UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE MANAGEMENT
IFR

REFERAT

Disciplina: ISTORIE ECONOMICA

Tema: CONSECINȚELE INDUSTRIALIZĂRII ACCELERATE ASUPRA

RELAȚIILOR ECONOMICE EXTERNE ALE ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1950-1989

Conf. univ. dr. Eugen Ghiorghiţă

Student : Dinu (Voicu) Irina

AN I

Data depunerii: 24 Ianuarie 2023

1
 CUPRINS

1. Pierderile umane si material provocate de Al Doilea Război Mondial……….......pag 3

2.Industria…………………………………………………………… ………….…pag 4
3. Agricultura…………………….………………………………………….…….…pag 6
4. Transporturile si comunicațiile……………………………………………….…....pag 7
5. Comerțul interior…………….…………………………………………………….pag 7
6. Comerțul exterior………………………………………………….…………...….pag 8
Concluzii……………….…………………………………………………………….pag 9
Bibliografie…………………………………….……………………………… ….pag 11
1. Pierderile umane şi materiale provocate de Al Doilea Război Mondial

Pierderile materiale au afectat toate domeniile activităţii economice, ]n în special

industria şi transporturile. Producţia din industria petrolieră a scăzut cu 40% faţă de anul 1941,
iar dintre ramurile transporturilor, cele mai grav afectate au fost cele feroviare. Pierderi
importante s-au înregistrat şi în agricultură. Deşi producţia anului 1944 a fost ridicată ca urmare
a condiţiilor climatice deosebit de favorabile, o mare parte dintre culturi au rămas neculese din
cauza operaţiilor militare desfăşurate pe teritoriul ţării şi a deficitului de forţă de muncă.

Situaţia a fost agravată şi de sumele foarte mari cheltuite de către stat, peste 1 miliard de
dolari, pentru finanţarea operaţiilor. Decalajul foarte mare dintre cererea şi oferta de bunuri de
consum a impus emisiuni monetare şi creditare, ceea ce a agravat în mod deosebit inflaţia, a
determinat extinderea pieţei negre şi a impus raţionalizarea alimentelor. Ca urmare, statul român
a fost constrâns să aplice o serie de măsuri cu caracter etatist – dirijist, urmărindu-se sporirea
producţiei şi comerţului, redresarea circulaţiei monetare, precum şi creşterea nivelului de trai al
populaţiei. Cele mai importante legi adoptate în acest sens au fost:

- Reforma Agrară din anul 1945, prin care s-a urmărit desfiinţarea marii proprietăţi funciare
- etatizarea BNR în proprietatea statului, în anul 1946, acesta dirijând şi controlând creditele şi
creând premisele reformei monetare din anul 1947 - Legea naţionalizării principalelor mijloace
de producţie, în anul 1948, prin care majoritatea întreprinderilor au trecut în proprietatea statului
- Instituirea monopolului statului asupra comerţului exterior al României

Ca urmare a acestor măsuri, la sfârşitul anului 1948 sectorul public avea o pondere
însemnată în toate ramurile economice. În funcţie de numărul de salariaţi, aceasta se ridica la
76% în industrie, 98% în transporturi şi comunicaţii şi 42% în comerţ şi credit. S-a trecut, astfel,
la economia centralizată, iar în anul 1948 s-a adoptat Constituţia Republicii Populare Române şi
s-a constituit Partidul Muncitoresc Român ca partid unic, care, din anul 1965 s-a redenumit
Partidul Comunist Român.

3
 Refacerea economiei după încheierea războiului a durat aproximativ 5 ani. Până în anul
1950, activitatea economică a fost ghidată prin planurile anuale, iar ulterior pe baza celor
cincinale. În anul 1950, volumul producţiei industriale l-a depăşit pe cel antebelic.

