Curs ontologie și metafizică

Seminar 11
Stănilă(Simion)Marioara

Incursiuni ale conceptului de kakón: rău

Subiectul referatului este despre kakon-rău iar maniera de lucru este de a urma
conexiunile din dicționarul lui Francis Peters.
Termenul de kakon-rău se află în relație cu următorii termeni:
- Nomos : obicei, convenţie, lege
- Arete/agathon : excelenţă într-un domeniu, virtute
- Doxa:opinie, judecată
- Psyche-psihic
- Apeiron : nelimitat, nedefinit
- Kinoun: mișcător, agent, cauză eficientă
- Hedone:plăcere
- Pronoia: precugetare,providență
Conform lui Francis Peters ,, înainte ca Socrate să fi făcut din etică obiect al
discursului filozofic, consideraţiile despre bine şi rău fuseseră apanajul poeţilor şi al
legiuitorilor. Dar conştiinţa tot mai acută a relativismului moral şi susţinerea de către sofişti a
caracterului pur arbitrar al legii l-au determinat pe Socrate să caute standarde absolute ale
conduitei morale. " Astfel că termenul de kakon este pus în antiteza cu conceptul de "Nomos"
este cuvânt grecesc , care înseamnă "lege". Nomos basileus (Νόμος βασιλεύς -"legea este rege")
este motto-ul grecesc care sugerează telul de a nu te supune nici unui om, ci doar legii, conform
wikepedia., Odată materializat daemon-ul Nomos în chip de umană lege, sofiștii s-au pus pe
reflexionat cu privire la starea sa de sacralitatea, sau la relativitatea sa, motivați fiind de
contrastul dintre legile grecești ale unui polis, în raport cu alte polis-uri tot grecești (în general),
dar si cu cele ale polis-urilor altor popoare ale Antichității, constatând prin verificare că uneori
erau similare, uneori diferite, dar nu neapărat mai bune sau mai rele (înțelegându-se prin asa
lucru existenta mai mult sau mai puțin adecvate a scopurilor sociale care le puteau justifica).
Conform dicționarului lui Francis Peters în Legile 71 6c, ,,teoria lui Protagoras despre homo
mensura este definitiv corectată : Zeul este măsura tuturor lucrurilor (theios nomos). Socrate îi
opune credința ca natura morală a omului este ceva ce are în toți oamenii un teme Și că, de
aceea, conceptele morale, singurele care pot forma temelie unei vieți morale, se află în toți
oamenii de același fel ascunse, ceea ce înseamnă că există un criteriu general-valabil sau un
principiu; obiectiv, a ceea ce este bine și ceea ce este rău. " Năzuința care-l mișcă pe Socrate
este ca să salveze comunitatea morală a poporului său, așa de greu amenințată de subiectivismul
și relativismul etic al sofiștilor. Căci și în această privință Socrate era încălzit de credința mare că
există o etică absolută, sau, cu alte cuvinte, că există un Bine absolut și un rău .El spune ,,
“Nimeni nu acționează de bună voie nedrept, ci numai din insuficiența științei” în cartea Etica
aristotelică.
Conform dicționarului lui Peters Francis ,,Socrate însă a pus accentul pe virtute
(Areté ( /ˈærətiː/; greacă ἀρετή), în sensul de bază, înseamnă excelența de orice fel. În primele
apariții din/în limba greacă, această noțiune de excelență a fost legată de noțiunea de împlinire
a scopului sau funcției: actul cuiva de a trăi la potențialul maxim al lui. Areté în cultura Greciei
antice a fost curajul și puterea în fața adversității și era ceea la ce aspirau toți oamenii. Cea mai

