan) sau, dimpotrivă, ale unei guvernări
democratice (de tipul celei preconizate de J. J Rousseau în
Contractul social).
Orice instituţie trebuie analizată şi din perspectivă istorică,
întrucât prin dispoziţiile sale reflectă jocul politic, raportul între
forţele politice influente în momentul adoptării sale. În fond,
constituţia rămâne un document care va fi evaluat nu numai prin
conţinutul său juridic, ci şi prin capacitatea de a crea un cadru legal
de guvernare pentru perioade cât mai îndelungate, ştiindu-se faptul
că viaţa politică a unui stat are o dinamică aparte faţă de dinamica
fenomenului juridic.55
În sociologia marxistă sau influenţată de teoria marxistă
privind raporturile de putere, constituţia a fost definită ca „expresie a
raporturilor de forţă între clasele sociale” (Ferdinand Lassalle).
Esenţa acestei concepţii constă în faptul că sistemul de drept sau
constituţia conferă fiecărei clase sociale atâtea drepturi câtă putere
reală are în societate.
Din punct de vedere istoric, definiţia constituţiei formulată de
Lassalle este parţial exactă. Avem în vedere, în acest sens, naşterea
constituţionalismului modern în lupta dintre burghezie şi nobilimea
grupată în jurul monarhului. Referindu-se la acest proces şi luând ca
punct de sprijin Magna Charta, Declaration of Rights şi celelalte
55
C. Ionescu, op. cit., p. 143 şi urm.
81
documente de bază ale Constituţiei Marii Britanii, sociologul român
Ştefan Zeletin scria în 1927 că „în dezvoltarea istorică, Constituţia
s-a născut ca rezultat şi încheiere a luptei între două forţe sociale: pe
de o parte, puterea de stat, reprezentată prin regalitate, pe de altă
parte poporul, reprezentat prin burghezie. Această luptă a fost
îndelungată şi s-a încheiat în Anglia cu revoluţia de la 1688, în
Franţa cu revoluţia de la 1789”.
Este de remarcat că o asemenea abordare a esenţei constituţiei
o întâlnim şi în cazul constituţiilor socialiste, care au consfinţit
preluarea puterii de către statul totalitar şi partidul unic în numele
clasei muncitoare şi al ţărănimii56 .
Definiţiile şi analiza constituţiilor în doctrina constituţională
marxistă au fost marcate, între altele, de caracterizarea acestora de
către Lenin. „Esenţa constituţiei – spunea acesta – constă în aceea că
legile fundamentale ale statului, în general, şi legile referitoare la
dreptul de a alege deputaţi în instituţiile reprezentative şi la
componenţa lor, exprimă raportul real de forţe în lupta de clasă”.57
Este de observat, însă, că spre deosebire de concepţia lui
Lassalle, care surprinde doar esenţa constituţiei ca rezultat al
raporturilor de forţe între două clase, posibil de tranşat ulterior pe
baze democratice, prin lupta politică între partide în cadrul unei
societăţi pluraliste, concepţia autentic marxist-leninistă pune
accentul pe lupta de clasă, ceea ce presupune, între altele, înlăturarea
adversarilor din viaţa politică – practic, instituirea unui regim politic
totalitar, privilegii sociale, represiune socială.
În zilele noastre asistăm însă la o revigorare a conceptului de
constituţie şi la o îmbinare a sensului formal şi a celui material.

56
G. Ţugui, G. Matei, D. Ionescu, Dezvoltarea constituţională a
statului român, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 366.
57
V. Lenin, Opere complete, vol. 17, Editura Politică, Bucureşti, 1963,
p. 356.
82
Analiza unora din definiţiile formulate în literatura juridică
prezintă, desigur, interes. 58
Astfel, Constantin Dissescu, cel care prin predarea şi
publicarea cursului său în anul 1915 a încetăţenit Dreptul
Constituţional la Facultatea de Drept din Bucureşti, plecând de la
ideea că obiectul dreptului constituţional este format din organizarea
suveranităţii, defineşte constituţia ca fiind „organizarea exerciţiului
suveranităţii”. Pentru ca apoi să adauge: „Şi fiindcă exerciţiul
suveranităţii se numeşte guvern, luat acest cuvânt în sensul cel mai
generic, putem zice că, Constituţia e organizarea formei de guvern
pe care poporul suveran şi-o dă. Obiectul dreptului constituţional e
crearea şi reglarea atribuţiunilor puterilor publice, precum şi
stabilirea garanţiilor individuale şi drepturilor recunoscute cetăţenilor
pentru conservarea libertăţii lor”.
Iar Paul Negulescu a definit Constituţia ca fiind „o normă care
cuprinde principiile referitoare la organizarea statului şi la raporturile
de echilibru între diferitele puteri ale statului”, precum şi drepturile
omului (drepturile publice). În definiţiile mai recente se consideră că
scopul constituţiei este de a organiza „exerciţiul puterii”.
Dezvoltându-se noţiunea de constituţie, se arată că aceasta determină
statutul guvernanţilor şi, paralel, precizează natura şi finalităţile
activităţii lor. Scopul constituţiei – se spune – este deci dublu: pe de
o parte, ea desemnează personalităţile sau colegiile care vor decide şi
fixează competenţa şi modalităţile de exercitare; pe de altă parte, ea
indică ce doctrină de organizare socială şi politică reprezintă
guvernanţii ei şi prin aceasta ea identifică ideea de drept care va fi
ideea instituţiei statale.
În concepţia lui André Hauriou, într-un sens foarte general,
prin constituţie se înţelege ansamblul regulilor care administrează
organizarea şi funcţionarea statului. În acest sens, orice stat, prin
faptul că există, are o constituţie, un număr de dispoziţii care
reglementează organizarea şi raporturile dintre puterile publice şi
58
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 51 şi urm.
83
fixează, printre altele, relaţiile de principiu între stat şi cetăţean.
Acesta, spune André Hauriou, este sensul material al constituţiei,
pentru că în sens formal constituţia este un ansamblu de reguli,
edictate de regulă cu o anumită solemnitate şi formând în general o
categorie specială printre regulile juridice.
Un alt constituţionalist, Benoit Jeanneau, defineşte constituţia,
în sens material, ca ansamblul regulilor relative la organizarea şi
activitatea statului, iar în sens formal, ca documentul care
reglementează instituţiile şi care nu poate fi elaborat sau modificat
decât după o procedură diferită de cea folosită pentru alte reguli de
drept. Desigur, s-ar putea cita încă mulţi autori şi multe definiţii,
pentru că literatura juridică este destul de bogată în acest sens, dar în
general definiţiile se aseamănă. Acest lucru este întrucâtva firesc faţă
de realitatea că după două secole de existenţă a constituţiei (luând ca
punct de plecare adoptarea primei constituţii scrise din lume),
lucrurile, în mare măsură, s-au conturat şi definitivat. Din cele
expuse vom observa că unii constituţionalişti pun accent pe
conţinutul normativ al constituţiei, alţii mai mult pe forma
constituţiei.
Examinând definiţiile prezentate vom constata că elementul
comun, surprins în toate definiţiile, este elementul stat sau putere
(puteri) de stat. Acest element este definitoriu în ce priveşte valoarea
juridică a normelor ce-l consfinţesc şi reglementează relaţiile sociale
care se nasc în acest domeniu. Alături de elementul putere se mai
adaugă şi alte elemente de formă, cum ar fi faptul că este un text
scris, adoptat în forme solemne etc.
Conform profesorului Cristian Ionescu, legea supremă a
oricărui stat – constituţia – este un act politico-juridic fundamental,
inspirat de o anumită filosofie politică şi socială şi adoptat de naţiune
sau în numele ei, pentru a stabili forma de stat, modul de organizare
şi modul de funcţionare ale puterilor statului şi raporturile dintre
acestea, principiile generale ale ordinii publice a societăţii, precum şi

84
drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, act care este adoptat şi modificat
potrivit unei proceduri speciale.
Această definiţie este valabilă în principal pentru tipul de
constituţie-convenţie, adică pentru constituţia adoptată de Adunarea
Constituantă – organism constituit din reprezentanţi ai naţiunii aleşi
prin vot universal. Succint, constituţia mai este caracterizată ca
ansamblu de reguli juridice privind statul.59
În cazul constituţiilor ocrotite şi al statutelor şi chiar în cazul
pactelor constituţionale, factorul decisiv în adoptarea constituţiei nu
este naţiunea. Prin raportare la aceste tipuri de constituţie, definiţia
menţionată mai sus urmează a fi modificată în partea referitoare la
factorul care deţine puterea constituantă şi, în această calitate, adoptă
legea fundamentală. Dintre definiţiile formulate în literatura juridică
românească mai nouă vom reţine pe cele formulate în manualele
universitare. Astfel, Tudor Drăganu, precum şi Ioan Deleanu
definesc Constituţia ca fiind acea lege care, având forţă juridică
superioară celorlalte legi, reglementează în mod sistematic atât
principiile structurării social-economice, cât şi cele ale organizării şi
funcţionării statului bazat pe aceasta, garantează, material, drepturile
fundamentale cetăţeneşti şi stabileşte datoriile corespunzătoare
acestor drepturi.
Pornind de la caracterul deopotrivă politic şi juridic al legii
fundamentale, prof. Ion Deleanu distinge, alături de unii autori
francezi, două concepţii privind constituţia: concepţia politică şi
concepţia juridică. 60
În concepţia juridică, constituţia este actul prin care se
determină statutul puterii în stat, ansamblul regulilor juridice prin
care sunt fixate modalităţile de încredinţare a puterii şi de exercitare
a ei. 61

59
J. F. Aubert, Traité de droit constitutionnel suisse, Éditions Ides et
Calendes, Neuchatel, 1967, p. 101.
60
Ion Deleanu, op. cit., p. 260.
61
Idem, p. 261.
85
Potrivit aceleiaşi distincţii, în doctrina constituţională franceză
se susţine că, din punct de vedere politic, constituţia ar fi rezultatul
transpunerii în norme de drept a unui ansamblu mai mult sau mai
puţin amplu de revendicări politice sau care exprimă starea unei
societăţi într-un moment istoric determinat. Conceptul juridic al
constituţiei se raportează la un subansamblu precis determinat al
sistemului de drept. 62
Tot în doctrina constituţională franceză se face o distincţie
clară între „constituţia politică” şi „constituţia socială”. În această
concepţie, constituţia politică ar reglementa strict statutul puterii,
cadrul juridic de obţinere, prin proceduri electorale democratice la
care se recurge periodic, a puterii şi de exercitare a acesteia.63
Constituţia socială ar defini obiectivele statului, proiectele
dezvoltării sociale viitoare ale unei anumite naţiuni. În timp ce
constituţia politică (dispoziţiile constituţionale care reglementează
cadrul de exercitare a puterii) trebuie să fie explicită, constituţia
socială poate rezulta implicit din conţinutul constituţiei politice.
Aşa cum nota prof. Georges Burdeau, constituţia socială
cuprinde tradiţiile morale, sociale, economice ale unei naţiuni. 64
Acelaşi autor afirmă că în plan istoric constituţia socială preexistă
constituţiei politice. 65
Constituţia politică se grefează pe constituţia socială,
înţelegând prin aceasta din urmă condiţiile materiale de existenţă ale
unei naţiuni, tradiţiile, mentalităţile politice şi psiho-sociale, gradul
de cultură ale acesteia, precum şi aspiraţiile sale de viaţă democratică
şi progres reciproc. Nu poţi construi o constituţie politică dacă nu ţii
seama de felul de a fi al unui popor, de aşteptările sale, de resursele
dezvoltării sale politice, economice şi sociale.

62
L. Favoreu, Droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 1999, p. 73.
63
G. Burdeau, Traité de science politique, vol.IV, LGDJ, Paris, 1969,
p. 10.
64
G. Burdeau, op. cit., p. 10.
65
Idem, p. 9.
86
Din acest punct de vedere se poate afirma că dinamica
evoluţiei constituţiei sociale este mai înceată decât dinamica unei
constituţii politice. Astfel, o naţiune îşi poate schimba sau revizui
constituţia politică fără ca cea socială să sufere schimbări notabile.
Rezultă că, fără a stabili o ordine de ierarhie, între constituţia
socială şi constituţia politică, aceasta din urmă nu o poate neglija pe
prima.
O dată cu evoluţia sistemului juridic, dar mai ales social, o
serie de aspecte s-au impus în ceea ce priveşte constituţia. În primul
rând, este vorba de caracterul de lege al constituţiei, deoarece
constituţia este o lege şi acest element, deşi surprins prin denumiri
diferite sau chiar implicit, este prezent în toate definiţiile formulate.
Fiind o lege, constituţia conţine norme juridice, reguli de conduită,
iar aceste norme exprimă de fapt voinţa celor care deţin puterea. Dar
constituţia este legea fundamentală, trăsătură ce o identifică în
ansamblul legilor. Caracterul de lege fundamentală rezultă din
conţinutul şi calitatea reglementărilor.
Conţinutul constituţiei este unul de natură complexă, el
cuprinzând principiile fundamentale pentru toate domeniile vieţii
politice, economice, sociale, culturale, juridice. Datorită acestui fapt,
adeseori constituţia este caracterizată ca fiind legea fundamentală,
care stă la temelia organizării statale şi este baza juridică a întregii
legislaţii.
Totodată, reglementările constituţionale privesc cu precădere
puterea (puterile de stat), adică fenomenul şi realitatea-cheie în orice
organizare social-statală. Este şi motivul pentru care puterea de stat
apare ca un element indispensabil în orice definiţie a constituţiei.
Conţinutul reglementărilor constituţionale dă constituţiei caracterul
de lege fundamentală, pentru că relaţiile sociale ce formează obiectul
acestor reglementări sunt relaţii sociale fundamentale şi care sunt
esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii statale.
Această subliniere este, în opinia noastră, decisivă în definirea
constituţiei şi ea permite identificarea constituţiei nu numai în

87
sistemul de drept, ci chiar şi în dreptul constituţional, fiind ştiut că
dreptul constituţional cuprinde mai mult decât constituţia, deşi
aceasta este principala sa parte. Această trăsătură de conţinut este de
mare utilitate în stabilirea conceptului de constituţie. Este îndeobşte
admis că, în fond, întregul drept reglementează relaţii sociale care
privesc instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat. Spre
deosebire de întregul drept, dreptul constituţional, ca ramură
principală a dreptului, reglementează relaţii sociale fundamentale
privind instaurarea, menţinerea şi exercitarea statală a puterii.
Constituţia, ca izvor principal al dreptului constituţional,
reglementează relaţiile sociale fundamentale, dar care sunt esenţiale
pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Realizăm astfel
distincţii clare, ştiinţifice între drept, drept constituţional şi
constituţie, deci între aceste mari categorii juridice care se explică
unele prin altele, dar nu se confundă.
Ceea ce este specific şi definitoriu pentru constituţie este forţa
sa juridică. În acest sens se constată că ea are o forţă juridică
supremă, ceea ce o situează în topul ierarhiei izvoarelor dreptului şi
impune regula conformităţii întregului drept cu dispoziţiile din
constituţie. Tot o trăsătură care s-a impus, fără a fi totuşi de valoarea
celorlalte, este forma scrisă a constituţiei. Constituţia scrisă s-a
impus încă din secolul al XVIII-lea, ea fiind preferată constituţiei
cutumiare din foarte multe motive. Totuşi, această trăsătură nu
figurează în definiţii pentru că astăzi există ţări care nu au o
constituţie scrisă, precum Anglia, Noua Zeelandă şi Israel. Multe
definiţii ale constituţiei reţin ca o trăsătură solemnitatea adoptării, iar
altele forma sistematică, plecându-se de la ceea ce afirma Thomas
Paine (1737-1808): „Nu există Constituţie dacă ea nu poate fi pusă
în buzunar”. În fine, nu lipseşte din unele definiţii ideea stabilităţii
constituţiei, ca trăsătură care o distinge de alte legi şi care justifică
întreaga clasificare a constituţiilor în constituţii rigide şi constituţii
suple sau flexibile.

88
Conform acestor concepţii, noţiunea de constituţie dobândeşte
o nouă semnificaţie, potrivit căreia nu orice norme care limitează
puterile guvernanţilor şi garantează drepturile fundamentale ale
cetăţenilor constituie o adevărată constituţie, ci numai cele care sunt
cuprinse într-o lege sistematică şi se bucură de eficacitate juridică
superioară celorlalte legi.
Nu sunt lipsite de interes ştiinţific nici alte elemente care apar
în definiţiile date constituţiilor. Astfel, adeseori, se face distincţie
între constituţia în sens material şi constituţia în sens formal. Fără a
lua aici în discuţie justificările unei asemenea distincţii şi nici
criticile formulate, vom observa că definiţia constituţiei trebuie să
înmănuncheze ambele sensuri. Definiţia trebuie să cuprindă şi
conţinutul (sensul material) şi forma, pentru că numai văzute
împreună, într-o unitate juridică, acestea formează constituţia.
Reglementările care au valoare constituţională prin conţinutul lor
(obiectul reglementărilor) devin constituţii numai dacă sunt adoptate
prin procedurile specifice constituţiei, proceduri care le dau valoare
juridică constituţională. De asemenea, unele definiţii folosesc
metoda enumerării principalelor domenii pe care le reglementează
constituţia. Această metodă este eficientă în stabilirea conţinutului
normativ al constituţiei, dar ridică unele semne de întrebare atunci
când unor constituţii concrete le lipsesc unele elemente calitative,
care să fie aplicabile tuturor tipurilor de constituţie, să evidenţieze
clar locul său în sistemul de drept şi în subsistemul dreptului
constituţional.
În acest sens, constituţia trebuie considerată a fi legea
fundamentală a unui stat, alcătuită din norme juridice, învestite cu o
forţă juridică supremă şi care reglementează acele raporturi sociale
fundamentale ce sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi
exercitarea puterilor în stat, pentru asigurarea exercitării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.

89
III.2. Noţiunea de regim constituţional
Evoluţia istorică stă mărturie faptului că fiecare stat îşi enunţă
modul de organizare şi exercitare a puterii prin intermediul
constituţiei, atât guvernanţii, cât şi cei guvernaţi văzând în acest act
politico-juridic Legea fundamentală a ţării, Legea supremă, Pactul
fundamental. În concordanţă cu teoria clasică a dreptului
constituţional, orice stat are în mod necesar o constituţie. 66
Dar tradiţia constituţională are o vechime mult mai mare decât
constituţia scrisă. Dintr-o perspectivă istorică se poate spune, astfel,
că fiecare stat a avut o constituţie în sens material, cu alte cuvinte, un
ansamblu de cutume constituţionale care stabileau, printre altele,
modul de exercitare a puterii. Într-adevăr, chiar şi statele antice îşi
întemeiau raporturile între vârful piramidei puterii şi populaţie,
învesteau anumite persoane sau organisme cu prerogativele
exercitării puterii, cu autoritatea publică, potrivit unor obiceiuri şi
tradiţii pe care le-am numi astăzi cutume constituţionale. 67
Aristotel a întocmit împreună cu discipolii săi o colecţie de
constituţii ale polisurilor greceşti şi ale unor state barbare, de fapt un
set de tradiţii privind tipul de guvernare al formaţiunilor politice
respective.
Precizările făcute în legătură cu tradiţia cutumiară constitu-
ţională şi raporturile ei cu normele constituţionale cuprinse într-un
document se circumscriu problematicii conceptului de regim consti-
tuţional. Acest concept poate fi definit dintr-o dublă perspectivă: a) o
perspectivă materială; b) o perspectivă formală.
Din punct de vedere material, regimul constituţional exprimă
ansamblul de reguli care reglementează organizarea şi conducerea
unui stat într-o anumită etapă de dezvoltare a sa. Din acest punct de
vedere, aşa cum s-a subliniat în literatura noastră mai veche, orice

66
C. Cadoux, Droit constitutionnel et institutions politiques, vol. I,
Cujas, Paris 1973, p. 179.
67
C. Ionescu, op. cit., p. 133 şi urm.
90
stat, numai prin faptul existenţei sale, are o organizare, o
constituţie.68 Expresia instituţională a regimului constituţional, din
perspectivă materială, s-ar concretiza în existenţa organismelor de
guvernare, indiferent care ar fi conţinutul şi amploarea activităţii
desfăşurate de acestea (rege, consiliu privat, guvern, divan, stări
generale, parlament, adunare obştească). O asemenea perspectivă a
conceptului de regim constituţional corespunde în special unei epoci
istorice în care statele nu erau guvernate potrivit constituţiilor scrise.
Din punct de vedere formal, regimul constituţional exprimă
exteriorizarea sau obiectivarea ansamblului de reguli care regle-
mentează organizarea şi conducerea unui stat într-un document
politico-juridic (constituţie). Regimul constituţional în sens formal
corespunde statelor moderne, care sunt guvernate pe baza
constituţiilor scrise.
Au fost voci care au afirmat, în mod greşit însă, că au un regim
constituţional numai statele în care s-au adoptat constituţii scrise.
Potrivit unei asemenea concepţii eronate, data inaugurării regimului
constituţional al unui astfel de stat ar coincide cu data la care acesta
ar adopta prima sa constituţie scrisă. În realitate, aşa cum preciza
prof. George Alexianu, în urmă cu peste şase decenii, toate statele au
o constituţie, adică anumite reguli de organizare. Exteriorizarea în
formule juridice a acestor reguli alcătuieşte normele de drept
constituţional, care pot fi cutumiare sau scrise. 69 Cutumele, chiar
dacă nu au reglementat integral organizarea puterii, au creat cadrul
legal, recunoscut ca atare, pentru funcţionarea instituţiilor de
guvernare.
De aici se poate trage concluzia că regulile de organizare şi de
conducere a statului, indiferent care ar fi forma lor, cutumiară sau
scrisă, conferă substanţă regimului constituţional. Complexitatea
regimului constituţional diferă, în funcţie de realităţile şi condiţiile

68
G. Alexianu, Curs de drept constituţional, vol. I, Casa Şcoalelor,
Bucureşti, 1930, p. 215.
69
Idem.
91
social-istorice la care îl raportăm, de complexitatea vieţii politice a
statului respectiv. O problemă care s-a pus deseori se referă la
necesitatea apariţiei constituţiei. Răspunsul stă în puterea pe care o
exercită guvernanţii în virtutea unor prerogative stabilite într-un act
prin care sunt învestiţi cu anumite atribuţii (cu anumite funcţii). O
asemenea învestire se face prin intermediul constituţiei. Cu alte
cuvinte, guvernanţii (organismele care exercită cele trei puteri –
legislativă, executivă şi judecătorească) deţin prerogativele în baza
constituţiei sau a unui act normativ cu valoare constituţională, şi nu a
unei legi ordinare sau chiar organice. Este adevărat că uneori
atribuţiile lor concrete pot fi (şi sunt) stabilite prin lege, dar în prealabil
este necesar ca locul, rolul şi funcţiile acestora în sistemul de
guvernare să fie stabilite în constituţie. De asemenea, constituţia
conţine principiile generale de drept aflate la baza întregului sistem
juridic şi, nu în ultimul rând, drepturile şi libertăţile publice. Cu alte
cuvinte, într-un stat se legiferează, se administrează şi se judecă
potrivit constituţiei.
Constituţia este deci sursa sistemului politic, precum şi a
cadrului sau sistemului juridic naţional (a dreptului pozitiv).
Celelalte norme de drept se schimbă cu mai multă rapiditate decât
constituţia, al cărei rol conservator (caracteristica acesteia de a
adopta principii şi norme constituţionale de o îndelungată
aplicabilitate şi a căror revizuire se face cu multă dificultate) apare
evident faţă de dinamismul legilor organice sau ordinare, care pot fi
modificate sau abrogate prin proceduri legislative obişnuite.
Potrivit acestui considerent, constituţia este plasată în fruntea
ierarhiei actelor politice şi normative, cărora ea le conferă
legitimitatea politică şi, respectiv, juridică, în măsură în care acestea
sunt normele şi principiile pe care ea le consacră.
III.3. Apariţia constituţiei
Momentul apariţiei constituţiei este unul de natură
controversată, doctrina juridică fiind împărţită în ceea ce priveşte
92
stabilirea acestui moment. Dificultatea se datorează faptului că
uneori nu se iau în consideraţie constituţia cutumiară şi constituţia
mixtă (scrisă şi cutumiară), ci numai cea scrisă şi, bineînţeles, faptul
că nu se apreciază fenomenul constituţie în toată complexitatea lui.
Astfel, există voci care afirmă că prima constituţie a apărut în
Anglia; alte voci afirmă că primele constituţii au apărut o dată cu
ajungerea la putere a burgheziei, în timp ce alţi autori subliniază că
din punct de vedere cronologic constituţia americană a apărut
înaintea celei franceze.
Trebuie remarcată exagerarea afirmaţiei potrivit căreia o dată
cu instaurarea burgheziei la putere apare şi constituţia. Deşi în mare
parte exact, un asemenea punct de vedere nu ia în considerare
procesul îndelungat de formare a constituţiei. Un asemenea punct de
vedere face trimitere numai la constituţia scrisă, rămânând în afara
cercetării constituţia cutumiară, precum şi constituţia mixtă (reguli
cutumiare). În fine, un asemenea punct de vedere ar avea neajunsul
de a face să se creadă că până la instaurarea puterii burgheziei statele
nu au avut reguli constituţionale care să le organizeze.
Crearea constituţiei trebuie privită ca un proces îndelungat,
proces început cu mult înainte de revoluţia burgheză şi în care
burghezia a jucat un rol hotărâtor, desăvârşit prin adoptarea
constituţiei scrise. Dacă secolul al XVIII-lea este hotărâtor în
definirea conceptului actual de constituţie, nu credem că lui i se
datorează şi inventarea constituţiei, ca ansamblu de norme
fundamentale de organizare a statului. Normele constituţionale –
indiferent dacă au fost numite aşa – au existat de la apariţia statelor
suverane, căci în orice stat au existat anumite reguli fundamentale de
organizare şi funcţionare a guvernării. Meritul burgheziei venite la
putere constă în sistematizarea acestor reguli – desigur, completate şi
adaptate ordinii şi intereselor instaurate – într-o lege scrisă, adoptată
cu forme şi proceduri solemne şi învestite cu cea mai înaltă forţă
juridică.

93
Apariţia constituţiei este legată de necesitatea afirmării şi
protejării printr-un ansamblu de norme cu putere juridică supremă,
adoptate în forme solemne, a puterii instaurate. Practic, apariţia
statului de drept depinde de apariţia constituţiei, prin intermediul ei
guvernanţii fiind puşi sub incidenţa regulilor juridice. Prima
constituţie apărută în lume este constituţia engleză, deşi procesul de
formare a acestei constituţii, început o dată cu adoptarea în 1215 a
Magnei Charta Libertatum, a continuat şi după adoptarea primelor
constituţii scrise. Prima Constituţie scrisă este constituţia americană
din anul 1787 (Constituţia de la Philadelphia). Trebuie observat însă
că, înaintea acesteia, unele state americane eliberate de sub
dominaţia engleză îşi adoptaseră deja constituţii scrise, rigide, ca, de
exemplu, Virginia (1776), New Jersey (1777) etc.
În ceea ce priveşte Europa, de regulă, se afirmă că prima
constituţie scrisă este cea adoptată în Franţa în anul 1791. Desigur,
pot fi avute în vedere alte afirmaţii, precum cea potrivit căreia Suedia
posedă o constituţie scrisă încă de la mijlocul secolului XIV, iar
prima constituţie suedeză „propriu-zisă” a fost elaborată în 1634, sau
cea potrivit căreia întâietate ar avea Constituţia Poloniei din 1791.
După victoria revoluţiei franceze, şi alte state europene şi-au elaborat
constituţii, precum: Suedia (8 iunie 1809), Norvegia (17 mai 1814),
Olanda (24 august 1815) etc. Astfel, statele şi-au adoptat, treptat,
constituţii, iar constituţia a devenit nu numai legea fundamentală a
unui stat, ci şi documentul politic şi juridic care marchează un
moment important în dezvoltarea economico-socială şi politico-
juridică a statelor.

III.4. Adoptarea constituţiei


Aşa cum am văzut în capitolele anterioare, constituţia se află în
vârful ierarhiei normelor juridice dintr-un stat. Tocmai datorită
acestei situaţii, încă de la început s-a ridicat problema unor
modalităţi specifice de adoptare. Adoptarea constituţiei trebuie
văzută ca un proces complex, cu profunde semnificaţii politico-
94
juridice, proces în care se detaşează clar cel puţin (constituantul sau
puterea constituantă) modurile de adoptare.

III.4.1. Iniţiativa adoptării constituţiei


Iniţiativa adoptării constituţiei constituie prima etapă în
adoptarea unei constituţii. Din acest punct de vedere se pune
problema de a şti ce organism sau forţă politică, socială sau statală
poate avea această iniţiativă. În principiu, se consideră că iniţiativa
constituţională trebuie să aparţină acelui organism statal, politic sau
social care, ocupând în sistemul politic al unei societăţi locul cel mai
înalt (organ suprem), este cel mai în măsură să cunoască evoluţia
societăţii date, perspectivele sale. De asemenea, un rol aparte poate
avea iniţiativa populară. Studiind constituţiile actuale, putem observa
două situaţii. Unele constituţii prevăd cine poate avea iniţiativa
adoptării constituţiei. Alte constituţii nu prevăd un asemenea lucru,
el rezultând din sistemul normativ privind elaborarea legilor. Uneori,
ştiinţa şi practica constituţională (trecute şi actuale) subordonează
iniţiativa şi adoptarea constituţiei, regulilor privitoare la puterea
constituantă.
III.4.2. Moduri de adoptare a constituţiilor
Odată stabilită problema iniţiativei privind adoptarea
constituţiei, mai rămâne de lămurit problema adoptării propriu-zise.
În această privinţă, teoria şi practica constituţională a statelor cunosc
multe nuanţări. La întrebarea de a şti cine trebuie să aibă dreptul de a
adopta o constituţie, deseori s-a răspuns şi se răspunde prin teoria
puterii constituante. Prin putere constituantă se înţelege de fapt
organul care, beneficiind de o autoritate politică specială, are dreptul
de a adopta constituţia. Puterea constituantă apare sub două forme, şi
anume: puterea constituantă originară, ce intervine atunci când nu
există sau nu mai există constituţie în vigoare (state noi, revoluţii), şi
puterea constituantă instituită, prevăzută de constituţia în vigoare
(sau anterioară), atât în ce priveşte organizarea, cât şi funcţionarea ei.
95
Ea poate modifica (se mai numeşte şi putere de revizuire) sau adopta
o constituţie. În literatura juridică se arată că puterea constituantă
originară ridică o serie de probleme, precum: a şti cui aparţine
puterea constituantă originară, a justifica legitimitatea operei sale
constituţionale etc. Explicându-se cine este titularul puterii
constituante originare, se arată că acesta este individul sau grupul
care încarnează, la un moment dat, ideea de drept sau poporul
(atunci când în absenţa oricărui şef recunoscut sau consimţit este
purtătorul direct al ideii de drept) sau guvernământul de fapt (în
revoluţii).70
În legătură cu teoria puterii constituante se impun unele
constatări. Este corectă şi verificată în practică afirmaţia potrivit
căreia organismul chemat să adopte o constituţie se bucură şi trebuie
să se bucure de o autoritate politică şi juridică aparte, deosebită,
tocmai pentru că el adoptă legea fundamentală a unui stat. La fel se
prezintă şi distincţia între puterea constituantă originară şi puterea
constituantă instituită. O asemenea distincţie este utilă şi actuală,
pentru că lumea este în continuă evoluţie şi, în mod firesc, în
societăţile unde se produc transformări fundamentale ale realităţilor
politice, economice şi sociale, se impune elaborarea unei noi
constituţii, expresie a ideii de drept a noilor forţe sociale de
guvernământ, iar această Constituţie creează noi structuri
organizatorice, care nu puteau fi prevăzute de constituţiile anterioare.
Ea este edictată în forme şi proceduri noi.
Privite lucrurile în realitatea lor social-politică, trebuie adăugat
că cel care adoptă constituţia (individ, grup de indivizi, organisme
sociale, politice, statale) nu este purtătorul unei idei abstracte,
generale, de drept, ci al ideilor de drept şi justiţie ca valori sociale
fundamentale ale unor categorii (grupuri) sociale date. Este în ultimă
instanţă exponentul intereselor celor care, învingând în revoluţii,
preiau puterea. Adoptarea constituţiei a cunoscut şi cunoaşte diferite
moduri. Ca şi în alte domenii ale vieţii politice şi juridice, modul de
70
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 62 şi urm.
96
adoptare a unei constituţii este specific fiecărei ţări şi este determinat
de stadiul de dezvoltare economică, socială şi politică, de ideologia
dominantă în momentul adoptării constituţiei, de raporturile sociale.
Unele din modurile de adoptare a Constituţiei au fost criticate şi
abandonate ca fiind total nedemocratice (de exemplu, constituţia
acordată), altele sunt privite cu serioase rezerve; alte moduri tind însă
spre o aplicaţiune largă şi constantă, în această din urmă categorie
fiind cuprinse constituţiile adoptate de către adunări parlamentare,
prin proceduri democratice sau prin referendum. Adoptarea
constituţiilor a cunoscut – după cum se ştie –, în general, următoarele
moduri: constituţia acordată; statutul (constituţia plebiscitară);
pactul; constituţia convenţie (cu varianta constituţia referendară).
Trebuie adăugată desigur şi constituţia parlamentară. Aceste moduri
de adoptare a constituţiei, cărora li se pot adăuga şi altele, au fost pe
larg studiate în literatura juridică, realizându-se clasificări, justificări
sau rezerve şi critici.
Fără a analiza în acest loc clasificările modurilor de adoptare a
constituţiilor, vom reaminti totuşi că dacă unii autori divid aceste
moduri în procedee monarhiste şi procedee democratice, alţii le
împart în forme democratice (convenţie, referendum), forme
monocratice (constituţia octroitală) şi forme mixte (plebiscitul şi
pactul). În această din urmă concepţie, formele mixte sunt o
combinaţie între monocraţie şi democraţia directă sau monarhia cu
reprezentare.
Importantă este însă nu analiza clasificărilor, ci expunerea
modurilor (procedeelor) de adoptare a constituţiilor, observându-se
că aceste moduri explică în mare măsură şi evoluţia constituţiilor în
ce priveşte forma şi conţinutul lor.
a) Constituţia acordată
Constituţiile acordate (octroyées, denumite astfel în literatura
juridică franceză), cunoscute şi sub numele de charte concedate,
sunt constituţiile adoptate de către monarh ca stăpân absolut, care-şi
exercită puterea. Această constituţie este considerată a fi cea mai
97
rudimentară. Exemple de constituţii acordate sunt: Constituţia dată
în Franţa de Ludovic al XVIII-lea la 4 iunie 1814; Constituţia
Piemontului şi Sardiniei din 4 martie 1848; Constituţia japoneză din
11 februarie 1889 etc.
b) Statutul
Statutul sau constituţia plebiscitară reprezintă de fapt o variantă
a constituţiei acordate, este drept una mai dezvoltată. Statutul este
iniţiat tot de către şeful statului (monarhul), dar este ratificat prin
plebiscit. Trebuie să observăm că această ratificare prin plebiscit nu
este de natură a transforma constituţia într-o constituţie democratică,
aşa cum s-ar crede. De altfel, apreciază unii constituţionalişti,
plebiscitul este o „alterare, în sensul cezarismului”, a referen-
dumului; prin acest procedeu, „suveranitatea populară nu este activă,
ci este pasivă”, ea nu decide, ea acceptă, în condiţiile în care este
dificil de a face altfel.
Plebiscitul a fost în practica constituţională modul „normal” de
adoptare a constituţiilor autoritare. Cu ocazia plebiscitului, corpul
electoral poate spune da sau nu textului constituţional în întregime,
neputându-se propune amendamente. Dacă la plebiscit adăugăm
gama largă a presiunilor folosite de cei care au redactat constituţia,
apare evident caracterul nedemocratic al statului. În categoria
statutelor sunt incluse: Statutul Albertin (4 martie 1848), care devine
Constituţia Italiei prin acceptare pe cale de plebiscit; Constituţia
regală din România din 1938, supusă plebiscitului la 24 februarie
1938 şi promulgată la 27 februarie 1938.
c) Pactul sau constituţia pact
Pactul sau Constituţia pact reprezintă un contract între rege şi
popor. Poporul este reprezentat prin parlament. Pactul este
considerat mai potrivit pentru apărarea intereselor grupurilor
conducătoare (guvernanţilor), deoarece monarhul trebuie să ţină
seama de pretenţiile acestora. El poate fi urmarea unei mişcări
revendicative sau, de asemenea, putea fi folosit şi a fost folosit ca
mod de acces al unui principe străin pe tronul unui stat, ceea ce s-a
98
produs în Belgia şi în ţările din Balcani. Exemple de constituţii pact:
Constituţia română de la 1866 a fost un pact atât prin modul său de
adoptare, cât şi prin prevederile sale privitoare la modificare (art. 128
alin. 3), prevederi care arătau că modificarea se face de către
parlament, de acord cu regele. De asemenea, Constituţia română
adoptată la 1923 a fost un pact. Ea se aseamănă foarte mult, sub
acest aspect, cu Constituţia din 1866.
Constituţia engleză nu este altceva decât un şir de pacte
intervenite în decursul secolelor între monarh, pe de o parte, şi
nobilime şi cler, pe de altă parte.
d) Constituţia convenţie
Este rezultatul activităţii unei adunări ce poartă numele de
Convenţie. Această adunare era special aleasă pentru a adopta
constituţia; ea exprima convenţia intervenită între toţi membrii
societăţii, era considerată deasupra parlamentului, avea dreptul de a
stabili puterile delegate în stat şi competenţa puterii constituante.
Terminologia este de origine americană: constituţiile care s-au dat în
statele Uniunii începând cu 1776 şi Constituţia Statelor Unite au fost
opera Convenţiilor. Franţa a cunoscut acest procedeu pentru
stabilirea constituţiilor din 1791, 1848 şi 1873, cu deosebirea că
termenul de convenţie a fost înlocuit cu cel de adunare constituantă.
De remarcat este că acest tip de constituţie a fost considerat un
mijloc potrivit pentru manifestarea suveranităţii naţionale, aşa cum
era ea înţeleasă în secolele XVIII şi XIX. Faţă de situaţia că poporul
singur poate decide şi că el este deasupra Parlamentului, procedura
convenţiei a fost apoi criticată pe motivul că Adunarea Constituantă
poate hotărî după voinţa sa şi poate fi deci în dezacord cu cel care a
ales-o. Îndreptarea acestei situaţii s-a încercat prin adoptarea
sistemului referendumului, în sensul că, juridiceşte, constituţia a fost
supusă ratificării populare. Exemple de constituţii adoptate astfel:
constituţiile franceze din 1793, a anului III (1795) şi din 1946.
Constituţia României adoptată în anul 1991 poate fi, fără rezerve,
considerată o constituţie referendară. Redactată de către o comisie,
99
ea a fost adoptată de către Adunarea Constituantă şi apoi aprobată
prin referendum.
e) Constituţia parlamentară
Ulterior celui de-al doilea război mondial, adoptarea
constituţiilor s-a realizat, de regulă, de către parlamente (mai ales în
ţările din estul Europei), folosindu-se următoarea procedură:
iniţiativa, elaborarea proiectului, discutarea publică a proiectului,
adoptarea proiectului de către parlament cu o majoritate calificată
(cel puţin 2/3 din numărul total al membrilor parlamentului). În acest
mod au fost adoptate constituţiile ţării noastre din anii 1948, 1952 şi
1965. Votarea constituţiei făcându-se de către un parlament nou ales,
s-a creat aparenţa aplicării regulilor puterii constituante. Extinderea
referendumului, ca modalitate de participare directă a cetăţenilor la
guvernare, a determinat folosirea sa în adoptarea constituţiilor şi în
orice caz considerarea sa ca mijlocul cel mai democratic de adoptare
a unei constituţii sau a unei legi.

III.5. Suspendarea, revizuirea şi abrogarea constituţiei


Dreptul, fiind, în general, un fenomen social dinamic, este
supus schimbărilor care se produc în societate. Normele şi principiile
constituţionale nu fac nicio excepţie de la această regulă. În favoarea
ideii de revizuire a constituţiei pot fi invocaţi atât factori de natură
politică, cât şi factori de natură juridică.71 Din punct de vedere
politic, este cunoscut că orice constituţie exprimă realităţile politice
interne existente în momentul adoptării sale (vezi exemplul
Constituţiei României adoptate în 1991, revizuită în 2003) sau chiar
realităţi politice externe (posibila modificare a Constituţiei datorită
integrării în 2007 în UE). În cazul schimbării profunde a acestor
realităţi, este firesc să se modifice şi constituţia. Din punct de vedere
juridic, constituţia fiind în esenţa sa o lege, aceasta este supusă în

71
C. Debbasch ş.a., Droit constitutionnel et institutions politiques,
Economia, Paris, 1993, p. 88 şi urm
100
mod firesc modificării. În art. 28 din Declaraţia drepturilor omului
şi ale cetăţeanului, ce figurează ca preambul al Constituţiei din
1793, se arată, de altfel, „că un popor are întotdeauna dreptul de a
reexamina, corecta şi de a schimba propria constituţie. O generaţie
nu poate subjuga cu legile sale generaţiile viitoare”. 72
O constituţie odată adoptată îşi produce efecte pe o perioadă de
timp. Datorită importanţei politice şi juridice majore a constituţiei,
faţă de locul pe care ea îl ocupă în sistemul dreptului, prezintă interes
a cunoaşte cine are dreptul să intervină asupra conţinutului unei
constituţii şi în ce mod se poate realiza această intervenţie. Încă o
problemă asupra căreia este necesar a ne apleca este aceea referitoare
la suspendarea constituţiei. Prin urmare, orice constituţie este supusă
modificării, indiferent care ar fi forma (reformularea ori abrogarea
unui articol sau introducerea unei dispoziţii constituţionale noi). De
obicei, posibilitatea, ca şi procedura de revizuire sunt expres
prevăzute chiar în textul legii fundamentale. Absenţa din textul
constituţiei a unor proceduri referitoare la revizuirea acesteia poate
genera grave tensiuni între diferitele forţe politice existente în
societate (îndeosebi partidele politice), care, fiind interesate să
iniţieze sau să propună anumite modificări în legea fundamentală, nu
ar putea să facă acest lucru datorită lipsei unei proceduri
corespunzătoare.
Înainte de a trece la cercetarea detaliată a acestei probleme, trei
precizări sunt necesare. Mai întâi că, în principiu, dreptul de a revizui
constituţia trebuie să aparţină aceluiaşi organism care a adoptat-o. În
al doilea rând, că autoritatea competentă a revizui constituţia diferă
după felul constituţiei. În al treilea rând, că procedura de revizuire a
constituţiei este în principiu asemănătoare celei de adoptare, potrivit

72
Principiul revizuirii Constituţiei fusese deja enunţat în art. 1 din
Titlul VII al Constituţiei din 1791 („Adunarea Naţională Constituantă declară
că Naţiunea are dreptul imprescriptibil de a schimba Constituţia sa”).
(M. Duverger, Constitutions et documents politiques, P. U. F, Paris, 1992,
p. 42).
101
marelui principiu al simetriei juridice. Modificarea (revizuirea)
constituţiei se poate face după aceeaşi procedură după care se
modifică legile. În acest caz suntem în prezenţa unei constituţii suple
sau flexibile. Dacă modificarea constituţiei se face după alte reguli
decât cele obişnuite după care se modifică legile ordinare, ne aflăm
în faţa unei constituţii rigide.
Divizarea constituţiilor în constituţii suple şi rigide este
cercetată în doctrina juridică sub toate aspectele sale, lucru firesc,
datorat importanţei politice şi juridice a constituţiei.
C. Dissescu, în lucrarea sa de drept constituţional, sublinia că
„americanul Bryce a stabilit cel dintâi împărţirea constituţiilor în
rigide şi flexibile. Sunt constituţii rigide, constituţiile scrise, care
conţin o reţea de principii, limitând puterile fiecăruia din organele
sale. Constituţiile flexibile sunt constituţii nescrise, cutumiare, care
se remarcă prin elasticitatea lor”. Această precizare trebuie reţinută,
căci, aşa cum se va observa, ea exprimă o anumită concepţie cu
privire la clasificarea constituţiilor în suple şi rigide. Cei care au
adoptat constituţia scrisă au avut grijă să îi asigure acesteia o
stabilitate în timp. Pentru aceasta, au imprimat constituţiei o anumită
rigiditate. În realizarea rigidităţii constituţiei s-au folosit mai multe
metode.
S-au exprimat opinii în sensul că, odată stabilită, o constituţie
nu mai poate fi modificată. Aceasta s-a materializat prin Legea
constituţională din 14 august 1884 din Franţa, care decidea că forma
republicană nu va putea forma obiectul vreunei dorinţe de
modificare. Asemenea interdicţie cuprind şi Constituţia franceză din
5 octombrie 1958, Constituţia italiană din 1948. Se consideră totuşi
de către doctrina juridică că valoarea juridică a unor asemenea
prevederi este nulă, căci puterea constituantă de azi nu are nicio
putere de a limita puterea constituantă ce va veni.
Asemenea prevederi nu urmăresc altceva decât să realizeze
stabilitatea constituţiei. Această măsură îşi găseşte originile chiar în
constituţie, pentru că ea este prin sine însăşi o reformă profundă, iar

102
rezultatele sale se produc în timp şi ca atare trebuie să se asigure o
asemenea posibilitate. De aceea, Constituţia României stabileşte
unele domenii în care nicio iniţiativă de revizuire nu poate fi
acceptată. Astfel, potrivit art. 152, nu pot forma obiectul revizuirii
caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului,
forma republicană de guvernământ, integritatea teritorială,
independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială. Nu pot,
de asemenea, să fie acceptate iniţiativele de revizuire care urmăresc
suprimarea drepturilor şi libertăţilor publice sau a garanţiilor lor.
În al doilea rând, s-a stabilit că nicio modificare a constituţiei
nu poate fi făcută pe o perioadă de timp prestabilită. Această metodă
s-a realizat sau prin stabilirea unui termen precis (de exemplu,
Constituţia americană din 1787 prevedea că nicio modificare nu
poată fi adusă anumitor prevederi decât după 21 de ani) sau prin
stabilirea unei proceduri care să nu se poate realiza decât după
trecerea unei perioade de timp. Astfel, Constituţia franceză din 1787
interzicea orice propunere de modificare pe timpul primelor două
legislaturi, astfel spus pe o perioadă de 4 ani. Propunerea de
modificare prezentată trebuia să fie reînnoită în trei legislaturi
consecutive. A patra legislatură, sporită cu 250 de membri, devenea
constituantă şi putea proceda la modificare. Faţă de situaţia că primul
proiect de modificare nu putea fi depus decât la capătul a 4 ani şi că
durata legislaturii era de 2 ani, Constituţia din 1791 putea fi
modificată numai în 1801. Un asemenea procedeu s-a dovedit
ineficient în practică, ştiut fiind că în S.U.A. Constituţiei i s-au
adăugat după câţiva ani cele 10 amendamente, dar în Franţa au fost
adoptate mai multe constituţii, şi anume: cea din 1793, care nu s-a
aplicat, cea a anului III (1795), cea a anului VIII (1799)73 .
O altă metodă folosită a fost cea a stabilirii unei proceduri
extrem de greoaie de modificare. În acest sens trebuie menţionată
Constituţia română de la 1866. Astfel, puterea legiuitoare trebuia să
declare necesitatea revizuirii constituţiei. Declaraţia era citită şi
73
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 67 şi urm.
103
aprobată, de ambele Camere, de trei ori din 15 în 15 zile. Dacă se
realiza acest lucru, adunările erau dizolvate de drept şi erau
convocate noile adunări. Noile adunări trebuia să voteze şi ele
propunerile de revizuire, propuneri ce trebuia aprobate şi de
domnitor (art. 128). Numai astfel Constituţia putea fi legal revizuită.
O asemenea procedură a stabilit şi Constituţia română din 1923 prin
art. 129 şi 130.
Unele constituţii prevăd şi alte reguli cu privire la revizuirea lor.
Astfel, Constituţia franceză din 1946 (art. 94), precum şi cea din 1958
(art. 89) au stabilit că nicio procedură de revizuire nu poate fi folosită
sau urmată în caz de ocupaţie parţială sau totală a ţării de către forţele
străine. Explicaţiile date de doctrina juridică franceză justifică această
prevedere prin necesitatea de a se evita ceea ce s-a petrecut la Vichy la
10 iunie 1940. Se consideră că valoarea juridică a acestei dispoziţii
este incontestabilă, căci, paralizând exerciţiul suveranităţii naţionale,
invazia face imposibilă exercitarea puterii constituante şi orice
modificare operată în asemenea condiţii este deci nelegală.
Este motivul pentru care şi art. 152 din Constituţia României
interzice revizuirea Constituţiei pe durata stării de asediu, stării de
urgenţă sau în timp de război. În fine, trebuie menţionat art. 90 al
Constituţiei din anul 1866, potrivit căruia nicio modificare nu i se
putea aduce în timpul regenţei.
Spre deosebire de constituţiile rigide, constituţiile flexibile se
modifică după aceeaşi procedură care este folosită pentru
modificarea legilor ordinare.
Cu privire la clasificarea constituţiilor în rigide şi suple, trebuie
să observăm că nu este justificată afirmaţia că numai constituţiile
scrise ar fi constituţii rigide. Pot fi constituţii rigide şi constituţiile
nescrise, căci şi aici putem întâlni reguli de modificare care să difere
de regulile folosite pentru modificarea legilor. De asemenea, putem
observa că această clasificare se aplică tuturor constituţiilor, ea
punând în valoare supremaţia acestora în sistemele de drept. Înainte
de încheierea explicaţiilor privitoare la modificarea constituţiei,

104
urmează să cercetăm cine poate avea iniţiativa modificării. Problema
prezintă aceeaşi importanţă, teoretic şi practic, ca şi iniţiativa
adoptării. Vom observa că unele constituţii prevăd expres, explicit,
cine are dreptul de a iniţia modificarea constituţiei. Astfel,
menţionăm Constituţiile române din 1866 şi 1923, care acordau
dreptul de iniţiativă regelui şi Parlamentului, Constituţia română din
1938, care acorda dreptul de iniţiativă numai regelui, Constituţia
franceză din 1958, care acordă acest drept preşedintelui republicii şi
membrilor Parlamentului, Constituţia română din 1948, care
prevedea în art. 103 că poate fi modificată parţial sau total la
propunerea guvernului sau a unei treimi din membrii Parlamentului.
În fine, Constituţia actuală a României stabileşte că pot iniţia
revizuirea Preşedintele României, la propunerea Guvernului, cel
puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi
cel puţin 500. 000 de cetăţeni cu drept de vot.
Alte constituţii nu conţin prevederi în acest sens. Practic,
urmează să conchidem că în aceste sisteme constituţionale modi-
ficarea se ghidează după aceleaşi reguli privitoare la iniţiativa
adoptării constituţiei.
Fără a se renunţa la ideea necesităţii obiective a perfecţionării
cadrului constituţional corespunzător schimbărilor ce au avut loc în
societate şi voinţei poporului, cerinţelor politice conjuncturale în
vederea revizuirii facile şi repetate a Legii fundamentale, între cele
două tendinţe şi alegerea corectă a momentului revizuirii, precum şi
stabilirea clară a conţinutului acesteia, în orice situaţie trebuie să
primeze voinţa clară şi expres formulată a poporului sau a repre-
zentanţilor săi.
Tot atât de periculoasă prin efectele sale destabilizatoare este şi
practica de a modifica oricând o constituţie. O asemenea practică este
posibilă, în special, în regimuri nedemocratice, fiind iniţiată fie de un
partid politic având o largă majoritate parlamentară, fie de un lider
susţinut de anumite cercuri sau forţe politice în scopul de a-şi realiza
anumite interese de natură politică şi economică sau particulare.

105
Revizuirea implicită şi falsa revizuire
Orice constituţie fixează, printre altele, coordonatele generale
ale întregului sistem de drept, principiile sale fundamentale. Astfel,
normele dreptului civil, penal, administrativ, financiar, al muncii,
familiei ş.a. concretizează principiile şi normele constituţionale.
Desigur, sunt şi norme juridice de drept civil, penal ş.a. care nu
asimilează reglementări ce alcătuiesc ordinea constituţională. De
pildă, art. 969 din Codul civil, potrivit căruia „convenţiile legal
făcute au putere de lege între părţile contractante. Ele se pot revoca
prin consimţământ mutual sau din cauze autorizate de lege”, nu are
nicio legătură cu vreuna dintre dispoziţiile constituţionale.
Revizuirea implicită a constituţiei poate să rezulte din
adoptarea unei norme juridice al cărei conţinut derogă de la
prevederile constituţionale. În acest caz se cere ca adoptarea unei
asemenea norme să nu se fi făcut printr-o lege de modificare a
constituţiei, ci printr-o simplă lege ordinară sau chiar printr-o lege
organică. O revizuire implicită a constituţiei poate consta, de
asemenea, în neaplicarea repetată a unei dispoziţii constituţionale
care, potrivit legii fundamentale, ar urma să se aplice cu o anumită
periodicitate (neprezentarea de către preşedintele ţării a unui mesaj
pe durata mandatului privind problemele ţării).
Revizuirea sau modificarea implicită a constituţiei se poate
produce şi în situaţia în care Parlamentul ar adopta o lege ordinară
care derogă în mod vădit de la litera constituţiei, forul legislativ
considerând însă că legea respectivă păstrează nealterat „spiritul
constituantului”. Dacă, într-o asemenea situaţie ipotetică, Curtea
Constituţională, sesizată cu privire la neconstituţionalitatea legii, ar
aprecia că legea în cauză este totuşi constituţională, aceasta urmând a
fi promulgată, înseamnă că Legea fundamentală a fost modificată
implicit.
În cazul evocat ipotetic, modificarea adusă constituţiei ar consta
în schimbarea, prin intermediul unei legi organice sau ordinare, a

106
conţinutului unei norme constituţionale, justificându-se că norma prin
care s-a făcut derogarea corespunde „spiritului constituţiei”.
În condiţiile în care s-ar acorda unui organism competenţa să
aprecieze constituţionalitatea unei legi exclusiv în spiritul constituţiei,
dar nu şi în litera acesteia, se poate însă deschide calea unor perma-
nente modificări implicite ale Legii fundamentale – acţiune cu grave
consecinţe pe plan nu numai juridic, ci şi politic, economic şi social.
În concluzie, se poate reţine că modificarea implicită a
constituţiei constă în schimbarea unor dispoziţii ale acesteia, fără a se
recurge la procedura de revizuire prevăzută în însăşi Legea
fundamentală, ci la altă procedură. Practic, revizuirea implicită,
indiferent care ar fi motivele şi procedeul utilizat, are ca rezultat
încălcarea constituţiei.
O formă mult mai gravă a revizuirii este falsa revizuire sau
frauda constituţională. Ea constă, de pildă, în schimbarea, printr-o
modificare legală a constituţiei, a regimului politic consacrat în
textul iniţial al constituţiei, fără a se schimba în mod corespunzător şi
cadrul constituţional. Astfel, dacă printr-o revizuire a constituţiei
care, iniţial, ar prevedea un regim parlamentar clasic, s-ar introduce
în sistemul constituţional respectiv elemente ale sistemului politic
prezidenţial (exemplu, schimbarea răspunderii Guvernului faţă de
Parlament cu o răspundere a acestuia faţă de preşedinte),
preşedintele nemaifiind astfel subordonat Parlamentului, Constituţia
respectivă ar fi revizuită prin fraudă.
Revizuirea Constituţiei rezultată din adoptarea prin referendum
a proiectului de lege prezidenţial a fost apreciată în literatura de
specialitate franceză ca o abatere de la spiritul şi legea Constituţiei.
Faptul că revizuirea a fost aprobată de electorat, care şi-a manifestat,
astfel, voinţa suverană, nu schimbă, în opinia unor autori, „esenţa
neconstituţională” a reformei. Obiectivul urmărit în speţă ar fi trebuit
să fie realizat prin metode constituţionale. 74

74
J. Cadart, Institutions politiques et droit constitutionnel, vol. I,
L.G.D.J, Paris, 1979, p. 145.
107
Suspendarea constituţiei
În practicile constituţionale ale statelor au fost cazuri în care
constituţiile au fost, total sau parţial, pe anumite perioade de timp,
suspendate, normele constituţionale fiind scoase din vigoare.
Este adevărat însă că unele constituţii interzic posibilitatea
suspendării lor. Spre exemplu, Constituţia română din 1866, în
art. 127, prevedea: „Constituţiunea de faţă nu poate fi suspendată
nici în tot nici în parte”.
Alte constituţii nu prevăd dispoziţii cu privire la suspendare.
Cu toate acestea, în practica burgheză, constituţiile au fost
suspendate în perioadele de criză politică, când guvernanţii renunţau
la forma democratică de conducere.
În general, în asemenea situaţii, constituţia se suspendă prin
proclamarea stării de asediu, prin guvernarea prin decrete-legi, prin
lovituri de stat. Cu privire la suspendarea constituţiei, doctrina
juridică s-a exprimat în sensul că o asemenea măsură este ilegală; în
practică, ea a fost pusă în aplicare.
Fără îndoială, oricâte justificări s-ar aduce, suspendarea totală a
constituţiei constituie o abatere de la idea de constituţionalitate şi de
legalitate, de fapt o înlăturare a acestora.

Abrogarea constituţiei
În ceea ce priveşte abrogarea constituţiei, chiar dacă ea nu este
stipulată, sigur că atunci când raportul de forţe politice se schimbă în
esenţa sa, în mod necesar este adoptată o nouă constituţie.
În acest sens, actuala Constituţie a României prevede la
Dispoziţii finale şi tranzitorii, în articolul 153, că prezenta
Constituţie intră în vigoare la data aprobării ei prin referendum. La
aceeaşi dată, Constituţia din 21 august 1965 este şi rămâne în
întregime abrogată.

108
CAPITOLUL IV
SUPREMAŢIA CONSTITUŢIEI

IV.1. Noţiune
O problemă mai delicată a dreptului constituţional, evitată a fi
abordată în mod direct, o reprezintă fundamentarea ştiinţifică a
supremaţiei constituţiei, deoarece ea ţine de locul constituţiei în
sistemul normativ, de ierarhizarea actelor normative, a sistemului de
drept şi, în orice caz, de locul dreptului constituţional în sistemul de
drept.
Ce este interesant însă este faptul că supremaţia constituţiei
apare ca un lucru ştiut, firesc, de necontestat, şi de aici lipsa unor
preocupări directe pentru motivarea, justificarea acestei supremaţii.
În general şi întotdeauna s-a afirmat şi se afirmă caracterul de lege
supremă a constituţiei, iar această afirmaţie este acceptată ca o
axiomă, ce nu mai trebuie demonstrată, ca un lucru de certă şi
incontestabilă notorietate.
Toate opiniile exprimate converg către caracterul suprem al
constituţiei. Ce este, deci, această supremaţie? O scurtă incursiune în
literatura de specialitate este edificatoare. Astfel, unii autori explică
supremaţia constituţiei prin faptul că aceasta este „legea legilor,
legea supremă”. Alţii consideră că supremaţia constituţiei pe plan
juridic este o rezultantă a faptului că modificarea ei trebuie adoptată
de către parlament cu majoritate calificată de două treimi din
numărul total al deputaţilor, spre deosebire de legile ordinare, care
pot fi adoptate, modificate, suspendate sau abrogate de acelaşi organ,
cu majoritatea de jumătate plus unu din numărul total al deputaţilor
care îl alcătuiesc.
109
Într-o altă opinie, supremaţia constituţiei se explică prin faptul
că aceasta ocupă un loc principal, fiind o lege fundamentală, care stă
la temelia organizării statale şi este baza juridică a întregii legislaţii,
subliniindu-se totodată faptul că supremaţia se exprimă faţă de legile
ordinare în deosebiri de conţinut, formă şi putere juridică. În
literatura juridică, întâlnim şi unele explicaţii mai nuanţate, care arată
că fie scrisă, fie cutumiară, Constituţia este legea supremă a statului,
pentru ca apoi să se arate că supremaţia constituţiei rezultă din
conţinutul acesteia (supremaţia materială) şi uneori din forma în care
este edictată (supremaţia formală). Alţi autori consideră că
„supremaţia constituţiei decurge din caracterul normelor acesteia,
precum şi din procedura solemnă pentru adoptarea ei”75 .
Supremaţia constituţiei este deci o noţiune complexă, în
conţinutul căreia se cuprind trăsături şi elemente (valori) politice şi
juridice, care exprimă poziţia supraordonată a constituţiei nu numai în
sistemul de drept, ci şi în întregul sistem social-politic al unei ţări.76
Aşa cum am arătat anterior, poziţia pe care o are constituţia
determină numeroase efecte juridice, politice şi sociale, pe care le
vom prezenta în cele ce urmează. Această situaţie a determinat în
literatura juridică apariţia unor întrebări referitoare la izvorul
valorilor morale, politice şi juridice ale constituţiei. Trebuie deci să
căutăm motivaţia ştiinţifică a supremaţiei constituţiei, semnificaţia,
finalitatea şi consecinţele acesteia.

IV.2. Efectele juridice


Poziţia privilegiată a constituţiei în sistemul de drept implică
firesc o multitudine de consecinţe juridice, unele care privesc chiar
constituţia, altele care privesc restul dreptului. Deocamdată, vom
cerceta unele dintre consecinţele ce privesc însăşi constituţia,
consecinţe ce evidenţiază că supremaţia constituţiei este o realitate

75
C. Ionescu, op. cit.
76
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 76 şi urm.
110
juridică, nu o simplă teorie, că practic ea este realizată printr-un
sistem de reguli şi practici viabile.
În legătură cu întregul ansamblu constituţional, din totdeauna
s-a pus problema unor forme speciale (proceduri) de adoptare, care
să pună în valoare supremaţia acesteia şi deosebirile faţă de restul
dreptului, dar mai ales faţă de legile ordinare. Adoptarea constituţiei
trebuie văzută ca un proces complex, cu profunde semnificaţii
politico-juridice, proces în care se detaşează clar, aşa cum de altfel
am explicat, cel puţin trei elemente, şi anume: iniţiativa adoptării
constituţiei, organul competent (constituantul sau puterea
constituantă), modurile de adoptare.
Constituţia ca lege fundamentală a statului de drept nu poate
rămâne în afara sistemului social, nu poate rămâne imună la
transformările ce au loc în societate. Ea suferă în mod firesc unele
modificări ca urmare a corelaţiei ce există şi ce trebuie să existe între
drept şi dinamica economică şi socială. În legătură cu modificarea
constituţiei, situaţie prezentată pe larg anterior, considerăm că
prevederile constituţionale trebuie să se caracterizeze printr-o
stabilitate sporită, dar această stabilitate trebuie să fie în primul rând
rodul realismului constituţiei, şi nu al unor proceduri de modificare
exagerate. Nu se poate pierde din vedere că viaţa economică şi
socială, căreia prevederile constituţionale se adresează, cunoaşte o
permanentă evoluţie. În mod firesc, şi constituţia trebuie să ţină pasul
cu dinamica socială şi economică. Altfel, prevederile constituţionale
pot deveni o frână în dezvoltarea societăţii la al cărei progres trebuie
să concure.
În strânsă legătură cu adoptarea şi modificarea constituţiei se
află suspendarea, precum şi abrogarea constituţiei, care, de
asemenea, trebuie să pună în valoare supremaţia constituţiei.
Strict juridic vorbind şi extrapolând conceptul de lege,
constituţia este şi ea o lege. Chiar şi aşa, poziţia supraordonată a
constituţiei se manifestă şi în ce priveşte legea, faţă de care există trei
mari deosebiri, şi anume de conţinut, de formă şi de putere juridică.

111
Aceste deosebiri pot fi făcute însă numai după ce vom cerceta şi
legea ca act juridic al parlamentului. Constituţia, ca izvor principal al
dreptului, este deci parte integrantă a acestuia. Prin conţinutul şi
poziţia sa în sistemul de drept, constituţia comandă însă întregul
sistem de drept, reglementând relaţiile sociale care sunt esenţiale
pentru popor, relaţii din toate domeniile vieţii economice, politice,
sociale şi culturale.
Toate celelalte ramuri ale dreptului îşi găsesc punctul de
plecare la nivelul celor mai înalte principii în şi numai în prevederile
constituţiei. Celelalte ramuri ale dreptului dezvoltă aceste dispoziţii
de principiu, dar normele lor trebuie să fie în perfectă concordanţă cu
litera şi spiritul constituţiei. Orice abatere de la această concordanţă
este considerată o încălcare a constituţiei, ea ducând la nulitatea
dispoziţiilor legale în cauză, constatarea acestor abateri făcându-se
prin controlul de constituţionalitate. Această consecinţă a
supremaţiei constituţiei se va observa lesne atunci când vom analiza
condiţiile de fond şi de formă ale valabilităţii actelor organelor
statului.
Din această regulă a conformităţii rezultă şi o a doua
consecinţă. Astfel, în cazul în care o dispoziţie constituţională este
modificată, în mod obligatoriu trebuie să se modifice şi normele din
ramurile de drept corespondente. Această modificare se impune
pentru că în permanenţă trebuie respectată concordanţa întregului
drept cu constituţia. Dacă modificările sunt obligatorii, ele nu se
realizează automat, imediat, ci aceasta depinde de faptul dacă norma
constituţională nouă este de aplicaţie mijlocită sau nemijlocită,
problemă de mare interes practic.

IV.3. Garanţii juridice


Supremaţia constituţiei este o realitate incontestabilă, nu
reprezintă o simplă afirmaţie. Ea implică o serie de consecinţe
juridice, dar se bucură în acelaşi timp şi de garanţii. Desigur,
garanţiile supremaţiei constituţiei pot fi formulate în diferite feluri.
112
Vom reţine însă cea mai importantă constatare ce se poate face, şi
anume că supremaţia constituţiei beneficiază de garanţiile specifice
întregului drept (care fac ca sistemul normativ să se aplice şi să fie
respectat), dar, totodată, de unele garanţii juridice specifice. Astfel,
văzute lucrurile, credem că trei sunt aceste garanţii, şi anume:
controlul general al aplicării constituţiei; controlul constituţionalităţii
legilor; îndatorirea funda-mentală de a respecta constituţia.
Controlul general al aplicării constituţiei este rezultatul
faptului că întreaga activitate de organizare statală este stabilită prin
constituţie. Constituţia fixează cadrul realizării puterii de stat,
categoriile de organe ale statului. Totodată, constituţia stabileşte şi
competenţa organelor de stat. Acest lucru se face având în vedere că
puterea poporului nu exclude, ci, dimpotrivă, implică, presupune o
diviziune a competenţelor şi o autonomie a organelor de stat. Toate
organele statului trebuie să-şi desfăşoare activitatea în conformitate
şi în limitele stabilite prin constituţie. Pentru ca acest lucru să nu
rămână o simplă cerinţă, orice constituţie organizează un sistem
complex şi eficient de control al aplicării constituţiei. Acest control
general este şi prima garanţie juridică a supremaţiei constituţiei, el
realizându-se prin formele şi căile de control statornicite.
Controlul constituţionalităţii legilor este o altă garanţie a
supremaţiei constituţiei. Controlul constituţionalităţii legilor este
activitatea organizată de verificare a conformităţii legii cu
constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional, cuprinde
regulile privitoare la organele competente a face această verificare,
procedura de urmat, precum şi măsurile ce pot fi luate după
realizarea acestei proceduri. În general, controlul constituţionalităţii
legilor este considerat o garanţie a supremaţiei constituţiei,
folosindu-se desigur formulări diferite, precum sancţiunea
supremaţiei (Georges Burdeau), garanţia caracterului de supremaţie
a constituţiei (Andre Hauriou), sancţiunea violărilor regulilor
constituţionale (Marcel Prelot) etc. În ce-l priveşte pe Tudor
Drăganu, el arată că: „În scopul de a consolida supremaţia

113
constituţiei s-a încercat apoi să se găsească un mijloc pentru a se
asigura respectarea ei, nu numai de administraţie şi justiţie, dar şi de
puterea legiuitoare. Acest mijloc a fost instituirea unui organ căruia i
s-a recunoscut competenţa de a face inaplicabile legile contrare unui
principiu constituţional”.
Îndatorirea fundamentală de a respecta constituţia se înscrie în
cadrul garanţiilor supremaţiei constituţiei, reprezentând a treia
garanţie. Ea presupune ca prevederile din constituţie să fie aplicate şi
respectate de către toţi cetăţenii. Izvorul acestei obligaţii
fundamentale trebuie căutat în chiar conţinutul şi poziţia constituţiei,
în faptul că aducerea la îndeplinire a prevederilor constituţionale
înseamnă tocmai realizarea măsurilor pe care statul le ia în vederea
dezvoltării materiale şi culturale a societăţii.

