Cap 5

5 Dinamica economiei româneşti
interbelice
Economia României în cele două decenii interbelice a

evoluat în noile condiţii create de unificarea teritorială, într-un context
absolut nou şi diferit faţă de perioada antebelică, atât în plan intern, cât şi în
plan extern.
În anii imediat consecutivi sfârşitului primului război mondial a avut
loc consolidarea unificării statal-naţionale, prin introducerea în noile
provincii a regimului instituţional şi legislativ românesc, în scopul creării
unui organism funcţional, a unui cadru favorabil proceselor de producţie şi
schimb, dezvoltării pieţei naţionale. Integrarea economică a însemnat şi
reorientarea economiei teritoriilor unite spre necesităţile şi posibilităţile
pieţei naţionale mărite de peste două ori, în conformitate cu noile structuri şi
dimensiuni ale resurselor naturale, de producţie industrială şi agricolă, a
capacităţilor de transport şi comunicaţie, ale forţei de muncă etc. Procesul
de integrare, deşi realizat într-un cadru politic instabil, s-a desfăşurat fără
crize şi dezechilibre majore, fapt datorat premiselor economice ale unirii.
Integrarea patrimoniului economic naţional cu resursele materiale şi
umane, cu capacităţile tehnice productive ale noilor provincii a mărit şi
diversificat potenţialul de producţie al noii Românii. A asigurat şi o piaţă
naţională mai largă pentru vânzarea şi cumpărarea produselor.
Patrimoniul economic al României a crescut cu 2,2-2,5 ori în
comparaţie cu statul român antebelic: populaţia a crescut de la 7.222.000 la
14.670.000 locuitori, (cu un spor de 203%); suprafaţa a crescut de la
Dinamica economiei româneşti interbelice
137.903.000 km2 la 295.049.000 km2 (cu un spor de 213%); lungimea căilor

ferate a crescut de la 4.155.000 km la 10.583.000 km (cu un spor de 255%)1.
După 1918, România a rămas preponderent agrară, agricultura
constituind sursa principală a produsului social şi ramura în care lucra
aproximativ 80% din populaţia activă a ţării. Deşi prin unificarea teritorială
nu s-a modificat în mod decisiv configuraţia economico-socială a României,
s-au creat condiţii pentru dezvoltarea într-un ritm mai rapid a industriei.
În consecinţă, pământul şi structura lui după folosinţă au avut o
importanţă foarte mare în producerea bunurilor materiale. Prin mărirea
teritoriului naţional au crescut, în proporţii diferite, toate suprafeţele, faptul
esenţial fiind acela că, global, structura după folosinţă nu s-a modificat
substanţial în ceea ce priveşte categoriile principale de teren agricol şi
arabil.
Sporul suprafeţelor, pe categorii de teren, în anii 1919-1924 faţă de
1911-1915 a fost următorul: sporul suprafeţei totale a fost de 220%, de la
13.401 mii hectare la 29.505 mii hectare; suprafaţa arabilă a crescut de la
6.111 la 10.922 mii hectare, cu un spor de 179%; suprafaţa ocupată de
fâneţe şi păşuni a crescut de la 1.571 la 4.247 mii hectare, cu un spor de
270%; suprafaţa ocupată de vii şi livezi a crescut de 163 la 459 mii hectare,
cu un spor de 282%; suprafaţa forestieră a crescut de la 2.892 la 7.249 mii
hectare, cu un spor de 251%, iar suprafaţa nefolosită, a crescut de la 2.656
mii hectare la 6.628 mii hectare, cu un spor de 250%2. Din punctul de
vedere al disponibilităţilor pe locuitor, modificările în structura suprafeţelor
după modul de folosinţă au fost minime, resursele generate de acestea
rămânând aproximativ constante pentru economia naţională.
Spre deosebire de situaţia din agricultură, potenţialul industrial a
suferit modificări cantitative şi calitative structurale. Ancheta industrială din
1920 asupra situaţiei din 1919, evidenţiază creşterea potenţialului industriei
mari prelucrătoare, înregistrată în urma unificării: numărul întreprinderilor a
crescut de la 1.114 la 2747, cu un spor de 247%; forţa motrice a crescut de
1
Anuarul statistic al României. 1915-1919, Bucureşti, 1923; Buletinul statistic al României
1919-1922; Istoria Românilor, vol. VIII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pag. 79
2
Axenciuc, V., Evoluţia economică a României. Cercetări statistico-istorice. 1859-1947,
vol. II, Agricultura, Bucureşti, 1996; Istoria Românilor, vol. VIII, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2003, pag. 80
Economia României interbelice în context european
la 189.776 la 375.011 c. p. (spor 198%), iar valoarea producţiei de la

6.190 milioane lei la 11.712 milioane lei (un spor de 189%)3. Contribuţia
cea mai însemnată a noilor provincii au adus-o industria metalurgică,
industria lemnului, industria materialelor de construcţii, industria chimică
etc. Sub media sporului general al industriei prelucrătoare s-au aflat
ramurile hârtiei, pielăriei şi textile.
Industria prelucrătoare, după indicatorii principali,

pe provincii, în 1919
Tabel nr.1
Capital investit Forţă motrice
mil. lei % mii C. P %
România, total 2837,4 100 481,1 100
România antebelică 1406,3 49,6 189,8 39,5
Transilvania 811,4 28,6 194,4 40,4
Banatul 237,1 8,3 70,1 14,6
Bucovina 198,3 7,0 14,9 3,0
Basarabia 184,3 6,5 11,9 2,5
Personal
mii %
România, total 157,3 100
România antebelică 63,4 40,3
Transilvania 52,2 33,2
Banatul 29,3 18,6
Bucovina 7,2 4,6
Basarabia 5,2 3,3
Sursa: calculat după Arcadian, N., Industrializarea României, Bucureşti, 1936,

pag. 148-159
În România antebelică, industria extractivă era reprezentată, în

principal, prin industria petrolului, în timp ce în Transilvania şi Banat lipsea
petrolul, aceste două provincii dispunând de importante zăcăminte de
cărbuni, minereuri feroase şi neferoase complexe, surse de gaz metan, pe
care s-au întemeiat şi aici ramurile de industrie extractivă, siderurgică şi
metalurgică. Concomitent cu întregirea organismului economic naţional cu
3
Ancheta industrială din 1920, Bucureşti, 1921; Arcadian, N., Industrializarea României,
Bucureşti, 1936; Istoria Românilor, vol. VIII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003,
pag. 81
noi ramuri şi subramuri, s-au ameliorat şi legăturile de aprovizionare dintre

producţie şi consum şi s-au completat structurile unor ramuri industriale,
asigurându-se acoperirea pieţei naţionale cu producţia internă.
Ca o consecinţă majoră a completării structurii industriale şi a
dezvoltării ulterioare, o parte din producţia destinată înainte exportului a
asigurat consumul productiv şi individual intern. A sporit astfel gradul de
autonomie a producţiei naţionale într-o serie de domenii şi de independenţă
a unor ramuri. S-au creat premisele unei producţii sociale mai integrate şi
mai complexe, cu toate că structura industrială, consecinţă a stadiului primar
al industrializării, era deficitară în ramurile vitale, constructoare de maşini,
utilaje şi instalaţii.
În noile condiţii determinate de unificarea şi integrarea teritorială şi
economico-socială şi de conjunctura externă care a influenţat decisiv cursul
proceselor interne, dezvoltarea industrială s-a aflat în cele două decenii
interbelice sub semnul intervenţiei crescânde a statului în economie, ce a
atins apogeul în 1939-1940, prin politica generalizată de control şi dirijare a
economiei.
Caracteristica esenţială a creşterii economice, în special în deceniul
patru, a constat în faptul că ea s-a întemeiat nu pe expansiunea generală a
pieţei interne, pe creşterea capacităţii de cumpărare a populaţiei, ci pe
reducerea substanţială a importului (până la jumătatea nivelului anterior
crizei din 1929-1933) şi substituirea acestuia cu producţia industriei
naţionale. Pe de altă parte, a contat în favorizarea unor ramuri (metalurgie,
industria prelucrătoare, textile, pielărie etc.) trecerea comenzilor de stat de la
furnizorii externi la cei interni, angajarea unor mari întreprinderi în
executarea lor la preţuri mai ridicate, iar către sfârşitul perioadei,
contractarea unor comenzi substanţiale ale statului pentru apărarea
naţională.
Creşterea cantitativă şi calitativă a industriei, sporirea capitalului şi a
investiţiilor societăţilor industriale, sunt evidenţiate de datele de mai jos.
Se remarcă o creştere a tuturor conturilor în întregul interval, cea mai
importantă fiind în anii 1934 – 1938. Investiţiile au sporit pe seama
acumulării, a măririi capitalului propriu şi reducerii relative a finanţării prin
credite.
Evoluţia conturilor de capital şi investiţii industriale

(1925-1938), miliarde lei4
Tabel nr.2
Capital Capital Total Beneficii
Anii Activ
propriu împrumutat investiţii anuale
1925 61,2 25,2 29,5 39,4 2,6
1929 107,5 50,6 46,7 74,1 2,7
1934 108,3 59,4 38,9 73,9 1,8
1938 162,5 108,8 44,6 109,0 4,6
Sursa: Axenciuc, V., Bozga, V., Evoluţia economiei naţionale, în Istoria Românilor,
vol. VIII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pag. 89
Se evidenţiază ritmul alert al industriei electrice, urmată de ramurile

prelucrătoare. Producţia industriei extractive, influenţată de extracţia de
petrol, a atins nivelul cel mai ridicat în 1936, după care a descrescut, însă
ritmul industriei electrice şi prelucrătoare a compensat scăderea.
Redresarea după diminuarea activităţii din anii crizei a început în
1933. Capacităţile de producţie amplificate au creat o masă sporită de
mărfuri, producţia industrială evoluând în creştere, după cum se constată din
expresia sintetică a indicilor de volum:
Dinamica producţiei industriale, pe sectoare, 1925-1938,
indice 100=1929
Tabel nr.3
Total Industria Industria Industria
Anii
industrie extractivă prelucrătoare electrică
1925 74,5 60,6 78,4 61,4
1929 100 100,0 100,0 100,0
1934 123,3 148,0 118,1 131,7
1936 133,4 156,9 125,6 167,9
1938 141,2 131,5 136,3 201,4
Sursa: Axenciuc, V., Evoluţia economică a României. Cercetări statistico-istorice.

1859-1947, vol. I, Industria, Bucureşti, 1992, pag. 585
4
Evoluţia valorii activităţii economice trebuie să ţină seama şi de variaţiile monetare din
deceniile interbelice; leul a cunoscut însemnate fluctuaţii, ceea ce a influenţat asupra
mărimii reale a valorilor exprimate în lei. În comparaţie cu perioada antebelică, când
moneda era reprezentată de aur, 1 leu =0,3226 gr. aur, în anii postbelici, ca urmare a
inflaţiei, gradul de depreciere a evoluat astfel: 1913 =1; 1920=1/10,6; 1926=1/42,5;
1927=1/32,3; 1929=1/32,3; stabilizarea monetară din 1929 a redus conţinutul aur al leului
la 0,010 gr., respectiv a devalorizat de drept moneda de 32,3 ori faţă de valoarea ei din
1913. După 1934 apare din nou procesul inflaţionist, astfel că în 1936, BNR a devalorizat
moneda cu 38%, inflaţia continuând însă şi în anii următori.
Pe fondul creşterii generale, industriile prelucrătoare şi-au sporit

greutatea specifică în total faţă de cele extractive, ajungând la 88,9%,
ramurile în ascensiune fiind industria textilă, metalurgică, chimică. Cele
patru ramuri principale de industrie grea prelucrătoare – metalurgică,
electrotehnică, chimică şi a materialelor de construcţii, au ajuns să ocupe în
1938, 37% din valoarea producţiei, faţă de 32,5% în 1929. Ponderea
prioritară însă, au continuat să o deţină industriile uşoare, între care cea
textilă a înregistrat cea mai puternică creştere, reprezentând în 1938, în
această grupă de ramuri, peste 52% din totalul valorii producţiei. Creşterile
cantitative, precum şi modificările structurale ale industriei au fost însoţite
de evoluţii specifice ale indicilor de calitate, a căror corelaţie pune în
evidenţă eficienţa activităţii industriale, puternic bulversată de criza din anii
1929-1933.
Structura industriei pe ramuri, după valoarea producţiei,

1925-1938, în %
Tabel nr.4
Ramura 1925 1929 1934 1938
Total 100 100 100 100
Extractivă 16,5 17,3 12,4 11,1
Prelucrătoare, din care: 83,5 82,7 87,6 88,9
Alimentară 19,0 22,7 22,3 20,0
Textilă 10,5 12,4 17,5 18,9
Pielărie 4,6 3,8 4,1 4,4
Lemnului 9,7 7,9 4,0 4,6
Hârtie şi arte grafice 2,7 3,6 4,8 4,0
Metalurgică 11,2 12,4 13,5 14,6
Electrotehnică 0,1 0,3 0,2 0,9
Chimică, inclusiv rafinării de
22,9 16,2 17,8 18,2
petrol
Materiale de construcţii 1,8 3,3 3,4 3,3
Sursa: Anuarul statistic al României, 1925-1940
Expansiunea producţiei, sub raport cantitativ, a sporit în intervalul

1927-1938, cu 46,2%, iar personalul, în scădere până în 1932, a depăşit
creşterea producţiei, relevând dezvoltarea ei extensivă. Valoarea producţiei
pe un agent după 1929 s-a situat la un nivel mai ridicat decât indicele
salariului, sugerând ieftinirea, pe unitate de producţie, a forţei de muncă.
Din aceste raporturi rezultă ieftinirea costurilor de producţie şi

sporirea acumulărilor, ceea ce confirmă alimentarea creşterii industriale,
după cum rezultă din datele de mai jos:
Dinamica indicilor de personal, salarii şi valoarea producţiei
în industria prelucrătoare, 1925-1938
Tabel Nr.5
Anii Personal Producţia fizică Valoarea producţiei
1925 107,2 90,1 105,2
1929 100,0 100,0 100,0
1934 104,8 118,1 74,5
1938 144,4 136,3 123,3
Valoarea producţiei
Anii Salarii Salariu pe un agent
pe un agent
1925 94,1 88,4 98,8
1929 100,0 100,0 100,0
1934 73,1 70,6 72,0
1938 107,5 74,8 85,7
Sursa: Anuarul statistic al României, 1925-1940