2. Industria
Industrializarea României

Industrializarea a fost cuvântul cheie încă din primele clipe ale instalării în România al
economiei centralizate, prin care se urmărea în primul rând transformarea țării dintr-un stat cu
profil mai degrabă agrar într-unul cu profil industrial, crearea unei economii eficiente, lichidarea
decalajelor regionale respectiv dezvoltarea societății (cel puțin la nivelul indicatorilor sociali și
economici). Realizarea acestei deziderat se vroia în primul rând prin dezvotarea sectoarelor
extractive, a mecanizării complexe, a industriei grele (siderurgie, construcţii de maşini) și
automatizarea producţiei.
Accentul pus pe dezvoltarea industriei grele este reflectat și de dinamica producţiei
industriale. În perioada 1950-1989 producţia industrială totală a României a crescut de 44 ori,
într-un ritm mediu anual de 10, 2%. Ritmul a fost mai acelerat până în 1980, după care a scăzut
la 3, 3% pe an în perioada 1981- 1989 şi 2, 6% pe an în perioada 1986-1989.
Ca urmare a acestor investiții a crescut producţia principalelor produse industriale pe cap de
locuitor. De exemplu producția de energie electrică a crescut de la 130 la 3276 kWh, cărbunele
extras de la 239 la 2871 kg, încălţăminte de la 1 la 5 perechi, carne de la 9 la 30 kg, frigidere de
la 1 (în 1960) la 20 bucăţi/1000 locuitori, autoturisme de la 1 (în 1960) la 62 bucăţi/10000
locuitori etc. Este menționată adesea creşterea deosebită a producţiei de oţel, care atinge în 1988
621 kg pe locuitor, depăşind producţiile din ţări cum ar fi SUA de 363 kg, Suedia de 577 kg şi
Franţa de 319 kg. Însă, cu tot acest progres, puterea de cumpărare a veniturilor muncitorilor în
1938, era de 1, 9 ori mai ridicată decât în 1963.
Venit la putere în 1965, Ceauşescu a amplificat planul de industrializare al ţării. În
perioada 1965-1970 rata de acumulare din industrie este foarte ridicată (11, 8%), investiţiile
ajungând până la 47, 5% din totalul investiţiilor. În 1989 numărul intreprinderilor industriale este
de 2102 unități cu 444 mai multe decât în anul 1965 respectiv aproape dublu comparativ cu
1945. Numărul populației salariate crește în aceeași perioadă de la 4, 69 milioane la 8 milioane,
iar numărul celor ocupați în industrie crește de la 1, 8 milioane (36%) la 3, 74 milioane de
angajați.
Politica de industrializare impusă a implicat și o mișcare însemnată a forței de muncă
către noile centre industriale implicit o creștere a populației urbane. În perioada 1948-1989 crește
procentul populaţiei urbane cu mai mult de şapte milioane de persoane adică de la 23, 4% la 54,
3%. Creșterea este realizată nu doar datorită migrației în vechile centre urbane ci în același timp
și prin acordarea statutului de oraș unor localități, cu precădere monoindustriale. În perioada
1948-1989, numărul orașelor a crescut de la 153 la 260.
Decizia strategică ca procesul industrializării să fie bazat pe industria grea s-a concretizat
într-un efort investițional în defavoarea consumului populației și cu prețul unor profunde
dezechilibre sectoriale și sociale. Un prim aspect negativ a fost faptul că alocarea a unor sume
uriaşe pentru dotarea cu fonduri fixe a industriei s-a desfăşurat concomitent cu prelungirea
duratei de funcţionare a lor şi implicit cu menţinerea în funcţiune și după expirarea lor. În
privinţa duratei de serviciu a utilajelor industriale, media în cazul României a fost de 20-30 ani,
în timp ce această perioadă în SUA și Japonia este de 5-6 iar în URSS de 12, 5 ani.

Un al doilea aspect negativ al politicii de industrializare de tip românesc l-a constituit

specializarea în industria construcțiilor de maşini, energie electrică şi termică, combustibili,
chimie şi metalurgie. În condiţiile exploziei preţurilor pe piața globală încă de la începutul anilor
’70 ale surselor de energie, dezvoltarea extensivă a avut ca rezultat creşterea cheltuielilor de
producţie şi scăderea profitabilităţii în unele situaţii fiind înregistrate pierderi, suportate de la
bugetul statului. În același timp direcționarea investiţiilor în ramurile preferate ale politicii
comuniste s-a făcut cu preţul neglijării ale altor ramuri ale industriei, între care şi industria
alimentară, căreia, în anii 1980-1989, i s-a alocat mai puţin de 5% din totalul investiţiilor
industriale. Rezultatul nu a întârziat să apară: oferta scăzută de produse alimentare a dus la
diminuarea consumului populaţiei şi a nivelului de trai. Industrializarea în România nu a produs
bunăstare, ci – după o scurtă perioadă de creștere – a dus la sărăcirea drastică a populației.
Deşi gradul de utilizare a capacităţilor de producţie ale industriei în anii ’80 nu a depășit
procentul de 80%, construcţiile de obiective industriale nu s-au redus. În 1989 economia
românească era angajată în lucrări la 21400 obiective de investiţii, în valoare de 311, 8 miliarde
USD, care depăşeau în acel moment posibilităţile de realizare. În acel an, ar fi fost necesare