114
CAPITOLUL V
CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR

V.1. Noţiunea de control al constituţionalităţii legilor


Reprezentând una dintre instituţiile cele mai importante, con-
trolul constituţionalităţii legilor are o deosebită semnificaţie nu
numai pentru cunoaşterea vieţii constituţionale reale, ci şi, în genere,
a vieţii de stat, cu adânci implicaţii teoretice şi practice privitoare la
supremaţia constituţiei, atât în ţările în care un asemenea control este
organizat şi funcţionează, cât şi în ţările în care nu a fost şi nu este
cunoscut. Asigurarea supremaţiei constituţiei nu poate şi nu trebuie
să rămână un simplu principiu al ordinii constituţionale, ci este
necesară existenţa unui sistem de garanţii, în măsură să permită ca
într-adevăr constituţia să se manifeste ca actul normativ cu forţă
juridică supremă. În acest sistem de garanţii trebuie să existe şi un
sistem de sancţiuni aplicabile în cazurile în care constituţia este
încălcată.77
Controlul constituţionalităţii legilor, ca instituţie juridică,
cuprinde ansamblul dispoziţiilor normative prin care se organizează
verificarea conformităţii cu constituţia atât a fiecărei legi, în
ansamblul ei, cât şi a fiecărei prevederi dintr-o lege, având drept
consecinţă înlăturarea legii sau a dispoziţiei dintr-o lege a cărei
neconformitate cu constituţia a fost contestată. Existenţa sancţiunilor
pentru încălcările constituţiei este de majoră importanţă, căci acestea,
alături de alte elemente, bineînţeles, dau dispoziţiilor constituţionale

77
Gh. Uglean, op. cit., p. 50.
115
caracterul de norme juridice. Fără a relua întreaga problematică a
sancţiunilor în dreptul constituţional, trebuie să observăm că unii
jurişti au negat caracterul de drept, dreptului constituţional, pe
considerentul că acesta nu ar conţine sancţiuni care să dea eficienţă
normelor sale, argumentându-se prin exemple din practica unor state
– deşi şefi de state au încălcat dispoziţii constituţionale, ei nu au fost
sancţionaţi. Or, controlul constituţionalităţii legilor este tocmai un
argument împotriva unei asemenea susţineri, căci el este un exemplu
grăitor de existenţa evidentă a sancţiunilor în dreptul constituţional.
Problema dacă şi în ce măsură conducerea generală a societăţii
se desfăşoară potrivit normelor înscrise în constituţie este o problemă
de importanţă generală pentru cunoaşterea şi aprecierea dezvoltării
oricărei ţări; ea prezintă însă totodată o importanţă deosebită şi
pentru ştiinţa dreptului constituţional, deoarece priveşte organizarea
şi funcţionarea tuturor instituţiilor constituţionale şi, prin aceasta, a
celor juridice.
Prima chestiune care trebuie să reţină atenţia celui care
cercetează instituţia controlului constituţionalităţii legii este noţiunea
de control al constituţionalităţii legilor. În această ordine de idei,
trebuie să observăm că doctrina juridică este în principiu de acord cu
includerea constituţionalităţii legilor în principiul legalităţii, ca parte
componentă a acestuia din urmă. Fără a intra în analiza conţinutului
legalităţii ca principiu fundamental de organizare şi funcţionare a
sistemului organizării politice, trebuie să arătăm că acesta presupune
ca elaborarea actelor normative să se facă de către organele
competente, după procedura prestabilită, cu respectarea dispoziţiilor
din actele normative emise de organele de stat, care, indiferent de
categoria din care fac parte, ocupă o poziţie superioară celor emise în
sistemul organelor administrative de stat. Este în aceeaşi măsură
admis că principiul legalităţii, ca principiu fundamental de
organizare şi funcţionare a sistemului organelor statului, implică
respectarea tuturor actelor normative.

116
Faţă de această situaţie, şi legea ordinară trebuie să fie
conformă situaţiei, pentru a îndeplini condiţia de legalitate.
Constituţionalitatea legii nu înseamnă în fond altceva decât cerinţa
de legalitate a legii, în sensul ca legea să se adopte cu respectarea
normelor constituţionale atât în spiritul, cât şi în litera lor.
Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată
de verificare a conformităţii legii cu constituţia, iar ca instituţie a
dreptului constituţional, cuprinde regulile privitoare la autorităţile
competente a face această verificare, procedura de urmat şi măsurile
ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri.
Cercetarea formelor de control al autorităţilor competente a-l
efectua, precum şi a procedurii de urmat impune însă clarificarea
unor probleme prealabile.
O primă problemă este aceea de a şti dacă acest control
priveşte numai legea, în accepţiunea sa restrânsă, adică de act juridic
al parlamentului, sau priveşte şi alte acte normative, emise de alte
organe ale statului, inclusiv actele organelor administrative.
În principiu, controlul constituţionalităţii legilor priveşte numai
legea ca act juridic al parlamentului sau actele normative cu forţă
juridică egală cu a legii. Sunt acte normative cu forţă juridică egală
cu a legii acele acte care, deşi sunt emise de alte organe de stat decât
parlamentul, intervin şi reglementează relaţii sociale de domeniul
legii şi pot deci modifica, suspenda sau abroga o lege. Asemenea
acte se regăsesc în mai toate sistemele constituţionale, de regulă, sub
numele de lege sau ordonanţe. 78
În orice sistem constituţional, numai actele parlamentului ridică
această problemă, deoarece organele administraţiei de stat, fiind
organe executive, emit acte normative numai în executarea legilor.
Actele administrative nu pot conţine reglementări primare
(reglementări cu caracter independent), iar controlul legalităţii lor (şi,
implicit, al constituţionalităţii) se realizează prin mijloace obişnuite
de control, inclusiv pe calea contenciosului administrativ. Cât
78
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 84 şi urm.
117
priveşte actele organelor judecătoreşti şi ale procurorilor, aici
problema nu se pune, căci, de principiu, ele aplică legea şi nu emit
norme juridice.
Se spune că, în principiu, controlul constituţionalităţii priveşte
numai legea sau alte acte normative cu forţă juridică egală cu cea a
legii, deoarece unele constituţii prevăd că şi alte acte normative, cu
forţă juridică mai mică decât a legii, pot fi supuse acestui control.
Asemenea acte normative, cu forţă juridică egală cu a legii, sunt
acele acte care, deşi sunt emise de alte organe de stat decât
parlamentul, intervin şi reglementează raporturi sociale de domeniul
legii şi, ca atare, pot modifica, suspenda sau abroga o lege. Se poate
cita, în acest sens, art. 53 din Constituţia României din anul 1965,
conform căruia erau supuse controlului constituţionalităţii şi
hotărârile Consiliului de Miniştri.
O a doua problemă se referă la verificarea constituţionalităţii
proiectelor de legi. În această privinţă, unele constituţii prevăd
controlul constituţionalităţii proiectelor de legi. Urmează să
observăm că acesta nu este un control veritabil, căci procedura de
elaborare a legilor cuprinde, implicit, şi obligaţia de verificare a
constituţionalităţii. Crearea unei instituţii specializate pentru
verificarea constituţionalităţii proiectelor de legi este o măsură de
siguranţă; în plus, ea poate fi imaginată ca un aviz special în procesul
elaborării legii, dar aceasta nu poate duce la alte concluzii decât cele
exprimate mai sus. Un asemenea control era prevăzut şi în
Constituţia României din 1923 şi era exercitat de Consiliul
Legislativ, care, între atribuţiile sale, avea şi pe aceea de verificare a
constituţionalităţii proiectelor de legi, acest control fiind dublat de
unul jurisdicţional al constituţionalităţii legilor, e adevărat, numai pe
cale de excepţie, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în
Secţiuni Unite.
În final, a treia problemă se referă la cauzele care determină
încălcarea prevederilor constituţionale de către legi ordinare. Această
situaţie pare imposibilă din moment ce legea şi Constituţia sunt

118
adoptate de către aceeaşi instituţie, respectiv Parlamentul. Cu toate
acestea, practica statelor a învederat posibilitatea existenţei acestor
neconcordanţe, iar existenţa instituţiei controlului constituţionalităţii
legilor este chiar dovada incontestabilă.
Cauzele apariţiei unor neconcordanţe între legea ordinară şi cea
fundamentală trebuie căutate şi cercetate în raport cu interesele
claselor sociale, cu raporturile dintre forţele sociale ori ale unor
grupuri puternice influente atât din momentul când s-a adoptat
constituţia, cât şi mai târziu. În afara acestora au existat şi pot exista
puternice contradicţii între anumite grupuri care formează
guvernanţii, pot exista mai multe centre de putere.
Când la putere era sau este un grup de interese opus celui care
a votat constituţia, s-a urmărit sau se poate urmări adoptarea unor
legi care să-i aducă acestuia anumite beneficii. De multe ori, aceste
legi contravin intereselor – înscrise în textele constituţionale – ale
grupului care a fost la putere (sau mai influent) în momentul
adoptării constituţiei.
În alte situaţii, unele neconcordanţe între constituţie şi legile
ordinare se datoresc rigidităţii exagerate a unor constituţii. Neputând
fi modificate lungi perioade de timp, ele nu mai sunt în acord cu
unele interese care apar pe parcurs – interesele exprimate prin legile
ce se adoptă.
O ultimă situaţie se poate datora, în principiu, şi neobservării
regulilor de tehnică legislativă. Controlul constituţionalităţii legilor
se justifică, de asemenea, în statele federative, prin exigenţa de a se
realiza o bună armonizare a intereselor generale ale federaţiei cu
interesele specifice, concrete ale statelor membre.
Controlul constituţionalităţii legilor este deci rezultanta unor
realităţi statale şi juridice, fiind totodată garanţia unor structuri şi
principii constituţionale. Funcţiile acestui control sunt azi incon-
testabile, prin ele se urmăreşte garantarea supremaţiei constituţiei.
Supremaţia constituţiei implică şi garantarea separaţiei-
echilibrului puterilor, precum şi protecţia drepturilor omului. Mai

119
mult, controlul constituţionalităţii legilor apare ca o condiţie sine qua
non pentru exprimarea eficientă a opoziţiei parlamentare. Dacă
adoptarea sau modificarea unei constituţii se poate realiza cu votul a
cel puţin două treimi dintre parlamentari şi deci este dificil de
realizat fără opoziţie, adoptarea şi modificarea unei legi presupun un
cvorum mai mic. În această din urmă situaţie, opoziţia poate să se
exprime şi prin dreptul pe care îl are de a cere unor autorităţi
constituţionale să se pronunţe. Iar practica justiţiei constituţionale
evidenţiază că nu de puţine ori apelul opoziţiei şi-a găsit o rezolvare
favorabilă. Utilitatea controlului constituţionalităţii legilor explică
extinderea sa în lume mai ales în ultima jumătate de secol, astăzi
vorbindu-se de două modele, şi anume modelul american şi modelul
european. Desigur, mai există şi constituţii care nu prevăd un
asemenea control.

V.2. Forme de control al constituţionalităţii legilor


şi clasificarea acestor forme
Prin modalităţile de exercitare a controlului constituţionalităţii
legilor înţelegem toate trăsăturile esenţiale şi comune ale exercitării
controlului constituţionalităţii, trăsături care se regăsesc în
exercitarea acestui control, oricare ar fi ţara în care a fost instituit.79
Apariţia situaţiilor în care legile ordinare contraveneau
constituţiei a pus problema, atât pentru doctrină, cât şi pentru
legiuitor, a găsirii soluţiei de remediere, în primul rând, prin
stabilirea autorităţii competente a verifica constituţionalitatea legilor.
Soluţiile, oarecum diferite, folosite azi în lume sunt expresia acestor
căutări şi îndeosebi expresia dilemei în faţa cărora s-au aflat cei ce
trebuia să decidă, şi anume dacă este bine ca acest control să revină
tot parlamentului sau să revină unei alte autorităţi publice. În funcţie
de organul de stat chemat a controla constituţionalitatea legilor,
doctrina juridică, desigur, a clasificat acest control.

79
Gh. Uglean, op. cit., p. 55.
120
Într-o primă opinie, ar exista trei forme de control: controlul
prin opinia publică, controlul politic şi controlul jurisdicţional.
Controlul prin opinia publică este controlul elementar, cuprinzând
reacţia opiniei publice la violarea constituţiei. Această formă de
control şi-a găsit fundamentul în Constituţia franceză din 1793, care
arăta că în caz de violare a drepturilor poporului din partea guver-
nanţilor „insurecţia este pentru popor şi pentru fiecare parte din
popor cel mai scump drept şi cea mai indispensabilă dintre datorii”80
şi că revolta individuală şi colectivă devine sancţiunea legitimă a ile-
galităţii şi a fortiori a eventualelor acte neconstituţionale. Această
formă de control este considerată în doctrină drept primitivă,
deoarece se apelează la violenţă.
Într-o a doua opinie, controlul constituţionalităţii legilor ar
cunoaşte trei forme, şi anume: controlul parlamentar, controlul
politic şi controlul jurisdicţional.
În această opinie, controlul politic este exercitat de un organ
cu caracter politico-statal, care funcţionează independent şi în afara
parlamentului. Controlul jurisdicţional se realizează sau prin
instanţele ordinare sau prin jurisdicţiile speciale.
Într-o a treia opinie, în funcţie de organul competent, controlul
constituţionalităţii legilor cunoaşte două forme, şi anume controlul
politic şi controlul judecătoresc.
Într-o a patra opinie, se consideră că cea mai potrivită
clasificare a constituţionalităţii legilor, în raport cu organele care îl
exercită, este aceea care face deosebire între controlul exercitat de
adunările legiuitoare şi cel exercitat de organe din afara lor, care –
prin aceea că pot lipsi de efecte votul acestor adunări – apar ca
fiindu-le subordonate, iar în cadrul organelor supraordonate

80
Marcel Prelot, Institutions politiques et droit constitutionnel, Dalloz,
Paris, 1963.
121
adunărilor legiuitoare, distinge între organele politice, cele
judecătoreşti şi cele politico-jurisdicţionale. 81
Desigur, mai sunt şi alte clasificări, prezentând nuanţe diferite.
Putem astfel reţine:
¾ Controlul realizat în raport cu organele competente a
exercita controlul constituţionalităţii legilor şi care se realizează în
două forme, şi anume:
a) controlul realizat printr-un organ politic;
b) controlul organizat printr-un organ jurisdicţional.
¾ Controlul realizat în raport cu timpul în care el se exercită,
respectiv înainte de intrarea în vigoare a legilor sau după intrarea
lor în vigoare.
¾ Controlul realizat în raport cu cei îndreptăţiţi să pună în
mişcare procedura controlului constituţionalităţii legilor.

V.2.1. Controlul realizat în raport cu organele competente


a exercita controlul constituţionalităţii legilor
V.2.1.1. Controlul constituţionalităţii legilor exercitat
printr-un organ politic
Aici vom cuprinde atât controlul exercitat de către organele
legislative, cât şi cel exercitat de organele de stat, altele decât cele
legislative, care exercită acest control fie pe lângă activitatea lor de
bază, fie că sunt înfiinţate special în acest scop.
Dreptul Parlamentului de a verifica constituţionalitatea legilor
este un control autentic şi în acelaşi timp un autocontrol, căci
Parlamentul, fiind acela care uneori adoptă şi constituţia, este cel mai
în măsură să aprecieze neconcordanţa dintre legea ordinară şi
constituţia pe care le-a adoptat.

81
Mircea Lepădătescu, Teoria generală a controlului
constituţionalităţii legilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974,
p. 9 şi urm., în care se face o prezentare critică a opiniilor privind conţinutul
constituţiei exprimate de T. Drăganu, G. Bourdeau şi alţii.
122
Alţii consideră că acest control al Parlamentului nu ar prezenta
niciun fel de garanţie, căci, deşi există sancţiunea nerealegerii
parlamentarilor, aceasta ar fi o sancţiune îndepărtată, greu de realizat
în practică. Trebuie adăugat că, deşi Parlamentul constituie structura
fundamentală a democraţiei constituţionale, este exagerat să i se
ceară să-şi recunoască o greşeală în elaborarea unei legi şi, ca atare,
credibilitatea unui astfel de control este discutabilă. Mai mult, ar
însemna ca Parlamentul să fie judecător în propria cauză, lucru
contrar ideii de justiţie constituţională.
În ce priveşte controlul constituţionalităţii legilor printr-un
organ politic, trebuie făcută precizarea că la început a existat un
singur organ politic însărcinat cu acest control, de tipul Senatului
conservator prevăzut prin Constituţia franceză din 1799 sau cel
consacrat prin Constituţia Franceză din 14 ianuarie 1832. Apoi s-a
prevăzut şi dreptul organelor legiuitoare.
În ţara noastră, Statutul lui Cuza stabilea în art. 12 că statutul şi
legile constituţionale sunt puse sub ocrotirea Corpului ponderator.
De asemenea, art. 43 pct. 15 al Constituţiei din anul 1965 stabilea că
numai „Marea Adunare Naţională hotărăşte asupra constitu-
ţionalităţilor legilor”.
În prezent, în lume, controlul constituţionalităţii legilor printr-un
organ politic şi mai ales prin parlamente se realizează mai rar.
În Franţa, controlul constituţionalităţii legilor este exercitat de
către Consiliul Constituţional instituit prin Constituţia din 1958, care
a înlocuit Comitetul Constituţional, ce avea unele trăsături asemă-
nătoare. Acesta cuprinde, pe de o parte, foştii preşedinţi ai republicii,
în viaţă şi, pe de altă parte, membri desemnaţi pentru nouă ani şi al
căror mandat nu poate fi reînnoit. Membrii sunt desemnaţi astfel: trei
de către preşedintele republicii, trei de către preşedintele Adunării
Naţionale şi trei de către Preşedintele Senatului. Preşedintele
Consiliului Constituţional este numit prin decizie a Preşedintelui
Republicii. Există regula că funcţia de membru al Consiliului este
incompatibilă cu cele de membru al Guvernului, al Parlamentului

123
sau al Consiliului Economic şi Social. Trebuie să subliniem că în
competenţa Consiliului constituţional intră şi alte atribuţii în afara
controlului constituţionalităţii legilor şi că în doctrina juridică
franceză el este considerat o veritabilă Curte constituţională.
Pot fi trimise Consiliului Constituţional, spre verificarea
conformităţii lor cu constituţia, şi legile ordinare înainte de
promulgarea lor. Sesizarea poate fi făcută de Preşedintele Republicii,
Primul-ministru, Preşedintele Adunării Naţionale, Preşedintele
Senatului sau de 60 de deputaţi ori de 6 senatori. Prin urmare, acest
control este facultativ. O dispoziţie declarată neconstituţională de
către Consiliul Constituţional nu poate fi promulgată sau pusă în
aplicare. Împotriva deciziilor Consiliului Constituţional nu se poate
declara recurs. Ele se impun autorităţilor publice şi tuturor
autorităţilor administrative şi jurisdicţionale. Acest gen de control
este controversat, deoarece organismul învestit cu prerogativele de
control al constituţionalităţii legilor votate de Parlament apare ca o
autoritate care ar exercita o a patra putere în stat, putând să infirme
voinţa parlamentarilor, ei înşişi exponenţi ai voinţei suverane a
poporului. În realitate, controlul politic al constituţionalităţii nu
împietează cu nimic asupra prerogativelor Parlamentului şi se
exercită în baza Constituţiei.
Consiliul Constituţional francez are o competenţă foarte largă
şi complexă:
¾ exercită controlul conformităţii cu constituţia a regulilor de
drept emise de puterile publice;
¾ verifică legalitatea alegerilor parlamentare, a celor
preşedinţiale, ca şi legalitatea referendumului;
¾ avizează împrejurările invocate pentru aplicarea dispoziţiilor
art. 16 din constituţie, care instituie o dictatură temporară a
Preşedintelui Republicii, Consiliul trebuind să fie consultat cu privire
la toate măsurile pe care, pe durata exercitării acestei dictaturi
temporare, le-ar lua Preşedintele Republicii.

124
Un asemenea tip de control a fost instituit şi în Principatele
Române prin Convenţia de la Paris din 1858. Art. 37 din Convenţie
prevedea, în acest sens, că „legile de interes special pentru fiecare
Principat nu vor fi întărite de hospodar decât după ce vor fi
comunicate de dânsul Comisiei Centrale, care va avea a preţui de
sunt potrivite cu dispoziţiile constitutive ale noii organizaţii”.
Prerogativele Comisiei Centrale au fost preluate de Corpul
Ponderator creat în 1864 prin Statutul dezvoltător al Convenţiei de la
Paris.
Caracterul politic al controlului rezultă în primul rând din
conţinutul politic al Legii fundamentale. Astfel, controlul politic are
drept scop conservarea structurilor şi mecanismelor de exercitare a
puterii politice. În acelaşi timp, caracterul politic este exprimat şi de
organismul care exercită controlul. Acest organism trebuie să
exprime, prin reprezentare, voinţa suverană a poporului. Nu este mai
puţin adevărat că autoritatea care exercită un asemenea control se
pronunţă asupra voinţei politice a parlamentarilor, precum şi a
Guvernului care a iniţiat legea respectivă. Iată prin urmare cel puţin
trei factori care imprimă caracterul de control politic acestui
control.82
În doctrina constituţională modernă se admite că
reprezentativitatea organismului de control poate să rezulte nu numai
din desemnarea electorală a membrilor săi (Senat), dar şi din
numirea acestora de autorităţi care la rândul lor sunt reprezentative
(Camerele legislative şi Preşedintele Republicii).
Un asemenea organism ar urma să exercite jurisdicţia
constituţională fie pe cale preventivă, opunând veto-ul său legilor
adoptate de Parlament, dar nepromulgate de şeful statului, fie
posterior, invalidând o lege aflată în vigoare. 83

82
Cristian Ionescu, op. cit., p. 184 şi urm.
83
Ch. Debbasch ş.a., Droit constitutionnel et institutions politiques,
Paris, 1983, p. 79.
125
Împotriva controlului politic se aduc câteva argumente
principale:
a) principiul separaţiei puterilor nu ar admite, în afara celor trei
autorităţi guvernante, crearea unei a patra, situată deasupra
Parlamentului şi Guvernului şi învestită cu dreptul de a le cenzura
activitatea legislativă şi, respectiv, puterea regulamentară;
b) organismul politic care exercită controlul ar putea fi
discreţionar, putând să infirme voinţa suverană a reprezentanţilor
poporului;
c) controlul constituţionalităţii legilor trebuie să fie un control
de specialitate, situat deasupra oricăror argumente politice.

V.2.1.2. Controlul constituţionalităţii legilor exercitat


printr-un organ jurisdicţional
Acest control este exercitat sau de organe, altele decât cele
judecătoreşti, care folosesc însă o procedură de lucru asemănătoare
cu cea judecătorească, sau de către organele judecătoreşti propriu-
zise.
Interes deosebit a prezentat şi prezintă controlul judecătoresc al
constituţionalităţii legilor.
Controversat, în ce priveşte fundamentarea sa ştiinţifică,
controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor s-a impus în
practica multor state, astăzi el exercitându-se sau în temeiul unor
dispoziţii legale clare sau pur şi simplu în temeiul dreptului pe care
organele judecătoreşti singure şi l-au arogat.
Dreptul judecătorilor de a decide asupra constituţionalităţii
legilor este atât contestat, cât şi admis de doctrina juridică. Pentru cei
care admiteau posibilitatea controlului judecătoresc al
constituţionalităţii legilor, două probleme trebuia rezolvate, şi
anume: a) existenţa unei diferenţieri precise între legile fundamentale
şi cele ordinare şi b) o constituţie scrisă, de tip rigid.
Dreptul judecătorilor de verificare a conformităţii legilor cu
constituţia s-a justificat plecându-se la menirea judecătorilor de a
126
interpreta şi aplica legile şi de a aplica sancţiuni în cazuri de
încălcare a legii. Faţă de această situaţie s-a considerat că în mod
firesc ei au dreptul de a interpreta legile şi în raportul acestora cu
constituţia şi de a aplica sancţiuni, căci lipsa sancţiunilor în cazul
încălcării constituţiei ar putea duce la negarea existenţei dreptului
constituţional.
De asemenea, dreptul judecătorilor în verificarea conformităţii
legii cu constituţia s-a justificat prin teoria separaţiei puterilor în stat,
care implică o anumită colaborare a puterilor în vederea realizării
aceloraşi scopuri. În această ordine de idei s-a considerat că cele trei
puteri se echilibrează şi se controlează reciproc, că ele nu se află într-o
stare de totală independenţă una faţă de cealaltă şi că numai această
colaborare şi control reciproc asigură legala şi buna lor funcţionare.
Colaborarea acestor trei puteri are în vedere realizarea aceloraşi
scopuri. Astfel, puterea judecătorească poate şi trebuie să controleze
puterea legiuitoare şi puterea executivă, iar, la rândul ei, şi puterea
executivă poate controla celelalte puteri. Ce este esenţial în această
susţinere este faptul că puterii judecătoreşti îi revine importanta
misiune de a fi „regulatorul bunei funcţionări a principiului
separaţiei puterilor”.
În acelaşi timp, un alt argument pleacă de la necesitatea
verificării dacă legiuitorul a acţionat în limitele competenţei sale
constituţionale84 . Se consideră că judecătorul, prin formaţia sa, prin
obiceiurile sale, va judeca în mod imparţial. De asemenea, o bună şi
echitabilă soluţie este posibilă, deoarece procedura juridică implică
publicitatea dezbaterilor, contradictorialitatea, obligaţia de motivare
a sentinţelor.
Argumente contrare în ceea ce priveşte dreptul judecătorilor de
a judeca constituţionalitatea legilor nu au lipsit şi nu lipsesc din
doctrina juridică.
Un prim argument se bazează tot pe teoria separaţiei puterilor,
dar pe o interpretare oarecum rigidă. În această concepţie, separaţia
84
G. Bourdeau, op. cit.
127
puterilor înseamnă o independenţă absolută a puterilor, iar acordarea
dreptului judecătorilor de a controla actele puterii legiuitoare ar fi o
eludare a principiului separaţiei puterilor.
S-a mai apreciat că există interesul ca statul să fie singurul
judecător al constituţionalităţii legilor ordinare şi ar constitui un lucru
delicat să se dea în atribuţia unei autorităţi care nu are
responsabilitatea guvernării, un astfel de control85 .
Apoi, se adaugă în această opinie, dreptul recunoscut
judecătorului de a controla activitatea legiuitorului face din acesta o
autoritate politică, or, nimic nu este mai grav decât existenţa
autorităţilor oficioase.
Organele judecătoreşti care exercită controlul constitu-
ţionalităţii legilor sunt, într-un sistem, toate instanţele judecătoreşti,
modalitate denumită controlul judecătoresc difuz, iar într-un alt
sistem, controlul se exercită numai de către instanţa judecătorească
supremă, această modalitate fiind denumită control judecătoresc
concentrat.
Controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor, atât cel
difuz, cât şi cel concentrat, este, de regulă, un control represiv, care
intervine după promulgarea legilor, deci după intrarea lor în vigoare,
şi rezultatul este că legile sau dispoziţiile din legi declarate ca
neconstituţionale nu-şi produc efectele.
Controlul judecătoresc în ambele modalităţi diferă în raport cu
căile prin care el se realizează, principalele căi fiind:
¾ prima, acţiunea în justiţie pentru declararea ca
neconstituţională a unei legi sau a unei prevederi dintr-o lege;
¾ cea de a doua, excepţia de neconstituţionalitate ridicată ca
mijloc de apărare în cadrul unui proces.
Exercitarea controlului judecătoresc pe o cale sau pe alta duce
la efecte diferite, controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor
pe cale de acţiune având ca efect anularea legii sau a prevederilor
dintr-o lege declarată ca neconstituţională şi lipsirea de efecte a legii
85
G. Bourdeau, op. cit.
128
erga omnes, pe când controlul judecătoresc pe cale de excepţie nu
duce la anularea legii sau a dispoziţiilor dintr-o lege, ci numai la
neaplicarea lor în soluţionarea procesului în curs, astfel că declararea
de neconstituţionalitate pe cale de excepţie are efecte numai inter
partes.
Controlul pe cale de acţiune şi cel pe cale de excepţie sunt
principalele căi de cea mai largă aplicaţie prin care se exercită
controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor.
Justificat sau nu din punct de vedere teoretic, controlul
judecătorilor asupra constituţionalităţii legilor s-a impus în mai multe
state. Un anumit interes, de ordin istoric, prezintă controlul
judecătoresc din Statele Unite. Deşi Constituţia SUA nu dă dreptul
Curţii Supreme de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor,
totuşi Curtea exercită acest control şi nimeni nu-şi pune întrebarea în
legătură cu temeiul juridic al acestui drept.
Curtea Supremă a SUA şi-a arogat abuziv dreptul de a decide
asupra constituţionalităţii legilor prin una din cele mai îndrăzneţe
decizii pe care le-a dat vreodată, şi anume prin decizia din 1803,
când preşedinte al Curţii era John Marshall, în afacerea Marbury
versus Madison86 .
Instaurarea controlului judecătoresc în SUA a fost înlesnită de
forma federală, de unele tradiţii din organizarea coloniilor
(posibilitatea de a ataca, înaintea Consiliului privat al Regelui, legile
coloniale depăşind limitele prevăzute prin Charte), precum şi de
ideea, existentă în mentalitatea politică, a unei abordări efective a
legii faţă de constituţie şi a unui control susceptibil de a fi impus
legislatorului.
În prezent, în multe state, precum Spania, Portugalia, Belgia,
Germania, Italia, Austria, Ungaria, Polonia există un control
jurisdicţional al constituţionalităţii legilor. Fără a intra în detalii,
trebuie să observăm că astăzi se practică două modele de control al
constituţionalităţii, şi anume modelul american şi modelul european.
86
M. Lepădătescu, op. cit.
129
În primul sistem, controlul este realizat de tribunalele obişnuite, în
timp ce în al doilea este realizat de către autorităţi special abilitate,
denumite tribunale sau curţi constituţionale. Aşa cum scria Maurice
Duverger, sistemul unui tribunal special însărcinat să controleze
constituţionalitatea pare preferabil celui al controlului prin judecători
ordinari, căci el permite de a alege judecători mai bine adaptaţi
funcţiei lor. De regulă, se folosesc două procedee, şi anume:
controlul pe calea acţiunii şi controlul pe cale de excepţie. În ce
priveşte controlul pe calea acţiunii, el este considerat a fi un
procedeu ofensiv care permite atacarea unei legi în faţa unui tribunal
determinat, căruia i se cere să examineze validitatea constituţională
şi să pronunţe anularea. Doctrina juridică apreciază în acelaşi timp că
acest procedeu ridică dificultăţi în organizarea tribunalului pe care-l
opune organului legislativ şi că n-a dat în practică rezultate prea
fericite şi, în general, doctrina îl consideră ca ineficace.
În România, problema controlului jurisdicţional al
constituţionalităţii legilor s-a pus pentru prima dată în 1912 în faţa
instanţelor judecătoreşti. Deşi Constituţia din iulie 1866, în vigoare
la acea dată, nu prevedea un asemenea control, la 2 februarie 1912,
cu prilejul judecării unei acţiuni a Societăţii de Tramvaie din
Bucureşti, intentată împotriva Ministerului de Interne şi Primăriei
Capitalei, Tribunalul Ilfov, Secţia a II-a, a decis că acestea au dreptul
şi datoria să verifice conformitatea cu prevederile constituţionale a
oricăror legi, ori de câte ori, cu prilejul judecării unui proces, se
invocă neconstituţionalitatea legii, soluţia pronunţată determinând
soarta acţiunii intentate şi, dacă socotesc respectiva soluţie ca fiind
neconstituţională, să o înlăture prin hotărâre judecătorească. 87
Chiar dacă iniţial s-a făcut recurs la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie împotriva hotărârii Tribunalului Ilfov, Secţia I a Curţii, în
urma dezbaterilor care au durat trei zile (14-16 martie 1912), a
respins recursul, validând astfel hotărârea tribunalului.

87
M. Lepădătescu, op. cit., p. 191-194.
130
Fără ca prevederile constituţionale să îl autorizeze, se instaura
astfel în ţara noastră controlul judecătoresc al constituţionalităţii
legilor pe cale de excepţie, control, ca şi în Statele Unite ale
Americii, represiv şi difuz, fiind unul ce putea fi exercitat de către
orice instanţă judecătorească, deci, chiar şi de un judecător de pace
dintr-o plasă oarecare (în sistemul organizării judecătoreşti din acea
vreme).
Ulterior, potrivit Constituţiei din 1923, competenţa de a judeca
constituţionalitatea legilor a revenit Curţii de Casaţie în secţiuni
reunite. Astfel, art. 103 alin. 1 din Constituţie prevedea că „Numai
Curtea de Casaţie, în Secţiuni Unite, are dreptul de a judeca
neconstituţionalitatea legilor şi a declara neaplicabile pe acelea care
sunt contrarii constituţiunii. Judecata asupra neconstituţionalităţii
legilor se mărgineşte numai la cazul de judecat”.
În literatura de specialitate de atunci, o asemenea organizare a
controlului constituţionalităţii legilor era considerată ca atingând
perfecţiunea. Astfel, se scria: „Aşa cum este organizat acest control
în faţa Secţiunilor Unite ale Casaţiei, el a stârnit admiraţia străinilor
şi sistemul legislaţiei noastre este recomandat pentru a fi introdus în
legislaţia altor popoare”.88
Paralel, s-a organizat şi un control preventiv, mai exact spus o
activitate având ca scop prevenirea includerii într-un text de lege a
unei dispoziţii neconstituţionale. Organismul însărcinat să desfăşoare
o asemenea activitate a fost Consiliul Legislativ înfiinţat în 1925.
Articolul 76 din Constituţie prevedea că: „Se înfiinţează Consiliul
Legislativ, a cărui menire este să ajute în mod consultativ la crearea
şi coordonarea legilor emanând fie de la puterea executivă, fie din
iniţiativa parlamentară, cât şi la întocmirea regulamentelor generale
de aplicare a legilor. Consultarea Consiliului Legislativ este
obligatorie pentru toate proiectele de legi, afară de cele care privesc
creditele bugetare Dacă, însă, într-un termen fixat de lege, Consiliul

88
Al. Văleanu, Controlul constituţionalităţii legilor în dreptul român şi
comparat, Bucureşti, 1936.
131
Legislativ nu-şi dă avizul său, Adunările pot proceda la discutarea şi
aprobarea proiectelor. O lege specială va determina organizarea şi
modul de funcţionare a Consiliului Legislativ”.
Primele două constituţii socialiste româneşti, cea din 1948 şi,
respectiv, din 1952 nu au prevăzut explicit un control al
constituţionalităţii legilor. 89 Constituţia din 1965 a reintrodus expres
această procedură constituţională în sistemul nostru de drept,
stabilind în art. 43 că numai Marea Adunare Naţională hotărăşte
asupra constituţionalităţii legilor. Era vorba de un control ulterior
adoptării legilor. Prin legea nr. 1/1969, care a completat art. 53 din
Constituţie, s-a introdus controlul prealabil al constituţionalităţii
proiectelor de lege.
În prezent, aşa cum am arătat, în baza art. 79 din Constituţie şi
a prevederilor din Legea nr. 73/1993, controlul constituţionalităţii
proiectelor de lege, control prealabil finalizat printr-un aviz, este
prevăzut, implicit, ca una dintre atribuţiile Consiliului Legislativ.
Controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor are
următoarele trăsături:
¾ este un control difuz, putând fi exercitat de către toţi
judecătorii, şi nu exclude posibilitatea ca o singură instanţă (cea mai
înaltă instanţă) să deţină această competenţă;
¾ este un control concret, adică se exercită în situaţia în care
neconstituţionalitatea unei legi este susţinută cu ocazia unui proces
aflat pe rolul unei instanţe;
¾ este un control posterior, ceea ce înseamnă că se exercită
asupra unei legi aflate în vigoare.
Controlul exercitat de către magistraţi de profesie, potrivit unei
proceduri jurisdicţionale experimentate în practica judecătorească,
este considerat în literatura de specialitate mai eficient decât
controlul politic exercitat de un organism ai cărui membri pot fi
lipsiţi de experienţa dobândită în practica judecătorească.

89
N. Prisca, Drept Constituţional, Editura Didactică şi Pedagogică,
1977, p. 18.
132
Unei asemenea procedurii i se aduc însă şi unele critici,
întemeiate la prima vedere; un asemenea control ar presupune:
a) aprecieri cu caracter politic făcute de magistraţi cu privire la
conţinutul unor legi;
b) ingerinţa puterii judecătoreşti în activitatea legislativă printr-un
surplus de zel judecătoresc;
c) posibilitatea de manipulare sub diferite forme a magistraţilor
de către puterea executivă;
d) situarea puterii judecătoreşti deasupra celei legislative;
e) posibilitatea unor erori judiciare imposibil de remediat. 90
Având în vedere însă vechimea îndelungată a procedurii
jurisdicţionale a controlului constituţionalităţii legilor, formularea
unor critici la adresa acesteia este neîntemeiată.
Controlul politico-jurisdicţional al constituţionalităţii legilor
prezintă următoarele trăsături:
a) este un control concentrat, întrucât este de competenţa
exclusivă a unei singure autorităţi (exemplu, Consiliul Constituţional
în Franţa, Curtea Constituţională în Italia, Spania, România);
b) este un control abstract, ceea ce înseamnă că se exercită pe
cale de acţiune directă, fără să existe un litigiu anterior dedus
judecăţii unei instanţe;
c) poate fi atât interior, cât şi posterior.
Denumirea, componenţa numerică, modul de desemnare, ca şi
prerogativele concrete de control exercitate de un astfel de organism
diferă de la un stat la altul. Au introdus un astfel de control Spania,
Portugalia, Belgia, Germania, Italia, Austria, Ungaria, Polonia ş.a. În
doctrină este general acceptat că verificarea conformităţii anumitor
acte normative cu textul constituţional de către un organ specializat,
având o jurisdicţie unică, este foarte eficientă.
Avantajele sale constau, printre altele, în asigurarea unui
control specializat şi omogen din punct de vedere al soluţiilor

90
I. Deleanu, Sancţiunea supremaţiei constituţiei, în „Dreptul”,
nr. 7-8/1991, p. 24-25.
133
pronunţate. De asemenea, deciziile privind constituţionalitatea sau,
după caz, neconstituţionalitatea actelor normative supuse controlului
au efecte erga omnes. În plus, organismul învestit cu jurisdicţia
constituţională poate fi folosit şi în alte scopuri (verificarea
constituţionalităţii partidelor politice, controlul legalităţii unor
operaţiuni electorale, avize privind diferitele probleme de interes
public major, soluţionarea unor conflicte care pot apărea între
legislativ şi executiv, încălcarea drepturilor cetăţeneşti).

V.2.2. Controlul realizat în raport cu timpul în care el se exercită


Dându-se un sens foarte strict controlului constituţionalităţii
legilor, s-ar părea că o clasificare în raport cu timpul când se exercită
controlul nici nu ar putea fi concepută, întrucât controlul asupra
constituţionalităţii legilor poartă în mod necesar asupra legilor intrate
în vigoare, căci numai atunci se poate vorbi de legi care să poată fi
verificate sub aspectul conformităţii lor cu constituţia.
Cu toate acestea, de controlul constituţionalităţii legilor se
vorbeşte şi atunci când verificarea conformităţii lor cu Constituţia
are loc înainte de intrarea legilor în vigoare, deoarece prin
exercitarea unui asemenea control se împiedică intrarea în vigoare a
unor legi contrare prevederilor constituţionale.
Acest control este denumit prealabil sau preventiv, denumiri
folosite în raport cu momentul exercitării lui sau în raport cu efectele
controlului: prealabil, deoarece este exercitat înainte de intrarea în
vigoare a legilor, preventiv, deoarece are ca efect împiedicarea
încălcării constituţiei prin intrarea în vigoare a unei legi sau a unei
dispoziţii dintr-o lege contrară constituţiei. Evident, este vorba de
unul şi acelaşi control, indiferent de denumirea folosită; controlul
prealabil este întotdeauna preventiv, iar acesta din urmă totdeauna
prealabil.
Controlul care se exercită după intrarea în vigoare a legilor se
numeşte ulterior, sau represiv: ulterior, pentru că se exercită după
intrarea în vigoare a legilor; represiv, întrucât are ca efect anularea
134
legii sau, cel puţin, lipsirea ei de efecte. Şi în acest caz este vorba de
unul şi acelaşi control, cel ulterior fiind represiv, iar cel represiv fiind
totdeauna ulterior.
Controlul prealabil este şi el la rândul lui susceptibil de o
subdivizare. Putem vorbi de un control prealabil al proiectelor de
legi ori a dispoziţiilor înainte de discutarea lor de către adunările
legiuitoare şi de un control al legilor adoptate de către adunările
legiuitoare, dar încă nepromulgate.
Constituţia României reglementează exercitarea controlului
constituţionalităţii legilor atât ca un control prealabil sau preventiv,
cât şi ca un control ulterior sau represiv. Astfel, potrivit articolului
146 litera a, Curtea Constituţională se pronunţă asupra
constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea lor. Se instituie,
astfel, un control prealabil sau preventiv. În continuare, acelaşi
articol, la literele c şi d, prevede exercitarea controlului ulterior sau
represiv. Astfel, la litera c se prevede: Curtea Constituţională „se
pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului”,
iar la litera d, că „hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate
privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti
sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi
ridicată şi direct de Avocatul Poporului.”

V.2.3. Controlul realizat în raport cu cei îndreptăţiţi


să pună în mişcare procedura controlului
constituţionalităţii legilor
Potrivit clasificării menţionate, procedura controlului
constituţionalităţii legilor se poate declanşa de către un număr în
general restrâns de organe ale statului, sau de către orice cetăţean
care justifică un interes actual ori numai eventual, această modalitate
putând fi exercitată şi alături de cea dintâi.

135
V.3. Controlul constituţionalităţii legilor în România.
Curtea Constituţională
Noua Constituţie a României a preluat din practica
constituţională modernă sistemul controlului politico-jurisdicţional al
conformităţii legilor cu Legea fundamentală. Între jurisdicţia
constituţională instituită în sistemul de drept românesc şi cea a unor
state occidentale sunt atât asemănări, cât şi deosebiri. Astfel, de
pildă, principala deosebire între procedura contenciosului
constituţional românesc şi cea franceză constă în faptul că în
sistemul nostru constituţional verificarea constituţionalităţii legilor
organice şi a regulamentelor celor două Camere legislative, înainte
de a fi promulgate şi, respectiv, de a fi puse în aplicare, nu este
obligatorie, ci este declanşată ca urmare a unei sesizări din partea
Preşedintelui Republicii, a Preşedinţilor Camerelor, a Guvernului, a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului sau din
partea unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de
senatori, pe când în Franţa legile organice sunt supuse obligatoriu
controlului exercitat de Consiliul Constituţional.
De asemenea, Curtea Constituţională se pronunţă asupra
excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor
judecătoreşti. O altă deosebire se referă la sfera organismelor
abilitate să sesizeze Curtea Constituţională în legătură cu
constituţionalitatea unei legi înainte de promulgarea acesteia. În
sistemul de drept francez, instanţa de vârf a ierarhiei judiciare nu este
implicată în procedura de sesizare a Consiliului Constituţional.
Între cele două instituţii care controlează constituţionalitatea
actelor normative ale parlamentului mai sunt o serie de alte
deosebiri, inclusiv în ceea ce priveşte modul lor de alcătuire. În
sistemul constituţional românesc, spre deosebire de cel francez,
Curtea Constituţională este formată exclusiv din judecători numiţi,
nu şi din membri de drept, aşa cum este alcătuit Consiliul
Constituţional în Franţa.
136
Rolul şi atribuţiile Curţii Constituţionale
Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie
constituţională în România, independentă faţă de orice altă autoritate
publică. La nivelul Legii fundamentale, Curtea Constituţională este
reglementată în cuprinsul celor 6 articole ale Titlului V (art. 142-147,
în numerotarea dată după revizuirea Constituţiei), dispoziţiile acestora
fiind dezvoltate prin Legea nr. 47/199291 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată. În realizarea funcţiei
sale de „garant al supremaţiei Constituţiei”, Curtea îndeplineşte
atribuţiile înscrise la art. 146 din Legea fundamentală:
a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de
promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia
dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel
puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din
oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau a altor
acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor
două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel
puţin 25 de senatori;
c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor
Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două
Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50
de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind
legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de
91
Republicată în temeiul art. III din Legea nr. 232/2004 pentru modificarea
şi completarea Legii mr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 502 din
3 iunie 2004, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 47/1992 a mai fost
republicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 187 din 7 august 1997,
iar ulterior a fost modificată prin Legea nr. 124/2000 privind structura personalului
Curţii Constituţionale, publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I,
nr. 331 din 17 iulie 2000.
137
arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată
şi direct de Avocatul Poporului;
e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională
dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia
dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a
preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea
Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului;
g) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în
exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele
constatate Parlamentului şi Guvernului;
h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din
funcţie a Preşedintelui României;
i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi
desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;
j) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei
legislative de către cetăţeni;
k) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constitu-
ţionalitatea unui partid politic;
l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.
Potrivit legii, competenţa Curţii nu poate fi contestată de nicio
autoritate publică, singură Curtea fiind în drept să hotărască asupra
acesteia.
Activitatea jurisdicţională
O primă categorie de atribuţii încredinţate Curţii Constituţionale
în cadrul activităţii sale jurisdicţionale asigură controlul constituţio-
nalităţii legilor, a ordonanţelor Guvernului, a tratatelor sau altor
acorduri internaţionale, precum şi a regulamentelor Parlamentului. În
exercitarea controlului, Curtea se pronunţă exclusiv cu privire la
constituţionalitatea actelor sau dispoziţiilor în legătură cu care a fost
sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile legale
examinate.

138
Nu fac obiectul acestui control actele cu forţă juridică
inferioară legii, cum sunt actele administrative ale autorităţilor
publice (între care hotărârile Guvernului, ordinele ministrului, alte
acte emise de autorităţile administraţiei publice centrale sau locale).
Întrucât Curtea Constituţională nu face parte din sistemul judiciar,
nici hotărârile judecătoreşti nu pot fi atacate în faţa acesteia. Prin
urmare, autoritatea de jurisdicţie constituţională nu se poate pronunţa
asupra modului de interpretare şi aplicare a legii de către instanţele
judecătoreşti. Alte atribuţii jurisdicţionale ale Curţii vizează
soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre
autorităţile publice, precum şi a contestaţiilor care au ca obiect
constituţionalitatea unui partid politic. Deciziile Curţii Constituţionale
se publică în „Monitorul Oficial al României”. De la data publicării,
ele sunt general-obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

Controlul de constituţionalitate
1. Controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare
(controlul abstract, anterior) se exercită numai la sesizarea
subiecţilor prevăzuţi de art. 146 lit. a) din Constituţia republicată
[corespunzător art. 144 lit. a) înainte de revizuire]: Preşedintele
României, preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului,
Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Avocatul Poporului, un
număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.
Potrivit art. 147 alin. (2) din Constituţia republicată, în cazul în care
Curtea admite sesizarea de neconstituţionalitate, legea se trimite
Parlamentului, care este obligat să reexamineze dispoziţiile
respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii.
Aceste reglementări sunt însă rezultatul recentei revizuiri a
Constituţiei. Până la acea dată, textele constituţionale [art. 145 alin.
(1), în redactarea din 1991] deschideau posibilitatea ca Parlamentul
să înfrângă decizia Curţii cu o majoritate de cel puţin două treimi din
numărul membrilor fiecărei Camere. Cu toate acestea, în niciunul
din cazurile de neconstituţionalitate constatate în urma exercitării
139
controlului preventiv, anterior promulgării legii, obiecţia nu a fost
înlăturată de Parlament, nefiind întrunită majoritatea calificată
necesară. În cei aproape 12 ani de existenţă a Curţii, sesizările de
neconstituţionalitate au fost admise în proporţie de aproximativ 30%.
Atribuţiile de control, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a
Constituţiei, reglementate prin teza a doua a aceluiaşi text
constituţional, au fost exercitate în 3 cazuri: în anii 1996, 2000 şi
2003. În primul caz, propunerea legislativă de revizuire, iniţiată de
un grup de 39 de senatori, a fost respinsă ca neconstituţională. În al
doilea caz, strângerea semnăturilor pentru susţinerea iniţiativei fiind
realizată anterior intrării în vigoare a Legii privind exercitarea
iniţiativei legislative de către cetăţeni, Curtea a constatat că, deşi
iniţiativa nu încalcă limitele revizuirii prevăzute de art. 148 din
Constituţie, autenticitatea semnăturilor din listele de susţinători,
calitatea de cetăţeni cu drept de vot a semnatarilor şi dispersia lor
teritorială nu pot fi verificate în lipsa unei legi care să fie în vigoare
în perioada întocmirii, semnării şi atestării acestor liste. În cadrul
procedurii de revizuire desfăşurate în anul 2003, Curtea a verificat
propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei iniţiată de Comisia
parlamentară instituită în acest scop. Procesul de revizuire a
continuat cu dezbaterea propunerii legislative în Parlament şi s-a
definitivat o dată cu aprobarea, prin referendumul naţional din 18-19
octombrie 2003, a Legii de revizuire a Constituţiei, în forma
adoptată de Parlament.
2. Controlul de constituţionalitate asupra tratatelor sau a altor
acorduri internaţionale, la sesizarea subiecţilor prevăzuţi de art. 146
lit. b) din Constituţia republicată: preşedintele uneia dintre Camerele
Parlamentului sau un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel
puţin 25 de senatori, constituie una dintre recentele prerogative
încredinţate prin revizuirea Constituţiei. Dacă, în urma controlului,
se constată constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional,
acesta nu mai poate face obiectul unei excepţii de
neconstituţionalitate. În conformitate cu art. 147 alin. (3) din

140
Constituţia republicată, tratatul sau acordul constatat ca fiind
neconstituţional nu poate fi ratificat. În cazul când un tratat la care
România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare
Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea
Constituţiei, potrivit noilor dispoziţii ale art. 11 alin. (3) din
Constituţie. Fiind vorba de atribuţii recent introduse, Curtea nu a fost
sesizată în materia controlului de constituţionalitate asupra unui
tratat sau acord internaţional.
3. Controlul de constituţionalitate asupra regulamentelor
Parlamentului se exercită la sesizarea subiecţilor prevăzuţi de art.
146 lit. c) din Constituţia republicată [corespunzător art. 144 lit. b)
înainte de revizuire]. Atunci când Curtea constată necons-
tituţionalitatea unor dispoziţii ale regulamentului, acestea îşi
încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei
Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după
caz, Camera respectivă nu le pune de acord cu prevederile
Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind
neconstituţionale sunt suspendate de drept. De la înfiinţare, Curtea
şi-a exercitat aceste atribuţii în 16 cazuri, prin 5 din deciziile
pronunţate constatând neconstituţionalitatea unor prevederi din
regulamentele parlamentare.
4. Controlul concret, posterior de constituţionalitate, prevăzut
de art. 146 lit. d) din Constituţia republicată [corespunzător art. 144
lit. c) înainte de revizuire] reprezintă – din punct de vedere cantitativ
– cea mai semnificativă componentă a activităţii jurisdicţionale (în
medie, 85% din numărul total de cauze soluţionate). În cadrul acestui
tip de control, Curtea hotărăşte asupra excepţiilor de
neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa
instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial. Deşi Curtea
Constituţională nu poate fi sesizată direct, ci numai prin încheierea
instanţei învestite cu soluţionarea cauzei, prin legea organică a Curţii
a fost reglementat un spaţiu extins de acţiune: excepţia de
neconstituţionalitate poate fi ridicată la cererea oricăreia dintre părţi

141
sau, din oficiu, de către instanţa de judecată. Totodată, în practica
jurisdicţională a Curţii s-a consacrat şi posibilitatea procurorului de a
ridica excepţia de neconstituţionalitate, în cauzele la care participă.
Sfera largă a subiecţilor de sezină explică ponderea substanţială a
excepţiilor de neconstituţionalitate în totalul cauzelor aflate pe rolul
Curţii Constituţionale. Excepţia de neconstituţionalitate este
admisibilă doar în măsura în care satisface cerinţele imperative
stabilite prin legea organică a Curţii Constituţionale:
– excepţia priveşte o lege sau o ordonanţă (a Guvernului) ori o
dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă. Prin urmare, doar actele
cu caracter legislativ fac obiectul controlului de constituţionalitate,
nu şi actele administrative (acestea din urmă putând fi supuse
controlului de legalitate exercitat de instanţele judecătoreşti);
– legea sau ordonanţa (ori prevederea legală) este în vigoare,
iar soluţionarea cauzei depinde de aceasta;
– legea sau ordonanţa (ori prevederea legală) nu a fost
constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a
Curţii Constituţionale.
Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale va cuprinde
punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei şi va
fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată
din oficiu, încheierea instanţei trebuie motivată, cuprinzând şi
susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Curtea
Constituţională nu se poate autosesiza. Ea poate fi învestită doar prin
încheierea instanţei de judecată sau de arbitraj comercial. Judecarea
cauzei se suspendă pe perioada soluţionării excepţiei de
neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională.
Potrivit prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituţia
republicată, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate
ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile
de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval,
Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu le pune de acord cu

142
prevederile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile
constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Mediator al conflictelor de natură constituţională dintre
autorităţile publice
Ca urmare a revizuirii Legii fundamentale, Curţii
Constituţionale i-au fost atribuite prerogativele de soluţionare a
conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice, la cererea subiecţilor prevăzuţi de art. 146 lit. e) din
Constituţia republicată: Preşedintele României, preşedintele uneia
dintre Camerele Parlamentului, primul-ministru sau preşedintele
Consiliului Superior al Magistraturii.
Controlul constituţionalităţii partidelor politice
Potrivit art. 146 lit. k) din Constituţia republicată
[corespunzător art. 144 lit. i) înainte de revizuire], Curtea hotărăşte
asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid
politic. Condiţiile în care Curtea poate fi sesizată în vederea
exercitării acestei atribuţii, prin contestaţie formulată de preşedintele
uneia dintre Camerele Parlamentului sau de Guvern, sunt stabilite de
Legea organică a Curţii. Partidele politice pot fi declarate
neconstituţionale în cazurile prevăzute de art. 40 alin. (2) din
Constituţia republicată. Decizia de admitere a contestaţiei se
comunică Tribunalului Bucureşti pentru radierea partidului politic
neconstituţional din Registrul partidelor politice.

143
CAPITOLUL VI
CONSTITUŢIILE ROMÂNIEI ŞI REGLEMENTĂRI
CU CARACTER FUNDAMENTAL DE LA APARIŢIA
STATULUI ROMÂN MODERN ŞI PÂNĂ ÎN PREZENT

Constituţia a apărut în România mult mai târziu decât


constituţiile din ţările Europei de Vest (Franţa, Italia etc.) cu toate că
apariţia ei a fost determinată de aceleaşi cauze care au determinat
apariţia ei în restul lumii92 .
Aceasta s-a datorat faptului că epoca modernă, caracterizată
prin dezvoltarea tehnică, economică, socială şi culturală, a început în
România mult mai târziu faţă de ţări precum Olanda, Anglia, Franţa,
Italia. Dezvoltarea mai târzie şi mai lentă a capitalismului în
România a fost cauzată, la rândul său, de îndelungata dominaţie a
Imperiului Otoman.
Numai înlăturarea dominaţiei otomane a permis Ţărilor
Române o dezvoltare de tip capitalist, dar această dezvoltare a fost
mai lentă. Momentul de început se situează în secolul al XVIII-lea,
în special începând cu a doua jumătate a sa, când apar manufacturile,
apare munca salariată, se construiesc furnalele şi turnătorii, se
dezvoltă mineritul, se construiesc drumuri, în agricultură se
desfiinţează rumânia, şi când se încheagă tot mai organic, pe ambele
versante ale Carpaţilor, naţiunea română, care îşi formulează primul
său program politic prin Supplex Libellus Valachorum (1791).
Scăderea influenţei otomane asupra Ţărilor Române începe
prin pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), continuă apoi prin
Convenţia de la Akkerman (1817), convenţie ale cărei prevederi sunt

92
Gh. Uglean, op. cit., p. 73.
144
reluate şi consemnate în Tratatul de la Adrianopol (1829), încheiat în
urma războiului ruso-turc.
În baza acestui tratat, Ţările Române obţin libertatea comer-
ţului şi retrocedarea principalelor porturi de la Dunăre, având astfel
posibilitatea dezvoltării capitalismului şi limitând pe plan extern
amestecul Imperiului Otoman în treburile interne şi externe ale
Principatelor Române. Aceste prevederi, puse în aplicare prin
intermediul Regulamentelor Organice, au stimulat dezvoltarea
elementelor capitaliste în economie.
De asemenea, în perioada premergătoare apariţiei Constituţiei
române au loc puternice frământări şi mişcări sociale cu caracter
revoluţionar, ca forme de manifestare a luptei pentru înfăptuirea
unităţii de stat a poporului român, pentru înlăturarea orânduirii
feudale, pentru revendicări cu caracter burghezo-democratic.
Cu toate că revoluţia de la 1848 a fost înfrântă, ea a
impulsionat aceste tendinţe, ideile exprimate atunci, printre altele, în
Proclamaţia de la Islaz, continuând să se dezvolte.
Un loc deosebit în cadrul premiselor istorice ale primei
Constituţii din România îl ocupă înfăptuirea în 1859 a statului unitar
naţional, prin unirea Munteniei şi Moldovei sub domnia lui
Alexandru Ioan Cuza.
Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-au realizat o serie de
reforme importante, precum reforma agrară şi alte reforme politice,
administrative şi culturale, care au avut ca urmare crearea şi
dezvoltarea unor instituţii statale.
Toate aceste reforme au contribuit într-o măsură hotărâtoare la
progresul general, politic şi social-economic al ţării.

VI.1. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris


Întrucât întâmpina greutăţi în realizarea reformelor sale,
domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prin lovitura de stat de la 2 mai
1864, desfiinţează Adunarea Electivă şi supune plebiscitului
„Statutul dezvoltător al Convenţiei din 7/19 august 1858”, cunoscut
145
în istorie sub denumirea de „Statutul lui Cuza”, şi „legea electorală”.
Aceste două acte formează prima Constituţie a României93 .
Statutul lui Cuza, aşa cum arăta chiar denumirea sub care a fost
supus plebiscitului, era o dezvoltare a Convenţiei de la Paris din
1858; prin el se aduceau importante modificări acestei Convenţii,
care era un act impus din afară, de către puterile străine.
În concordanţă cu prevederile Statutului, puterile statului erau
încredinţate domnitorului şi reprezentanţei naţionale, care avea o
structură bicamerală. Reprezentanţa naţională este formată din
Adunarea Ponderatoare şi Adunarea Electivă. Sistemul bicameral al
Parlamentului este o modificare faţă de Convenţia de la Paris.
Puterea legiuitoare este exercitată colectiv de către Cuza şi cele
două adunări, iniţiativa legilor aparţinând lui Cuza.
Prin Statutul lui Cuza se consacră independenţa legislativă
obţinută de Principatele Române încă din 1862 în urma vizitei lui
Alexandru Ioan Cuza la Constantinopol. Acest lucru reiese din
„Modificaţiuni îndeplinătoare statutului în preambulul statutului”
atunci când se arată că Principatele Unite „pot în viitor a modifica şi
schimba legile care privesc administraţia lor dinlăuntru, cu concursul
legal al tuturor puterilor stabilite şi fără nicio intervenţiune; se
înţelege însă că această facultate nu se poate întinde la legăturile care
unesc Principatele cu Imperiul Otoman, nici la tratatele între Înalta
Poartă şi celelalte puteri, care sunt şi rămân obligaţiuni pentru aceste
principate”.
Dispoziţiile cuprinse în art. 18 al Statutului dau domnitorului
dreptul de a emite, până la convocarea reprezentanţei naţionale,
decrete cu putere de lege, la propunerea Consiliului de Miniştri şi cu
„ascultarea” Consiliului de Stat.
De asemenea, Statutul lui Cuza mai cuprinde: reguli privitoare
la formarea, organizarea şi funcţionarea Adunării Ponderatorii şi
Adunării Elective; reguli privind elaborarea legilor, unele reguli

93
Gh. Uglean, op. cit., p. 74.
146
privind guvernul, obligaţia funcţionarilor publici de a presta
jurământul de credinţă Constituţiei, legilor şi domnitorului.
În ceea ce priveşte Legea electorală anexată Statutului, aceasta
stabilea drepturile electorale, condiţiile pentru a alege şi a fi ales,
regulile privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor.
Din punct de vedere teoretic se pune problema de a şti dacă
Statutul este sau nu constituţie. Aşa cum am arătat chiar la început,
Statutul împreună cu legea electorală sunt o constituţie, deoarece
cuprind reglementări ale unor relaţii sociale fundamentale, esenţiale
pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. În acest sens au
opinat şi C. Dissescu, P. Negulescu, I. Muraru şi alţi autori de drept
constituţional. Statutul lui Cuza stabileşte regulile fundamentale de
organizare a puterii, iar legea electorală cuprinde unele drepturi
fundamentale, şi anume drepturile politice.
Statutul lui Cuza stabileşte regulile fundamentale de organizare
a puterii în stat, iar Legea electorală prevede unele drepturi
fundamentale, respectiv drepturile politice. Pe baza Statutului au fost
adoptate celelalte legi în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, el
constituind deci baza constituţională a întregii legislaţii următoare.
De altfel, chiar Statutul se defineşte a fi o constituţie prin art. 17, care
stabileşte obligaţia funcţionarilor publici „de a jura supunere
Constituţiei şi legilor ţării”.
Într-o altă opinie, contrară celei enunţate, se susţine că Statutul
lui Cuza nu este o constituţie, ci numai un act cu caracter
constituţional; în această opinie, Statutul „nu stabileşte ansamblul
principiilor organizării sociale şi de stat şi nu prevede drepturile şi
îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, ci stabileşte numai modul
de organizare şi funcţionare a puterii legiuitoare şi a puterii
executive”94 .
Nu împărtăşim acest punct de vedere, deoarece faţă de
conceptul de constituţie, aşa cum l-am formulat la explicaţiile

94
N. Prisca, Drept constituţional, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1977.
147
generale, nu considerăm că lipsa unei instituţii din Constituţie ar
putea duce la transformarea acesteia într-un simplu act
constituţional.
Se ştie, de exemplu, că prima Constituţie scrisă, din lume,
Constituţia americană din 1787, nu conţinea în textul iniţial dispoziţii
privitoare la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, acestea fiind
introduse prin amendamente aduse constituţiei începând cu anul
1791. Nimeni nu a pus la îndoială însă că aceasta a fost o constituţie.
Acelaşi lucru se poate spune despre Constituţia fostei Uniuni
Sovietice, adoptată în anul 1924, care, având ca principal scop
organizarea federaţiei sovietice, nu prevedea nimic cu privire la
drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor şi la sistemul
electoral, deoarece acestea erau stabilite prin constituţiile republicilor
unionale şi nu sufereau nicio schimbare. Mai recent, Constituţia
franceză adoptată în 1958 face trimitere, în ce priveşte drepturile
cetăţenilor, la Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului adoptată
în 1789, arătând în preambul că poporul francez proclamă solemn
ataşamentul său la drepturile omului şi principiile suveranităţii
naţionale, aşa cum au fost ele definite prin Declaraţia din 1789,
confirmate şi completate prin preambulul Constituţiei din 1964 şi
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948.95

VI.2. Constituţia României din 29 iunie 1866


Premisele istorice
Caracterizând Statutul ca o constituţie, am arătat că, în baza
Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris, domnitorul
Alexandru Ioan Cuza a adoptat o serie de legi menite a realiza
importante reforme în ţară. Vom menţiona, în primul rând, legea
agrară din 14 august 1864. Reforma agrară realizată de Cuza, cu
toate scăderile şi limitele ei, reprezintă unul din evenimentele
importante ale istoriei României, transformând proprietatea feudală

95
Gh. Uglean, op. cit., p. 77 şi urm.
148
asupra pământului în proprietate de tip capitalist, burghez. Au urmat
şi alte legi adoptate de Cuza, legi care priveau instrucţiunea publică,
administraţia, justiţia. Se adoptă, de asemenea, codurile penal, civil
şi comercial şi se organizează armata.
Toate aceste reforme, înfăptuite în timpul domniei lui
Alexandru Ioan Cuza, au dus la crearea unor instituţii statale
moderne, la modernizarea statului român.
În condiţiile istorice concrete ale anilor 1865-1866, Alexandru
Ioan Cuza este obligat să abdice la 10-11 februarie 1866 şi să
instituie o locotenenţă domnească. Apoi, pe tronul ţării este adus un
principe străin.
În anul 1866 se adoptă, după modelul Constituţiei belgiene,
considerată atunci a fi cea mai liberală constituţie, Constituţia
României.
Conţinutul Constituţiei şi modificările ce i s-au adus
Constituţia, în cele 133 articole ale sale, reglementează cele
mai importante relaţii sociale, sistematizarea normelor realizându-se
pe opt titluri, şi anume: Despre teritoriul României (titlul I), Despre
drepturile românilor (titlul II), Despre puterile statului (titlul III),
Despre finanţe (titlul IV), Despre puterea armată (titlul V),
Dispoziţiuni generale (titlul VI), Despre revizuirea constituţiei (titlul
VII), Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare (titlul VIII).
Constituţia consacră în chiar primul articol: „Principatele Unite
Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de
România”. Consacrându-se caracterul unitar şi indivizibil al statului
român, se reglementează apoi drepturile fundamentale ale
cetăţenilor, constituţia declarând că în stat nu există nicio deosebire
de clasă şi că toţi sunt egali în faţa legilor. Întrucât însă drepturile
electorale se acordă în raport cu averea, egalitatea în drepturi este
evident contrazisă.
O grijă deosebită este acordată proprietăţii, declarată sacră şi
neviolabilă (art. 19), iar ca o puternică garanţie se stabileşte că „nici
o lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averilor” (art. 17).
149
Reglementând puterile statului, Constituţia proclamă că toate
puterile emană de la naţiune. Puterea legiuitoare se exercită colectiv
de către rege şi reprezentanţa naţională, formată din două camere, şi
anume: Senatul şi Adunarea deputaţilor. Cât priveşte Adunarea
deputaţilor, ea era aleasă pe baza sistemului colegiilor de avere. De
menţionat că alegătorii din colegiul patru, care era cel mai numeros
colegiu, în care intrau toţi cei care „plătesc o dare către stat oricât de
mică”, alegeau indirect şi cel mai mic număr de deputaţi.
Senatul era ales de două colegii, împărţite tot după avere.
Pentru a fi ales în Senat se cereau, printre altele, două condiţii, şi
anume: un venit „de orice natură de 800 galbeni”(o adevărată avere
pe vremea aceea) şi vârsta de 40 de ani.
Puterea executivă aparţinea domnitorului, Constituţia stabilind
regula monarhiei străine.
Un anumit interes, de ordin istoric, prezintă şi dispoziţiile
generale, îndeosebi art. 128, care interzicea posibilitatea suspendării
Constituţiei, cele privind revizuirea Constituţiei (art. 129), precum şi
dispoziţiile tranzitorii şi suplimentare care stabileau un anumit
program legislativ.
De asemenea, trebuie menţionate dispoziţiile articolelor 101 şi
102 care stabileau că o lege va preciza responsabilitatea şi pedepsele
aplicabile miniştrilor, pentru crime şi delicte. Prin aceste dispoziţii –
legea a fost adoptată abia după 13 ani – s-au dat atribuţii legislative
organelor judecătoreşti. Astfel, art. 102 stabilea că până la adoptarea
legii cerute de art. 102 „Înalta curte de casaţiune şi justiţie are
puterea de a caracteriza delictul şi de a determina pedeapsa”.
Constituţia adoptată la 1866, deşi o constituţie rigidă, a suferit
o serie de modificări, precum în 1879 dispoziţiile referitoare la
drepturile politice; în 1884 cele privitoare la domn, presă, sistemul
electoral şi la pământurile rurale; în 1917 dispoziţiile privitoare la
garantarea dreptului de proprietate şi cele privitoare la dreptul de vot;
în 1918, ca urmare a desăvârşirii statului naţional unitar român etc.