Activitatea industriei a evidenţiat intensificarea procesului de
concentrare a muncii şi a capitalului şi o etapă superioară de prosperitate a
monopolurilor de producţie şi vânzare. Deşi dimensiunea medie a
întreprinderilor industriale în România a fost mult inferioară celei din ţările
industrializate, evoluţia procesului de concentrare a fost rapidă şi în consens
cu tendinţele generale de pe plan mondial. Industria mare a dobândit o
situaţie avansată şi în producţia materială a ţării, evoluţia raportului dintre
industrie şi agricultură, după valoarea producţiei în totalul celor două
sectoare, atestând această situaţie:
Evoluţia ponderii valorice a producţiei agriculturii şi industriei,

în total producţie (1925-1938)
Tabel nr.6
Anii Producţia agricolă, % Producţia industrială, %
1925 68,2 31,8
1929 63,2 36,8
1934 53,4 46,6
1938 51,4 48,4
vol. VIII, Editura Enciclopedică, Bucureşti,2003, pag. 95
Aceste date arată că, în deceniile interbelice, s-a înregistrat o

apropiere a valorii producţiei industriale de cea a producţiei agricole, fapt
care demonstrează o evoluţie pozitivă a industriei şi mai slabă a agriculturii.
Tendinţele de sens contrar a valorii producţiei celor două sectoare
s-au datorat, în primul rând, dezvoltării susţinute a industriei, dar şi trenării
agriculturii şi evoluţiei preţurilor în defavoarea celor agricole. Deşi, masa
producătorilor agricoli era semnificativ mai mare decât a producătorilor
industriali, productivitatea mult mai mare în industrie şi considerabil mai
scăzută în agricultură, au determinat apropierea mărimii valorii producţiei
celor două sectoare spre 1938 din sensuri inverse. Valoarea producţiei celor
două sectoare pe locuitor activ şi pe un agent producător este edificatoare.
Valoarea producţiei agricole şi a producţiei industriale pe locuitor activ

şi pe agent producător, 1925-1938, mii lei
Tabel nr.7
Valoarea producţiei agricole Valoarea producţiei industriale
Anii Pe un locuitor Pe un producător Pe un locuitor Pe un producător
activ agricol activ activ industrial
1925 12,5 15,9 5,8 184,4
1929 12,3 15,7 7,2 254,5
1934 5,6 7,1 4,9 199,1
1938 8,2 10,4 7,6 239,3
Valoarea producţiei pe locuitor a trecut prin reducerile provocate de

criza economică şi a manifestat tendinţe contrare: s-a micşorat în agricultură
şi a crescut în industrie, în 1938, ajungându-se la mărimi apropiate.
Decalajul mare se vede din mărimea valorii producţiei pe agent producător:
în 1938, unui producător agricol îi revenea o valoare brută de peste zece ori
mai mică decât valoarea producţiei dată de o persoană ocupată în industrie.
Prin acest decalaj s-au exprimat, în ultimă instanţă, discrepanţele
economico-sociale dintre industrie şi agricultură, dintre sat şi oraş şi, în
general, dintre situaţia economică a populaţiei urbane şi a celei rurale.
În cele două decenii interbelice, industria românească a înregistrat
dezvoltarea cea mai însemnată dintre toate sectoarele economiei naţionale.
Ritmul mediu anual de creştere, după anii de refacere, a fost de 5,2%.
În deceniile interbelice, industria şi-a dublat patrimoniul de investiţii, şi-a

modificat structura spre ramurile producătoare de mijloace de producţie, şi-a
diversificat producţia, în special pe cea a bunurilor de consum. Rezultatul a
fost creşterea semnificativă a capacităţii de acoperire a pieţei interne cu
produse manufacturate, de la 40% din necesarul consumului intern în 1924
la 82% în 19385.
Deşi s-au dezvoltat ramurile siderurgică, metalurgică, electrotehnică,
necesităţile de instalaţii şi maşini erau acoperite doar în proporţie de
15-20%, industria naţională fiind încă departe de a putea produce maşini
industriale, agricole şi unelte de tehnicitate ridicată (cu câteva excepţii,
avioanele IAR, locomotivele „Malaxa” etc.) pentru înzestrarea proprie şi a
celorlalte domenii. România importa aproximativ 80% din aceste produse
vitale pentru progresul său tehnico-economic, fiind dependentă de furnizorii
săi externi. Cu toate acestea, putem afirma că procesul de industrializare, a
parcurs şi a încheiat în deceniile interbelice, prima sa fază.
Întreaga economie rurală a României în perioada cercetată a fost
dominată de problema agrară. Reforma agrară din 1921 a dat un impuls
dezvoltării capitalismului la sate, a slăbit puterea economică a moşierimii şi
i-a redus rolul în viaţa socială şi politică a ţării. Caracterul preponderent
agrar al economiei româneşti a făcut ca problema reformei proprietăţii şi
introducerea relaţiilor de producţie specifice capitalismului în agricultură să
fie principala prioritate a guvernelor postbelice, de rezolvarea în sens pozitiv
a acesteia depinzând – în condiţiile accentuării interdependenţelor
intersectoriale – evoluţia întregului complex al economiei naţionale.
La sfârşitul primului război mondial economia României în
ansamblu era dezorganizată şi ruinată.
Agricultura, sectorul cu ponderea cea mai mare în economia
naţională, se afla într-o stare extrem de critică datorită distrugerilor
provocate în cursul operaţiunilor militare şi bulversării producţiei. Starea
5
Axenciuc, V., Bozga, V., Evoluţia economiei naţionale, în Istoria Românilor, vol. VIII,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pag. 96
agriculturii în primii ani postbelici era caracterizată de:

♦ epuizarea întregului stoc de cereale6 care a făcut imposibilă asigurarea
hranei pentru populaţie şi efectuarea însămânţărilor pentru recolta anului
următor;
♦ diminuarea însemnată a suprafeţelor cultivate, care în anii 1919-1920
mai reprezentau doar aproximativ 75% din cele cultivate anterior
războiului; printre cauzele acestei diminuări se numără scoaterea din
circuitul agricol a terenurilor care au servit drept câmp de luptă,
reducerea sensibilă a forţei de muncă şi a şeptelului şi, nu în ultimul
rând, faptului că se afla în curs de legiferare şi aplicare reforma agrară,
ceea ce adus la apariţia unei stări de nesiguranţă în rândul producătorilor
agricoli;
♦ diminuarea cu 41% a şeptelului7, care a scăzut de la 27,8 milioane în
1913 la 16,5 milioane în 1919;
♦ insuficienţa forţei de muncă în condiţiile în care majoritatea pierderilor
umane au fost din rândul ţărănimii;
♦ la toate acestea se adaugă epuizarea provocată de anii de război, de jaful
inamic provocat în teritoriile ocupate, precum şi efectul asupra
agriculturii al dezorganizării care se manifesta în ramurile care trebuiau
să o deservească : transporturi, comunicaţii, credit etc.;
În aceste condiţii, creşterea potenţialului şi noile posibilităţi generate
de realizarea noului stat naţional unitar nu au putut fi puse imediat în
valoare, deşi efectele pe termen lung se vor face simţite într-o anumită
măsură.
În anul agricol 1919-1920, suprafaţa însămânţată a fost de numai
8.304.084 ha, faţă de 13.629.058 ha cât fusese în medie în anii 1911-1915 la
scara teritoriului postbelic al ţării8, iar producţia la cinci cereale principale –
6
La 1 februarie 1919, România mai dispunea doar de 1.600 de vagoane de grâu, în timp ce
pentru asigurarea minimului de hrană până la următoarea recoltă erau necesare 14.000 de
vagoane de grâu, iar pentru însămânţări 2.000 de vagoane; pentru completarea deficitului,
în 1919 s-au importat 220.000 tone de cereale, precum şi alte produse alimentare necesare
pentru acoperirea consumului intern; cf. Mureşan, M., Mureşan, D., Istoria economiei,
Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag. 44
7
Animalele domestice în România. Statistica pe anul 1921, Bucureşti, pag. 30-34
8
Analele statistice şi economice, nr.3-4 (martie-aprilie), 1923, pag. 55
– grâu, porumb, secară, orz şi ovăz – s-a situat pe întreaga ţară la 65,9%
faţă de producţia anuală medie din perioada 1911-1915.
Încheierea războiului a adus din nou la ordinea zilei problema
necesităţii efectuării unor profunde restructurări în domeniul relaţiilor agrare
şi al proprietăţii funciare. În perioada imediat următoare terminării
războiului au avut loc reforme agrare, de mai mică sau mai mare amploare,
în 21 de state9 (în afara URSS), toate generate de nevoia înlăturării
perimatului sistem al agriculturii latifundiare, împroprietărirea ţărănimii
stimulând, pe de altă parte procesul de refacere postbelică.
Dacă legiferarea reformei s-a desfăşurat destul de repede, aplicarea
în teren a durat ceva mai mult. Deşi din punct de vedere oficial reforma
agrară s-a încheiat în 1926, lucrările de expropriere şi de punere în posesie
s-au desfăşurat intens până în 1927 şi au continuat şi după această dată.
Această situaţie s-a datorat complexităţii şi amploarei deosebite a
operaţiunii, marelui număr de interese care trebuiau satisfăcute, dar şi
tergiversărilor birocratice şi imixtiunilor politicianiste.
Pe ansamblu prin reforma agrară au fost împroprietăriţi un număr
mare de ţărani, care a variat de la an la an. Au fost împroprietăriţi definitiv
aproape 1,6 milioane de gospodării ţărăneşti, fără pământ sau având până la
5 hectare, cu o suprafaţă totală acordată de 3,5 milioane hectare, formată nu
numai din pământ arabil – ca la reforma din 1864 – ci şi din păşuni şi
fâneţe10.
Prin legile de reformă agrară au fost constituite islazuri comunale de
aproximativ 1,1 milioane hectare şi păduri comunale de aproximativ
800.000 hectare. Restul pământului, până la întinderea expropriată, a format
rezerve şi ferme agricole de stat, ale unor instituţii publice etc.
În privinţa pădurilor, numai legea de reformă agrară pentru
Transilvania a prevăzut exproprieri şi înfiinţarea de păduri comunale; pentru
9
Pentru contextul internaţional al problemei, Murgescu C., Hurezeanu, D., Reformele
agrare în Europa după primul război mondial, în Revista de Istorie, Tom. 33, nr. 11,
noiembrie 1980, pag. 2047-2069
10
Legile de reformă agrară au vizat şi exproprierea pădurilor şi păşunilor, dar acestea au
intrat într-o mai mică măsură în proprietatea ţărănească datorită faptului că la aceste
categorii de folosinţă împroprietăririle nu s-au făcut individual ci pe comune. Astfel,
relativ la păşuni, o lege din 24 septembrie 1920, ale cărei prevederi completate cu câteva
noi articole au fost încorporate legilor definitive de reformă agrară din 1921, a hotărât
înfiinţarea de păşuni comunale.
restul ţării, la 1 iulie 1924 a fost dată o lege de expropriere a pădurilor, dar
nici un guvern nu a putut să-şi asume responsabilitatea aplicării ei11.
Datele statistice din anii finali ai aplicării reformei, 1934 şi 1937
indică faptul că, faţă de numărul celor îndreptăţiţi din fiecare an, procentul
împroprietăririlor a oscilat între 64,04% şi 69,47%12. Suprafaţa totală
expropriată în vederea împroprietăririi a oscilat în jurul a 6 milioane
de hectare, echivalând cu 2/3 din suprafaţa moşiilor mai mari de 100 de
hectare existente înainte de reformă13.
Consecinţele reformei agrare au fost extrem de importante şi au
influenţat în mod negativ evoluţia de ansamblu a economiei româneşti în
perioada interbelică.
Evoluţia nesatisfăcătoare a agriculturii a determinat intervenţia mult
mai intensă, pe diferite căi şi prin diverse mijloace a statului, aceasta fiind
una din trăsăturile definitorii ale funcţionării economiei agrare din anii
interbelici.
Enumerarea principalelor consecinţe ale reformei agrare din 1921
argumentează şi susţine acest punct de vedere14:
I. reforma agrară a realizat în mod prioritar funcţii sociale şi politice, în
timp ce scopul economic a rămas în subsidiar;
11
Enciclopedia României, vol. III, Bucureşti, 1939, pag. 165; Efectele acestei legi pentru economia
forestieră a României erau apreciate în Enciclopedia României, astfel: „Menţinerea chestiunii pe
ordinea de zi a demagogiei politice româneşti a adus, totuşi, incalculabile prejudicii economiei
noastre forestiere. Mulţi proprietari de păduri, de teama unei eventuale exproprieri, nu numai că
n-au fost îndemnaţi să-şi cultive pădurile cum se cade, dar au căutat să lichideze cât mai rapid şi
prin orişice mijloace rezervele lor de lemn”; op. cit., pag. 165-166
12
Liveanu, V., Rusenescu, M., Lungu, Tr., Iosa, M., Kovacs, I., Bozga, V., Relaţii agrare
şi mişcări ţărăneşti în România.1908-1921, Bucureşti, Editura Politică, 1967, pag. 558
13
Liveanu, V., Rusenescu, M., Lungu, Tr., Iosa, M., Kovacs, I., Bozga, V., Relaţii agrare
şi mişcări ţărăneşti în România.1908-1921, Editura Politică, Bucureşti, 1967, pag. 558
14
„Este important de reţinut că, în concepţia reformatorilor, pentru a preîntâmpina procesele
negative de pierdere a pământului şi sărăcirii celor împroprietăriţi, s-a intenţionat ca aceştia,
după împroprietărire, să formeze cooperative de lucru. În prima fază, în 1920-1921, pământul
expropriat era exploatat de ţărani în 2.300 obşti de împroprietărire; s-a creat şi o formă
organizatorică în acest scop: Casa Centrală a Cooperaţiei şi a Împroprietăririi Sătenilor…” La
1919, constata profesorul Finţescu I,. de la Facultatea de Drept, a prezidat ideea de a lega
cooperaţia de împroprietărirea înfăptuită, pentru ca prin unirea micilor proprietari agricoli, în
mâinile cărora trecuse marea proprietate, să se poată obţine cât mai multe avantaje pentru
economia naţională, ce se resimţea de pe urma pulverizării proprietăţii agrare. În 1940,
profesorul, Tatos, I. unul din autorii Enciclopediei României, afirma: „Dacă împroprietărirea
rămânea în obşte, pentru cultura în comun, consecinţele economice şi sociale ar fi fost foarte
mari. Este aproape o certitudine că nu am fi trecut prin criza de producţie, prin scăderea
randamentelor cantitative şi calitative. Scăderea aceasta, datorită culturii parcelare, a
determinat o diminuare a venitului naţional…în ultimii 20 de ani cu 325 miliarde lei”;
cf. Enciclopedia României, vol. 4, pag. 661; în Axenciuc, V., op. cit., pag. 246
II. în urma reformei, România s-a transformat într-o ţară dominată în