5
fonduri suplimentare în valoare de 104, 4 miliarde USD, pentru ca obiectivele începute să poată
fi date în funcţiune integral.

3. Agricultura

În anul 1948, majoritatea proprietăţilor funciare erau cele între 1 şi 2 ha, cu o pondere de
26% din total, urmate de cele mai mici de 1 ha, cu o pondere de 20% din total, în condiţiile în
care peste 90% din totalul proprietăţilor erau de sub 5 ha. Această chestiune este importantă prin
prisma faptului că dimensiunea redusă a proprietăţilor funciare nu permitea practicarea unei
agriculturi intensive de către fiecare proprietar în parte. În aceste condiţii, în anul 1949 statul a
început transformările în acest domeniu, înfiinţându-se primele cooperative agricole de
producţie.
Colectivizarea s-a încheiat în anul 1962, când statul a inclus activitatea agricolă în
planurile cincinale. Plata agricultorilor se făcea în funcţie de numărul de zile lucrate, de
cantitatea produsă şi de calitatea produselor. După anul 1971, s-a introdus venitul minim lunar şi
plata în acord global, însa, ca medie, venitul persoanelor ocupate în acest domeniu s-a situat, în
general, sub nivelul salariului net pe economia naţională.
Peste 70% dintre suprafeţele cultivate erau ocupate de cereale, urmate de cartofi, legume
şi plante tehnice şi, în continuare, randamentele la ha erau printre cele mai scăzute din Europa.
În privinţa creşterii animalelor, cele mai mari creşteri au fost obţinute pentru păsări, ovine
şi porcine, iar în cadrul producţiei animale, cele mai importante rezultate s-au obţinut pentru ouă,
miere şi carne.
Până în anul 1989, producţia agricolă a crescut de aproximativ 4 ori, iar ponderea
populaţiei ocupate în agricultură a scăzut de la 74% în anul 1950 la 28% în anul 1989. Producţia
agricolă a fost afectată de sumele reduse alocate pentru investiţii în acest domeniu, în medie între
10% şi 16% din totalul investiţiilor pe economia naţională, de dotarea tehnică slabă, de
deteriorarea solului prin utilizarea sa necorespunzătoare, de slaba motivare a lucrătorilor, precum
şi de faptul că preţurile produselor erau menţinute la un nivel prea scăzut, nereuşind să acopere
costurile de producţie.
4. Transporturile şi comunicaţiile

Din punctul de vedere al sumelor alocate pentru investiţii (între 6% şi 13% din totalul
investiţiilor), transporturile au reprezentat a treia ramură a economiei naţionale.
Lungimea căilor ferate a crescut cu 10%, preponderente fiind cele electrificate, ceea ce a
detrminat creşterea vitezei de deplasare.
O atenţie deosebită s-a aordat drumurilor publice, care au fost modernizate în proporţie
de 80%, iar în anul 1989, transporturile rutiere deţineau ponderea cea mai mare în cadrul
transporturilor de mărfuri (86% din total). Spre sfârşitul perioadei, situaţia s-a înrăutăţit din
cauza înrăutăţirii stării drumurilor, a crizei de carburant, ceea ce a afectat timpul de transport, cu
consecinţe deosebite în cazul mărfutilor perisabile.
Celelalte tipuri de transporturi deţineau ponderi extrem de mici. Transportul fluvial de
mărfuri împreună cu cel maritim deţineau 2,6% din totalul transporturilor de mărfuri şi de
călători, cel prin conducte 1,1%, iar cel aerian sub 0,1%.
Volumul transporturilor a crescut, pe total, de aproximativ 10 ori, observându-se o
tendinţă evidentă de creştere a ponderii transporturilor rutiere în detrimentul celor feroviare.
Investiţiile în telecomunicaţii au fost în medie de sub 0,8% din totalul investiţiilor pe economia
naţională. Numărul unităţilor de poştă, telegraf, telefon şi radio a crescut de aproximativ 3 ori,
numărul salariaţilor de aproximativ 4 ori, creşterile cele mai mari înregistrându-se până în anul
1970, după care s-au înregistrat reduceti, în special în mediul rural.