150
Constituţia din 1866 a organizat statul român, având la bază
principiul separaţiei puterilor în stat, a consacrat proprietatea privată
ca pe un drept sacru şi inviolabil, a proclamat anumite drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti şi politice, reprezentând, prin aceste prevederi, un
progres.
De asemenea, Constituţia din 1866 a instituit principiul
monarhiei străine ereditare.

VI.3. Constituţia României din 29 martie 1923


Premisele istorice
Constituţia de la 1866 a rămas în vigoare mai mult de o
jumătate de secol, perioadă de timp în care în societatea românească
s-au produs o serie de transformări importante. A doua jumătate a
secolului al XIX-lea se caracterizează prin dezvoltarea industriei.
Economia românească cunoaşte un ritm mai viu de dezvoltare.
În această perioadă a sporit producţia industrială şi agrară, s-a
desfiinţat sistemul breslelor (1873), se înfiinţează sistemul monetar
naţional şi apar instituţiile bancare de credit (1867). Tot în această
perioadă s-a adoptat însă şi legea învoielilor agricole (1866), cu
grave repercusiuni asupra ţărănimii, întrucât permitea scoaterea
ţăranilor cu forţa la lucru pe moşii. 96
Cucerirea independenţei de stat (1877) a dat un nou impuls
puternic dezvoltării agriculturii, sistemului bancar, comerţului intern
şi extern, căilor de transport şi comunicaţii. De asemenea, spre
sfârşitul secolului al XIX-lea, în economia românească pătrundea
capitalul străin.
În 1921 se realizează reforma agrară, care a contribuit la
dezvoltarea capitalistă în agricultură. Cu toate acestea, România
continua să rămână dependentă din punct de vedere economic, în
mare măsură, de marile puteri apusene.

96
Gh. Uglean, op. cit., p. 80 şi urm.
151
În lunga perioadă de timp (1866-1923) dintre cele două
constituţii transformările din economie au fost însoţite de
transformări în ce priveşte forţele sociale, raporturile dintre ele, rolul
lor în viaţa politică. Apare proletariatul modern, legat de fabrică;
acesta creşte numeric şi, o dată cu el, şi mişcarea muncitorească
socialistă; se înfiinţează Partidul Social Democrat al Muncitorilor
din România (1893).
Un eveniment de seamă în această perioadă a fost războiul de
independenţă din 1877, care a dus la recunoaşterea independenţei de
stat a României.
Un mare eveniment istoric l-a constituit unirea Basarabiei,
Bucovinei şi Transilvaniei cu România (1918), care a dus la desăvâr-
şirea statului naţional român unitar.
În fine, trebuie menţionată reforma electorală (1918), care a
introdus votul universal, egal, direct, secret şi obligatoriu.
Conţinutul Constituţiei
Constituţia din 1923 este, de altfel, proiectul Partidului liberal,
votat de Camera Deputaţilor la 26 martie 1923 şi de Senat la 27
martie 1923, promulgată la 28 martie şi publicată la 29 martie 1923.
Adoptarea acestei Constituţii a fost considerată nelegală, deoarece nu
s-au respectat întru totul regulile de revizuire a Constituţiei stabilite
prin art. 12 al Constituţiei din 1866.
Ca şi Constituţia precedentă, Constituţia din 1923 este
sistematizată în 8 titluri, şi anume: Titlul I – Despre teritoriul
României; Titlul II – Despre drepturile românilor; Titlul III – Despre
puterile statului; Titlul IV – Despre finanţe; Titlul V – Despre
puterea armată; Titlul VI – Dispoziţii generale; Titlul VII – Despre
revizuirea constituţiei; Titlul VIII – Dispoziţii tranzitorii şi
suplimentare.
Constituţia proclamă drepturi şi libertăţi egale pentru toţi. Cât
priveşte egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul, prin art. 6 alin. 2
se prevedea că legi speciale „vor determina condiţiile sub care
femeile pot avea exerciţiul drepturilor politice”.
152
Sunt de reţinut, de asemenea, dispoziţiile din art. 17, care
garantează proprietatea privată, şi din art. 15, care interzic înfiinţarea
pedepsei confiscării averilor. Cât priveşte puterile statului, şi
Constituţia din 1923, pornind de la faptul că toate puterile emană de
la naţiune, stabileşte că puterea legislativă se exercită colectiv de
Rege şi Reprezentanţa naţională; aceasta este formată din două
camere, Adunarea Deputaţilor şi Senatul, alese de această dată prin
vot universal, egal, direct, obligator şi secret.
Sistemul electoral introdus prin Constituţia din 1923 era un
mare pas înainte faţă de sistemul colegiilor de avere instituit prin
Constituţia din 1866.
Senatul cuprindea şi senatori de drept, iar pentru a fi ales
senator, se cerea vârsta de 40 de ani împliniţi.
Puterea executivă aparţinea regelui, care o exercita prin guvern.
Constituţia din 1923 înfiinţează Consiliul legislativ, la care am făcut
referire în capitolul anterior. În ce priveşte puterea judecătorească,
merită a fi reţinute dispoziţiile art. 101, care interziceau înfiinţarea de
tribunale extraordinare, precum şi cele ale art. 103, care dădeau
controlul constituţionalităţii legilor, Curţii de Casaţie în Secţiuni
Unite.
Sunt de menţionat şi dispoziţiile art. 128, care interziceau
suspendarea constituţiei, precum şi ale art. 131, care includeau, ca
parte integrantă a constituţiei, unele dispoziţii din legile agrare
adoptate până atunci.
Cu toate că se aseamănă foarte mult, nu numai în conţinut, ci şi
prin formularea textelor, cu Constituţia din 1866 (au fost înlocuite
sau au fost modificate radical un număr de 20 de articole, s-au
adăugat şapte articole noi, a fost modificată redactarea ori au primit
adaosuri un număr de 25 articole, iar 76 de articole ale Constituţiei
din 1866 au fost menţinute în întregime, lucru pentru care adeseori
era considerată o modificare a acesteia), Constituţia adoptată în 1923
este, evident, mai democratică. Ea acordă drepturi şi libertăţi mai
largi, înlocuieşte sistemul electoral cenzitar cu un sistem electoral

153
democratic. De altfel, chiar după 23 august 1944, ea a fost repusă în
vigoare.
În fine, trebuie să remarcăm că şi Constituţia din 1923 era o
constituţie rigidă, deoarece procedura de revizuire stabilită prin
art. 129 şi 130 era o procedură greoaie, identică aproape cu cea
prevăzută de constituţia precedentă.

VI.4. Constituţia României din 28 februarie 1938


Premisele istorice
Explicaţiile istorice ale apariţiei acestei Constituţii trebuie
căutate în desfăşurarea vieţii social-economice şi politice în perioada
de 15 ani scursă de la adoptarea constituţiei precedente. 97
Pe planul vieţii economice, perioada dintre cele două constituţii
cunoaşte o evoluţie specifică. Între 1922 şi 1928 exista o stabilitate
parţială şi vremelnică a capitalismului, perioada 1929-1933 se
caracterizează printr-o profundă criză industrială şi agrară, iar
perioada 1934-1938 printr-o sensibilă înviorare a întregii economii
româneşti. În raport cu această evoluţie economică a evoluat şi viaţa
socială şi politică a ţării. Perioada de stabilizare economică a fost
însoţită atât de creşterea puterii politice a burgheziei, cât şi de
regrupări ale forţelor politice, precum şi de unele frământări sociale.
Criza economică de supraproducţie a avut efecte asupra tuturor
categoriilor sociale, fiind însă mai puternic resimţită de masele largi
de oameni, ceea ce a determinat proteste din partea acestora, greve şi
alte manifestări de acest gen.
În condiţiile istorice concrete ale anului 1938, regele Carol
al II-lea instaurează, la 10 februarie 1938, dictatura personală.
Consacrarea juridică a dictaturii regale este realizată prin noua
constituţie. Proiectul de constituţie este supus la 24 februarie
plebiscitului. Constituţia este promulgată la 27 februarie şi publicată
la 28 februarie 1938.

97
Gh. Uglean, op. cit., p. 83 şi urm.
154
Conţinutul Constituţiei
Cele o sută de articole ale Constituţiei din 1938 sunt
sistematizate în opt titluri, şi anume: Titlul I – Despre teritoriul
României; Titlul II – Despre datoriile şi drepturile românilor; Titlul
III – Despre puterile statului; Titlul IV – Despre finanţe; Titlul V –
Despre oştire; Titlul VI – Dispoziţiile generale; Titlul VII –
Revizuirea Constituţiei; Titlul VIII – Dispoziţii tranzitorii şi finale.
Dispoziţiile Constituţiei consacră dictatura regală şi exprimă în
acelaşi timp tendinţa de restrângere a drepturilor şi libertăţilor
democratice. Consacrând dictatura regală, dispoziţiile Constituţiei
exprimau totodată limitarea drepturilor şi libertăţilor democratice.
Sub acest aspect este semnificativ că Titlul II al Constituţiei începe
prin a prevedea datoriile cetăţenilor şi numai pe urmă se referă la
drepturi; s-au interzis propovăduirea schimbării formei de guvernă-
mânt, împărţirea sau distribuirea averii altora, scutirea de impozite şi
lupta de clasă (art. 7). Constituţia din 1938 apără proprietatea,
cuprinzând dispoziţii asemănătoare cu cele existente în constituţiile
precedente.
Cât priveşte puterile statului, stabilind că acestea emană de la
naţiune, Constituţia din 1938 le concentrează în mâinile regelui, care
este declarat „capul statului” (art. 30). Regele exercită puterea
legislativă prin reprezentanţa naţională, el având iniţiativa legislativă,
iniţiativa revizuirii Constituţiei. El sancţionează şi promulgă legile,
sancţiunea regală fiind o condiţie de valabilitate a legii. Totodată,
regele putea emite decrete cu putere de lege în orice domeniu, în
timpul cât adunările erau dizolvate sau nu erau în sesiune, putea
dizolva adunările, putea declara războiul şi încheia pacea.
Puterea executivă aparţinea ,de asemenea, regelui, care era
inviolabil, răspunderea pentru actele emise revenind miniştrilor,
obligaţi să contrasemneze actele de stat ale regelui.
Trebuie să remarcăm că în locul votului universal se introduce
sistemul colegiilor pe profesiuni. În ce priveşte vârsta de la care
cetăţenii aveau dreptul de a alege şi de a fi aleşi pentru Adunarea

155
Deputaţilor, ea este foarte ridicată, şi anume 30 de ani. Cât priveşte
Senatul, el este format din trei categorii de senatori, şi anume:
senatori numiţi de rege, senatori de drept şi senatori aleşi.
Suspendarea Constituţiei din 28 februarie 1938
Începând cu anul 1938, în timp ce pe plan extern asistăm la o
încordare a relaţiilor internaţionale, la o ascuţire puternică a
contradicţiilor dintre state şi la frecvente acte de agresiune, în viaţa
internă a României se observă un avânt industrial. Regele
desfiinţează partidele politice, iar prin Dictatul de la Viena (30
august 1940), România este obligată să cedeze Ungariei partea de
nord-vest a Transilvaniei. În septembrie 1940, regele este obligat să
abdice în favoarea fiului său, Constituţia este suspendată, corpurile
legiuitoare sunt dizolvate, se reduc prerogativele regale şi este
învestit cu puteri depline preşedintele Consiliului de Miniştri.

VI.5. Actele cu caracter constituţional din perioada 1944-1948


Premisele istorice
Perioada de după ieşirea din războiul purtat de România alături
de puterile Axei şi până în decembrie 1989 s-a caracterizat prin:
¾ guvernarea de către un singur partid, care şi-a arogat rolul de
forţă politică conducătoare în societate, acapararea puterii de către o
minoritate privilegiată;
¾ centralism excesiv în conducerea tuturor sectoarelor şi
domeniilor de activitate, anihilarea iniţiativelor de la nivelele
inferioare;
¾ caracterul formal al declaraţiilor privind drepturile
cetăţeneşti, îngrădirea personalităţii umane, încălcarea demnităţii
omului, suprimarea libertăţii de gândire, de exprimare şi de acţiune;
¾ înlocuirea proprietăţii private asupra bunurilor materiale de
bază cu proprietatea de stat sau de grup;
¾ retribuţii nestimulatoare, nivelarea veniturilor, ceea ce a
generat tendinţa de a obţine venituri pe căi ilicite;

156
¾ descurajarea adevăratelor valori ştiinţifice şi culturale,
înlocuirea competenţei cu alte criterii de promovare discriminatorii;
¾ impunerea prin constrângere a ideologiei minorităţii
dominante, împiedicarea cunoaşterii şi difuzării altor idei decât a
celor convenabile statului;
¾ reprimarea oricărei încercări de exprimare liberă a opiniei, de
schimbare a guvernării totalitare şi de trecere la un regim democratic.
În condiţiile concrete ale anului 1944, fiind imposibilă
elaborarea unei noi constituţii, s-a recurs la soluţia repunerii în
vigoare, cu unele modificări, a Constituţiei din 1923 şi a elaborării în
continuare a unor acte cu caracter constituţional. Actele elaborate în
toată această perioadă, şi a căror analiză o vom face aici, au fost acte
cu caracter constituţional, deoarece ele au cuprins reglementări
fundamentale ale unor relaţii privitoare la instaurarea, menţinerea şi
exercitarea puterii. Prin aceste acte s-au formulat principii
constituţionale, principii ce se vor regăsi înscrise mai târziu în
constituţiile adoptate în anii 1948, 1952, 1965. De asemenea, aceste
acte au avut un caracter tranzitoriu.
VI.5.1. Decretul nr.1626/1944 pentru „Fixarea drepturilor
Românilor în cadrele Constituţiunii din 1866
şi cu modificările Constituţiunii din 29 martie 1923”
Primul act cu caracter constituţional elaborat după ieşirea
României din alianţa cu puterile Axei şi încetarea războiului cu
Naţiunile Unite a fost Decretul 1626 din 31 august 1944. El a fost
determinat de necesitatea de a se înlătura legislaţia adoptată de
dictatura militară începând cu anul 1940 şi de a se aşeza la baza
întregii activităţi statale reguli democratice de guvernare. Prin acest
decret este repusă în vigoare Constituţia din 1923, deoarece dintre
toate constituţiile din România aceasta a fost cea mai democratică.
Trebuie să menţionăm că nu au fost repuse în vigoare toate dispoziţiile
acestei constituţii, lucru evident din chiar redactarea decretului
1626/1944, precum şi din evoluţia ulterioară a evenimentelor.
157
Sunt repuse în vigoare, în totalitate, dispoziţiile constituţionale
privind drepturile şi îndatoririle fundamentale. În acest sens, art. 1 al
Decretului 1626 stabilea că „Drepturile Românilor sunt cele
recunoscute de Constituţia din 1866, cu modificările ce ulterior i-au
fost aduse şi de Constituţia din 29 martie 1923”.
Puterile statului urmau a fi exercitate conform regulilor
cuprinse în Constituţia din 1923, cu excepţia celor privitoare la
puterea legislativă şi, parţial, la puterea judecătorească.
Astfel, puterea legiuitoare se exercita de către Rege la
propunerea Consiliului de Miniştri.
Decretul 1626/1944 stabileşte că un decret dat în urma hotărârii
Consiliului de Miniştri va organiza Reprezentanţa Naţională. Prin
aceste dispoziţii (art. III) s-a exprimat intenţia nu de a se convoca
corpul electoral, ci de a se da guvernului dreptul de a reglementa din
nou structura acestui organ.
Interesante sunt şi dispoziţiile din art. III conform cărora, până
la organizarea Reprezentanţei Naţionale, „puterea legislativă se
exercită de către rege la propunerea Consiliului de Miniştri”. Deşi
decretul menţine monarhia, prin aceste dispoziţii, el transformă
Consiliul de Miniştri într-un organ suprem de stat, care concentra în
mâinile sale întreaga putere de stat.
Referitor la puterea judecătorească, decretul menţine
desfiinţarea juriului şi stabileşte că o lege specială va statornici
condiţiile în care magistraţii sunt inamovibili.
În fine, prin art. V al decretului sunt abrogate decretele regale
din 1940 referitoare la învestirea preşedintelui Consiliului de
Miniştri cu depline puteri şi fixarea prerogativelor regale.

VI.5.2. Decretul nr. 1849/1944 pentru „Adăugire de alineat nou


la finele art. IV din I. D. R nr. 1626 din 31 august 1944”
Aşa cum o arată titlul său, acest decret a fost adoptat cu
intenţia de a adăuga unele dispoziţii la Decretul nr.1626 din 31
august 1944. Dispoziţiile sale statornicesc că „Legi speciale vor
158
prevedea condiţiile în care vor putea fi urmăriţi şi sancţionaţi toţi
acei care în orice calitate şi sub orice formă au contribuit la dezastrul
ţării, în special în legătură cu războiul purtat împotriva Naţiunilor
Unite. Aceste legi vor putea prevedea şi măsuri pentru urmărirea
averilor lor”.
Decretul nr.1849 trebuia să răspundă cerinţei de judecare şi
pedepsire a celor consideraţi vinovaţi de dezastrul ţării, pedepsire
stipulată prin Convenţia de armistiţiu cu Naţiunile Unite. Pentru
aceasta trebuia înlăturate piedicile de ordin juridic (constituţional)
datorate unor articole din Constituţia din 1923 care interziceau
înfiinţarea de tribunale extraordinare, instituirea pedepsei confiscării
averilor, aplicarea pedepsei cu moartea în alte cazuri decât cele
prevăzute de codul penal militar în timp de război.
Adoptarea acestui act normativ a fost necesară, întrucât prin
Convenţia de armistiţiu încheiată de România cu Puterile aliate
(Moscova, 12 septembrie 1944), ţara noastră se obliga să judece şi să
pedepsească pe cei consideraţi vinovaţi de dezastrul ţării.
Totodată, în baza Decretului nr.1849/1944 au fost emise
ulterior legi speciale în baza cărora au fost judecaţi cei vinovaţi.

VI.5.3. Legea nr. 86, din februarie 1945,


pentru Statutul Naţionalităţilor Minoritare
În toamna anului 1944, în temeiul Convenţiei de armistiţiu,
guvernul a propus mai multe reglementări juridice prin care se
abroga legislaţia de discriminare rasială şi naţională adoptată anterior
datei de 23 august 1944. Totuşi, situaţia minorităţilor naţionale nu
era pe deplin clarificată din punct de vedere juridic.
Legea pentru Statutul Naţionalităţilor Minoritare a avut
menirea de a proclama şi asigura egalitatea cetăţenilor ţării,
indiferent de rasă, naţionalitate, limbă sau religie. Chiar în primul
articol, Legea nr. 86/1945 statorniceşte că toţi cetăţenii români sunt
egali în faţa legii şi se bucură de aceleaşi drepturi civile şi politice,
fără deosebire de rasă, naţionalitate, limbă sau religie.
159
Legea interzice cercetarea originii etnice în vederea stabilirii
situaţiei juridice, acordă drepturi egale, egală admitere în funcţiile
publice, în exercitarea oricărei profesiuni, egalitate de tratament
juridic. Pentru realizarea deplinei egalităţi, Legea nr.86 admite
folosirea liberă a limbii materne, publicaţii în limba maternă,
învăţământ în limba maternă. Prin prevederile sale privitoare la culte,
ea proclamă libertatea cultelor religioase, bineînţeles, a celor
recunoscute de stat.
Prin Legea nr.86/1945 au fost formulate deci două importante
principii constituţionale: egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără
deosebire de rasă şi naţionalitate şi libertatea conştiinţei.

VI.5.4. Legea nr. 187 din 23 martie 1945


pentru înfăptuirea reformei agrare
Legea adoptată la 23 martie 1944 pentru înfăptuirea reformei
agrare a definit reforma agrară ca o necesitate naţională, economică
şi socială. Legea a prevăzut exproprierea şi trecerea asupra statului,
„pentru a fi împărţite plugarilor îndreptăţiţi la împroprietărire”, a
bunurilor agricole cu inventarul viu şi mort afectat lor. În temeiul
legii treceau în proprietatea statului, imediat şi fără nicio
despăgubire, bunurile agricole ale celor care au colaborat cu
germanii, criminalilor de război şi vinovaţilor de dezastrul ţării, celor
fugiţi din ţară, absenteiştilor etc., precum şi terenurile care depăşeau
50 ha. Legea stabilea, de asemenea, excepţiile de la exproprieri,
procedura exproprierii şi împroprietăririi, înfiinţarea comitetelor
locale de împroprietărire şi a comisiilor de plasă etc. Interesează în
mod deosebit dispoziţiile art. 20 din lege, care interziceau împărţirea,
vinderea, darea în arendă, ipotecarea totală sau parţială a
proprietăţilor create în baza acestei legi.
Legea nr. 187 din 23 martie 1945, prin dispoziţiile sale,
formulează unul dintre cele mai importante principii social-
economice, prevăzând că pământul aparţine celor care îl muncesc.

160
VI.5.5. Decretul nr.2218 din 13 iulie 1946
privind exercitarea puterii legislative
Un moment important în dezvoltarea constituţională a
României îl constituie adoptarea Decretului nr. 2218 din 13 iulie
1946 privind exercitarea puterii legislative. Venise deja momentul ca
să fie organizată Reprezentanţa Naţională şi deci să se pună în
aplicare dispoziţia art. III a Decretului nr.1626 /1944, în sensul că
„Un decret dat în urma hotărârii Consiliului de Miniştri va organiza
Reprezentanţa Naţională”. Prin Decretul nr. 2218/1946 se
organizează Reprezentanţa Naţională într-un singur corp, denumit
Adunarea Deputaţilor. Modificându-se Constituţia din 1923, se
stabileşte deci un prim principiu constituţional, şi anume acela al
unicameralităţii organului suprem legislativ, renunţându-se la
sistemul bicameral prin desfiinţarea Senatului.
Faptul că dispoziţiile din Decretul nr. 2218/1946 modifică
dispoziţiile Constituţiei din 1923 reiese din chiar formularea lor
expresă atunci când se vorbeşte de Constituţia din 29 martie 1923
„repusă în vigoare” prin Decretul nr.1626 şi „modificată prin
dispoziţiile prezentului decret”.
În baza Decretului, puterea legiuitoare urma a fi exercitată
colectiv de către rege şi Reprezentanţa Naţională „conform
dispoziţiilor prevăzute în Constituţia din 29 martie 1923 cu privire la
puterile statului”. Deci, raporturile dintre rege şi parlament urmau a
fi guvernate de Constituţia din 1923, atunci în vigoare. Trebuie
menţionat aici şi art. 18 din Decretul nr.2218/1946, conform căruia
dispoziţiile privitoare la Senat şi Adunarea Deputaţilor din
Constituţia din 1923, „se vor considera că se referă la Adunarea
Deputaţilor”. Din modul cum se reglementează exercitarea puterii
legiuitoare, reiese că Decretul nr.2218/1946 menţine principiul
separaţiei puterilor în stat.
Dispoziţii, de asemenea, importante erau cuprinse în art. 2 alin.
final în sensul că „Femeile au drept de vot şi pot fi alese în Adunarea
Deputaţilor în aceleaşi condiţiuni ca şi bărbaţii”.
161
Aceste dispoziţii, stabilind egalitatea în drepturi politice a
femeilor cu bărbaţii, constituie un pas înainte în formularea
principiului constituţional al egalităţii depline în drepturi a femeilor
cu bărbaţii.
Un alt treilea principiu constituţional formulat prin Decretul
nr. 2218/1946 este principiul votului universal, egal, direct şi secret.
Deşi acest decret este un decret de organizare a Reprezentanţei
Naţionale, el totuşi delimitează şi competenţa acesteia, atunci când
prin art. 17 stabileşte că Adunarea Deputaţilor nu poate revizui
Constituţia nici în total, nici în parte. Revizuirea Constituţiei se putea
face numai conform regulilor de revizuire stabilite de Constituţia din
1923 şi „numai de către o Adunare Legiuitoare extraordinară, aleasă
special în acest scop”. Aceasta explică de ce în februarie 1948
Adunarea Deputaţilor va trebui să se autodizolve, iar sarcina
adoptării noii constituţii va reveni unei adunări constituante special
alese.
Decretul privind exercitarea puterii legislative a fost urmat în
aceeaşi zi de Legea nr. 560, privitoare la alegerile pentru Adunarea
Deputaţilor, lege care a stabilit procedura alegerilor, modul de
repartiţie a mandatelor pe baza reprezentării proporţionale, precum şi
cazurile de incapacitate, incompatibilitate sau nedemnitate de a fi
alegător ori de a fi ales în Adunarea Deputaţilor. Decretul nr. 2218 şi
Legea nr. 560 din 1946 au constituit baza juridică a alegerilor
parlamentare din luna noiembrie 1946. Prin această reglementare
juridică au dobândit drept de vot şi militarii.

VI.5.6. Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947,


pentru constituirea Statului Român
în Republica Populară Română
La 30 decembrie 1947, guvernul a dat o proclamaţie prin care
se justifica şi argumenta necesitatea desfiinţării formei monarhice.
Abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii Populare Române la
30 decembrie 1947 au fost consacrate legislativ prin Legea nr. 363.
162
Dispoziţiile cuprinse în cele 9 articole ale Legii pot fi grupate
în patru categorii: dispoziţii privind forma de stat; dispoziţii privind
Constituţia; dispoziţii privind activitatea legislativă şi executivă; alte
dispoziţii. Aşa cum am precizat, o primă categorie de dispoziţii ale
Legii nr. 363/1947 este formată din dispoziţiile privitoare la forma
de stat, cuprinse în art. 1 şi 3.
Astfel, se consacră desfiinţarea formei monarhice de
guvernământ, instituindu-se ca formă de stat republica populară.
Denumirea statului devine Republica Populară Română.
O a doua categorie de dispoziţii priveşte constituţia. Prin art. 2,
„Constituţia din 1866 cu modificările din 29 martie 1923 şi acelea
din 2 septembrie 1944 şi următoarele se abrogă”, urmând ca
Adunarea Constituantă să hotărască asupra noii constituţii (Art. 5).
O a treia categorie de dispoziţii se referă la puterea legislativă.
Desfiinţându-se monarhia şi abrogându-se şi Constituţia din 1923,
Legea nr. 363/1947 stabileşte că puterea legiuitoare va fi exercitată
de Adunarea Deputaţilor „până la dizolvarea ei şi până la data ce se
va fixa de Adunarea Deputaţilor”. Pentru exercitarea puterii
executive, Legea nr. 363/1947 creează un organ de stat, Prezidiul
Republicii Populare Române, organ colegial, format din cinci
membri aleşi, cu majoritate, de Adunarea Deputaţilor dintre
personalităţile vieţii publice, ştiinţifice şi culturale.
În fine, a patra categorie de dispoziţii cuprinde formulele de
jurământ ale membrilor Prezidiului, ale funcţionarilor publici, ale
armatei, grănicerilor şi jandarmilor.
Cu privire la Legea nr. 363/1947, se ridică două probleme
teoretice. O primă problemă este aceea de a şti dacă această lege,
folosind expresiile de „putere legislativă” şi de „putere executivă”,
mai menţine principiul separaţiei puterilor. Vom observa că
răspunsul la această întrebare nu poate fi decât negativ, deoarece
legea foloseşte expresiile de mai sus atribuindu-le înţelesul de
„împuternicire” (competenţă), şi nu acela de „organ”, care i se dă în
cadrul expresiei de „separaţie a puterilor statului”. A doua problemă

163
priveşte redactarea art. 4 redat mai sus. Chiar la prima lectură,
redactarea pare deficitară, deoarece stabileşte două termene care nu
coincid în timp şi care se exclud, „până la dizolvarea ei” şi „până la
constituirea unei adunări legislative constituante”. Explicaţia dată în
literatura de specialitate este că aceasta a fost o inadvertenţă,
limpezită prin Legea nr. 32/1948 care stabilea că, de la dizolvarea
adunării şi până la alegerea adunării constituante, puterea legislativă
va fi exercitată de guvern.
Tot la 30 decembrie 1947, Adunarea Deputaţilor a votat şi
Legea nr. 364, prin care a numit membrii Prezidiului Republicii
Populare Române. Pentru stabilirea atribuţiilor, organizării şi
funcţionării Prezidiului, s-a adoptat Decretul nr. 3 din 8 ianuarie
1948 care apare ca o completare a Legii nr. 363/1947. Atribuţiile
Prezidiului sunt atribuţii specifice funcţiei de şef al statului. Unele
atribuţii de natură executivă sunt exercitate prin Consiliul de
Miniştri, care devine organ subordonat Prezidiului. Trebuie, de
asemenea, menţionate şi dispoziţiile din Decretul nr. 3/1948, care
stabilesc stema, steagul şi capitala.
Ţinând seama de acest specific, în literatura de specialitate,
cele două acte (Legea nr. 363 şi Decretul nr. 3) au fost denumite
„Actele de la 30 decembrie”. Prin aceste acte au fost formulate
importante principii constituţionale:
¾ unicitatea puterii de stat, prin crearea unui singur organ
suprem al puterii de stat;
¾ plenitudinea exercitării puterii de stat prin organul
reprezentativ suprem, care concentra toate prerogativele exercitării
puterii de stat;
¾ supremaţia organului reprezentativ la scară naţională,
subordonarea faţă de acesta a tuturor celorlalte organe ale statului;
¾ colegialitatea organului care îndeplineşte rolul de şef de stat.

164
VI.6. Constituţia României din 13 aprilie 1948
Premise istorice
În temeiul Legii nr. 32 din 24 februarie 1948, Adunarea
Deputaţilor se autodizolvă, iar la 28 martie 1948 au loc alegeri.
Marea Adunare Naţională, în calitate de Adunare Constituantă, s-a
întrunit în sesiune la 6 aprilie 1948; ia în discuţie proiectul de
constituţie întocmit de Consiliul Frontului Democraţiei Populare şi
adoptă, la 13 aprilie 1948, Constituţia.
Conţinutul Constituţiei
Normele constituţionale, cuprinse în cele 105 articole, sunt
sistematizate în zece titluri, şi anume: Republica Populară Română
(titlul I); Structura social-economică (titlul II); Drepturile şi
îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (titlul III); Organul suprem
al puterii de stat (titlul IV); Organele administraţiei de stat. Consiliul
de Miniştri şi ministerele (titlul V); Organele locale ale puterii de stat
(titlul VI); Organele judecătoreşti şi parchetul (titlul VII); Stema,
sigiliul, drapelul şi capitala (titlul VIII); Modificarea Constituţiei
(titlul IX); Dispoziţiuni tranzitorii (titlul X).
Constituţia consacră existenţa statului român ca stat popular,
unitar, independent şi suveran, stat ce a luat fiinţă prin lupta
poporului împotriva fascismului, reacţiunii şi imperialismului.
Constituţia din 1948 stabileşte că întreaga putere emană de la
popor şi aparţine poporului (art. 3). De asemenea, ea stabileşte că
mijlocele de producţie aparţin sau statului ca bunuri ale întregului
popor, sau organizaţiilor cooperative sau particularilor, persoane
fizice sau juridice. Enumerând bunurile care pot forma numai
proprietate de stat, ca bunuri comune ale poporului (art. 6 enumera
următoarele bunuri: bogăţii de orice natură ale subsolului, zăcăminte
miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de
comunicaţie ferată, rutiere, pe apă şi pe mare, poşta, telegraful,
telefonul şi radioul), Constituţia stabileşte că aceasta constituie
temelia materială a propăşirii economice şi a independenţei naţionale
a ţării, apărarea şi dezvoltarea lor constituind o îndatorire a fiecărui
165
cetăţean. În acelaşi timp, prin art. 6 alin. final se statorniceşte că
„prin lege se vor stabili modalităţile de trecere în proprietatea statului
a bunurilor enumerate”, care la data adoptării Constituţiei „se aflau
în mâini particulare”.
Referitor la existenţa proprietăţii particulare, Constituţia din
1948 o recunoaşte şi o garantează, acordând o protecţie specială
proprietăţii agonisite prin muncă şi economisire.
Totodată, art. 11 din Constituţie creează cadrul juridic al
viitoarelor naţionalizări, stabilind că, în condiţiile prevăzute de lege,
„Când interesul general cere, mijloacele de producţie, băncile şi
societăţile de asigurare, care sunt proprietate particulară a
persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului, adică
bun al poporului”.
Constituţia din 1948 înscrie principiul că pământul aparţine
celor ce-l muncesc şi că statul protejează proprietatea ţărănească şi
încurajează şi sprijină cooperaţia sătească.
Trebuie reţinute, de asemenea, dispoziţiile constituţionale prin
care se statorniceşte principiul planificării economiei naţionale,
precum şi cele privitoare la muncă. În ceea ce priveşte dreptul la
muncă, ţinându-se seama de relaţiile social-economice din acel
moment, se arăta că statul asigură treptat acest drept, prin
organizarea şi dezvoltarea planificată a economiei naţionale.
Mergând pe linia reglementărilor anterioare, în titlul privind
drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor este înscris
principiul egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor, fără deosebire de
sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură. Sunt proclamate
drepturi şi libertăţi, între care dreptul de a alege şi de a fi ales în toate
organele statului, dreptul la odihnă, la învăţătură, libertatea
conştiinţei, a presei a cuvântului, a întrunirilor, dreptul la asociere,
inviolabilitatea persoanei, a domiciliului sau a persoanei.
Prin celelalte titluri ale Constituţiei este organizat aparatul de
stat, este stabilită organizarea administrativ-teritorială; stabilind că
teritoriul ţării este împărţit în comune, plăşi, judeţe şi regiuni,

166
Constituţia a prevăzut sistemul organelor locale ale puterii de stat,
denumite consilii populare locale, precum şi organele administraţiei
locale, denumite comitete executive, subordonate consiliilor
populare. O explicaţie deosebită trebuie dată cu privire la art. 105,
care stabilea obligaţia revizuirii tuturor codurilor şi legilor existente
pentru a fi puse de acord cu Constituţia şi statornicea că de la data
intrării în vigoare a Constituţiei „se desfiinţează toate dispoziţiile din
legi, decrete, regulamente şi orice alte dispoziţii contrare
prevederilor Constituţiei”. Faţă de imposibilitatea firească de a se
realiza o revizuire a întregii legislaţii într-un timp scurt, acest text a
pus un accent deosebit pe activitatea de interpretare a dreptului.
Sistemul judecătoresc cuprindea Curtea Supremă, curţile de
apel, tribunalele şi judecătoriile, iar parchetul, ca organ de
supraveghere a respectării legii, era compus din Procurorul General
şi din procurori.
Constituţia din 1948 a reflectat realităţile politice, sociale,
economice, din momentul adoptării sale, stabilind totodată
principalele direcţii ale dezvoltării viitoare a societăţii româneşti, în
sensul dorit de către guvernanţi.

VI.7. Constituţia României din 24 septembrie 1952


Premisele istorice
Viaţa economică şi socială a României a cunoscut, în perioada
imediat următoare adoptării Constituţiei din 1948, o evoluţie în
consens cu situaţia unei ţări forţate să se dezvolte în parametri
impuşi prin ocupaţia militară străină, rezultat trist al celui de-al
doilea război mondial şi al politicii dictate de statele coaliţiei
antihitleriste, state care au neglijat interesele României şi contribuţia
sa militară la înfrângerea Germaniei hitleriste.
Ca urmare a adoptării noii Constituţii, în anul 1948 au fost
naţionalizate principalele mijloace de producţie, urmând apoi alte
naţionalizări (ale unităţilor farmaceutice, ale unei părţi din fondul de
locuinţe).
167
În 1950 s-a făcut o reorganizare administrativă a teritoriului,
prin înfiinţarea de noi unităţi administrativ-teritoriale: raionul şi
regiunea, şi au fost înfiinţate, ca organe ale puterii de stat, sfaturile
populare.
În ceea ce priveşte sistemul organelor statului, în 1949 au fost
înfiinţate Comisia de Stat a Planificării şi Arbitrajul de Stat, cu
sarcina de a soluţiona litigiile economice dintre întreprinderile de
stat.
În anul 1950 a fost adoptat Codul muncii În 1952 s-a efectuat
reorganizarea judecătorească şi a fost creată Procuratura, sistem de
organe de stat distinct de justiţie.
Conţinutul Constituţiei
Constituţia din 1952 avea un capitol introductiv şi 115 articole
sistematizate în zece capitole, precum urmează: Orânduirea socială
(cap. I); Orânduirea de stat (cap. II); Organul suprem al puterii de
stat (cap. III); Organele administraţiei de stat (cap. IV); Organele
locale ale puterii de stat (cap. V); Instanţele judecătoreşti şi
procuratura (cap. VI); Drepturile şi datoriile fundamentale ale
cetăţenilor (cap. VII); Sistemul electoral (cap. VIII); Stema, drapelul
şi capitala (cap. IX); Procedura de modificare a Constituţiei (cap. X).
Consacrând realităţile economice, sociale şi politice ale
momentului istoric în care a fost adoptată, Constituţia din 1952
menţine şi dezvoltă principiile constituţionale afirmate încă în
Constituţia din 1948. Ea conţine reglementări specifice privind
puterea de stat, economia naţională, cu cele trei formaţiuni social-
economice: socialistă, mica producţie de mărfuri şi particular-
capitalistă.
Capitolele privitoare la organele de stat consacră sistemul
statal, la baza căruia stăteau Marea Adunare Naţională şi sfaturile
populare, organe alese prin vot universal, egal, direct şi secret.
Aparatul de stat este construit pe principiul centralismului. În
capitolul privitor la drepturile fundamentale sunt proclamate drepturi
şi libertăţi. În mod deosebit trebuie menţionat art. 80, care
168
reglementează dreptul de asociere, consacră desfiinţarea
pluralismului politic şi statorniceşte rolul de forţă politică
conducătoare al unui singur partid.

VI.8. Constituţia României din 21 august 1965


Premisele istorice
După adoptarea Constituţiei din 1952, procesul de transformări
din viaţa socială a continuat şi s-a caracterizat prin extinderea
proprietăţii de stat şi cooperatiste, desfiinţarea proprietăţii private,
accentuarea conducerii nu numai politice, ci şi statale de către un
singur partid politic, partidul comunist, care deţine monopolul puterii
în stat şi societate.98
Şi în structura aparatului de stat s-au petrecut importante
schimbări, cum a fost crearea Consiliului de Stat, ca organ suprem al
puterii de stat. Toate acestea impuneau adoptarea unei noi constituţii,
corespunzătoare situaţiei politice, economice şi sociale din acea
perioadă.
În campania electorală din 1961, s-a lansat iniţiativa elaborării
unei noi constituţii. Însuşindu-şi această propunere, Marea Adunare
Naţională a hotărât, în sesiunea sa din martie 1961, constituirea unei
comisii care să procedeze la redactarea proiectului de constituţie.
Această comisie a pregătit un anteproiect de constituţie. Marea
Adunare Naţională, în martie 1965, a ales o nouă comisie pentru
redactarea proiectului de constituţie, comisie care a definitivat
munca începută.
La 29 iunie 1965, proiectul este publicat şi supus discuţiei
publice. El a fost adoptat la 21 august 1965.
Conţinutul Constituţiei
Constituţia din 21 august 1965, cu modificările ulterioare, a avut
121 de articole sistematizate în nouă titluri: Republica Socialistă
România (I); Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (II);

98
Gh. Uglean, op. cit., p. 98 şi urm.
169
Organele supreme ale puterii de stat (III); Organele centrale ale
administraţiei de stat (IV); Organele locale ale puterii şi
administraţiei de stat (V); Organele judecătoreşti (VI); Organele
procuraturii (VII); Însemnele României (VIII); Dispoziţii finale (IX).
Dispoziţiile constituţionale au consacrat schimbarea denumirii
ţării din Republica Populară Română în Republica Socialistă
România; forma republicană a statului; suveranitatea şi indepen-
denţa; indivizibilitatea şi inalienabilitatea teritoriului. Cât priveşte
titularul puterii, se arată că acesta este poporul. Constituţia menţine
principiul partidului unic, ca partid de guvernământ. În afara acestor
dispoziţii, titlul I al Constituţiei cuprinde prevederi referitoare la
formele de proprietate, funcţiile statului, principiile politicii externe,
cetăţenie, organizarea administrativă a statului.
Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale
cetăţenilor sunt reglementate în titlul II, iar titlurile III –VII consacră
organizarea statală a puterii.
În această privinţă, Constituţia structurează organele de stat în
patru mari categorii, şi anume: organele puterii de stat (Marea
Adunare Naţională, Consiliul de Stat, Preşedintele Republicii,
Consiliile populare); organele administraţiei de stat (Consiliul de
Miniştri, Ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei de
stat, comitetele şi birourile executive ale consiliilor populare,
organele locale de specialitate ale administraţiei de stat); organele
judecătoreşti (Tribunalul Suprem, tribunalele judeţene, judecătoriile
şi tribunalele militare); organele procuraturii (Procurorul General,
Procuratura Generală, procuraturile judeţene, organele locale de
procuratură, procuraturile militare).
Titlul VIII, denumit „Însemnele Republicii Socialiste
România”, stabileşte stema, sigiliul şi drapelul ţării.
Ultimul titlu, IX, denumit „Dispoziţii finale”, conţine reguli
privind intrarea în vigoare a Constituţiei şi abrogarea dispoziţiilor
vechi sau contrare.

170
Constituţia a suferit, ulterior, modificări privind sistemul
organelor statului, organizarea administrativ-teritorială, organizarea şi
funcţionarea unor organe de stat. Astfel, în 1967, a fost instituită
funcţia de Preşedinte al Republicii, ca organ suprem al puterii de stat.
Ca şi constituţiile anterioare adoptate după 23 august 1944,
Constituţia din 1965 a avut un caracter înşelător democratic, menit să
ascundă un regim de dictatură, lipsa de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti,
conducerea despotică, exercitată de o minoritate privilegiată.

VI.9. Acte cu caracter constituţional adoptate


după Revoluţia din Decembrie 1989
Revoluţia din Decembrie 1989 a înlăturat dictatura comunistă
din România. Vidul de putere a fost rezolvat prin instaurarea unui
guvernământ de fapt, reprezentat de Consiliul Frontului Salvării
Naţionale, cu rol de organ suprem al puterii de stat.
Noua conducere a statului a dizolvat structurile politice
comuniste, ceea ce a însemnat şi abrogarea dispoziţiilor
corespunzătoare din Constituţia din 1965. Astfel, au fost abrogate
prevederile constituţionale referitoare la Marea Adunare Naţională,
Consiliul de Stat, Preşedintele Republicii, consiliile populare,
Consiliul de Miniştri, comitetele şi birourile executive ale consiliilor
populare, care şi-au încetat activitatea.
Parlamentul ales în România la 20 mai 1990 a avut misiunea
importantă de a elabora Constituţia României. În această perspectivă
s-a pus deseori întrebarea dacă în România mai exista o constituţie.
Răspunsul la o asemenea întrebare trebuie căutat printr-o analiză mai
largă a întregii evoluţii juridico-statale.
Este ştiut că normele constituţionale pot fi sistematizate fie
într-un act unic fundamental, fie în mai multe acte constituţionale
redactate în formă scrisă, fie într-un sistem de norme scrise şi
cutumiare care în totalitatea lor formează constituţia statului.
În România, Revoluţia din Decembrie 1989 a înlăturat
structurile de putere ale regimului dictatorial şi – firesc – şi
171
dispoziţiile constituţionale corespondente. În acelaşi timp, noua
putere a elaborat o serie de acte cu caracter constituţional.
După decembrie 1989, Constituţia României, respectiv cadrul
juridic constituţional erau formate din aceste acte cu caracter
constituţional, precum şi din dispoziţiile Constituţiei din anul 1965,
care au fost abrogate expres sau tacit.
În această viziune, Constituţia României din 1965 a continuat
să fie în vigoare în ce priveşte drepturile şi îndatoririle fundamentale
ale cetăţenilor, organele judecătoreşti, organele procuraturii, organi-
zarea administrativă a teritoriului, desigur, cu unele modificări.
Cât priveşte actele adoptate după victoria Revoluţiei din
Decembrie 1989, unele dintre ele au formulat noi principii
constituţionale, principii care s-au aplicat în societatea românească şi
care au fost preluate în Constituţia din anul 1991.
Cele mai importante principii sunt: forma republicană de
guvernământ; separaţia puterilor; statul de drept; pluralismul
politic; structura bicamerală a Parlamentului; democraţia şi
libertatea, asigurarea demnităţii umane; inviolabilitatea şi
inalienabilitatea drepturilor fundamentale ale omului şi
cetăţeanului, eligibilitatea pentru funcţii de guvernare, consultarea
poporului prin referendum în legătură cu legile şi măsurile de
importanţă deosebită.
Trebuie făcută precizarea că actele cu caracter constituţional
adoptate după Revoluţia din Decembrie 1989 au avut un caracter
tranzitoriu, ele rămânând în vigoare până la adoptarea Constituţiei.

VI.9.1. Decret-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989


privind constituirea, organizarea şi funcţionarea
Consiliului Frontului Salvării Naţionale
şi a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale
Decretul-Lege nr. 2 din decembrie 1989 este primul act
normativ emis de către guvernământul de fapt instaurat în urma
victoriei Revoluţiei din Decembrie, act prin care s-a dat o organizare
172
tranzitorie structurilor de putere din România. Acest Decret-Lege a
fost emis în realizarea Programului Consiliului Frontului Salvării
Naţionale, care a prevăzut, printre altele: abandonarea rolului
conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem
democratic pluralist de guvernământ; organizarea de alegeri libere;
separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în stat şi
alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau cel mult două
mandate; restructurarea întregii economii naţionale pe baza criteriilor
rentabilităţii şi eficienţei, eliminarea metodelor administrativ-
birocratice de conducere economică centralizată, promovarea liberei
iniţiative şi a competenţei în conducerea tuturor sectoarelor
economice; restructurarea agriculturii şi sprijinirea micii producţii
ţărăneşti, oprirea distrugerii satelor; reorganizarea învăţământului pe
baze democratice şi umaniste; promovarea unei ideologii umaniste şi
democratice, a adevăratelor valori ale umanităţii; eliminarea
minciunii şi imposturii, statuarea unor criterii de competenţă şi
justiţie în toate domeniile de activitate; aşezarea pe baze noi a
dezvoltării culturii naţionale; libertatea presei, radioului şi televiziunii,
trecerea acestora în mâna poporului; respectarea drepturilor şi
libertăţilor minorităţilor naţionale şi asigurarea deplinei lor egalităţi în
drepturi cu românii; libertatea cultelor, garantarea liberei manifestări a
credinţelor religioase; organizarea întregului comerţ al ţării pornind de
la cerinţele satisfacerii cu prioritate a tuturor nevoilor cotidiene ale
populaţiei României; salvarea echilibrului ecologic şi promovarea
unor tehnologii moderne nepoluante; realizarea unei politici externe
de integrare în procesul de constituire a unei Europe unite, casă
comună a popoarelor continentului.
Prin acest Decret-Lege, s-a constituit „Consiliul Frontului
Salvării Naţionale, ca organ suprem al puterii de stat”. Decretul-Lege
cuprinde reglementări privind denumirea ţării, forma de
guvernământ, drapelul, atribuţiile şi actele, componenţa, structura
organizatorică, funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale,
ale biroului său executiv, atribuţiile Preşedintelui Consiliului

173
Frontului Salvării Naţionale, privind consiliile locale ale Consiliului
Frontului Salvării Naţionale, alte dispoziţii. Decretul – Lege
stabileşte că numele ţării este România, că forma de guvernământ
este republica şi că drapelul ţării este tricolorul naţional având
culorile albastru, galben, roşu, aşezate vertical, cu albastru lângă
lance.
Cele mai multe dispoziţii organizează conducerea statului,
deoarece prin art. 9 se stabilea că „Sunt şi rămân dizolvate toate
structurile de putere ale fostului regim dictatorial”. Pentru a se depăşi
„vidul de putere” creat prin revoluţie, se organizează Consiliul
Frontului Salvării Naţionale, ca organ suprem al puterii de stat şi, în
mod corespunzător, consiliile teritoriale, judeţene, municipale,
orăşeneşti şi comunale. Se organizează, de asemenea, Biroul
Executiv al Consiliului şi se stabilesc atribuţiile Preşedintelui
Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Atribuţiile Consiliului
cuprindeau cele mai importante atribuţii pe care le poate avea un
parlament şi priveau: emiterea de decrete cu putere de lege şi
decrete; numirea şi revocarea primului-ministru, aprobarea
componenţei guvernului; numirea şi revocarea preşedintelui Curţii
Supreme de Justiţie şi a procurorului general; reglementarea
sistemului electoral; aprobarea bugetului de stat; instituirea şi
conferirea de decoraţii; acordarea graţierii şi comutarea pedepsei cu
moartea; ratificarea şi denunţarea tratatelor internaţionale; declararea
stării de război.
Consiliul Frontului Salvării Naţionale era compus din 145 de
membri, care îşi desfăşurau activitatea în sesiuni şi prin comisii de
specialitate. În subordinea sa funcţiona Consiliul Militar Superior.
Biroul Executiv al Consiliului, care avea menirea de a exercita
atribuţiile Consiliului între sesiunile acestuia, era format dintr-un
preşedinte (preşedintele Consiliului), un prim vicepreşedinte, doi
vicepreşedinţi, un secretar şi şase membri, toţi aleşi dintre membrii
Consiliului. Preşedintelui Consiliului Frontului Salvării Naţionale i
s-au stabilit atribuţii specifice funcţiei de şef de stat.

174
Decretul-Lege a organizat şi consiliile teritoriale ale Frontului
Salvării Naţionale, organe locale ale puterii de stat, subordonate
ierarhic până la Consiliul Frontului Salvării Naţionale, care aveau
rolul de a răspunde pe plan local de organizarea şi desfăşurarea
activităţilor economice, comerciale, de ocrotire a sănătăţii populaţiei,
de învăţământ şi cultură, edilitar-gospodăreşti, precum şi de apărare
a avuţiei poporului, de ocrotire a drepturilor cetăţeneşti, de asigurare
a legalităţii şi menţinere a ordinii publice în unităţile administrativ-
teritoriale. Consiliile teritoriale puteau adopta hotărâri, lucrau în
sesiuni, îşi alegeau birouri executive.
Administraţia locală îşi continua activitatea în structura pe care
o avea.
Prin Decretul-lege nr. 2, denumirea de miliţie a fost schimbată
în cea de poliţie, iar organele poliţiei, ca şi cele de pompieri au trecut
direct în subordinea Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a
consiliilor teritoriale ale F. S. N.

VI.9.2. Decretul Lege nr. 8 din 31 decembrie 1989


privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice
şi a organizaţiilor obşteşti din România
Aşa cum am precizat anterior, prin Decretul-Lege nr. 2 din
27 decembrie 1989 s-a reafirmat principiul constituţional al
pluralismului politic. În aplicarea acestui principiu constituţional s-a
emis Decretul-Lege privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor
politice, cu excluderea oricăror îngrădiri pe motiv de rasă, religie,
naţionalitate, grad de cultură, sex sau convingeri politice.
S-a prevăzut că partidele politice se pot organiza pe baze
teritoriale, la înregistrare trebuind să prezinte statutele de organizare
şi funcţionare, programul politic, să-şi declare sediul şi mijloacele
financiare de care dispun şi să facă dovada că au cel puţin 251 de
membri. Sunt stabilite organele de stat competente a înregistra
(tribunalul Municipiului Bucureşti), regulile de procedură,
contestaţiile.
175
Cât priveşte scopurile partidelor politice, Legea prevede că
acestea trebuie să se întemeieze pe respectul suveranităţii,
independenţei şi integrităţii naţionale, al democraţiei în vederea
asigurării libertăţilor şi drepturilor cetăţenilor şi afirmării demnităţii
naţiunii române.
Se interzice constituirea partidelor fasciste sau care propagă
concepţii contrare ordinii de stat şi de drept. De asemenea, se
stabileşte că mijloacele de realizare a scopurilor partidelor politice şi
organizaţiilor obşteşti trebuie să fie în conformitate cu ordinea de stat
şi de drept.
În fine, legea nu permite să facă parte din partidele politice,
cadrelor militare şi personalului civil din Ministerul Apărării
Naţionale şi Ministerul de Interne, judecătorilor, procurorilor şi
diplomaţilor, precum şi personalului operativ al Radioteleviziunii
Române Libere.

VI.9.3. Decretul Lege nr. 81 din 9 februarie 1990


privind Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională
În acest decret s-a exprimat legislativ realitatea politică din
România determinată de apariţia partidelor politice şi de nevoia
participării lor la guvernarea ţării. În acest sens, printr-un comunicat
s-a arătat că „Reprezentanţii partidelor politice întrunite în ziua de 1
februarie 1990 în convorbiri cu reprezentanţii Consiliului Frontului
Salvării Naţionale au convenit asupra constituirii unui Consiliu
Provizoriu de Uniune Naţională, format prin restructurarea actualului
Consiliu F.S.N. (asigurând reprezentarea participanţilor activi la
Revoluţie, a unor personalităţi ale vieţii ştiinţifice şi culturale, a
muncitorilor, ţăranilor, intelectualilor, tinerilor, studenţilor,
minorităţilor naţionale şi a judeţelor), precum şi prin reprezentarea
egală, cu câte 3 membri, a partidelor constituite până la această dată
sau prezente la reuniune (respectiv, în proporţie de 50 % din totalul
membrilor). Reprezentanţii minorităţilor naţionale, absenţi la această
reuniune, vor putea fi cuprinşi în Consiliul Provizoriu de Uniune
176
Naţională, respectând principiul parităţii cu reprezentanţii partidelor.
Frontul Salvării Naţionale se transformă în formaţie politică, cu
structură şi platformă de sine stătătoare, participând de pe poziţii
egale cu celelalte forţe politice la alegeri. Reprezentanţii partidelor şi
forţelor politice participante fac apel, cu acest prilej, la evitarea, în
perioada următoare, a unor manifestări care să ducă la tensiuni şi
confruntări violente. Dorim să asigurăm un climat favorabil
desfăşurării vieţii economice, sociale, politice şi culturale din ţară, ca
şi continuării dialogului constructiv dintre toate forţele politice”.
Decretul-Lege nr. 81 din 1990, în cele patru articole ale sale,
stabileşte modificarea alcătuirii Consiliului Frontului Salvării
Naţionale, el urmând a fi organizat pe baze paritare astfel: jumătate
din numărul membrilor vor fi membri ai Consiliului Frontului, iar
cealaltă jumătate va fi formată din reprezentanţi ai partidelor,
formaţiunilor politice şi organizaţiilor minorităţilor naţionale
participante la înţelegerea din 1 februarie. Fiecare partid sau
formaţiune politică putea desemna câte cel mult 3 reprezentanţi.
Noul organism este denumit Consiliul Provizoriu de Uniune
Naţională. În mod similar s-au organizat şi consiliile teritoriale,
devenite comisiile provizorii de uniune naţională.
Acest act normativ a fost urmat de Decretul-Lege nr. 82 din 13
februarie 1990, prin care s-au stabilit componenţa Consiliului
Provizoriu de Uniune Naţională, a Biroului executiv al acestuia,
precum şi comisiile de specialitate ale Consiliului.
Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională a lucrat ca un
veritabil parlament, adoptând multe decrete-legi, de interes major
pentru ţară.
VI.9.4. Decretul-Lege nr. 92 din 14 martie 1990
privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României
Acest decret-lege a fost unul dintre cele mai importante acte cu
caracter constituţional, care a organizat trecerea de la structurile
provizorii de putere spre structuri clar definite prin legi. Vom reţine
177
cele mai importante dispoziţii. Astfel, Decretul-lege stabileşte că
Parlamentul României va avea o structură bicamerală şi va fi format
din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Deputaţii şi senatorii sunt aleşi
prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Este introdus
scrutinul de listă, fapt ce a implicat declararea judeţelor ca
circumscripţii electorale.
Decretul-lege a stabilit că cele două Camere reunite vor forma
Adunarea Constituantă, al cărei rol de bază urma să fie elaborarea
Constituţiei, într-un termen de 9 luni, dar nu mai târziu de 18 luni,
când adunările se dizolvă, efectuându-se noi alegeri.
Paralel cu activitatea de elaborare a Constituţiei, Parlamentul
va desfăşura şi o intensă activitate legislativă ordinară.
Dispoziţiile care privesc şeful statului sunt deosebit de
importante. Astfel, el este denumit Preşedintele României, alegerea
sa făcându-se prin vot universal, egal, direct şi liber exprimat, în
două tururi de scrutin. Sunt stabilite şi atribuţiile Preşedintelui
României. Dat fiind caracterul său tranzitoriu, Decretul-Lege nu a
stabilit durata mandatului Parlamentului şi al Preşedintelui
României.
În mod firesc, Decretul-Lege a cuprins toate dispoziţiile
privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor, stabilirea, centra-
lizarea şi validarea rezultatelor votării. În baza acestuia s-au
desfăşurat alegerile din 20 mai 1990.

VI.10. Constituţia României din 8 decembrie 1991


Premisele istorice
Elaborarea Constituţiei a răspuns cerinţei realizării cadrului
juridic fundamental al evoluţiei spre statul de drept, democratic şi
social. Elaborarea Constituţiei a constituit unul din punctele
formulate în programele şi platformele forţelor politice.
Guvernământul de fapt instituit în decembrie 1989, deşi s-a legitimat
ca o veritabilă putere constituantă şi a abolit vechile structuri de
putere, nu a elaborat şi Constituţia, dar a organizat alegerea unei
178
Adunări Constituante care să facă acest lucru. Odată legal constituită
în urma alegerilor parlamentare din 20 mai 1990, Adunarea
Constituantă a procedat la constituirea Comisiei de redactare a
proiectului Constituţiei României, potrivit regulamentului său.
Comisia formată a cuprins 12 deputaţi, 11 senatori şi 5
specialişti desemnaţi prin termenul experţi.
Prin regimul juridic ce i s-a stabilit, Comisia de redactare a
proiectului Constituţiei României a fost o comisie parlamentară
specială, subordonată numai Adunării Constituante. Această
subordonare a fost numai organizatorică şi procedurală, pentru că
Adunarea Constituantă nu i-a stabilit niciun fel de coordonare, de
fond, în legătură cu conţinutul documentului ce urma a fi elaborat şi
prezentat. Prin art. 9 al Regulamentului Adunării Constituante s-a
prevăzut că această comisie va elabora şi prezenta Adunării „într-o
primă etapă, principiile şi structura pe capitole ale viitorului proiect
de constituţie. După aprobarea acestora, comisia va redacta textul
integral al fiecărui capitol, care va fi supus spre dezbatere şi aprobare
Adunării Constituante”.
Regimul juridic stabilit a permis Comisiei o libertate totală în
identificarea, alegerea şi, desigur, motivarea soluţiilor constitu-
ţionale, în stabilirea de contacte cu personalităţi ale vieţii politice,
religioase, culturale, juridice etc., atât din ţară, cât şi din străinătate.
Pentru realizarea misiunii sale din prima etapă, aşa cum a fost ea
definită prin art. 9 al Regulamentului Adunării Constituante,
Comisia a lucrat sub fireasca regulă a discreţiei, până la predarea
către Comitetul Adunării Constituante a principiilor şi structurii
proiectului de constituţie, în luna decembrie 1990. Regula discreţiei
în elaborarea unui proiect de constituţie este o regulă clasică.
Principiile şi structura Constituţiei au fost discutate, până la
detalii, şi votate în Adunarea Constituantă în perioada 13 februarie
1991– 21 iunie 1991. Desigur, Adunarea Constituantă a adus
amendamente documentului prezentat. Cât priveşte votarea, ea s-a
realizat prin vot deschis. Totuşi, s-a folosit sistemul votului secret cu

179
bile pentru un amendament la textul privind alegerea şefului de stat.
Acest amendament avea următorul conţinut: „Preşedintele României
va fi ales de către Parlament”. Amendamentul a fost respins, el
întrunind 125 voturi pentru şi 279 împotrivă.
Pe baza votului Adunării Constituante, a observaţiilor şi
propunerilor, Comisia a elaborat proiectul de constituţie, care a fost
difuzat parlamentarilor, iar aceştia au prezentat în scris
amendamentele lor. Comisia de redactare a proiectului de constituţie,
primind amendamentele, a întocmit un raport cu propuneri motivate,
de admitere sau de respingere a amendamentelor, raport ce a fost
prezentat Adunării Constituante.
Raportul Comisiei cuprindea, în cele 196 de pagini ale sale,
răspunsuri motivate la cele 1. 019 amendamente înregistrate oficial.
Desigur, la proiectul de constituţie s-au propus şi foarte multe
amendamente de redactare (formulare) pe tot parcursul dezbaterilor.
Dezbaterea proiectului de constituţie în Adunarea Constituantă
a început în ziua de 10 septembrie 1991, textul în întregime fiind
votat în ziua de 21 noiembrie 1991. Din numărul total de 510
membri ai Adunării Constituante, au răspuns la apelul nominal 476.
Un număr de 20 de deputaţi şi 13 senatori şi-au exprimat votul
nominal prin corespondenţă. Pentru adoptarea Constituţiei au votat
414 parlamentari, iar contra adoptării sale au votat 95 de
parlamentari.
Deci, pentru Constituţie au votat mai mult de două treimi din
numărul total al membrilor Adunării Constituante. Constituţia a fost
supusă Referendumului naţional organizat în ziua de 8 decembrie
1991 şi, fiind aprobată, a intrat în vigoare.
Rezultatul Referendumului naţional asupra Constituţiei
României a fost următorul: numărul participanţilor – 10.948.468;
numărul voturilor valabile exprimate la răspunsul DA – 8.464.324
(77,3 %); numărul voturilor valabile exprimate la răspunsul NU –
2.235.085 (20,4%); numărul voturilor nule – 248.759 (2,3%). La

180
aceeaşi dată, arată art. 149, Constituţia din 21 august 1965 este şi
rămâne în întregime abrogată.
Potrivit unei opinii99 , Constituţia din 1991 reprezintă „expresia
voinţei suverane reale a poporului român de a-şi stabili noile
rânduieli economice sociale şi politice” şi rezultă, în principal, din
adoptarea ei pe calea referendumului. De asemenea, Constituţia
reprezintă o soluţie de continuitate, reaşezând pe baza unei noi
concepţii, radical deosebită de cea anterioară şi opusă ei, bazele
statului şi ale societăţii. Potrivit aceluiaşi autor, o altă trăsătură
importantă a Constituţiei o constituie corelarea sistemului de norme
juridice fundamentale cu sistemul juridic internaţional. Alte trăsături
la fel de importante sunt: caracterul ei de constituţie politică şi de
constituţie socială, specific unei perioade de tranziţie; promovarea şi
adoptarea tradiţiilor democratice ale statului şi societăţii româneşti,
raportate în principal la Constituţia din 1923, cu care prezintă
numeroase similitudini.
Conţinutul Constituţiei
Conţinutul normativ al Constituţiei este structurat, din punct de
vedere juridic, în 152 de articole, care sunt grupate în şapte titluri,
unele titluri având capitole şi secţiuni, iar după revizuirea din 2003,
în 156 de capitole şi opt titluri.
Primul titlu, denumit Principii generale, cuprinde norme
referitoare la structura unitară a statului, la forma sa republicană de
guvernământ. Statul român este caracterizat ca un stat de drept,
democratic şi social, în care suveranitatea naţională aparţine
poporului, care o exercită prin organele sale reprezentative sau prin
referendum. În legătură cu teritoriul, acesta este organizat
administrativ în comune, oraşe şi judeţe. Tot în acest titlu există
dispoziţii prin care se recunoaşte şi se garantează dreptul persoanelor

99
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Editura
Europa Nova, Bucureşti, 1996.
181
aparţinând minorităţilor naţionale la păstrarea, dezvoltarea şi
exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.
În acelaşi timp, este stabilită obligaţia statului român de a
sprijini întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării şi
de a acţiona pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor
etnice, culturale, lingvistice şi religioase, desigur, cu respectarea
legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt. De asemenea, în acest titlu
există dispoziţii privitoare la partidele politice şi la sindicate, la
dobândirea şi pierderea cetăţeniei române. Sub acest ultim aspect,
trebuie reţinută regula în sensul căreia cetăţenia română nu poate fi
retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere.
Unele dispoziţii privesc relaţiile internaţionale ale României –
definite ca relaţii paşnice şi de bună vecinătate – şi valoarea juridică
a tratatelor internaţionale. În acest sens se stabilesc două reguli de
mare importanţă, şi anume: România se obligă să îndeplinească
întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce îi revin din tratatele la care
este parte; tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din
dreptul intern.
Tot în primul titlu sunt dispoziţii privitoare la simbolurile
naţionale (drapel, ziua naţională; imnul, stema şi sigiliul), la limba
oficială în stat, care este limba română, şi la capitală, care este
municipiul Bucureşti.
Cel de-al doilea titlu este denumit Drepturile, libertăţile şi
îndatoririle fundamentale. El este structurat în patru capitole. În
capitolul I, purtând denumirea Dispoziţii comune, sunt stabilite
principii constituţionate aplicabile domeniului drepturilor şi
libertăţilor. În capitolul 2, Drepturile şi libertăţile fundamentale, sunt
consacrate: inviolabilităţile (dreptul la viaţă, dreptul la integritate
fizică, dreptul la integritate psihică, libertatea individuală, dreptul la
apărare, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la ocrotirea vieţii intime,
familiale şi private, inviolabilitatea domiciliului); drepturile şi
libertăţile social-economice şi culturale (dreptul la învăţătură,
dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la muncă şi la protecţia socială a

182
muncii, dreptul la grevă, dreptul la proprietate, dreptul la moştenire,
dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la căsătorie, dreptul la
moştenire, dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă, dreptul
persoanelor handicapate la o protecţie socială); drepturile exclusiv
politice (dreptul la vot şi dreptul de a fi ales), drepturile şi libertăţile
social-politice (libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul
la informaţie, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, secretul
corespondenţei); drepturile garanţii (dreptul de petiţionare şi dreptul
celui vătămat de către o autoritate publică). În capitolul III sunt
stabilite îndatoririle fundamentale, şi anume: îndatorirea de a
respecta Constituţia şi legile; îndatorirea de fidelitate faţă de ţară;
îndatorirea de apărare a patriei, îndatorirea de a satisface serviciul
militar, de a contribui la cheltuielile publice; îndatorirea de exercitare
cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de a respecta drepturile
şi libertăţile celorlalţi. Capitolul IV reglementează Avocatul
Poporului, ca un garant al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Titlul III, denumit Autorităţile Publice, este structurat pe
capitole, iar unele capitole au şi secţiuni. Mai întâi, sunt
reglementările privitoare la Parlament. Aceasta este organizat ca un
Parlament cu structură bicamerală (Camera Deputaţilor şi Senatul),
ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, pentru un
mandat de 4 ani. Sunt apoi reglementate: drepturile şi obligaţiile
deputaţilor şi senatorilor; procesul de legiferare; domeniul rezervat
legii organice.
În capitolul II al acestui titlu sunt cuprinse reglementările
privind Preşedintele României, care este ales prin vot universal, egal,
direct, secret, şi liber exprimat, pentru un mandat de 5 ani. Sunt
stabilite atribuţiile, incompatibilităţile, imunitatea şi răspunderea
şefului de stat.
Guvernul este reglementat în capitolul III, care conţine norme
privitoare la compoziţia, învestitura, incompatibilitatea, primul
ministru, răspunderea membrilor la încetarea mandatului, precum şi
actele acestuia. Un capitol aparte (IV) este consacrat raporturilor

183
Parlamentului cu Guvernul – obligaţia informării Parlamentului,
dreptul parlamentarilor de a pune întrebări şi de a adresa interpelări,
angajarea răspunderii Guvernului şi moţiunea de cenzură, delegarea
legislativă.
Capitolul V, Administraţia publică, reglementează adminis-
traţia publică centrală de specialitate şi administraţia publică locală,
organele de specialitate, forţele armate, iar capitolul VI, Autoritatea
judecătorească, înfăptuirea justiţiei, statutul judecătorilor, instanţele
judecătoreşti, Ministerul public şi statutul procurorilor şi Consiliul
Superior al Magistraturii.
Un titlu distinct IV, denumit Economia şi Finanţele, cuprinde
norme referitoare la economia de piaţă, la ocrotirea proprietăţii,
sistemul financiar, bugetul public naţional, impozite şi taxe, Curtea
de Conturi şi Consiliul Economic şi Social.
Titlul V, Curtea Constituţională, reglementează structura,
competenţa acesteia, numirea judecătorilor şi durata mandatului,
incompatibilităţile, independenţa şi inamovibilitatea, atribuţiile şi
deciziile Curţii, controlul constituţionalităţii.
Titlul VI, Integrarea Euroatlantică, reglementează modul de
aderare a României la Tratatele Constitutive ale Uniunii Europene şi
la Tratatul Atlanticului de Nord.
Titlul VII, Revizuirea Constituţiei, reglementează iniţiativa
revizuirii acesteia, procedura şi limitele sale.
În fine, titlul VIII, purtând denumirea Dispoziţii finale şi
tranzitorii, cuprinde regulile referitoare la intrarea în vigoare a
Constituţiei, conflictul temporal de legi, instituţiile existente şi cele
viitoare.
Trebuie precizat că, pentru a ajunge la forma actuală,
Constituţia din 1991 a fost revizuită prin Referendumul din
noiembrie 2003.