proporţie de 92% de exploataţiile mici ţărăneşti de până la zece
hectare, care se întindeau pe 60% din suprafaţa arabilă a ţării;
III. pulverizarea proprietăţilor şi exploataţiilor ţărăneşti a afectat grav
situaţia agriculturii şi ţărănimii, datorită faptului că micile gospodării
individuale, având venituri reduse, nu au dispus de fonduri de
investiţii şi au fost astfel incapabile să utilizeze mijloace tehnice
moderne pentru practicarea unei agriculturi intensive şi productive;
IV. reforma agrară nu a contribuit la diferenţierea gospodăriilor
ţărăneşti, la dezvoltarea lor pe calea capitalismului, ci a frânat aceste
procese, lărgind categoria gospodăriilor cu relativă independenţă
economică şi diminuând intensitatea proletarizării ţărăneşti;
V. pe de altă parte, din gospodăriile înstărite ţărăneşti şi din
exploataţiile mari moşiereşti neexpropriate, s-a dezvoltat un sector al
agriculturii mai avansate, care dispunea de inventar superior şi de
capitaluri pentru investiţii, însă ponderea acestui sector a fost redusă;
VI. în perioada interbelică s-a menţinut caracterul extensiv al agriculturii
datorită, pe de o parte preponderenţei în proporţie de 85% a
cerealelor în culturile vegetale ale ţării şi, pe de altă parte, exploatării
cu tehnici tradiţionale, situaţie ce a determinat scăderea continuă a
randamentelor (mai scăzute decât cele din perioada antebelică);
VII. evoluţia agriculturii a fost influenţată şi de regresul continuu al
şeptelului, care a avut efecte negative asupra mijloacelor de tracţiune
şi producţiei animaliere;
VIII. activitatea sezonieră a gospodăriei, dictată de culturile cerealiere,
utiliza numai jumătate din fondul de timp al ţărănimii, aceasta fiind
una din cauzele existenţei unei masive suprapopulaţii relative
agricole, care a generat şi scăderea continuă a nivelului de trai al
ţărănimii.
În urma acestor transformări structurale, agricultura românească a
evoluat în perioada interbelică pe trei planuri şi a urmat trei tendinţe
principale15: exploataţia mică ţărănească de până la 10-15 hectare;
15
Axenciuc, V., Introducere în istoria economică a României. Epoca modernă, Editura
Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1997, pag. 249
exploataţia agricolă mijlocie ţărănească de peste 10-15 hectare; exploataţia

agricolă predominant capitalistă.
În 1930, exploataţiile se distribuiau, pe categorii şi după suprafaţa
agricolă, în procente, astfel: mica gospodărie ţărănească, în număr de circa
3 milioane şi reprezentând 92% din totalul exploataţiilor agricole ale ţării
folosea 48% din suprafaţa totală; exploataţiile mijlocii, ţărăneşti în mare
măsură, în sumă de 235.000 sau 7,2% din total, utilizau 19,8% din
întinderea agricolă; exploataţiile mari, în număr de numai 25.000 unităţi,
posedau peste 6,4 milioane hectare pământ agricol şi păduri, din care arabil
2,4 milioane hectare.
Efectele negative ale restructurărilor induse de înfăptuirea reformei
agrare pentru economia românească în ansamblul ei devin evidente dacă se
ţine seama de faptul că, în condiţiile în care agricultura a continuat să ocupe
rolul primordial în producţia materială şi venitul naţional, ea alimenta cu
materii prime ramuri importante ale industriei mari şi meşteşugăreşti,
asigura ocuparea şi existenţa a 4/5 din populaţia ţării şi furniza între 40% şi
50% din produsele naţionale de export şi din încasările valutare16.
În cursul perioadei interbelice, agricultura a generat importante
dezechilibre, disparitatea sat-oraş şi agricultură-industrie constituind una
din problemele fundamentale ce au stat în faţa guvernelor epocii care s-au
dovedit incapabile să formuleze politici coerente pentru acest sector.
În primii ani postbelici, producţia agricolă a României a fost
influenţată simultan de consecinţele războiului şi de efectele de transfer a
proprietăţii.
După depăşirea acestei faze, producţia agricolă s-a confruntat cu
efectele conjuncturii nefavorabile ale preţurilor, generate de criza agrară
mondială dintre anii 1928 şi 1939.
Astfel, agricultura românească a suportat pe de o parte consecinţele
propriei sale subdezvoltări, ale exploatării sale de către alte sectoare interne
şi pe de alta, consecinţele propagării crizei mondiale prin intermediul
preţurilor, în condiţiile în care preţurile interne ale produselor agricole
(şi nu numai) erau determinate nu de costul lor de producţie ci de preţurile
16
Postolache T., (coord.), Economia României. Secolul XX, Editura Academiei, Bucureşti,
1991, pag. 123
de pe pieţele internaţionale. Semnificativă pentru evoluţia producţiei

agricole este în primul rând structura suprafeţelor ocupate de principalele
culturi.
Structura suprafeţelor ocupate de principalele culturi

între 1921-1938, mii hectare şi %
Tabelul nr.8
Total anual/ Plante
Anul / perioada Cereale
media anuală alimentare
1921-1925 10.858 9.772 374
1926-1930 12.272 10.822 421
1931-1935 12.759 11.176 477
1936 13.417 11.609 532
1938 13.103 11.387 494
Ponderi faţă de media perioadei
sau totalul anului
1921-1925 100,0 90,0 3,4
1926-1930 100,0 88,2 3,4
1931-1935 100,0 87,6 3,7
1936 100,0 86,5 4,0
1938 100,0 86,9 3,8
Anul / perioada Plante Fâneţe
1921-1925 246 464
1926-1930 389 640
1931-1935 379 727
1936 493 783
1938 488 734
Ponderi faţă de media perioadei
sau totalul anului
1921-1925 2,3 4,3
1926-1930 3,2 5,2
1931-1935 3,0 5,7
1936 3,7 5,8
1938 3,7 5,6
Sursa: Constantinescu N.N., (coord.), Istoria economică a României,

Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag. 419
Grafic nr.1
Structura si ponderea suprafetelor ocupate de

principalele culturi intre1921-1938 (%)
86.9 3.8 3.7 5.6
1937 86.6 4 3.8 5.6
86.5 4 3.7 5.8
1931-1935 87.6 3.7 3 5.7
88.2 3.4 3.2 5.2
1921-1925 90 3.4 2.3 4.3
75 80 85 90 95 100 105
Cereale Plante alimentare Plante industriale Fanete cultivate
Suprafeţele însămânţate au crescut de la 11,4 milioane hectare în

1924 la 13,1 milioane hectare în 1938, în timp ce producţia de cereale a
crescut de la 8,5 milioane tone, media perioadei de refacere 1919-1924, la
11,4 milioane tone, media anilor 1934-1939, fără să ajungă însă la nivelul
cantităţii antebelice de aproximativ 14 milioane tone.
Principalele cereale cultivate au fost porumbul şi grâul, în perioada
interbelică porumbul fiind mult mai întins cultivat datorită faptului că era
preferat de mica exploataţie ţărănească.
Relevantă din punctul de vedere al structurii suprafeţei arabile este
comparaţia situaţiei din România cu situaţia existentă pe plan european.
În timp ce în România au predominat culturile cerealiere – de aici şi
caracterul extensiv al producţiei – în statele industrializate, cu o agricultură
intensivă, mari suprafeţe de teren de până la jumătate din cele cerealiere,
erau destinate culturii furajelor pentru creşterea intensivă a vitelor, în timp
ce ponderea terenurilor destinate plantelor textile era de câteva ori mai mare
decât în România.
O caracteristică a agriculturii româneşti a fost scăderea
randamentelor, a producţiei medii la hectar, în toată perioada randamentele
medii fiind cu 10%-30% mai reduse decât în anii antebelici, situându-se
şi sub nivelul celor mai multe ţări din Europa17. Scăderea randamentelor a
avut drept cauză fundamentală pulverizarea exploataţiilor agricole,
incapabile să-şi asigure veniturile necesare efectuării de investiţii pentru
practicarea unei agriculturi intensive, moderne. Scăderea randamentelor şi a
producţiei medii la hectar a influenţat în mod negativ exportul, în condiţiile
în care nivelul consumului intern s-a menţinut aproximativ la acelaşi nivel.
Astfel, dacă în anii antebelici se exportau în medie 420 kg
cereale/locuitor, între 1934 şi 1938 se exportau doar 76 kg cereale/locuitor.
Consecinţa a fost ieşirea României din rândul marilor exportatori de
cereale ai Europei, cum figura înaintea războiului, acoperind numai între
7% şi 12% din importul continentului18.
Producţia animalieră, a doua ca importanţă după cea vegetală, a
evoluat în funcţie de mărimea şeptelului, în scădere, şi de randamentul
animalelor, determinate de condiţiile de creştere şi hrană. Ea s-a menţinut
relativ constantă19, printre cauze numărându-se îmbunătăţirea condiţiilor de
furajare într-o parte din gospodării ca urmare a formării islazurilor comunale
prin reforma agrară şi răspândirea raselor selecţionate de animale care aveau
randamente superioare.
În domeniul înzestrării tehnice a agriculturii s-a înregistrat un spor
apreciabil20 la toate categoriile de maşini şi unelte agricole, industria de
17
Media anilor 1935-1939, la producţia de grâu era în România de 1.040 kg, în Bulgaria de
1.370 kg, în Iugoslavia de 1.220 kg, iar în Franţa de 1.530 kg. cf. Axenciuc, V., op. cit.,
pag. 254
18
19
Nivelul mediu anual al producţiei animaliere s-a menţinut constant: aproximativ
450.000 tone carne, 15 milioane hl de lapte, 65.000 tone brânză, 2.000 milioane de ouă,
18.000 tone lână etc.; Dacă se ţine însă cont că populaţia a sporit în cursul perioadei
interbelice, rezultă că producţia animalieră pe locuitor s-a redus cu 20%-25%;
cf. Axenciuc, V., op. cit., pag. 255
20
Recensământul din 1937 a arătat un spor faţă de 1927, anul precedentei înregistrări:
plugurile au trecut de la 1.684.000 la 2.265.000 unităţi, grapele de la 1.099.000 la
2.066.000, iar prăşitoarele, rariţele, răspândite în special în Muntenia şi Oltenia, au sporit
de la 319.000 la 583.000; carele şi căruţele evaluate în 1927 la 1.661.000 au ajuns la
2.363.000 în 1937; tractoarele au sporit de la 3.257 la 5.732, locomobilele de la 8.373 la
8.247, maşinile de semănat de la 42.428 la 72.533, maşinile de secerat şi cosit de la
55.470 la 86.306, iar maşinile de treierat de la 12.779 la 19.189; cf. Postolache T.,
(coord.), op. cit., pag. 126-127
maşini şi unelte agricole amplificându-şi producţia de pluguri, grape,

semănători, batoze, precum şi de unelte mici de mână. Cu tot sporul
cantitativ, numărul uneltelor era insuficient iar calitatea lor mediocră;
distribuirea lor pe gospodării avantaja proprietăţile mijlocii şi înstărite.
Raportat la suprafaţa agricolă, în România reveneau 6,1 ha pentru un
plug, 6,6 ha pentru o grapă, 24 ha pentru o rariţă, 191,6 ha pentru o
semănătoare, 161,5 ha pentru o maşină de recoltat, 724,3 ha pentru o maşină
de treierat şi 3.000 ha pentru 1 tractor21.
În raport cu Franţa, de exemplu, în agricultura României lucrau pe
aceeaşi suprafaţă de 3,5 ori mai puţine tractoare, de 2,6 ori mai puţine
semănători, de 10 ori mai puţine secerători şi de aproape 6 ori mai puţine
batoze.
Procesul de mecanizare a agriculturii la finele perioadei acoperea
majoritatea operaţiunilor de treierat a cerealelor păioase, în timp ce seceratul
şi semănatul cu maşini tractate de animale se făcea în proporţie de 30-40%
din suprafaţă. Cu toate aceste progrese, operaţiunile principale – aratul,
întreţinerea culturilor, transportul – care solicitau cele mai mari eforturi au
continuat să fie făcute manual şi cu vitele. Nivelul scăzut al mecanizării
agriculturii româneşti este exprimat sugestiv de cei 2,5 cp forţă motrice care
reveneau în 1938 la 100 de hectare teren arabil. Capacitatea redusă de
mecanizare a agriculturii româneşti a influenţat pe de o parte producţia
agricolă şi, pe de alta, a frânat şi dezvoltarea industriei autohtone de unelte
şi maşini agricole. În schimb, în agricultura extensivă a României era
ocupată în medie 78%-80% din populaţia activă.
La o privire de ansamblu asupra celor două decenii interbelice, se
constată că problema agrară în acest interval a avut, succesiv, în centrul ei, o
serie de preocupări. Primul deceniu interbelic a fost dominat de problemele
punerii în aplicare a reformei agrare din 1921, ce s-au interferat cu cele ale
refacerii economice.
O dată cu declanşarea crizei agrare, preocuparea principală a
devenit, pentru multe gospodării ţărăneşti, aceea de supravieţuire
economică, de rezistenţă în concurenţa cu producătorii care realizau o
21
Mureşan, M., Mureşan, D., Istoria economiei, Editura Economică, Bucureşti, 1998,
pag. 239
producţie mai abundentă şi mai ieftină, cum erau cei din SUA şi Canada.
Criza agrară, care s-a declanşat în a doua jumătate a anului 1928 şi a durat
până la începutul celui de-al doilea război mondial, s-a manifestat prin
creşterea stocurilor de produse agricole neperisabile şi prin scăderea
considerabilă a preţurilor la toate produsele agricole, din toate sectoarele
agriculturii.
În intervalul 1929-1933, când s-a împletit cu criza industrială,
acuitatea ei a fost deosebită, iar efectele s-au transmis în toate celelalte
ramuri ele economiei naţionale. O anumită redresare a preţurilor agricole a
survenit în intervalul 1934-1937, pentru ca semestrul II din 1937 şi anul
1938 să marcheze un nou recul.
Masivele scăderi de preţuri au provocat însemnate pierderi, care s-au
repercutat, în grade diferite, asupra tuturor categoriilor de producători. De
aici, reducerea capacităţii de plată a impozitelor, dificultăţi în relaţiile dintre
debitorii agricoli şi creditorii lor, scăderi ale „intrărilor” din comerţul
exterior, reducerea posibilităţilor de import, ca şi a resurselor necesare
pentru plata datoriilor externe, slăbirea poziţiei leului în raport cu valutele
străine etc.
Reducerea puterii de cumpărare a agricultorilor a fost însă, generată
nu numai de evoluţia preţurilor agricole, ci şi de foarfeca preţurilor, raportul
acestora cu preţurile produselor industriale, raport dezavantajos celor dintâi.
Efectele foarfecii preţurilor asupra producătorului agricol au fost
extrem de negative: o exploatare sporită a acestuia de către industrie, un
acces mai dificil al celor din mediul rural la produsele industriale de uz
casnic sau de consum personal, achiziţionarea mult mai scumpă a maşinilor
agricole sau nerentabilitatea folosirii lor, în condiţiile „suprapopulaţiei
rurale” etc.
Gospodăria agricolă – atât cea mare, cât mai ales cea mică – a
trebuit, în condiţiile dramaticelor scăderi de venituri şi ale acţiunii foarfecii
preţurilor, să se confrunte cu exigenţele decurgând din plata impozitelor, a
ratelor şi a dobânzilor la credite, cu alte nevoi gospodăreşti sau de consum
personal, toate dificil de acoperit, în contextul conjuncturii de preţuri
scăzute care s-a prelungit peste un deceniu. A fost nevoie de intervenţia
politicii de stat pentru ca un număr însemnat de gospodării mici şi mijlocii
să fie salvate de la faliment economic şi dispariţie, conversiunea datoriilor