1
articulată valoare în cultura Greacă este Areté. Tradusă drept „virtute”, cuvântul înseamnă de
fapt ceva apropiat de „a fi cea mai bună versiune a ta posibilă”, sau „atingerea potențialului
uman maxim al tău”conform wikepedia şi bine (agathon-nomos care stă în forma statului
platonician”.
Socrate își pune întrebarea cum un om care judecă corect să aibă o conduită de
nestăpânire? El spunea că nu este posibil ca ,,acolo ,unde știința este prezentă, să existe altceva
care să o domine, trăgând-o după sine ca un sclav,.Teoria lui Socrate este în contradicție cu
faptele,și trebuie cercetată pasiunea presupunând că la origine stă ignoranța, și a fost admisă
parțial menținându-se ideea că atunci cănd un om incapabil de stăpânire se lasă dominat de
plăceri, nu în posesia stiinței se află ci în posesia opiniei., răul nu se poate bucura de indulgență.
Platon a continuat pe făgaşul acestei tradiţii cu lungile sale discuţii despre posibilitatea judecăţii
false (doxa).conform dicționarului lui Francis Peters ,,doxa rămîne la Platon fundamentală, deşi
se presimte la el un interes crescînd pentru lumea sensibilă. Viziunea platoniciană despre doxa,
întrucît se întemeiază pe separaţia eide-lor de lucrurile sensibile, nu-şi găseşte suport în
viziunea aristotelică despre realitate; dar există un alt context în care problematica privitoare la
doxa poate fi tratată. Problema adevărului şi erorii se pune cu deosebire în sfera judecăţii.
Despre posibilităţile judecăţii false se discută în Theait. 187c-200d, dar cum poziţia adevărată
depinde de soluţia problemei nefiinţei analiza finală este oferită de abia în Soph. 263b-d :
eroarea (pseudos) este o judecată (doxa) care nu corespunde realităţii, fie "realităţii" situaţiei
sensibile, fie realităţii eidos-ului la care sensibilul participă.,,
De fapt, din punctul său de vedere intelectualist s-ar părea că răul nici nu poate exista,
pentru că ,,nimeni nu face ceva rău în mod voit, ci doar din pricina ignoranţei” Aristotel, în
Ethica Nichomatica VII, 1145b. Aristotel părăsește drumul trasat de marii săi înaintași, Socrate
și Platon, el nu mai întrebă despre ideea de bine, despre moralitatea ca ceva în sine, pentru sine și
despre variabilitatea acesteia, ci pe Aristotel îl preocupă viața morală reală (moralitatea ca ceva
faptic). Etica aristotelică nu mai este îndreptată spre cunoașterea unui ideal veșnic și
neschimbabil, ci spre înțelegerea binelui ce poate fi realizat de către oamnei aici în această lume,
care sunt deosebiți după sex, stare socială, profesiune, popor și de aceea el este altfel pentru
bărbat și altfel pentru femeie. Pentru Aristotel este de neînțeles ceea ce platonicii vor sa spună
cu a lor “bine în sine”.
Aristotel afirma că dacă ar exista așa ceva, omul nu ar putea să îl sesizeze niciodată.
Binele este dinpotrivă în orice artă și orice acțiune ca scop al acestora Măsura este folosul căci
scopul omului nu este cunoașterea, ci fapta..Aristotel accentuează și el că virtutea nu constă nici
în bogăție, onoare sau alte bunuri materiale, ci exclusiv în “ activitatea virtuoasă sau rațională a
sufletului”. Virtutea nu este dată odată cu înțelegerea, ci rețiunea trebuie să ordoneze năduințele,
afectele și instinctele din care urmează acțiunile umane. Virtutea este definită de Aristotel ca
fiind aptitudinea câștigată prin exercițiu, așadar aptitudinea de a acționa întotdeauna conform
cu rațiunea, ceea ce înseamnă la acest filosof a ține mereu cale de mijloc, calea între extreme.
Virtutea este “o acțiune de voință făcută cu precugetare și care constă în păstrarea drumului de
mijlocales de rațiune în mod liber, în urma unui discernământ”. Ethica Nichomatica VII, 1145b.
Conform dicționarului lui Francis Peters ,,Platon e mai conştient de elementul voliţional
şi admite că sufletul poate cauza atît binele cît şi răul (Legile 896d; compară Theait. 176a şi
psyche), iar procesul de ipostaziere care l-a făcut să convertească definiţiile socratice în
realităţi ontologice sugerează, cel puţin într-un loc, existenţa unui eidos al răului (Republica.
476e). Acest lucru este, pesemne, consonant cu contextul originilor etice ale teoriei eide-lor, sau
cel puţin explicabil prin prisma acestuia, dar aserţiunea din Legile 896e, că există Un Suflet al