184
CAPITOLUL VII
DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE
FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR ROMÂNI

VII.1. Noţiunea de drepturi şi îndatoriri fundamentale


ale cetăţenilor români
Noţiunea de drepturi fundamentale
Dreptul constituie posibilitatea, recunoscută de societate, sau
comportamentul impus de aceasta, de a satisface necesităţile sociale
ale subiectului activ şi pasiv, în spiritul echităţii, de a face sau a nu
face, de a da sau a nu da, ori de a primi ceva, asigurate prin forţa de
constrângere a statului. Dreptul presupune totdeauna o obligaţie
corelativă acestuia în sarcina unei persoane, unui grup, unei societăţi.
Obligaţia este legătura recunoscută sau impusă de societate, prin
intermediul statului, unui subiect, faţă de alt subiect, prin care primul
este ţinut ca, în spiritul binelui şi echităţii, să facă, să nu facă, să dea
sau să nu dea ceva, potrivit drepturilor celui de-al doilea, sub
sancţiunea constrângerii statale.
Prin drept, societatea recunoaşte, ocroteşte şi garantează
bunurile, interesele legitime şi alte valori ale individului, colec-
tivităţii şi societăţii, asigurând respectarea obligaţiilor necesare
înfăptuirii acestora.
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului
sunt nu numai o realitate, ci şi finalitatea întregii activităţi umane,
bineînţeles, a celei progresiste şi democratice. De aceea, este
profundă constatarea, des întâlnită, în sensul că drepturile omului nu
sunt nicio nouă morală, nicio religie laică, ele sunt mai mult decât o
limbă comună tuturor oamenilor. Drepturile şi libertăţile omului, cu
multiplele lor ramificaţii şi implicaţii teoretice, dar mai ales practice,
185
reprezintă un domeniu important în preocupările fiecărui stat,
precum şi în cele ale comunităţii umane internaţionale.
Cercetarea ştiinţifică a drepturilor şi libertăţilor omului şi
cetăţeanului este o misiune permanentă îndeosebi a juriştilor, pentru
că limba în care drepturile omului sunt formulate este, mai întâi, cea
a dreptului şi deci juriştilor le revine în primul rând misiunea de a
analiza toate aspectele şi de a realiza sinteze. Ea trebuie să realizeze
clarificările necesare (noţiunile, vocabularul folosit), să permită
evidenţierea progreselor, dar şi a rămânerilor în urmă, să ofere soluţii
legislative care să permită o reală promovare a respectului pentru
aceste drepturi şi, desigur, o eficientă protecţie a lor.
O primă problemă teoretică este, bineînţeles, definirea
drepturilor fundamentale ale cetăţenilor. Definirea drepturilor
fundamentale ale cetăţenilor (a libertăţilor cetăţeneşti sau libertăţilor
publice, cum mai sunt ele deseori numite) a preocupat şi preocupă
intens literatura juridică.
Asemenea preocupări au fost şi sunt numeroase, pentru că
drepturile şi libertăţile cetăţeneşti au o importanţă aparte şi s-au
impus în viaţa oamenilor şi societăţii.
Formularea unei definiţii a drepturilor fundamentale presupune
să stabilim anumite criterii. Aceasta se impune cu atât mai mult, cu
cât trebuie să răspundem la unele întrebări. Astfel, una din întrebările
cele mai importante care cere un răspuns este aceea de a şti de ce,
din sfera drepturilor pe care cetăţeanul le are în general, numai
anumite drepturi sunt fundamentale. Răspunzând, va trebui apoi să
stabilim de ce însăşi sfera drepturilor fundamentale variază de la o
etapă istorică la alta.
Altfel spus, ce raţiuni teoretice şi practice determină ca un
anumit drept al cetăţeanului să fie drept fundamental într-o anumită
perioadă şi să fie drept obişnuit în altă perioadă istorică. Problema nu
este nouă, ci tot atât de veche ca şi teoria drepturilor fundamentale.
Interesul teoretic pentru reluarea ei este determinat de faptul că în
literatura juridică nu totdeauna s-a acordat atenţie suficientă unor

186
aspecte teoretice ale drepturilor constituţionale. Uneori, s-au definit
drepturile fundamentale ca simple drepturi subiective, fără a se
evidenţia ceea ce este specific. Pentru definirea lor trebuie să luăm în
consideraţie că acestea:
a) sunt drepturi subiective;
b) sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni;
c) datorită importanţei lor, sunt înscrise în acte deosebite, cum
ar fi declaraţii de drepturi, legi fundamentale (constituţii).
Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind în
ultimă instanţă facultăţi ale subiectelor raporturilor juridice de a
acţiona într-un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte
subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia şi
sprijinul statului în realizarea pretenţiilor legitime.
Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni.
Aceasta este cea mai importantă trăsătură a lor. Dacă drepturile
fundamentale sunt drepturile subiective, ceea ce le deosebeşte de
acestea este tocmai această trăsătură. Ea explică de ce din sfera
drepturilor subiective numai un anumit număr de drepturi sunt
fundamentale, înscrise, ca atare, în constituţie.
Caracterizarea drepturilor fundamentale ca drepturi esenţiale
pentru cetăţean poate fi semnalată încă din primele lucrări marcante în
acest domeniu. Ea apare clar exprimată de J.J. Rousseau în celebrul
Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii între oameni. În
acest Discurs, care este unul din cele mai frumoase texte ce s-au scris
în secolul XVIII în favoarea libertăţii umane, J.J. Rousseau sublinia
că drepturile omului sunt daruri esenţiale ale naturii, de care nimeni nu
se poate atinge în niciun fel. Unii au denumit drepturile individuale ca
libertăţi necesare, alţii ca drepturi esenţiale.
O definiţie este dată şi de profesorul Paul Negulescu, care
denumea drepturile fundamentale „drepturi publice” sau „libertăţi
publice” ori „drepturi ale omului şi cetăţeanului”. Aceste „drepturi
publice”, aşa cum le denumea Paul Negulescu, „sunt facultăţi,
posibilităţi recunoscute de legiuitorul constituent tuturor membrilor

187
societăţii, afară de restricţiuni speciale în scop de a ajuta
perfecţionarea şi conservarea individului însuşi. Aceste posibilităţi,
aceste facultăţi recunoscute individului om, sunt garantate fiecăruia
şi faţă de ceilalţi indivizi şi faţă de colectivitatea însăşi”.100
Deseori, drepturile fundamentale sunt definite ca acele drepturi
consacrate de constituţie şi care sunt determinante pentru statutul
juridic al cetăţeanului.
Problema care se pune este de a identifica un criteriu după care
stabilim că anumite drepturi sunt sau nu esenţiale. Întrebarea ne duce
la lumea valorilor şi cea mai importantă problemă o reprezintă
selectarea valorilor, precum şi protejarea juridică deosebită a
acestora.
Observăm că anumite drepturi subiective, datorită importanţei
lor, sunt selectate pe criteriul valoric şi înscrise ca drepturi
fundamentale. Deci, pentru definirea drepturilor fundamentale, vom
reţine că ele sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni, pentru viaţa,
libertatea, personalitatea lor. Caracterul de drepturi esenţiale îl capătă
în raport cu condiţiile concrete de existenţă ale unei societăţi date.
Un drept subiectiv poate fi considerat esenţial şi deci
fundamental într-o societate dată, dar îşi poate pierde acest caracter
în altă societate. Mai mult decât atât, chiar în cadrul aceleiaşi
societăţi, în diferite etape istorice, acelaşi drept subiectiv poate fi sau
drept fundamental sau simplu drept subiectiv, potrivit condiţiilor
concrete economice, sociale, politice şi, bineînţeles, conform voinţei
guvernanţilor, a cărei expresie nu este altceva decât legea ce
stabileşte chiar catalogul acestor drepturi.
Aceasta explică destul de clar de ce, într-o anumită perioadă
istorică, numărul drepturilor fundamentale este mai mare sau mai mic
decât în altă perioadă istorică. Altfel spus, atunci când analizăm
drepturile fundamentale, trebuie să căutăm mai adânc în realităţile

100
Paul Negulescu, Curs de drept constituţional român, Tipografiile
române unite, Bucureşti, 1927.
188
concrete ale societăţii, să nu ne oprim numai la ceea ce legea
proclamă.
Drepturile fundamentale pot fi explicate numai în
interdependenţa lor cu celelalte fenomene şi îndeosebi cu realităţile
economice, sociale şi politice concrete din fiecare ţară.
Juristul francez Georges Burdeau acordă o mare atenţie
drepturilor fundamentale, pe care le denumeşte libertăţi publice.
Exprimându-şi concepţiile despre libertăţile publice, autorul
consideră că există două aspecte ale libertăţii. Un prim aspect este
acela că libertatea poate fi considerată la început ca o absenţă a
constrângerii; fizică sau spirituală, libertatea se traduce printr-un
sentiment de independenţă. Un al doilea aspect, în concepţia lui
Georges Burdeau, este socializarea libertăţii. În dezvoltarea politică,
libertatea tinde a-şi pierde caracterul individual, ea devine libertate
colectivă. 101
În alte opinii, prin noţiunea de drepturi fundamentale
cetăţeneşti se desemnează acele drepturi ale cetăţenilor care, fiind
esenţiale pentru dezvoltarea materială şi intelectuală a acestora,
precum şi pentru asigurarea participării lor active la conducerea
statului, sunt garantate de însăşi constituţia ţării, atât prin măsuri de
ordin juridic, cât şi prin stabilirea condiţiilor materiale necesare
pentru exercitarea lor. 102
Datorită importanţei lor, drepturile fundamentale, sunt înscrise în
acte deosebite, cum ar fi declaraţii de drepturi, legi fundamentale.
Înscrierea în constituţie a drepturilor fundamentale este urmarea
caracteristicii principale a acestora de a fi drepturi esenţiale pentru
cetăţeni. Odată selectate pe criteriul valoric, ca fiind esenţiale într-o
anumită etapă istorică, li se conferă o formă şi o ocrotire juridică aparte.

101
G. Burdeau, Les libertés publiques, Librairie generale de droit et
jurisprudence, Paris, 1966.
102
T. Drăganu, Drept constituţional, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974.
189
Înscrise în Constituţie, li se recunoaşte caracterul de drepturi
fundamentale şi li se stabilesc garanţii pentru ocrotirea şi exercitarea lor.
La sfârşitul acestor consideraţii, putem spune că drepturile
fundamentale sunt acele drepturi subiective ce aparţin cetăţenilor
României, prevăzute şi garantate de constituţie, esenţiale pentru
statutul juridic al acestora şi care asigură deplina afirmare în societate
şi participare la viaţa politică, economică socială şi culturală.

Delimitări conceptuale
Precizarea terminologiei utilizate în domeniul drepturilor
omului şi cetăţeanului este un lucru de certă importanţă, mai ales,
când problemele se abordează într-o manieră ştiinţifică.
Dacă în mare măsură această terminologie se aseamănă cu
terminologia obişnuită, comună, din care de altfel rezultă, ele totuşi
nu se confundă. Deşi limbajul – se ştie – este convenţional, în
momentul în care s-a convenit asupra lui, convenţia obligă. Numai
un limbaj comun, acceptat, permite comunicarea clară şi receptarea
exactă. Precizările terminologice se impun mai ales pentru că
domeniul drepturilor omului – un domeniu complex, dens în
conţinutul social şi politic – este exprimat, în cele din urmă, în
limbajul juridic, care este un limbaj tehnic şi desigur obligatoriu, din
moment ce devine chiar limbajul legii. Asemenea exigenţe sunt
fireşti în domeniul juridicului, deoarece dispoziţiile legale trebuie să
se aplice la cazuri concrete, produc efecte concrete. Legea dă soluţii
aplicabile în practică, în viaţa oamenilor. De aici rezultă că legea
trebuie nu numai cunoscută, dar şi receptată corect, exact. Prin
exprimarea legislativă (constituţională), drepturile, libertăţile şi
îndatoririle cetăţeneşti prind viaţă, există. 103
Vom observa că se folosesc frecvent termenii drept sau
libertate. Astfel, Constituţia utilizează termenul drept, atunci când
consacră dreptul la viaţă (art. 22), dreptul la apărare (art. 24), dreptul
la informaţie (art. 31), dreptul la vot (art. 36) etc. În schimb,
103
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 154 şi urm.
190
Constituţia foloseşte termenul libertate atunci când reglementează
libertatea conştiinţei (art. 29), libertatea de exprimare (art. 30),
libertatea întrunirilor (art. 39). Cum se explică această terminologie?
Există, din punct de vedere juridic, deosebiri între drept şi libertate?
Vom observa că terminologia constituţională, deşi astfel
nuanţată, desemnează o singură categorie juridică, şi anume dreptul
fundamental. Astfel văzute lucrurile, vom observa că, juridiceşte,
dreptul este o libertate, iar libertatea este un drept. Nu există
deosebiri de natură juridică, suntem deci în prezenţa unei singure
noţiuni juridice. Nuanţarea terminologică are cel puţin două
explicaţii. O explicaţie este de ordin istoric. La început, în catalogul
drepturilor umane, au apărut libertăţile, ca exigenţe ale omului în
opoziţie cu autorităţile publice, iar aceste libertăţi nu presupuneau
din partea celorlalţi decât o atitudine generală de abţinere. Evoluţia
libertăţilor, în contextul mai larg al evoluţiei politice şi sociale, a avut
ca rezultat cristalizarea conceptului de drept al omului, concept cu un
conţinut şi semnificaţii juridice complexe. Mai ales în raport cu
autorităţile statale, drepturile omului (libertăţile publice) au implicat
şi obligaţii corelative, măcar de apărare. În timp, aceste libertăţi au
trebuit să fie nu numai proclamate, ci şi promovate şi mai ales
protejate, garantate. Putem deci constata că astăzi între drept şi
libertate există o sinonimie din punct de vedere juridic. Cea de-a
doua explicaţie ţine de expresivitate şi frumuseţea limbajului juridic,
care valorifică însă şi sensul iniţial şi, desigur, tradiţia.
Frecvent, drepturile omului şi cetăţeanului sunt denumite
libertăţi publice. Expresia libertăţi publice este o expresie
cuprinzătoare, ea evocă atât libertăţile, cât şi drepturile omului
(cetăţeanului), precum şi faptul că ele aparţin dreptului public, şi
anume Dreptului Constituţional, fiind astfel supuse unui regim
juridic aparte.
Unele explicaţii comportă şi expresiile drepturi ale omului şi
drepturi ale cetăţenilor. Este vorba de exprimări ce se află într-o
strânsă corelaţie, desemnează acelaşi domeniu şi care, totuşi, într-o

191
terminologie juridică riguroasă, nu se confundă. Expresia drepturile
omului evocă drepturile fiinţei umane, care este înzestrată cu raţiune
şi conştiinţă şi căreia îi sunt recunoscute drepturile sale naturale, ca
drepturi inalienabile şi imprescriptibile. Omul însă, într-o societate
organizată în stat, se prezintă juridiceşte sub trei ipostaze distincte:
cetăţean, străin sau apatrid. Pe planul realităţilor juridice interne,
omul devine cetăţean, altfel spus, fiinţa umană se integrează într-un
anumit sistem social-politic, comandat de reguli juridice (desigur, în
principal, pentru că există şi reguli religioase, morale, politice).
Drepturile sale naturale sunt proclamate şi asigurate prin constituţia
statului al cărui cetăţean este, căpătând astfel viaţă şi eficienţă
juridică, sub denumirea de drepturi (libertăţi) cetăţeneşti.
Desigur, recunoscând şi exprimând juridiceşte drepturile
naturale ale omului, constituţia consacră şi alte drepturi, care rezultă
din acestea sau le asigură existenţa, ori sunt necesare protejării şi
dezvoltării sistemului social. Dacă cetăţenii, în principiu, beneficiază
de toate drepturile prevăzute de constituţie, străinii şi apatrizii
beneficiază doar de unele dintre ele şi, în orice caz, de cele ce sunt
indispensabile fiinţei umane.
Sintetizând, vom putea reţine că drepturile omului pe planul
realităţilor universale devin drepturi ale cetăţenilor pe planul
realităţilor interne ale fiecărui stat. Aşa văzute lucrurile, în domeniul
reglementărilor juridice există reglementări internaţionale şi regle-
mentări interne. 104
Realizarea unei corelaţii cât mai reuşite între aceste două
categorii de reglementări implică asigurarea drepturilor cetăţenilor la
nivelul standardelor impuse de reglementările internaţionale, lucru
dificil de realizat şi care cere timp, având în vedere marea diversitate
în dezvoltarea economică, socială şi culturală a statelor lumii.
Uneori se foloseşte şi expresia instituţia drepturilor, libertăţilor
şi îndatoririlor fundamentale. Această expresie desemnează un grup
de norme juridice, unite prin obiectul lor comun de reglementare. Ca
104
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 156 şi urm.
192
instituţie juridică, ea face parte din Dreptul Constituţional. În aceasta
se găseşte una din explicaţiile înscrierii în Constituţie a drepturilor,
libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor.

Noţiunea de îndatoriri fundamentale


Existenţa îndatoririlor fundamentale se impune, deoarece este
de neconceput ca membrii unei colectivităţi umane să nu aibă, alături
de drepturi, şi anumite îndatoriri, anumite obligaţii faţă de societatea
în care trăiesc. Îndatoririle fundamentale mobilizează oamenii la
realizarea scopurilor societăţii, constituind în acelaşi timp garanţia,
printre alte garanţii, că drepturile fundamentale se pot realiza efectiv.
Existenţa unor îndatoriri este stipulată în chiar pactele internaţionale
privitoare la drepturile omului, care stabilesc că omul are îndatoriri
faţă de semenii săi şi faţă de colectivitatea căreia îi aparţine şi este
dator a se strădui să promoveze şi să respecte drepturile recunoscute
în pacte.
În primul rând, îndatorirea fundamentală a cetăţeanului este o
obligaţie, şi nu o îndrituire, aşa cum este dreptul fundamental. Ea
presupune din partea cetăţeanului îndeplinirea unor cerinţe
determinate de sarcinile şi scopurile societăţii.
Îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii cărora societatea,
la un anumit moment, le atribuie o valoare mai mare, valoare ce se
reflectă în regimul juridic special ce li se atribuie.
Astfel spus, din noianul de obligaţii pe care un cetăţean le
poate avea, în multitudinea de raporturi juridice, inclusiv cele
constituţionale, în care intră, numai unele au valoare de îndatoriri
fundamentale. Căpătând această valoare, ele sunt înscrise ca atare în
constituţie. Stabilim astfel o altă trăsătură a îndatoririlor
fundamentale, şi anume aceea că ele sunt expres formulate prin chiar
textul constituţiei.
În fine, îndatoririle fundamentale sunt asigurate în realizarea
lor prin convingere sau la nevoie prin forţa de constrângere a
statului, căci ele sunt veritabile obligaţii juridice.

193
Putem spune deci că îndatoririle fundamentale sunt acele
obligaţii ale cetăţenilor României, înscrise în Constituţie, care sunt
socotite esenţiale pentru desfăşurarea vieţii în societate şi asigurate în
realizarea lor prin convingere ori, la nevoie, prin forţa de
constrângere a statului.

VII.2. Natura juridică a drepturilor fundamentale


Drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale
cetăţenilor care nu se deosebesc de alte drepturi subiective nici prin
natura lor, nici prin obiectul lor. Aceste drepturi alcătuiesc, însă, o
categorie distinctă de drepturi, datorită importanţei lor economice,
sociale şi politice pe care o au; ele sunt esenţiale pentru statutul
juridic al cetăţenilor şi reprezintă baza tuturor celorlalte drepturi
cetăţeneşti. 105
În legătură cu natura juridică şi cu conceptul drepturilor fun-
damentale, în literatura de specialitate s-au formulat mai multe teorii.
Cea mai răspândită teorie asupra drepturilor fundamentale, a
naturii juridice a acestora, este teoria drepturilor naturale (Locke,
Wolf, Blackstone, Rousseau). Potrivit acestei teorii, drepturile
omului sunt anterioare statului, omul având aceste drepturi de la
natură, iar drepturile sau libertăţile publice, cum mai sunt denumite,
au o natură deosebită de celelalte drepturi ale omului; întrucât
cetăţeanul le deosebeşte în calitatea sa de om, ele sunt opozabile
statului şi nu sunt deci stabilite prin legi, contracte etc. 106
O altă teorie, în fapt o variantă a teoriei dreptului natural, este
teoria individualistă (F. Bastiat, A. Esmein, N. Chenau,
H. J. Laski), conform căreia sursa oricărui drept este individul,
întrucât acesta este, singur, o fiinţă reală, liberă şi responsabilă.
Drepturile fundamentale sunt denumite libertăţi necesare.

105
Gheorghe Uglean, Curs de drept constituţional şi instituţii politice,
Editura Proema, Baia Mare, 1996, p. 153 şi urm.
106
A se vedea, în acest sens, pe larg, T. Drăganu, op. cit., p. 21.
194
Într-o altă teorie, aceea a drepturilor reflexe sau a autolimitării
statului, nu se face o deosebire de natură juridică între drepturile
individuale şi celelalte drepturi subiective, toate fiind considerate o
creaţie a dreptului obiectiv. Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti nu
sunt drepturi veritabile ale cetăţenilor, ci un fel de drepturi reflexe,
care îşi au originea în autolimitarea statului. 107
În doctrina juridică contemporană, prin negarea drepturilor
subiective, dreptul obiectiv, norma juridică reprezintă totul.
Drepturile subiective, potrivit acestei doctrine, nu există ca atare.
Libertăţile publice, în această concepţie, pot fi considerate ca
obligaţii în sarcina statului, ca limitări aduse competenţei sale, care
lasă să subziste o sferă de autonomie individuală. 108
Se ignoră în această ultimă teorie faptul că într-un raport juridic
nu pot exista numai drepturi sau numai obligaţii, întrucât drepturile
unui subiect al acestora constituie totodată obligaţii corelative pentru
celălalt subiect. Aşa fiind, afirmaţia că unor obligaţii ale statului nu
le-ar corespunde drepturi ale cetăţenilor nu poate fi acceptată. În
opinia noastră, drepturile fundamentale sunt drepturi subiective. 109

VII.3. Apariţia şi dezvoltarea instituţiei drepturilor


şi îndatoririlor fundamentale în România
În Ţările Române, dezvoltarea tehnică şi economică, socială şi
culturală, specifică epocii moderne, când se pune problema
drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, a fost multă vreme frânată
de dominaţia otomană. Abia în secolul al XVIII-lea, atât în
Transilvania, cât şi în Moldova şi Muntenia se dezvoltă
manufacturile care utilizează munca salariată, se dezvoltă mineritul,

107
A. Lapradelle, Cours de droit constitutionnel, Paris, 1912, p. 556.
108
Philippe Braud, La liberté publique en droit français, Paris, 1968,
p. 13.
109
N. Prisca, op. cit., p. 217.
195
se construiesc drumuri şi poduri şi totodată apar frământări sociale
influenţate de ideile Revoluţiei franceze. 110
Un moment important în dezvoltarea instituţiei drepturilor
fundamentale îl constituie memoriul intelectualilor români din
Transilvania, sub denumirea de Supplex Libellus Valachorum
(1791), prin care se cerea ca naţiunea română să fie reaşezată în toate
drepturile sale civile şi politice.
Mişcările revendicative al căror program cuprindea revendicări
de drepturi cetăţeneşti se desfăşurau cu mare putere şi în Ţările
Române. Sub acest aspect sunt de reţinut Revoluţia lui Tudor
Vladimirescu şi, în special, Proclamaţia de la Padeş (ianuarie 1821),
în care se cerea redobândirea drepturilor pierdute, dreptate şi
libertate pentru toţi, apoi Proiectul de constituţie al cărvunarilor
(1822), în care erau formulate unele revendicări în numele
drepturilor omului111 .
Revoluţia din 1848 constituie momentul cel mai important
pentru recunoaşterea drepturilor fundamentale. Proclamaţia adresată
domnitorului de către revoluţionarii moldoveni a avut un caracter
limitat, la fel ca însăşi revoluţia; în Ţara Românească, revoluţia a fost
mai bine organizată, iar măsurile prevăzute, mai democratice.
„Proclamaţia Revoluţiunii din Ţara Românească”, cea căreia
i-a dat citire Eliade, cunoscută în istorie sub numele de Proclamaţia
de la Islaz, acceptată şi semnată de domnitor, cuprinzând cele mai
importante drepturi, a fost o veritabilă declaraţie de drepturi şi
libertăţi fundamentale. Ea proclama egalitatea în ce priveşte
drepturile politice şi civile, votul universal, libertatea presei, a
cuvântului, a întrunirilor, desfiinţarea iobăgiei şi a clăcii, dreptul la
învăţătură, împroprietărirea.

110
Gheorghe Uglean, Curs de drept constituţional şi instituţii politice,
Editura Proema, Baia Mare, 1996, p. 160 şi urm.
111
N. Iorga, Istoricul constituţiei româneşti, în Noua Constituţie a
României, Institutul social român, Bucureşti, 1922, p. 20-22.
196
Problema drepturilor fundamentale este prezentă şi în
Moţiunea de la Blaj, care a constituit programul revoluţiei din
Transilvania.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a adus o serie de reforme în
Principatele Unite, inclusiv proclamări de drepturi fundamentale.
Astfel, Legea din 14 august 1866 privind reforma agrară
recunoaşte libertatea individuală şi libertatea muncii.
Prima Constituţie Română, de la 1866, a proclamat drepturi şi
libertăţi, toate având ca idee centrală garantarea dreptului de
proprietate, a proprietăţii private.
În noile condiţii istorice, după primul război mondial şi Marea
Unire, s-a adoptat Constituţia din 1923, care proclama în mod
solemn largi drepturi tuturor cetăţenilor.
Anul 1938 marchează, însă, în dezvoltarea drepturilor
fundamentale, începutul unei perioade de dictatură, de înlăturare a
unor drepturi, perioadă ce a continuat până la Revoluţia din
Decembrie 1989, cu toate că s-au adoptat, după cel de-al doilea
război mondial, trei constituţii, în care s-au proclamat drepturi şi
libertăţi, dar care nu erau garantate şi, evident, nu erau respectate.

VII.4. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale


De regulă, drepturile fundamentale ale cetăţenilor au fost
proclamate, enumerate prin declaraţii de drepturi, şi mai ales prin
constituţii, fără a se face însă o clasificare a lor. În literatura de
specialitate au existat însă asemenea preocupări.
Astfel, cea mai cunoscută clasificare la vremea sa era
considerată a fi cea făcută de Pellegrino Rossi, care distingea trei
categorii de drepturi: private, publice şi politice112 .
O altă clasificare des întâlnită împarte drepturile fundamentale
în două mari categorii: egalitatea civilă şi libertăţile individuale
(libertăţi de ordin moral şi libertăţi de ordin material). P. Negulescu

112
M. Prelot, op. cit., p. 55 şi urm.
197
împărţea libertăţile politice în două mari categorii: libertăţi
primordiale şi libertăţi secundare113 .
O altă clasificare împarte drepturile fundamentale în drepturi
individuale şi drepturi colective. În prima categorie sunt incluse
dreptul de proprietate, libertatea persoanei, libertatea conştiinţei, iar
în a doua categorie, dreptul popoarelor la autodeterminare, dreptul de
asociere, egalitatea naţională, egalitatea între sexe. Această
clasificare nu se bazează atât pe conţinutul drepturilor, cât pe
posibilitatea de realizare a lor. Unele chestiuni se pot realiza în cadru
organizat, iar altele se pot realiza individual.
În opinia noastră, pentru a clasifica drepturile fundamentale ale
cetăţenilor, trebuie folosit drept criteriu conţinutul drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti.
În raport de acest fapt, putem clasifica drepturile în următoarele
categorii:114
1. Inviolabilităţile: dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică
şi psihică, la libertatea individuală, dreptul la apărare, la libera
circulaţie, dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private,
precum şi inviolabilitatea domiciliului.
2. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale:
drepturi referitoare la viaţa socială şi materială a persoanelor, în
strânsă legătură cu drepturile privind educaţia, şi anume: dreptul la
învăţătură, la ocrotirea sănătăţii, dreptul la muncă şi protecţia socială
a muncii, dreptul la grevă, dreptul la proprietate, la moştenire, la
asigurarea unui nivel de trai decent, dreptul la căsătorie, dreptul
copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă, precum şi dreptul la
protecţie specială al persoanelor cu handicap.
3. Drepturi exclusive politice: dreptul de a alege şi dreptul de
a fi ales.

113
P. Negulescu, op. cit., p. 518, 535.
114
Gheorghe Uglean, Curs de drept constituţional şi instituţii politice,
Editura Proema, Baia Mare, 1996, p. 164 şi urm.
198
4. Drepturi şi libertăţi social-politice: libertatea conştiinţei,
libertatea de exprimare, dreptul la informaţie, libertatea întrunirilor,
dreptul la asociere, secretul corespondenţei.
5. Drepturi garanţii: dreptul de petiţionare, dreptul persoanei
vătămate de către o autoritate publică.

VII.5. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor,


libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români
Există anumite reguli fundamentale aplicabile tuturor
drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor.
Acestea rezultă din Capitolul I al titlului II al Constituţiei (art. 15-
21), fie din coroborarea dispoziţiilor din acest capitol cu dispoziţii
din alte titluri sau capitole, fie din alte articole, precum art. 49.
1. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
fundamentale
Este îndeobşte admis şi recunoscut că drepturile şi libertăţile
sunt universale şi indivizibile. De aceea, şi Constituţia arată:
„Cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin
Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”
(art. 15 alin. 1). Universalitatea drepturilor şi libertăţilor se referă atât
la sfera propriu-zisă a drepturilor, cât şi la titularii acestora. Sub
primul aspect, ea exprimă vocaţia omului, a cetăţeanului pe planul
realităţilor juridice interne ale fiecărei ţări, pentru toate drepturile şi
libertăţile. Sub cel de-al doilea aspect, universalitatea exprimă ideea
că toţi cetăţenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi şi libertăţi.
Desigur, aceasta este o posibilitate juridică, generală şi abstractă,
recunoscută de către Constituţie fiecărui cetăţean. Valorificarea
concretă şi exerciţiul efectiv al drepturilor şi libertăţilor sunt, de
asemenea, garantate de Constituţie, dar aceasta nu poate fi
interpretată decât în sensul că depinde de fiecare cetăţean, de
capacităţile şi eforturile sale, în condiţii conferite de către ordinea
constituţională, aproprierea rezultatelor exercitării acestor drepturi.

199
Constituţia oferă atât şansele, cât şi mijloacele şi garanţiile
necesare pentru ca cetăţeanul să le poată valorifica. Constituţia
răspunde, practic, exigenţelor formulate în preambulurile celor două
Pacte internaţionale privitoare la drepturile omului. În aceste pacte,
plecându-se de la constatarea că recunoaşterea demnităţii inerente
tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi
inalienabile constituie fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în
lume, se recunoaşte că aceste drepturi decurg din demnitatea
persoanei umane şi se impune statelor obligaţia de a promova
respectul universal şi efectiv al drepturilor şi libertăţilor omului.
Universalitatea drepturilor implică şi universalitatea
îndatoririlor. Este, de altfel, în firescul vieţii ca cetăţeanul să aibă atât
drepturi, cât şi obligaţii faţă de semenii săi şi faţă de societate.
Această regulă este explicit formulată şi în cele două Pacte
internaţionale privitoare la drepturile omului, care arată că „individul
are îndatoriri faţă de alţii şi faţă de colectivitatea căreia îi aparţine şi
este ţinut de a depune eforturi în promovarea şi respectarea
drepturilor recunoscute în pacte”.
Acest principiu exprimă pe fond legătura indisolubilă dintre
drepturi, libertăţi şi îndatoriri, intercondiţionarea lor. Într-o viziune
largă şi, desigur, corectă, îndatoririle devin garanţii ale drepturilor,
deoarece pentru a avea trebuie mai întâi să creezi, să produci, să
depui, deci să faci eforturi.
Universalitatea, astfel cum este concepută prin art. 15 din
Constituţie, priveşte drepturile, libertăţile şi îndatoririle, fără
deosebire de faptul reglementării lor prin chiar textul Constituţiei sau
prin alte legi.
2. Neretroactivitatea legii
Constituţia consacră, în alin. 2 al art. 15, un principiu de drept
de incontestabilă tradiţie, actualitate şi justiţie, şi anume
neretroactivitatea legii. Este, fără îndoială, recunoscut că o lege,
odată adoptată, produce şi trebuie să producă efecte juridice numai
pentru viitor. Aceasta pentru simplul motiv că legea se adresează
200
subiectelor de drept, permiţând sau interzicând şi, bineînţeles,
sancţionând atitudinile deviante. Or, este absurd să se pretindă unui
om, în general unui subiect de drept să răspundă pentru o conduită
pe care a avut-o anterior intrării în vigoare a unei legi care
reglementează această conduită. Subiectul de drept nu putea să
prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este
normal şi firesc dacă se desfăşoară în cadrul ordinii de drept în
vigoare. Principiul neretroactivităţii legii este expres formulat în
Codul Civil art. 1, în sensul că „legea dispune numai pentru viitor, ea
nu are putere retroactivă”, şi în Codul Penal, în art. 11, în sensul că
„legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost
săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni”.
Faţă de principiul potrivit căruia legea produce efecte juridice
numai pentru viitor, s-au impus în practica juridică, şi desigur în
legislaţie, două mari excepţii, şi anume cea privind aplicarea legii
penale mai blânde şi cea privind legile interpretative. Alineatul 2 al
art. 15 prevede numai excepţia legii penale mai favorabile. Cealaltă
ipoteză rămâne valabilă, ea fiind însă la dispoziţia autorităţii statale,
căreia îi revine atribuţia interpretării general-obligatorii a legilor.
Această ipoteză însă nu este în fond o excepţie de la
neretroactivitatea legii, întrucât interpretarea general-obligatorie, ca
orice interpretare de altfel, lămureşte înţelesul normei interpretate,
dacă nici nu adaugă şi nici nu modifică acest înţeles, ci îl clarifică, în
funcţie de diversitatea situaţiilor pe care norma interpretată le
reglementează. Deci, prin interpretare se explicitează conţinutul pe
care norma interpretată l-a avut ab initio. Orice act de aplicare a unei
norme de drept presupune interpretarea ei prealabilă, spre a se stabili
dacă este sau nu aplicabilă situaţiei juridice avute în vedere.
Interpretarea general-obligatorie asigură obligativitatea unei
asemenea interpretări pentru a curma astfel conflictele de
interpretare, produse sau posibile.
De regulă, o asemenea interpretare este de competenţa
organului care a emis norma, dar acesta – mai ales, dacă este organul

201
legiuitor – poate adăuga la normă, tocmai în scop de clarificare,
anumite reguli subsidiare, noi; în această ipoteză, este necesar însă
de distins între ceea ce constituie interpretare – stricto sensu – şi ceea
ce reprezintă reguli noi, care, dacă au fost consacrate cu scopul de a
asigura o mai riguroasă aplicare a legii, sunt aplicabile numai pentru
viitor, altfel încălcându-se principiul neretroactivităţii.
Observând sistemul de drept, în evoluţia şi actualitatea sa, vom
consemna că alin. 2 al art. 15 din Constituţie marchează o
transformare a unui principiu legal într-unul constituţional. Această
transformare are importante semnificaţii juridice. Astfel,
neretroactivitatea legii, ca principiu constituţional, este obligatorie
pentru toate ramurile de drept, fără excepţie, nu numai pentru acelea
care îl prevăd explicit.
Apoi, în afara excepţiei stabilite prin Constituţie, nicio altă
excepţie nu poate aduce limitări acestui principiu constituţional,
orice alte prevederi legale contrare trebuind a fi considerate
neconstituţionale şi putând fi atacate pe căile controlului de
constituţionalitate. Principiul neretroactivităţii legii se prezintă ca o
garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale, îndeosebi a
libertăţii şi siguranţei persoanei. Valoarea şi actualitatea principiului
sunt incontestabile şi de notorietate, orice atenuare a sa semnificând
o suprimare sau o limitare a drepturilor şi libertăţilor umane.
3. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor este principiul constituţional
potrivit căruia cetăţenii români, fără deosebire de rasă, naţionalitate,
origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică,
avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal, de toate
drepturile prevăzute în Constituţie şi legi, pot participa în egală
măsură la viaţa politică, economică, socială şi culturală, fără
privilegii şi fără discriminări, sunt trataţi în mod egal atât de către
autorităţile publice, cât şi de ceilalţi cetăţeni. Acest principiu este
consacrat prin art. 16 (1 şi 2), precum şi prin art. 4 (2) din
Constituţie.
202
Dacă examinăm conţinutul acestui principiu, putem identifica
trei aspecte, şi anume: egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii;
egalitatea în drepturi a cetăţenilor, fără deosebire de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, avere sau origine socială;
egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de religie, opinie
sau apartenenţă politică. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor priveşte
toate drepturile pe care le au cetăţenii români, fără deosebire de
faptul dacă ele sunt înscrise în chiar textul Constituţiei sau în alte
acte normative. Totodată, egalitatea în drepturi se manifestă în toate
domeniile de activitate. Trebuie reţinută, de asemenea, regula
rezultând din reglementările internaţionale, potrivit căreia nicio
măsură luată în caz de pericol public, care ameninţă existenţa
naţiunii, nu poate duce la discriminări întemeiate pe rasă, culoare,
sex, limbă, religie sau origine socială. Legea garantează ocrotirea
egală a tuturor cetăţenilor şi sancţionează discriminările.
Egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii exprimă
realitatea că femeile reprezintă jumătate din populaţia ţării şi că în
toate împlinirile materiale şi spirituale este încorporată şi munca lor.
De aceea, femeile se bucură în mod egal cu bărbaţii de toate
drepturile. Ele pot ocupa, în condiţii egale cu bărbaţii, orice funcţii,
iar la muncă egală primesc un salariu egal cu al bărbaţilor. Egalitatea
în drepturi a femeilor cu bărbaţii este garantată şi prin ocrotirea
deosebită ce se acordă femeii mame, prin ocrotirea şi asistenţa
acordate familiei.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor, fără deosebire de rasă,
naţionalitate sau origine etnică, limbă, avere sau origine socială,
exprimă la nivelul acestei instituţii juridice, în principal, realitatea că
pe teritoriul României, în decursul dezvoltării istorice, s-au aşezat, au
locuit, au muncit şi au luptat cot la cot cu românii şi cetăţenii de altă
naţionalitate (minorităţi naţionale), precum maghiari, romi, germani,
sârbi, turci, evrei, armeni etc. În unitate cu românii, aceşti cetăţeni au
luptat pentru dreptate socială, pentru libertate şi democraţie, pentru
cucerirea şi apărarea independenţei şi suveranităţii României. Toţi

203
aceşti cetăţeni se bucură în mod egal cu românii de toate drepturile şi
libertăţile şi îşi asumă, tot în mod egal, îndatoririle fundamentale.
Cetăţenilor români de altă naţionalitate li se asigură folosirea limbii
materne, cărţi, ziare, reviste, teatre, în limba maternă, acces egal cu
românii la toate categoriile de munci şi funcţii. Potrivit art. 6 (1) din
Constituţie, statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la
exprimarea identităţilor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor, fără deosebire de religie,
opinie sau apartenenţă politică, este de fapt o prelungire a celorlalte
două aspecte mai înainte explicate, aici urmărindu-se ca opţiunile
politice sau religioase ale oamenilor să nu fie speculate în sensul
discriminării în drepturi.
Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele
care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară.
Constituţia României stabileşte prin art. 16 (3) că funcţiile şi
demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele
care au numai cetăţenie română şi domiciliul în ţară. Această regulă
este aplicabilă nu numai pentru domeniul drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, ci şi pentru autorităţile publice. Constituţia utilizează
termenii funcţii şi demnităţi publice. Explicaţiile se găsesc în intenţia
legiuitorului de a determina cât mai precis sfera de aplicabilitate a
principiului. La o analiză atentă se poate lesne observa că misiunea
(însărcinarea) de deputat, senator, şef de stat, ministru este totuşi
altceva decât o funcţie publică, atât ca mod de ocupare, cât şi ca
dimensiune de atribuţii şi, bineînţeles, ca mod de încetare. Pentru
dreptul constituţional, o asemenea distincţie nu este pur
terminologică, ea este de fond, pentru că demnitarii nu sunt simpli
funcţionari publici în sensul strict al dreptului administrativ.
Demnitatea publică exprimă mai mult şi este prin excelenţă o
categorie a dreptului constituţional, această ramură principală a
dreptului care se identifică în ansamblul sistemului dreptului nu
numai prin obiectul său de reglementare, ci şi prin specificul
204
noţiunilor şi categoriilor cu care operează. Fără a proceda la
delimitări rigide, uneori absurde, va trebui să ţinem seama că
funcţiile şi demnităţile sunt într-o incontestabilă legătură, fără însă a
se confunda.
Cât priveşte funcţiile publice, este fără îndoială că textul
constituţional se referă la acelea care presupun exerciţiul autorităţii
statale, un statut aparte şi, mai ales (o condiţie, care ni se pare,
importantă), la acelea pentru ocuparea cărora depunerea
jurământului, potrivit art. 50 din Constituţie, este obligatorie.
Desigur, ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice se poate
face numai de către persoanele care îndeplinesc toate condiţiile
legale cerute (vârstă, capacitate etc.), la care Constituţia adaugă două
condiţii de maximă importanţă şi generalitate, şi anume: numai
cetăţenia română şi domicilierea pe teritoriul României.
Cât priveşte prima condiţie, de a avea numai cetăţenia română,
ea trebuie corelată cu dispoziţiile legii române, care îngăduie dubla
cetăţenie. Dubla cetăţenie este permisă de către lege; sunt însă
domenii ale dreptului public unde interesul societăţii este de a
permite accesul persoanelor care au numai cetăţenia română (deci, o
cetăţenie unică).
Aşa văzute lucrurile, este clar că în ocuparea unor funcţii şi
demnităţi publice, care presupun prin excelenţă sfera guvernării, a
exercitării autorităţii statale, interesul politic şi social nu poate admite
dubla cetăţenie. O altă soluţie decât cea avansată de către alin. 3 al
art. 16 ar fi în evidentă contradicţie atât cu îndeplinirea practică a
unor asemenea funcţii şi demnităţi, cât şi cu alte dispoziţii
constituţionale. Astfel, art. 50 din Constituţie, stabilind că una din
îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor este fidelitatea faţă de ţară,
arată în alin. 2 că cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice,
precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor
ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege.
Faţă de aceste prevederi constituţionale, ocuparea unei funcţii
şi demnităţi publice de către persoane care ar avea dublă cetăţenie

205
apare ca o imposibilitate juridică, cumulul de fidelitate fiind, prin
natura sa, o simplă ipocrizie, contrară imperativului moral ce
constituie esenţa de totdeauna a regulilor dreptului constituţional. O
persoană, oricât de obiectivă şi imparţială ar fi, ocupând o funcţie
sau o demnitate publică, nu poate aparţine decât unui singur stat. În
această calitate, ea participă la luarea unor decizii în favoarea
exclusivă a unui stat şi a comunităţii sale naţionale, unele măsuri sau
decizii având, prin excelenţă, caracter secret (în domeniul militar).
Mai mult chiar, aceeaşi persoană participă la luarea unor măsuri
(hotărâri, decizii) în care interesele unui stat nu sunt convergente cu
interesele celuilalt stat, al cărui cetăţean ar fi, pe baza dublei
cetăţenii.
În fine, condiţia de domiciliere pe teritoriul ţării este şi ea o
condiţie firească. Ea se practică în mai toate sistemele consti-
tuţionale, domiciliul fiind, alături de cetăţenie, o garanţie a ataşa-
mentului persoanei faţă de ţara la guvernarea căreia participă ca
demnitar sau ca funcţionar public. Totodată, trebuie subliniat că
prevederile constituţionale se referă numai la funcţiile şi demnităţile
civile sau militare publice, de unde rezultă că ocuparea unor funcţii
pri-vate nu este condiţionată de asemenea circumstanţieri, ceea ce,
desigur, nu exclude alte reguli de protecţie, în măsura în care sunt
necesare.
4. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor
Acest principiu este prevăzut în art. 17 din Constituţie. El
exprimă faptul că cetăţenia română este legătura politică şi juridică
dintre cetăţean şi stat, care, prin efectele sale, determină statutul
juridic al persoanei, oriunde s-ar afla ea, atât în interiorul, cât şi în
afara frontierelor. În temeiul acesteia, cetăţenii români care se află în
străinătate au dreptul să apeleze la protecţia autorităţilor române, iar
acestea au obligaţia constituţională de a le acorda protecţia necesară.
De altfel, între state există deja acorduri şi convenţii care permit şi
reglează această colaborare juridică.

206
Modalităţile concrete de acordare a protecţiei sunt, desigur,
dependente de sistemul juridic, în care regulile cuprinse în principiile
şi celelalte norme general-admise ale dreptului internaţional au
importanţa lor. Bucurându-se de protecţia statului român, cetăţeanul
român care se află în afara frontierelor trebuie să-şi îndeplinească
obligaţiile ce-i revin potrivit Constituţiei şi legilor României.
Faptul că el, temporar, se găseşte în afara frontierelor
României, nu-l scuteşte de îndeplinirea acestor obligaţii normale şi
fireşti, afară de cazul când acestea sunt incompatibile cu absenţa sa
din ţară (ca, de exemplu, obligaţia de a participa la anumite lucrări
impuse de necesitatea înlăturării efectelor unei calamităţi, în mod
firesc, nu poate reveni unei persoane pe timpul absenţei sale din
ţară). Important este însă faptul că simpla absenţă din ţară nu-l
exonerează pe cetăţeanul român, de exemplu, de obligaţia de a
satisface serviciul militar (afară de cazul în care s-ar încadra în
excepţiile la care face trimitere art. 52 (2) din Constituţie) sau de cea
de plată a impozitelor pentru imobilul al cărui proprietar este, sau de
obligaţia de creştere, întreţinere şi educare a copilului său minor.
5. Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de
protecţie juridică.
Constituţia României cuprinde şi unele reglementări privind
străinii şi apatrizii pe teritoriul României. Astfel, în art. 18 se arată:
1. Cetăţenii şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de
protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de constituţie
şi de alte legi.
2. Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu
respectarea tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care România
este parte.
Asemenea dispoziţii sunt necesare, ştiut fiind faptul că
populaţia unui stat cuprinde, în afara cetăţenilor, şi străini şi apatrizi.
Sistemul juridic şi, desigur, Constituţia nu pot să nu recepteze
această realitate şi să nu reglementeze, plecând de la categoria
generală de om (sau fiinţă umană), statutul juridic al tuturor
207
persoanelor fizice. În reglementarea constituţională a statutului
străinilor şi apatrizilor din România se au în vedere:
a) străinii şi apatrizii, în calitatea lor de oameni, au anumite
drepturi naturale, inalienabile şi imprescriptibile (la viaţă, la
demnitate, la libertate, la conştiinţă);
b) din punct de vedere strict juridic, anumite drepturi pot
aparţine numai cetăţenilor români, care, prin cetăţenie, sunt ataşaţi
destinelor statului român. Există, în toate sistemele constituţionale,
regula potrivit căreia numai cetăţenii au drepturi politice (de a alege
sau de a fi ales), pentru că numai ei pot şi trebuie să participe la
guvernarea statului propriu. De asemenea, pentru dobândirea şi
exercitarea anumitor drepturi, Constituţia sau legile cer, ca o condiţie
indispensabilă, şi calitatea de cetăţean român. Este suficient să
amintim că această calitate este expres cerută pentru a putea fi
proprietar de terenuri în România (a se vedea precizările de la
p. 249) sau pentru ocuparea unei funcţii de magistrat. Mai mult,
cetăţenii proprii nu pot fi extrădaţi la cererea unui stat străin;
c) în afara drepturilor naturale, care aparţin oricărei fiinţe
umane, în calitatea sa de om, există şi alte drepturi subiective a căror
dobândire şi exercitare legea nu o condiţionează de calitatea de
cetăţean.
Asemenea drepturi trebuie acordate şi străinilor sau apatrizilor
care domiciliază sau locuiesc în România. Este deci de netăgăduit că
şi străinii şi apatrizii trebuie să aibă anumite drepturi şi libertăţi şi,
bineînţeles, obligaţiile corespunzătoare.
Formula constituţională este generoasă şi cuprinzătoare.
Practic, şi străinii şi apatrizii din România se pot bucura de toate
drepturile şi libertăţile, afară de acelea pentru care Constituţia sau
legea impun calitatea de cetăţean român.
În mod firesc, articolul 18 din Constituţie reglementează şi
dreptul de azil, ştiut fiind faptul că azilul este prin excelenţă un drept
care aparţine străinilor şi apatrizilor.

208
Dreptul de azil cuprinde, de fapt, găzduirea şi protecţia statului
român acordate acestor persoane, deoarece în statul lor de origine
sunt urmărite sau persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea
umanităţii, progresului şi păcii. Azilul se acordă numai celor urmăriţi
pentru activităţi politice (se mai numeşte şi azil politic), şi nu pentru
fapte de drept comun. Persoanele cărora li se acordă azil de către
România se bucură de toate drepturile şi au toate obligaţiile, cu
excepţia celor care aparţin în exclusivitate cetăţenilor români. În
acelaşi timp, aceste persoane nu pot fi extrădate.
Potrivit documentelor internaţionale în materie, azilul este un
act paşnic şi umanitar şi nu poate fi considerat ca un act inamical faţă
de un stat.
De asemenea, principalele documente juridice internaţionale,
precum şi practica statelor în acest domeniu consideră că orice
persoană are dreptul de a cere azil şi de a obţine azilul într-o altă ţară.
Un asemenea drept nu poate fi invocat de persoanele în legătură cu
care există raţiuni serioase de a le considera că au comis o crimă
contra păcii, o crimă de război sau o crimă contra umanităţii, în
sensul instrumentelor internaţionale care au dispoziţii referitoare la
asemenea crime. În fine, aprecierea asupra motivaţiei azilului revine
statului care-l acordă, în exerciţiul suveranităţii sale.
6. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din
România.
Constituţia, prin art. 19, stabileşte că:
1) cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din
România;
2) cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai pe baza
unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate;
3) prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii
români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care
România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate;
4) expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de către justiţie.
Extrădarea şi expulzarea sunt două măsuri foarte grave care privesc
209
prin excelenţă libertatea individuală şi dreptul la liberă circulaţie.
Este motivul pentru care cele mai generale reguli în acest domeniu
sunt cuprinse în chiar corpul Constituţiei, urmând ca reglementările
de detaliu să fie realizate prin lege. Constituţia valorifică o regulă de
tradiţie, care rezultă şi din constituţiile străine, precum şi din
documentele juridice internaţionale, şi anume că cetăţenii proprii nu
pot fi nici extrădaţi, nici expulzaţi. Expulzarea sau extrădarea
propriului cetăţean ar fi o măsură contrară legăturii de cetăţenie, care
implică obligaţia de protecţie pe care statul trebuie să o asigure
tuturor cetăţenilor săi. În literatura juridică se menţionează un singur
caz în care această regulă, universală azi, nu este aplicabilă, şi anume
între Anglia şi Statele Unite ale Americii, între care extrădarea
propriilor cetăţeni este admisă. Acest caz, cvasisingular, este desigur
explicabil prin istoria şi legăturile sociale şi politice deosebite dintre
cele două state;
5) pot fi extrădaţi sau expulzaţi numai cetăţenii străini şi
apatrizi.
Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere
altui stat pe teritoriul căruia s-a refugiat unul din cetăţenii săi să i-l
predea. Ea asigură ca autorii unor infracţiuni, mai ales ai unor
infracţiuni internaţionale grave, să nu rămână nejudecaţi şi
nepedepsiţi, ascunzându-se pe teritoriul altor state. Într-o definiţie
considerată mai exactă, extrădarea este un act de asistenţă judiciară
interstatală în materie penală care urmăreşte transferul unui individ
urmărit sau condamnat penal din domeniul suveranităţii judiciare a
unui stat în domeniul celuilalt stat. Articolul 19 din Constituţie nu a
nominalizat situaţiile în care extrădarea este admisibilă sau nu, un
asemenea procedeu fiind dificil de realizat şi desigur ineficient.
Urmează ca autorităţile care vor avea de rezolvat asemenea
probleme să procedeze la o interpretare şi aplicare a instrumentelor
juridice internaţionale care privesc direct sau tangenţial acest
domeniu şi, desigur, a legislaţiei româneşti.

210
Câteva reguli însă sunt deja de largă aplicaţie şi, am putea
spune, universal recunoscute de sistemele şi practicile juridice.
Astfel, nu se admite extrădarea pentru raţiuni politice, sau atunci
când persoana în cauză ar putea fi condamnată la moarte ori ar exista
riscul de a fi supusă torturii şi altor pedepse sau tratamente crude,
inumane sau degradante. Extrădarea se admite şi se practică în
cazurile de piraterie maritimă şi aeriană, trafic de femei şi copii,
trafic de arme, trafic de stupefiante, terorism, genocid.
Expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor dintr-un
stat să oblige altă persoană (cetăţean străin sau apatrid) să părăsească
ţara, punând astfel capăt, în mod silit, şederii acestei persoane pe
teritoriul său. Codul nostru penal reglementează expulzarea străinilor
în cadrul măsurilor de siguranţă, adică al acelor măsuri care au ca
scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii
faptelor prevăzute de legea penală şi care se iau faţă de persoanele ce
au comis fapte prevăzute de legea penală. Aşa cum se arată, de altfel,
în literatura juridică, măsura expulzării se ia, de regulă, pentru
ocrotirea ordinii de drept, fiind motivată de consideraţii de ordin
politic, economic, juridic, menţionându-se în acest context tulburări
ale ordinii publice, acţiuni contrare legii sau acţiuni politice contra
siguranţei statului, ofense aduse statului de reşedinţă sau unui stat
străin.
În dreptul internaţional s-au stabilit totuşi unele reguli privind
expulzarea, în sensul ca executarea deciziei de expulzare să nu fie
inutil brutală, rapidă sau vexatorie, iar expulzatului să i se lase
dreptul de a alege statul pe teritoriul căruia urmează să fie expulzat,
adică expulzarea să se facă respectându-se drepturile inerente
persoanei. În mod firesc, aceste reguli, în măsura în care sunt
consemnate în pacte, convenţii sau protocoale la care România este
parte, fac parte din dreptul intern şi sunt aplicabile în domeniul
expulzării.
Constituţia stabileşte, prin art. 19, şi regula potrivit căreia
extrădarea se poate decide numai în baza unei convenţii

211
internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Sunt două condiţii care
stabilesc temeiul juridic al extrădării, condiţii cu vechime în sistemul
juridic. De altfel, Codul penal român, în art. 9, stabileşte şi că
extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie
internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în
temeiul legii. Desigur, norma penală se referă şi la situaţia în care
autorităţile române solicită extrădarea.
Unele explicaţii sunt necesare în legătură cu ultimul alineat al
art. 19 din Constituţie, care stabileşte că numai justiţia poate hotărî
extrădarea sau expulzarea. Vom observa că, în istoria acestor două
instituţii, decizia a revenit autorităţilor administrative, limitarea
controlului judiciar fiind explicată, mai ales în ce priveşte
expulzarea, prin aceea că ea răspunde în general unor motive de
oportunitate, care nu pot fi supuse aprecierii judecătorului. Aşa cum
am observat deja, faţă de realitatea că ambele măsuri aduc atingeri
grave unor libertăţi fundamentale, este normal ca justiţia să decidă,
pentru că în structura şi sistemul Constituţiei României justiţia este
unul din garanţii (poate cel mai puternic şi mai eficient) ai drepturilor
şi libertăţilor constituţionale.
Iar potrivit art. 18 din Constituţie, cetăţenii străini şi apatrizii care
locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor,
garantată de constituţie şi de alte legi. Credem că nu este lipsită de
interes menţionarea art. 7 din Declaraţia privind drepturile omului
aparţinând persoanelor care nu posedă naţionalitatea ţării în care
locuiesc, care stabileşte că un străin care se găseşte legal pe teritoriul
unui stat nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii luate
conform legii, afară dacă raţiuni imperioase de securitate naţională nu
se opun; el trebuie să aibă posibilitatea de a valorifica motivele
contrare expulzării sale şi de a cere examinarea cazului său de către
autoritatea competentă sau de una sau mai multe persoane special
desemnate de o anumită autoritate, fiind reprezentat în acest scop.
Expulzarea individuală sau colectivă a străinilor ce se găsesc în

212
această situaţie pentru motive de rasă, culoare, religie, cultură, de
origine naţională sau etnică este interzisă.
7. Prioritatea reglementărilor internaţionale
Constituţia României, prin art. 20, stabileşte un principiu de
incontestabilă actualitate şi care exprimă într-o viziune modernă
corelaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, cu aplicaţia sa
specifică în domeniul drepturilor constituţionale.
Prima regulă ce rezultă din art. 20 al Constituţiei este în sensul
interpretării şi aplicării dispoziţiilor privind drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la
care România este parte. Acest principiu reflectă actuala poziţie a
României în relaţiile juridice internaţionale, în primul rând în relaţiile
de drept constituţional. În Constituţie este nominalizată Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948,
iar în ce priveşte celelalte documente internaţionale, se vorbeşte de
pacte şi tratate, deşi, într-o viziune largă, ştiinţifică, pactele sunt
tratate. Explicaţia acestui limbaj al art. 20 din Constituţie constă în
ataşamentul pe care România îl proclamă explicit, mai întâi faţă de
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, acest document de
început şi de referinţă în domeniu, care a marcat începutul unei noi
ere în proclamarea şi protecţia drepturilor omului. În ideea de a se
marca ataşamentul şi respectul faţă de cele două pacte, şi anume
Pactul Internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi
culturale şi Pactul relativ la drepturile civile şi politice (adoptate şi
deschise semnării, ratificării şi adeziunii la 1 decembrie 1966,
ratificate de către România în 1974 şi intrate în vigoare la 3 ianuarie
1976 şi, respectiv, 23 martie 1976), în textul articolului 20 s-a
menţionat şi cuvântul pactele.
Cea de-a doua regulă acordă prioritate reglementărilor
internaţionale, desigur, celor cuprinse în tratatele ratificate de
România, în situaţia în care s-ar ivi anumite nepotriviri, conflicte,
neconcordanţe între ele şi reglementările interne. Trebuie menţionat

213
că această prioritate este acordată numai reglementărilor din
domeniul drepturilor omului, ea nu este aplicabilă altor domenii.
Soluţia constituţională dată de art. 20 exprimă nu numai
ataşamentul faţă de reglementările internaţionale, ci şi marea
receptivitate faţă de dinamica lor posibilă şi previzibilă. În domeniul
drepturilor omului sunt încă multe lucruri de înfăptuit care presupun
colaborarea între state şi care se vor realiza prin tratatele
internaţionale.
Deschiderea României spre Europa şi spre comunitatea
internaţională este astfel constituţional garantată prin art. 20. Această
soluţie este o soluţie modernă, ea se regăseşte în constituţiile Franţei,
Spaniei, care permit atribuirea de competenţe constituţionale unor
organizaţii sau instituţii internaţionale, în cazul Germaniei, desigur,
în formulări specifice şi nuanţate.
Dispoziţiile art. 20, în perspectiva aplicării lor, implică două
consecinţe majore. O primă consecinţă priveşte chiar pe legiuitor,
care va trebui întotdeauna şi obligatoriu să verifice dacă proiectele de
legi pe care le discută şi le adoptă se corelează cu tratatele
internaţionale la care România este parte. O a doua consecinţă
priveşte autorităţile publice competente a negocia, încheia şi ratifica
tratatele internaţionale, care vor trebui să manifeste o atenţie sporită
în observarea corelaţiei dintre prevederile actului internaţional şi
dreptul românesc, iar în situaţii mai dificil de depăşit, să se
folosească procedeul rezervelor sau declaraţiilor.
Regula supremaţiei documentelor internaţionale are însă şi o
limită, iar această limită se referă la cât de favorabile sunt dispoziţiile
constituţionale în comparaţie cu cele ale tratatelor.
8. Accesul liber la justiţie
Art. 21 din Constituţie prevede în primul alineat: „Orice
persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a
libertăţilor şi a intereselor sale legitime”.
În sistemul Constituţiei României, justiţia a devenit una din
garanţiile exercitării efective a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
214
Acest rol se motivează prin locul autorităţilor judecătoreşti în
sistemul puterilor statale şi prin funcţiile lor. Justiţia se înfăptuieşte,
în numele legii, de către judecători, care sunt independenţi şi se
supun numai legii. Raportarea activităţii judecătoreşti numai la lege
asigură aplicarea necondiţionată a legii şi numai a legii. Funcţiile
justiţiei sunt de a interpreta şi aplica legile la cazurile concrete, de a
judeca şi a aplica sancţiuni, de a face dreptate. Realizarea corectă a
acestor funcţii este asigurată de regulile de desfăşurare a activităţii de
judecată, printre care menţionăm publicitatea, oralitatea şi
contradictorialitatea dezbaterilor, obligaţia de motivare a hotărârilor,
posibilitatea exercitării căilor de atac.
Potrivit acestui principiu, oricine are acces la justiţie: cetăţean
român, cetăţean străin sau apatrid. Principiul menţionat permite
accesul la justiţie pentru apărarea oricărui drept sau oricărei libertăţi
şi a oricărui interes legitim, fără deosebire dacă acestea rezultă din
Constituţie sau din alte legi (art. 21, alin. 1).
S-ar putea pune întrebarea: De ce în Constituţie se foloseşte
expresia interese legitime? Nu ar fi aceasta o restrângere a
posibilităţii de a acţiona în justiţie şi deci nu ar fi fost suficient doar
termenul interese? Explicaţia e simplă. Constituţia şi legile nu apără
şi nu garantează orice interese, ci numai pe acelea care se întemeiază
pe drept, pe cutumă, în general pe izvoarele de drept. Interesele
nelegitime nu pot şi nu trebuie ocrotite, ele fiind contrare legalităţii şi
statului de drept. Articolul 21 din Constituţie implică o corectă
delimitare între dreptul la acţiune în justiţie şi obligaţia
constituţională de ocrotire a drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legitime. Este subînţeles că accesul liber la justiţie permite depunerea
oricărei cereri a cărei rezolvare este de competenţa autorităţilor
judecătoreşti. 115
Posibilitatea sesizării justiţiei pentru apărarea drepturilor,
libertăţilor şi a intereselor legitime se poate realiza fie pe calea
acţiunii directe, fie pe orice altă cale procedurală, inclusiv pe calea
115
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 188.
215
excepţiei de neconstituţionalitate menţionată de către art. 144 lit. c
din Constituţie. Trebuie să adăugăm că, accesul liber la justiţie fiind
garantat chiar prin Constituţie, precizarea din art. 21 (2) din
Constituţie în sensul că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea
acestui drept este firească.
9. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor
drepturi sau al unor libertăţi
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două Pacte
internaţionale privitoare la drepturile omului, alte documente
juridice internaţionale admit existenţa unor limitări, restrângeri, în
legătură cu exerciţiul drepturilor şi libertăţilor umane. Legitimitatea
unor astfel de reguli constă chiar în conceptul de libertate. De altfel,
chiar Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului (Franţa, 1789),
arăta prin art. 4 că „Libertatea constă în a face tot ce nu dăunează
altuia. De asemenea, exerciţiul drepturilor naturale ale fiecărui om
nu are limite decât cele care asigură celorlalţi membri ai societăţii să
se bucure de aceleaşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate
decât de lege”. Această limitare, din punctul de vedere al dreptului,
are chiar origini mai vechi. Astfel, în dreptul roman se spunea
alterum non laedere, ceea ce înseamnă că oricine, trăind onest şi
dând fiecăruia ce i se cuvine, îşi putea exercita drepturile până la
limita la care ar fi dăunat altuia. 116
De asemenea, din cele două Pacte internaţionale rezultă, pentru
legislaţiile interne, posibilitatea limitării sau restrângerii exerciţiului
unor drepturi şi libertăţi. În Pacte, asemenea prevederi nu sunt
grupate într-un text unic. Ele se regăsesc formulate la anumite
drepturi şi libertăţi, în funcţie de conţinutul acestora. Din examinarea
acestor prevederi rezultă că limitările şi restricţiile sunt posibile dacă:
sunt expres prevăzute de lege; sunt necesare într-o societate
democratică pentru a proteja securitatea naţională, ordinea publică,

116
I. Berg, Dicţionar, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
216
sănătatea sau morala publică, drepturile şi libertăţile celorlalţi etc.,
sunt proporţionale cu cauza care le-a determinat.
De asemenea, din Pacte rezultă că limitările trebuie să fie
exclusiv în vederea favorizării binelui general într-o societate
democratică, că anumite restricţii legale pot fi impuse pentru
membrii forţelor armate şi poliţiei. În fine, Pactele internaţionale
stabilesc că exerciţiul drepturilor şi libertăţilor comportă obligaţii şi
responsabilităţi speciale.
Constituţia României, receptând aceste reglementări
internaţionale, foloseşte un procedeu simplu şi eficient, şi anume
exprimarea tuturor acestora într-un unic articol.
Astfel, art. 53 permite restrângerea exerciţiului unor drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti, dar numai ca excepţie şi, desigur, numai
condiţionat. Potrivit textului menţionat, restrângerea se poate
înfăptui numai prin lege. Chiar legea poate face acest lucru numai
dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a
ordinii publice, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea
unei calamităţi naturale ori a unui sinistru deosebit de grav.
Altfel spus, Constituţia limitează chiar legea de restrângere
doar la anumite situaţii clar definite şi de o incontestabilă importanţă.
Aceste situaţii nominalizate de către art. 53 implică apărarea unor
valori sociale şi umane care prin rolul lor pot legitima măsuri de
natura celor menţionate. În fine, art. 53 impune încă două condiţii,
care desigur sunt cumulative, şi anume ca restrângerea să fie
proporţională cu situaţia care a determinat-o şi să nu aducă atingere
existenţei dreptului sau a libertăţii.