agricole, iniţiată în 1932 şi finalizată juridic în 1934, jucând, din acest punct
de vedere, rolul principal.
În aceste împrejurări, tranziţia spre o agricultură eficientă, intensivă
nu s-a petrecut, parcelarea prin succesiune, fărâmiţarea proprietăţii ţărăneşti,
lipsa investiţiilor, randamentele scăzute etc., definind în continuare
agricultura românească. În plus, faptul că, în deceniile interbelice, în
agricultura României relaţiile de producţie capitaliste au continuat să se
împletească cu însemnate rămăşiţe feudale, a constituit o frână pentru
dezvoltarea pieţei interne şi, ca atare, pentru dezvoltarea industriei şi a
economiei naţionale, în general.
Din perspectiva comerţului exterior, perioada 1918-1929 s-a
caracterizat printr-un efort continuu de sporire a exportului, ca urmare a
necesităţilor de acumulare a devizelor, concomitent cu importul tot mai
însemnat destinat dezvoltării industriei şi transporturilor, pentru mărfurile
industriale plătindu-se sume importante.
Sub aspectul volumului valoric, comerţul exterior total al României a
avut o evoluţie oscilatorie. Exprimat în preţuri curente, nivelul maxim al
volumului valoric din perioada analizată, a fost atins în 1926. Dacă între anii
1919-1926 volumul valoric total al comerţului exterior românesc a cunoscut o
creştere continuă, (în 1926 creşterea fiind de aproximativ 7,5 ori faţă de nivelul
anului 1920), cu începere din anul 1927, a înregistrat o scădere continuă până în
1933, când a atins nivelul cel mai scăzut.
Între anii 1934-1937, se observă o nouă înviorare a comerţului exterior,
nivelul atins în 1937, fiind aproximativ egal cu cel din 1930 şi de circa două ori
mai mare decât cel din 1933. Faţă de nivelul maxim atins în 1926, în 1937,
volumul comerţului exterior a reprezentat numai circa 69%. În 1938 s-a
înregistrat o nouă scădere a volumul valoric al comerţului exterior al României,
cu circa 20%, faţă de nivelul anului 1937.
Volumul valoric al exportului, exprimat în preţurile curente, a atins
nivelul maxim al perioadei interbelice tot în 1926, când s-a înregistrat o creştere
de peste 11 ori faţă de nivelul anului 1920; în 1927 exportul stagnează, pentru
ca începând cu anul 1928 să se înregistreze o tendinţă de scădere – cu uşoare
reveniri în 1929 şi 1930 – care a atins punctul minim în 1934, când volumul
valoric a ajuns cu aproape 74% mai mic faţă de nivelul anului 1926.
Evoluţia volumului valoric al comerţului exterior

al României (1919-1938)
Tabel nr.9
În În
Anii
Total Export Import Sold Total Export Import Sold
1919 3866 104 3762 -3658 35262 949 34313 -
1920 10428 3488 6980 -3532 31805 10516 21289 -
1921 20408 8263 12145 -3882 38417 15534 22833 -
1922 26364 14039 12325 +1714 29818 15878 13940 +193
1923 44110 24594 19516 +5078 35442 19761 15681 +408
1924 54662 28361 26265 +2096 44963 23344 21619 +172
1925 59040 29127 29913 -786 47365 23367 23998 -631
1926 75460 38265 37195 +1070 57323 29068 28255 +831
1927 71963 38111 33852 +4259 71963 38111 33852 +425
1928 58671 27030 31641 -4611 59906 27599 32307 -
1929 58588 28960 29628 -668 58588 28960 29628 -668
1930 51566 28522 23044 +5478 51566 28522 23044 +547
1931 37952 22197 15755 +6442 37952 22197 15755 +644
1932 28733 16722 12011 +4711 28733 16722 12011 +471
1933 25913 14171 11742 +2429 25913 14171 11742 +242
1934 28865 13656 13209 +447 26865 13656 13209 +447
1935 27604 16756 10848 +5908 27604 16756 10848 +590
1936 34341 21703 12638 +9066 32303 20441 11886 +852
1937 51853 31568 20285 +11285 37574 22875 14699 +817
1938 40301 21533 18768 +2765 29204 15604 13600 -
Sursa: Date calculate după Enciclopedia României, vol. IV,

Economia naţională, pag. 477
Între anii 1935-1937, exportul a cunoscut o uşoară înviorare, atingând în 1937,

circa 82% din nivelul anului 1937, ca urmare a crizei economice din
1937-1938.
Importul a atins nivelul maxim al volumului valoric exprimat în
preţurile curente tot în 1926, creşterea faţă de nivelul anului 1920 fiind de
5,3 ori. Între anii 1927-1935 importul a marcat o tendinţă foarte pronunţată de
scădere, nivelul cel mai scăzut fiind atins în 1935, când volumul valoric era de
circa 3,4 ori mai mic faţă de nivelul maxim atins în 1926.
În anii 1936-1937, importul a înregistrat o creştere bruscă, dublându-se

aproape faţă de nivelul anului 1935, reprezentând însă, numai 54% din nivelul
anului 1926. În 1938, se înregistrează o uşoară scădere, cu circa 9%, faţă de
nivelul anului 1937. Volumul fizic al exportului a înregistrat o tendinţă
susţinută de creştere până în anul 1927 inclusiv, când nivelul anului 1920 a fost
depăşit de 4,6 ori. În 1928 s-a înregistrat o scădere bruscă cu 29% faţă de
nivelul anului 1927, pentru ca în anii 1929-1931, în plină criză economică,
volumul fizic al exportului să crească foarte mult cu 44% faţă de nivelul anului
1927 şi de peste două ori faţă de nivelul anului 1928. În anii 1932-1934,
s-a înregistrat o nouă scădere a volumului fizic al exportului, pentru ca în anii
1935-1936 să crească din nou, fără a atinge nivelul maxim din 1931. În anii
1937-1938, a scăzut din nou foarte mult, în 1938 volumul fizic al exportului
depăşind însă nivelul anului 1920, de aproximativ 4,5 ori.
Evoluţia indicelui general al volumului fizic al exportului

şi importului României între 1920-1938 (1929=100)
Tabel nr.10
Anii 1920 1921 1922 1923 1924
Export 25,4 49,3 58,3 68,3 64,0
Import 65,7 116,1 94,9 99,4 99,7
E/I 38,7 42,5 61,4 68,7 64,2
Anii 1925 1926 1927 1928 1929

Export 65,8 92,3 117,3 83,3 100,0
Import 100,9 99,4 117,0 98,7 100,0
E/I 65,2 92,9 100,3 84,4 100,0
Anii 1930 1931 1932 1933 1934
Export 143,8 169,4 142,7 131,1 126,4
Import 78,7 58,6 57,4 60,3 65,9
E/I 182,7 289,1 248,6 217,4 191,8
Anii 1935 1936 1937 1938
Export 137,6 161,3 132,4 115,3
Import 54,4 58,1 74,2 61,5
E/I 252,9 277,6 205,4 187,5
Sursa: Date calculate după Enciclopedia României, vol. IV,

Economia naţională, 1943, pag. 488
Grafic nr.2
Evolutia indicelui general al volumului fizic al exportului

si importului Romaniei (1920-1938)
180 140
169.4 161.3
160 120
116.1 117 100 143.8 142.7
140 99.4 99.7100.999.4 98.7 137.6 132.4
131.1
126.4 100
120 94.9 117.3 115.3
100 78.7 74.2 80
65.7 92.3 100 65.9
80 83.3 58.657.460.3 61.5
60
68.364 65.8 54.458.1
60 58.3 40
49.3
40 Export
20 25.4 20
Import
0 0
36
37
38
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
32
33
34
35
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
Volumul fizic al importului a avut o evoluţie diferită de cea a
exportului. În 1921 s-a înregistrat o creştere însemnată (cu 77%) faţă de nivelul
anului 1920. În perioada anilor 1922-1926 s-a situat, ca nivel, sub cel atins în
anului 1921, oscilând între 94% şi 101%, pentru ca în 1927 să atingă nivelul
maxim al volumului fizic al importului României din întreaga perioadă
interbelică.
Anul 1928 a marcat o scădere cu circa 18,5% faţă de nivelul anului
precedent, pentru ca în perioada crizei volumul fizic al importului să scadă cu
circa 43% faţă de nivelul anului 1929. În anii 1933-1934, s-a înregistrat o
uşoară creştere a volumului fizic, urmată de o scădere pronunţată în 1935, apoi
de o nouă creştere în 1936-1937 şi de o uşoară scădere în 1938. În 1938,
volumul fizic al importului era cu câteva procente sub nivelul anului 1920.
Luând ca bază anul 1929=100, indicele preţurilor de export şi import a
evoluat în perioada examinată astfel: indicele preţurilor de export a atins cel
mai înalt nivel în 1925, când a depăşit pe cel al anului 1929 cu aproape 50%, iar
nivelul anului 1920 de peste trei ori. În perioada anilor 1926-1934 preţurile de
export au înregistrat o permanentă şi pronunţată scădere, după care au
înregistrat o uşoară revenire. În anii 1935-1937 s-a înregistrat o uşoară revenire,
iar în 1938 o nouă scădere, preţurile de export reprezentând numai 60% faţă de
nivelul anului 1929 şi 40%, faţă de cel din 1925.
Evoluţia indicelui preţurilor de export şi de import al României

între 1920-1938 (1929=100)
Tabel nr.11
Puterea de cumpărare
Anii Export Import
a produselor de export
1920 47,2 37,2 126,9

1921 58,6 35,3 166,0
1922 83,8 45,6 183,8
1923 126,4 66,4 190,4
1924 145,4 90,6 160,5
1925 149,1 100,2 148,8
1926 141,4 122,0 115,9
1927 113,2 96,7 117,2
1928 111,4 102,0 109,2
1929 100,0 100,0 100,0
1930 69,9 94,3 74,1
1931 45,6 80,2 56,9
1932 41,9 65,0 63,6
1933 38,5 64,2 60,0
1934 37,7 65,1 57,9
1935 42,6 66,9 63,7
1936 46,2 74,2 62,3
1937 69,7 91,6 76,1
1938 60,0 92,2 65,1
Sursa: Date calculate după Enciclopedia României, vol. IV, Economia naţională,
Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1943, pag. 488
Indicele preţurilor de import a avut o evoluţie diferită faţă de cel al

exporturilor, atingând nivelul maxim în 1926, când a depăşit cu 22% pe cel al
anului 1929 şi de 3,3 ori nivelul anului 1920. După izbucnirea crizei, indicele
preţurilor de import a înregistrat o scădere permanentă până în 1933, când a
atins nivelul cel mai redus, reprezentând 64,2% din nivelul anului 1929 şi 54%
din nivelul maxim atins în 1926.
Grafic nr.3
Evolutia indicelui preturilor de export si de im port al
Rom aniei (1920-1938)
200 Indice preturi de export
190.4
183.8
180
160 166 160.5
Indice preturi de import
148.8
140 Puterea de cumparare a
120 126.9
117.2109.2
115.9 produselor de export
100 100
80 74.1 76.1
65.1
60 56.963.660 57.963.762.3
40
20
0
20
22
24
26
28
30
32
34
36
38
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
Cu începere din 1934, indicele preţurilor de import a marcat o creştere
susţinută până în 1938, când a reprezentat 92,2% din nivelul anului 1929, fiind
totodată cu mult mai ridicat decât indicele preţurilor de export.
Evoluţia indicelui preţurilor de export şi import s-a soldat pentru cei
mai mulţi ani ai intervalului interbelic cu o scădere aproape permanentă şi
pronunţată a puterii de cumpărare a exporturilor româneşti. Forfeca preţurilor
de export şi import s-a adâncit foarte mult datorită crizelor din 1929-1933 şi
1937-1938. Raportându-se valoarea medie a unei tone de mărfuri exportate şi
importate la preţurile anului 1929, odată cu declanşarea crizei economice în
1929, România a pierdut anual de pe urma comerţului exterior între 12 şi 25
miliarde lei stabilizaţi; numai între 1930 şi 1938, ca urmare a înrăutăţirii
raportului de schimb, pierderea este de aproximativ 160 miliarde lei stabilizaţi.
Datele următoare confirmă aprecierile anterioare: dacă în anul 1922,
valoarea medie a unei tone de produse importate a fost de circa 3 ori mai mare
decât valoarea medie a unei tone de produse exportate, în anul 1924 a fost de
5,5 ori mai mare, iar în anii 1926 şi 1929 a fost de 6 ori mai mare; în 1931 de
12,7 ori mai mare, în 1934 de 13 ori mai mare, în 1937 de 8,7 şi în 1938 de
7,9 ori mai mare.
Diferenţa de nivel dintre indicele preţurilor de export şi cel de import se
explică, printre altele, şi prin structura exportului şi importului României.
Din punct de vedere structural, exportul românesc a fost constituit în
proporţie de 90-95% din produse de bază neprelucrate sau cu un grad de

prelucrare scăzut.
Valoarea medie a unei tone de mărfuri exportate şi importate,

în lei, 1922-1938
Tabel nr.12
Anii 1922 1924 1926 1929
Valoarea medie
a unei tone de 6782 5808 6254 4099
mărfuri exportate
Valoarea medie
a unei tone de 21104 31797 40254 26884
mărfuri exportate
Anii 1931 1934 1937 1938
Valoarea medie
a unei tone de 2209 1594 3275 2906
mărfuri exportate
Valoarea medie
a unei tone de 28132 20768 28619 22860
mărfuri exportate
Sursa: Date calculate după Enciclopedia României, vol. IV, Economia naţională,
Grupa cerealelor şi leguminoaselor (grâu, porumb, orz, ovăz şi

leguminoase) a deţinut primul loc în exportul României sub aspect valoric până
22
la izbucnirea crizei economice de supraproducţie din 1929 .
În timpul crizei, cu excepţia anului 1931, a cedat acest loc grupei
petrolului şi produselor petroliere. În anii 1932-1938, grupa cerealelor şi
leguminoaselor a înregistrat mari oscilaţii, punctul minim fiind atins în 1934
(17,4%), iar punctul maxim în anii 1936-1937 (aproximativ 32%).
22
Sută N., (coord.), Istoria comerţului exterior românesc - o prezentare sintetică, Editura
Eficient, Bucureşti, 1996, pag. 170
Exportul principalelor produse