2
Lumii (psyche tou pantos) rău alături de unul bun anunţă ridicarea dualismului etic, care în
scrierile timpurii ale lui Platon este prezent la nivelul corpului şi sufletului, pe planul cosmic,
probabil ca urmare a amplificării contactelor cu tradiţia iraniană".
Platon face distincția dintre mișcări primare ce sunt proprii sufletului și mișcări
secundare ce-și au originea în corp și ajung în suflet. Platon abordează sufletul ca fiind
nemuritor, face ca sufletul să se miște mișcându-se pe el însuși, în loc să găndească mișcarea
lucrurilor ca fiind determinată de suflet în chip de cauză finală a lor, ceea ce ar îndreptății
afirmația că sufletul inițiază mișcarea prin găndire sau alegere. În Legile 896 citez ,, Prin corpuri
care îşi schimbă locul mişcându-se, mi se pare că tu înţelegi pe acelea pe care o mişcare de
translaţie le face să treacă fără încetare de la un loc la altul, si care uneori n-au decât un singur
centru ca bază a mişcării lor, alteori au mai multe, pe când se rostogolesc. însă când se ciocnesc
de altele, dacă se ciocnesc cu unele în repaos, se despart; dacă însă se ciocnesc cu corpuri
mişcătoare venite din partea opusă şi îndreptate spre aceeaşi ţintă, luând amândouă calea de
mijloc a unei linii între cele două direcţii iniţiale, capătă o mişcare conjugată. Afirm că aşa se
petrec lucrurile precum zici şi tu.,,.....,, Vădit că atunci când un element, ce primeşte o primă
creştere si trece la o a doua schimbare, si de la aceasta la o a treia, devine apoi sensibil pentru
cel ce este capabil de simţire. Numai prin aceste feluri de prefaceri şi de treceri de la o mişcare
la alta se creează totul în univers. Fiecare lucru fiinţează, într-adevăr, numai cât timp dăinuieşte
forma sa primitivă; iar când a trecut la o altă formă, el piere cu totul.,,
Platon spune în Republica 476 e: ,, De ce s-ar mânia pe noi omul acesta, despre care
afirmăm că se dă cu părerea, neștiind și s-ar îndoi că grăim adevărul?....oare știe un lucru care
este sau care nu este?,,Dacă facem analogia cu teoria sufletului lui Platon, bazată pe cuvintele
profesorului său Socrate, considera psihicul (psyche) ca fiind esența unei persoane — el decide
modul în care se comportă oamenii. El a considerat această esență ca fiind un ocupant etern,
necorporal al ființei noastre. Platon a spus că, chiar și după moarte, sufletul există și este capabil
să gândească. El credea că, pe măsură ce corpurile mor, sufletul renaște continuu
(metempsihoză) în corpurile ulterioare. Sufletul platonic este format din trei părți situate în
diferite regiuni ale corpului:intelect, voință și pasiune. În scrierile mai târzii, lucrarea Legile 896
e va concluziona ca există un Suflet al Lumii bun alături de unul rău care există dincolo de spațiu
și timp. În Legile 896 d,, Vedeţi, cât despre mine, eu afirm cu vorbe clare că ceea ce îndeobşte se
socoteşte ca rău, pentru cei răi e un bine, şi e un rău numai pentru cei drepti si că din contră
ceea ce se deosebește ca bine, este astfel numai pentru cei buni, iar pentru cei răi este un rău,,
Conform dicționarului lui Francis Peters ,, Aristotel, în Metafizica 1051 a, respinge
deopotrivă eidos-ul răului şi Sufletul Lumii rău,, plecând de la ideea că actualizarea este mai
bună decât virtualitatea onorabilă, deoarece lucrurile din virtualitate sunt capabile să fie ambele
contrarii, fiecare rămâne identic cu sine,virtualitățile contrariilor coexistă simultan, dar
contrariile nu pot coexista simultan(a fi efectiv bolnav și a fi sănătos), unul dintre contrarii este
cel bun, în timp ce virtualul este în mod egal, ambele contrarii sau nici unul. Raționamentul fiind
următorul:virtualitatea sănătății este indistinctă de virtualitatea bolii, deci ea este mai puțin bună
decât actualizarea sănătății. Invers la lucrurile rele actualizarea este mai rea decât virtualitatea.
Dacă răul actualizat urmează virtualității, înseamnă că acolo unde nu există virtualitate nu poate
exista nici rău.Lucrurile eterne nu au virtualitate, deci la ele nu există rău.Construcția geometrică
este o formă de actualizare a teoremei latente virtuale, la Aristotel găsim o dovadă a priorității
actualizării în faptul că oamenii învață acționând, făcând mai degrabă decât învățând
pasiv.,,Întradevăr,virttualitățile contrariilor coexistă simultan, dar contrariile/actualizate/ nu pot
coexista simultan.....e clar deci că răul nu este dincolo de lucruri, deoarece el urmează în mod