5. Comerţul interior

Numărul de unităţi comerciale (a celor de stat de aproximativ 6 ori şi a celor cooperatiste

de aproximativ 2 ori) şi volumul mărfurilor comercializate au crescut, cu deosebire în perioada
cuprinsă între anii 1960 - 1970. De asemenea, a crescut populaţia ocupată în comerţ, în principal
în mediul urban. Aceste creşteri sunt ilustrate de creşterea investiţiilor din domeniul comerţului
interior (situate în medie la nivelul de circa 2% din totalul investiţiilor pe economia naţională) şi
au fost impulsionate de creşterea populaţiei, în special a celei urbane, care în anul 1989
reprezenta 53,2% din totalul populaţiei ţării.

7
 Mărfurile cu ponderile cele mai mari în cadrul comerţului interior erau cele nealimentare,
de folosinţă îndelungată şi de uz gospodăresc.
S-au înregistrat creşteri ale valorii mărfurilor tranzacţionate, însă aceste cerşteri au fost în
principal rezultate din politica de creştere a preţurilor acestor mărfuri, practicată de stat.Începând
cu anul 1950, statul a fixat preţuri unice pentru majoritatea produselor tranyacţionate pe teritoriul
ţării.
Iniţial, refacerea producţiei înainte de anul 1960 a determinat creşterea ofertei de mărfuri,
în paralel cu reducerea preţurilor acestora, creşterea gradului de satisfacere a cererii. După anul
1980, s-a modificat structura comerţului interior, predominând produsele cu preţuri mai mari, în
special pent5ru servicii şi alimente, ceea ce, împreună cu reducerea veniturilor populaţiei, au
condus la reducerea profitabilităţii acestui domeniu.
Volumul prestărilor de servicii a crescut cu aproximativ 20% în întreaga perioadă, iar
încasările cu aproximativ 16%. Ponderile cele mai mari le-au avut serviciile cu caracter industrial
şi cele de gospodărie comunală şi locativă. De asemenea, s-au construit numeroase hoteluri,
hanuri şi alte tipuri de unităţi de cazare turistică, ceea ce a ampificat volumul acestei activităţi.

6. Comerţul exterior

Balanţa comercială a fost în general deficitară până în anul 1980, apoi excedentară în
fiecare an. Volumul valoric al comerţului exterior a înregistrat creşteri până în anul 1985, apoi
reduceri, în special în privinţa importurilor.
După anul 1960, creditele externe contractate de România au fost în sume din ce în ce
mai mari, fiind utilizate, în sepcial, pentru achiziţionarea elementelor de capital fix necesare
industriei. Plata datoriei externe s-a ralizat în principal după anul 1980, prin forţarea exporturilor
şi subdimensionarea importurilor.
La sfârşitul perioadei, în structura exporturilor predominau combustibilii, materiile prime
minerale, metalele, maşinile, utilajele şi mijloacele de transport, produse chimice. În structura
importurilor predominau aceleaşi categorii de produse, urmărindu-se creşterea capacităţilor de
producţie industriale.
 Din punctul de vedere al partenerilor externi, în anul 1950, România avea relaţii
comerciale cu numai 28 de ţări, principalul partener fiind U.R.S.S. După anul 1960, 73% din
comerţul exterior se desfăşura cu ţările socialiste, în principal cele membre ale C.A.E.R. Îna nul
1989, România avea relaţii comerciale cu numai 59 de ţări din toate zonele lumii, cele mai
importante fiind U.R.S.S., Italia, Germania, S.U.A., Cuba, Canada, Iran, Arabia Saudită, China,
Egipt, Maroc, Nigeria, Australia, Noua Zeelandă.
După anul 1970, criza petrolului şi deteriorarea calităţii produselor româneşti au afectat
activitatea de comerţ exterior, exporturile pe cap de locuitor fiind sub media europeană.