între 1920-1938 (în mii tone)
Tabel nr.13
Produse
Petrol Cereale Seminţe
Animale animale
Anii şi produse şi Lemn şi
vii şi
petroliere leguminoase legume
alimentare
1920 249,1 1031,3 92,2 0,5 44,5 2,2
1921 377,3 1616,4 570,8 51,6 36,7 6,8
1922 435,5 1295,8 1968,6 107,2 52,8 2,2
1923 416,0 1896,9 2224,9 58,4 83,0 4,7
1924 437,9 1479,3 2541,7 70,9 81,6 13,7
1925 790,2 930,4 2507,0 76,7 90,0 23,2
1926 1499,2 1884,4 2237,9 64,5 119,3 33,5
1927 1953,4 3077,9 1817,5 73,2 166,3 16,9
1928 2387,0 1098,9 1893,1 72,1 136,4 16,2
1929 2881,0 1725,7 1979,0 66,3 150,1 20,0
1930 3905,0 3237,6 1590,8 87,2 173,2 29,2
1931 4697,0 3448,6 1438,2 90,0 199,2 26,0
1932 5184,2 2624,7 873,9 41,0 204,5 29,0
1933 5885,6 1890,9 638,9 29,4 194,7 13,3
1934 6547,4 1003,2 884,2 50,8 219,9 14,5
1935 6613,1 1243,1 895,1 73,2 276,2 15,5
1936 6885,1 2072,1 1065,9 68,3 255,1 22,7
1937 5668,9 2225,6 1176,0 65,4 286,7 22,1
1938 4496,5 1384,8 967,2 59,0 268,0 18,9
Sursa: Enciclopedia României, vol.IV, Imprimeria Naţională, Bucureşti,

1943, pag. 479
În 1938, această grupă a deţinut numai un sfert din totalul exportului

României, faţă de 71% în 1920. Ponderea cerealelor în totalul exportului a
cunoscut variaţii de la an la an datorită inegalităţilor existente în producţia de
cereale, dar şi din cauza conjuncturii de pe piaţa internaţională a cerealelor,
România ieşind din rândul ţărilor mari producătoare şi exportatoare de cereale.
Grupa petrolului şi a produselor petroliere s-a situat în perioada
1920-1928 sub aspectul ponderii valorice pe locul 2-3, pentru ca începând
cu anul 1929 să ocupe primul loc la exportul României. În 1928, România
ocupa locul 7 în exportul mondial de petrol şi produse petroliere, după SUA,
Venezuela, Antilele Olandeze, Iran, Mexic, Columbia.
Sub aspectul volumului fizic, exporturile de ţiţei şi produse

petroliere au crescut continuu şi pronunţat între 1920 şi 1936, pentru ca în
anii 1937-1938 să se înregistreze o uşoară scădere, ca urmare a constituirii
de stocuri strategice de produse petroliere. Dacă în 1920, România a
exportat numai 249,1 mii tone de ţiţei şi derivate, în 1936 exportul a crescut
la aproximativ 6,9 milioane tone, pentru ca în 1938 să scadă la 4,5 milioane
tone.
Cel mai ridicat ritm s-a înregistrat în anii 1929-1933 şi în faza de
depresiune ce a urmat, industria petrolieră fiind singura ramură neafectată
de criză, în special datorită existenţei intereselor monopolurilor străine.
Grupa lemnului şi produselor lemnoase s-a situat, în general, pe
locul trei în exportul României. Ponderea maximă în totalul exportului s-a
înregistrat în 1925, aproximativ 22%, când a ocupat al doilea loc.
Exportul principalelor produse

între anii 1920-1938 (în % din valoarea totală a exportului)
Tabel nr.14
Petrol şi Cereale Produse
Animale Seminţe Alte
Anii produse şi Lemn animale şi Total
vii şi legume produse
petroliere leguminoase alimentare
1920 19,1 71,0 3,6 0,2 2,9 0,6 2,6 100,0
1921 22,5 54,2 5,7 9,0 1,2 3,0 4,4 100,0
1922 18,5 41,9 18,5 13,3 1,9 0,7 5,2 100,0
1923 13,1 55,8 16,6 7,0 2,3 1,0 4,2 100,0
1924 11,9 46,4 19,6 10,2 2,7 2,6 6,6 100,0
1925 19,8 28,0 21,9 14,0 3,3 4,6 8,4 100,0
1926 24,8 38,7 15,6 7,9 3,2 4,5 5,3 100,0
1927 19,7 51,4 12,1 6,7 3,1 2,2 4,8 100,0
1928 30,1 31,0 18,0 7,9 3,1 2,7 7,2 100,0
1929 33,2 30,9 16,2 6,9 3,4 3,1 6,3 100,0
1930 36,6 35,0 10,9 6,6 2,5 3,7 4,7 100,0
1931 30,8 39,5 10,7 7,0 3,8 3,0 5,2 100,0
1932 43,1 34,3 7,4 3,8 4,1 3,4 3,9 100,0
1933 55,3 23,0 7,2 2,9 4,8 2,5 4,3 100,0
1934 52,8 17,4 10,8 4,6 6,3 2,9 5,2 100,0
1935 51,7 19,6 8,7 5,7 6,6 2,6 5,1 100,0
1936 41,3 31,5 7,8 5,0 5,3 3,1 6,0 100,0
1937 40,5 32,2 9,0 4,2 5,5 2,3 6,3 100,0
1938 43,3 24,4 11,4 5,7 6,8 3,0 5,4 100,0
Sursa: Enciclopedia României, vol. IV,

Ca volum fizic, cele mai mari exporturi s-au înregistrat în perioada

anilor 1922-1929. Această exploatare a fondului lemnos a fost cu totul
neraţională, deoarece cantitatea de lemn exportată anual (20-24 mil. m3)
depăşea cu 20-30% creşterile anuale. Acest lucru, corelat şi cu lipsa
preocupărilor pentru reîmpădurirea suprafeţelor despădurite a adus mari
23
daune economiei româneşti .
Animalele vii au ocupat un loc însemnat în exportul României,
nivelul maxim fiind atins în 1922 sub aspectul volumului fizic (107,2 mii
tone) şi în 1925 sub aspectul volumului valoric (14% din totalul exportului).
Celelalte grupe de produse, luate toate împreună, au avut o pondere valorică
de 6-15% din totalul exportului României.
Privită pe ansamblu, structura exportului din această perioadă, arată,
în primul rând, slaba dezvoltare economică a ţării şi, în al doilea rând,
exploatarea de către monopolurile străine. Evoluţia indicelui preţurilor de
export în perioada 1920-1929 este o dovadă concludentă în acest sens.
Din datele de mai sus rezultă că, pe grupe de produse, nivelul maxim
al indicelui preţurilor de export a fost atins în 1925 la grupa animalelor şi
produselor animaliere (160,1) şi la petrol (184,9) şi în 1924 la grupa
produselor vegetale agricole (146,8) şi a celor lemnoase (126,5). Crizele din
1929-1933 şi 1937-1938 au provocat scăderea bruscă a preţurilor de export
la toate grupele de produse, însă diferenţiat de la o grupă la alta.
Cele mai pronunţate scăderi de preţuri s-au înregistrat la grupa
petrolului, cel mai scăzut indice fiind atins în 1934, când a reprezentat
32,5% faţă de 1929 şi numai 17,6% faţă de nivelul maxim atins în 1925.
Scăderi importante de preţuri s-au înregistrat şi la celelalte grupe de produse
exportate. Pe ansamblul exporturilor efectuate de România, în special în
perioada 1929-1938, s-au înregistrat pierderi imense, ca urmare a scăderii
preţurilor de export şi înrăutăţirii aproape permanente a raportului de
schimb.
Pe grupe mari de produse, structura importului României în perioada
1921-1929 a fost radical diferită de cea a exportului.
23
Indicele preţurilor de export între 1920-1938, (1929=100)
Tabel nr.15
Animale şi Produse
Total
Anii produse vegetale Lemn Petrol
export
animaliere agricole
1920 18,2 43,9 21,7 72,8 47,2
1921 53,7 49,5 54,8 114,1 58,6
1922 61,8 80,8 76,8 149,2 83,8
1923 118,8 127,8 100,2 182,9 126,4
1924 145,7 146,8 126,5 181,0 145,4
1925 160,1 145,7 123,1 184,9 149,1
1926 140,2 130,0 124,9 181,2 141,4
1927 104,9 116,4 108,4 112,1 113,2
1928 96,5 133,5 105,0 101,9 111,4
1929 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0
1930 76,1 58,0 86,1 80,5 69,9
1931 70,3 42,2 67,6 40,4 45,6
1932 46,6 40,4 52,6 41,3 41,9
1933 46,6 33,1 52,2 39,8 38,5
1934 49,1 44,2 56,1 32,5 37,7
1935 50,3 46,1 58,6 38,5 42,6
1936 54,4 56,7 53,8 38,2 46,2
1937 67,8 75,3 82,0 63,9 69,7
1938 66,0 60,1 89,8 54,5 60,0
Sursa: Enciclopedia României, vol. IV,

Imprimeria Naţională, 1943, Bucureşti, pag. 487
Grupa produselor finite au avut o pondere ce a variat între 75-88% din

totalul importului României şi a înregistrat frecvente oscilaţii în special în anii
1929-1938. Cele două crize nu au afectat prea mult ponderea acestei grupe în
importul total, chiar dacă sub aspectul volumului valoric s-a înregistrat o
permanentă scădere între 1927 şi 1938.
În cadrul acestei grupe preponderenţa nu a revenit bunurilor de investiţii
pentru consumul productiv, ci bunurilor pentru consumul individual. Maşinile şi
utilajele au deţinut în general o pondere foarte mică în totalul importurilor.
În 1928, când volumul valoric al maşinilor şi utilajelor importate a atins
nivelul maxim (1.081 miliarde lei), ponderea lor în importul total s-a ridicat la
3,4%, iar în cadrul grupei de produse finite la 4%. În cea mai mare parte,
importul de maşini şi utilaje industriale a fost determinat de investiţiile de

capital străin care se făceau în industria petrolieră, minieră, în industria
24
uşoară şi mai puţin în celelalte industrii .
Grupa materiilor prime şi a semifabricatelor s-a situat între
1920-1925 pe locul trei, ca pondere valorică în importul României. Între
1926-1938 s-a situat însă pe locul doi la import, ponderea acestei grupe
crescând de la aproximativ 2% în 1920 la peste 20% în 1938. În cadrul
acestei grupe au predominat materiile prime, cum ar fi: bumbacul, lâna,
mătasea, cauciucul natural, cărbunii, iar din grupa semifabricatelor s-au
importat: fire de bumbac, de lână, laminatele feroase şi neferoase, anvelope de
automobile etc.
Structura acestei grupe, ilustrează în primul rând accentul pus pe
dezvoltarea industriei uşoare, iar în al doilea rând, slaba dezvoltare industrială a
României.
Grupa produselor alimentare s-a aflat în perioada 1920-1925 pe
locul doi, ca pondere valorică, în importul total al României, pentru ca între
1926 şi 1938 se situeze pe locul trei.
Cele mai mari cantităţi importate au fost cele de orez, zahăr, ceai,
cafea, cacao, citrice, uleiuri vegetale comestibile, tutun, conserve de peşte,
băuturi alcoolice. Celelalte produse importate de România au avut ponderi
nesemnificative.
Prin comerţul său exterior România a participat activ la comerţul
internaţional şi la diviziunea internaţională a muncii, întreţinând relaţii
comerciale cu toate ţările europene, dar şi cu SUA, Canada, Egipt, Palestina,
Turcia şi, nu în ultimul rând, cu Germania. Datorită unor condiţii de credit
avantajoase, Germania a reuşit să câştige o pondere însemnată în comerţul
exterior al României, mai ales după 1925. În urma analizelor şi a datelor puse
la dispoziţie la Societatea Naţiunilor, în 1925, România se clasa pe locul
36 din 152 de ţări luate în calcul, având o pondere de 0,44% în comerţul
mondial. Acest loc acoperea însă sacrificiile făcute de economia românească
24
pentru plata datoriei externe, precum şi pentru importurile de utilaje

necesare refacerii şi dezvoltării industriei naţionale.
În primul deceniu interbelic schimburile comerciale externe ale
României s-au derulat pe baza unor acorduri sau aranjamente comerciale
încheiate pe termen scurt, de regulă, câteva luni sau un an, care aveau un
caracter provizoriu şi reînnoibil. Aceasta îşi găseşte explicaţia prin luarea în
considerare de către autorităţile româneşti a instabilităţii politice europene, a
greutăţilor cu care se confrunta ţara, precum şi a solicitărilor de care beneficiau
produsele de export ale României.
Prin politica economică promovată, România a urmărit menţinerea
clauzei naţiunii cele mai favorizate în relaţiile comerciale, ducând tratative
pentru încheierea de convenţii şi acorduri pe baza unui tratament egal şi de
înlăturare a taxelor vamale mari impuse de statele dezvoltate. În altă ordine de
idei, politica de comerţ exterior promovată, mai ales de liberali, a vizat sporirea
continuă a volumului comerţului exterior – cantitativ şi valoric – cu
preocuparea de a valorifica cât mai bine resursele naturale şi a consolida
potenţialul producţiei naţionale.
Pe tot parcursul deceniilor interbelice, România a încercat să-şi
asigure un sold pozitiv al balanţei de plăţi care să-i permită plata datoriei
publice externe. Tocmai de aceea, comerţul exterior a fost orientat spre ţări
cu devize libere şi forte şi mai puţin spre celelalte. Din această cauză,
balanţa comercială a fost pasivă cu unele ţări (Anglia, Austria, Elveţia,
Franţa, Germania, SUA) şi activă cu altele (Bulgaria, Grecia, Turcia, Egipt,
Ungaria), altfel spus a fost pasivă cu ţările mai dezvoltate decât ea din punct
de vedere industrial şi activă cu ţările agricole.
Analiza evoluţiei relaţiilor comerciale externe ale României în
deceniile interbelice demonstrează că dezvoltarea de ansamblu a economiei
şi prefacerile structurale ale acesteia, politica protecţionistă promovată de
statul român în vederea dezvoltării industriei autohtone, s-au reflectat, atât
în volumul, cât şi în structura schimburilor comerciale. Prin ponderea ce o
avea în volumul comerţului internaţional, ca şi prin poziţia pe care o ocupa
pe un număr însemnat de pieţe, România s-a situat, la sfârşitul anilor ‘30 pe
un loc important atât în zona balcanică şi central-europeană, cât şi în cea
vest-europeană.
Piaţa internă a înregistrat atât o însemnată creştere cantitativă, cât şi