3
natural după virtualitate. Prin urmare, printre lucrurile primordiale și eterne nu există nici rău,
nici eroare, nici distrugere.,,
Francis Peters spune că ,,doctrina caracteristic aristotelică asociază raul moral cu
excesul, ca un corolar al teoriei sale despre „justa măsură" (vezi meson}. În Eth. Nich, 1106b) el
aminteşte aprobator teza pitagorică după care răul trebuie identificat cu nedeterminatul , răul
ține de domeniul indefinitului si binele pe ccel al limitatului, fiind un un singur fel de a proceda
bine, de aceea primul lucru este ușor iar celălalt dificil, ușor să greșești ținta, greu s-o atingi. Din
această cauză excesul și insuficiența aparțin viciului, în timp ce virtuții îi este proprie linia de
mijloc,, doar într-un fel poți fi bun, rău în nenumărate,,Virtutea se află în relație cu afectele și
acțiunile, în care excesul este greșit și insuficiența blamată, pe când măsura justă este lăudată și
înseamnă rectitudine, amândoua fiind proprii virtuții..(apeiron; Apeiron este un termen filosofic
creat de Anaximandru în secolul VI î. Hr. care respinge ideea că apa sau oricare dintre
substanțele fundamentale vizibile, recunoscute de toată lumea ar putea sluji drept temei pentru
tot restul. În schimb, el postulează o substanță pe care a caracterizat-o
drept apeiron (din a privativ, care indică absența și peras = limită, hotar).conform Francis
Peters. Ceea ce ideea de apeiron implică este durata nelimitată în timp și nedeterminarea, adică
absența limitelor interne pe care le presupune distrugerea ulterioară a corpurilor fizice simple,
aerul și apa.
,,Apeironul este conceput ca indeterminabil, pentru că numai de la indeterminant se
poate ajunge la determinant. Trecerea presupune o ne-determinare ceva care încă nu este ce
urmează să fie, dar este fără forma ce va fi. La Platon, peras și apeiron apar drept co-principii.
Interesul neîntrerupt în timp pentru apeiron ca principiu ontologic se explică prin includerea lui
în problematica răului, prin identificarea sa cu principiul material. Aristotel menționa că nenăscut
fiind, nepieritor, neavând înaintea lui un altul care să îl explice, apeironul este asemenea nous-
ului lui Anaxagora. "Conform Peters Francis
Tot Francis Peters sugereaza o comparație între „Tabloul contrariilor" pitagoric din
Metafizica 986a şi vezi (kinoun Cauza eficientă (kinoun) a unui lucru este cea care determină
schimbarea și conduce mișcarea tranzitorie (cum ar fi un pictor care pictează o casă). În multe
cazuri, acesta este pur și simplu lucrul care aduce ceva. De exemplu, în cazul unei statui,
persoana care taie și transformă un bloc de marmură într-o statuie.). Astfel, fiindcà în toate
privințele li s-a părut că intreaga natură se aseamănă cu numerele si că numerele sunt primele
/principii/ ale întregii naturi, au conceput elementele numerelor ca fiind elementele tuturor
lucrurilor si au socotit cà ,,Cerul intreg este armonie si numar,,. Și ei colectionau acele analogii
dintre numere si armonii muzicale cu revoluțiile si părtile Cerului si cu intreaga alcătuire a
Universului si le puneau în armonie. Pitagoricienii considerau cà planetele se rotesc în jurul
Pâmântului pe sfere plasate la distante ce formau Ìntre eie raporturi armonice. De aici celebra
teorie a muzicii sferelor, pe care nu o putem auzi din pricina obisnuintei cu ea de la nastere. Ei
mai afirmä si cä numärul purcede din unu, iar ìntregul Cer, dupä cum s-a spus, este numär.
Asadar, din partea atat a lui, cat si a celorlalti se poate afla doar ca principiile lucrurilor sunt sub
forma unor contrarii, lar de la ceilalti /pitagoricieni/ se poate afla si cate sunt, si care sunt aceste
principii. Dar cum pot fi ele reduse la principiile discutate inainte nu se analizeaza cu claritate de
catre pitagoricieni. Ei par sa aseze elementele in genul materiel. Caci afirma ca Fiinta consta si
este plamadita din aceste elemente, ce-i sunt imanente. În dictionarul lui Francis Peters ,,kinoun
pune accentul pe aspectul moral al acestor forte si vede în ele o manifestare a dualismului moral
conform lui Aristotel, iar conform lui Platon sufletului i se atribuie principiul automișcării,
primul Mişcător platonician este partea noetică a semitranscendentului sau Suflet al Lumii. "

