Platon

Biografia
S-a născut într-o familie aristocratică, la Atena sau pe insula Egina, având ca tată pe Ariston
(descendent al regelui mitic Codros) și ca mamă pe Perictione (care provenea dintr-o familie
înrudită cu Solon). Numele său de naștere era Aristocles; Platon a fost o poreclă primită datorită
pieptului său lat. Copilăria îi este marcată de războiul peloponesiac și de luptele civile între
democrați și aristocrați.
 La 20 de ani îl cunoaște pe Socrate, rămânând alături de el vreme de 8 ani, până la moartea
acestuia. Înclinațiile poetice, talentul în domeniul teatrului le-a înnăbușit și s-a dedicat total
filosofiei. La moartea lui Socrate (399 î.Hr.) nu a putut fi de față, fiind bolnav. Condamnarea
nedreaptă a maestrului l-a îndemnat să-l reabiliteze (Apologia lui Socrate), dialogurile de
tinerețe purtând marca puternică a filosofiei socratice
 Opera

Este cel dintâi filosof de la care au rămas scrieri complete: 35 de

dialoguri și 13 scrisori (dintre care doar una, a șaptea, pare a fi

autentică). El a creat specia literară a dialogului, în care

problemele filosofice sunt abordate prin discuția dintre mai mulți

interlocutori, Socrate fiind cel mai adesea personajul principal. 

Lewis Campbell a fost primul cercetător care a demonstrat prin

studiul stilometric că

dialogurile Philebos, Critias, Legile, Timaios și Omul politic pot fi

grupate și sunt clar distinse

de Parmenide, Phaidros, Republica și Theaitetos. Studiile recente

demonstrează imposibilitatea stabilirii ordinii cronologice a

dialogurilor, care tradițional sunt grupate după criterii tematice și

încearcă să urmărească o evoluție a gândirii lui Platon. Cronologia

dialogurilor nu mai poate fi stabilită astăzi decât în linii mari.

 Doctrina

Dialectica
Dialectica este metoda prin care se ajunge la cunoașterea ideii, obiectul
cunoașterii adevărate (episteme); procedeul prin care se ajunge din
lumea sensibilă în lumea suprasensibilă; în cunoașterea metafizică
intervine intelectul analitic (dianoia) și intelectul pur (nous). Mitul
peșterii este o imagine alegorică a lumii și a modului cum poate fi
cunoscută.
Metafizica
Platonismul este un termen folosit de savanți pentru a se referi la
consecințele intelectuale ale negării realității lumii materiale. În unele
dialoguri, cel mai remarcabil, în Republica, Socrate inversează intuiția
oamenilor despre ce se poate cunoaște și ce este realitate. În timp ce to ți
oamenii acceptă realitatea obiectelor, care sunt perceptibile simțurilor lor,
Socrate are o atitudine disprețuitoare față de oamenii, care cred că
pentru a deveni reale lucrurile trebuie să fie palpabile. În Theaetetus, el îi
numește „eu mousoi: ad literam «fericiți fără muze»”(Theaetetus 156a).
Cu alte cuvinte, acești oameni trăiesc fără inspirația divină, care îi dă lui,
și altor oameni ca el, accesul la înțelesuri superioare despre realitate.
 Teoria ideilor
Teoria ideilor reprezintă nucleul filosofiei platonice ce se regăsește în Phaidon, Republica (cărțile VI — VII), Banchetul
 și Phaidros.
Distincția existența sensibilă/existența inteligibilă este baza teoriei ideilor; planul existenței sensibile este acela al
realității aparente, accesibilă cunoașterii prin simțuri, lumea Peșterii care fundamentează opinii (doxa); planul existenței
inteligibile este acela accesibil doar cunoașterii de tip rațional, lumea din afara Peșterii, lumea Formelor Pure, a Ideilor,
lumea metafizică a realității esențiale.
 Ideile se caracterizează prin:
 Desemnează o existență absolută (sunt simple)
 Sunt o existență substanțială (există în sine și prin sine)
 Reprezintă o existență eternă
 Desemnează o existență universală (ideea închide în sine toate calitățile particulare)
 Desemnează o existență imuabilă (neschimbătoare)
 Teoria formelor
„Teoria formelor” se referă la încrederea lui Platon precum, că lumea materială care ne înconjoară nu este una reală, ci numai o umbră a
lumii reale. Platon vorbea despre forme când încerca să explice noțiunea de universalii. Formele, după Platon, sunt prototipuri sau
reprezentări abstracte a unor tipuri sau proprietăți (adică universalii) a lucrurilor pe care le vedem în jurul nostru.

Statul ideal
Este statul în care domnește dreptatea, o virtute conform căreia fiecare tip uman se ocupă de ceea ce-i este orânduit prin funcția sufletească dominantă: cei capabili de practicarea virtuții
rațiunii (înțelepciunea) elaborează legi, cei capabili de practicarea virtuții părții pasionale (curajul) se ocupă cu apărarea, iar cei înzestrați cu posibilitatea practicării virtuții corespunzătoare părții
apetente a sufletului (cumpătarea) sunt responsabili de asigurarea resurselor. Există astfel o ierarhie a unor clase sociale determinate natural: înțelepții, militarii, respectiv agricultorii și
meșteșugarii.
O altă condiție a oikeiopragiei (în afară de practicarea de către fiecare tip uman a acelor activități care i se potrivesc) este păstrarea ierarhiei claselor.
Scopul statului este realizarea binelui tuturor:
Clasele sociale, orânduite ierarhic, corespund celor trei părți ale sufletului: clasa meșteșugarilor (demiurgii) corespunde părții apetente, clasa războinicilor (apărătorii, phylakes) corespunde
părții pasionale, clasa conducătorilor (archontes, filosofii sau înțelepții) corespunde părții raționale.
Comunismul aristocratic — luptătorii și conducătorii, pentru a nu fi ispitiți de putere sau de preocupări care nu sunt proprii virtuților lor, nu vor poseda nimic personal (proprietăți, bani, femei) ci
totul va fi în comun (casă, avere, femei, copii).
Femeile au aceleași drepturi și obligații ca și bărbații.
Este o aristocrație a rațiunii, înțeleasă de unii exegeți drept teocrație laică, deși statul rațiunii și a contemplării Ideilor la Platon are și un sens religios.
Armonia statului se realizează numai când conducătorii sunt filosofi, demiurgii îi hrănesc pe apărători și conducători, iar apărătorii se ocupă numai de siguranța statului.