restructurări calitative. În afară de formele existente din perioada
precedentă, de comerţ stabil în mediul rural şi urban, reforma agrară a dus şi
la o proliferare a târgurilor săptămânale şi a celor periodice, care şi-au
dublat, aproximativ, numărul. Au sporit, de asemenea, tranzacţiile la bursele
de mărfuri – reorganizate prin legea din 13 august 1929 – ca şi numărul
acestor burse. În 1936 funcţionau în România 18 burse de mărfuri25. Între
1929 şi 1936, volumul tranzacţiilor la aceste burse a crescut de la 1,3 la
5,9 miliarde lei. Cu toate acestea, volumul tranzacţiilor la aceste burse a fost
anemic, o mare parte din mărfuri, în special cereale, fiind desfăcute prin
tranzacţii directe între producători şi cumpărători. În România, ţară bogată
în petrol, nu exista o bursă a produselor petroliere. În ceea ce priveşte bursa
de valori, în Bucureşti volumul tranzacţiilor a crescut de la 2,8 miliarde lei
în 1925 la 5,5 miliarde lei în 1928, pentru ca în 1939 să ajungă la
7,8 miliarde lei26.
Creşterea populaţiei active din ramurile neagricole ale economiei a
contribuit, de asemenea, în mod substanţial la dezvoltarea pieţei interne. Un
indiciu relevant al creşterii pieţei interne a fost şi sporirea mijloacelor
circulaţiei băneşti şi a celor de credit, care, deşi afectate în unele perioade de
seismele economice generate de urmările primului război mondial, iar
ulterior de cele ale marii crize din 1929-1933, atestă un mers ascendent al
tranzacţiilor27. Însă, procesul de formare a preţurilor nu s-a desfăşurat în
întregime liber, ci a fost într-o măsură crescândă influenţat de interesele de
natură fiscală şi protecţionistă ale statului, precum şi de ascensiunea treptată
a monopolurilor, la care s-au adăugat şi influenţele conjuncturii economice
internaţionale.
25
Enciclopedia României, vol. IV, pag. 422; Oraşele unde funcţionau aceste 18 burse erau:
Arad, Bucureşti, Bălţi, Botoşani, Brăila, Călăraşi, Cernăuţi, Chişinău, Cluj, Constanţa,
Craiova, Focşani, Galaţi, Iaşi, Ismail, Oradea, Ploieşti şi Timişoara.
26
Enciclopedia României, vol. IV, pag. 526, 528
27
Vezi Dobre, Gh., Aspecte principale ale circulaţiei şi schimbului, în Economia României.
Secolul XX, Bucureşti, Editura Academiei, 1991; Costin Kiriţescu, Sistemul bănesc al
leului şi precursorii lui, Vol. II, Bucureşti, 1967; Maievski, M., Contribuţii la istoria
finanţelor publice ale României (1914-1944), Bucureşti, 1957
Sistemul bancar şi de credit a cunoscut importante schimbări, pe

fondul structurii de bază existente din perioada precedentă. Numărul de
bănci a crescut, iar la tipurile de bănci existente s-au adăugat şi altele noi. La
fel ca şi în celelalte domenii, mersul lin al evoluţiei, caracteristic perioadei
antebelice, a cedat locul unei epoci şi rapide schimbări. Privită global,
evoluţia numerică a băncilor şi a capitalului lor a cunoscut doua faze: una de
creştere, până în 1931, urmată de una de scădere, între 1931şi 1939.
Numărul băncilor, totalul activelor şi mărimea

capitalului social între 1919 şi 1939
Tabel nr.16
Capital
Numărul Total active,
Anii social,
băncilor în mil. lei
în mil. lei
1919 486 - 711,3
1929 1097 122835 11180,7
1934 873 82071 9514,6
1939 491 136079 8391,4
Sub presiunea crizei economice din 1929-1933, ca şi a prăbuşirii

preţurilor agricole, a fost necesară adoptarea unor măsuri în domeniul
bancar, destinate a dezamorsa conflictele dintre creditori şi debitori şi a
salva ordinea publică. Acestor scopuri le-a servit seria de măsuri pentru
conversiunea datoriilor agricole.
La începutul anului 1934 a fost adoptată şi legea pentru organizarea
şi reglementarea comerţului de bancă, (pe baza căreia s-a înfiinţat în 1935,
Consiliul Superior Bancar) ce urma să introducă mai multă ordine în acest
domeniu şi să raţionalizeze aparatul bancar prin eliminarea unităţilor
neviabile. Ca urmare, numărul băncilor a scăzut în anii 1934-1939,
consolidându-se în schimb, rolul marilor bănci, în frunte cu Banca
Naţională. Dacă în 1930 băncile mari – cu un capital de peste 60 milioane
lei – deţineau 39,7% din totalul bilanţului băncilor, în 1939 ponderea lor în
acest total s-a ridicat la 66,66%, iar în 1940 la 72,95%. În 1940 numărul
acestor bănci – care alcătuiau „marea finanţă” – s-a redus la 18 unităţi28.
În deceniile interbelice s-a făcut remarcată şi o prezenţă mai
însemnată a capitalului străin în viaţa bancară, pe fondul redistribuirilor de
poziţii în avantajul capitalului provenit din ţările învingătoare în primul
război mondial. Marile direcţii de utilizare a capitalurilor au fost refacerea
economică postbelică, susţinerea reformei agrare, dezvoltarea mai susţinută
a industriei, realizarea stabilizării monetare din 1929.
În 1925, Banca Naţională a redevenit o bancă mixtă, iar din 1931, pe
lângă funcţiunile ei tradiţionale, a fost investită cu atribuţii de control
valutar al schimburilor cu străinătatea, în mecanismul politicii de
contingentare a importului şi pe linia exercitării politicii de asanare a
creditului în cadrul Consiliului Superior Bancar. Rolul Băncii Naţionale a
crescut şi prin participarea, alături de stat, la înfiinţarea unor instituţii de
credit specializat.
Numărul instituţiilor de credit a crescut, iar unele au fost
reorganizate: a fost reorganizată Casa Rurală, prin legile din 1930 şi 1939,
precum şi Casele judeţene de împrumut pe gaj, ambele destinate micilor
agricultori; au fost create două instituţii noi, Creditul Agricol Ipotecar al
României, în 1931 şi Institutul Naţional de Credit Agricol, în 1937,
transformat în 1939 în Banca pentru Industrializarea şi Valorificarea
Produselor Agricole. Cu toate acestea, creditul pentru agricultură a rămas
insuficient în raport cu necesităţile.
Mult mai însemnate, prin amploarea mijloacelor puse la dispoziţie,
au fost instituţiile specializate de credit industrial, Societatea Naţională de
Credit Industrial, înfiinţată în 1923, precum şi banca Întreprinderilor
Aurifere şi Miniere, care a funcţionat între 1937 şi 1942. Din totalul
creditelor, acestor două instituţii le-au revenit la sfârşitul anului 1941,
54,3%29. Alte instituţii de credit specializat, destinate funcţionarilor şi
meşteşugarilor, au avut o pondere mult mai mică.
28
29
Enciclopedia României, vol. IV, pag. 608
Finanţele României, după sfârşitul primului război mondial, s-au

aflat într-o gravă criză de mijloace de plată, într-un moment în care statul
era chemat să participe prin bugetul său la refacerea economiei naţionale şi
să susţină integrarea noilor provincii.
Cerinţele principale faţă de finanţele statului au crescut brusc după
1918, fiind motivate30 de:
I. plata datoriilor statului, în special externe, contractate pentru
susţinerea războiului, cât şi a anuităţilor antebelice care veneau la
scadenţă;
II. cheltuielile masive pentru refacerea mijloacelor de transport şi de
comunicaţie, grav avariate de război;
III. plăţile externe pentru mărfurile cumpărate de particulari peste
graniţă în anii războiului şi mai ales după 1919-1921, garantate de
stat cu bonuri de tezaur;
IV. plata cotei-părţi, stabilită prin tratatele de pace, din datoria externă a
Austro-Ungariei, ce revenea României ca stat succesor al
provinciilor reunite;
V. pensiile de război ce reveneau sutelor de mii de invalizi, orfani şi
văduve;
VI. cheltuielile de unificare monetară, generate de preschimbarea
monedelor străine provenite din teritoriile care s-au unit cu România
şi a emisiunilor de lei de ocupaţie efectuate de administraţia germană
în teritoriul românesc ocupat;
VII. emisiunea de rentă cuvenită marilor proprietari, expropriaţi prin
legile de reformă agrară;
VIII. pierderea depozitelor de sute de milioane de lei aur din Germania şi
sechestrarea de către Rusia Sovietică a tezaurului BNR şi a altor
importante valori naţionale.
Astfel că necesităţile financiare ale statului se ridicau la cifre uriaşe,
estimate după unele aprecieri la aproximativ 150-200 miliarde lei, monedă
curentă (depreciată până în 1921 de circa 10 ori faţă de leul aur 1913).
30
La acestea se mai adaugă şi faptul că statul nu numai că nu putea să

mobilizeze aceste resurse băneşti dintr-o economie diminuată la sub
50% din capacitatea de producţie, dar nu avea posibilitatea să contracteze –
din cauza îndatorărilor foarte mari – nici credite importante în străinătate.
Din aceste cauze, sprijinul acordat de stat refacerii şi dezvoltării unor
sectoare ale economiei în anii ’20 a fost redus, ceea ce şi explică prelungirea
procesului de redresare până prin 1924-1925.
Finanţele publice, de stat şi locale, au urmat în articulaţie şi
interdependenţă cu evoluţia economică a României, fazele ciclului:
1919-1922, perioadă de criză şi dezorganizare; 1923-1929, perioadă de
refacere şi consolidare; din 1930, finanţele publice au intrat în criză, pe
fondul depresiunii economice mondiale, în perioada 1930-1934, criza în
domeniul finanţelor publice apărând mai profundă decât în alte sectoare;
după 1935, situaţia a înregistrat un proces de redresare şi dezvoltare, o dată
cu sporirea substanţială a intervenţiei statului în economie31.
Primele măsuri legislative şi instituţionale în domeniul finanţelor
statului după 1918 s-au exprimat în:
♦ unificarea bugetară, prin organizarea şi includerea în mecanismul şi
aparatul finanţelor de stat, a tuturor provinciilor;
♦ elaborarea şi aplicarea primului buget al României Mari în anul fiscal
1921-1922;
♦ reformarea sistemului de impozite şi introducerea, sub ministeriatul de
finanţe al lui Nicolae Titulescu, a unor impozite progresive pe venituri şi
averi şi în special asupra îmbogăţiţilor de război (suspendate şi anulate
după schimbarea lui Titulescu din funcţie);
♦ consolidarea datoriilor externe ale statului în perioada 1922-1928, prin
numeroase convenţii cu creditorii externi, respectiv transformarea
creditelor flotante, pe termen scurt, în împrumuturi eşalonate pe
perioade lungi, de 30-50 ani, uşurându-se temporar presiunea datoriilor
externe asupra bugetului de stat;
31
Axenciuc, V., Introducere în istoria economică a României. Epoca modernă, Bucureşti,
Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 1997, pag. 355
♦ amânarea plăţii unora dintre obligaţiile financiare externe ale României;

♦ sporirea impozitelor indirecte şi a taxelor în scopul măririi veniturilor
bugetare32.
În condiţiile în care veniturile statului proveneau într-o proporţie
covârşitoare din impozite şi taxe a căror procurare era îngreunată de
scăderea îngrijorătoare a producţiei agricole şi industriale, de
dezorganizarea transporturilor, de restrângerea comerţului şi a celorlalte
activităţi economice, în perioada imediat următoare încheierii războiului,
înfăptuirea neîntârziată a unei reforme fiscale era o prioritate.
În 1921, Parlamentul a adoptat Legea Nicolae Titulescu, care a
reprezentat prima măsură legislativă care a inaugurat noua politică fiscală a
României. În locul vechilor impozite pe care le-a desfiinţat, legea a instituit
şapte impozite cedulare, de tip real, un impozit global pe venit, precum şi un
impozit asupra averii. Impozitele cedulare se stabilesc în cote proporţionale,
diferenţiate în funcţie de natura venitului la care se referă (din proprietăţi
funciare neclădite şi clădite, exploatări agricole, întreprinderi industriale şi
comerciale, profesii libere, salarii, pensii, rente, venituri mobiliare).
Impozitul global era progresiv şi se aplica asupra veniturilor cumulate
provenind din diverse surse, după ce fuseseră în prealabil supuse
impozitelor cedulare.
Reforma fiscală din 1921 a fost apreciată pozitiv în general, întrucât
aceasta a instituit impozitul global care introduce principiul personalităţii
impozitului, realizează elasticitatea şi înlătură arbitrariul în determinarea
sarcinii fiscale. Cu toate acestea, în epocă, Legea Titulescu a fost însă aspru
criticată pentru cotele considerate prea ridicate ale impozitelor, pentru
obligaţia contribuabililor de a întocmi declaraţii de impunere şi pentru
desfiinţarea vechilor privilegii şi favoruri de care se bucurau unele categorii
sociale. Rezistenţa cu care a fost întâmpinată, la care s-au adăugat criticile
vehemente venite din partea partidelor de opoziţie, a făcut ca Legea Nicolae
Titulescu, deşi adoptată de Parlament să nu fie pusă niciodată în aplicare33.
32
Fundaţiei „România de Mâine”, 1997 Bucureşti,, pag. 357
33
Văcărel, I., Politici economice şi financiare de ieri şi de azi, Editura Economică, 1996,
Bucureşti, pag. 24
În ianuarie 1922, o dată cu venirea la conducerea Ministerului