4
 Conform dicționarului lui Francis Peters în ,,filozofia post-aristotelică au fost explorate
deopotrivă implicaţiile poziţiei platoniciene, cît şi cele ale poziţiei aristotelice. Epicurienii, cu
senzualismul lor dus pînă la ultimele consecinţe, ocupă un loc întrucîtva aparte: orice rău poate
fi identificat cu durerea (algos, ponos) fie trupească, fie sufletească (D.L. X, 128; vezi hedone
din greacă hedone - „plăcere”) este o concepție etică și un curent filosofic, ce proclamă
plăcerea, desfătarea drept binele suprem, iar năzuința de a o obține, principiu al
comportamentului. A fost întemeiat în Antichitate, la Roma, de Aristip din Cirene (care a pus
accentul pe plăcerile senzuale), iar ulterior a fost dezvoltat pe baze raționaliste la Atena,
de Epicur, apoi de umaniștii Renașterii, de materialiștii și iluminiștii sec. 18 (cu accente
antireligioase, individualiste). În esență, hedonismul pornește de la înclinarea naturală a omului
către căutarea plăcerii și a fericirii și evitarea suferințelor, urmărind mijloacele prin care
raportul între plăcere și suferință poate fi maximizat.) " Scopul unei vieți fericite fiind eliberarea
de frici și suferințe, sufletul este liniștitiar omul numai caută altceva prin care să fie împlinită
fericirea trupului sau a sufletului. ,,plăcerea este începutul si țelul unei vieți fericite,,. Iar
existenţa lui nu pune probleme teologice, dat fiind că zeii nu se preocupă de lume, zeul fiind o
ființă nemuritoare și fericită, există cu adevărat și cunoașterea lor este evidentă, dar nu sunt așa
cum cred oamenii, se credea că răul vine din mânia zeilor celor ticăloși, iar fericire celor buni,
zeilor plăcându-le oamenii la fel ca ei și respingând ceea ce nu este de conform lor. (D.L. X,
123-124).
Francis Peters spune în dicționar că : Pentru stoici însă, cu doctrina lor despre
providenţă (pronoia), răul e în mai mare măsură o problemă: cum se poate explica prezenţa
răului într-un univers guvernat de o divinitate ce întruchipează binele ? Una din sugestii (avînd
o lung a fost că răul e un instrument al divinităţii pentru îndreptarea şi pedepsirea oamenilor
(Plutarh, De Stoic, repugn. 1040c; Seneca, De prov., passim). Răul este moștenirea timpului
dinaintea aparției lui Dumnezeu acesta nefiind responsabil de existența sa. Analizând de ce
Dumnezeu nu pedepsește imediat răul ,ca analizează cu atenție și nu acționează pripit,
comportamentul oamenilor îi duce pe aceștia pe căi falimentare ceea ce reprezintă o pedeapsă în
sine. Viața este înfluențată de destin, dictate de Dumnezeu si cele întâmplătoare dictate de
iraționalitate, oamenii pot alege cum să trăiască, dar nu pot să înfluențeze finalul. Seneca se
întreabă dacă există providenţă de ce li se întîmplă multe nenorociri oamenilor buni? „De ce au
parte oamenii buni de multe piedici?”Se pare că omul bun este pus la încercare, pentru a se
pregăti pentru sine, încercările prin care trece îl întăresc.Si prin orice ar trece să ia partea bună și
să nu se plângă pentru că nu este important ce anume suporți , ci în ce fel. Cealaltă opinie se
sprijinea pe natura organică a universului ca întreg: „toate lucrează întru bine" (Plutarh, op. cit.,
1050e; Seneca, Ep. 74, 20). Seneca în scrisoarea 74 considera singurul bine este virtutea , fiecare
îsi găseste fericirea înăuntrul lui, fără a se lăsa pradă părerilor celorlalți,, fericit înseamnă
netemător.există un singur bine-binele moral. ,, Ne plîngem că n-avem totdeauna parte de
bunurile ei, că ele sînt puţine, nesigure şi trecătoare. Urmarea e că nu voim nici să trăim, nici să
murim : urâm viaţa, dar ne temem de moarte. Mai există însă şi o altă posibilitate, cea schiţată de
Platon în Legile şi care admite deschis existenţa unui principiu radical, subzistent al răului, fie
teist că în Legile şi în zoroastrismul iranian (Plutarh, De Iside 46, 48), fie metafizic, de exemplu
materia. Mitul lui Osiris este unul al drumului către Lumină, al accederii la Cunoaştere, al
triumfului Vieţii asupra morţii, al armoniei părţilor într-un Tot.La egipteni se constată o
deosebire dintre imagine și forma reală cea din urmă neprezentată oamenilor decăt în cazuri
excepționale, doar în lumea de Apoi egipteanul poate să vadă pe zeul însuși, pe pămănt trebuia să