VII.6. Inviolabilităţile
Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică
Aceste drepturi sunt reglementate de către Constituţie în acelaşi
articol, şi anume art. 22. Deşi sunt într-o legătură indisolubilă,
drepturile menţionate nu sunt totuşi confundabile din punct de
217
vedere juridic. Dreptul la viaţă este înscris printre drepturile
esenţiale ale fiinţei umane, în Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, declaraţie preluată în constituţiile celor mai multe state
(art. 22 în Constituţia României).
Dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului. El şi-a
făcut loc de timpuriu, în sistemul juridic, fiind consacrat încă din
primele declaraţii de drepturi şi, desigur, prin constituţii. Este un
drept cetăţenesc cu care începe acest domeniu. În acest sens,
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stabileşte în art. 3 că
„Orice om are dreptul la viaţă libertate şi la inviolabilitatea
persoanei”. Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale consacră în art. 2 că „Dreptul
oricărei persoane la viaţă este protejat prin lege. Moartea nu poate fi
aplicată în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale
pronunţate de către un tribunal în cazul în care infracţiunea este
sancţionată de lege cu această pedeapsă”, iar Pactul privitor la
drepturile civile şi politice stabileşte, în art. 6 pct. 1, că „Dreptul la
viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin
lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar”.
În această accepţiune largă, dreptul la viaţă este asigurat prin
sistemul constituţional. Art. 22 din Constituţie se referă la
accepţiunea restrânsă a dreptului la viaţă, această soluţie fiind mai
eficientă din punct de vedere juridic. Având în vedere că acest drept
fundamental implică, în primul rând, ca nimeni să nu poată fi privat
de viaţa sa în mod arbitrar, art. 22 (3) interzice pedeapsa cu moartea,
ca fiind contrară drepturilor naturale ale omului. Interzicerea prin
Constituţie a pedepsei cu moartea exprimă tendinţa dominantă azi în
lume, prezentă în documentele juridice, politice şi sociologice, de
înlăturare a acestei sancţiuni. Pedeapsa cu moartea este nu numai o
încălcare a drepturilor naturale ale omului, dar este prin natura sa o
cruzime ce foarte rar s-a dovedit dreaptă şi niciodată eficientă. Mai
mult, ea produce efecte ireparabile, istoria dovedind că de foarte

218
multe ori a fost efectul unor grave erori judiciare şi că nu totdeauna a
pedepsit ceea ce trebuie astfel pedepsit. 117
Prin aceste dispoziţii, Constituţia realizează o corelare
indiscutabilă cu Protocolul facultativ la Pactul Internaţional relativ
la drepturile civile şi politice vizând abolirea pedepsei cu moartea,
protocol ratificat de către România fără rezerve.
Interdicţia prevăzută de art. 22 (3) este absolută, nicio excepţie
nefiind posibilă.
Într-o manieră asemănătoare cu dreptul la viaţă, dreptul la
integritatea fizică este clar definit prin chiar formularea
constituţională. Dreptul la integritate fizică şi psihică a fost inspirat,
de asemenea, de Declaraţia Universală, care, în art. 5, proclamă că
„nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente
crude inumane sau degradante”. În acelaşi sens a fost formulat art. 7
din Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice. Art. 3 al
Convenţiei Europene reia, în esenţă, art. 5 din Declaraţia Universală,
mai puţin termenul „tratamente crude”, arătând că „nimeni nu poate fi
supus torturii şi nici la pedepse sau tratamente inumane sau
degradante”. El nu a preluat însă alineatul 2 de la art. 7 al Pactului, în
care se arată: „În special, este interzis ca o persoană să fie supusă,
fără consimţământul său, unei experienţe medicale sau ştiinţifice”.
Strânsa sa legătură cu dreptul la viaţă a determinat
reglementarea în acelaşi articol 22. Respectul integrităţii fizice este
garantat chiar prin Constituţie, rezultând astfel obligaţia autorităţilor
publice de a o asigura. Orice atingere adusă integrităţii fizice a
persoanei va trebui sancţionată de către lege, iar dacă ea se impune,
totuşi, din considerente de ordin social, se poate face numai prin
lege, în condiţiile art. 53 din Constituţie.
Dreptul la integritate psihică este ocrotit şi considerat de
valoare constituţională, omul fiind conceput – sub aspect juridic – ca
un complex de elemente în care psihicul şi fizicul nu pot fi
despărţite. Mutilarea uneia sau alteia dintre integrităţi este contrară
117
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 192 şi urm.
219
drepturilor umane. Respectul vieţii, integrităţii fizice şi integrităţii
psihice explică în mod firesc interzicerea torturii, a pedepselor sau
tratamentelor inumane ori degradante, ceea ce face în mod expres
art. 22 (2). Practicarea unor asemenea procedee şi tratamente este o
încălcare a demnităţii şi personalităţii omului, conţinând obiceiuri
primitive, care trebuie repudiate şi reprimate de către lege.
Potrivit Convenţiei contra torturii şi a altor pedepse sau
tratamente crude, inumane ori degradante, tortura este un act prin
care se produce o durere sau o suferinţă ascuţită, fizică sau mentală,
intenţionat, unei persoane, cu scopul de a obţine de la ea sau de la o
terţă persoană informaţii sau mărturisiri, de a pedepsi un act pe care
ea sau o terţă persoană l-a comis sau se presupune a-l fi comis, de a
intimida sau de a face presiune asupra sa sau de a intimida sau face
presiuni asupra unei terţe persoane, sau pentru oricare alt motiv
fondat pe o formă de discriminare, indiferent care este, dacă o
asemenea durere sau o asemenea suferinţă sunt produse de un agent
al autorităţii publice sau de orice altă persoană având o împuternicire
oficială sau la instigarea sa ori cu consimţământul său expres sau
tacit.
Practicarea unor asemenea procedee şi tratamente este o
încălcare a demnităţii şi personalităţii omului, amintind obiceiuri
primitive care trebuie repudiate şi reprimate de către lege. Faţă de
relevanţa lor în garantarea drepturilor omului, aceste prevederi
privind interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane
ori degradante se regăsesc în Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului (art. 5), în Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi
politice (art7) şi, mai ales, în Convenţia contra torturii şi altor
pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (ONU,
10 decembrie 1984). Această Convenţie defineşte tortura ca un act
prin care o durere sau suferinţă ascuţite, fizice sau mentale, sunt
produse intenţionat unei persoane cu scopul de a obţine de la ea sau de
la o terţă persoană informaţii sau mărturisiri, de a pedepsi un act pe care
ea sau o terţă persoană l-a comis sau se presupune a-l fi comis, de a

220
intimida sau face presiuni asupra unei terţe persoane, sau pentru
oricare alt motiv fondat pe o formă de discriminare, indiferent care
este, dacă o asemenea durere sau o asemenea suferinţă sunt produse
de un agent al autorităţii publice sau de orice altă persoană având o
împuternicire oficială sau la instigarea sa sau cu consimţământul său
expres sau tacit. Acest termen nu cuprinde durerea sau suferinţele
rezultând unic din sancţiunile legitime, inerente acestor sancţiuni sau
ocazionate de ele. De asemenea, Convenţia cuprinde angajamentul
statelor de a lua măsurile legislative, administrative, judiciare şi orice
alte măsuri eficiente pentru a împiedica aplicarea de pedepse sau
tratamente crude, inumane sau degradante, pe teritoriul ce se află sub
jurisdicţia lor118 . Articolul 22 (3) din Constituţia României
realizează o corelare clară şi eficientă cu aceste instrumente juridice
internaţionale.
Drepturile prevăzute în art. 22 sunt ocrotite de Constituţie faţă
de toate subiectele de drept, deci atât faţă de autorităţile publice, cât
şi faţă de cetăţeni.
Formularea dispoziţiilor acestui articol nu lasă niciun dubiu în
ce priveşte obligaţia generală, a tuturor subiectelor de drept, de a
respecta viaţa, integritatea fizică şi psihică a persoanei. Este adevărat
că autorităţile publice au obligaţii sporite în acest domeniu, dar textul
nu trebuie interpretat ca referindu-se numai la acestea.
Libertatea individuală
Constituţia României reglementează libertatea individuală în
art. 23, un articol cu un conţinut complex. Astfel, se precizează:
„Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.
Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise
numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Reţinerea nu
poate depăşi 24 de ore. Arestarea preventivă se dispune de judecător
şi numai în cursul procesului penal. În cursul urmăririi penale
arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se

118
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit, p. 193 şi urm.
221
poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să
depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile. În
faza de judecată, instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice
periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia
arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a
inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă
au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să
justifice menţinerea privării de libertate. Încheierile instanţei privind
măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de
lege.
Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în
limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar
învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă
numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Punerea în
libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele
acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de
lege.
Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în
libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. Până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare,
persoana este considerată nevinovată. Nici o pedeapsă nu poate fi
stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii. Sancţiunea
privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală”.
Istoria îndelungată şi sinuoasă a libertăţii individuale,
permanentele conflicte ce intervin între lege şi teorie, pe de o parte,
şi practica autorităţilor publice, pe de altă parte, care
nu rareori a înregistrat abuzuri şi ilegalităţi, uitându-se uneori (din
păcate prea des) că autorităţile trebuie să fie în slujba cetăţeanului, şi
nu invers, au impus formularea unor reguli constituţionale clare, a
căror aplicare să nu fie stânjenită de interpretări şi speculaţii.
Articolul 23 din Constituţie foloseşte două exprimări, şi anume cea
de libertate individuală şi cea de siguranţă a persoanei. Aceste două
noţiuni sunt unul şi acelaşi lucru, nu formează o categorie juridică

222
unică, deşi sunt şi trebuie să fie folosite şi explicate împreună.
Exprimarea constituţională este rezultatul faptului că libertăţile
aparţinând persoanei trebuie reglementate nu numai în totalitatea lor,
ca fiind esenţiale pentru individ şi indivizibile, ci şi fiecare în parte.
Apoi, uneori, este dificil de nominalizat o libertate astfel încât prin
simpla nominalizare s-o identifici fără reţineri, deşi practicile
constituţionale în acest domeniu al drepturilor din prima generaţie
sunt îndelungate şi edificatoare.
Libertatea individuală, în contextul art. 23 din Constituţie,
priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea
comporta şi mişca liber, de a nu fi reţinut în sclavie sau în orice altă
servitute, de a nu fi reţinut, arestat sau deţinut decât în cazurile şi
după formele expres prevăzute de constituţie şi legi. Libertatea
individuală este expresia constituţională a stării naturale umane,
omul născându-se liber. Societatea are obligaţia de a respecta şi
proteja libertatea omului.
Pentru înţelegerea conceptului juridic (constituţional) de
libertate individuală, trebuie să plecăm de la o constatare de
notorietate, şi anume că libertatea individuală, ca de altfel toate
libertăţile umane, nu este, nu poate şi nu trebuie să fie absolută.
Aceasta înseamnă că ea urmează a se realiza în coordonatele impuse
de către ordinea constituţională sau, mai pe larg, de către ordinea de
drept. Încălcarea ordinii de drept de către un individ îndreptăţeşte
autorităţile publice la intervenţie, la represiune. Aceasta implică,
dacă este cazul, în funcţie de gravitatea încălcărilor, unele măsuri
care privesc direct libertatea persoanei, precum percheziţii, reţineri,
arestări.
Acţiunile autorităţilor publice de restabilire a ordinii de drept,
de represiune (atunci când este cazul) sunt şi trebuie să fie, la rândul
lor, condiţionate şi clar delimitate, astfel încât libertatea individuală
să fie respectată şi nicio persoană inocentă să nu fie victima unor
acţiuni abuzive sau determinate eventual de raţiuni pur politice.

223
Intervine astfel noţiunea de siguranţă a persoanei, care
exprimă ansamblul garanţiilor ce protejează persoana în situaţiile în
care autorităţile publice, în aplicarea constituţiei şi legilor, iau
anumite măsuri care privesc libertatea individuală, garanţii ce
asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale. Acest sistem de garanţii
(de regulă) permite realizarea represiunii faptelor antisociale
(nelegale, infracţiunilor), dar în acelaşi timp asigură inocenţilor
ocrotirea juridică necesară. 119
Categoria libertatea individuală are o sferă de cuprindere şi o
generalitate mai mari decât cele ale siguranţei persoanei. Siguranţa
persoanei poate fi văzută şi ca o garanţie a libertăţii individuale, ca
privind legalitatea măsurilor ce pot fi dispuse de către autorităţile
publice, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Art. 23 din Constituţie stabileşte condiţiile în care se pot realiza
reţineri şi arestări, şi anume că acestea pot fi dispuse numai în
cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Prin cazurile prevăzute de
lege urmează să înţelegem situaţiile, împrejurările în care autorităţile
publice competente pot proceda la percheziţii, reţineri, arestări. Prin
etapele prevăzute de lege urmează să înţelegem regulile procedurale
a căror respectare obligatorie se impune. Textul constituţional obligă
totodată legiuitorul să stabilească expres şi explicit atât cazurile, cât
şi procedurile. În orice caz, legiuitorul, în stabilirea cazurilor şi
procedurilor, va trebui să aibă în vedere că, potrivit art. 1(3) din
Constituţie, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti,
libera dezvoltare a personalităţii umane şi dreptatea reprezintă valori
suplimentare şi sunt garantate.
Percheziţia este o măsură reglementată în Codul de procedură
penală în capitolul denumit Mijloace de probă. Potrivit art. 100 din
acest Cod, „Când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect
sau vreun înscris tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora,
precum şi ori de câte ori pentru descoperirea şi strângerea probelor
este necesar, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată
119
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 195 şi urm.
224
poate dispune efectuarea unei percheziţii. Percheziţia poate fi
domiciliară sau corporală”.
Prin ea însăşi, percheziţia priveşte direct libertatea individuală şi,
mai ales, siguranţa persoanei în accepţiunea pe care am formulat-o
mai înainte. De aceea, percheziţia se poate efectua numai în cazurile
şi în condiţiile prevăzute de lege. Trebuie să adăugăm că revine
procedurii penale stabilirea de reguli, până la detalii, privind
încuviinţarea, timpul, procedura de efectuare a percheziţiilor.
Reţinerea este o măsură procesual-penală, preventivă, prin care
persoana faţă de care există unele indicii că a săvârşit o faptă
prevăzută şi pedepsită de lege este privată de libertatea sa, de către
autorităţile competente, pe o durată strict limitată. Fiind o măsură
care priveşte libertatea individuală, reţinerea este reglementată prin
Constituţie şi în detaliu prin legislaţia penală. Cât priveşte regulile ce
rezultă din chiar textul Constituţiei, ele se referă la faptul că
reţinerea: este permisă numai în cazurile şi cu procedura stabilite de
lege; nu poate depăşi 24 de ore; implică obligaţia autorităţii publice
de a aduce de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege,
motivele reţinerii; implică eliberarea obligatorie a persoanei în
momentul în care motivele care au determinat luarea măsurii au
încetat. În legătură cu durata maximă a reţinerii, care nu poate depăşi
24 de ore, ea trebuie interpretată ca o durată ce nu poate fi depăşită,
şi nu ca o durată practicată în orice caz de reţinere. Aceasta înseamnă
că reţinerea poate dura şi mai puţin, şi o oră, şi cinci ore, în funcţie
de motivele reţinerii şi de operativitatea în rezolvarea problemelor pe
care le ridică fiecare caz în parte. Nimic nu împiedică juridic
răspunderea autorităţii pentru o reţinere până la limita maximă dacă
se dovedeşte că această reţinere a fost abuzivă şi că deci ea nu era
necesară. Desigur, este rolul legislaţiei procedural-penale să
detalieze procedurile reţinerii până la amănunte, un loc important
trebuind să-l ocupe evidenţele strict necesare. 120

120
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 197 şi urm.
225
Arestarea este o măsură ce atinge grav libertatea individuală, ea
având consecinţe mari, uneori nebănuite, asupra reputaţiei persoanei,
a vieţii sale intime şi familiale, a fericirii sale. Persoana arestată
suportă bănuiala de culpabilitate, măsura putând produce efecte
ireparabile. De aceea, arestarea este supusă unor reguli constitu-
ţionale clare şi ferme, luarea sa revenind unor autorităţi care acţio-
nează numai din ordinul legii, independent şi imparţial, şi anume
magistraţilor.
Două reguli constituţionale-cheie sunt prevăzute explicit în art. 23,
şi anume că arestarea se face numai pe baza unui mandat de arestare
şi că această măsură o poate dispune numai magistratul. Coroborând
alin. (4) cu alin. (2) rezultă că arestarea se poate face numai în
cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Apărarea intereselor
legitime care au fost încălcate grav prin infracţiune implică
intentarea unui proces penal făptuitorului, proces ce poate dura şi
durează mai ales în cauzele mai complicate. De aceea, printre alte
probleme de interes juridic, se pune şi problema duratei arestării
persoanelor implicate, atunci când în condiţiile legii o asemenea
arestare s-a decis. Stabilirea unei asemenea lucru este dificil şi nu
este recomandabilă o soluţie rigidă, care poate fi rareori practicată.
Din analiza dispoziţiilor din alte constituţii şi a practicii în materie
s-a putut observa că durata de o lună de zile (30 de zile, mai exact)
este o durată care, de principiu, satisface atât cerinţele (măcar de
început) ale procesului penal, cât şi cerinţele respectării libertăţii
individuale. Ca atare, alineatul (4) admite emiterea mandatul de
arestare pentru o durată de cel mult 30 de zile. De unde rezultă că
durata poate fi şi mai scurtă.
Desigur, procesul penal poate impune activităţi complexe,
probatorii, care pot dura în timp, fiind necesară şi prelungirea stării
de arest a celor implicaţi (sau a unora). De aceea, Constituţia permite
prelungirea arestării, dar numai cu aprobarea instanţei de judecată.
Această dispoziţie este deosebit de importantă pentru siguranţa
persoanei, pentru că asupra stării sale de libertate decide o autoritate

226
judecătorească, după o procedură jurisdicţională căreia îi sunt
aplicate toate regulile clasice ale justiţiei, în care motivarea hotărârii
nu poate lipsi. De altfel, ea urmează unei alte garanţii, prevăzută în
acelaşi alineat, care permite arestatului să se plângă unui judecător
cu privire la legalitatea arestării. Judecătorul este obligat nu numai să
soluţioneze plângerea, ci şi să pronunţe o hotărâre motivată.
Prin Constituţie mai sunt stabilite şi alte reguli, unele comune
reţinerii şi arestării, iar altele numai în legătură cu arestarea.
Deoarece atât reţinerea, cât şi arestarea privesc libertatea individuală,
ele se pot ordona numai când există motive legale, iar ideea de
respect al libertăţii şi siguranţei persoanei impune ca şi aceasta să
aibă dreptul să cunoască aceste motive care impun măsuri atât de
grave şi care, desigur, o privesc. De aceea, Constituţia prevede două
reguli în legătură cu aceste motive: prima privind timpul de
comunicare şi a doua privind limba în care se face această
comunicare. Astfel, autoritatea care efectuează reţinerea sau
arestarea are obligaţia constituţională de a comunica de îndată
persoanei reţinute sau arestate motivele măsurii luate. Această
prevedere este foarte importantă nu numai pentru transparenţa
acţiunii autorităţilor publice, ci şi pentru evitarea unor erori, a unor
discuţii, deseori obositoare şi iritante. Cât priveşte limba în care se
face comunicarea, aceasta este limba pe care o înţelege cel în cauză.
Este o prevedere firească, este o garanţie a siguranţei persoanei.
Atunci când se conturează culpabilitatea persoanei, învinuirea se
aduce la cunoştinţă în cel mai scurt termen, dar – şi acest lucru este
esenţial – numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu.
Învinuirea este deja un pas foarte mare spre formularea culpabilităţii
şi răspunderii persoanei, iar dreptul de apărare trebuie deja să
funcţioneze. Avocatul devine, practic, un garant al siguranţei
persoanei, el poate sprijini profesional clarificarea problemelor cu
care clientul său este confruntat.
Prezenţa avocatului în această secvenţă procesuală este
obligatorie; de aceea, autoritatea publică trebuie să ia măsurile

227
eficiente pentru asigurarea unui avocat din oficiu, atunci când nu se
realizează prezenţa unui avocat ales. Regula constituţională este atât
de clară şi desigur imperativă, încât nu admite niciun subterfugiu
juridic, încălcarea ei fiind o încălcare gravă a Constituţiei.
Arătam că reţinerea şi arestarea unei persoane se justifică prin
existenţa unor motive, desigur legale. Dacă aceste motive au
dispărut, prevede Constituţia, cel reţinut sau arestat trebuie în mod
obligatoriu eliberat. Deşi textul nu stabileşte un termen în care
eliberarea să se producă, el trebuie să fie cel al constatării legale şi
oficiale a dispariţiei motivelor.
Regula de mai sus cuprinde obligaţia pentru autoritatea publică
de a elibera persoana reţinută sau arestată. Constituţia însă permite şi
eliberarea persoanei arestate preventiv, la cererea acesteia, sub control
judiciar sau pe cauţiune. Această regulă a libertăţii provizorii, pe care
am denumi-o regulă a încrederii, încearcă să valorifice la maximum
prezumţia de nevinovăţie, dar şi să reducă la minimum riscul unei
erori judiciare şi, în general, al unor acte ireparabile. Trimiterea în
judecată penală a unei persoane trebuie să se facă, pe cât posibil, în
stare de libertate. Cererea de punere în libertate a persoanei trebuie să
fie soluţionată numai de către autorităţile judecătoreşti.
Libertatea provizorie a arestatului preventiv se poate realiza
sub două condiţii: controlul judiciar sau cauţiunea.
Controlul judiciar sau cauţiunea sunt două instituţii procesual
penale care garantează că persoana pusă în libertate provizorie va
răspunde tuturor solicitărilor autorităţilor judiciare, solicitări legate
desigur de procesul penal în care este implicată.
Libertatea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune se
realizează potrivit unor reguli detaliate, reguli ce sunt de domeniul
procedurii penale.
În fine, art. 23 din Constituţie stabileşte două reguli
fundamentale de mare tradiţie în sistemele juridice şi de
incontestabilă actualitate şi spirit justiţiar, şi anume cea privind
prezumţia de nevinovăţie şi cea privind legalitatea pedepsei.

228
Dreptul la apărare
Dreptul la apărare este un drept fundamental cetăţenesc cu o
îndelungată istorie în cadrul instituţiei drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor. Constituţia îl reglementează distinct, pentru că, deşi este
în strânsă legătură îndeosebi cu libertatea individuală şi siguranţa
persoanei, el prezintă un egal interes pentru întreaga activitate
judiciară, mai exact vorbind atât pentru procesele penale, cât şi
pentru cele civile, comerciale, de muncă, de contencios
administrativ. Cele două alineate ale art. 24 surprind corect
conţinutul dreptului la apărare, sub cele două accepţiuni ale sale.
Dreptul la apărare, într-o accepţiune largă, cuprinde totalitatea
drepturilor şi regulilor procedurale ce pot fi folosite de o persoană
pentru materializarea apărării contra învinuirilor şi acuzaţiilor ce i se
aduc, a tentativelor de încălcare a drepturilor, precum şi posibilitatea
de a-şi valorifica cererile sau de a dovedi netemeinicia ori
nelegalitatea pretenţiilor adversarului. Dreptul la asistenţă juridică
este un element al dreptului la apărare. Prin asistenţă juridică
înţelegem posibilitatea persoanei de a beneficia de sfaturile,
recomandările unui avocat, ori de a fi reprezentată în mod calificat
de avocat, în exercitarea drepturilor şi apărarea intereselor sale, în tot
cursul procesului. Scopul dreptului la apărare îl constituie garantarea
realizării şi respectării drepturilor şi libertăţilor omului. 121
În procesele civile, comerciale, de muncă, de contencios
administrativ, dreptul la apărare ca totalitate de drepturi şi reguli
procedurale oferă părţilor posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile
sau de a dovedi netemeinicia pretenţiilor adversarului. În această
accepţie largă se include şi posibilitatea folosirii avocatului.
În accepţiunea sa restrânsă, dreptul la apărare cuprinde doar
posibilitatea folosirii unui avocat. Accepţiunea restrânsă are însă o
mare utilitate, iar alineatul (2) insistă asupra acestui aspect. Prima

121
Valerică Dabu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura
SNSPA, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Bucureşti, 2003, p. 227
şi urm.
229
regulă constituţională este în sensul că, în proces, părţile au dreptul la
asistenţă din partea unui avocat. Suntem deci în prezenţa unui drept
al persoanei, pe care ea şi-l poate exercita sau nu, pe riscul său. De
aceea, textul vorbeşte şi de avocat ales, în sensul că partea în proces
îşi alege ea apărătorul calificat. Există însă procese pentru care
asistenţa din partea unui avocat este obligatorie, adică legea obligă
autoritatea publică competentă să desemneze un avocat care să apere
persoana în cauză. Asemenea situaţii pot privi procesele penale în
care învinuiţii sau inculpaţii sunt minori arestaţi sau în care se judecă
infracţiuni grave. Legile vor trebui deci să prevadă expres asemenea
situaţii în care autorităţile competente au obligaţia să numească din
oficiu un avocat pentru apărarea persoanelor în cauză dacă acestea,
din diferite motive, nu-şi aleg un avocat. De altfel, aşa cum am
explicat deja, o asemenea prevedere există chiar în Constituţie –
art. 23(5) – în legătură cu asistenţa obligatorie din partea unui avocat
în momentul comunicării învinuirii.
Dreptul la liberă circulaţie
Dreptul la liberă circulaţie este un drept care asigură libertatea
de mişcare a cetăţeanului. Constituţia reglementează ambele aspecte
care formează conţinutul dreptului la circulaţie, şi anume: libera
circulaţie pe teritoriul României şi libera circulaţie în afara
teritoriului. În acest sens se garantează dreptul la liberă circulaţie în
deplinătatea elementelor sale constitutive. Este firesc însă că libera
circulaţie nu poate fi absolută, ea trebuie să se desfăşoare potrivit
unor reguli, cu îndeplinirea şi respectarea unor condiţii stabilite de
lege. De regulă, aceste condiţii privind exercitarea dreptului la liberă
circulaţie urmăresc ocrotirea unor valori economice şi sociale, a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, normala desfăşurare a
relaţiilor cu alte state. De altfel, chiar Pactul Internaţional privitor la
drepturile civile şi politice stabileşte prin art. 12 că libera circulaţie
poate face obiectul unor restricţii, dacă acestea sunt prevăzute de
lege, necesare pentru protejarea siguranţei naţionale, ordinii publice,
sănătăţii sau moralităţii publice, compatibile cu celelalte drepturi
230
recunoscute. Exercitarea acestui drept poate fi, astfel, condiţionată
prin lege dacă această condiţionare se impune pentru evitarea unui
pericol grav ce ar ameninţa ordinea constituţională, pentru
prevenirea riscului răspândirii unei epidemii, a consecinţelor unei
calamităţi naturale. Unele restricţii se pot motiva şi prin protecţia
minorilor împotriva abandonului sau pentru combaterea unor
infracţiuni ori pentru executarea unor hotărâri judecătoreşti.
În legătură cu libera circulaţie pe teritoriul României, prin
art. 25 din Constituţie se asigură posibilitatea pentru orice cetăţean
de a circula nestânjenit pe teritoriul statului nostru şi de a-şi stabili
reşedinţa sau domiciliul în orice localitate. Precizarea în orice
localitate a fost necesară pentru a evita riscul unor interpretări
speculative sau abuzive care ar putea ridica multe probleme concrete
de soluţionat. Această subliniere a textului dă o claritate deosebită
regulii constituţionale, localităţi fiind cele desemnate ca atare prin
legile româneşti, înlăturându-se astfel interpretarea (absurdă, dar
posibilă) că textul permite stabilirea domiciliului pe un pisc de
munte singuratic sau într-un punct geografic pe care persoana şi l-ar
imagina şi alege în mod discreţionar. Nu este inutil a adăuga că
libera circulaţie în sensul pe care-l discutăm aici nu exclude
respectarea legilor privind domiciliul, reşedinţa, proprietatea.
Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate,
ea este, de asemenea, garantată prin permiterea emigrării şi revenirii
în ţară. Constituţia valorifică o regulă ce rezultă din documentele
juridice internaţionale în materie, în sensul că orice persoană este
liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria ţară. De asemenea,
orice om care se află în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul
de a circula liber şi de a-şi alege liber reşedinţa. Documentele
juridice internaţionale prevăd că nimeni nu poate fi privat, în mod
arbitrar, de dreptul de a intra în propria ţară şi că străinul aflat legal
pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în executarea unei
decizii, luată în conformitate cu legea, şi, dacă raţiuni imperioase de
securitate naţională nu se opun, el trebuie să aibă posibilitatea de a

231
prezenta considerentele care pledează împotriva expulzării sale şi de
a obţine examinarea cazului său de către autoritatea competentă ori
de către una sau mai multe persoane special desemnate de această
autoritate, fiind reprezentat în acest scop.
În fine, trebuie să adăugăm că reglementările legale privind
actele de identitate, paşapoartele sau celelalte documente, cele
privind trecerea frontierelor şi, în general, privind starea civilă a
persoanelor nu sunt şi nu pot fi considerate ca restricţii la libera
circulaţie a persoanelor, ci, dimpotrivă, ca norme ce conferă un cadru
eficient şi civilizat exercitării acestui drept. Bineînţeles, aceste
reglementări trebuie să nu suprime prin tehnici sau proceduri
abuzive sau şicanatorii dreptul omului la libera circulaţie.
Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private
Convenţiile internaţionale şi Constituţia României impun
autorităţilor publice obligaţia de a ocroti viaţa intimă, familială şi
privată, precum şi oricărei persoane, obligaţia de a respecta dreptul la
viaţa intimă, familială şi privată.
Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private are un
conţinut complex. El este un aspect al respectării personalităţii
omului, proclamată prin art. 1 din Constituţie ca valoare supremă.
Conform articolului 26, „Autorităţile publice respectă şi
ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată. Persoana fizică are dreptul
să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora,
ordinea publică sau bunele moravuri”.
Constituţia impune autorităţilor publice obligaţia de a respecta
şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată, recunoscându-se de fapt că
orice persoană fizică, orice om au dreptul la propria viaţă intimă,
familială şi privată. Constituţia utilizează trei noţiuni – viaţă intimă,
viaţă familială, viaţă privată – pe care în mod firesc nu le defineşte.
Aceasta, pentru simplul motiv că dispoziţiile constituţionale nu dau
definiţii, nu clasifică, acestea fiind de domeniul ştiinţelor dreptului.
Dar trebuie să observăm că o definire a acestor trei noţiuni este
dificilă, ele fiind trei noţiuni largi, stabilirea concretă a dimensiunilor
232
lor rămânând în sarcina autorităţilor care operează cu ele în cazurile
concrete şi într-un context determinat. Apoi, aceste trei noţiuni, deşi
sunt într-o corelaţie indisolubilă, deşi se explică unele prin altele,
într-o exprimare juridică riguroasă, nu se confundă totuşi, fapt pentru
care a trebuit să fie menţionate distinct, pentru ca ocrotirea lor să fie,
pe cât posibil, din punct de vedere juridic, ireproşabilă. Dacă prin
viaţă familială se înţelege, privitor la familie (destinat familiei,
aparţine familiei), viaţa intimă şi viaţa privată sunt mai dificil de
diferenţiat. Aceasta, pentru că viaţa intimă este prin ea însăşi privată,
iar viaţa privată poate fi prin ea însăşi intimă.
Constituţia obligă autorităţile publice la respectul vieţii intime,
familiale şi private şi la ocrotirea împotriva oricăror atentate din
partea oricărui subiect de drept (om sau autoritate, grup).
Nimeni nu poate să se amestece în viaţa intimă, familială sau
privată a persoanei fără consimţământul acesteia, consimţământ care,
desigur, trebuie să fie explicit (să reiasă că a fost explicit) şi exprimat
liber. Autorităţile publice trebuie să ia toate măsurile posibile şi
rezonabile pentru a ocroti viaţa intimă, familială şi privată a
persoanei.
Intră, de asemenea, în dimensiunile vieţii intime, familiale şi
private dreptul exclusiv al persoanei la propria imagine. Dreptul la
propria imagine şi respectul intimităţii sunt inseparabile. Este, de
asemenea, interzisă şi, desigur, sancţionată aducerea la cunoştinţa
publică a aspectelor din viaţa conjugală a persoanelor.
Spuneam că stabilirea unor dimensiuni stricte ale acestui drept
nu este un lucru simplu. Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi
este de fapt un aspect al vieţii private şi intime, fiind unul din cele
mai naturale, inalienabile şi imprescriptibile drepturi ale omului.
Deşi receptat mai târziu în vocabularul constituţional, acest drept era
încorporat de multă vreme în drepturile umane, chiar dacă nu
explicit.
Astfel, Declaraţia de independenţă a Statelor Unite (4 iulie
1776) arăta că toţi oamenii se nasc egali; ei sunt dotaţi de Creator cu

233
anumite drepturi; printre aceste drepturi se găsesc viaţa, libertatea şi
căutarea fericirii. Libertatea şi fericirea, care presupun mai mult
căutări şi speranţe, apar apoi formulate în declaraţiile de drepturi ce
au urmat, deşi conceptul de fericire este cel mai dificil de definit.
Căutarea fericirii implică şi dreptul de a dispune de tine însuţi.
Acest drept este cunoscut şi sub denumirea de dreptul
persoanei de a dispune de corpul său sau de cea de libertate
corporală. Multă vreme, această libertate a fost refuzată din motive
religioase, morale sau din motive cutumiare. De aceea, ea apare
explicit în legislaţii mult mai târziu decât alte drepturi şi libertăţi.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde cel puţin
două aspecte: numai persoana poate dispune de fiinţa sa, de
integritatea sa fizică şi de libertatea sa; prin exercitarea acestui drept,
persoana nu trebuie să încalce drepturile altora, ordinea publică şi
bunele moravuri. Acest drept are o valoare aparte pentru viaţa şi
libertatea persoanei. În temeiul lui, omul are dreptul de a participa
sau nu ca subiect de anchete, investigaţiii, cercetări sociologice,
psihologice, medicale, ştiinţifice, de a accepta prin acte juridice
transplantul de organe şi ţesuturi umane, de a participa ca subiect la
operaţiile de inginerie genetică. Prin consacrarea acestui drept s-a
creat cadrul juridic constituţional reglementărilor care au apărut deja
şi care vor fi elaborate în acest domeniu. Uneori, acest drept se
confundă cu dreptul la sinucidere, ceea ce nu poate fi numit decât o
amuzantă eroare, pentru că sinuciderea, prin ea însăşi, este în afara
oricărei reglementări convenţionale sau legale.
Acest drept al persoanei de a dispune de ea însăşi îşi găseşte
temeiul juridic şi în art. 7 din Pactul internaţional privitor la
drepturile civile şi politice, potrivit căruia nimeni nu poate fi supus
torturii şi unor pedepse sau tratamente crude inumane sau degradante
şi care interzice în special ca „o persoană să fie supusă, fără
consimţământul său, unei experienţe medicale sau ştiinţifice”.
Este normal ca acest drept al persoanei de a dispune de ea
însăşi comportă limite determinate de protecţia celorlalţi, a grupului

234
social. În această categorie de măsuri putem menţiona: examenul
sănătăţii impus pentru exerciţiul unor activităţi, pentru căsătorie,
examenele medicale instituite în mediile şcolare şi studenţeşti pentru
depistarea unor maladii contagioase, măsurile radicale pentru
combaterea bolilor venerice, a toxicomaniei, vaccinările obligatorii.
Respectul şi ocrotirea vieţii intime, familiale şi private
consacrate prin art. 26 din Constituţie se corelează cu dispoziţiile
art. 17 din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice,
care arată că nimeni nu va putea fi obiectul imixtiunilor arbitrare sau
ilegale în viaţa sa privată, în familia sa, în domiciliul sau
corespondenţa sa, sau al atingerilor ilegale în onoarea şi reputaţia sa.
Orice persoană, prevede art. 17, are dreptul la protecţia legii
împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri (atentate).
În acelaşi domeniu putem cita şi constituţiile unor alte state.
Astfel, Constituţia Spaniei garantează fiecăruia „dreptul la onoare, la
intimitate personală şi familială şi la propria sa imagine”, Constituţia
Olandei arată că orice persoană are dreptul la „respectarea vieţii sale
private, în afara restricţiilor stabilite prin lege sau în virtutea unei
legi. Legea va stabili reguli în vederea protecţiei vieţii private cu
privire la înregistrarea şi comunicarea de date cu caracter personal.
Legea va stabili reguli cuprinzând drepturile persoanelor de a lua
cunoştinţă de datele înregistrate în legătură cu ele şi de utilizarea lor
şi, de asemenea, de a rectifica aceste date”.
Inviolabilitatea domiciliului
În sensul actualei Constituţii, inviolabilitatea domiciliului
reprezintă dreptul cetăţeanului de a nu i se pătrunde în locuinţă fără
încuviinţarea sa, decât în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de
lege.
Inviolabilitatea domiciliului este prevăzută în art. 27 al
Constituţiei care stabileşte că „Domiciliul şi reşedinţa sunt
inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori
în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia. De la prevederile
alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru următoarele situaţii:
235
a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri
judecătoreşti;
b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică
sau bunurile unei persoane;
c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
d) prevenirea răspândirii unei epidemii.
Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în
condiţiile şi în formele prevăzute de lege.
Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul
infracţiunilor flagrante”.
Se constată că noţiunea de domiciliu întrebuinţată de
Constituţie, atunci când reglementează inviolabilitatea domiciliului,
are o accepţiune diferită faţă de cea din dreptul civil: potrivit art. 13
din Decretul nr.31/1954, domiciliul unei persoane fizice este acolo
unde ea îşi are locuinţa sa statornică sau principală. 122
Din prevederile constituţionale rezultă că inviolabilitatea
domiciliului se referă nu numai la domiciliu în sensul dreptului civil,
ci şi la reşedinţa persoanei. Cu alte cuvinte, inviolabilitatea
domiciliului trebuie înţeleasă în sensul cel mai larg cu putinţă, ea
incluzând ocrotirea locuinţei cetăţeanului indiferent de forma
juridică pe care o îmbracă deţinerea ei. 123 Această accepţiune largă
a domiciliului în dreptul constituţional este confirmată şi însoţită de
legislaţia penală care sancţionează violarea domiciliului.
Trebuie precizat că textul constituţional prevede că domiciliul
este inviolabil în faţa oricărei persoane fizice sau juridice sau în faţa
agenţilor statului. De asemenea, textul constituţional se referă la
situaţiile în care domiciliul îşi poate pierde inviolabilitatea. Astfel,
trebuie să distingem între situaţiile în care Constituţia ordonă
pătrunderea în domiciliu împotriva voinţei persoanei care locuieşte

122
C. Stătescu, Dreptul Civil, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1970.
123
T. Drăganu, op. cit.
236
acolo şi situaţia în care Constituţia nu sancţionează pătrunderea în
locuinţa unei persoane împotriva voinţei acesteia.

VII.7. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale


Dreptul la învăţătură
Pentru o cât mai temeinică dezvoltare intelectuală, cetăţenii
trebuie să beneficieze de dreptul la învăţătură. Dreptul la învăţătură
este o parte a dreptului la educaţie, la care orice om are vocaţie,
precum şi mijlocul principal de formare şi perfecţionare a forţei de
muncă. De aceea, el nu poate lipsi dintre drepturile fundamentale şi
deci nici din Constituţie. Dreptul la învăţătură este un drept social-
cultural prin conţinutul său, prin semnificaţiile sale juridice şi prin
numărul mare de subiecte de drept implicate în realizarea sa.
Conform articolului 32, Dreptul la învăţătură este asigurat prin
învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel
profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de
instrucţie şi de perfecţionare. Învăţământul de toate gradele se
desfăşoară în limba română. În condiţiile legii, învăţământul se poate
desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională. Dreptul
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor
maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt
garantate; modalităţile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc
prin lege. Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul
acordă burse sociale de studii copiilor şi tinerilor proveniţi din familii
defavorizate şi celor instituţionalizaţi, în condiţiile legii.
Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat,
particulare şi confesionale, în condiţiile legii. Autonomia
universitară este garantată. Statul asigură libertatea învăţământului
religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat,
învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.
În ce priveşte conţinutul, pot fi remarcate nu numai
multitudinea elementelor componente, ci şi un specific juridic
rezultând din îmbinarea libertăţii cu obligaţia. Pentru că dreptul la
237
învăţătură este, în acelaşi timp, şi o îndatorire, fapt ce explică
obligativitatea unor forme de învăţământ (primar, general). Acest
conţinut mixt determină şi specificul reglementărilor constituţionale
şi, bineînţeles, legale. Apoi, dreptul la învăţătură, ca drept
fundamental, trebuie astfel organizat încât să asigure şanse juridice
egale oamenilor, ceea ce implică folosirea cu prioritate a criteriului
competenţă profesională şi interzicerea discriminărilor sau
privilegiilor.
Exercitarea dreptului la învăţătură trebuie să aibă ca finalitate
educarea persoanei (omul, cetăţeanul), pentru a deveni, profesional şi
civic, capabilă să aibă un rol util în societate. Prin dreptul la
învăţătură trebuie să se urmărească deplina dezvoltare a personalităţii
umane şi a simţului demnităţii sale, întărirea respectului pentru
drepturile şi libertăţile publice, favorizarea înţelegerii, toleranţei şi
prieteniei între popoare, grupuri rasiale, etnice sau religioase,
promovarea ideii de pace. Iată numai câteva temeiuri pe care se
sprijină reglementările constituţionale în acest domeniu, temeiuri ce
rezultă din pactele şi tratatele internaţionale în domeniu.
În mod firesc, Constituţia, prin art. 32, stabileşte formele
organizatorice prin care se realizează dreptul la învăţătură, şi anume:
învăţământul general obligatoriu, învăţământul liceal, învăţământul
profesional, învăţământul superior. Desigur, Constituţia nu enumeră
toate formele de învăţământ posibile, ci doar pe cele principale,
tradiţionale, de altfel. Dar, prin formularea „alte forme de instrucţie
şi perfecţionare”, permite crearea şi existenţa şi a altor forme prin
care dreptul la învăţătură se va putea realiza.
Unele dispoziţii constituţionale privesc instituţiile de
învăţământ. Din analiza acestor dispoziţii rezultă că există două
categorii de instituţii de învăţământ, de stat şi particulare. Trebuie
observat că introducerea instituţiilor particulare de învăţământ este,
s-ar putea spune, o noutate pentru sistemul constituţional românesc.
Toate instituţiile de învăţământ – stabileşte Constituţia – se

238
înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii, regulă
constituţională clară şi care nu putea, desigur, lipsi.
Dacă toate instituţiile de învăţământ se înfiinţează şi îşi
desfăşoară activitatea în condiţiile legii, în ce priveşte instituţiile de
învăţământ superior, Constituţia le garantează autonomia
universitară. Din acest principiu constituţional rezultă obligaţii
pentru legiuitor în reglementarea, mai ales, a funcţionării instituţiilor
de învăţământ. Autonomia universitară permite învăţământului
superior să-şi exprime marea sa forţă profesională, formativă,
educativă şi ştiinţifică.
Dreptul la învăţătură implică, printre altele, obligaţii şi prestaţii
materiale din partea statului. În afara obligaţiilor ce rezultă din
reglementările care stabilesc asigurarea dreptului la învăţătură, în
mod distinct se garantează gratuitatea învăţământului de stat, în
condiţiile legii.
Trebuie precizat că o componentă a dreptului la educaţie şi
învăţământ este învăţământul religios. În acest domeniu, Constituţia
stabileşte două reguli: una privind învăţământul religios, organizat de
culte şi a doua privind învăţământul religios, potrivit cerinţelor
specifice fiecărui cult. Este o regulă ce transpune în domeniul
învăţământului exigenţele juridice ale libertăţii conştiinţei.
În ce priveşte învăţământul religios în şcolile de stat, textul
prevede că este organizat şi garantat prin lege. Deosebirea de regim
juridic este evidentă. Legea îl va organiza, îl va garanta, dar astfel
încât să nu contravină marilor principii ce rezultă din art. 29 din
Constituţie. Într-o asemenea viziune, legea va trebui să prevadă
explicit că învăţământul religios în şcolile de stat este facultativ,
numai o asemenea prevedere dând satisfacţie deplină libertăţii de
conştiinţă şi, mai ales, dreptului părinţilor sau tutorilor de a asigura,
potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror
răspundere le revine.
Organizarea şi desfăşurarea învăţământului trebuie să se
realizeze în limba oficială a statului. Potrivit art. 13, în România,

239
limba oficială este limba română. Pentru a transpune acest principiu
şi în domeniul învăţământului, dar pentru a valorifica şi alte reguli în
acest domeniu, dispoziţiile constituţionale stabilesc câteva reguli.
Prima regulă este o reiterare a celei din art. 13 cu aplicaţie la
învăţământ, în sensul că limba română este cea în care se desfăşoară
învăţământul de toate gradele. Este o regulă constituţională firească.
Constituţia ia în considerare şi realitatea că în România există şi
cetăţeni români de altă naţionalitate, precum evrei, maghiari, romi,
germani, lipoveni, armeni etc. Aceşti cetăţeni români au, potrivit
art. 6, dreptul la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor
etnice, culturale, lingvistice şi religioase.
Corelându-se cu aceste realităţi şi reglementări, Constituţia
garantează dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de
a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această
limbă.
Textul constituţional are însă în vedere şi o altă realitate, mai
exact o perspectivă strâns legată de libera circulaţie nu numai a
oamenilor, ci şi a ideilor, a informaţiilor. Aceasta presupune şi o
pregătire profesională aparte, fapt pentru care se permite ca
învăţământul să se poată desfăşura şi într-o limbă de circulaţie
internaţională, desigur, în condiţiile legii.
Dreptul la ocrotirea sănătăţii
Dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept fundamental
cetăţenesc receptat în Constituţia României, îndeosebi, din Pactul
internaţional relativ la drepturile economice, sociale, culturale.
Acest Pact, în art. 9, nominalizează dreptul persoanei la securitatea
socială, aici intrând şi asigurările sociale, iar în art. 12 nominalizează
dreptul persoanei de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi
mentală. Preluând marile idei din Pact, art. 33 din Constituţie
formulează într-un conţinut complex şi cuprinzător acest drept sub
denumirea de drept la ocrotirea sănătăţii.
În articolul 34 se prevede că „Dreptul la ocrotirea sănătăţii este
garantat. Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a
240
sănătăţii publice. Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de
asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare,
controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor para-
medicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi
mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii”.
Acest drept ţine de condiţia umană la nivelul cerinţelor actuale
de viaţă, prin conţinutul său asigurând cetăţeanului păstrarea şi
dezvoltarea calităţilor sale fizice şi mentale care să îi permită o reală
şi eficientă participare la întreaga viaţa politică, economică, socială şi
culturală. Aşa cum rezultă din prevederile instrumentelor juridice
internaţionale în acest domeniu, realizarea acestui drept implică
obligaţiile şi eforturile statului pentru: scăderea mortalităţii noilor
născuţi şi a mortalităţii infantile, precum şi dezvoltarea sănătoasă a
copilului; îmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului
înconjurător şi ale igienei industriale; profilaxia şi tratamentul
maladiilor epidemice, endemice, profesionale şi al altora, precum şi
lupta împotriva acestor maladii; crearea de condiţii care să asigure
servicii medicale şi un ajutor medical în caz de boală.
Textul constituţional răspunde exigenţelor juridice şi practice
în domeniul ocrotirii sănătăţii. Garantând dreptul la ocrotirea
sănătăţii, art. 34 stabileşte obligaţii corelative clare şi ferme în
sarcina statului, şi anume de a lua măsurile ce se impun pentru
asigurarea igienei şi sănătăţii publice; este firesc ca prin Constituţie
să se impună autorităţii legislative misiunea de a reglementa princi-
palele domenii şi aspecte, precum: asistenţa medicală, asigurările
sociale, alte măsuri de protecţie al sănătăţii fizice şi mentale. Tot
legea urmează să reglementeze controlul exercitării profesiilor
medicale şi a activităţilor paramedicale.
Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii
Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii este un drept
social-economic de tradiţie. Reglementat prin Constituţie în art. 41,
dreptul la muncă este un drept cu un conţinut juridic complex. Se
ridică problema de a şti dacă denumirea cea mai corectă ar fi de
241
drept sau de libertate. Argumente solide pot fi invocate în favoarea
fiecărei denumiri, mai ales că, am spus-o deja, din punct de vedere al
naturii lor juridice, dreptul şi libertatea nu se diferenţiază.
Folosirea exprimării de drept la muncă este totuşi mai
semnificativă în privinţa conţinutului acestui drept, conţinut
complex, pentru că evocă ideea existenţei şi a unor obligaţii
corelative libertăţii persoanei. De altfel, chiar Pactul internaţional
relativ la drepturile economice, sociale şi culturale foloseşte
expresia de drept de muncă şi acest lucru nu este întâmplător, pentru
că acest Pact stabileşte obligaţii clare în sarcina statelor semnatare.
Mai mult, numeroase constituţii consacră dreptul şi obligaţia de a
munci.
Prin expresia dreptul la muncă nu poate fi îngrădit,
reglementarea constituţională pune în valoare conceptul ştiinţific de
drept de muncă, precum şi importanţa acestui drept atât pentru om,
cât şi pentru societate. Acest drept fundamental nu poate fi îngrădit
pentru că, într-o viziune ştiinţifică îndeobşte admisă, dreptul la
muncă este dreptul fiinţei umane de a trăi procurându-şi resursele
necesare vieţii prin munca sa. Într-o asemenea viziune, dreptul la
muncă este un drept inerent fiinţei umane, natural şi imprescriptibil.
Conceput ca un drept cu un conţinut complex, dreptul la
muncă include:
¾ libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă; cu alte
cuvinte, cetăţeanul să poată desfăşura, potrivit pregătirii şi aptitu-
dinilor sale, o muncă liber aleasă în diferite domenii şi sectoare de
activitate;
¾ retribuirea corespunzătoare a muncii prestate, fără discrimi-
nare pe criterii rasiale, naţionale, de sex: la muncă egală retribuţie
egală;
¾ asigurarea igienei şi securităţii muncii;
¾ măsuri specifice de ocrotire a muncii femeilor şi tinerilor.
Libertatea alegerii profesiei şi libertatea alegerii locului de
muncă intră în conţinutul dreptului la muncă. Acestea sunt libertăţi

242
fundamentale, ele fiind, pe un plan mai general, expresii ale libertăţii
persoanei, ca drept natural. Constituţia, consacrând aceste libertăţi,
oferă fiecărui om posibilitatea de a-şi alege el profesia şi, desigur, de
a-şi alege el locul de muncă. Asemenea alegeri sunt, în general,
determinate de aptitudini, dorinţe, anumite coordonate de ordin
economic şi, desigur, de voinţa celor interesaţi. Problema este,
evident, mult mai complexă atât în teorie, cât şi în practică, toate
aspectele fiind de domeniul legii. Mai mult, într-o societate care
funcţionează pe principii economice, sociale şi morale sănătoase,
ocuparea locurilor de muncă se face pe criteriul competenţei, acesta
asigurând eficienţă şi bunăstare. Interesant de reţinut este însă faptul
că statul trebuie să-şi manifeste eficient caracterul social în realizarea
acestor componente ale dreptului la muncă. 124 De altfel, Pactul
internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale,
prin art. 6, prevede că statele părţi recunosc dreptul la muncă şi că
acesta cuprinde dreptul pe care-l are orice persoană de a obţine
posibilitatea de a-şi procura cele necesare vieţii sale printr-o muncă
liber aleasă sau acceptată, precum şi că statele părţi vor lua măsurile
corespunzătoare pentru asigurarea acestui drept. Măsurile pe care
fiecare stat le va lua în vederea asigurării deplinului exerciţiu al
acestui drept – arată Pactul – trebuie să cuprindă orientarea şi
formarea tehnică şi profesională, elaborarea de programe, de politici
şi de tehnici potrivite să asigure o dezvoltare economică, socială şi
culturală constantă şi o deplină întrebuinţare productivă a forţei de
muncă în condiţii care garantează indivizilor exerciţiul libertăţilor
politice şi economice fundamentale.
Întrucât este posibil ca unele persoane să nu îşi găsească un loc
de muncă, în legislaţia statelor au fost introduse reglementări
specifice privind protecţia socială.
Protecţia socială a muncii este, de asemenea, un domeniu
complex şi de majoră importanţă. Este exprimată aici corelaţia
strânsă dintre dreptul la muncă şi asistenţa socială a muncii. Dreptul
124
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 213 şi urm.
243
la protecţia socială pe care-l au salariaţii include aspecte clar
formulate în textul constituţional şi care vor forma obiectul legilor
din acest domeniu.
Componentele dreptului la protecţia socială sunt: securitatea şi
igiena muncii, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, salariul
minim pe economie, repausul săptămânal, concediul de odihnă
plătit, prestarea muncii în condiţii grele.
Textul constituţional adaugă „precum şi alte situaţii specifice”,
prin aceasta exprimându-se caracterul său receptiv, deschis spre
soluţii legislative care să asigure cât mai eficient protecţia socială a
muncii.
Durata zilei de lucru îşi găseşte şi ea reglementare sub trei
exprimări ce presupun unele explicaţii, şi anume: durata normală, în
medie, cel mult 8 ore. În mod firesc, prin Constituţie trebuie stabilit
timpul de muncă, adică acea perioadă de timp dintr-o zi în care
salariatul are îndatorirea să presteze munca la care s-a angajat prin
contractul de muncă.
În stabilirea unui asemenea lucru s-au avut în vedere mai multe
aspecte. Mai întâi, că, tradiţional, legislaţiile mai multor state au
consacrat o durată maximă a zilei de lucru de 8 ore. Această durată
este în firescul vieţii umane, este normală, pentru că permite ca
celelalte 16 ore din 24 posibile să fie folosite pentru odihnă, recreere,
alte ocupaţii-casnice, culturale, ştiinţifice, potrivit dorinţelor şi
preferinţelor fiecăruia. O asemenea repartizare a orelor unei zile
răspunde cerinţelor vieţii, sănătăţii şi chiar eficienţei muncii. Limita
de 8 ore este limita peste care un salariat nu poate fi obligat să
muncească.
Desigur că stabilirea unei durate mai reduse a zilei de muncă
este legal posibilă şi ea s-a şi realizat. Aceasta explică formularea cel
mult 8 ore. Constituţia stabileşte doar limita maximă. Desfăşurarea,
tot normală, a unor activităţi implică anumite prelungiri ale
programului de lucru dintr-o zi (transporturile pe rute lungi, sănătate,
alte asemenea activităţi). Ar fi absurd ca un salariat să oprească

244
activitatea la împlinirea celor 8 ore de muncă şi acest lucru explică
formularea constituţională în medie de 8 ore. Aceasta implică
obligaţia pentru cel care angajează şi pentru salariat de a stabili un
program de muncă, în funcţie de natura muncii, care să realizeze
regula celor 8 ore, fie la nivelul săptămânii de lucru, fie la nivelul
altei perioade convenite. Dispoziţiile constituţionale privitoare la
durata normală a zilei de muncă receptează practic obligaţiile ce
rezultă din art. 7 din Pactul internaţional relativ la drepturile
economice, sociale şi culturale, şi anume de a se crea condiţii de
muncă juste şi favorabile, printre care repausul, timpul liber,
limitarea rezonabilă a duratei muncii, concedii periodice plătite,
remuneraţia zilelor de sărbătoare. 125
Egalitatea salarizării femeilor şi bărbaţilor, pentru muncă egală
exprimă, în domeniul muncii, egalitatea în drepturi a femeilor cu
bărbaţii proclamată prin art. 4 şi 16 din Constituţie. Această
dispoziţie constituţională va trebui atent observată şi, desigur,
respectată fără abateri în elaborarea normelor juridice privind munca,
precum şi în încheierea oricăror convenţii de muncă.
Aşa cum precizam anterior, dreptul la muncă implică libertatea
alegerii profesiei, precum şi libertatea alegerii locului de muncă şi că,
din punct de vedere juridic, el nu este o obligaţie. Mai mult, dreptul la
muncă este, sub anumit aspect, o expresie a libertăţii şi personalităţii
umane, în complexitatea dimensiunilor lor juridice. Aşa văzute
lucrurile, este firesc că o persoană are dreptul la muncă, dar nu poate fi
obligată să desfăşoare o muncă pe care nu şi-a ales-o sau să
muncească într-un loc de muncă pe care nu l-a ales sau acceptat liber.
Constituţia României a receptat dispoziţiile Pactului
internaţional interzicând munca forţată, stabilind totodată prin art. 42
ce nu constituie muncă forţată. Astfel, nu constituie muncă forţată
serviciul cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul
acestuia de cei care, potrivit legii, nu prestează serviciul militar

125
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 214 şi urm.
245
obligatoriu din motive religioase. Aceste prevederi constituţionale
privesc libertatea de conştiinţă.
De asemenea, nu constituie muncă forţată prestaţiile impuse de
situaţia creată de calamităţi ori de alte pericole, precum şi cele care
fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege. Privitor la
situaţiile create de calamităţi ori alt pericol, vom observa că este
vorba de situaţii care pun în pericol viaţa, securitatea sau sănătatea
întregii populaţii sau a unei părţi din aceasta. Numai o asemenea
interpretare este în concordanţă cu prevederile art. 8 din Pactul
internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale.
Dreptul la grevă
Cu toate că nu este prevăzut în unele constituţii, dreptul la
grevă este un drept fundamental al cetăţeanului. Dreptul la grevă este
prin natura sa atât un drept social-economic, cât şi un drept social-
politic, deseori încadrarea sa într-una din categoriile de drepturi
ridicând pentru cercetarea ştiinţifică interesante probleme.
Dreptul la grevă are o istorie a sa aparte. Dat fiind faptul că este
un important mijloc de obţinere de către salariaţi a unor drepturi sau
ameliorarea condiţiilor de muncă, de salarizare şi de viaţă, dreptul la
grevă fie a fost reglementat prin constituţii, fie a fost pur şi simplu
uitat, aceasta echivalând cu nerecunoaşterea sau chiar cu interzicerea
sa. Constituţia României reglementează în art. 43 dreptul la grevă.
Astfel „Salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor
profesionale, economice şi sociale. Legea stabileşte condiţiile şi
limitele exercitării acestui drept, precum şi garanţiile necesare
asigurării serviciilor esenţiale pentru societate”. Este îndeobşte
admis că greva înseamnă încetarea colectivă şi voluntară a muncii de
către salariaţii unei întreprinderi, unui compartiment, sector de
muncă, încetare prin care se urmăreşte obţinerea prin constrângere
(obligarea patronatului) a modificării condiţiilor de muncă şi de
viaţă. Dreptul la grevă se află într-o strânsă corelaţie cu alte drepturi
şi libertăţi, precum libertatea întrunirilor, libertatea negocierilor
colective, dreptul la asociere şi, mai ales, cu asocierea în sindicate.
246
De altfel, este uşor de observat că potrivit art. 9 din Constituţie,
sindicatele contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea
intereselor profesionale, economice şi sociale. Exercitarea dreptului
la grevă intervine atunci când celelalte mijloace de rezolvare a
conflictului de muncă au eşuat, fiind astfel soluţia extremă prin care
patronatul trebuie convins să satisfacă revendicările salariaţilor.
Examinând art. 43 din Constituţie, putem formula câteva
explicaţii. Mai întâi, că dreptul la grevă aparţine numai salariaţilor.
Ca atare, nu se încadrează în prevederile art. 44 şi nu beneficiază de
regimul juridic al grevelor diverse manifestări organizate de
persoane care nu au calitatea de salariaţi, chiar dacă aceste
manifestări se autointitulează greviste. În ce priveşte scopul grevei,
el este apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale. Aşa
stând lucrurile, sunt licite numai grevele care-şi propun şi afirmă
asemenea interese. În general, sunt considerate ilicite grevele cu
caracter politic sau grevele politice, cum li se spune. Din Constituţie
nu rezultă că dreptul la grevă priveşte şi interese politice. Textul
constituţional permite legii să stabilească anumite condiţii şi limite în
exercitarea dreptului la grevă. Acestea au scopul de a evita greva
abuzivă sau, altfel spus, exercitarea abuzivă a dreptului la grevă.
Aceste condiţii şi limite privesc, în general, concilierea conflictelor
de muncă, declararea, desfăşurarea şi încetarea grevei,
responsabilităţile.
Un aspect teoretic important priveşte greva şi serviciile
publice. Reglementările juridice din acest domeniu au cunoscut în
sistemele constituţionale mari variaţii în timp. Deseori, se consideră
că greva funcţionarilor publici este ilicită, pentru că ea vine în
contradicţie cu noţiunea de serviciu public şi mai ales cu principiul
continuităţii serviciilor publice. Încetarea serviciilor publice, cum ar
fi transporturile, poşta, ordinea publică, sănătatea, creează neajunsuri
prea mari celorlalţi, încât grevele în acest domeniu cunosc deseori un
regim juridic aparte.