Finanţelor a lui Vintilă I. Brătianu, a fost constituită o comisie alcătuită din
foşti miniştri de finanţe, reprezentanţi ai Curţii de Casaţie, senatori şi
deputaţi, reprezentanţi ai băncilor, comerţului, industriei şi ai Curţii de
Conturi, însărcinată să studieze problema unificării contribuţiilor directe şi
să prezinte un proiect de lege în acest sens, proiect care a fost votat de
Parlament în 1923. Legea Titulescu nefiind pusă în aplicare, iniţiativa
legislativă a lui Vintilă Brătianu a fost motivată tot prin necesitatea
unificării regimurilor de impunere existente în cele patru provincii
româneşti şi a aşezării sistemului de contribuţiuni directe pe baze care să
asigure o mai dreaptă repartizare între toţi locuitorii ţării a sarcinilor fiscale.
De asemenea, întrucât impozitele indirecte, care au un pronunţat caracter
regresiv, procurau majoritatea covârşitoare a veniturilor fiscale ale statului,
se impunea cu necesitate modificarea structurii acestora în favoarea
impozitelor directe.
După opinia raportorilor, Legea Vintilă Brătianu a reuşit să
armonizeze cele două mari interese, nevoile statului şi capacitatea de plată a
contribuabililor şi a reflectat, de asemenea, principiile de bază ale unei legi
de impozit pe venit, ca discriminarea veniturilor după originea lor,
exonerarea la bază şi, mai ales, garantarea în mod efectiv a drepturilor
contribuabililor contra abuzurilor fiscului. În fapt, legea lui Vintilă Brătianu,
a păstrat, în linii mari, sistemul impozitelor directe iniţiat de Nicolae
Titulescu, cu unele modificări şi adaptări. Cotele de impunere în
Legea Vintilă Brătianu au fost ceva mai reduse, comparativ cu cele din
legea Nicolae Titulescu.
Noua reglementare a impozitelor directe a marcat o uşurare a
sarcinilor fiscale ale contribuabililor persoane fizice, atât la impozitele
elementare, cât şi la global, acest lucru rezultând din reducerea cotelor,
majorarea minimului neimpozabil, precum şi din acordarea anumitor
facilităţi fiscale. Astfel, trecerea de la impozitele pe produsul brut, la
impozitele pe produsul net, adică pe venit, diferenţierea acestora în funcţie
de provenienţe şi natura veniturilor şi completarea impozitelor elementare
proporţionale cu un impozit global progresiv de tip personal, au fost
progrese evidente pe drumul perfecţionării impozitelor directe.34 Legea

Vintilă Brătianu, cu toate minusurile semnalate de numeroşi teoreticieni şi
practicieni, care au făcut necesare modificări şi completări ulterioare, a
rămas în vigoare în întreaga perioadă interbelică.
Virgil Madgearu, viitor ministru al finanţelor, a avut o poziţie
potrivnică sistemului fiscal instituit prin legea din 1923, sistem care, în
viziunea sa, încuraja „excesiv” industria şi avea tendinţa de a favoriza
formarea unei bancocraţii, susţinând necesitatea aplicării unui tratament
fiscal echitabil pentru agricultori şi pentru toate celelalte categorii
economice mijlocii şi mici35. Referindu-se la metoda determinării directe a
veniturilor din comerţ, industrie şi profesiuni libere, instituită prin legea
Vintilă Brătianu, Nicolae Vasilescu-Muscel, a ajuns la concluzia că reforma
fiscală din 1923 nu a dat roadele aşteptate întrucât: „Evaziunea fiscală se
practica pe scară întinsă, iar justiţia fiscală, prevăzută în teorie, nu s-a
realizat în practică. În timp ce veniturile agricole, din clădiri, salarii erau
impuse în întregime, putinţa de sustragere fiind mică, comercianţii,
industriaşii şi liber-profesioniştii se sustrag tot mai mult de la plata
impozitului, iar numărul celor impuşi este departe de realitate”36.
Prin politica fiscală iniţiată în 1923 regimurile fiscale existente în
cele patru provincii româneşti au fost unificate, iar încasările din impozitele
directe, în perioada 1922/1923-1928 au crescut de 2,4 ori mai rapid decât
veniturile fiscale totale. Deşi ponderea impozitelor directe în totalul
veniturilor fiscale a crescut, în acest interval de timp, de la 11,0% la 25,9%,
totuşi impozitele indirecte – inclusiv veniturile monopolurilor fiscale – au
continuat să procure aproape trei pătrimi din totalul acestora. Nu s-a produs,
34
Referindu-se la legile Nicolae Titulescu şi Vintilă Brătianu, Tăutu C., le considera ca
fiind „poarta prin care ţara românească a intrat în făgaşul sistemului modern de impozite,
introducând impozitul pe venit”; cf. Tăutu, C., Impozitele directe din România,
Atelierele Grafice SOCEC & Co S.A., Bucureşti, 1939, pag. 3
35
Madgearu, V. N., Drumul echilibrului financiar, Atelierele „Adevărul” S. A., Bucureşti,
1935, pag. 192
36
Vasilescu-Muscel, N. I., Contribuţiunile directe. Studiu comparativ între România
şi Franţa, Tipografia Ion N. Copuzeanu, Bucureşti, pag. 195
aşadar, modificarea radicală a structurii veniturilor bugetare, capabilă să

asigure atât de râvnita justiţie fiscală37.
Dintre impozitele elementare, impozitul pe salarii a înregistrat cea
mai dinamică evoluţie, crescând de 5,12 ori şi ajungând să ocupe primul loc
în 1928 cu 22,5% din totalul impozitelor directe, faţă de 14,8% în 1923; pe
locul secund s-a situat impozitul pe veniturile din comerţ şi industrie, dar
ponderea acestuia s-a micşorat continuu, de la 28,7% în 1923 la 16,9% în
1928; pe locul trei s-a plasat impozitul pe veniturile agricole, în creştere de
la 13,6% la 15,7%; pe locul patru s-a situat impozitul pe veniturile valorilor
mobiliare, în regres de la 23,1% la 13,3%; pe locul cinci s-a plasat impozitul
pe veniturile din clădiri în creştere de la 6,5% la 9,7%, iar pe ultimul loc,
impozitul pe veniturile din profesiuni libere, în scădere de la 4,1% la 3,1%.
Modificările intervenite în structura impozitelor în anii ’20 constituie
o confirmare în plus a faptului că diminuarea ponderii s-a produs tocmai la
impozitele pe veniturile din comerţ, industrie şi profesii libere, la care
evaziunea s-a practicat pe scară largă, iar majorările s-au produs la
impozitele pe salarii, agricol şi clădiri, la care posibilităţile de sustragere a
veniturilor de la impunere erau limitate38.
În anii ’20, cu excepţia anului 1928 care apare deficitar în statisticile
financiare, celelalte bugete ordinare pe perioada 1922/1923-1927, figurează
cu excedente39 care au fost utilizate pentru finanţarea căilor ferate,
aprovizionarea şi înzestrarea armatei, realizarea unor construcţii de şcoli,
37
Văcărel, I., Politici economice şi financiare de ieri şi de azi, Editura Economică, Bucureşti, 1996,
pag. 28
38
Văcărel, I., Politici economice şi financiare de ieri şi de azi, Editura Economică, Bucureşti, 1996,
pag. 29
39
O serie de economişti contestă însă veridicitatea acestor excedente. Întrucât o bună parte din aceste
cheltuieli aveau un caracter ordinar, în mod normal ele ar fi trebuit să fie înscrise în bugetele
anilor respectivi şi atunci acestea ar fi înregistrat deficite în loc de excedente; cf. Maievschi, M.,
Contribuţii la istoria finanţelor publice ale României între cele două războaie mondiale, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, pag. 130-132; Madgearu V. N., susţine că „situaţiunea finanţelor
publice, care, după cifrele oficiale, părea înfloritoare, era falsificată prin anumite practici
nepermise, graţie cărora se arătau excedente fictive. Anume, se comparau încasările cu plăţile, în
loc de a le pune faţă în faţă cu angajamentele contractate, pe consideraţiunea că angajamentele
n-ar constitui o sarcină pentru buget. În modul acesta, înainte de a se fi achitat angajamentele
contractate, se împărţeau „excedentele” şi se afectau, cu anticipaţie, pentru lucrări de
investiţiune, iar adesea, chiar aceste credite fictive astfel deschise erau depăşite în mod regulat.
În modul acesta, „excedentele” fictive s-au transformat în deficite reale”;
cf. Madgearu, V. N., Drumul echilibrului financiar, Atelierele „Adevărul” S. A., Bucureşti, 1935,
pag. 18
drumuri, şosele şi poduri, adaosuri la salariile funcţionarilor publici, datorie

publică etc. Cheltuielile bugetului ordinar al statului au crescut de la
10,5 miliarde lei în exerciţiul 1922/1923 la 35,2 miliarde lei în 1928, adică
într-un ritm mediu anual de 22,4%40.
Creşterea exagerată a aparatului de stat, care a antrenat sporirea
rapidă a cheltuielilor bugetare, centralizarea excesivă, lipsa de coordonare
între diferitele legi de organizare a serviciilor publice, sistemul de salarizare
a funcţionarilor publici şi lipsa disciplinei financiare, folosirea unor resurse
împrumutate pentru finanţarea unor cheltuieli curente, deficitele înregistrate
de căile ferate etc., au constituit obiectul criticilor care au vizat politica
financiară şi gestiunea banului public în cursul primului deceniu interbelic.
Politica financiară a fost afectată de lipsa de coordonare în
organizarea serviciilor publice şi deci a bugetelor acestora, situaţie care a
dus la crearea unui dezechilibru primejdios în satisfacerea diferitelor
cheltuieli ale statului. În anii ’20 şi ’30 sursele bugetare de bază au fost
impozitele indirecte, care au urmat acelaşi curs al întregului buget în
perioada interbelică.
Fiscalitatea, exprimată în această categorie de impozite, dar care nu
epuizează contribuţia populaţiei la veniturile administraţiei (întrucât sunt de
avut în vedere şi impozitele locale etc.), a crescut considerabil, ajungând să
constituie aproximativ 4/5 din veniturile statului. După o reducere
însemnată, produsă de criza economică, fiscalitatea a luat amploare pentru a
asigura cheltuielile sporite din anii următori, depăşind nivelul antecriză41.
40
Maievschi, M., Contribuţii la istoria finanţelor publice ale României între cele două
războaie mondiale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, pag. 129
41
Axenciuc, V., Economia naţională în prima jumătate a secolului XX, în Economia
României. Secolul XX, Postolache, T., coord., Editura Academiei, Bucureşti, 1991,
pag. 167; În 1940, Madgearu V. N., sublinia că: „Dezvoltarea consumului de produse
industriale a fost ţinută în loc – cel puţin de la 1935 până acum – de fiscalitatea
indirectă care a crescut progresiv cu mărimea sarcinilor excepţionale impuse de
înarmarea ţării”; cf. Madgearu, V. N., Economia României după războiul mondial,
ed. a II-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, pag. 279
Impozitele indirecte şi directe între

1925-1938/1939 (mil. lei)
Tabel nr.17
Impozite Impozite
Anii Total
indirecte directe
bugetari impozite
mil. lei % mil. lei %
1925 15.694 78,6 4.284 21,4 19.978
1929 19.532 80,0 8.885 20,0 24.408
1934- 13.221 78,6 3.610 21,4 16.831
1938- 24.416 73,0 9.033 27,0 33.449
Sursa: Axenciuc, V., Economia naţională în prima jumătate a secolului XX, în Economia
României. Secolul XX, Postolache, T., coord., Editura Academiei, Bucureşti,
1991, pag. 167
Interesant s-a manifestat ponderea celor două categorii de impozite

în total: cele indirecte, până la 80% în 1929, urmează o tendinţă de reducere
în perioada 1934-1938, iar impozitele directe una opusă.
Guvernele au considerat unele sarcini fiscale directe mai sigure şi
mai convenabile pentru stat decât cele indirecte, ajunse acum la un prag
maxim (producând mişcări sociale din cauza scumpirii exagerate a
produselor).
În perioada 1929-1940, bugetul României a cunoscut următoarea
compartimentare:
♦ în toată perioada a funcţionat bugetul ordinar al statului;
♦ independent de bugetul general al statului a existat bugetul regiilor
publice comerciale, caselor autonome, direcţiilor speciale, ale cărui
excedente erau vărsate în veniturile generale ale bugetului
(după 16 martie 1929, întreprinderile şi monopolurile statului au fost
organizate pe baze comerciale, iar după 4 mai 1934, regiile publice
comerciale sunt încorporate ministerelor, cu bugete separate, figurând la
bugetele ministerelor cu soldul anual al activităţii);
♦ de asemenea, există bugetele administraţiei locale, judeţene, comunale
rurale, comune urbane şi municipii;
♦ din 1932 a fost instituit bugetul extraordinar – în 1935/1936 buget de
lichidare – care gestiona datoria flotantă a statului, prin acesta fiind
plătiţi furnizorii în afara bugetului ordinar; după 1934, bugetul
extraordinar a avut venituri constituite din rămăşiţele neîncasate în

exerciţiile anterioare;
♦ în 1934 a fost instituit Fondul Apărării Naţionale prin disjungerea
înzestrării armatei de bugetul ordinar al Ministerului Apărării; cu
începere din 1935/1936 a fost organizat bugetul special al Fondului
Apărării Naţionale, iar în anii 1936/1937 înzestrarea aviaţiei a fost
organizată printr-un buget alimentat din taxa timbrului aviaţiei şi
subvenţii de la Ministerul Apărării Naţionale (timbrul aviaţiei fiind
perceput din 1931), care, din 1938/1939 a cuprins şi Fondul Marinei,
fiind constituit Bugetul Fondului Naţional al Aviaţiei;
♦ în anii 1939/1940 a fost constituit bugetul fondurilor cu afectaţiune
specială42.
Bugetul anului 1929 (ianuarie 1929-iunie 1930) a avut un excedent
de 1.411 milioane lei, însă, începând cu exerciţiul următor, până în
1934-1935, bugetele s-au soldat cu mari deficite; ulterior, bugetele au fost
permanent excedentare. Bugetele extraordinare au reprezentat o modalitate
de gestionare a datoriei flotante a statului, instituirea acestora în perioada
1932/1933-1935/1936 dislocând unitatea bugetară.
Efectele măsurilor de redresare economică şi financiară s-au resimţit
în exerciţiul 1934-1935 prin înviorarea creditului şi spiritului întreprinzător
– la aceasta contribuind asanarea datoriilor agricole şi urbane – şi prin
restrângerea evaziunii fiscale, urmare a înlocuirii impozitului global cu
impozitul supracotă şi a reducerii concomitente a unor impozite pe
circulaţie. De asemenea, pentru asigurarea condiţiilor unui împrumut extern,
urmare a consultării cu experţii Societăţii Naţiunilor, s-a procedat în 1932 la
reorganizarea finanţelor, fiind despărţite serviciile de constatare de cele de
încasare şi plăţi, la reforma aşezării impozitelor şi la un mai strict control al
cheltuielilor.
42
Olaru, C., Circulaţia monetară în România (1929-1940), Editura Silex, Bucureşti,
1999, pag. 122
Principalele surse de venituri ale bugetului ordinar