5
se mulțumească cu imagini și sa trăiască cu dorința nesatisfăcută de a vedea zeul însuși.,
perfecțiunea întruchipată.

Concluzii

Am pornit această incursiune a termenului de Kakon- rău și am constatat o reală dispută

din punct de vedere filosofic la autorii studiați. Astfel, pentru Platon, cea mai înaltă dintre
cunoașteri, sursã a dreptății, a virtuțiilor, a ordinii și armoniei este binele pus în antiteză cu răul.
Răul ca obiect al voinței,răul care derivă din ignoranță.Teoria sufletului lui Platon, bazată pe
cuvintele profesorului său Socrate, considera psihicul ca fiind esența unei persoane — el decide
modul în care se comportă oamenii bine sau rău. La Aristotel răul este asociat cu excesul, omul
nu acționează de bună voie nedrept ci numai din insuficiența științei. Se pune problema
existenței unui Suflet al Lumii bun alături de unul rău care există dincolo de spațiu și timp pănă
la tabloul contrariilor lui Pitagora. Si continuînd cu stoicii care își pun întrebarea cum într-un
univers guvernat de divinitate care întruchipează binele există și se manifestă răul. Răul este
moștenirea timpului dinaintea apariției lui Dumnezeu acesta nefiind responsabil de existența
sa..La hedoniști plăcerea este asociată cu binele iar nefericirea cu răul, absența plăcerii și
durerea. La Plutarh omul poate alege cum să trăiască , bine sau rău dar nu pot influența finalul
sau destinul.

Bibliografie

Trimiteri bibliografice conform Francis Peters:

- Aristotel, Etica. Nicomahică VII, 1145b,1006 e

- Legile 896d, 176a ,896e
- Republica 476e
- Metafizica 1051a si 956 a
- Diogene Laertios L. X, 123,124,128
- De Stoic. repugn. 1 040c ;
- Plutarh, op. cit., 1 050e; Plutarh, De Iside 46, 48
- Seneca, Ep. 74, 20, Seneca, De prov., passim

1. Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor,editura Polirom Iași 1997

2. Francis Peters- Termenii filosofiei grecești,Editura Humanitas,1997
3. Lucius Annaeus Seneca, Scrisori către Luciliu tr. Gheorghe Guțu Editura Științifică,1967
4. Platon, Legile, traducere în limba română de E. Bezdechi și Șt. Bezdechi, Editura Univers
Enciclopedic, București, 2010.
5. Aristotel, Etica nicomahică, Editura IRI,1998
6. Aristotel, Metafizica, Editura Humanitas, București,2007
7. Plutarh, De Stoic, repugn. 1040c;
8. Seneca, De providentia, passim,
9. Plutarh, De Iside 46
https://www.espressofilosofic.ro/filosofie-a-religiei/plutarh-binele-raul-si-destinul/
https://www.goodreads.com/ro/book/show/25955529
https://altmarius.ning.com/profiles/blogs/seneca-despre-providenta

6
7