247
Greva poate fi parţială, atunci când este declarată în anumite
secţii ale unei întreprinderi ori în cadrul unor întreprinderi dintr-o
ramură sau în anumite ramuri de activitate.
Greva este generală atunci când este extinsă în toate domeniile
şi sectoarele de activitate din societate. Există şi greve de solidaritate,
atunci când salariaţii din anumite întreprinderi declară grevă spre a
veni în sprijinul salariaţilor din alte întreprinderi sau instituţii pentru
satisfacerea revendicărilor acestora din urmă.
Există şi o altă formă de grevă, care nu este unanim
recunoscută, şi anume greva cu caracter politic. În opinia majorităţii
doctrinarilor, politologilor, acest gen de grevă nu este acceptat, pe
motiv că greva trebuie să aibă ca obiect de activitate exclusiv
revendicări cu caracter economic, pentru revendicările cu caracter
politic existând alte forme de acţiune.
Este interesant aici de observat şi reglementările internaţionale
sau cele din alte state. Astfel, Pactul internaţional relativ la
drepturile economice, sociale şi culturale, prin art. 8, reglementând
libertatea sindicală şi dreptul la grevă, stabileşte că acest articol „nu
împiedică de a supune restricţiilor legale exerciţiul acestor drepturi
de către membrii forţelor armate, poliţiei sau funcţiei publice”.
Constituţia Spaniei, prin art. 28 alineatul 2, recunoaşte lucrătorilor
dreptul la grevă pentru apărarea intereselor lor, stabilind că legea
„reglementând exerciţiul acestui drept va stabili garanţiile necesare
pentru a asigura menţinerea serviciilor esenţiale ale colectivităţii”.
În ce priveşte Constituţia României, ea prevede obligaţia legii
de a stabili garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru
societate. Sunt, deci, în competenţa legiuitorului identificarea şi
nominalizarea serviciilor esenţiale, care trebuie să funcţioneze în
orice condiţii, şi de a stabili măsurile ce se impun în acest sens.
Dreptul de proprietate
Dreptul la proprietate este un drept fundamental, de veche
tradiţie în catalogul drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Dreptul de
proprietate este garantat fiecărui cetăţean. În conţinutul acestui drept
248
cuprindem dreptul persoanei fizice de a dobândi o proprietate, de a
se folosi şi de a dispune liber în legătură cu proprietatea sa şi de a
putea transmite dreptul său altuia126 . Constituţia poate stabili unele
limitări în ce priveşte sfera proprietăţii, limitări clar şi expres definite
şi determinate numai de interesul constituirii unor regii sau
monopoluri în exclusivitate statale. Realizarea dreptului de
proprietate presupune obligaţia statului de a garanta şi apăra
proprietatea obţinută pe căi licite. Constituţia României, în art. 44,
garantează dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului,
ocrotind în mod egal proprietatea privată, indiferent de proprietar.
Exprimând realitatea în sensul că nu există drepturi absolute,
Constituţia dă legii posibilitatea de a stabili conţinutul şi limitele
drepturilor reglementate prin art. 41. Astfel, „Dreptul de proprietate,
precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi
limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. Proprietatea privată
este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată
asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea
României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la
care România este parte, pe baza de reciprocitate, în condiţiile
prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.
Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauza de utilitate
publică, stabilită potrivit legii, cu dreapta şi prealabila despăgubire.
Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silita în
proprietate publica a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice,
religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.
Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi
subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi
proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau
construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.
Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun
acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie. Dreptul
126
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 217 şi urm.
249
de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia
mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi, la respectarea
celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului. Averea dobândită licit nu poate fi confiscată.
Caracterul licit al dobândirii se prezumă. Bunurile destinate, folosite
sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai
în condiţiile legii”.
Garantând dreptul de proprietate, Constituţia conţine
reglementări privitoare la exproprierea şi la folosirea subsolului unei
proprietăţi imobiliare de către autorităţile publice. Exproprierea este
trecerea silită în proprietatea statului a terenurilor şi construcţiilor.
Constituţia stabileşte două condiţii cumulative pentru ca o
expropriere să fie efectuată, şi anume: existenţa unei cauze de
utilitate publică, ea însăşi definită prin lege, şi plata unei prealabile şi
drepte despăgubiri. În ce priveşte folosirea subsolului unei
proprietăţi imobiliare de către autorităţile publice, pentru lucrări de
interes general, ea creează obligaţia constituţională pentru acestea de
a despăgubi proprietarul pentru daunele ce le sunt imputabile.
În ce priveşte despăgubirile, atât pentru expropriere, cât şi
pentru daunele produse în situaţiile art. 41 (4), ele se stabilesc de
comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.
Garanţii aparte ale dreptului de proprietate se regăsesc în
art. 41 (7,8), care interzice confiscarea averii dobândite licit. Mai
mult, Constituţia conţine şi o regulă de procedură de mare eficienţă,
în sensul căreia caracterul licit al dobândirii se prezumă. Rezultă că
sarcina probei caracterului ilicit al unei averi revine celui care afirmă
un asemenea lucru. Desigur, în situaţia unor bunuri destinate,
folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii, acestea pot fi
confiscate în condiţiile legii.
În fine, trebuie să observăm că prevederile constituţionale dau
dreptului de proprietate un conţinut complex, de drept şi obligaţie.
Aşa trebuie explicate prevederile art. 41(6), în sensul cărora dreptul
de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia

250
mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea
celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului.
Dreptul de moştenire
În mod firesc, dreptul de proprietate presupune şi dreptul de
moştenire, drept în temeiul căruia o persoană poate dobândi pe cale
succesorală, în condiţiile legii, orice bun. Acest drept este
reglementat prin art. 46 din Constituţie, care stabileşte că „Dreptul la
moştenire este garantat”. Dreptul de moştenire constituie o întărire a
întregului drept de proprietate, prin posibilitatea pe care o are orice
persoană de a dispune în mod liber şi deplin de bunurile asupra
cărora are drept de proprietate, nu numai prin acte între vii, ci şi prin
testament.
Dreptul la un nivel de trai decent
Art. 43 din Constituţie consacră un drept fundamental
cetăţenesc receptat mai târziu în catalogul drepturilor şi libertăţilor
umane: dreptul la un nivel de trai decent. El este, în mare măsură, şi
rezultatul unei noi viziuni privind asigurarea drepturilor cetăţeneşti
nu numai prin eforturile individuale ale fiecărui stat, ci şi prin
eforturile colective ale comunităţii internaţionale. Astfel, „Statul este
obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială,
de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent. Cetăţenii au
dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă
medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte
forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege.
Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii”.
Prin conţinutul său, dreptul la un nivel de trai decent include
dreptul cetăţeanului la condiţii rezonabile de viaţă care să-i asigure,
lui şi familiei sale, un trai civilizat, decent. Ca şi în cazul altor
drepturi, şi aici suntem în prezenţa unui drept complex, care
cuprinde îndeosebi: dreptul la condiţii rezonabile de existenţă şi la
ameliorarea lor continuă, dreptul la hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă

251
satisfăcătoare127 . Desigur, traiul decent se realizează prioritar prin
munca cetăţeanului şi a familiei sale, dar statul trebuie să contribuie
decisiv la ameliorarea condiţiilor de viaţă pentru a se realiza
standardele civilizaţiei.
În acest sens, Constituţia obligă statul la luarea măsurilor de
dezvoltare economică şi de protecţie socială corespunzătoare.
Complexitatea acestui drept, dificultăţile pe care statul le întâmpină
fac ca efortul acestuia să nu fie suficient, ceea ce implică rolul
cooperării internaţionale, pentru a pune fiinţele umane la adăpost de
foame şi mizerie. În acest sens, Pactul internaţional relativ la
drepturile economice, sociale şi culturale consideră că statele vor
trebui să adopte, individual şi prin cooperare internaţională, măsuri şi
programe pentru: îmbunătăţirea metodelor de producţie, de
conservare şi de distribuire a produselor alimentare prin deplina
utilizare a cunoştinţelor tehnice şi ştiinţifice, prin difuzarea
principiilor de educaţie în ce priveşte alimentaţia şi prin dezvoltarea
sau reforma regimurilor agrare, în aşa fel încât să se asigure cât mai
bine punerea în valoare şi utilizarea resurselor naturale; pentru a
asigura o repartiţie echitabilă a resurselor alimentare mondiale în
raport cu nevoile, ţinând seama de problemele care se pun atât ţărilor
importatoare, cât şi ţărilor exportatoare de produse alimentare.
Formularea constituţională permite luarea tuturor acestor măsuri,
asigură receptivitatea la elementele noi ce pot apărea în acest
domeniu, permite atât cooperarea internaţională, cât şi colaborarea
dintre autorităţile statale şi alte asociaţii neguvernamentale.
Dreptul la căsătorie
Un alt drept fundamental al fiinţei umane este acela de a se
căsători şi de a-şi întemeia o familie. De altfel, aşa cum arată chiar
Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi
culturale (art. 10), familia este elementul natural şi fundamental al
societăţii. Art. 48 al Constituţiei exprimă această realitate prin

127
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 219 şi urm.
252
garantarea libertăţii căsătoriei, a unei căsătorii liber consimţite.
Dreptul la căsătorie revine bărbatului şi femeii începând de la vârsta
nubilă. Constituţia stabileşte marile reguli care conturează conţinutul
acestui drept. Astfel, Constituţia prevede: „Familia se întemeiază pe
căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe
dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi
instruirea copiilor. Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate
a căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi
celebrată numai după căsătoria civilă. Copiii din afara căsătoriei sunt
egali în faţa legii cu cei din căsătorie”.
Aşa cum am precizat deja, familia trebuie să se întemeieze pe
căsătoria liber consimţită. În al doilea rând, familia trebuie să se
întemeieze pe egalitatea femeii şi a bărbatului. Egalitatea soţilor este
de fapt o reconfirmare şi la nivelul familiei a marelui principiu
constituţional privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără
deosebire de sex128 .
În fine, se consacră obligaţia constituţională a părinţilor de a
asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. Iar această obligaţie
constituţională priveşte toţi copiii, adică atât cei rezultaţi din
căsătorie, cât şi cei rezultaţi din afara căsătoriei. Această interpretare
este firească faţă şi de dispoziţia constituţională în sensul căreia
copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie.
Iar această regulă valorifică principiul egalităţii în drepturi a
cetăţenilor fără deosebire de naştere, principiu prevăzut de cele două
Pacte internaţionale relative la drepturile omului.
Căsătoria este supusă sub aspect juridic unor reguli privind
încheierea, desfacerea şi declararea nulităţii, reguli ce au însă
caracter legal şi de aceea se face trimitere la lege. Constituţia
stabileşte o singură regulă, şi anume cea privind succesiunea
celebrării căsătoriei civile şi a căsătoriei religioase.
Desigur, celebrarea religioasă a căsătoriei este facultativă, dar
atunci când se desfăşoară, ca un lucru firesc în exercitarea libertăţii
128
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 220 şi urm.
253
religioase, ea trebuie să fie precedată de celebrarea căsătoriei civile.
De aici rezultă o regulă foarte clară, care obligă autorităţile religioase
să constate dacă cei care solicită căsătoria religioasă au realizat mai
întâi căsătoria civilă, potrivit legii.
Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă
Art. 49 din Constituţie, prin conţinutul său, conturează un drept
fundamental cetăţenesc, care poate fi intitulat dreptul copiilor şi
tinerilor la protecţie şi asistenţă. O precizare este importantă. Din
lectura întregului titlu II al Constituţiei, se poate lesne constata că
multe drepturi şi libertăţi privesc tinerii direct, uneori în
exclusivitate.129 În această categorie pot fi menţionate dreptul la
învăţătură, dreptul la muncă, dreptul la căsătorie şi la întemeierea
unei familii. Deci, multe articole care consacră drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti nominalizează copiii şi tinerii. Art. 49 însă dă contur unui
drept-sinteză, care valorifică realitatea în sensul căreia copiii şi tinerii
constituie marele potenţial uman, de azi, dar mai ales de mâine al
societăţii, că ei reprezintă continuitatea şi viitorul, perspectiva
umană. Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi
de asistenta în realizarea drepturilor lor. Statul acordă alocaţii pentru
copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap.
Alte forme de protecţie socială a copiilor şi a tinerilor se stabilesc
prin lege. Exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar
dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori
dezvoltarea normală sunt interzise. Minorii sub vârsta de 15 ani nu
pot fi angajaţi ca salariaţi. Autorităţile publice au obligaţia să con-
tribuie la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la
viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării.
Acest potenţial uman are dreptul la o protecţie şi asistenţă
aparte. Acestui drept îi corespunde obligaţia statului de a asigura
copiilor şi tinerilor condiţiile necesare dezvoltării armonioase a
aptitudinilor lor fizice şi intelectuale.

129
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 221 şi urm.
254
Examinarea prevederilor constituţionale permite formularea
mai multor constatări:
a) art. 49 se referă numai la copii şi tineri, categorie uşor de
identificat, vârsta fiind criteriul natural şi cert;
b) pentru aceste categorii de persoane, Constituţia garantează
un regim special de protecţie şi de asistenţă. Acest text comandă
conţinutul chiar al unor dispoziţii constituţionale. Am arătat deja că,
potrivit art. 38, tinerii au dreptul la măsuri speciale de protecţie
socială a muncii. Mai mult chiar, alineatul (4) din art. 49 din
Constituţie stabileşte interdicţia angajării ca salariaţi a tinerilor sub
vârsta de 15 ani. Această interdicţie valorifică în planul legislaţiei
interne o regulă internaţională în sensul căreia vârsta minimă de
angajare într-o funcţie salarizată sau într-o muncă nu trebuie să fie
inferioară vârstei până la care şcolarizarea este obligatorie şi nici
într-un caz sub 15 ani;
c) complexitatea şi imprevizibilitatea exigenţelor şi măsurilor
care privesc regimul special de protecţie şi de asistenţă explică
formulările juridice constituţionale. În primul rând, sunt nomi-
nalizate măsurile mai importante şi certe şi în legătură cu care
obligaţiile statului sunt clar concretizate.
În acest sens, se stabileşte obligaţia statului de a acorda alocaţii
de stat pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori
handicapat. Caracterul deschis al prevederilor constituţionale spre
dinamica vieţii şi exigenţelor acesteia, dar şi al posibilităţilor mai
ales materiale ale statului, este exprimat prin posibilitatea acordată
legii de a stabili şi alte forme de protecţie socială.
În al doilea rând, textul constituţional interzice acţiunile care ar
contraveni acestui drept. În acest sens, se interzice exploatarea
minorilor. Se valorifică practic prevederile art. 10 alineatul 3 din
Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi
culturale, potrivit cărora copiii şi tinerii trebuie protejaţi împotriva
exploatării economice şi sociale. De asemenea, prevederile
constituţionale interzic folosirea copiilor şi minorilor în activităţi
care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau le-ar putea pune în
primejdie viaţa ori dezvoltarea normală.

255
În fine, trebuie să observăm că se pune în sarcina statului
obligaţia de a contribui la asigurarea condiţiilor pentru participarea
liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi
sportivă a ţării.
Dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială
Este un drept fundamental aparte, prevăzut în art. 50 din
Constituţie. Statul are obligaţia să asigure realizarea unei politici
naţionale de prevenire, de tratament, de readaptare, de învăţământ,
de instruire şi de integrare socială a handicapaţilor, respectând
drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor. Declaraţia
drepturilor persoanelor handicapate130 enumeră principalele
drepturi ce revin acestor persoane: respectul demnităţii umane;
dreptul de a beneficia de aceleaşi drepturi civile şi politice, ca şi alte
fiinţe umane; măsuri speciale care să le permită cea mai largă
autonomie posibilă; tratamente medicale, psihologice şi funcţionale,
ajutoare, educaţie şi readaptare; securitate economică şi socială şi un
nivel de viaţă decent; respectarea nevoilor lor în toate etapele
planificării economice şi sociale; dreptul de a trăi în cadrul familiei
lor sau într-un cămin care să o înlocuiască; protecţia împotriva
oricărei exploatări, a oricărui tratament discriminatoriu, abuziv sau
degradant, asistenţă legală calificată.
Acest drept priveşte o categorie de oameni care, fiind
defavorizaţi de soartă, trebuie sprijiniţi spre a se bucura de condiţia
umană. De aceea, Constituţia obligă statul la o politică naţională care
să asigure protecţia handicapaţilor în toate domeniile vieţii.

VII.8. Drepturile exclusiv politice


În această categorie se includ acele drepturi ale cetăţenilor
români care au ca obiect participarea cetăţenilor la conducerea
statului, la guvernare. Aşa cum vom vedea, mai sunt şi alte drepturi

130
Declaraţia a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la
9 decembrie 1975.
256
ale cetăţenilor români, care asigură participarea acestora la
conducerea de stat, dar acele drepturi, prin conţinutul lor, pot fi
folosite, la alegere, sau în acest scop sau în scopuri culturale,
artistice, ştiinţifice etc. În această categorie, a drepturilor exclusiv
politice se încadrează drepturile electorale ale cetăţenilor.
Uneori, în literatura de specialitate, alături de drepturile
electorale se menţionează, tot ca drept politic propriu-zis, şi dreptul
de asociere. La o analiză atentă, însă, se constată că dreptul de
asociere poate fi exercitat fie în scopuri politice, fie în vederea
rezolvării unor probleme materiale sau culturale ale cetăţenilor.
Drepturile electorale sunt: dreptul la vot, prevăzut de art. 34 din
Constituţie, şi dreptul de a fi ales, prevăzut de art. 35 din Constituţie.
Analiza conţinutului acestor drepturi fundamentale se face la
sistemul electoral.

VII.9. Drepturile şi libertăţile social-politice


Libertatea conştiinţei
Potrivit art. 29 din Constituţia României, libertatea gândirii şi a
opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi
îngrădite sub nicio formă. Într-o accepţiune largă, libertatea
conştiinţei este posibilitatea cetăţeanului de a avea şi de a exprima
public o concepţie a sa despre lumea înconjurătoare. Această
libertate este reglementată prin art. 29 din Constituţie. Ea comportă
unele explicaţii din care să rezulte mai ales conţinutul şi denumirea
sa, precum şi locul pe care îl ocupă în sistemul drepturilor şi
libertăţilor fundamentale.
Libertatea conştiinţei este una dintre primele libertăţi înscrise în
catalogul drepturilor umane, pentru că mai ales libertatea religioasă –
ca parte a acestei libertăţi – a avut o istorie a sa aparte, o istorie
îndelungată, presărată cu intoleranţă şi ruguri, cu excomunicări şi
prejudecăţi, cu multe suferinţe şi dureri. În această istorie
îndelungată s-au formulat, cum era şi firesc, şi teorii şi exprimări
juridice, rolul dreptului de factor civilizator şi pacificator fiind aici
257
incontestabil. În formularea conceptului juridic de libertate a
conştiinţei şi mai ales în înţelegerea exprimărilor din art. 29 nu este
lipsită de interes menţionarea celor trei puncte de vedere care s-au
susţinut şi se mai pot susţine încă. Astfel, dacă într-o concepţie se
consideră că libertatea religioasă include şi libertatea conştiinţei, într-o
altă concepţie se consideră că libertatea conştiinţei şi libertatea
religioasă sunt două libertăţi distincte. În fine, teoria mai larg
acceptată astăzi este cea în sensul căreia libertatea conştiinţei are o
sferă largă, cuprinzând în ea şi libertatea religioasă. Mai mult, se
consideră că există şi libertatea cultelor ca libertate distinctă. 131
Din examinarea art. 29 din Constituţie, rezultă că libertatea
conştiinţei este posibilitatea persoanei fizice de a avea şi de a-şi
exprima în particular sau în public o anumită concepţie despre lumea
înconjurătoare, de a împărtăşi sau nu o credinţă religioasă, de a
aparţine sau nu unui cult religios, de a îndeplini sau nu ritualul cerut
de acea credinţă.
Libertatea conştiinţei ca libertate fundamentală cetăţenească
are un conţinut complex, ea încorporează mai multe aspecte, mai
multe libertăţi. Aceste aspecte sunt şi trebuie analizate numai
împreună, pentru că există şi se pot concretiza numai împreună şi
pentru că ele configurează, din punct de vedere juridic, un singur
drept, o singură libertate.
Sunt semnificative în acest sens şi formulările din Pactul
internaţional relativ la drepturile civile şi politice, care în art. 18
consacră dreptul persoanei la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de
religie şi pe care-l defineşte ca implicând libertatea persoanei de a
avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa,
precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea,
individual sau în comun, în public sau privat, prin cult şi rituri,
practici şi învăţământ.
Libertatea conştiinţei este o libertate esenţială, ea comandă
existenţa şi conţinutul altor libertăţi, precum libertatea cuvântului,
131
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 224 şi urm.
258
libertatea presei, libertatea asocierii, pentru că, în fond, aceste
libertăţi sunt mijloace de exprimare a gândurilor, religiei, opiniilor.
Art. 29 din Constituţie dă dreptul fiecărei persoane de a avea o
concepţie a sa despre lumea înconjurătoare. În general, concepţiile
despre lume sunt religioase sau laice. Conştiinţa omului nu poate fi
şi nu trebuie direcţionată prin mijloace administrative, ci ea trebuie
să fie rezultatul libertăţii acestuia de a gândi şi a-şi exterioriza
gândurile. Orice constrângere este o încălcare a acestui drept natural
şi imprescriptibil, este o schilodire a spiritului uman. De aceea,
Constituţia stabileşte că nimeni nu poate fi constrâns să adopte o
opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contra convingerilor sale.
Libertatea conştiinţei trebuie înţeleasă şi ca un factor de
continuitate spirituală în cadrul familiei, părinţii având dreptul
natural, dar şi obligaţia de a se ocupa de creşterea şi educarea
copiilor lor. În mod firesc, creşterea şi educaţia copiilor în familie se
fac în concordanţă cu ideile şi concepţiile părinţilor, filiaţia fiind prin
ea însăşi şi o relaţie spirituală, părinţii purtând răspunderea morală,
socială şi, deseori, juridică pentru faptele şi actele, pentru atitudinile
copiilor lor minori. În acelaşi mod sunt privite lucrurile şi atunci
când creşterea şi educarea copiilor minori revin altor persoane decât
părinţii fireşti. Exprimând aceste corelaţii, libertăţi şi răspunderi
morale, religioase, politice şi juridice, Constituţia stabileşte că
părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor
convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.
Mai multe prevederi din Constituţie se referă la cultele
religioase. În ce priveşte cultele religioase, trebuie să observăm că
termenul de cult are două accepţii. Într-o accepţie, prin cult se
înţelege o asociaţie, o organizaţie religioasă, iar în cea dea doua,
ritualul practicat. În ambele accepţii însă, cultul religios înseamnă
exteriorizarea unei credinţe religioase atât prin unirea celor de
aceeaşi credinţă într-o asociaţie religioasă (biserică sau cult), cât şi
prin ritualurile cerute de acea credinţă, cum ar fi procesiunile,
adunările religioase. Organizarea cultelor religioase este liberă, ea

259
concretizându-se prin statutele proprii. Dar, mai arată Constituţia,
această libertate de organizare se realizează în condiţiile legii.
Urmează, deci, ca o lege să stabilească aceste condiţii. Este, fără
îndoială, că o asemenea lege nu va putea afecta libertatea cultelor
religioase, ea va stabili unele coordonate juridice care să facă
efective toate dispoziţiile constituţionale privind libertăţile cetă-
ţeneşti. De altfel, Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi
politice, prin art. 18, stabileşte că libertatea de exprimare a religiei şi
convingerilor nu poate face obiectul decât al unor restricţii prevăzute
de lege şi care sunt necesare protecţiei securităţii, ordinii şi sănătăţii
publice, moralei sau libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale
altora.
Textul constituţional dă rezolvarea juridică şi raporturilor
dintre stat şi culte. În legătură cu aceste raporturi, trebuie doar să
menţionăm că istoria şi dreptul comparat au practicat şi practică trei
mari formule:
a) statul, autoritate politică, se confundă cu autoritatea
religioasă;
b) statul se poate alia cu autoritatea religioasă;
c) statul adoptă o poziţie de indiferenţă cu privire la religii şi,
evitând a le favoriza sau a le contracara, veghează ca exerciţiul
cultelor să nu tulbure ordinea publică.
Constituţia României, consacrând separarea statului de
biserică, garantează autonomia cultelor religioase, dar obligă statul
să sprijine cultele, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în
armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi orfelinate.
O altă realitate căreia prevederile constituţionale îi dau expresie
juridică priveşte raporturile dintre religii (culte). Problemă de mare
importanţă, cu o istorie a sa aparte, problemă delicată şi deseori
arzătoare, problema relaţiilor dintre religii îşi găseşte rezolvare
juridică în concordanţă cu prevederile marilor instrumente
internaţionale în materie. De aceea, garantând libertatea conştiinţei,
Constituţia consacră egalitatea între credincioşi şi necredincioşi şi

260
impune cultivarea unui climat de toleranţă şi de respect reciproc între
credincioşii aparţinând diferitelor culte religioase, ca şi între
credincioşi şi necredincioşi. Pentru a realiza liniştea şi pacea între
cultele religioase, Constituţia interzice în relaţiile dintre culte orice
forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.
Libertatea de exprimare
Gândurile, opiniile, credinţele şi creaţiile spirituale de orice fel
pot fi cunoscute numai dacă sunt exprimate. Atât timp cât nu sunt
exprimate, acestea nu cunosc limite, aşa cum am arătat la libertatea
conştiinţei. Trebuie făcută o distincţie după cum libertatea de expri-
mare se exercită în public sau într-un cadru privat. Exprimarea în
cadru privat este practic nelimitată, cu excepţia unor cazuri care, este
adevărat, sunt foarte rare, dar în mod expres prevăzute de lege.132
Aceasta, pentru simplul motiv că, atâta timp cât rămân în
universul spiritual al omului, ele nu pot fi cunoscute de alţii, de către
ceilalţi, gândirea umană rămânând încă un domeniu protejat natural
de indiscreţia semenilor. Maşina de citit gândurile este încă o ipoteză
de lucru, dar inventarea sa va trebui apreciată, fără îndoială, mai mult
ca inamicul cel mai crud al libertăţii de gândire decât ca o mare
realizare ştiinţifică.
Strâns legată de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare
consacrată prin Constituţie în art. 30 este posibilitatea omului de a-şi
exprima prin viu grai, prin imagini, prin scris, prin sunete sau alte
mijloace de comunicare în public, gândurile, opiniile, credinţele
religioase şi creaţiile spirituale de orice fel. Astfel cum este
reglementată constituţional, libertatea de exprimare este o libertate
cu un conţinut complex. Văzută în complexitatea conţinutului său
juridic, libertatea de exprimare este una din cele mai vechi libertăţi
cetăţeneşti, o libertate de tradiţie, cunoscută fie sub această
denumire, fie sub denumirile aspectelor sale: libertatea cuvântului,
132
De pildă, potrivit art. 202 din Codul penal, actele cu caracter obscen
săvârşite asupra unui minor sau în prezenţa unui minor se pedepsesc cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă.
261
libertatea presei. Expresia libertatea de exprimare este, desigur, mai
semnificativă, mai cuprinzătoare. 133
Constituţia defineşte ce anume se poate exprima liber şi prin ce
forme şi mijloace se poate realiza un asemenea lucru. În legătură cu
primul aspect, vom observa că pot fi exprimate liber gândurile,
opiniile, credinţele şi creaţiile de orice fel. Această formulare largă
exprimă atât domeniul reglementat, cât şi imposibilitatea nomi-
nalizării prin Constituţie a tuturor creaţiilor spirituale pe care mintea
iscoditoare a omului le poate imagina şi realiza, fantezia umană fiind
nemăsurată şi imprevizibilă. De aceea, prin formularea creaţii de
orice fel textul constituţional reuşeşte să fie eficient şi cuprinzător.
În ce priveşte formele şi mijloacele de exprimare (cel de-al
doilea aspect), formularea constituţională este, de asemenea,
cuprinzătoare, acestea fiind: viu grai, scrisul, imaginile, sunetele, alte
mijloace de comunicare în public.
Libera exprimare, ca libertate fundamentală cetăţenească,
trebuie realizată în public. Exprimarea în public este definitorie
pentru conţinutul juridic al acestei libertăţi, termenul public fiind,
desigur, cel definit prin legi.
Exprimarea gândurilor, opiniilor, credinţelor, posibilitatea de a
crea şi a exprima creaţiile de orice fel, în istoria lor ca drepturi
umane, au dus la formularea a trei mari reguli: libertatea de
exprimare; interzicerea cenzurii; responsabilitatea. Aceste reguli au
avut o istorie aparte, forţa libertăţii de exprimare (mai ales, libertatea
presei) fiind din păcate deseori contracarată nu prin inteligenţă, ci
prin cenzură severă şi răspundere exagerată. Constituţia României
interzice cenzura de orice fel. Este o prevedere constituţională
decisivă pentru libertatea de exprimare. De asemenea, este interzisă
suprimarea publicaţiilor. Suprimarea unei publicaţii, ca sancţiune,
este o sancţiune exagerată, ea vine, prin duritatea sa, în conflict cu
ideea de respect al libertăţilor umane.

133
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 27 şi urm.
262
Faţă de art. 25 din Constituţia României din anul 1923,
Constituţia actuală nu interzice şi suspendarea publicaţiilor.
Suspendarea unei publicaţii nu este o sancţiune atât de severă ca
suprimarea. Faptul că prin Constituţie ea nu este explicit interzisă nu
poate fi interpretat în sensul că ea va trebui să figureze în lege (legea
presei, de exemplu). Legiuitorul va aprecia dacă o asemenea
sancţiune trebuie să figureze sau nu între sancţiunile ce se pot aplica
în domeniul presei.
Libertatea de exprimare ridică şi probleme de ordin material,
fapt ce explică prezenţa unor asemenea dispoziţii în art. 30 din
Constituţie. Libertatea de exprimare are, aşa cum am mai arătat, un
conţinut complex, care cuprinde, pe de o parte, un aspect spiritual şi,
pe de altă parte, un aspect material. Aspectul material, care priveşte
de fapt toate libertăţile de opinie, are o importanţă aparte pentru
libertatea presei, ştiut fiind că aceasta nu se poate realiza în afara
existenţei unor tipografii, edituri, stocuri de hârtie, mijloace de
difuzare. De aceea, Constituţia arată că libertatea presei implică şi
libertatea de a înfiinţa publicaţii. De aici rezultă permisiunea
înfiinţării şi gestionării unor asemenea structuri care să asigure baza
materială necesară. Pentru a garanta libertatea de exprimare, se
permite legii să poată impune mijloacelor de comunicare în masă,
obligaţia de a face publică sursa finanţării.
Această prevedere constituţională se interpretează ca o garanţie
a acestei libertăţi şi mai ales a responsabilităţii, atât de necesară în
acest domeniu.
Libertatea de exprimare permite cetăţenilor (de altfel, oricui, în
general) de a participa la viaţa politică, socială şi culturală,
manifestându-şi public opiniile, credinţele, gândurile. Dar această
libertate de exprimare nu poate fi absolută (o libertate absolută se
transformă în contrariul său) şi ca atare este supusă unor coordonate
juridice (limite). Aceste coordonate juridice trebuie să fie expres
prevăzute de lege şi necesare ocrotirii unor valori politice,
economice, sociale, umane. Sub acest aspect este interesant de

263
remarcat că Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi
politice, prin art. 19 alineat 3, stabileşte că exerciţiul libertăţii de
exprimare comportă îndatoriri speciale şi responsabilităţi speciale şi
că poate fi supus anumitor restricţii care trebuie expres stabilite prin
lege şi sunt necesare: respectul drepturilor sau reputaţiei altora;
salvgardarea siguranţei naţionale; ordinii publice, sănătăţii sau
moralităţii publice. Tot acest Pact, prin art. 20, stabileşte că legile
trebuie să interzică: propaganda în favoarea războiului; apelarea la
ura naţională, rasială sau religioasă, care constituie o incitare la
discriminare, la ostilitate sau la violenţă. Rezultă, fără putinţă de
tăgadă, că existenţa unor limitări în acest domeniu este deja
consacrată, pentru a se preîntâmpina abuzul în exerciţiul libertăţii de
exprimare.
Într-o asemenea viziune juridică, dispoziţiile constituţionale
interzic acele exprimări care urmăresc: prejudicierea demnităţii,
onoarei, vieţii particulare a persoanei şi a dreptului său la propria
imagine; defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de
agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea
la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică;
manifestări obscene, contrare bunelor moravuri. Din aceasta rezultă
ideea de protecţie constituţională a unor importante valori umane,
statale, publice.
Existenţa unor coordonate juridice înlăuntrul cărora trebuie să
se exercite libertatea de exprimare implică şi răspunderea juridică
pentru depăşirea acestor limite, altfel spus, pentru abuzul în
exercitarea acestei libertăţi atât de importante.
De aceea, art. 30 stabileşte formele răspunderii şi subiectele
răspunderii. Astfel, prin alin. 8, ca forme ale răspunderii sunt stabilite
explicit două, şi anume răspunderea civilă şi răspunderea penală.
Cât priveşte răspunderea civilă, textul constituţional stabileşte că ea
revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului
manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al
postului de radio sau de televiziune în condiţiile legii. Prin expresia

264
în condiţiile legii se dă legiuitorului misiunea de a stabili în detaliu
condiţiile stabilirii răspunderii, dimensiunile acesteia, repartizarea
răspunderii civile pe cei răspunzători.
În ce priveşte ordinea în care se răspunde, ea este cea stabilită
expres prin textul constituţional, acesta urmărind de fapt să asigure
responsabilitatea necesară într-un domeniu atât de important. Privitor
la răspunderea pentru delictele de presă, ea va fi cea stabilită prin
lege. Constituţia nu a stabilit şi nici nu putea stabili şi alte detalii,
răspunderea pentru săvârşirea unui delict având un caracter
eminamente personal.
Dreptul la informaţie
Dreptul la informaţie este un drept receptat de Constituţia
României din marile instrumente juridice internaţionale în acest
domeniu. El este un adevărat drept fundamental, deoarece
dezvoltarea materială şi spirituală a omului, exercitarea libertăţilor
prevăzute prin Constituţie, mai ales a acelora prin care se exprimă
gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile de orice fel,
implică şi posibilitatea de a putea recepţiona date şi informaţii
privind viaţa socială, politică, economică, ştiinţifică şi culturală.
Conţinutul dreptului la informaţie este complex, dimensiunile sale
fiind în continuă dezvoltare. De aceea, textul constituţional, prin
art. 31, reuşeşte să exprime juridic un conţinut complex şi dinamic,
garantând accesul persoanei la orice informaţie de interes public:
„Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes
public nu poate fi îngrădit. Autorităţile publice, potrivit
competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea
corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor
de interes personal. Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze
măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională. Mijloacele
de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure
informarea corectă a opiniei publice. Serviciile publice de radio şi de
televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor
sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă.
265
Organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar asupra
activităţii lor se reglementează prin lege organică”.
Dacă privim în general conţinutul dreptului la informaţie, el
cuprinde: dreptul persoanei de a fi informată prompt, corect şi clar cu
privire la măsurile preconizate şi mai ales luate de autorităţile
publice; accesul liber la sursele de informaţie publică, ştiinţifică şi
tehnică, socială, culturală, sportivă etc. ; posibilitatea persoanei de a
recepţiona direct şi în mod normal emisiunile de radio şi televiziune;
obligaţia autorităţilor guvernamentale de a crea condiţiile materiale
şi juridice pentru difuzarea liberă şi amplă a informaţiei de orice
natură. Dreptul la informaţie presupune şi colaborare internaţională.
Art. 31 din Constituţie, reglementând dreptul la informaţie, cuprinde
dispoziţii privind: informaţiile în general, atunci când în alineatul (2)
foloseşte exprimarea orice informaţie de interes public; informaţiile
despre evenimente sau acţiuni hotărâte de către autorităţile publice –
alineatul (2); informaţii cu caracter personal – alineatul (2).
Asigurând dreptul la informaţie, Constituţia stabileşte obligaţii
corelative în sarcina autorităţilor publice: de a informa corect
cetăţenii asupra problemelor de ordin public, dar şi de ordin
personal; de a asigura prin serviciile publice dreptul la antenă; de a
asigura protecţia tinerilor şi siguranţa naţională. Trebuie să subliniem
că dreptul la informaţie – această subliniere marcând exact
dimensiunile acestui drept – priveşte numai informaţiile de interes
public. De aici rezultă că acest drept nu implică nici accesul la
informaţii cu caracter secret, nici obligaţia autorităţilor publice de a
da asemenea informaţii. Anumite informaţii nu trebuie şi nu pot fi
date, cum ar fi, de exemplu, unele informaţii cu caracter judiciar sau
privind anchetele parlamentare, informaţii privind apărarea naţională
sau siguranţa naţională.
Având în vedere rolul aparte în realizarea dreptului la
informaţie al mijloacelor de informare în masă, în mod firesc,
Constituţia reglementează principalele obligaţii ale acestora. În
primul rând, trebuie menţionat dreptul la antenă, care revine

266
principalelor grupuri sociale şi politice. Garantarea exercitării acestui
drept revine serviciilor publice de radio şi televiziune. Este o
prevedere constituţională de mare importanţă, pentru că aceste
servicii, fiind autonome, ar fi putut să refuze asigurarea unui
asemenea drept.
Desigur, s-ar putea pune problema de a şti ce sunt sau care sunt
grupurile sociale şi politice importante. Constituţia, ca şi în alte
cazuri, nu a mers până la detalii, până la cataloage concrete. Este şi
imposibil, printr-o Constituţie, să se facă un asemenea lucru. Este
clar însă că forţele sociale şi politice reprezentate în sistemul de
guvernare sunt cuprinse în această formulare mai largă.
În al doilea rând, mijloacele de informare în masă au obligaţia
constituţională de a asigura informarea corectă a opiniei publice.
Această prevedere pune în valoare marile imperative care trebuie
respectate în materie de informaţie, şi anume: exactitatea,
onestitatea, discreţia şi, desigur, corectitudinea. Dreptul la
informaţie, ca toate drepturile şi libertăţile de exprimare şi de
răspândire a opiniilor, credinţelor, ideilor, comportă anumite
coordonate juridice, anumite limite.
Este şi motivul pentru care prin alineatul (3) se stabileşte că
prin exercitarea acestui drept nu se poate şi nu trebuie să se
prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau siguranţa naţională.
Cât priveşte serviciile publice de radio şi televiziune, Constituţia
impune adoptarea unei legi organice relative la organizarea lor şi
controlul parlamentar al activităţii lor.
Libertatea întrunirilor
Libertatea întrunirilor, a demonstraţiilor şi a mitingurilor
exprimă dreptul cetăţenilor de a-şi exterioriza public concepţiile şi
opiniile, adunându-se în locuri publice sau manifestând pe drumurile
publice, în limitele prevăzute de lege.
Prin conţinutul său, această libertate se află într-o strânsă
corelaţie cu libertatea conştiinţei, precum şi cu libertatea de
exprimare. Este şi motivul pentru care în mod tradiţional şi constant
267
aceste libertăţi sunt clasificate în aceeaşi categorie de drepturi
(social-politice sau libertăţi de opinie etc.). Această libertate se poate
exercita prin mai multe forme şi mijloace. Dintre acestea, Constituţia
enumeră mitingurile, demonstraţiile şi procesiunile. Diversitatea
formelor şi mijloacelor prin care se poate realiza această libertate şi
caracterul deschis, receptiv al dispoziţiilor constituţionale au
determinat ca după nominalizarea celor trei forme să se adauge şi
exprimarea orice alte întruniri134 . Astfel, articolul 39 nu restrânge
formele şi mijloacele de realizare a libertăţii întrunirii numai la cele
trei forme nominalizate. Cât priveşte înţelesul celor trei termeni –
mitinguri, demonstraţii, procesiuni –, el este cel din vocabularul
curent, obişnuit, fiind şi în drept deseori greu de realizat o
diferenţiere prea strictă între ei. Există anumite trăsături comune
tuturor întrunirilor, fără deosebire de formele în care se realizează.
Astfel, orice întrunire este o grupare de persoane, o grupare
organizată, cu caracter temporar, destinată schimbului de idei,
concepţii, opinii. Orice întrunire, în sensul legii, presupune o legătură
între participanţi, o intenţie comună şi totdeauna un minimum de
organizare. Aceste trăsături au un mare rol din punct de vedere
juridic atunci când se pun probleme de autorizare prealabilă, de
desfăşurare, sau de răspundere. Aceste trăsături deosebesc întrunirile
de grupările sau aglomerările întâmplătoare de persoane.
În general, în literatura juridică se discută şi deosebirile dintre
libertatea întrunirilor şi dreptul de asociere. Aceste deosebiri se
realizează prin observarea diferenţierilor dintre întruniri şi asociaţii.
Astfel, întrunirile presupun participanţi care nu au calitatea de
membru permanent sau acceptat conform unei proceduri prestabilite,
în timp ce asociaţia presupune un grup de persoane, unite prin
calitatea de membru, între care există legături permanente. Apoi,
întrunirile urmăresc realizarea nu a unui scop permanent, ci a unuia
concret (politic, social, cultural), declarat în momentul desfăşurării
lor (eventual, al aprobării prealabile, atunci când legea prevede un
134
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 232 şi urm.
268
asemenea lucru). Asociaţia însă presupune existenţa unui scop
permanent, precis, determinat în momentul înfiinţării ei, declarat prin
actul de înfiinţare sau de organizare (statut, regulament). Întrunirile
se desfăşoară pe baza unor reguli stabilite momentan, în timp ce
asociaţia funcţionează pe baza regulilor statutare, stabilite clar în
momentul înfiinţării sale. În fine, întrunirile se desfăşoară de regulă
pe căile şi pieţele publice sau în localuri publice, în timp ce
asociaţiile îşi ţin reuniunile la sediile lor. La reuniunile asociaţiilor
participă, de regulă, numai membrii acestora. Desigur că aceste
deosebiri nu trebuie interpretate rigid, pentru că diversitatea
mijloacelor prin care se realizează atât întrunirile, cât şi activitatea
asociaţiilor este atât de mare încât deseori se produce un amestec al
trăsăturilor întrunirilor şi asociaţiilor. De asemenea, trebuie avut în
vedere specificul reuniunilor cu caracter privat.
Întrunirile pot fi de două categorii: publice şi private. Din textul
constituţional, nu rezultă o asemenea diferenţiere, tăcerea textului
urmând a fi interpretată în sensul că regulile sale sunt aplicabile
oricărui fel de întrunire.
Articolul 39 din Constituţie stabileşte trei reguli mari în
legătură cu întrunirile şi anume:
a) libertatea întrunirilor;
b) caracterul paşnic al întrunirilor;
c) interzicerea la întruniri, a oricărui fel de arme.
Aceste reguli au caracter constituţional. Desigur, deşi textul nu
o spune expres, alte reguli, dar nu cu un asemenea caracter, pot fi
stabilite prin lege.
Existenţa unei legislaţii care să detalieze dispoziţiile
constituţionale se impune mai ales în legătură cu întrunirile pe căile
publice, ştiut fiind că aceste căi aparţin tuturor şi sunt dominate de
principiul liberei circulaţii.
O problemă teoretică privind acest drept este aceea de a se face
distincţia faţă de dreptul de asociere. Este de observat că întrunirile,
mitingurile, demonstraţiile nu presupun participanţi care să aibă

269
calitatea de membri permanenţi, înscrişi sau acceptaţi conform unei
proceduri, şi niciun anumit fel de legătură permanentă, în timp ce
asociaţia presupune un grup de persoane unite prin calitatea de
membri, între care există legături permanente.
În al doilea rând, întrunirile, demonstraţiile nu urmăresc
realizarea unui scop permanent, înscris sau acceptat conform unei
proceduri, ci un scop concret, cultural, politic, social declarat în
momentul desfăşurării acestor acţiuni. Asociaţia presupune, însă,
existenţa unui scop permanent, precis determinat în momentul
înfiinţării ei.
Mitingurile nu se desfăşoară pe baza unor reguli dinainte
stabilite, ci doar pe baza unor reguli stabilite cel mult în mod
spontan. Asociaţia funcţionează însă pe baza unui statut, a unui
regulament dinainte stabilit.
Întrunirile – cum am arătat – au loc în pieţele publice, pe când
asociaţiile îşi ţin reuniunile la sediile lor.
Dreptul de asociere
Dreptul de asociere este un drept fundamental, social-politic,
clasificat de regulă în categoria libertăţilor de opinie, alături de
libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare etc., cu care şi prin care
este explicat conţinutul său.
Acest drept cuprinde posibilitatea cetăţenilor români de a se
asocia, în mod liber, în partide sau formaţiuni politice, în sindicate
sau în alte forme şi tipuri de organizaţii, ligi şi uniuni, cu scopul de a
participa la viaţa politică, ştiinţifică, socială şi culturală, de a-şi
realiza o serie de interese legitime comune.
Înţelegerea sferei de aplicaţie a dispoziţiilor constituţionale din
acest articol presupune o corectă şi clară delimitare a asociaţiilor care
sunt rezultatul exercitării acestui drept şi a altor asociaţii şi societăţi
care sunt rezultatul unor contracte de asociere. Altfel spus, articolul
37 din Constituţie se referă la asociere ca rezultat al exercitării unei
libertăţi fundamentale, o asociaţie deci de drept constituţional.
Aceste asociaţii sunt de drept public, temeiul lor fiind libertatea de
270
asociere, şi nu contractul, care este temeiul asociaţiilor şi societăţilor
de drept privat.
Asociaţiile prevăzute în art. 37 nu au scopuri lucrative, nu
urmăresc obţinerea sau împărţirea unor beneficii, ele trebuie să aibă
scopuri politice, religioase, culturale., scopuri care să exprime
libertatea de gândire şi de exprimare a gândurilor, opiniilor,
credinţelor.
Asemenea precizări urmăresc să arate că articolul 37 din
Constituţie nu poate fi socotit temeiul juridic al creării unor societăţi
comerciale sau a unor alte asociaţii cu caracter lucrativ sau, eventual,
a persoanelor juridice. Asemenea aspecte sunt de domeniul legii, ele
ţinând de sfera dreptului privat. Dintr-o asemenea viziune juridică
rezultă consecinţe diferite privind crearea şi înregistrarea acestor
tipuri diferite de asociaţii.
Garantând dreptul la liberă asociere, dispoziţiile constituţionale
stabilesc şi formele de asociere. Ca şi în alte situaţii, dificultatea
stabilirii unui inventar complet a determinat folosirea a două
procedee, şi anume: nominalizarea partidelor şi sindicatelor;
enunţarea celorlalte forme organizatorice prin formularea altor forme
de asociere. Nominalizarea partidelor politice şi a sindicatelor era de
altfel obligatorie având în vedere corelaţia dintre articolul 37 şi
articolele 8 (2) şi 9 din Constituţie, articole care privesc direct
scopurile acestor forme de asociere. Dreptul de asociere nu poate fi
însă un drept absolut. De aceea, în mod firesc, se stabilesc anumite
limite. Aceste limite constituţionale privesc trei mari aspecte:
a) scopurile şi activitatea;
b) membrii;
c) caracterul asociaţiei, rezultând practic din modul de comu-
nicare.
În ce priveşte scopurile şi activitatea, prin alin (2) sunt
considerate neconstituţionale partidele sau organizaţiile care
militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de
drept ori a suveranităţii ţării. Din simpla lectură a textului rezultă că

271
el urmăreşte protejarea unor valori politice, juridice şi statale
consacrate încă în primul titlu al Constituţiei. Aceste valori, întrând
practic în ordinea constituţională, nu pot fi afectate nici prin
exercitarea abuzivă a dreptului de asociere. De aceea, în mod firesc,
asociaţiile care atentează la aceste valori sunt neconstituţionale.
Constatarea şi declararea ca neconstituţională a unei asociaţii revin
Curţii Constituţionale.
Limitele privind membrii asociaţiilor privesc de fapt numai
partidele politice, având în vedere rolul lor în viaţa politică şi statală.
În acest sens, potrivit alineatului (3), nu pot face parte din partidele
politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului,
magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de
funcţionari publici stabilite prin lege organică. Se poate observa că
este vorba, practic, numai de funcţionarii publici. Unii sunt
nominalizaţi chiar în text, aici impedimentul fiind de ordin
constituţional. Dar pentru că alţi funcţionari publici nu pot să se
asocieze în partide politice, asocierea fiind un obstacol în buna
exercitare a funcţiilor lor, Constituţia permite legii organice să
stabilească ea aceste categorii. Nu mai suntem deci în prezenţa unei
nominalizări constituţionale, ci doar a unui temei constituţional în
baza căruia legea organică poate face asemenea nominalizări.
Explicaţia unei asemenea interdicţii privind unele categorii de
funcţionari trebuie căutată în aceea că serviciile publice nu au voie să
facă nicio diferenţiere între cei cărora le furnizează prestaţii pe
motive politice şi, în general, pe alte motive spirituale.
În sistemele constituţionale democratice se practică teoria
neutralităţii serviciilor publice, care implică o detaşare a
funcţionarilor publici (sau unor categorii) de probleme politice.
Asemenea prevederi constituţionale se explică şi prin egalitatea
cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără discriminări şi
fără privilegii. Din acest principiu constituţional rezultă foarte clar că
funcţia publică este accesibilă, în mod egal, tuturor celor care
dovedesc capacitatea şi aptitudinile cerute de lege pentru ocuparea

272
unei funcţii publice. De aceea, o lege care ar condiţiona ocuparea
unei funcţii publice de opţiunile publice ar fi, categoric,
neconstituţională.
În legătură cu caracterul asociaţiei, vom observa că, potrivit
Constituţiei, sunt interzise asociaţiile cu caracter secret. Această
dispoziţie constituţională urmăreşte practic protejarea valorilor
democraţiei constituţionale faţă de anumite forţe obscure care ar dori
să atenteze la ele.
Secretul corespondenţei
Secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice, ca drept
fundamental, şi-a precizat conţinutul mult mai târziu decât celelalte
drepturi şi libertăţi, aceasta explicându-se prin faptul că telefonul şi
corespondenţa s-au dezvoltat mai târziu. Din această cauză, secretul
corespondenţei şi al convorbirilor telefonice nici nu a format decât
rareori obiect de cercetare în literatura de specialitate, care a plasat şi
plasează acest drept, alături de inviolabilitatea domiciliului şi a
persoanei, în grupa libertăţilor fizice. 135 Acest principiu este
rezultatul unei îndelungate istorii, din care nu au lipsit abuzurile,
primitivismul, încălcările repetate. Formulat simplu, secretul
corespondenţei, ca drept fundamental cetăţenesc, are totuşi un
conţinut complex, plin de semnificaţii şi aspecte juridice.
Secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice, în sensul
articolului 28 din Constituţia României, este dreptul cetăţeanului de
a-şi comunica şi prin telefon ideile şi gândurile altei persoane, fără
a-i fi cenzurate sau făcute publice, decât în cazurile şi în condiţiile
expres prevăzute de lege. Astfel, „Secretul scrisorilor, al telegra-
melor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al
celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil”.
Prin corespondenţă, textul constituţional înţelege scrisori,
telegrame, trimiteri poştale de orice fel, altele decât scrisorile şi

135
Maurice Duverger, Constitutions et documents politiques, Presses
Universitaires de France, Paris, 1966.
273
telegramele, convorbirile telefonice, şi alte mijloace legale de
comunicare. Dacă inviolabilitatea corespondenţei este principiul
fundamental, urmează să observăm ce reguli rezultă.
Mai întâi, trebuie reţinută sfera celor faţă de care este ocrotită
corespondenţa. Faţă de reglementarea constituţională, concluzia
unică este că sunt obligate a respecta secretul corespondenţei atât
persoanele fizice, cât şi autorităţile publice. Practic, nimeni nu are
dreptul să atenteze la corespondenţa cuiva. În al doilea rând, rezultă
că nimeni nu poate reţine, deschide, citi, distruge, da publicităţii o
corespondenţă ce nu-i este adresată, având obligaţia de a o restitui
destinatarului dacă din întâmplare a intrat în posesia ei. De
asemenea, nimeni nu are dreptul de a intercepta o convorbire
telefonică sau a divulga conţinutul unei convorbiri telefonice de care
a luat cunoştinţă întâmplător. Aceleaşi reguli se aplică, în mod
corespunzător, şi în legătură cu alte trimiteri poştale sau mijloace
legale de comunicare între oameni. Obligaţii aparte revin funcţio-
narilor din poştă şi telecomunicaţii, care, prin natura muncii lor şi
uneori prin natura comunicării şi trimiterilor (cărţi poştale, tele-
grame, convorbiri telefonice prin intermediul centralelor neauto-
mate), iau cunoştinţă de conţinutul acestei corespondenţe. Ei sunt
ţinuţi a păstra secretul, iar statutul acestor funcţionari trebuie să
sancţioneze aspru orice abatere de la principiul constituţional.
Din totdeauna s-a pus şi se pune problema dacă principiul
inviolabilităţii poate cunoaşte vreo restrângere. Sub acest aspect, atât
legislaţia, cât şi practica juridică au evidenţiat că exerciţiul acestei
libertăţi comportă o restrângere necesară în interesul justiţiei, mai
exact în interesul descoperirii infracţiunilor şi infractorilor. Acest
drept al magistraţilor de a obţine, reţine, citi şi folosi în proces
corespondenţa care vine sau pleacă de la persoane învinuite de
săvârşirea unor fapte penale trebuie însă să fie prevăzut de lege,
realizat după o procedură strictă şi numai pe bază de ordonanţe
scrise, cu respectarea celorlalte drepturi ale persoanei, mai ales a
dreptului la viaţa familială, intimă şi privată.

274
VII.10. Drepturile garanţii
Dreptul de petiţionare
Dreptul de petiţionare este un drept cetăţenesc de tradiţie în
sistemul juridic românesc. Exercitarea dreptului de petiţionare este o
modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme personale sau care
privesc o colectivitate. Acest drept este încadrat, în clasificările de
drepturi, în categoria drepturilor garanţii, el fiind şi o garanţie
juridică generală pentru celelalte drepturi şi libertăţi. Astfel,
„Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii
formulate numai în numele semnatarilor. Organizaţiile legal
constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele
colectivelor pe care le reprezintă. Exercitarea dreptului de petiţionare
este scutită de taxă. Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la
petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii”.
În condiţiile articolului 51 din Constituţie, dreptul de
petiţionare poate fi exercitat fie individual, de către cetăţean, fie de
către un grup de cetăţeni, fie de către organizaţii legal constituite.
Petiţiile adresate autorităţilor publice şi care, deci, se bucură de
regimul juridic stabilit prin art. 51 din Constituţie se fac numai în
numele petiţionarilor sau, în situaţia de la alineatul (2), în numele
colectivelor pe care organizaţiile petiţionare le reprezintă. De aici
rezultă că orice petiţie trebuie semnată şi, deci, trebuie să conţină
datele de identificare a petiţionarului. Prin formularea sa clară, textul
constituţional nu priveşte şi, deci, nici nu protejează juridic petiţiile
anonime.
Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii
exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă. Exercitarea
dreptului de petiţionare este scutită de taxă. Exercitarea dreptului de
petiţionare este o modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme
personale sau care privesc o colectivitate, fiind o garanţie juridică
generală pentru celelalte drepturi şi libertăţi. Petiţia este o cerere prin
care se vizează apărarea, repararea unui drept, a libertăţii, sau a unui
interes legitim al petiţionarului. Petiţia nu se confundă cu denunţul,
275
care este o informare a autorităţii cu privire la anumite ilegalităţi, dar
prin care denunţătorul nu a fost vătămat. Dreptul la petiţie poate fi
exercitat individual de către cetăţean, fie de către un grup de cetăţeni,
fie de către organizaţii legal constituite, evident referitor numai la
drepturile, libertăţile şi interesele acestora. Se admite ca o persoană
să facă o petiţie pentru o altă persoană numai în cazurile prevăzute
de lege, cum ar fi: părintele pentru minor, tutorele pentru minor,
avocatul pentru client etc. Aceasta dă dispoziţiei constituţionale şi un
evident caracter moral.
Corelativ dreptului cetăţeanului de a petiţiona, articolul
menţionat prevede obligaţia autorităţilor publice de a examina şi
răspunde la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite de lege.
Aceasta implică obligaţia pentru autoritatea legiuitoare de a elabora
o lege prin care să se prevadă aceste condiţii şi termene. Din modul
cum este formulat articolul 51 din Constituţie, rezultă că legea nu va
putea diminua dreptul în sine, ci va trebui să prevadă numai
procedura şi, desigur, responsabilităţile ce vor reveni pentru
încălcarea Constituţiei şi a legii. Constituţia nu a stabilit explicit
aceste termene şi condiţii. Explicaţiile, sau măcar una din ele,
constau în realitatea că, din punct de vedere juridic, petiţiile se pot
prezenta cel puţin sub trei forme, şi anume: cereri, reclamaţii şi
propuneri. Aceste forme nu sunt creaţii terminologice, ci ele diferă
sub aspectul conţinutului. De aceea, în practica legislativă s-au
stabilit termene şi condiţii de rezolvare diferite, nuanţate, în funcţie
de forma petiţiei. Aceste termene de rezolvare diferite s-au corelat cu
conţinutul diferit, care presupune din partea autorităţilor publice
acţiuni simple sau complexe. Apoi, legiuitorul stabileşte termene şi
condiţii şi în funcţie de nivelul statal la care se află autoritatea
publică sesizată. De regulă, termenele de rezolvare pentru autorităţile
centrale sunt mai lungi decât cele pentru autorităţile locale. Totodată,
legea va trebui să cuprindă detalii privind, în principal: organizarea
primirii petiţiilor; regulile examinării şi rezolvării petiţiilor; controlul

276
acestei activităţi; răspunderile ce revin funcţionarilor publici pentru
încălcarea dispoziţiilor legale în materie.
Scutirea de taxă pentru exercitarea dreptului de petiţionare este
o regulă constituţională, care asigură acestui drept posibilitatea
realizării sale depline.
Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică
Persoana vătămată într-un drept al său se poate adresa, potrivit
legii, diferitelor instanţe, după caz. Astfel, cel vătămat într-un drept
al său printr-o infracţiune se adresează organelor judiciare, care, în
conformitate cu procedura penală, iau măsuri de reparare, despă-
gubire, pedepsire a celui vinovat etc. De asemenea, celui vătămat
într-un drept al său, printr-un act sau fapt juridic civil, i se face
dreptate, pe calea prevăzută de procedura civilă, de către o instanţă
civilă.
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică este un
drept fundamental, încadrat de tradiţie în marea categorie a
drepturilor garanţii alături de dreptul de petiţionare, cu care, de altfel,
se află într-o strânsă corelaţie. Art. 52 din Constituţie este temeiul
constituţional al răspunderii autorităţilor publice pentru vătămările
produse cetăţenilor prin încălcarea sau nesocotirea drepturilor şi
libertăţilor acestora. Astfel, „Persoana vătămată într-un drept al sau
ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act
administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri,
este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a
interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei. Condiţiile
şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.
Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile
judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu
înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-
credinţă sau gravă neglijenţă”.
Aceasta înseamnă că toate celelalte dispoziţii legale îşi au
suportul juridic în art. 52 din Constituţie, cu care trebuie corelate.
Răspunderea autorităţilor publice, potrivit articolului 52, intervine în
277
situaţii clar definite, şi anume: când emit un act administrativ prin
care vatămă o persoană; când nu soluţionează în termenul legal o
cerere a unei persoane, când prin erori judiciare săvârşite în procese
penale se produc prejudicii. În a doua situaţie se pot surprinde două
aspecte practice. Primul se poate datora rezolvării cererii în afara
termenelor legale, deci cu depăşirea lor. Dacă acţiunea este deja
primită, ea urmează să fie soluţionată prin luarea în considerare şi a
justificărilor autorităţii. Dacă însă acţiunea nu s-a pus în mişcare,
urmează ca primirea şi soluţionarea sa să fie apreciate în funcţie de
faptul dacă s-a produs sau nu o vătămare. Al doilea aspect priveşte
tăcerea autorităţii publice atunci când a fost sesizată cu o cerere. În
acest caz, textul constituţional dă tăcerii efectele juridice ale unui act
administrativ. Reglementarea constituţională prezintă avantajul că nu
permite autorităţilor publice ca pur şi simplu să ignore o cerere a
unui cetăţean.
Cât priveşte categoria de acte la care se referă art. 48 din
Constituţie, ea rezultă clar din text, fiind vorba de actele
administrative. Trebuie însă să se observe că textul nu se referă la
actele administrative emise numai de către autorităţile executive, ci
la toate actele administrative emise de autorităţile publice, fără
deosebire de natura lor juridică.
Fiind vorba de acte cu caracter administrativ, în această
categorie nu intră, desigur, de exemplu, legea ca act juridic al
Parlamentului, sau hotărârea unei judecătorii date într-o speţă
soluţionată. Dar structurile interne ale Parlamentului, precum şi
conducătorii instanţelor judecătoreşti pot emite şi acte
administrative. Asemenea acte sunt cuprinse în sfera de aplicaţie a
art. 48 din Constituţie. Desigur, stabilirea naturii juridice admi-
nistrative a unui act se va face, în context, de către autoritatea com-
petentă a soluţiona cauza, cu ajutorul Legii Contenciosului
Administrativ.
Art. 52 din Constituţie nominalizează şi pretenţiile pe care le
poate formula cetăţeanul, acestea fiind: recunoaşterea dreptului

278
pretins, anularea actului, repararea pagubei. Este, precum se observă,
o ordine firească. Nu se poate obţine repararea pagubei fără a se
recunoaşte dreptul şi a se anula actul. Fără a intra în detalii, trebuie să
subliniem că în realizarea acestor pretenţii cetăţeanul nu are obligaţia
de a proba vinovăţia (culpa) funcţionarului public sau a autorităţii
publice. El trebuie să justifice dreptul său şi că actul emis de către
autoritatea publică i-a produs o vătămare. Ca atare, cetăţeanul are în
sarcina sa doar învederarea legăturii cauzale între actul autorităţii
publice şi paguba (vătămarea) produsă persoanei.
În acelaşi fel trebuie interpretate şi dispoziţiile alin (3), care
stabilesc răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile
cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.
Dacă autorităţile publice vor dori să recupereze eventualele
prejudicii rezultate, de la funcţionarii proprii, ele vor putea face un
asemenea lucru prin procedurile legale privind raporturile de muncă.
Formularea generală a art. 52 din Constituţie poate ridica
problema de a şti care este autoritatea publică în măsură să rezolve
cererile.
Tăcerea textului trebuie interpretată în sensul că rezolvarea
acestor pretenţii revine organului competent potrivit legii. Dar acest
articol trebuie coroborat cu art. 21 din Constituţie. Aşa stând
lucrurile, urmează să observăm că în cazul în care legile nu dau
soluţii sau proceduri sau aceste proceduri sunt considerate
nesatisfăcătoare, urmează a se aplica dispoziţiile art. 21 din
Constituţie privind accesul liber la justiţie.
Faţă de conţinutul complex al acestui drept, complexitatea
semnificaţiilor şi implicaţiilor juridice, art. 52 din Constituţie trimite
la lege pentru stabilirea condiţiilor şi limitelor exercitării sale,
respectiv Legea Contenciosului Administrativ.
VII.11. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor
În afară de drepturi fundamentale, cetăţenii români au şi o serie
de îndatoriri fundamentale. Existenţa îndatoririlor fundamentale este
279
o cerinţă firească într-o societate democratică. În această ordine de
idei, este evidentă legătura indisolubilă ce există şi trebuie să existe
între drepturi şi îndatoriri, îndatoririle asigurând şi ele prin conţinutul
lor dezvoltarea personalităţii umane, realizarea scopurilor societăţii.
Îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile
Una din îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor este
respectarea legilor şi a Constituţiei. Această îndatorire îşi găseşte
fundamentul în faptul că legile sunt expresia voinţei poporului, prin
ele urmărindu-se realizarea atât a intereselor generale, cât şi a celor
individuale. Prin legile ce se adoptă se iau cele mai importante
măsuri în toate domeniile de activitate. De aceea, numai prin
aplicarea şi respectarea strictă a legilor se pot înfăptui măsurile
preconizate. Respectarea legilor apare deci ca o condiţie
indispensabilă în realizarea programelor propuse. Îndatorirea de a
respecta Constituţia şi legile revine în egală măsură tuturor
cetăţenilor. Nu se face distincţie între cetăţeni sub aspectul obligaţiei
de respectare a legilor, toţi fiind datori a le respecta, indiferent de
poziţia pe care o ocupă în societate şi stat.
Art. 1 alin. 5 din Constituţie, care stabileşte această îndatorire
fundamentală, obligă, de asemenea, la respectarea supremaţiei
Constituţiei. Ca atare, supremaţia Constituţiei este afirmată prin chiar
legea fundamentală.
Îndatorirea de fidelitate faţă de ţară
Această îndatorire, prevăzută prin art. 54 din Constituţie, este
urmarea firească a cetăţeniei. Ea are drept urmare obligaţia celor
cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi a militarilor de a
îndeplini aceste funcţii cu credinţă şi de a depune jurământul cerut de
lege. „Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi
militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin
şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege”.

280
Îndatorirea de apărare a patriei
Îndatorirea de apărare a patriei, prevăzută prin art. 57 din
Constituţie, impune cetăţenilor să fie întotdeauna pregătiţi pentru a
da riposta cuvenită atât în cazul unei agresiuni armate, cât şi în cazul
altor acţiuni îndreptate împotriva ţării.
Această îndatorire aparţine tuturor cetăţenilor români, bărbaţi şi
femei, fără deosebire de origine naţională, religie, ocupaţie şi
pregătire profesională.
Datorie sfântă a fiecărui cetăţean, apărarea patriei cere acestuia
o conduită ireproşabilă şi fidelitate faţă de poporul român. Încălcarea
acestei îndatoriri este o faptă reprobabilă. De aceea, potrivit legilor,
călcarea jurământului militar, trădarea de patrie, trecerea de partea
inamicului, aducerea de prejudicii capacităţii de apărare a statului
constituie crime grave şi sunt pedepsite.
Îndatorirea de a satisface serviciul militar, spre deosebire de
îndatorirea de apărare a patriei, de care este organic legată, fiind, de
altfel, prevăzută tot în art. 57 din Constituţie, aparţine numai
bărbaţilor, cetăţenilor români (20 de ani), şi până la o anumită vârstă
(35 de ani). Sub acest aspect, sfera ei de cuprindere este mai redusă.
Serviciul militar în rândul forţelor armate este obligatoriu şi
constituie o îndatorire de onoare. „Cetăţenii au dreptul şi obligaţia să
apere România. Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare
se stabilesc prin lege organică. Cetăţenii pot fi încorporaţi de la
vârsta de 20 de ani şi până la vârsta de 35 de ani, cu excepţia
voluntarilor, în condiţiile legii organice”.
Satisfacerea serviciului militar în rândul forţelor armate are o
mare importanţă, în vederea pregătirii pentru apărarea patriei, cât şi
pentru formarea ca buni cetăţeni a tinerilor chemaţi sub arme.
Există şi categorii de persoane cărora nu le poate reveni această
îndatorire. De aceea, art. 57 din Constituţie permite legii de a stabili
excepţiile.
Îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice
Art. 56 din Constituţie reglementează îndatorirea cetăţenilor de
a contribui, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice. „Cetăţenii
au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile
281
publice. Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă
a sarcinilor fiscale. Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor
stabilite prin lege, în situaţii excepţionale”. Este o îndatorire firească.
Pentru a stabili acestei îndatoriri coordonate clare, Constituţia
impune legilor obligaţia de a aşeza just sarcinile fiscale. De
asemenea, legile pot stabili şi alte prestaţii, dar numai expres şi în
situaţii excepţionale.
Îndatorirea de exercitare cu bună-credinţă a drepturilor şi
libertăţilor şi de respectare a drepturilor şi libertăţilor celorlalţi
Art. 57 din Constituţie stabileşte o îndatorire ce incumbă
tuturor locuitorilor României, cetăţeni, străini sau apatrizi. Se
observă clar că buna-credinţă, principiu tradiţional de drept civil, este
considerată o regulă constituţională. „Cetăţenii români, cetăţenii
străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile
constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi
libertăţile celorlalţi”.
Această prevedere de natură juridică va avea consecinţe
deosebite în rezolvarea problemelor ce rezultă din exercitarea
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
În conţinutul îndatoririi fundamentale cuprinse în art.57 intră şi
obligaţia de a nu încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi, obligaţie
firească, ce ţine chiar de conceptele de drept şi de libertate.
VII.12. Cetăţenia română
Cetăţenia reprezintă un subiect de interes nu numai pentru
dreptul constituţional, ci şi în egală măsură şi pentru dreptul
internaţional (public şi în mod deosebit cel privat), dreptul familiei.
Constituţia şi legile conferă cetăţenilor toate drepturile (inclusiv cele
politice), în timp ce persoanelor care nu au această calitate nu le
conferă decât o parte din aceste drepturi. Străinii şi persoanele fără
cetăţenie nu se pot bucura de drepturile politice, deoarece numai
cetăţenii exercită puterea şi, astfel, numai ei pot participa la guvernarea
societăţii din care fac parte şi de destinele căreia sunt legaţi.
282
În acelaşi timp, numai cetăţenilor le incumbă anumite obligaţii,
cum ar fi, de exemplu, obligaţia de apărare a patriei, cea de
satisfacere a serviciului militar.
Conceptul de cetăţenie poate fi utilizat atât într-un sens juridic,
cât şi într-un sens politic. În acest ultim caz, cetăţenia este privită ca
apartenenţă a unui individ la o colectivitate umană (naţiune, popor),
organizată în stat.
Noţiunea de cetăţenie are în ştiinţa dreptului constituţional două
accepţiuni. În primul rând, noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a
desemna o instituţie juridică, adică o grupă de norme juridice.
În a doua accepţiune, noţiunea de cetăţenie este folosită şi
pentru a caracteriza condiţia juridică ce se creează acelor persoane
care au calitatea de cetăţean. Astfel, cetăţenia se axează în jurul ideii
de subiect de drept şi numai aici se vorbeşte de cetăţenia unei
persoane, dobândirea şi pierderea cetăţeniei. Această ultimă accepţie
constituie obiectul unor controverse din literatura juridică.
În literatura juridică, cetăţenia a fost concepută, de regulă, fie
„ca o legătură între individ şi stat”, fie ca „o legătură politică şi
juridică”, ca o „apartenenţă juridică” sau „ca o calitate a persoanei”.
Analiza opiniilor exprimate în doctrina juridică chiar mai
veche prezintă un anumit interes teoretic în stabilirea conceptului de
cetăţenie.
Într-o opinie, cetăţenia era privită ca legătura care uneşte un
individ, un grup sau anumite bunuri cu un stat anumit. Această
opinie era caracteristică unor autori care considerau că raporturile
juridice se pot stabili şi între persoane şi bunuri, nu numai între
persoane. Teza era principial greşită, neştiinţifică, întrucât raporturile
juridice se pot stabili numai între oameni, uneori ele încheindu-se cu
privire la bunuri. Niciodată, raporturile juridice nu pot lua naştere
între oameni şi bunuri.
Într-o altă opinie, se pleacă în definirea cetăţeniei de la teza
conform căreia statul ar fi suma a trei elemente: teritoriu, populaţie şi
suveranitate.