(1929-1940/1941)43, milioane lei
Tabel nr.18
Anul Directe Indirecte Timbru CAM
1929 8.407 10.856 4.348 7.286
1930 8.661 9.409 3.940 4.422
1931 7.422 7.157 2.934 3.955
1932-1933 5.396 8.051 2.484 4.857
1933-1934 3.457 7.516 1.940 3.649
1934-1935 3.610 7.206 1.893 3.835
1935-1936 3.940 9.090 2.166 3.743
1936-1937 4.226 10.722 2.451 3.760
1937-1938 4.993 11.443 2.941 3.966
1938-1939 7.520 13.541 3.553 4.028
1939-1940 7.050 15.801 4.638 4.119
1940-1941 7.643 16.602 5.337 4.211
Sursa: Enciclopedia României, vol. IV, Bucureşti, 1943, pag. 1024
Eficienţa reformelor fiscale s-a evidenţiat în anii următori, înviorarea

vieţii economice mărind posibilităţile de plată, încasările statului sporind
mai ales pe seama impozitului pe cifra de afaceri şi a taxelor de timbru şi
înregistrare.
În ultimii ani ai deceniului patru, s-a acţionat, de asemenea, pe
direcţia degrevării fiscale şi pe o mai bună gestionare a întreprinderilor
statului. În 1939-1940, veniturile impozitului agricol au fost scoase din
bugetul statului şi trecute la bugetele locale. Agravarea conjuncturii politice
mondiale a impus cheltuieli excepţionale pentru apărare, cheltuielile sporite
fiind acoperite de creşterea impozitelor indirecte, din împrumuturi interne şi
din veniturile suplimentare.
Bugetul general cuprinzător şi-a sporit cheltuielile de la 47 miliarde
lei în 1934 la 72 miliarde lei în 1938, o creştere deosebit de însemnată în
cinci ani. Bugetul ordinar şi-a redus ponderea în cel general, în 1938 fiind
doar de 38%. Structura bugetară multiplă a permis statului manevrarea
43
Vezi şi Olaru, C., Circulaţia monetară în România (1929-1940), Editura Silex, Bucureşti,
1999, pag. 128
fondurilor în interese generale, dar şi pentru numeroase deturnări de fonduri,

efect al marii corupţii ce a caracterizat anii ’3044.
O imagine globală asupra tuturor fondurilor trecute prin buget nu
este dată însă în expunerile de motive şi în proiectele de buget, ea putând fi
relevată numai prin cercetarea altor documente financiare.
Totalul fondurilor trecute prin bugetul statului era de peste două ori
mai mare decât datele prezentate opiniei publice. Întreprinderile şi
instituţiile statului aveau bugete care echivalau şi adesea depăşeau mărimea
bugetului ordinar de stat, totalul patrimoniului statului fiind apreciat în 1935
la peste 125 miliarde lei45.
În exerciţiul bugetar 1937-1938, totalul acestor fonduri a fost
următorul:
Totalul fondurilor trecute prin buget în exerciţiul bugetar

1937-1938, milioane lei
Tabel nr.19
Bugetul ordinar al statului 25.946
Bugetul Fondului Apărării Naţionale 2.750
Fondul Naţional al Aviaţiei 848
Bugetele întreprinderilor statului
(fără excedente, care sunt trecute în bugetul 24.972
ordinar)
Credite extraordinare pentru înzestrarea
11.611
armatei (interne şi externe)
Bugetele administraţiei locale 8.837
Fonduri speciale camuflate aprox. 7000
Total 81.964
Sursa: Dobrovici, Gh. M., Istoricul dezvoltării economice şi financiare a României

şi împrumuturile contractate (1823-1933), Bucureşti, 1934, pag. 160, 173
44
Fundaţiei „România de Mâine”, 1997 Bucureşti,, pag. 363
45
României. Secolul XX, Postolache, T., coord., Editura Academiei, Bucureşti, 1991,
pag. 166
În anii ’30, în raport cu cheltuielile crescânde ale statului, veniturile

obţinute prin buget au devenit insuficiente, fapt care a determinat
practicarea pe scară largă a împrumuturilor46 statului pe termen scurt de la
diferite instituţii publice: CEC, BNR, de la bănci particulare, cât şi
acoperirea obligaţiilor statului prin bonuri de tezaur ale Ministerului de
Finanţe.
Bugetul de stat a ocupat în anii ’30 o poziţie importantă în venitul
naţional, situaţie normală într-o ţară preponderent agrară, în curs de
dezvoltare industrială, unde statul, cu capacitatea lui patrimonială, bugetară
şi legislativă, era atras în principalele domenii de progres social, public şi
privat.
Faţă de venitul naţional evaluat după metodologia deceniului patru,
în Enciclopedia României, la 262.808 milioane lei în anul 1938, fondurile
bugetare ale statului şi ale administraţiilor locale, fără bugetele
întreprinderilor de stat estimate la 56.992 miliarde, reprezentau 21,7% din
total, respectiv, peste o cincime din venitul naţional. Cifra este semnificativă
şi în judecăţile de apreciere a importanţei etatismului, în această perioadă
realizându-se, în condiţii relativ normale, cea mai largă şi mai adâncă
implicare a statului în viaţa economică 47.
Dimensiunea şi orientarea cheltuielilor bugetare au o deosebită
importanţă pentru finanţele statului şi pentru economia naţională.
Cheltuielile statului, în care sunt incluse şi cele pentru întreprinderile sale
economice – căi ferate, arsenale, transportul fluvial şi maritim, fabricile de
tutun etc., după o urcare spectaculoasă până în 1929 şi o scădere mai
moderată în timpul crizei, s-au înscris în perioada 1934-1938 într-o evoluţie
ascendentă, cerinţele sporite venind din domeniul administraţiei, ordinii
publice şi armatei, unde ponderea a urcat continuu în total după 1929 şi
unde s-a dat prioritate cerinţelor.
46
La sfârşitul perioadei 1938-1939, operaţiile de trezorerie, respectiv împrumuturile
curente, au ajuns să reprezinte aproape 1/3 din finanţarea bugetară.
47
României. Secolul XX, Postolache, T., coord., Bucureşti, Editura Academiei, 1991,
pag. 166-167
Grafic nr.4
Structura cheltuielilor bugetare (1925-1939)
30.9 21 42.2 5.9

1934-1935 29.7 20.2 45.5 4.6
26.2 22.7 38.9 12.2
1925 26.7 16.9 43.5 12.9
0 20 40 60 80 100 120
Administratie,ordine publica, armata Invatamant,cultura,sanatate

Economie Datorie publica
Cifrele sporite relevă, de asemenea, fenomenul birocratizării şi

umflării aparatului de stat, fenomen criticat intens în perioada respectivă. În
1934, prin buget, instituţii autonome, comune şi judeţe, statul plătea lunar
circa 1,5 miliarde lei lefuri şi 280 milioane lei pensii. Din cele circa
21,36 miliarde lei pentru anul respectiv, 85% sunt reprezentate de lefuri, iar
15% de pensii. La un volum total al cheltuielilor bugetare anuale de circa
80 de miliarde lei, circa 25% reprezentând cheltuielile de personal şi pensii,
restul de 75% cheltuieli materiale arată faptul că statul a reprezentat în
anii ’30 cel mai mare client al economiei.
De notat că armata prelua, din totalul grupei, 40,5% în 1934 şi
56,1% în 1938, situaţia atestând preocuparea statului pentru modernizarea
forţei de apărare. În 1938, administraţia centrală şi financiară cheltuia
29,1%, ordinea publică şi justiţia 13,6% şi reprezentanţa externă 1,2% din
totalul categoriei. Sumele destinate învăţământului, culturii şi sănătăţii, în
cifre absolute, au sporit ca tendinţă, exprimând preocuparea guvernelor
pentru extinderea contribuţiei statului la procesul de civilizaţie, deşi
cheltuielile cu această destinaţie s-au dovedit, faţă de celelalte sectoare, cele
mai reduse în comparaţie cu necesităţile.
Anii interbelici s-au caracterizat prin creşterea procesului de inflaţie
care a antrenat mai rapid preţurile şi a lăsat în urmă salariile şi veniturile
populaţiei. Bugetele administraţiilor locale – judeţe, oraşe şi comune – au
avut un loc important în finanţele publice, ponderea lor oscilând între
25-40% din totalul bugetului ordinar. În perioada 1934-1938, încasările

anuale au variat între 5.397 milioane lei minima în 1935-1936 şi
8.115 milioane lei maxima în 1937 şi au depăşit cheltuielile lăsând un
excedent în toţi anii, între 516 milioane lei şi 806 milioane lei; în general, pe
locuitor, în 1938, reveneau 326 lei la încasări, constituindu-se ca o sarcină
fiscală importantă.
Raportate pe locuitor, cheltuielile statului au cunoscut o curbă
variabilă, cu tendinţă de creştere sensibilă: de la 898 lei în 1924, la 1.878 lei
în 1928, la 2.167 lei în 1931, urmate de o reducere în anii crizei la 1.472 lei
în 1934 şi din nou o creştere al 2.455 lei pe locuitor în anul 1939 48.
Prin toate instrumentele bugetare, centrale şi locale, s-a realizat
distribuirea a aproximativ o cincime din venitul naţional, în scopul
intereselor generale naţionale, însă, o parte importantă s-a transformat, prin
mecanismele specifice, în acumulări de capital, bugetul funcţionând în acest
mod şi ca o pârghie de primă însemnătate în stimularea investiţiilor şi a
producţiei în economia privată.
48

Cap 5

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cap 5

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

5 Dinamica economiei româneşti

Economia României în cele două decenii interbelice a

137.903.000 km2 la 295.049.000 km2 (cu un spor de 213%); lungimea căilor

la 189.776 la 375.011 c. p. (spor 198%), iar valoarea producţiei de la

Industria prelucrătoare, după indicatorii principali,

Sursa: calculat după Arcadian, N., Industrializarea României, Bucureşti, 1936,

În România antebelică, industria extractivă era reprezentată, în

noi ramuri şi subramuri, s-au ameliorat şi legăturile de aprovizionare dintre

Evoluţia conturilor de capital şi investiţii industriale

Se evidenţiază ritmul alert al industriei electrice, urmată de ramurile

Sursa: Axenciuc, V., Evoluţia economică a României. Cercetări statistico-istorice.

Pe fondul creşterii generale, industriile prelucrătoare şi-au sporit

Structura industriei pe ramuri, după valoarea producţiei,

Sursa: Anuarul statistic al României, 1925-1940

Expansiunea producţiei, sub raport cantitativ, a sporit în intervalul

Din aceste raporturi rezultă ieftinirea costurilor de producţie şi

Sursa: Anuarul statistic al României, 1925-1940

Evoluţia ponderii valorice a producţiei agriculturii şi industriei,

Aceste date arată că, în deceniile interbelice, s-a înregistrat o

Valoarea producţiei agricole şi a producţiei industriale pe locuitor activ

Valoarea producţiei pe locuitor a trecut prin reducerile provocate de

În deceniile interbelice, industria şi-a dublat patrimoniul de investiţii, şi-a

agriculturii în primii ani postbelici era caracterizată de:

II. în urma reformei, România s-a transformat într-o ţară dominată în

exploataţia agricolă mijlocie ţărănească de peste 10-15 hectare; exploataţia

de pe pieţele internaţionale. Semnificativă pentru evoluţia producţiei

Structura suprafeţelor ocupate de principalele culturi

Sursa: Constantinescu N.N., (coord.), Istoria economică a României,

Structura si ponderea suprafetelor ocupate de

86.9 3.8 3.7 5.6

1937 86.6 4 3.8 5.6

86.5 4 3.7 5.8

1931-1935 87.6 3.7 3 5.7

88.2 3.4 3.2 5.2

1921-1925 90 3.4 2.3 4.3

Suprafeţele însămânţate au crescut de la 11,4 milioane hectare în

maşini şi unelte agricole amplificându-şi producţia de pluguri, grape,

să fie salvate de la faliment economic şi dispariţie, conversiunea datoriilor

Evoluţia volumului valoric al comerţului exterior

Sursa: Date calculate după Enciclopedia României, vol. IV,

Între anii 1935-1937, exportul a cunoscut o uşoară înviorare, atingând în 1937,

În anii 1936-1937, importul a înregistrat o creştere bruscă, dublându-se

Evoluţia indicelui general al volumului fizic al exportului

E/I 38,7 42,5 61,4 68,7 64,2

Anii 1925 1926 1927 1928 1929

Sursa: Date calculate după Enciclopedia României, vol. IV,

Evolutia indicelui general al volumului fizic al exportului

Evoluţia indicelui preţurilor de export şi de import al României

1920 47,2 37,2 126,9

Indicele preţurilor de import a avut o evoluţie diferită faţă de cel al

proporţie de 90-95% din produse de bază neprelucrate sau cu un grad de

Valoarea medie a unei tone de mărfuri exportate şi importate,

Grupa cerealelor şi leguminoaselor (grâu, porumb, orz, ovăz şi

Exportul principalelor produse

Sursa: Enciclopedia României, vol.IV, Imprimeria Naţională, Bucureşti,

În 1938, această grupă a deţinut numai un sfert din totalul exportului

Sub aspectul volumului fizic, exporturile de ţiţei şi produse

Exportul principalelor produse

Sursa: Enciclopedia României, vol. IV,

Ca volum fizic, cele mai mari exporturi s-au înregistrat în perioada

Indicele preţurilor de export între 1920-1938, (1929=100)

Sursa: Enciclopedia României, vol. IV,

Grupa produselor finite au avut o pondere ce a variat între 75-88% din

importul de maşini şi utilaje industriale a fost determinat de investiţiile de