CONCLUZII

1) Timpul istoric de care a beneficiat România pentru posibila reducere a decalajelor prin
industrializare a fost extrem de scurt. Practic, ţinând cont de faptul că în deceniul 6 (1951-1960)
creşterea economică a înregistrat ritmuri mai moderate, e vorba de numai 25 de ani, 1964-1989,
interval în care accelerarea industrializării a atins ritmuri maxime.
Creşterea volumului şi diversificarea structurii importului şi exportului a reflectat şi a potenţat
dezvoltarea industriei.
2) Cele mai multe analize economice şi sociologice privind industrializarea socialistă a României
subliniază faptul că cele mai multe tehnologii importate în perioada 1950-1980 au fost
preponderent energofage, poluante şi necompetitive în raport cu dinamica progresului tehnologic
din ţările dezvoltate.
3) Analizele agravării decalajului dintre nivelul dezvoltării industriale în România comparativ cu
ţările europene sunt viciate, însă, de o prejudecată periculoasă preluată, parcă, din ideologia
socialistă: premisa abordării creşterii economiei româneşti o constituie creşterea continuă şi cu
orice preţ.
4) De altfel, mitul creşterii permanente întemeiat de perpetua revoluţie industrială, a cucerit
minţile economiştilor şi politicienilor încă din secolul al XIX-lea. Pentru binele popoarelor care
fuseseră izolate de binefacerile „producţiunii industriale”, politica de industrializare artificială a
fost considerată o necesitate vitală încă din adoua jumătate a secolului al XIX-lea.

9
5) Promovată cu maximum de intensitate în anii socialismului, industrializarea a modificat
radical obiceiurile de consum şi structura cererii efective şi potenţiale pentru bunurile de larg
consum alimentare şi nealimentare.
6) Artificialismul creşterii economice în socialism a generat o serie de reacţii negative anticipate
deja de studiul Societăţii Naţiunilor. Decisivă rămâne însă previziunea exactă a anulării susţinerii
dezvoltării industriale atunci când interesele „internaţionale” o vor cere.
7) Sacrificarea parţială a consumului intern şi a creşterii economice în favoarea achitării forţate a
datoriei externe nu reuşise să compromită total şansele reluării creşterii economice după 1989.
Evoluţia ulterioară a dezvoltării producţiei interne, a structurii comerţului exterior şi a balanţei
comerciale externe avea să fie influenţată şi determinată de conjunctura economiei europene şi
internaţionale, iar nu de continuarea politicii de creştere economică accelerată specifică
îndeosebi epocii ceauşiste.
În 1989, deși România anunța rambursarea datoriei externe, criza economica devenise acuta în
toate sectoarele economiei. Produsele industriale aveau tot mai putin acces pe piețele
occidentale, organismele financiare internaționale evitau Romania, iar Ceaușescu a renunțat la
clauza națiunii celei mai favorizate în schimburile cu Statele Unite ale Americii.
Dupa 1989 se urmarește cu perseverență nu numai depașirea dezorganizării și căderii unor
industrii, ci și perfecționarea lor, ridicarea calității și ieftenirea produselor, promovarea
intereselor fundamentale ale economiei țării.
BIBLIOGRAFIE

Alexandrescu I., „Economia României în primii ani postbelici 1945 - 1947”, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986
Axenciuc V., „Evoluţia economică a României. Cercetări statistico – istorice 1859 - 1947”,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992
Bari I., „Economie mondială”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998
Constantinescu N.N., „Dileme ale tranziţiei la economia de piaţă”, Editura Economică,
Bucureşti, 1992
Constantinescu N.N., „Istoria economică a României”, Editura Economică, Bucureşti, 1997
Dăianu D., „Transformarea ca proces real”, Editura IRLI, Bucureşti, 1997
Kiriţescu C., „Moneda. Mică enciclopedie”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982
Marin G. (coordonator), „Economia mondială”, Editura Independenţa Economică, Brăila, 1996
Mureşan M., Mureşan D., „Istoria economiei”, Editura Economică, Bucureşti, 2003
Opriţescu M., „Economia în Principatele Române 1829 - 1866”, Editura Economică, Bucureşti,
2001
Puia I., „Permanenţe economice româneşti”, Editura PACO, Bucureşti, 1992

11