283
Între părerile acestor autori nu există decât deosebiri de nuanţă,
în esenţă ei definind cetăţenia ca o legătură juridică specială,
reflectată pe plan extern, păstrată şi prelungită oriunde s-ar găsi
persoana, în statul său de origine, în alt stat, pe mare, în cer sau în
cosmos. 136
Pentru a defini cetăţenia română, trebuie să pornim de la faptul
că cetăţenia are un conţinut şi o finalitate care se corelează cu
realităţile economice, sociale şi culturale concrete dintr-o societate
dată.
Vom remarca, astfel, că titlul de cetăţean dovedeşte
apartenenţa cetăţeanului la statul român, stat în care suveranitatea
naţională aparţine poporului. Cetăţenii români se bucură de drepturi
şi libertăţi democratice, drepturi care nu sunt numai proclamate, ci şi
garantate în exercitarea lor efectivă.
Beneficiari ai drepturilor şi libertăţilor, cetăţenii români sunt în
acelaşi timp şi titularii unor îndatoriri. Titlul de cetăţean român,
impune devotament şi fidelitate faţă de patrie, slujirea intereselor
poporului, precum şi îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor
înscrise în Constituţie şi legile ţării. Egali în drepturi şi îndatoriri,
cetăţenii români sunt răspunzători deopotrivă pentru dezvoltarea
economică şi socială a ţării, pentru apărarea suveranităţii şi
independenţei naţionale.
În definirea cetăţeniei române, trebuie să plecăm de la faptul că
ea reprezintă expresia relaţiilor social-economice, politice şi juridice,
dintre persoanele fizice şi statul român. Astfel, cetăţenia română
trebuie considerată acea calitate a persoanei fizice ce exprimă
relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre
persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi
atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor
drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi de legile
României.

136
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 128 şi urm.
284
În fine, pentru explicarea conceptului de cetăţenie se impun
câteva precizări privind terminologia. Astăzi, cele mai multe
constituţii şi legi folosesc termenul cetăţenie pentru a desemna
această apartenenţă. Iniţial, cetăţenia a fost desemnată prin termenul
naţionalitate, termen pe care îl întâlnim şi astăzi, de exemplu, în
Constituţia Franţei, în art. 34.
Natura juridică a cetăţeniei
Una din cele mai controversate probleme referitoare la
cetăţenie este natura juridică a acesteia, exprimându-se mai multe
opinii, dintre care menţionăm:
1. Teoria contractuală
Potrivit acestei teorii, fundamentul juridic al cetăţeniei s-ar afla
în contractul intervenit între stat şi persoana fizică, prin care se
manifestă voinţa persoanei de a deveni cetăţean şi a statului de a fi
de acord cu aceasta. 137
În stabilirea naturii juridice a cetăţeniei, trebuie să se plece de
la categoria subiectelor raporturilor juridice. Deşi plecăm de la
această idee, nu putem împărtăşi părerea că cetăţenia este o situaţie
juridică, mai ales pentru că noţiunea situaţie juridică nu ni se pare
suficient determinată. 138
Teoria contractuală nu poate fi acceptată, deoarece contractul
este un acord de voinţă; or, în cazul dobândirii cetăţeniei prin
naştere, voinţa celui născut nu se poate exprima în niciun fel. În acest
caz, cetăţenia se dobândeşte ca efect al naşterii, ca urmare a
prevederii legii, şi nu ca urmare a încheierii unui contract, deci a
manifestării de voinţă, a unui acord între stat şi o persoană fizică.
2. Teoria voinţei unilaterale a statului
Această teorie este opusă teoriei contractuale, întrucât se
apreciază că statul este acela care acordă cetăţenia, fiind vorba astfel
de un act unilateral de voinţă a statului. 139
137
A. Weiss, Traité théoretique et pratique de droit international
privé, Paris, 1907, p. 8.
138
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 131. şi urm.
139
Paul Negulescu, Tratat de drept public, tom I, Bucureşti, 1942, p. 75.
285
Nici această teorie nu poate fi acceptată, deoarece ea este
inaplicabilă în cazul dobândirii cetăţeniei la cerere, situaţie în care
statul nu-şi poate impune în mod unilateral voinţa cu privire la
dobândirea cetăţeniei de către o persoană fizică. Numai în cazul în
care aceasta îşi manifestă dorinţa şi, deci, voinţa de a deveni cetăţean
al unui stat, ea poate deveni cetăţean al statului respectiv, cu condiţia
însă ca şi statul să fie de acord cu cererea persoanei fizice.
3. Teoria raportului juridic
Potrivit acestei teorii, cetăţenia este un raport juridic intervenit
între stat şi o persoană fizică, un raport juridic de drept constituţional,
al cărui conţinut cuprinde drepturile şi obligaţiile reciproce dintre stat
şi persoana fizică. 140
S-a apreciat, pe aceeaşi linie de gândire, că cetăţenia ar fi un
raport de supuşenie a cetăţeanului faţă de stat.141
Raportul de cetăţenie este o consecinţă a cetăţeniei, a calităţii
de cetăţean, conţinutul acestui raport fiind format din drepturile şi
obligaţiile reciproce dintre stat şi cetăţean, dintre stat şi o persoană
fizică. Cu atât mai mult, deci, cetăţenia nu poate fi un raport de
supuşenie.
Teoria raportului juridic are în vedere numai îndatoririle
cetăţeanului, ignorând drepturile acestuia.
4. Teoria capacităţii juridice142
Potrivit acestei teorii, cetăţenia este o parte a capacităţii juridice
a unei persoane fizice, prin care aceasta dobândeşte posibilitatea de a
fi titularul tuturor drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de constituţie şi
de legi.

140
N. Prisca, Drept constituţional, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1972, p. 186 şi urm.
141
G. Rarincescu, Curs de drept constituţional, Bucureşti, 1940,
p. 404.
142
Gheorghe Uglean, Curs de drept constituţional şi instituţii politice,
Editura Proema, Baia Mare, 1996, p. 134 şi urm.
286
Capacitatea juridică nu este altceva decât posibilitatea de a fi
subiect de drept şi de a avea anumite drepturi şi obligaţii.
Determinată de lege, capacitatea juridică poate să se deosebească de
la o ramură de drept la alta. În unele ramuri de drept, capacitatea
juridică a persoanelor fizice se divide în capacitate de folosinţă şi
capacitate de exerciţiu. În cazul dreptului constituţional, nu putem
vorbi de o asemenea diviziune a capacităţii.
În dreptul constituţional se face, însă, distincţie între
capacitatea juridică deplină şi capacitatea juridică restrânsă.
Capacitate juridică deplină au numai cetăţenii, deoarece numai
ei sunt titularii tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de
legislaţia unei ţări.
Capacitate juridică restrânsă au străinii şi apatrizii, care nu pot
avea decât o parte din drepturile şi îndatoririle prevăzute de
constituţie şi de celelalte legi ale statului respectiv.
În această ordine de idei, plecând, după cum am stabilit de
altfel mai sus, de la categoria juridică subiect de drept, considerăm
că cetăţenia este un element, o parte componentă a capacităţii
juridice. Cei care consideră capacitatea juridică drept o prerogativă
abstractă iau ca punct de plecare capacitatea de folosinţă din dreptul
civil – şi, fie spus, nici aici nu poate fi vorba de un asemenea lucru –
fără a privi şi analiza capacitatea juridică aşa cum se prezintă ea în
celelalte ramuri de drept.
În general, în literatura juridică, noţiunile de subiect de drept şi
de capacitate au fost expuse ţinându-se seama în primul rând de
raporturile de drept civil, şi nu de variatele domenii ale raporturilor
juridice.
În acest caz, vom folosi doar rezultatele acelor cercetări
ştiinţifice care au cuprins în aria lor întreaga complexitate a acestor
probleme. De la început trebuie să stabilim că prin subiecte ale
raporturilor juridice sau prin subiecte de drept se înţeleg
participanţii la raporturile juridice, care au, ca atare, calitatea de a fi
titulari ai drepturilor şi obligaţiilor ce formează conţinutul raportului

287
juridic. Subiecte ale raporturilor juridice sunt persoanele fizice şi
colectivele de persoane fizice. Persoanele fizice apar ca subiecte ale
raporturilor juridice ca şi cetăţeni, ca străini sau ca apatrizi. Se
remarcă însă, pe bună dreptate, că, în anumite raporturi juridice,
străinii sau apatrizii nu pot fi subiecte.
Putem considera capacitatea juridică ca nefiind altceva decât
posibilitatea de a fi subiect de drept şi de a avea anumite drepturi şi
obligaţii. Stabilită de lege, capacitatea juridică, după cum este bine
cunoscut, poate să difere de la o ramură de drept la alta. Sunt ramuri
de drept în care capacitatea juridică a persoanelor fizice se divide în
capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu. În dreptul
constituţional nu putem vorbi însă de o diviziune a capacităţii,
deoarece, dacă distincţia între capacitatea de folosinţă şi capacitatea
de exerciţiu are o mare importanţă în dreptul civil, ea este lipsită de
însemnătate practică şi teoretică în acele ramuri ale dreptului în care
capacitatea de exerciţiu a cetăţeanului se naşte o dată cu capacitatea
de folosinţă şi în aceleaşi condiţii cu ea. 143
Deci, capacitatea juridică se poate divide în capacitate de
exerciţiu şi capacitate de folosinţă numai în acele ramuri de drept
unde drepturile pot aparţine unui titular fără să necesite în acelaşi
timp şi exerciţiul lor de către acelaşi titular.
În cazul acelor drepturi care presupun neapărat şi exercitarea
lor de către titular, ca, de exemplu, în cazul drepturilor politice,
împărţirea capacităţii în capacitate de folosinţă şi capacitate de
exerciţiu nu mai este posibilă.
Capacitatea juridică este deci condiţia necesară, premisa pentru
ca o persoană să poată deveni subiect al raportului juridic şi să-şi
asume, în cadrul raportului juridic, drepturile subiective şi obligaţiile
corespunzătoare.
Capacitatea juridică este o categorie social-istorică. Ea a
cunoscut şi cunoaşte schimbări de conţinut, în funcţie de orânduirile
social-economice, de transformările mai importante survenite.
143
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 132 şi urm.
288
Conţinutul capacităţii juridice, mai bine zis elementele care o
compun, determină sfera subiectelor raporturilor juridice. Astfel,
sunt subiecte ale raporturilor juridice cei cărora legea le recunoaşte
capacitatea de a fi subiecte de drepturi şi obligaţii în anumite
domenii de raporturi juridice.
Deci, guvernanţii – căci, ce este legea decât exprimarea voinţei
acestora – hotărăsc, în funcţie de mutaţiile social-politice, de
interesele lor, elementele care formează capacitatea juridică,
stabilind, astfel, dacă un individ sau un grup de indivizi pot, sau nu,
să fie subiecte ale unor raporturi juridice al căror conţinut îl formează
anumite drepturi şi obligaţii.
În sclavagism, sclavii nu erau subiecte ale raporturilor juridice,
ci erau subiecte ale acestora (bunuri). Sclavii nu aveau capacitatea de
a fi subiecte ale raporturilor juridice, deoarece nu le era recunoscută
calitatea de persoană (de om), care este unul din elementele
capacităţii juridice. Deci, un prim element al capacităţii juridice este
calitatea de persoană fizică (sau juridică, dacă ne referim la
colective), fiindcă altfel am putea ajunge la concluzia că şi bunurile
ar putea fi subiecte ale raporturilor juridice.
Legile au restrâns însă capacitatea juridică, în ce priveşte
anumite categorii de raporturi juridice, şi pentru străini sau apatrizi,
dând o capacitate juridică deplină numai cetăţenilor. Astfel, apare un
al doilea element al capacităţii juridice, şi anume cetăţenia.
Prin aceasta răspundem la una din întrebările puse –
capacitatea juridică, în dreptul constituţional, este deplină în cazul
cetăţenilor şi este restrânsă în cazul străinilor şi apatrizilor. Trebuie
însă imediat să adăugăm că împărţirea în capacitate de exerciţiu
deplină şi capacitate de exerciţiu restrânsă este specifică unor ramuri
ale dreptului, precum dreptul civil. Căci, dacă, în aceste situaţii,
împărţirea se face ţinând cont de faptul dacă subiectul raportului
juridic are sau nu nevoie de încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau
tutorelui, cerută de lege pentru ocrotirea intereselor sale, împărţirea
în capacitate juridică deplină şi capacitate juridică restrânsă, despre

289
care vorbim aici, se referă la posibilitatea persoanei fizice de a fi
subiect al tuturor raporturilor juridice sau numai al unora, atunci
când nu este cetăţean.
Persoana fizică, cetăţean, poate fi subiect al tuturor raporturilor
juridice, adică al acelor raporturi juridice al căror conţinut îl
formează drepturile şi îndatoririle fundamentale şi în special
drepturile politice.
Fiecare cetăţean este, în drept, un subiect unitar, dar
posibilitatea sa de a fi subiect de drept poate îmbrăca aspecte diferite
în funcţie de caracterul raporturilor juridice în care poate figura ca
parte. Legea recunoaşte pe fiecare cetăţean al statului ca subiect de
drept, dar aceasta nu înseamnă că îi recunoaşte capacitatea de a fi
titular de drepturi şi obligaţii în orice domeniu al raporturilor
juridice, independent de caracterul acestor raporturi şi de condiţiile
care trebuie întrunite pentru a recunoaşte cetăţeanului capacitatea de
a fi titular de drepturi şi obligaţii într-un anumit domeniu al
raporturilor juridice.
De aceea, când am definit cetăţenia română ca o calitate a
persoanei, am plecat de la premisa că ea este o calitate a persoanei
numai în măsura în care considerăm această calitate ca un element
constitutiv al capacităţii juridice, aşa cum este şi calitatea de
persoană fizică.
În această ordine de idei, considerăm deci că cetăţenia este un
element al capacităţii juridice, dar al capacităţii juridice cerute
subiectelor raporturilor juridice de drept constituţional. 144
Reglementarea juridică a cetăţeniei române şi principiile ce
se degajă din normele juridice privitoare la cetăţenie
Ca bază a organizării puterii de stat, populaţia interesează, cum
este şi firesc, dreptul constituţional. Aspectul sub care-şi găseşte
reflectarea aceasta este cetăţenia. Plecând de aici, vom remarca
faptul că normele care reglementează cetăţenia sunt norme ale

144
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 135 şi urm.
290
dreptului constituţional, ele formând o instituţie a acestei ramuri de
drept.
Aceasta impune ca normele care formează instituţia juridică a
cetăţeniei să fie studiate, în primul rând, de ştiinţa dreptului
constituţional. În această ordine de idei, vom observa că norme
privitoare la cetăţenie se găsesc în Constituţie, care este izvorul
principal al dreptului constituţional, în Legea cetăţeniei române –
Legea nr.21 din 6. 03. 1991. Desigur, la aceste reglementări trebuie
adăugate cele din Legea nr. 396/2002 privind ratificarea Convenţiei
europene asupra cetăţeniei, adoptată la Strasbourg, la 6 noiembrie
1997. Prin această ratificare, potrivit art. 11 din Constituţie,
Convenţia face parte din dreptul intern.
Legile care au reglementat cetăţenia română pleacă de la ideea,
fundamentală de altfel, că cetăţenia este expresia relaţiilor social-
economice, politice şi juridice dintre persoanele fizice şi statul
român, constituind un atribut de onoare, de responsabilitate civică.
Aşa cum arătam şi cu ocazia explicării noţiunii de cetăţenie, legea
pleacă de la realitatea că cetăţenia română înseamnă apartenenţa
persoanei fizice la patria română, că ea implică pentru cetăţean atât
drepturi, cât şi obligaţii.
Analiza normelor juridice care formează instituţia juridică a
cetăţeniei permite formularea unor principii ce stau la baza cetăţeniei
române.
1. Doar cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor
prevăzute de Constituţie şi legi. Trebuie să precizăm că această
regulă nu este considerată un principiu în lucrările de specialitate, dar
problema, ca atare, prezentând o deosebită importanţă teoretică şi
practică, este totuşi analizată, deşi distinct de principiile cetăţeniei.
Cu toate acestea, regula se impune ca o regulă de bază a cetăţeniei
române, ea străbătând întreaga legislaţie în domeniu.
Referitor la exprimarea acestui principiu, o considerăm a fi
potrivită, deoarece sugerează că persoanele care nu au calitatea de
cetăţeni români nu se pot bucura – în condiţiile legii – decât de o

291
parte din drepturile şi îndatoririle prevăzute de Constituţia României
şi legile ţării noastre.
Astfel, trebuie să precizăm că dintre drepturile înscrise în
Constituţie şi legile ţării unele pot fi exercitate numai de cetăţeni,
străinii sau apatrizii neavând acces la ele. Există deci o diferenţă între
sfera drepturilor pe care le pot exercita cetăţenii români şi sfera
drepturilor pe care le pot exercita persoanele ce nu au această
calitate, dar locuiesc pe teritoriul statului nostru. Aceste drepturi,
care nu pot fi exercitate şi de străini sau apatrizi, sunt atât drepturi
fundamentale, cât şi drepturi subiective obişnuite. În grupa acestor
drepturi sunt incluse:
a) dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales în organele
reprezentative. Aceste drepturi, fiind prin excelenţă drepturi politice,
aparţin în exclusivitate numai cetăţenilor;
b) dreptul de a domicilia pe teritoriul României şi de a se
deplasa nestânjenit pe acest teritoriu;
c) dreptul de a fi ales în orice funcţie pentru care îndeplineşte
condiţiile cerute de legile ţării. Trebuie arătat că, pentru anumite
funcţii, legile cer în mod expres ca persoana să aibă calitatea de
cetăţean român. De exemplu, pentru ocuparea funcţiei de judecător;
d) dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România.
Cetăţeanul român nu poate fi extrădat la cererea unui stat străin în
vederea urmăririi sau judecării într-o cauză penală ori în vederea
executării pedepsei. De asemenea, el nu poate fi expulzat din
România. Ca o derogare, în articolul 19 alineatul 2 din Constituţie se
prevede că „Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii
români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care
România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate”;
e) dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se află în
străinătate. Cetăţenia română implică pentru statul român obligaţia
de a-şi proteja cetăţenii săi atunci când aceştia, aflându-se în afara
graniţelor, vremelnic sau domiciliind, au nevoie de un asemenea
ajutor împotriva încălcării drepturilor lor.

292
2. Numai cetăţenii sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile
stabilite prin Constituţie şi legile ţării.
Reţinând aceleaşi remarci pe care le-am făcut în legătură cu
primul principiu, vom arăta că cetăţeanul român, titular de drepturi şi
libertăţi, este în acelaşi timp obligat să îndeplinească şi îndatoririle
prevăzute de Constituţia şi legile ţării. Aceasta cu atât mai mult, cu
cât cetăţenia română presupune responsabilitate civică.
În conformitate cu acest principiu, unele obligaţii prevăzute de
Constituţie şi legi le aparţin în exclusivitate cetăţenilor români, căci
numai ei pot fi titularii tuturor drepturilor şi obligaţiilor. Persoanele
care nu au această calitate nu sunt ţinute a îndeplini anumite
îndatoriri, ce revin numai cetăţenilor români, singurii răspunzători
pentru dezvoltarea economică şi socială a României, pentru apărarea
independenţei, suveranităţii şi integrităţii sale.
Aceste obligaţii sunt următoarele:
a) obligaţia de fidelitate faţă de ţară;
b) apărarea ţării;
c) contribuţia financiară.
3. Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără
deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,
opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială şi indiferent
de modul în care au dobândit cetăţenia.
4. Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat. Acest
principiu se desprinde cu deosebită claritate din dispoziţiile
constituţionale şi legale, conform cărora stabilirea drepturilor şi
îndatoririlor cetăţenilor români, a modurilor de dobândire şi de
pierdere a cetăţeniei române, constituie un atribut exclusiv al statului.
5. Căsătoria nu produce niciun efect juridic asupra cetăţeniei
soţilor. Acest principiu se desprinde din dispoziţiile exprese ale Legii
cetăţeniei române, conform cărora încheierea căsătoriei între un
cetăţean român şi un străin nu produce niciun efect asupra cetăţeniei
soţului care a dobândit cetăţenia română în timpul căsătoriei.

293
Schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce niciun efect
asupra cetăţeniei române a celuilalt soţ.
Dobândirea şi pierderea cetăţeniei române
Legea cetăţeniei române reglementează modurile de dobândire,
cât şi cele de pierdere a cetăţeniei române, stabilind în acelaşi timp
atât condiţiile, cât şi procedura după care ele se realizează.
Dobândirea cetăţeniei, în general, cunoaşte două sisteme, şi
anume: sistemul care are la bază principiul jus sangvinis (dreptul
sângelui) şi sistemul care are la bază principiul jus soli sau loci
(dreptul locului, adică al teritoriului pe care s-a născut o persoană).
Aceste două moduri de dobândire a cetăţeniei, denumite şi originare,
se regăsesc astăzi în lume, fiind aplicate de către state, sau combinat,
sau separat, explicaţiile alegerii unuia sau altuia dintre aceste două
sisteme găsindu-se în tradiţiile şi interesele concrete pe care le au
naţiunile sau popoarele respective.
Conform sistemului jus sangvinis, copilul devine cetăţeanul
unui stat dacă se naşte din părinţi care, amândoi sau numai unul, au
cetăţenia statului respectiv. Conform sistemului jus soli, copilul
devine cetăţeanul unui stat dacă se naşte pe teritoriul statului
respectiv. În ce priveşte acest sistem, se consideră că ar avea serioase
neajunsuri, întrucât, atunci când părinţii nu au cetăţenia statului unde
s-a născut copilul, este puţin probabil ca acesta să dorească
într-adevăr să rămână cetăţean al statului respectiv, el fiind ataşat de
familia sa unui alt stat.
În dreptul român a fost adoptat sistemul care are la bază jus
sangvinis, acesta fiind din toate punctele de vedere cel mai potrivit
sistem, el fiind expresia legăturii dintre părinţi şi copii, a continuităţii
neîntrerupte pe pământul strămoşesc a generaţiilor care au luptat
pentru împlinirea idealurilor de libertate socială şi naţională.
Legea cetăţeniei române stabileşte patru moduri în care
cetăţenia română poate fi dobândită, adăugând pe lângă modul
originar (jus sangvinis) şi unele moduri derivate care să înlesnească
persoanelor ce nu s-au născut din părinţi cetăţeni români să se
294
integreze în societatea românească, dacă ele cer acest lucru şi dacă li
se autorizează.
Prin modificarea realizată în anul 1999, în art. 4 al Legii
cetăţeniei române sunt nominalizate doar trei moduri. Cât priveşte
repatrierea, ea este nominalizată în art. 11 (Legea nr. 192 pentru
modificarea şi completarea Legii cetăţeniei române, nr. 21/1991
publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 116 din
14 decembrie 1999).
1. Dobândirea cetăţeniei române prin naştere
Făcând aplicaţia sistemului jus sangvinis, Legea cetăţeniei
române stabileşte că este cetăţean român copilul care se naşte din
părinţi cetăţeni români. De asemenea, este cetăţean român copilul
născut dintr-un părinte cetăţean român şi un părinte străin sau fără
cetăţenie. În toate aceste cazuri, teritoriul pe care s-a născut sau unde
domiciliază unul sau ambii părinţi nu influenţează în niciun fel
cetăţenia copilului.
2. Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere
Un alt mod de dobândire a cetăţeniei române prevăzut de lege
este dobândirea prin repatriere. Înscrierea în lege a acestui mod de
dobândire a cetăţeniei române a răspuns necesităţii de a se da o
reglementare corespunzătoare situaţiilor în care persoanele care au
fost cetăţeni români, dar au pierdut cetăţenia română ca urmare a
stabilirii lor în străinătate, doresc să se integreze în societatea
românească.
În cazul repatrierii, este vorba de persoane care sunt legate de
poporul român şi care, din diferite motive, au întrerupt pentru
anumite perioade de timp contactul lor cu societatea românească.
Aşa se explică de ce Legea consideră repatrierea ca un mod de
dobândire a cetăţeniei române.
Prin acest mod de dobândire a cetăţeniei române, persoana care
a pierdut cetăţenia română o redobândeşte ca efect al repatrierii.

295
Întrucât repatrierea unei persoane ridică, în mod firesc, o serie
de probleme privind familia acesteia, legea reglementează şi
situaţiile posibile.
Plecând de la principiul că dobândirea cetăţeniei române de
către unul din soţi nu are nicio consecinţă asupra cetăţeniei celuilalt
soţ, legea stabileşte că soţul cetăţean al altui stat poate cere
dobândirea cetăţeniei române în condiţiile legii.
Cât priveşte copilul repatriatului, legea prevede că părinţii
hotărăsc pentru copiii lor minori cu privire la cetăţenie şi că minorul
care a împlinit vârsta de 14 ani trebuie să-şi exprime separat
consimţământul.
Dacă părinţii nu cad de acord, va decide tribunalul de la
domiciliul minorului, ţinând cont de interesele acestuia. Cererile de
repatriere se depun la Ministerul Justiţiei. Aprobarea acestor cereri
revine Guvernului la propunerea Ministerului Justiţiei.
3. Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie
Un alt mod de dobândire a cetăţeniei române este adopţia. Aşa
cum stabileşte legea, cetăţenia română se dobândeşte de către copilul
cetăţean străin sau fără cetăţenie, prin adopţie, dacă adoptatorii sunt
cetăţeni români sau, atunci când adopţia se face de o singură
persoană, dacă aceasta este cetăţean român, iar în toate cazurile, cel
adoptat nu a împlinit 18 ani. În cazul în care, dintre cei doi
adoptatori, numai unul este cetăţean român, cetăţenia va fi hotărâtă,
de comun acord de către ei, iar în caz de dezacord va decide instanţa
de judecată în funcţie de interesul adoptatului. Competenţa privind
încuviinţarea adoptării unui copil străin de către cetăţeni români o
are tribunalul în a cărui rază teritorială domiciliază adoptatorii.
Minorul adoptat dobândeşte aceeaşi situaţie juridică cu cea a
minorului născut din părinţi având cetăţenia română.
Soluţia Legii cetăţeniei române s-a impus datorită faptului că
adopţia, făcându-se întotdeauna numai în interesul adoptatului,
urmăreşte integrarea deplină a acestuia în noua sa familie. Desigur, şi
copilul străin adoptat de cetăţeni români trebuie să se integreze în
296
noua sa familie. În cazul în care nu ar dobândi şi cetăţenia română o
dată cu adopţia, întotdeauna el ar trăi sentimentul că este încă tratat
ca un străin, ceea ce i-ar crea unele complexe de inferioritate sau de
instabilitate în noua sa familie.
Desigur, copilului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere
consimţământul.
În situaţia în care s-a dispus anularea adopţiei, copilul care nu a
împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a fost niciodată
cetăţean român, dacă domiciliază în străinătate, sau dacă părăseşte
ţara pentru a-şi stabili domiciliul în străinătate. Dacă minorul rămâne
mai departe pe teritoriul statului român, el îşi păstrează cetăţenia
română dobândită prin adopţie.
S-ar părea că, deşi cetăţenia este incontestabil o problemă de
stat, ea ar înceta să mai aibă acest caracter în cazul dobândirii prin
adopţie, deoarece adopţia se face de către persoane fizice, prin
acordul lor de voinţă.
Trebuie să adăugăm însă că cetăţenia, şi în această situaţie,
rămâne o problemă de stat, deoarece adopţia unui străin de către
părinţi cetăţeni români nu se poate face decât cu încuviinţarea unei
autorităţi statale.
4. Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române la cerere
Cel de-al patrulea mod de dobândire a cetăţeniei române este
acordarea la cerere. Acest mod de dobândire a cetăţeniei priveşte pe
cetăţenii străini sau persoanele fără cetăţenie care îşi manifestă
dorinţa de se integra în societatea românească.
Faţă de situaţia că, în acest mod, se urmăreşte integrarea în
societatea românească a unor cetăţeni străini sau a unor persoane
fără cetăţenie, legea reglementează pe larg, cum este şi firesc,
condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cei ce solicită cetăţenia
română, procedura de urmat, organul competent a adopta cererea,
precum şi natura actului prin care se acordă cetăţenia română.
Astfel, persoana care solicită acordarea cetăţeniei române
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
297
a) s-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul României
ori, deşi nu s-a născut pe acest teritoriu, locuieşte în mod legal,
continuu şi statornic pe teritoriul statului român de cel puţin 7 ani sau
de cel puţin 5 ani, în cazul în care este căsătorit cu un cetăţean
român. Aceste termene pot fi reduse, dacă solicitantul este o
personalitate recunoscută pe plan internaţional. Vom remarca
imediat că legea distinge, aşa cum se vede, între persoanele care s-au
născut pe teritoriul României şi celelalte. În primul caz, legea nu mai
pune condiţia de a fi domiciliat în timpul cererii, considerându-se că
legăturile acestei persoane cu societatea românească sunt mult mai
strânse decât în situaţia unei persoane născute în străinătate;
b) dovedeşte, prin comportarea şi atitudinea sa, loialitate faţă de
statul şi poporul român;
c) a împlinit vârsta de 18 ani;
d) are asigurate mijloace legale de existenţă;
e) este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat
în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a
fi cetăţean român;
f) cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de
cultură şi civilizaţie românească în măsură suficientă pentru a se
integra în viaţa socială;
g) cunoaşte prevederile Constituţiei României.
Legea cetăţeniei române reglementează două situaţii în cazul
acordării cetăţeniei la cerere. Astfel, se poate acorda cetăţenia
română persoanei care a avut această cetăţenie şi care cere
redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în străinătate. În al doilea
rând, se reglementează acordarea cetăţeniei române persoanei care
nu a avut niciodată această cetăţenie, dar o cere. Existenţa acestor
două categorii de persoane care cer (redobândirea şi dobândirea)
cetăţenia română nu rămâne fără efecte juridice în ce priveşte
condiţiile ce trebuie îndeplinite. Astfel, se poate dobândi cetăţenia
română continuând să domicilieze în străinătate numai persoana care
a mai avut această cetăţenie, dar a pierdut-o într-un mod sau altul. De

298
asemenea, această persoană depune jurământul de credinţă în faţa
şefului misiunii diplomatice sau consulare a României din ţara în
care domiciliază. În situaţia persoanelor care cer adoptarea cetăţeniei
române şi care nu au mai avut această calitate, legea impune
domicilierea în ţară şi obligaţia depunerii jurământului în ţară. Data
la care se dobândeşte cetăţenia română este cea la care s-a depus
jurământul de credinţă.
Legea reglementează toate situaţiile posibile în cazul cererii de
acordare a cetăţeniei române. Astfel, copilul care nu a împlinit vârsta
de 18 ani, născut din părinţi cetăţeni străini sau fără cetăţenie,
dobândeşte cetăţenia română o dată cu părinţii săi.
Dacă însă numai unul din părinţi dobândeşte cetăţenia română,
cetăţenia copilului o vor hotărî părinţii de comun acord, iar în caz de
dezacord, tribunalul de la domiciliul minorului, ţinând cont de
interesele acestuia.
Consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este
necesar, iar cetăţenia se dobândeşte la aceeaşi dată cu părintele său.
Cererea de acordare a cetăţeniei române se face personal sau
prin mandatar cu procură specială şi autentică şi se adresează
Comisiei pentru constatarea condiţiilor de acordare a cetăţeniei de pe
lângă Ministerul Justiţiei.
Componenţa, împuternicirile şi procedura de lucru ale
Comisiei sunt detaliat prevăzute prin lege. Comisia, în urma
examinării documentelor, va întocmi un raport pe care-l va înainta
ministrului justiţiei. Dacă în raport se arată că nu sunt întrunite
condiţiile legale pentru acordarea cetăţeniei, ministrul justiţiei va
comunica aceasta petiţionarului. Dacă sunt îndeplinite condiţiile,
ministrul justiţiei va prezenta Guvernului proiectul de hotărâre
pentru acordarea cetăţeniei.
Aprobarea cererilor de acordare a cetăţeniei române se face
prin hotărâre a Guvernului, care apreciază în acest sens propunerile
ministrului justiţiei şi care se publică în „Monitorul Oficial”.

299
5. Cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României
O situaţie care poate fi întâlnită în practică şi care şi-a găsit o
reglementare corespunzătoare în lege este cea a copilului găsit pe
teritoriul României. Cum este şi firesc, copilului găsit pe teritoriul
ţării noastre şi ai cărui părinţi sunt necunoscuţi trebuie să i se
stabilească o anumită stare civilă, să i se dea un nume şi un prenume,
să i se elibereze un certificat de naştere etc. În acelaşi timp, trebuie să
i se stabilească şi apartenenţa la un stat sau altul, căci cetăţenia îi dă
posibilitatea să se bucure de deplinătatea drepturilor şi obligaţiilor.
Potrivit legii române, copilul găsit pe teritoriul român este
cetăţean român dacă niciunul din părinţi nu este cunoscut. Această
soluţie se întemeiază pe principiul jus sangvinis, prezumându-se că
cel puţin unul din părinţi a fost cetăţean român. În cazul în care
filiaţia copilului găsit pe teritoriul României a fost stabilită înainte ca
acesta să împlinească vârsta de 18 ani, faţă de ambii părinţi, iar
aceştia sunt de cetăţenie străină, el pierde cetăţenia română. Acest
lucru se întâmplă şi în cazul în care filiaţia copilului găsit a fost
stabilită numai faţă de un părinte cetăţean străin, iar celălalt părinte a
rămas necunoscut.
6. Jurământul de credinţă faţă de România. Efecte juridice
Din examinarea Legii cetăţeniei române putem observa că, în
cazul dobândirii cetăţeniei române la cerere sau prin repatriere, se
cere depunerea unui jurământ de credinţă faţă de România. Prin
conţinutul său, jurământul de credinţă este o afirmare solemnă a
dorinţei persoanei respective de a fi devotată patriei şi poporului
român, de a apăra drepturile şi interesele naţionale, de a respecta
Constituţia şi legile ţării.
Obligaţia depunerii jurământului incumbă şi persoanei care
dobândeşte cetăţenia română ca efect al repatrierii, precum şi
persoanei căreia i se acordă cetăţenia română la cerere.
Jurământul de credinţă trebuie depus în termen de şase luni de
la data comunicării hotărârii prin care s-a acordat cetăţenia română.

300
Jurământul se depune în faţa ministrului justiţiei sau a
secretarului de stat delegat anume în acest scop. După depunerea
jurământului, ministrul justiţiei ori, după caz, şeful misiunii
diplomatice sau consulare, va elibera persoanei căreia i s-a acordat
cetăţenia certificatul constatator.
Jurământul de credinţă are ca efect juridic faptul că cetăţenia
română se dobândeşte la data depunerii sale.
El este deci o fază obligatorie în procedura după care cetăţenia
română se dobândeşte la cerere sau prin repatriere, fază cu care, de
altfel, această procedură se încheie.
Modurile de pierdere a cetăţeniei române
Cetăţenia română se poate pierde în următoarele situaţii:
1. Retragerea cetăţeniei române
Trebuie precizat încă de la început că retragerea cetăţeniei
române apare ca o sancţiune. De asemenea, potrivit art. 5 (2) din
Constituţia României, cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia
care a dobândit-o prin naştere. Ca atare, dispoziţiile legii cetăţeniei
nu privesc această categorie.
Se poate retrage cetăţenia română celui care:
a) aflându-se în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave,
prin care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul
României;
b) aflându-se în străinătate, se înrolează în forţele armate ale
unui stat cu care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este
în stare de război;
c) a obţinut cetăţenia română în mod fraudulos.
Analiza dispoziţiilor din Legea cetăţeniei române permite
formularea unor concluzii cu privire la cazurile în care se poate
retrage cetăţenia română. În primul rând, se constată că nu se poate
retrage cetăţenia română decât persoanelor care se află în afara
graniţelor ţării. Cetăţeanului român care domiciliază pe teritoriul

301
României nu i se poate retrage cetăţenia română decât atunci când a
obţinut-o în mod fraudulos.
În al doilea rând, fiind vorba de o sancţiune, retragerea
cetăţeniei române se pronunţă numai împotriva persoanei vinovate,
aflate într-una din situaţiile prevăzute de lege şi menţionate mai
înainte şi nu produce niciun efect juridic asupra cetăţeniei soţului sau
copiilor.
Retragerea cetăţeniei române se pronunţă de către Guvern, prin
hotărâre, la propunerea ministrului justiţiei. Cetăţenia română în
aceste cazuri se pierde pe data publicării în „Monitorul Oficial” a
hotărârii de retragere.
2. Renunţarea la cetăţenia română
Renunţarea la cetăţenia română se deosebeşte, evident, de
retragerea cetăţeniei române, ea fiind un mod amiabil de rezolvare a
unor probleme ce ţin de statutul juridic al persoanei. Renunţarea la
cetăţenia română a fost înscrisă ca mod de pierdere a cetăţeniei,
deoarece se pot ivi situaţii în care o persoană, cetăţean român,
doreşte să se stabilească în străinătate şi să obţină cetăţenia statului
unde se stabileşte.
Legea reglementează în amănunt condiţiile în care se poate
renunţa la cetăţenia română, organul competent a aproba renunţarea.
În această ordine de idei, Legea stabileşte că se poate aproba
renunţarea la cetăţenia română numai cetăţeanului român care a
împlinit vârsta de 18 ani şi numai pentru motive temeinice. Poate
cere renunţarea la cetăţenia română cel care:
a) nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori nu are de
executat o pedeapsă penală;
b) nu este urmărit pentru debite către stat sau faţă de persoane
juridice ori fizice din ţară sau, având asemenea debite, le achită ori
prezintă garanţii corespunzătoare pentru achitarea lor;
c) a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o
altă cetăţenie.

302
Aprobarea cererii de renunţare la cetăţenia română – cerere
care trebuie să fie individuală – revine Guvernului la propunerea
ministrului justiţiei. Depunerea şi rezolvarea cererii sunt supuse
aceloraşi reguli ca şi cele stabilite pentru cererile de dobândire a
cetăţeniei române.
Cetăţenia se pierde în acest caz pe data publicării în „Monitorul
Oficial” a hotărârii de aprobare a renunţării la cetăţenia română.
Cererea de renunţare la cetăţenia română, fiind o cerere
individuală, nu produce efecte decât faţă de cel ce o face, şi nu faţă
de soţ sau copii, aşa cum, de altfel, am precizat şi în legătură cu
principiile cetăţeniei române.
Cu toate acestea, dovedind grijă pentru integritatea familiei,
legea română prevede că, în cazul când ambii părinţi (sau unul, dacă
numai acesta e cunoscut sau în viaţă) obţin aprobarea renunţării la
cetăţenia română, o dată cu părinţii va pierde cetăţenia şi copilul
minor sau, dacă aceştia au pierdut cetăţenia română la date diferite,
copilul va pierde cetăţenia la ultima dintre aceste date.
De asemenea, copilul minor care, pentru a domicilia în
străinătate, părăseşte ţara după ce ambii părinţi au pierdut cetăţenia
română, pierde cetăţenia română pe data plecării sale din ţară. Legea
cere şi consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani.
3. Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române
În afara modurilor de pierdere a cetăţeniei române explicate
mai înainte, legea română mai prevede unele situaţii în care cetăţenia
se pierde, situaţii care privesc însă numai copiii minori, copii care, de
regulă, urmează condiţia juridică a părinţilor. Din analiza
dispoziţiilor Legii cetăţeniei române se desprind trei asemenea cazuri
de pierdere a cetăţeniei române.
• Adopţia unui copil minor, cetăţean român, de către cetăţeni
străini. Din moment ce legea română a stabilit că adopţia produce
efecte juridice în materie de cetăţenie, ea fiind un mod de dobândire
a cetăţeniei române, era firesc ca aceste efecte să fie similare şi în
cazul pierderii cetăţeniei române. Astfel, legea prevede că, în cazul
303
în care un copil minor cetăţean român este adoptat de un cetăţean
străin, el pierde cetăţenia română dacă adoptatorul solicită aceasta în
mod expres şi dacă adoptatul este considerat, potrivit legii străine, că
a dobândit cetăţenia străină. Observăm că legea pretinde ca
adoptatorul să solicite în mod expres pierderea cetăţeniei române de
către cel adoptat. În grija sa pentru copilul minor, legea merge mai
departe şi mai impune o condiţie, şi anume ca, potrivit legii străine (a
adoptatorilor), copilul să fie considerat că a dobândit cetăţenia
străină. Această condiţie este deosebit de importantă, deoarece se
evită situaţia neplăcută în care minorul adoptat ar putea rămâne fără
nicio cetăţenie. De aceea, legea precizează că data pierderii cetăţeniei
române este data dobândirii de către minor a cetăţeniei adoptatorului.
• Stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României duce,
de asemenea, la pierderea cetăţeniei române, dacă părinţii sunt
cetăţeni străini.
• Anularea, declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei unui
minor de către cetăţeni români. Dacă un copil străin a fost adoptat
de cetăţeni români, iar această adopţie a fost anulată sau declarată
nulă, este firesc ca acesta să piardă şi cetăţenia română pe care o
dobândise ca efect al adopţiei sale. Legea prevede în acest sens că
anularea sau declararea nulităţii adopţiei, în cazul în care copilul nu a
împlinit vârsta de 18 ani şi domiciliază în străinătate sau părăseşte
ţara pentru a domicilia în străinătate, duc la consecinţa că minorul e
considerat că nu a fost niciodată român. Situaţia se prezintă în acelaşi
mod şi în cazul desfacerii adopţiei, singura deosebire fiind că de
această dată copilul pierde cetăţenia română pe data când adopţia a
fost desfăcută.

304
CAPITOLUL VIII
REGIMUL CONSTITUŢIONAL AL STATULUI ROMÂN

VIII.1. Caracterele statului român


Trăsăturile statului român rezultă din dispoziţiile constitu-
ţionale în vigoare. Astfel, în articolul 1 al Constituţiei României, sta-
tul român este caracterizat ca fiind un stat naţional, suveran şi inde-
pendent, unitar şi indivizibil, stat de drept, democratic şi social orga-
nizat potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legisla-
tivă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.
România, stat suveran şi independent
Redactarea articolului 1 din Constituţie poate ridica unele
semne de întrebare dacă se are în vedere faptul că, după cum am
arătat, suveranitatea prezintă două aspecte bine cunoscute în dreptul
public clasic: independenţa şi supremaţia. Supremaţia constă în
aceea că statul suveran este, în drept, cea mai puternică dintre toate
colectivităţile publice pe care le include şi dintre toate subiectele de
drept existente în interiorul său. Supremaţia desemnează deci
aspectul pozitiv al suveranităţii, faptul că ea este apreciată prin
comparaţie cu tot ceea ce este interior şi inferior sferei statale.
Independenţa compară suveranitatea cu elemente superioare statului
şi reprezintă aspectul definit în mod negativ prin faptul că statul nu
depinde de nicio autoritate superioară care l-ar putea limita sau priva
de puterea sa specifică. Repetarea implicită, în cadrul aceleiaşi
redactări juridice, a caracterului independent al statului român ar
putea fi considerată drept un pleonasm. Numai că această formulare
îşi are explicaţiile în realitatea istorică şi în voinţa tuturor
constituanţilor din istoria modernă a statului român. 145
În zbuciumata sa istorie, poporul român nu a avut dreptul de a
decide liber de destinele ţării, căci dominaţia străină s-a manifestat
145
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 343 şi urm.
305
secole în şir, iar cucerirea independenţei de stat în urma războiului
româno-ruso-turc din 1877, deşi a permis afirmarea tot mai
viguroasă a poporului nostru ca naţiune de sine stătătoare, a însemnat
numai un pas spre cucerirea suveranităţii. România a continuat să fie
aservită economic şi politic puterilor străine. Evenimentele istorice,
printre care cele două războaie mondiale nu pot să nu fie menţionate,
au afectat, prin desfăşurarea şi urmările lor, suveranitatea României.
Din secolul al XIX-lea, constituţiile române au consacrat în
formulări din ce în ce mai clare suveranitatea şi independenţa
statului. Astfel, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 7/9
august 1858, primul text cu valoare de lege fundamentală din istoria
modernă a României, a suferit în 1862 unele „modificări
îndeplinitorii”, printre care, subliniată în chiar textul vremii, este
menţionarea faptului că „Principatele Unite pot în viitor a modifica
şi schimba legile care privesc administraţiunea lor din lăuntru, cu
concursul legal al tuturor puterilor stabilite şi fără nicio
intervenţiune”. Acest veritabil „sâmbure” de independenţă a fost
ulterior reluat în toate textele constituţionale referitoare la
caracterizarea statului român. 146
Suveranitatea şi independenţa României îşi găsesc şi trebuie să
îşi găsească garanţiile în economia românească, în existenţa forţelor
armate, în capacitatea de apărare a ţării. Totodată, se constituie în
puternice garanţii eficiente pentru suveranitatea şi independenţa
statelor în general şi, prin urmare, şi pentru România, climatul
internaţional de destindere, cooperare, încredere şi securitate,
organismele internaţionale (O. N. U, organismele sale specializate,
Consiliul Europei, alte organisme internaţionale) la care participă şi
ţara noastră.
O altă problemă ce trebuie discutată în legătură cu
caracterizarea statului român ca suveran şi independent este şi cea
legată de fundamentarea suveranităţii de stat a României pe unul din
cele două concepte deja amintite: suveranitatea naţională sau
146
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 344 şi urm.
306
suveranitatea populară. Aceasta, pentru că sensul în care este utilizat
conceptul de suveranitate în articolul 1 din Constituţia României, de
calitate care nu poate fi atribuită unei alte entităţi decât statului
suveran şi care nu poate aparţine altui titular decât poporului, trimite
în mod evident la trăsătura puterii de stat de a fi suverană. Or,
articolul 2 din Constituţia României arată că suveranitatea naţională
aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale
reprezentative şi prin referendum.
A declara că suveranitatea naţională aparţine poporului care o
exercită prin reprezentanţii săi şi prin referendum înseamnă a utiliza
termenul de suveranitate în cel puţin două sensuri diferite. Prin
faptul că arată că titularul puterii supreme în stat este poporul,
Constituţia nu instituie nimic, ci consacră doar existenţa, printr-un
act de recunoaştere, a poporului, de la care proced mai departe prin
derivare organele constituţionale pe care textul le instituie. Acest
lucru nu are semnificaţia fundamentării suveranităţii puterii de stat
pe conceptul de suveranitate populară. Însă, în acelaşi timp, articolul
menţionat din Constituţie utilizează şi cel de-al doilea sens, cel de
identificare a suveranităţii cu puterea de stat însăşi, atunci când se
vorbeşte despre suveranitatea naţională, pe care o analizează ca un
ansamblu de competenţe, de atribuţii juridice al căror titular este
poporul. Prin urmare, suveranitatea puterii de stat a României se
fundamentează pe conceptul de suveranitate naţională, cu toate
consecinţele ce decurg din acest fapt.
După acum am arătat anterior, în principiu, suveranitatea
naţională se exprimă la nivelul organelor statului prin suveranitatea
parlamentului; astfel fundamentată, a priori puterea de stat nu se
poate exercita direct de către popor, ci numai prin organele
reprezentative. Iată însă că legea noastră fundamentală a înţeles să
combine regimul juridic al suveranităţii naţionale, exprimată în
forma statală, cu unele avantaje ale conceptului de suveranitate
populară, mai precis cu exercitarea directă a puterii de stat de către
popor prin modalitatea referendumului.

307
România, stat de drept, democratic şi social
Dacă examinăm articolul 1 din Constituţia României, vom
observa că se stabilesc următoarele caracteristici ale statului:
naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil, stat de drept,
democratic, social. Urmează să analizăm, succint desigur, unele din
aceste trăsături.
România este un stat de drept. Statul de drept, ca teorie şi
realitate, s-a impus mult mai târziu în istoria societăţii, în principiu
atunci când s-a considerat că şi autorităţile publice, guvernanţii
trebuie să se supună unor reguli juridice. Este evident că statul de
drept a apărut ca o replică dată statului despotic. Spre sfârşitul
secolului XVIII şi începutul secolului XIX, s-a formulat şi teoretizat
ideea potrivit căreia scopul fundamental al statului este de a asigura
realizarea dreptului şi că oamenii care deţin puterea sunt supuşi
dreptului şi limitaţi prin drept.
Această concepţie a fost exprimată de către doctrina germană
sub numele de statul de drept. O dată cu dezvoltarea acestei teorii,
juriştii au început să clasifice statele în statul de drept, în care
guvernanţii sunt supuşi regulilor juridice, şi statul absolutist, în care
guvernanţii nu sunt obligaţi să respecte regulile juridice. Şi astăzi,
sau poate astăzi mai mult ca oricând, sunt de actualitate cuvintele
inegalabilului Leon Duguit, cuvinte ce trebuie menţionate în
integralitatea lor: „Statul, făcând legea, este obligat să o respecte
atâta timp cât ea există. El o poate modifica sau abroga; dar atâta
timp cât ea există, el nu poate face un act contrar, un act admi-
nistrativ sau jurisdicţional decât în limitele fixate prin această lege, şi
astfel statul este un stat de drept. Statul, în virtutea aceleiaşi idei, este
justiţiabilul propriilor sale tribunale. El poate fi parte într-un proces,
el poate fi condamnat de proprii săi judecători şi este ţinut ca simplu
particular de a executa sentinţa prezentată împotriva sa”.
Ca orice concept juridic, şi cel de stat de drept a cunoscut
modificări şi perfecţionări. Făcându-se cuvenitele diferenţieri între
statul legiuitor, statul administrator şi statul judecător, trebuie să

308
reţinem că statul de drept nu se confundă cu principiul legalităţii, el
este mai mult decât atât. Statul de drept rămâne o simplă teorie dacă
nu este constituit dintr-un sistem de garanţii (inclusiv juridice) care
să asigure reala încadrare a autorităţilor publice în coordonatele
dreptului. Statul de drept trebuie efectiv să se autolimiteze prin drept,
în toate cele trei ipostaze în care, aşa cum am văzut, poate apărea.
Chiar dacă se poate discuta mult încadrarea statului legiuitor
(autorităţile legislative) în aceste coordonate, soluţiile corecte,
teoretice şi practice pot fi găsite prin luarea în consideraţie a
supremaţiei constituţiei. Ca atare, statul de drept are un conţinut
complex şi în acest sens se consideră că suntem în prezenţa unui stat
de drept acolo unde: domnia dreptului este evidentă; conţinutul
acestui drept valorifică la dimensiunile lor reale drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti; se realizează echilibrul, colaborarea şi
controlul reciproc al puterilor publice; se realizează accesul liber la
justiţie. 147
România este un stat democratic. Democraţia poate fi
examinată din multe unghiuri, şi de aici multitudinea de definiţii,
explicaţii. Caracterul democratic al statului trebuie să le
înmănuncheze pe toate. Caracterul democratic al statului înseamnă
că autorităţile publice se întemeiază pe voinţa poporului, exprimată
prin alegeri libere şi corecte. De asemenea, implică proclamarea şi
garantarea libertăţilor publice. Totodată, democraţia implică: un
sistem pluralist, responsabilitatea guvernanţilor, obligaţia lor de a se
conforma legilor, exercitarea imparţială a justiţiei de către judecători
independenţi şi inamovibili. Democraţia are ca fundament
respectarea fiinţei umane şi a statului de drept. Caracterul democratic
al statului şi statul de drept se implică şi se presupun reciproc. Aceste
trăsături se pot regăsi acolo unde echilibrul puterilor este realizat,
unde supremaţia constituţiei este asigurată. Pentru că, în fond,
democraţia poate fi definită şi ca domnia dreptului.

147
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 346 şi urm.
309
România este un stat social. Acest caracter rezultă atât din
natura statului, cât şi mai ales din funcţiile sale. Statul modern poate
şi trebuie să imprime tuturor acţiunilor economice, politice,
culturale, un conţinut social fundamentat pe valori etice şi umane,
care să creeze terenul fertil exprimării reale a personalităţii
cetăţenilor, a drepturilor şi libertăţilor lor, a şanselor egale. Statul
social nu poate fi un simplu partener de afaceri, un simplu
observator, ci un participant care trebuie să intervină, trebuie să aibă
iniţiativă şi mai ales să ia măsuri care să asigure realizarea binelui
comun. El trebuie să protejeze pe cel slab, dezavantajat de destin şi
şansă, trebuie să sprijine sectoarele economice aflate în criză, dar
care sunt indispensabile promovării unui trai civilizat, trebuie să
asigure funcţionarea unor servicii publice de protecţie şi intervenţie
socială. Înţelegerea caracterului social al statului ne permite
explicarea sensului şi dimensiunilor unor prevederi constituţionale,
precum cele privind garantarea dreptului la învăţătură, obligaţia
statului de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice,
protecţia socială a muncii, obligaţia statului de a lua măsurile
necesare asigurării unui nivel de trai decent cetăţenilor, protecţia
copiilor şi tinerilor, protecţia persoanelor handicapate.

VIII.2. România, stat naţional, unitar şi indivizibil


Sub aspectul structurii de stat, România se prezintă ca un stat
unitar. În cadrul statului nostru vom identifica deci trăsăturile statului
unitar. Astfel, pe teritoriul României este organizată o singură
formaţiune statală. De aici, drept consecinţă, existenţa unui singur
rând de autorităţi publice centrale. Astfel, în ţara noastră există un
singur parlament. De asemenea, există un singur guvern şi un singur
for judecătoresc suprem.
Cetăţenii au o singură cetăţenie, cetăţenia română. Teritoriul
ţării este organizat în unităţi administrativ-teritoriale (judeţe, oraşe şi
comune), iar autorităţile publice din aceste unităţi sunt subordonate
uniform faţă de cele centrale.
310
Întreaga organizare statală este stabilită prin Constituţie.
Caracterul naţional al statului unitar român exprimă unul din
elemente constitutive ale acestuia, ştiut fiind că, în accepţiunea largă,
statul este constituit din 3 elemente, şi anume: teritoriu, populaţie
(naţiunea) şi suveranitate (puterea organizată statal). Se preferă însă,
în contextul explicării caracteristicilor statului, termenul naţional,
pentru că din punct de vedere riguros ştiinţific naţiunea este
elementul constitutiv al statului, ea putând fi definită ca populaţia de
ieri, de azi şi de mâine. Naţiunea exprimă istoria, continuitatea şi mai
ales comunitatea spirituală şi materială. În populaţie, de regulă,
distingem trei categorii, şi anume cetăţenii, străinii şi apatrizii, ori
aceste două categorii de la urmă nu sunt încorporate în categoria
naţiune.
Formarea statului român ca stat naţional unitar este rodul unui
proces istoric îndelungat, proces dominat de lupta poporului român
pentru unitate şi independenţă, pentru eliberare naţională şi socială.
Formarea statului naţional român a fost mult timp întârziată,
deoarece în această parte a Europei capitalismul s-a dezvoltat mult
mai târziu şi mai lent decât în Apus. La aceasta s-a adăugat jugul
străin, îndeosebi cel otoman.
Un moment important în formarea statului naţional unitar
român l-a constituit unirea Moldovei cu Ţara Românească în 1859.
Desăvârşirea statului naţional unitar român s-a realizat în 1918 prin
unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. Formarea
statului naţional unitar român a fost opera întregului popor, a întregii
naţiuni. Forma unitară corespunde conţinutului statului, precum şi
compoziţiei naţionale a poporului român. În decursul istoriei, ante-
rior formării statului naţional unitar, pe teritoriul ţării, alături de ro-
mâni, s-au aşezat maghiari, evrei, romi şi germani, precum şi, într-un
număr mai mic, oameni de alte naţionalităţi. Aceştia au muncit şi
luptat alături de români, au suferit împreună cu românii şi se bucură
astăzi de drepturi egale cu românii. Cât priveşte caracterul indivizibil
al statului român, caracter exprimat încă de Constituţia din anul

311
1866, acesta priveşte toate cele trei elemente constitutive ale statului,
precum şi pe fiecare dintre ele. Nici unul din cele trei elemente –
teritoriu, populaţie şi suveranitate – nu poate fi împărţit, în sensul de
a fi sub stăpânirea altor state.

VIII.3. Forma de guvernământ


În Dreptul constituţional, prin forma de guvernământ
înţelegem în general modul în care sunt constituite şi funcţionează
organele supreme. Ea este raportată în principiu, la trăsăturile defi-
nitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare.
Realizând o sinteză a formelor de guvernământ, vom reţine că
cele mai utilizate au fost şi sunt monarhia şi republica.
Monarhia
Ca formă de guvernământ, monarhia se caracterizează prin
aceea că şeful statului este un monarh (rege, domn, împărat, prinţ,
emir), absolut sau nu, ereditar sau desemnat după proceduri
specifice, în funcţie de tradiţiile regimului constituţional.
Monarhia este cunoscută din cele mai vechi timpuri şi a fost
cea mai răspândită formă de guvernământ. În evoluţia monarhiei se
pot identifica: monarhia absolută, monarhia limitată, monarhia
parlamentară dualistă, monarhia parlamentară contemporană.
Monarhia absolută, cea mai veche formă de monarhie, se
caracterizează prin puterea discreţionară în stat a monarhului.
Această formă, specifică până la Revoluţia Franceză, a existat până
aproape de timpurile noastre, fiind de menţionat că la începutul
secolului al XX-lea existau încă două imperii absolute, şi anume
Imperiul Rus şi Imperiul Otoman.
Monarhia limitată (constituţională), aşa cum o arată chiar
denumirea, se caracterizează prin limitarea puterilor monarhului prin
legea fundamentală a statului (constituţia). Cu toate aceste limitări,
monarhul are un mare rol, atribuţiile parlamentului fiind reduse.

312
Monarhia parlamentară dualistă este o formă a monarhiei
constituţionale, în care monarhul şi parlamentul său stau, din punct
de vedere legal, pe o poziţie egală.
Monarhia parlamentară contemporană, întâlnită astăzi în
Marea Britanie, Belgia, Olanda, ţările scandinave, ca o expresie a
tradiţiei şi istoriei acestor ţări, are mai mult un caracter simbolic.
Monarhul păstrează unele prerogative, precum dreptul de a dizolva
parlamentul, dreptul de numiri în funcţii superioare, dreptul de a
refuza semnarea unor legi.
Republica
Republica este acea formă de guvernământ în care cetăţenii se
guvernează singuri, desemnându-şi preşedintele sau alegând un şef
de stat, denumit de regulă preşedinte.
În republică, guvernarea se înfăptuieşte prin reprezentanţi aleşi
după proceduri electorale. Aici, şeful de stat, preşedintele de
republică sunt aleşi fie prin vot universal, fie de către Parlament,
desemnare ce determină clasificări ale acestei forme de
guvernământ.
Republica parlamentară se caracterizează prin alegerea
şefului de stat de către parlament, singur sau completat cu delegaţi,
în faţa căruia acesta de altfel răspunde, nuanţat desigur. Datorită
acestui lucru, poziţia legală a şefului de stat este inferioară
parlamentului (Italia, Austria, Germania, Finlanda).
Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea
şefului de stat de către cetăţeni, fie direct prin vot universal, egal,
secret şi liber exprimat, fie indirect prin intermediul colegiilor
electorale (electori, în S.U.A., de exemplu). Acest mod de
desemnare a preşedintelui de republică îl situează, din punct de
vedere legal, pe o poziţie egală cu parlamentul. În republica
prezidenţială, prerogativele şefului de stat sunt puternice. În unele
republici prezidenţiale, preşedintele de republică este şi şeful
guvernului, în altele există şi un şef al guvernului (Franţa, de
exemplu). În forma de guvernământ republicană, funcţia de şef de
313
stat poate fi îndeplinită fie de către o singură persoană, fie de către un
organ colegial (situaţie des întâlnită în statele din Europa de Est în
1945-1990).
Forma de guvernământ a României
Evoluţia formei de guvernământ în România a reflectat
întreaga evoluţie istorică, de la formarea statului unitar român (1859)
până în prezent. În acest sens vom aminti că, potrivit Statutului lui
Cuza (1864), puterile publice erau încredinţate „Domnului, unei
Adunări ponderatice şi Adunării elective”, domnia caracterizând deci
instituţia de şef de stat. Constituţia din anul 1866, sub-secţiunea I
„Despre Domn”, reglementează monarhia ca formă de guvernământ,
stabilind ereditatea în linie descendentă directă, legitimitatea cu
excluderea copiilor nelegitimi, primogenitura, masculinitatea, cu
înlăturarea urmaşilor de sex feminin. Este interesant de reţinut că şi
Constituţia din anul 1866 denumeşte şeful de stat tot domn, capitolul
II fiind intitulat „Despre Domn şi Miniştri”. După proclamarea
Regatului (1881), domnul „ia pentru sine şi moştenitorii săi, titlul de
Rege al României”. Monarhia este menţinută şi de constituţiile din
1923 şi 1938.
Forma monarhică a fost înlocuită cu forma republicană de
guvernământ prin Legea 363 din 30 decembrie 1947. Republica a
fost consacrată prin constituţiile din anii 1948, 1952, 1965.
După Revoluţia din Decembrie 1989, prin Decretul-Lege nr. 2
s-a reafirmat forma de guvernământ republicană, iar potrivit
legislaţiei, s-a instituit funcţia de Preşedinte al României. Constituţia
actuală a României, prin articolul 1, stabileşte că forma de
guvernământ a statului român este republica. Preşedintele României
este ales prin vot universal şi nu este subordonat Parlamentului.

VIII.4. Structura de stat


Noţiunea şi formele structurii de stat
Prin structura de stat, ca noţiune, se înţelege organizarea de
ansamblu a puterii în raport cu teritoriul, în sensul dacă statul este
314
constituit din unul sau mai multe state membre. Teritoriul este una
dintre bazele organizării puterii de stat ce interesează dreptul
constituţional, în primul rând, sub aspectul structurii de stat.
Structura de stat nu este altceva decât organizarea de ansamblu a
puterii în raport cu teritoriul, ea indicându-ne dacă un stat este
constituit din unul sau mai multe state membre. Structura de stat
formează obiect de cercetare, în egală măsură, atât pentru dreptul
internaţional public, cât şi pentru dreptul constituţional. Acest lucru
se explică prin complexitatea problematicii şi, bineînţeles, prin
implicaţiile sale politice, juridice, ştiinţifice. Este dificil şi – am putea
spune – puţin recomandabil din punct de vedere strict ştiinţific să se
încerce o divizare pe ramuri de ştiinţe juridice a problematicii
structurii de stat, ea formând o unitate. Numai raţiuni de ordin strict
didactic, impuse prin planul de învăţământ, justifică cercetarea în
cadrul dreptului constituţional doar a unor anumite chestiuni
teoretice privind structura de stat. 148
Dreptul internaţional public este interesat în cercetarea
structurii de stat îndeosebi pentru identificarea subiectelor
raporturilor de drept internaţional. Pentru dreptul constituţional,
interesul ştiinţific pe care îl prezintă structura de stat trebuie căutat
în realitatea că teritoriul este o bază a organizării puterii, că structura
de stat este organizarea puterii în raport cu teritoriul şi că dreptul
constituţional reglementează acele relaţii sociale ce apar în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.
Forma de stat, sub aspectul organizării statelor unitare şi
federale, sau simple şi compuse, sau în asociaţii de state, a format şi
formează obiect de cercetare al unei vaste literaturi de specialitate,
lucru firesc, datorat implicaţiilor profunde ale acestor aspecte.
Analizată sub titluri diferite, precum structura de stat (T. Drăganu,
N. Prisca, I. Benditer, I. Umanski), formele statului (G. Burdeau),
diferite specii de stat (A. Hauriou), instituţii integrante şi agregative
(M. Prelot), organizarea statelor în state federative şi unitare este
148
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 334 şi urm.
315
prezentă în literatura juridică. Dacă în lucrările autorilor menţionaţi
se regăsesc nuanţe comune de ordin tehnic juridic, trebuie să
observăm însă şi deosebiri atât de conţinut, cât şi de terminologie.
În explicarea formelor de organizare a puterii în raport cu
teritoriul se ivesc multe dificultăţi de ordin teoretic şi practic,
datorate complexităţii implicaţiilor juridice şi politice. Dificultăţile în
studierea şi sistematizarea formelor statului se datoresc chiar
evoluţiei formelor de stat, determinată de evoluţia tipurilor de stat, se
datoresc tendinţelor de dezvoltare a proceselor interne. Mai mult
decât atât, aşa cum deseori se subliniază în lucrările de specialitate,
indicaţiile vocabularului curent şi, de asemenea, oficial trebuie
reţinute cu mare prudenţă, căci deseori o denumire ce nu este prea
justificată ştiinţific este totuşi menţinută pentru raţiuni politice.
Astfel, de exemplu, Elveţia contemporană, deşi este o federaţie,
continuă să fie numită confederaţie.
Ţinând cont de dimensiunile logic determinate ale unui curs
universitar, cercetarea structurii de stat va cuprinde doar unele
aspecte de mare generalitate, în măsura în care sunt necesare
explicării structurii statului român. Vom observa, în primul rând, că
în cadrul formelor structurii statului urmează a fi cuprinse numai
statele unitare şi federale, deoarece în ce priveşte alte forme, ele sunt
încadrate în categoria asociaţiilor de state. Vom adăuga însă că nu
este lipsită de substanţă ştiinţifică ideea că şi uniunile reale pot fi
considerate forme ale structurii de stat, urmând ca la momentul
potrivit să dăm explicaţiile necesare. Gruparea statelor unitare şi
federale distinct de asociaţiile de state se explică prin aceea că
primele sunt fenomene ale vieţii statale interne, sunt subiecte unitare
de drept, în timp ce asociaţiile de state sunt fenomene ale vieţii
internaţionale, iar statele membre ale asociaţiilor continuă să rămână
subiecte individualizate de drept. De altfel, deosebirile vor rezulta
mai pregnant din analiza concretă a acestor forme de organizare a
puterii de stat. 149
149
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 335 şi urm.
316
Formele structurii de stat
În formele structurii de stat cuprindem statul unitar şi statul
federativ. Statul unitar este denumit, în literatura de specialitate, şi
statul simplu, iar statul federativ mai este analizat şi sub denumirea
de stat compus sau complex, alături de asociaţiile de state.
a) Statul unitar sau simplu. Ca formă a structurii de stat, statul
unitar se caracterizează prin existenţa unor formaţiuni statale unice şi
prin existenţa unui singur rând de organe centrale de stat (un singur
organ legiuitor, un singur guvern, un singur organ judecătoresc
suprem). Cetăţenii statului unitar au o singură cetăţenie, iar
organizarea administrativă a teritoriului este astfel făcută, încât, de
principiu, organele de stat din unităţile administrativ-teritoriale se
subordonează uniform faţă de organele de stat centrale. O consecinţă
importantă a acestor trăsături o reprezintă şi faptul că, în principiu,
dreptul este aplicat uniform pe întreg teritoriul statului unitar. Sunt
state unitare România, Bulgaria, Suedia, Italia.
Unii autori merg mai departe în analiza statului unitar,
identificând două categorii de state unitare, şi anume statul unitar
simplu şi statul unitar complex sau regional. De asemenea, în raport
de modalitatea concretă în care se exercită puterea de stat în cadrul
statelor unitare, se poate vorbi despre state unitare centralizate sau
descentralizate. În statele centralizate, exercitarea puterii de statale se
realizează prin intermediul autorităţilor centrale, cele locale neavând
decât rolul de a pune în aplicare deciziile astfel adoptate. În statele
descentralizate, autorităţile locale pot avea unele componente
decizionale proprii, distincte de cele ale autorităţilor centrale.
b) Statul federativ, compus sau regional. Spre deosebire de
statul unitar, statul federativ este format din două sau mai multe state
membre, prin unirea cărora apare un nou stat, federaţia – ca subiect
unitar de drept. El se caracterizează prin existenţa a două rânduri de
organe centrale de stat, şi anume organele federaţiei (Parlament,
Guvern, organ suprem judecătoresc) şi organele statelor membre, în
sensul că fiecare stat membru are un Parlament, un guvern şi un
317
organ judecătoresc suprem proprii. Rezultând din unirea statelor
membre, care-şi menţin totuşi o anumită independenţă, federaţia se
caracterizează şi printr-o structură aparte a organelor de stat
federative. Astfel, parlamentul federal este un parlament bicameral,
aici impunându-se cu necesitate existenţa unei a doua Camere, care
să reprezinte statele membre (Consiliul statelor în Elveţia, Senatul în
S.U.A.). Desigur, sunt şi state unitare în care parlamentul are o
structură bicamerală, dar aici bicameralismul este justificat de
„oportunitatea politică şi ingeniozitatea constituţională” sau de
nevoia realizării unui democratism şi a unui echilibru în legiferare.
Pentru statele federale însă, bicameralismul este o necesitate.
Raporturile dintre statele membre ale federaţiei sunt raporturi
de drept intern, federaţia formând o uniune de drept constituţional,
spre deosebire de asociaţiile de state, care formează uniuni de drept
internaţional şi în care raporturile dintre state sunt raporturi de drept
internaţional. De aceea, dacă aceste raporturi sunt reglementate în
primul caz prin constituţia federaţiei, ele sunt reglementate în
al doilea caz prin tratatele internaţionale. Trebuie menţionată, de
asemenea, şi o altă caracteristică a statului federal, şi anume
existenţa a două cetăţenii, care însă se implică reciproc. Cetăţenii au
cetăţenia statului membru, precum şi cetăţenia statului federal, afară
de cazul în care statele membre ale federaţiei decid altfel. Această
situaţie firească trebuie deosebită de situaţia dublei cetăţenii, care se
poate ivi datorită conflictelor între legile privitoare la cetăţenie, sau
îngăduirii sale prin legislaţie.
Astăzi, forma de stat federală este regăsită în multe state. Pe
continentul american au structură federală Statele Unite, Canada,
Mexicul, Brazilia, Argentina, Venezuela. În Europa, sunt state
federative Elveţia, Germania, iar în Asia şi Oceania, India, Australia.
Observând statele cu structură federală existente astăzi în lume,
vom constata o diversitate de state, determinată de diversitatea de
soluţii care s-au impus în timp. Cercetând statul federativ, ca formă a
structurii de stat, se impune identificarea subiectelor de federaţie şi a

318
formelor de autonomie. Subiecte de federaţie sunt numai statele
membre ale federaţiei, numai statele prin unirea cărora a luat naştere
federaţia. Numai subiectele de federaţie păstrează o anumită
independenţă sau suveranitate, numai ele au, de principiu, dreptul de
a se desprinde din federaţie.
În afara subiectelor de federaţie, mai pot fi identificate şi unele
forme de autonomie, determinate de necesitatea rezolvării unor
probleme naţionale locale. Astfel, se pot întâlni, ca forme de
autonomie în federaţie, republicile autonome, regiunile autonome,
districtele naţionale, provinciile autonome.
O altă problemă teoretică de mare generalitate priveşte
tendinţele de dezvoltare a statului federativ. Statul federativ este
supus, în principiu, la două tendinţe opuse, tendinţe care nu sunt uşor
de identificat şi care se manifestă diferit în funcţie de diferitele
federaţii, de esenţa statelor, de rezolvarea problemei naţionale, de
ideologia ce stă la baza statului. Una din aceste tendinţe este aceea
de centralizare, de trecere la statul unitar, iar cealaltă, de
descentralizare, de menţinere a federaţiei. Aceste tendinţe sunt
condiţionate de problemele economice, care nu pot fi de principiu
rezolvate la nivelul statelor membre, de distribuirea energiei şi
combustibilului, de realizarea unor programe de radio şi televiziune,
de mişcarea forţei de muncă, de necesitatea existenţei unor servicii
sociale, de asistenţă. Complexitatea problemelor care determină sau
condiţionează cele două tendinţe, varietatea lor impun implicit soluţii
variate, corespunzătoare intereselor concrete ale statelor federative
luate individual. Aceste tendinţe explică transformările structurale
produse în unele federaţii după anul 1990.
În fine, un interes teoretic aparte prezintă Belgia, ca stat
federativ nou, aici regulile generale pe care le-am expus aplicându-se
doar parţial, motiv pentru care vorbim de un federalism informal.
Din anul 1993, Belgia este un stat federal compus din trei comunităţi
(comunitatea franceză, comunitatea flamandă şi comunitatea
germanofonă) şi din trei regiuni (Regiunea valonă, Regiunea

319
flamandă şi Regiunea Bruxelleză). De asemenea, există patru regiuni
lingvistice (de limbă franceză, de limbă neerlandeză, regiunea
bilingvă Bruxelles – Capitală, de limbă germană).
Asociaţiile de state
În cadrul asociaţiilor de state sunt cercetate în mod obişnuit
uniunea personală, uniunea reală şi confederaţia. Unii autori adaugă
la acestea comunitatea de naţiuni (Commonwealth) şi uniunea
franceză, în timp ce alţii, studiind uniunile şi confederaţia sub
noţiunea mai largă de state compuse, în care se cuprinde şi federaţia,
includ în asociaţia de state numai comunitatea de naţiuni şi uniunea
franceză. Asociaţiile de state nu constituie forme ale structurii de
stat, ele nedând naştere la state noi şi deci, implicit, la noi subiecte de
drept. Ele sunt forme ale vieţii internaţionale, constituite şi
funcţionând pe baza tratatelor internaţionale, statele membre
păstrându-şi independenţa (este adevărat, formală uneori) şi intrând
între ele nu în raporturi de drept constituţional (drept intern), ci în
raporturi de drept internaţional.
a) Uniunea personală este o asociaţie de două sau mai multe
state independente, care au comun doar şeful statului. Ea nu poate fi
formă a structurii de stat, deoarece nu este un stat nou. Uniunea
personală a fost consecinţa legilor de succesiune la tron sau a alegerii
unui şef de stat comun. Uniuni personale cunoscute în istorie sunt:
Anglia şi Regatul Hanovrei între 1714 (anul înscăunării pe tronul
Angliei a regelui George I din ramura familiei domnitoare de
Hanovra) şi 1837 (anul urcării pe tronul Angliei a Reginei Victoria);
Olanda şi marele ducat de Luxemburg între anii 1890-1915; Belgia şi
Congo între anii 1885-1908; cele trei republici de pe continentul ame-
rican unite sub preşedinţia lui Simon Bolivar, şi anume Peru (1813),
Columbia (1814) şi Venezuela (1816).
b) Uniunea reală este o asociaţie de state în care, pe lângă şeful
statului, există şi alte organe de stat comune. De obicei, aceste
organe de stat comune sunt în domeniile afacerilor externe, armatei,
finanţelor. Aşa cum se precizează în literatura de specialitate, în
320
cazul uniunilor reale s-a putut vorbi într-adevăr de o formă a
structurii de stat, nu numai pentru că în general li s-a recunoscut
dreptul de a acţiona în relaţiile internaţionale ca un singur stat, dar şi
ca o consecinţă a faptului că ele aveau şi alte organe comune decât
şeful statului. Am adăuga la acesata şi faptul că, în unele cazuri,
uniunea reală a fost o etapă spre formarea statului unitar, ceea ce
pune într-o lumină specifică, proprie, raporturile dintre statele
membre ale uniunii reale (de exemplu, Principatele Unite). Uniuni
reale cunoscute în istorie sunt: Principatele Unite între 24 ianuarie
1859 şi 24 ianuarie 1862; Austria şi Ungaria între anii 1867-1918;
Norvegia şi Suedia între anii 1815-1905; Danemarca şi Islanda între
anii 1918-1944.
c) Confederaţia de state este o asociaţie de state independente
determinată de considerente economice şi politice atât de ordin
intern, cât şi de ordin extern, care nu dă naştere unui stat nou, ca
subiect individualizat de drept. Statele care formează confederaţia
urmăresc realizarea unor scopuri comune economice, financiare,
politice, de apărare. În vederea discutării şi hotărârii în probleme
comune, statele confederate îşi aleg un organism comun, denumit
dietă sau congres, ale cărui hotărâri sunt aprobate ulterior de către
state. La baza confederaţiei stă tratatul internaţional. Exemple de
confederaţii de state: Confederaţiile statelor americane între anii
1778-1787; Confederaţia germanică între 1815-1871; Confederaţia
elveţiană între anii 1815-1848.

VIII.5. Organizarea administrativ-statală


Noţiunea şi importanţa organizării administrative a teritoriului
Pentru dreptul constituţional, teritoriul prezintă o deosebită
însemnătate, deoarece el constituie una dintre condiţiile esenţiale
pentru existenţa unui stat. Teritoriul interesează dreptul
constituţional sub două aspecte, şi anume structura de stat şi
organizarea administrativă a teritoriului. Fiind vorba de un factor
comun – teritoriul –, apare evidentă legătura ce există între noţiunea
321
de organizare administrativă a teritoriului şi cea de structură de
stat, precum evidentă este şi dificultatea stabilirii deosebirilor între
aceste două noţiuni.
Pentru definirea noţiunii de organizare administrativă a
teritoriului, trebuie în prealabil efectuat un scurt examen teoretic al
definiţiilor date în literatura juridică şi făcută precizarea că o definiţie
ştiinţifică poate fi realizată dacă se porneşte de la justa identificare şi
precizare a corelaţiilor ce pot exista între puterea organizată în stat şi
teritoriu. Vom identifica în literatura de specialitate două opinii care
diferă între ele prin aceea că în timp ce unii autori consideră
organizarea administrativ-teritorială o delimitare a teritoriului şi
populaţiei în unităţi administrative, alţii o consideră ca delimitarea
teritoriului în unităţi administrative. Astfel, conform unei opinii
(Nistor Prisca), organizarea administrativ-teritorială este „delimitarea
teritoriului şi populaţiei în unităţi administrative; în vederea
înfăptuirii conducerii de stat în mod unitar pe întreaga ţară, potrivit
cu sarcinile şi funcţiile statului”. Se justifică acest punct de vedere
prin aceea că Legea 2/1968, vorbind de organizarea teritoriului,
evocă ideea că „este de la sine înţeles că această organizare cuprinde
şi populaţia împreună cu mijloacele de producere a bunurilor
necesare traiului”.
Într-o altă opinie (Ichil Benditer), organizarea administrativă a
teritoriului trebuie definită ca „delimitarea teritoriului în unităţi”
administrative făcută în scopul îndeplinirii pe teren a sarcinilor
statului sau, mai bine zis, pentru realizarea unitară a puterii de stat.
T. Drăganu consideră că organizarea administrativ-teritorială
înseamnă „delimitarea teritoriului în unităţi administrativ-
teritoriale”.150
Acest al doilea mod de definire a organizării administrative a
teritoriului este modul pe care îl considerăm exact din punct de
vedere ştiinţific, aşa cum, de altfel, va reieşi din consideraţiunile pe
care le vom expune în continuare.
150
T. Drăganu, op. cit., p. 152-154 şi urm.
322
Astfel, precum se subliniază în literatura juridică, în
organizarea administrativă a teritoriului, elementul unic este
teritoriul, deoarece el face obiectul organizării în unităţi. Teritoriul
fiind una din bazele organizării puterii de stat, definiţia trebuie să
exprime relaţia dintre teritoriu şi organizarea puterii de stat. Mai
mult, populaţia nu constituie în totalitatea ei o bază a organizării
puterii de stat, deoarece nu toată populaţia participă la conducerea de
stat, la aceasta participând numai cetăţenii. Iar cetăţenii nu pot fi
reţinuţi în definiţie, deoarece cetăţenia nu este specifică conducerii
de stat în diferitele unităţi administrativ-teritoriale, ci ea este
specifică exercitării puterii de stat atât pe planul întregii ţări, cât şi pe
acela al unităţilor administrativ-teritoriale.
Se mai adaugă, bineînţeles, şi alte considerente în sprijinul
tezei că organizarea administrativă a teritoriului este delimitarea
teritoriului unităţii. Vom aminti, astfel, că art. 3(3) din Constituţie,
precum şi dispoziţiile legale în materie stabilesc că „Teritoriul. . este
organizat în unităţi administrativ-teritoriale…”. Credem că definirea
organizării administrative a teritoriului în sensul primei opinii duce
la diminuarea nejustificată a rolului şi importanţei teritoriului ca bază
distinctă a organizării puterii. Este îndeobşte admis că teritoriul
constituie cadrul natural, geografic al organizării puterii de stat, el
determină fizic existenţa statului şi că nu poate exista un stat dacă nu
există un teritoriu pe care acest stat să fie organizat. În aprecierea
rolului teritoriului, trebuie să se plece de la aprecierea ştiinţifică,
exactă a corelaţiilor sale cu puterea.
Consideraţiunile expuse nu pot duce însă la neglijarea rolului
populaţiei în realizarea organizării administrative a teritoriului. Dacă
organizarea administrativă a teritoriului este delimitarea acestuia în
unităţi, populaţia constituie un criteriu ce este luat în seamă, alături
de alte criterii (economic, naţional, social, căi de comunicaţii).
Delimitarea însă este teritorială, geografică şi pentru că populaţia
este factorul mobil, iar delimitările teritoriale sunt fixe. Cadru
natural, geografic, de organizare a puterii de stat, teritoriul are

323
următoarele caracteristici juridice: inalienabilitatea, indivizibilitatea
şi egalitatea (în sensul că nu trebuie să existe privilegii în formarea
unor anumite regiuni sau zone geografice).
Constituţiile României au stabilit expres că teritoriul ţării
noastre este inalienabil şi indivizibil. Plecând de la textul
constituţional, unii autori critică definiţiile mai vechi date organizării
administrative a teritoriului în sensul de „împărţirea teritoriului în
unităţi administrativ-teritoriale”. În acest sens se arată că utilizarea
termenului „împărţire a teritoriului” nu poate fi acceptată faţă de
realitatea că prevederile constituţionale stabilesc indivizibilitatea
statului. În legătură cu această observaţie, trebuie să menţionăm că
ea ţine de acurateţea ştiinţifică a exprimărilor şi nu trebuie înţeles că
cei care au definit astfel organizarea administrativă a teritoriului au
evocat ideea împărţirii acestuia, şi nu a delimitării. Aceasta cu atât
mai mult, cu cât caracterul indivizibil al teritoriului este foarte vechi
şi a fost proclamat expres chiar de Constituţia română de la 1866.151
O problemă teoretică necesar, de asemenea, a fi rezolvată
priveşte chiar expresia organizare administrativă a teritoriului. S-a
susţinut că deoarece, organizatoric, puterea de stat acţionează în
forma organelor statului, şi delimitarea teritoriului se face în unităţi
teritoriale în care să fie aşezate diferitele organe ale statului. Se
consideră că denumirea nu mai este proprie pentru organizarea de
stat contemporană, deoarece ea este preluată de la vechea orânduire,
în care puterea executivă, realizată prin organele administrative, era
precumpănitoare şi în care delimitarea teritoriului în unităţi teritoriale
servea, în principal, aşezării organelor administrative, de unde şi
denumirea. Or, în organizarea actuală de stat, în care organele
reprezentative, cu funcţii normative şi de conducere sunt
precumpănitoare, ele fiind constituite nu numai la centru, ci şi pe
întreg teritoriul, denumirea apare ca improprie. Nu putem să nu
observăm că delimitarea teritoriului este administrativă prin natura

151
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 351. şi urm
324
sa şi că pe plan local acţionează şi alte organe de stat în afara
organelor puterii executive, şi anume organele judecătoreşti.
În fine, o altă problemă teoretică priveşte delimitarea noţiunilor
de structură de stat şi de organizare administrativă a teritoriului.
Dificultatea provine din existenţa factorului comun care este
teritoriul. S-a încercat să se distingă aceste două noţiuni prin
stabilirea deosebirilor ce există între unităţile administrativ-
teritoriale şi subiectele de federaţie. Astfel, se arată că, în timp ce
subiectele de federaţie îndeplinesc funcţii guvernamentale, unităţile
administrativ-teritoriale înfăptuiesc funcţii administrative. De
asemenea, subiectele de federaţie sunt colectivităţi politice,
individualizate şi distincte, având fiecare un sistem legislativ,
administrativ şi judecătoresc propriu, ceea ce nu se întâlneşte la
unităţile administrative.
Trebuie să observăm că cele două noţiuni sunt strâns legate
între ele, deoarece privesc două aspecte ale uneia şi aceleiaşi baze de
organizare a puterii de stat, şi anume teritoriul. Dar nu trebuie scăpat
din vedere că fiecare noţiune are un conţinut şi un sens proprii.
Deosebirea principală între structura de stat şi organizarea
administrativ-teritorială constă în faptul că prima se referă la
organizarea puterii la nivelul statului în întregul său, în timp ce
organizarea administrativă a teritoriului are în vedere crearea pe
teritoriul statului a unui număr de unităţi în scopul unei mai eficiente
conduceri de stat pe plan local. Denumirea de unităţi administrative
este folosită pentru a le distinge de cele politice, care sunt formaţii
statale în cadrul statului federal.
La sfârşitul acestor consideraţiuni, putem spune că organizarea
administrativă a teritoriului este delimitarea teritoriului unui stat în
unităţi administrativ-teritoriale, delimitare făcută în scopul realizării
unitare a puterii. Vom adăuga la cele de mai sus că organizarea
administrativă a teritoriului se face în funcţie de anumite obiective şi
criterii şi că realizarea unitară a puterii se înfăptuieşte prin organele
de stat aşezate în teritoriu.

325
Este necesară, acum, explicarea succintă a importanţei
organizării administrative a teritoriului. Dacă în Evul Mediu nu se
putea vorbi de o organizare administrativă a teritoriului, această
problemă se pune o dată cu apariţia statelor centralizate, cu teritorii
întinse.
În condiţiile statelor mari, întinse ca teritoriu, realizarea unitară
a puterii nu mai putea fi făcută numai de organele centrale. De aceea,
teritoriul a fost organizat în unităţi administrative, la început
determinate îndeosebi de raţiuni fiscale, militare şi poliţieneşti, în
care funcţionau organe locale de stat care asigurau, astfel, realizarea
unitară pe teritoriu a puterii de stat. De asemenea, ca urmare a
cererilor tot mai numeroase din partea cetăţenilor pentru prestarea
unor servicii din partea statului, a apărut necesitatea distribuirii în
teritoriu a organelor de stat corespunzătoare, limitele unităţilor
administrative devenind limitele competenţei teritoriale a acestor
organe de stat. Pe măsura dezvoltării societăţii, a sporirii sarcinilor şi
funcţiilor statului, organizarea administrativ-teritorială şi-a impus tot
mai mult prezenţa şi necesitatea. Organizarea administrativă a
teritoriului a căpătat o importanţă sporită, corespunzătoare creşterii
rolului statului în viaţa societăţii.

VIII.6. Organizarea administrativă actuală


a teritoriului României
Scurt istoric
Prima organizare administrativă a teritoriului ţării noastre a
fost elaborată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în 1864, iar
conform acesteia teritoriul era organizat în judeţe, plăşi şi comune,
comunele fiind rurale şi urbane. Cu o serie de modificări succesive,
legea dată de Cuza a rămas în vigoare până la legea din anul 1925. O
altă lege s-a adoptat în 1929, dar aceste legi nu aduc modificări
substanţiale organizării administrative a teritoriului. În 1938 este
creată o unitate administrativ-teritorială mai mare decât judeţul, şi
anume ţinutul, care însă s-a desfiinţat în 1940. O altă organizare
326
administrativ-teritorială s-a realizat prin Legea nr. 5 din 8 septembrie
1950 pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului ţării.
Astfel, se stabilesc ca unităţi administrativ-teritoriale: regiunile,
raioanele, oraşele, comunele. Această organizare administrativă a
teritoriului a fost în vigoare, cu unele modificări, până în anul 1968,
când s-a adoptat Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă
a teritoriului. Teritoriul ţării a fost organizat, în baza Constituţiei şi a
noii legi, în judeţe, oraşe şi comune.
Unităţile administrativ-teritoriale
Constituţia actuală stabileşte, prin art. 3(3), că teritoriul este
organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. De
asemenea, adaugă acelaşi articol, în condiţiile legii unele oraşe sunt
declarate municipii.
Judeţul. Judeţul este unitatea administrativ-teritorială care
joacă rolul de verigă intermediară în cadrul organizării
administrative a teritoriului. Faţă de această situaţie, judeţul are
trăsături şi funcţionalităţi proprii, specifice. Judeţul este o unitate
administrativ-teritorială complexă din punct de vedere economic şi
socio-cultural, o unitate de coordonare şi control din punct de vedere
politico-administrativ. Organele de stat din judeţe au legături
nemijlocite cu organele centrale de stat. Judeţul cuprinde oraşe şi
comune. În stabilirea numărului judeţelor s-a urmărit ca acestea să
fie echilibrate ca suprafaţă, număr de locuitori şi potenţial economic,
capabile să asigure valorificarea resurselor materiale de pe întreg
cuprinsul ţării. Există, astfel, în ţara noastră, un număr de 41 de
judeţe. Populaţia unui judeţ este în medie de peste 450.000 de
locuitori. În funcţie de condiţiile naturale, starea căilor de
comunicaţie, precum şi de legăturile dintre localităţi au fost însă
constituite şi judeţe cu o populaţie diferită de proporţiile medii.
Judeţele sunt astfel delimitate încât să cuprindă zone pedoclimatice
diverse, care să permită dezvoltarea agriculturii. De asemenea, au
fost luate în consideraţie căile de comunicaţie, astfel încât să se
asigure legături directe, uşoare şi rapide între localităţile din
327
cuprinsul judeţului şi reşedinţa sa. Judeţele cuprind în afara
comunelor şi un număr de oraşe.
Oraşele în care-şi au sediul autorităţile publice judeţene sunt
oraşe reşedinţă. Oraşul reşedinţă este stabilit în funcţie de importanţa
sa economică, socială şi politică şi, eventual, de perspectivele sale de
dezvoltare. De asemenea, în stabilirea oraşului reşedinţă s-a urmărit
ca acesta să ocupe o poziţie geografică cât mai centrală, pentru a
asigura legături rapide cu toate localităţile din cuprinsul judeţului.
Desigur, sunt şi oraşe reşedinţă de judeţe care, geografic, nu se află
în centrul judeţului, stabilirea lor ca reşedinţe fiind impusă de
importanţa lor economică, socială şi culturală.
Oraşul. Oraşul este o unitate administrativ-teritorială de bază
în cadrul organizării administrative a teritoriului. El este un centru de
populaţie mai dezvoltat din punct de vedere economic, social-
cultural şi edilitar gospodăresc, având multiple legături cu zona
înconjurătoare şi asupra căreia trebuie să exercite o influenţă
civilizatoare. Unele oraşe sunt declarate municipii. Municipiile au
fost declarate acele oraşe care au un număr mai mare de locuitori, o
însemnătate deosebită în viaţa economică, social-politică şi cultural-
ştiinţifică a ţării, o îndelungată tradiţie istorică sau care au condiţii de
dezvoltare în aceste direcţii. Municipiul Bucureşti, faţă de
importanţa sa economică, politică şi cultural-ştiinţifică, faţă de faptul
că este capitala ţării, are o organizare proprie, distinctă. Municipiul
Bucureşti este organizat pe şase sectoare, numerotate. Trebuie
precizat că, potrivit art. 126 din Legea administraţiei publice locale,
astfel cum a fost modificată în anul 1996 („Monitorul Oficial al
României”, Partea I, nr. 76 din 13 aprilie 1996), Sectorul Agricol
Ilfov se va numi Judeţul Ilfov. Fiecare sector are organe proprii care
se subordonează organelor de stat ale Municipiului, iar acestea se
subordonează organelor centrale de stat. Sub acest aspect,
Municipiul Bucureşti are un regim juridic şi politic asemănător cu
cel al judeţului.

328
Comuna. Comuna, în sensul Legii nr. 2/1968, este unitatea
administrativ-teritorială de bază care cuprinde populaţia rurală unită
prin comunitate de interese şi tradiţii, alcătuită din unul sau mai
multe sate, în funcţie de condiţiile economice, social-culturale,
geografice şi demografice. Satele în care-şi au sediile autorităţile
publice comunale sunt sate reşedinţă.
Staţiunile balneo-climaterice. Trebuie să subliniem încă de la
început că staţiunile balneo-climaterice nu constituie unităţi
administrativ-teritoriale distincte de cele menţionate până acum.
Conform Legii 2/1968, oraşele şi comunele care, datorită condiţiilor
climaterice, hidrografice sau aşezării lor, prezintă importanţă pentru
ocrotirea sănătăţii şi asigurarea odihnei cetăţenilor, sunt organizate
ca staţiuni balneo-climaterice. Declararea unor localităţi staţiuni
balneo-climaterice prezintă importanţă în ce priveşte regimul de
înzestrare a acestora cu tot ce este necesar ocrotirii sănătăţii şi
odihnei oamenilor.
Satele şi cătunele. Legea administraţiei publice locale
stabileşte posibilitatea formării comunelor din unul sau mai multe
sate şi cătune.

329
CAPITOLUL IX
ORGANIZAREA PUTERILOR ÎN STAT

IX.1. Puterea de stat, puterile publice


Categoria cea mai des întâlnită în teoria şi practica sistemelor
constituţionale este categoria de putere. Ea apare în exprimări
nuanţate, precum: puterea politică, putere de stat, puteri politice sau
pur şi simplu putere. Fiind şi dovedindu-se a fi categoria-cheie în
organizarea statală a societăţii umane, puterea (în sensul cuceririi sau
aproprierii sale) a fost şi rămâne scopul fundamental al revoluţiilor,
mişcărilor şi convulsiilor sociale.
Uneori, categoria de putere este exprimată prin cea de
suveranitate. Asemenea similitudini explică exprimările constitu-
ţionale. Astfel, constituţiile stabilesc că suveranitatea (unele adaugă
naţională) sau puterea (puterile) aparţine (rezidă în) poporului. În
acest fel sunt redactate constituţiile Spaniei (art. 1 pct 2), Franţei
(art. 3), României (din anul 1948 art. 3, din 1965 art. 2), Suediei
(art. 1). Alte constituţii folosesc expresia de suveranitate, care
aparţine (sau emană de la) naţiunii. În acest fel sunt redactate
constituţiile Marocului (art. 2), României (din anul 1866 art. 3. 1, din
anul 1923 art. 33, din anul 1938 art. 29), Belgiei (art. 25).
Constituţia actuală a României, prin art. 2, stabileşte că
„Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită
prin organele sale reprezentative şi prin referendum”.
Rezultă din această simplă expunere cel puţin două constatări.
Prima priveşte legătura între categoriile şi fenomenele popor,
naţiune, putere de stat, puteri publice. Cea de a doua priveşte
330
formulările extrem de nuanţate cu care operează, precum cele de
putere, puteri publice, puteri, suveranitate, suveranitate naţională
(care în fond exprimă aceeaşi categorie) sau cele de „rezidă în
naţiune”, „aparţine naţiunii”, „aparţine poporului”.
În limbajul curent, cuvintele stat, putere, puteri apar frecvent.
Se pune întrebarea de a şti dacă ele exprimă sau nu noţiuni diferite.
Altfel spus, de a şti dacă statul, în accepţiunea sa strict juridică, este
altceva decât putere (puterile) de stat. Răspunsul este, desigur,
negativ. Vom constata că această terminologie nuanţată exprimă
aceeaşi categorie, şi anume organizarea statală a puterii, care aparţine
poporului, naţiunii.
Statul nu este altceva decât organizarea statală a puterii
poporului, este instituţionalizarea acestei puteri. Dacă vorbim despre
stat sau putere (puteri) de stat, vorbim despre unul şi acelaşi lucru.
De aici identitatea între expresiile autorităţi statale şi autorităţi ale
puterii sau funcţiile statului şi funcţiile puterii.
În legătură cu expresiile putere politică şi putere de stat, se
impun, de asemenea, unele precizări. Ele pot evoca aceleaşi noţiuni,
dar pot fi folosite şi pentru a evoca noţiuni ce se află într-o strânsă
legătură, însă neconfundabile şi care privesc fenomenul general
(complex) de putere. Astfel, dacă termenul politic desemnează
caracterul social al puterii, expresia putere politică desemnează
puterea poporului, a naţiunii. Termenul politic poate desemna
caracterul puterii unor formaţiuni, asociaţii, al puterii partidelor.
Puterile statale au şi ele trăsături politice, iar termenul politic la
rândul său este nuanţat explicat. Pentru ca sistemul teoretic pe care-l
construim să fie clar, vom folosi termenul putere politică pentru a
desemna puterea poporului, care are un conţinut mai larg decât
organizarea sa statală, altfel spus decât puterea (puterile) de stat.
Puterea (puterile) de stat este partea instituţională a puterii politice,
dar nu-i epuizează sfera, găsindu-ne aici în relaţia de la întreg la
parte. Într-o asemenea viziune ştiinţifică, trăsăturile puterii politice se

331
regăsesc în puterile statului, dar trăsăturile statului nu se regăsesc în
totalitate în ansamblul puterii politice.
Aşa văzute lucrurile, puterea statală, într-o explicaţie simplă,
este forma de organizare statală a puterii poporului. Dacă această
organizare se realizează prin mai multe grupe (categorii, autorităţi,
puteri) de organe de stat, cu funcţii (împuterniciri) şi trăsături clar
definite şi caracterizate prin autonomie organizatorică şi funcţională,
precum şi prin echilibru reciproc şi colaborare, suntem în prezenţa
separaţiei, echilibrului puterilor. Această stare este specifică
sistemelor de guvernământ democratice.
Funcţia fundamentală a statului este de a exprima şi realiza, ca
voinţă general obligatorie (voinţa de stat), voinţa poporului. Acesta
este punctul de plecare în teoretizarea organizării statale a puterii
poporului. De aici trebuie să pornim pentru a identifica funcţiile
puterii, instituţiile şi formele organizatorice necesare realizării
acestor funcţii, raporturile dintre autorităţile statale şi popor,
raporturile dintre autorităţile statale. Am arătat că (de altfel, toate
constituţiile exprimă explicit aceasta) puterea (suveranitatea) politică
aparţine poporului. Suntem deci în prezenţa unui titular unic,
poporul, şi a unei puteri unice, puterea politică. O altă interpretare ar
însemna admiterea împărţirii poporului şi, practic, autodizolvarea sa.
Ar însemna să considerăm că există mai mulţi suverani, în aceeaşi
ţară, ceea ce ar fi, desigur, o absurditate sau dezordine socială.

IX.2. Trăsăturile generale ale puterii organizate statal.


Deosebirile de alte puteri
Înţelegem prin trăsături generale ale puterii de stat acele
caractere esenţiale şi comune tuturor tipurilor de putere de stat, care
permit gruparea lor într-o noţiune generală şi care diferenţiază în
acelaşi timp puterea de stat de orice alt fenomen. Pot fi identificate
următoarele trăsături generale ale puterii de stat:
1) caracterul de putere;
2) putere de constrângere;
332
3) putere socială;
4) puterea de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă de stat;
5) caracterul organizat;
6) suveranitatea.
1. Caracterul de putere
Acest caracter general al puterii de stat, exprimând genul
proxim în definirea puterii de stat, constă în aceea că puterea este o
putinţă efectivă de a exprima şi realiza voinţa, ca voinţă obligatorie
pentru întreaga societate.
2. Puterea de stat este o putere de constrângere.
Fiind o putere socială, puterea de stat se distinge în cadrul
fenomenului putere prin faptul că este o putere de constrângere. În
realizarea voinţei lor, guvernanţii apelează la un întreg arsenal de
mijloace, folosind chiar constrângerea de stat împotriva celor care nu
se supun.
Elementul constrângere este definitoriu pentru putere ca putere
de stat, deoarece în momentul în care dispare constrângerea dispare
chiar statul. El deosebeşte puterea de stat de puterea socială existentă
în comuna primitivă, care era o putere obştească şi se baza pe
convingere, pe înţelegerea rostului şi necesităţii măsurilor luate. De
asemenea, el deosebeşte puterea de stat de alte puteri sau autorităţi
exercitate de organe şi organizaţii nestatale (partidele politice,
diferite organizaţii sociale, organizaţii religioase). Ca atare, orice
putere de stat este o putere de constrângere, constrângerea de stat
„fiind trăsătura esenţială oricărei puteri de stat”. Constrângerea de
stat este folosită doar în ultimă instanţă, atunci când voinţa de stat
exprimată prin lege nu este respectată de bunăvoie. 152
3. Puterea de stat are, evident, un caracter social.
Acest caracter explică apariţia sa, apartenenţa, conţinutul şi
funcţiile sale. Puterea organizată statal a apărut ca puterea unor forţe

152
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 256 şi urm.
333
sociale (grupuri, clase) şi a fost folosită la consacrarea şi protejarea
intereselor acestora. Drumul parcurs în organizarea statală a puterii
de la despotism până la statul de drept şi democratic se analizează şi
se explică în raport tocmai cu caracterul social al puterii.
4. Puterea de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă de stat
Această trăsătură exprimă raţiunea de a fi a puterii organizate
statal. Trebuie subliniat că voinţa indivizilor, grupurilor sociale,
poporului, naţiunii exprimată prin lege nu este suma aritmetică a
voinţelor membrilor, grupurilor sau claselor sociale. În lege se
exprimă interesele fundamentale ale categoriei guvernanţilor.
Raportul lege-voinţă este în directă legătură cu caracterul democratic
al statului. Sub acest aspect, îşi păstrează actualitatea cuvintele lui
Jean Jacques Rousseau, din Contractul social, în sensul că „adesea
se întâmplă să fie o mare deosebire între voinţa tuturor şi voinţa
generală; una nu priveşte decât interesul comun; cealaltă priveşte
interesul privat şi nu e decât o sumă de voinţe particulare; dar dacă
scoatem din aceste voinţe cele care se anulează între ele cel mai mult
şi cel mai puţin, ca sumă a diferenţelor rămâne voinţa generală”.
5. Caracterul organizat
Puterea de stat este şi există numai ca o putere organizată sub
forma unui aparat, mecanism, autorităţi, „puteri”. Puterea de stat nu
poate exista decât organizată. Organizarea puterii statale pe
principiul echilibrului şi al conlucrării prezintă incontestabile
avantaje în exerciţiul democratic al funcţiilor încredinţate.
6. Suveranitatea
Suveranitatea este o altă trăsătură a puterii organizate statal, ea
fiind supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizarea
voinţei guvernanţilor, ca voinţă de stat. Această trăsătură se
analizează sub denumirea de suveranitate de stat pentru a fi
deosebită de suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională. 153

153
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 256-257.
334
IX.3. Separaţia puterilor, echilibrul puterilor,
colaborarea puterilor
Teoria separaţiei puterilor este o teorie celebră, de largă
audienţă şi frecvent invocată. Sub numele de teorie a separaţiei
puterilor în stat se ascund, în realitate, mai multe teorii referitoare la
puterea de stat, care analizează diverse modalităţi de exercitare a
acesteia.
Cunoaşterea acestei teorii înlesneşte explicarea sistemelor
constituţionale contemporane, deşi a pierdut mult din semnificaţia şi
din importanţa ei şi nu mai are importanţă în amenajarea actuală a
puterii (Pierre Pactet). Apărută în Secolul Luminilor, alături de alte
teorii la fel de tulburătoare şi penetrante, ea a fost îndreptată
împotriva obscurantismului feudal şi a închistării medievale,
împotriva abuzului de putere. Teoria separaţiei puterilor a fost o
reacţie împotriva monarhiei absolute, considerată de drept divin,
forma de guvernământ în care regele concentra în mâinile sale
puterea supremă, considerându-se ca o personificare a statului, de
unde şi celebra formulă a regelui Ludovic al XIV-lea „statul sunt eu”
(L’État c’est moi).
Teoria separaţiei puterilor a avut un rol aparte, poate decisiv, în
promovarea sistemului reprezentativ, adică în valorificarea
democratică a relaţiei dintre deţinătorul suveran al puterii (poporul,
naţiunea) şi organizarea statală a puterii politice, în căutarea, în chiar
organizarea statală şi funcţionarea puterii, a garanţiilor exercitării
drepturilor omului şi cetăţeanului. Este o teorie care a stat la baza
elaborării constituţiilor, afirmaţiile din Declaraţia drepturilor omului
şi cetăţeanului (1789), Franţa, stând mărturie în acest sens. Astfel,
potrivit Declaraţiei menţionate, o societate în care garanţia
drepturilor nu este asigurată, şi nici separaţia puterilor nu este
determinată, nu are o constituţie.
Enunţată de către John Locke (Traité du gouvernement civil,
1690), teoria separaţiei puterilor este definitivată şi explicată pe larg
de către Montesquieu (Charles-Louis de Secondat, baron de la Brede
335
et de Montesquieu, născut în 1689) în celebra lucrare Despre spiritul
legilor (1784). Montesquieu a făcut din separaţia puterilor un
eficient instrument al siguranţei cetăţenilor. De aceea, se impune să
observăm mai întâi principalele idei ce se desprind din această
lucrare care l-a consacrat pe autor ca părintele teoriei clasice a
separaţiei puterilor în stat.
„Rezultă – arăta Montesquieu – că experienţa de totdeauna ne
învaţă că orice om care deţine o putere este înclinat să abuzeze de ea
şi că el merge mai departe aşa până ce dă de graniţe. Însăşi virtutea
are nevoie de îngrădiri. Deci, puterea trebuie divizată pentru a nu
degenera în arbitrar”. Obiectul separării puterilor este simplu definit
de Montesquieu: „Pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza
de putere, trebuie ca, prin rânduiala statornicită, puterea să fie
înfrânată de putere”. În fiecare stat există trei feluri de puteri: puterea
legislativă, puterea executivă privitoare la chestiunile care ţin de
dreptul ginţilor, şi puterea executivă privitoare la cele care ţin de
dreptul civil154 . În virtutea celei dintâi – spunea Montesquieu –
principele sau autoritatea face legi, le îndreaptă sau le abrogă pe cele
existente; în virtutea celei de a doua, declară război sau încheie pace,
trimite sau primeşte solii, ia măsuri de securitate, preîntâmpină
năvălirile; în virtutea celei de a treia, pedepseşte infracţiunile sau
judecă litigiile dintre particulari. „Pe aceasta din urmă o vom numi
putere judecătorească, iar pe cealaltă pur şi simplu putere executivă a
statului”. Această demarcare implică, în mod evident, o anumită
ierarhizare între cele trei funcţii, cea legislativă deţinând
primordialitatea, întrucât ea cuprinde procesul decizional. Funcţia
executivă este în mod evident subordonată creării dreptului, realizată
de funcţia legislativă. În ceea ce priveşte cea de a treia funcţie, cea
judecătorească, ea nu este nici măcar considerată drept o funcţie
distinctă, ci mai degrabă drept o formă diferită de realizare a funcţiei
executive într-un domeniu foarte precis delimitat însă, cel al
pedepsirii crimelor şi al apărării particularilor.
154
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 258 şi urm.
336
Atunci când în mâinile aceleiaşi persoane sau ale aceluiaşi corp
de aleşi se află întrunite puterea legiuitoare şi puterea executivă, nu
există libertate, deoarece se poate naşte teama ca acelaşi monarh sau
acelaşi Senat să întocmească legi tiranice pe care să le aplice în mod
tiranic. Subliniind că nu există libertate dacă puterea judecătorească
nu este separată de puterea legislativă şi de cea executivă,
Montesquieu arăta că dacă „ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă,
puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci
judecătorul ar fi şi legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea
executivă, judecătorul ar avea forţa unui opresor”.
Părintele teoriei clasice a separaţiei puterilor a stabilit şi
anumite reguli privind relaţiile dintre puteri. Astfel, în ce priveşte
puterea executivă, deoarece cere totdeauna acţiuni prompte, ea este
mai bine exercitată de unul decât de mai mulţi. Dacă ea ar fi
încredinţată unei persoane luate din corpul legislativ, atunci nu ar
mai exista libertate, pentru că cele două puteri ar fi contopite,
aceleaşi persoane participând mereu şi la una, şi la cealaltă.
Puterea executivă trebuie să fixeze momentul convocării
corpului legiuitor şi durata sesiunilor sale. Puterea legislativă nu
trebuie să aibă dreptul de a ţine în loc puterea executivă, căci
activitatea executivă, fiind limitată prin natura ei, este inutil a o
îngrădi, apoi ea se referă mereu la chestiuni care cer o rezolvare
promptă. Puterea legislativă poate ancheta şi pedepsi pe miniştri, dar
nu poate face acest lucru în ce-l priveşte pe monarh. Apoi, spune
Montesquieu, puterea legislativă nu poate să judece.
Puterea executivă trebuie să ia parte la legiferare prin dreptul ei
de veto. Tot în teoria lui Montesquieu, corpul legislativ fiind format
din două părţi, una va încătuşa pe cealaltă prin dreptul lor specific de
veto, iar amândouă (Camerele, desigur) vor fi înfrânate de puterea
executivă, care va fi frânată ea însăşi de către cea legislativă. „Aceste
trei puteri ar trebui să ajungă la un punct mort, adică la inacţiune. Dar,
întrucât, datorită mersului necesar al lucrurilor, ele sunt silite să
funcţioneze împreună, vor fi nevoite să funcţioneze de comun acord”.

337
Rezultă din celebra lucrare Despre spiritul legilor că totul ar fi
pierdut „dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie al nobililor,
fie al poporului, ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe
cea de a aduce la îndeplinire hotărârile obşteşti şi pe cea de a judeca
infracţiunile sau litigiile dintre particulari”.
Teoria clasică a separaţiei puterilor în stat
Sintetizând teoria clasică a separaţiei puterilor, vom putea
reţine mai multe idei. În orice societate organizată în stat există trei
funcţii: de edictare de reguli juridice sau funcţia legislativă; de
executare a acestor reguli sau funcţia executivă; de judecare a
litigiilor sau funcţia jurisdicţională. Fiecare funcţie este conferită
unor organe distincte: puterea legislativă, adunărilor reprezentative;
puterea executivă, şefului statului, eventual şefului de guvern şi
miniştrilor; puterea judecătorească, organelor judiciare.
La început, teoria separaţiei puterilor în stat interzicea doar ca
cele trei funcţii să fie exercitate de acelaşi organ. Pentru a înlătura
pericolul despotismului, trebuia ca cele trei funcţii statale să fie
divizate şi distribuite între mai multe autorităţi, indiferent cum ar fi
fost realizată această separaţie. Aceeaşi funcţie putea fi exercitată de
mai multe organe, important era însă ca acelaşi organ să nu poată
exercita mai multe funcţii. Astfel, se poate explica, de exemplu, de ce
în exprimarea Constituţiei României din 1923 funcţia legislativă era
exercitată de cele trei autorităţi: regele, Camera Deputaţilor şi Senatul.
Specializarea câte unui organ pentru exercitarea doar a uneia
din funcţiile statale nu a intervenit decât mai târziu şi reprezintă doar
una din posibilităţile de exercitare a puterii de stat.
În conformitate cu teoria separaţiei puterilor în stat,
independenţa funcţiilor nu trebuie neapărat conjugată cu
specializarea organelor. Totuşi, aceasta din urmă, creând o relaţie de
corespondenţă între un anumit organ şi o anumită funcţie, ilustrează
mai pregnant spiritul separaţiei puterilor în stat. 155

155
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 260 şi urm.
338
Toate organizările statale cunosc o diviziune între multele
organe prin care îşi realizează scopurile, fiecare fiind mai mult sau
mai puţin specializat într-o funcţie. Specializarea presupune
exercitarea de către un organ al statului a unei singure funcţii, şi
numai a aceleia, în întregime, fără a lăsa atribuţii proprii acelei
funcţii în competenţa altor organe de stat. În acest context,
independenţa în exercitarea funcţiilor, adică exercitarea lor complet
separat, fără nicio influenţă din exterior, ar conduce la
imposibilitatea funcţionării statului. De altfel, aici se regăseşte şi una
din principalele limite practice ale conceptului teoretic şi abstract al
separaţiei puterilor în stat, întrucât, în această viziune, nu ar fi
posibile nici răspunderea Guvernului în faţa parlamentului, nici
dizolvarea uneia din Camere de către puterea executivă şi nici
numirea vreunuia din membrii unui organ de către autorităţi sau
organe ale statului exercitând alte funcţii. Or, toate aceste lucruri se
întâmplă azi în mod frecvent în state în care aplicarea teoriei
separaţiei puterilor în stat nu poate fi pusă la îndoială.
Teoria separaţiei puterilor este în realitate o justificare
ideologică a unui scop politic foarte concret: slăbirea puterii
guvernanţilor în ansamblu, limitându-i pe unii prin alţii. Se consideră
că separaţia puterilor comportă două aspecte bine conturate:
a) separaţia parlamentului vizavi de guvern;
b) separaţia jurisdicţiilor în raport cu guvernanţii, fapt ce
permite controlul acestora prin judecători independenţi.
IX.4. Organizarea statală contemporană a puterii politice
Câteva consideraţii privind organizarea statală contemporană a
puterii politice sunt importante. Două constatări rezultă azi din teoria
şi practica statală, şi anume: continuitatea unor structuri tradiţionale
şi transformarea funcţiilor acestora.
Cât priveşte menţinerea unor structuri tradiţionale, este simplu
de observat că şi astăzi distincţia între legislativ şi executiv rămâne o
trăsătură fundamentală a regimurilor politice. Aceste structuri
339
tradiţionale au cunoscut şi cunosc o permanentă transformare.
Aceste transformări s-au datorat tendinţei de a se da executivului
grija marilor decizii politice, Parlamentului rezervându-i-se rolul de
reflecţie şi de control al Guvernului. De asemenea, transformările se
explică prin aceea că în fapt este vorba de un echilibru al puterilor, şi
nu de o separaţie care din start consideră potenţial antagoniste
parlamentul şi Guvernul. Or, un guvern care dispune de o majoritate
Parlamentară va lucra în strânsă asociere cu parlamentul, fapt ce este
considerat într-un stat modern condiţia eficienţei lor. Astăzi, se
vorbeşte tot mai mult de un declin al puterii legislative în favoarea
executivului, lucru pe care îl vom explica pe larg la analiza puterii
executive şi a raporturilor sale cu celelalte puteri. De altfel, separaţia
şi echilibrul îşi schimbă treptat parametrii, aceştia devenind
majoritatea şi opoziţia. Iar această schimbare va avea mari efecte în
configurarea sistemelor constituţionale.

IX.5. Consacrarea separaţiei puterilor în stat


în Constituţia României
Examinând dispoziţiile Constituţiei României, putem constata
că ea consacră echilibrul puterilor în stat în conţinutul şi semnificaţia
sa ştiinţifică şi, desigur, modernă. Mai multe argumente sunt
pertinente şi, desigur, convingătoare.
a) Articolul 1, alineatul 4, prevede o separaţie clară a puterii:
„Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului
puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul
democraţiei constituţionale”.
b) Cele trei puteri clasice se regăsesc exprimate în Constituţie:
legislativul în normele privitoare la Parlament (art. 61şi urm);
executivul în normele privitoare la Preşedintele României şi Guvern
(art. 80 şi, respectiv, 102); justiţia în normele privitoare la autoritatea
judecătorească (art. 124 şi urm).

340
c) Ordinea reglementării în Constituţie a puterilor este ordinea
clasică, firească. Constituţia dă expresie juridică realităţilor şi
activităţilor politice statale în succesiunea lor firească.
d) Având în vedere legitimitatea împuternicirilor
Parlamentului, compoziţia sa numeroasă şi larg reprezentativă,
Constituţia asigură acestuia o anumită preeminenţă în raport cu
celelalte autorităţi statale. Astfel, Parlamentul este unica autoritate
legiuitoare a ţării (art. 61), el are funcţii de formare, alegere, numire,
învestire a altor autorităţi statale şi, desigur, funcţii de control.
Fireşte, se poate adăuga caracterizarea dată de art. 58, potrivit căreia
Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român,
deşi utilizarea termenului suprem poate fi privită cu multe rezerve de
ordin ştiinţific în contextul teoriei separaţiei/echilibrului puterilor în
stat. Trebuie să observăm că echilibrul puterilor îşi găseşte
semnificaţii şi în organizarea şi funcţionarea autorităţii legiuitoare.
Chiar structura bicamerală a Parlamentului exprimă echilibrul în
exercitarea puterii legislative. De altfel, acesta este şi singurul
argument solid al bicameralismului Parlamentului faţă de faptul că
România este un stat naţional unitar.
e) Raporturile constituţionale dintre autorităţile publice se
caracterizează prin implicări reciproce ale unora în sfera de activitate
a celorlalte, implicări ce semnifică echilibru prin colaborare şi
control.
Teoria separaţiei puterilor s-a impus prin largul său ecou şi
aplicaţie, factori ce acoperă imperfecţiunile sale de ordin teoretic.
Deşi, deseori, se afirmă clar că este vorba de funcţii, împuterniciri,
autorităţi, se discută numărul puterilor. Este adevărat că uneori
terminologia este corectată prin folosirea cuvântului echilibru.
Trebuie, de asemenea, constatat că mesajul transmis,
receptivitatea în popor fac ca separaţia puterilor să fie mereu
pronunţată şi aclamată. Ea explică, într-un limbaj simplu uşor de
receptat şi de înţeles, lupta contra totalitarismului şi ideea de
conducere democratică. Ea este simbolul puterii poporului. Este

341
important de reţinut că toate teoriile şi practicile politice privind
crearea şi organizarea statului, indiferent dacă s-au fundamentat pe
contractul social, pe lupta dintre grupuri sau clase sociale, recunosc
unei singure entităţi – poporul, naţiunea – calitatea de titular absolut
al puterii (suveranităţii). Toate celelalte instituţii sau autorităţi, puteri
publice, primesc exerciţiul puterii sau al unor funcţii ale puterii
numai prin delegaţiune şi niciodată nu pot deveni „proprietarul”
puterii politice – unică, indivizibilă şi inalienabilă – pe care poporul
o deţine.
Dacă poporul delegă altora exerciţiul puterii sau al unor funcţii,
prerogative de bunăvoie sau sub violenţă, conştient sau nu, aceasta
este o chestiune complexă şi nu rareori delicată atât în teorie, cât şi în
practică. El îşi păstrează însă dreptul sacru şi natural ca, atunci când
constată îndepărtarea de mandat sau înşelăciunea, să-şi valorifice
prin revendicare dreptul său de unic titular suveran al puterii şi de
unic legiuitor, putând în mod legitim să înlăture, prin revoluţie
(dreptul la insurecţie), cârmuirile nedemocratice şi abuzive.
Acesta este, prin excelenţă, cel mai incontestabil drept natural
care se impune ca primă realitate politică într-o societate. De aceea,
este bine ca din când în când poporul să verifice modul în care
autorităţile îndeplinesc mandatul primit. Un asemenea drept s-a
verificat magnific prin Revoluţia Franceză (1789), prin revoluţiile
anului 1848, prin Revoluţia română din Decembrie 1989.
Ca o concluzie la cele precizate mai sus, se poate preciza ca ne
aflam în prezenţa unei conlucrări a structurilor statale în realizarea
voinţei poporului. Această conlucrare presupune: competenţe clar
delimitate prin Constituţie, autonomie organizatorică şi funcţională,
control reciproc fără imixtiune, garanţii constituţionale ale
îndeplinirii mandatului şi ale respectării drepturilor cetăţenilor.

342
BIBLIOGRAFIE

G. Alexianu, Curs de drept constituţional, vol I, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1930.


J.F. Aubert, Traité de droit constitutionnel suisse, Éditions Ides et Calendes,
Neuchatel.
J.F. Badia (coord), Regimes politicos actuales, Tecnos, Madrid, 1994.
I. Berg, Dicţionar, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1970.
Philippe Braud, La liberté publique en droit francais, Paris, 1968.
G. Burdeau, Les libertés publiques, Librairie generale de droit et jurisprudence, Paris,
1966.
G. Burdeau, Traité de science politique, vol IV, FDGJ, Paris, 1969.
G. Burdeau, Traité de science politique, vol.IV, LGDJ, Paris, 1969, p.10.
J. Cadart, Institutions politiques et droit constitutionnel, vol I, L.G.D.J, Paris, 1979.
C. Cadoux, Droit constitutionnel et institutions politiques, vol I, Cujas, Paris, 1973.
Valerică Dabu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura SNSPA, Facultatea
de Comunicare şi Relaţii Publice, Bucureşti, 2003.
C. Debbasch ş.a., Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, 1993.
I. Deleanu, Sancţiunea supremaţiei constituţiei, în „Dreptul”, nr.7-8/1991.
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Editura Europa Nova,
Bucureşti, 1996.
Constantin Dissescu, Drept constituţional, Bucureşti, 1915.
T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Universitatea Ecologică
„Dimitrie Cantemir”, Târgu Mureş, 1993.
T. Drăganu, Drept constituţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974.
M. Duverger, Constitutions et documents politiques, P.U.F, Paris, 1992, p.42.
Maurice Duverger, Constitutions et documents politiques, Presses Universitaires de
France, Paris, 1966.
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi a ideilor religioase, Bucureşti, 1981.
A. Esmein, Eléménts de droits constitutionnel français et comparé, vol I, Paris 1921.
L. Favoreu, Droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 1999, p.73.
L. Fuller, The Morality of Law, Yale University, Press, 1964.
F. Geny, Méthode d’interpretation et sources en droit privé positif, Paris, L.G.D.J.
A. Gramsci, Opere alese, Editura Politică, Bucureşti, 1969.
G. Gurvitch, Sociologie du Droit, Traité de Sociologie, Tome, II, UF, Paris 1963.
H.L.A Hart, The Concept of Law, Oxford University Press, 1963.
Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura Academiei, Bucureşti, 1969.
T. Herseni, Sociologia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
Hoebel, The Law of the Primitive Man, Cambridge, 1954, p.208
343
C. Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Editura ALL Beck,
Bucureşti.
N. Iorga, Istoricul constituţiei româneşti, în Noua Constituţie a României, Institutul
social român, Bucureşti, 1922.
H. Kelsen, Théorie pure du droit, 1953.
A. Lapradelle, Cours de droit constitutionnel, Paris, 1912.
D. G. Lavroff, Le droit constitutionnel de la Vème République, Dalloz, Paris, 1977.
V. Lenin, Opere complete, vol.17, Editura Politică, Bucureşti, 1963, p.356.
Mircea Lepădătescu, Teoria generală a controlului constituţionalităţii legilor, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974.
Malinovski, Crime and Custon in Sovage Society, London, 1954.
I. Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002.
P. Negulescu, Curs de drept constituţional român, Tipografiile române unite,
Bucureşti, 1927.
P. Negulescu, Tratat de drept public, tom I, Bucureşti, 1942, p. 75.
C. Noica, Jurnal de idei, Humanitas, Bucureşti, 1990.
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2002.
Marcel Prelot, Institutions politiques et droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 1963.
N. Prisca, Drept Constituţional, Editura Didactică şi Pedagogică, 1927.
Nistor Prisca, Drept constituţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.
J.M. Shafritz, Dictionary of America Government and Politics, Dorsey Press,
Chicago, 1988, p.131.
C. Stătescu, Dreptul Civil, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970.
G. Şerban, Introducere în teoria contractului social, Europolis, Constanţa, 1996.
G. Ţugui, G. Matei, D.Ionescu, Dezvoltarea constituţională a statului român, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p.366.
Gheorghe Uglean, Curs de drept constituţional şi instituţii politice, Editura Proema,
Baia Mare, 1996.
Al. Văleanu, Controlul constituţionalităţii legilor în dreptul român şi comparat,
Bucureşti, 1936.
A. Weiss, Traité théoretique et pratique de droit international privé, Paris, 1907.

344
GHEORGHE UGLEAN
DREPT CONSTITUŢIONAL
ŞI INSTITUŢII POLITICE
II
Ediţia a IV-a
revăzută şi adăugită

11
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007
Editură acreditată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării
prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


UGLEAN, GHEORGHE
Drept constituţional şi instituţii politice / Gheorghe Uglean, Ediţia
a IV-a revăzută şi adăugită - Bucureşti, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2007
2 vol.
ISBN 978-973-725-812-0 general
978-973-725-814-4 vol. II
342(498)(075.8)

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă şi prin orice


mijloace tehnice, este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii.

Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv


autorului/autorilor

2
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Prof. univ. dr. GHEORGHE UGLEAN

DREPT CONSTITUŢIONAL
ŞI INSTITUŢII POLITICE
II
Ediţia a IV-a
revăzută şi adăugită

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE


Bucureşti, 2007
3
4
CUPRINS

CAPITOLUL I
AVOCATUL POPORULUI

I.1. Apariţia şi evoluţia instituţiei Avocatul Poporului ……………. 9


I.2. Avocatul Poporului în România ………………………………. 18
I.3. Numirea şi încetarea din funcţie a Avocatului Poporului …….. 23
I.4. Adjuncţii Avocatului Poporului ……………………………….. 26
I.5. Atribuţiile Avocatului Poporului. Incompatibilităţi şi imunităţi 29
I.6. Structura instituţiei Avocatul Poporului ………………………. 36

CAPITOLUL II
SISTEMUL ELECTORAL

II.1. Consideraţii generale …………………………………………. 41


II.2. Drepturile electorale ale cetăţenilor români ………………….. 43
II.3. Dreptul la vot ………………………………………………… 46
II.4. Dreptul de a fi ales …………………………………………… 55
II.5. Scrutinul ……………………………………………………… 58
II.6. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor ……………………….. 63
II.7. Stabilirea rezultatelor votării. Atribuirea mandatelor ………… 103
II.8. Influenţa sistemelor electorale asupra modului de ordonare
a vieţii politice ………………………………………………… 113

5
CAPITOLUL III
PARTIDELE POLITICE

III.1. Noţiunea de partid politic ……………………………………. 115


III.2. Partidele politice şi libertatea de asociere ……………………. 122
III.3. Reguli specifice partidelor politice …………………………... 123
III.4. Scopul asocierii cetăţenilor în partide politice.
Funcţiile partidelor politice …………………………………... 124
III.5. Categorii şi variante de partide politice ……………………... 127
III.6. Sisteme de partide politice ………………………………….. 134
III.7. Partidele politice în România ………………………………... 140
III.8. Exigenţe juridice privind partidele politice ………………….. 144

CAPITOLUL IV
PARLAMENTUL

IV.1. Generalităţi. Caracterizarea parlamentului …………………... 150


IV.2. Funcţiile parlamentului ……………………………………… 152
IV.3. Structura parlamentului ……………………………………… 165
IV.4. Organizarea internă a parlamentului ………………………… 169
IV.5. Opoziţia parlamentară ……………………………………….. 174
IV.6. Birourile şi comitetele ……………………………………….. 175
IV.7. Comisiile parlamentare ……………………………………… 179
IV.8. Funcţionarea parlamentului …………………………………. 189
IV.9. Sistemul de vot ……………………………………………… 196
IV.10. Deputaţii şi senatorii ……………………………………….. 198
IV.11. Actele parlamentului. Consideraţii generale. Clasificare ….. 204
IV.12. Supremaţia legii ……………………………………………. 215
IV.13. Regulamentele parlamentare ………………………………. 232
IV.14. Hotărârea, ca act juridic al parlamentului …………………. 235
IV.15. Moţiunile …………………………………………………… 236
IV.16. Actele structurilor parlamentare …………………………… 237

6
CAPITOLUL V
PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

V.1. Evoluţia instituţiei şefului de stat în România ……………….. 239


V.2. Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României …………………… 241
V.3. Atribuţiile Preşedintelui României …………………………… 243
V.4. Desemnarea şefului de stat …………………………………… 246
V.5. Alegerea şefului de stat în România …………………………. 248
V.6. Durata mandatului şefului de stat ……………………………. 249
V.7. Răspunderea şefului de stat …………………………………... 250
V.8. Actele şefului de stat …………………………………………. 252

CAPITOLUL VI
GUVERNUL

VI.1. Precizări terminologice ……………………………………… 254


VI.2. Rolul şi structura Guvernului ………………………………... 255
VI.3. Componenţa Guvernului României ………………………….. 257
VI.4. Primul-ministru ……………………………………………… 259
VI.5. Organizarea aparatului de lucru al Guvernului ……………… 260
VI.6. Funcţionarea Guvernului …………………………………….. 261
VI.7. Actele Guvernului …………………………………………... 262
VI.8. Raporturile legislativ-executiv ………………………………. 264
VI.9. Compatibilitatea funcţiei parlamentare şi funcţiei executive … 266
VI.10. Creşterea rolului executivului ……………………………… 268

CAPITOLUL VII
AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ
VII.1. Consideraţii generale ……………………………………….. 269
VII.2. Activitatea jurisdicţională …………………………………. 271
VII.3. Principiile fundamentale de realizare a justiţiei …………… 272
VII.4. Statutul magistraţilor ……………………………………….. 278
VII.5. Instanţele judecătoreşti ……………………………………... 280
VII.6. Ministerul Public …………………………………………… 285
VII.7. Consiliul Superior al Magistraturii ………………………… 286
VII.8. Raporturile cu legislativul şi executivul ……………………. 299

7
CAPITOLUL VIII
INTEGRAREA EUROPEANĂ ŞI IMPLICAŢII
CONSTITUŢIONALE ROMÂNEŞTI
VIII.1. Implicaţiile adoptării acquis-ului comunitar
asupra prevederilor constituţionale româneşti ……………….. 300
VIII.2. Constituţia Europeană, de la vis la realitate ………………….. 335
VIII.3. Prevederi instituţionale ale Constituţiei Europene …………… 345
Bibliografie …………………………………………………………. 365

8
CAPITOLUL I
AVOCATUL POPORULUI

I.1. Apariţia şi evoluţia instituţiei Avocatul Poporului


Avocatul Poporului este termenul românesc utilizat pentru a
desemna, a defini instituţia Ombudsmanului.
Cuvântul Ombudsman provine din limba suedeză şi înseamnă
„reprezentant”, „avocat”, „purtător de cuvânt” şi, poate, mai exact,
„cel care vorbeşte pentru un altul”. Acest termen, „ombudsman”, a
fost preluat din vocabularul triburilor medievale germanice, care îl
foloseau pentru a desemna pe acei oameni care aveau sarcina de a
percepe amenzi de la familiile vinovate, pentru a le oferi familiilor
victimelor.
Aşa cum termenul de ombudsman provine din limba suedeză,
şi instituţia, ca atare, a apărut pentru prima oară în Suedia, în anul
1809. Unii autori arată că originile acestei instituţii îşi au izvorul în
antichitate, fără a contesta însă rolul pe care l-a avut Suedia în
formularea şi consacrarea ei modernă.1
Astfel, instituţii asemănătoare ombudmanului modern au
existat în Egiptul antic, în Grecia, precum şi în Roma antică. De
asemenea, instituţii similare au fost cunoscute în China şi în India, în
perioada antichităţii, iar ulterior în lumea musulmană. În Egiptul
Antic, faraonii aveau la curţile lor funcţionari care primeau
plângerile oamenilor, sarcină pe care o îndeplineau şi funcţionarii lui
Moise la evrei.

1
Virgiliu Pop, Avocatul Poporului – instituţie fundamentală a statului
de drept, Editura Perenia, Timişoara, 1995, p. 10.
9
În Grecia antică exista un protector al celor slabi, numit
„Arhontele Eponym”. Roma antică a cunoscut o multitudine de
instituţii asemănătoare ombudsmanului, începând cu perioada
republicii, în care doi cenzori primeau plângerile împotriva
abuzurilor administrative. Ulterior, la Roma s-a creat instituţia
„Defensor Plebis”, aproape identică cu ombudsmanul modern, şi
anume , în perioada Dominatului, în anul 364 e.n., de către Valentin,
împărat roman, considerat de istorici ca având o mare contribuţie la
îmbunătăţirea legislaţiei şi administraţiei.
Instituţia „Defensor Plebis” a fost creată pentru a apăra
cetăţenii împotriva necinstei funcţionarilor. La nivel naţional exista
un „Defensor Plebis”, în oraşe „Defensor Civitatis”, ca şi „Defensor
Eclesiae”. „Defensorul” era ales dintre cei mai onorabili, de către
concetăţenii săi pe un termen de 5 ani, şi confirmat în funcţie de
către Prefectorul Pretorian sau de către Împărat. El avea rolul de a
semnala autorităţilor superioare abuzurile fiscale, abuzuri de putere
(dări sau taxe mai mari decât cele legale), putând interveni în
procesele în care erau judecaţi cei umili, împiedicând ca aceştia să
fie supuşi torturii, nimeni nemaiputând fi încarcerat fără permisiunea
sa. În esenţă, avea sarcina de a lupta împotriva potentaţilor şi de a
proteja economic şi material pe cei săraci.
De regulă, „Defensorul” era ales un episcop care, în acest fel,
îndeplinea mai mult sarcini administrative, în detrimentul celor
religioase. Întrucât această instituţie devenise prea jenantă, prin
puterea pe care o dobândise, pentru cei puternici şi influenţi, o
jumătate de secol după crearea sa, începând cu anul 425, în funcţie
este numit un potentat. În Imperiul Bizantin, în perioada domniei lui
Justinian, locul „Defensorului” decăzut este luat de „Vindex”, care
devine conducător al oraşului, fiind ales pe o perioadă de doi ani
dintre notabili.
În evoluţia instituţiei ombudsmanului, un rol decisiv l-a jucat
influenţa musulmană: profetul Mahomed obişnuia să asculte
plângerile oam