ARISTOTEL

Aristotel din Stagira (sau Stagiritul) este, alături de Socrate şi

de Platon, cel mai mare filosof al Antichităţii şi gânditorul a cărui
amprentă asupra culturii şi civilizaţiei noastre este şi acum vizibilă.
Despre Aristotel se ştie că s-a născut în Stagira, oraş din peninsula
Chalcidică, în nordul Mării Egee, în anul 384 înainte de Hristos. Familia sa
făcea parte din aristocraţia epocii. La 17 ani va deveni student al
Academiei lui Platon, devenind un discipol apropiat al acestuia. Va rămâne
aici timp de 20 de ani, ca student şi apoi ca profesor.

La 37 de ani, după moartea lui Platon, Aristotel va părăsi Atena,

călătorind timp de 4 ani prin diversele oraşe–stat greceşti, unde va cunoaște
toate formele de guvernământ şi de stat existente în epocă.

De asemenea, în această perioadă, în călătoriile sale prin lumea greacă,

şi-a îmbogăţit şi cunoştinţele de ştiinţe ale naturii, istorie, filosofie,
îndepărtându-se treptat de filosofia lui Platon, căreia îi era tributar înainte.

În principal, ajunge să respingă teoria ideilor, element central al

filosofiei platoniciene. A rămas celebră afirmația lui „Îmi este prieten Platon,
dar mai prieten mi-e Adevărul.”

Aristotel este părintele logicii, aşa cum o folosim noi, al silogisticii, cel
ce a identificat categoriile logice pe baza cărora funcţionează civilizaţia
noastră.

Logica sa se găseşte în tratatul numit Organon. Organonul conţine 6

lucrări de logică:

 Categoriile - aici sunt tratate noţiunile cu gradul cel mai mare de

generalitate şi caracteristicile acestora. Este vorba de noţiunile
de substanţă, calitate, cantitate, relaţie, loc, moment, stare, posesie,
acţiune şi pasiune.

 Despre interpretare - este propusă o teorie a judecăţii în care se

lansează conceptul de propoziţie şi se delimitează felurile sale
(propoziţie afirmativă, negativă, particulară şi universală) dar şi
tipurile de relaţie dintre ele.
  Analiticile prime - Aristotel ajunge la teoria silogismului, ca
raţionament elementar.
 Analiticile secunde - sunt dedicate silogismului demonstrativ.
 Topicele - se tratează problema dialecticii, sau a raţionamentelor cu
premise probabile şi a artei de a construi argumente valide.
 Respingerile sofistice - analizează erorile logice şi sofistice.

Logica lui Aristotel este premisa pe baza căreia s-a construit și

funcționează logica modernă, cu toate dezvoltările și aplicațiile sale în
știință și tehnică.
Aristotel este, indubitabil, părintele filosofiei politice. Chiar dacă
găsim filosofie politică încă din dialogurile lui Platon (mai ales în celebrul
dialog „Republica”) primul tratat de filosofie politică este „Politica” lui
Aristotel.

Pentru Aristotel, omul este un „animal politic” (zoon politikon), o ființă

socială prin însăși structura sa (sociabilitatea nu este o însușire oarecare,
ci însușirea definitorie a omului).

Natura nu creează nimic fără scop, consideră Aristotel, iar omul nu este
înzestrat degeaba cu limbaj, ci îl are pentru a comunica, deci a trăi în
comunitate. Ca atare, politica este mai mult decât o preocupare, ci ține de felul
de a fi etic al omului. Totodată, Aristotel vede politica ca pe căutarea unui
bine comun.

Forma de organizare politică ideală, pentru filosoful stagirit

este cetatea - stat. Pentru Aristotel, existența statului este de maximă
importanță, acesta având precedență și față de familie, dar și față de individ.

Statul, potrivit lui Aristotel are nu doar rolul de a oferi cetățeanului

bunuri, ci de a convinge/constrânge prin lege cetățeanul să devină mai bun.

Cât despre forma de guvernare, Aristotel identifică șase forme de

guvernământ:

1. Monarhia
2. Tirania
3. Aristocrația
4. Oligarhia
5. Politeia
6. Democrația
 Aristotel face clasificarea în funcție de cantitate și calitate. Astfel,
dacă există un singur conducător, putem avea ori monarhie (o formă bună),
ori tiranie (o formă rea). Dacă un număr restrâns de cetățeni conduc
treburile statului, avem fie aristocrație (o formă bună), fie oligarhie (o
formă rea). Iar dacă un număr foarte mare de cetățeni este implicat în
conducere, apare ori politeia (o formă bună), ori democrația (o formă rea).

Spre deosebire de contemporanii noștri, dar și de atenienii din vremea

sa, Aristotel desconsidera democrația, considerând-o un sistem politic
imperfect și fragil.

O consideră a fi chiar cea mai rea dintre formele rele de guvernare,

întrucât ideea de merit era distrusă.

Fiecare credea că este la fel de bun ca și celălalt, cu implicații grave

asupra dreptății (în perspectivă aristoteliciană, fiind cea mai importantă
virtute, strâns conectată cu ideea de merit).

Filosofia politică a lui Aristotel, despre care am vorbit înainte nu este

însă decât o parte din gândirea etică a marelui stagirit. Sistemul lui etic este
exprimat în diverse cărți, dintre care cea mai importantă este Etica
nicomahică.

Etica nicomahică este numită astfel după Nicomah, fiul lui Aristotel,
pentru care filosoful stagirit scrie această carte.

Cheia virtuților pentru Aristotel este dreptatea, care nu e doar cea mai
importantă dintre virtuți ci este „virtutea în întregime” cum spune în Etica
Nicomahică.

Dreptatea este capacitatea de a găsi calea de mijloc între cele două

extreme în mod necesar nedrepte, fie că sunt extreme cauzate de un exces, sau
cauzate de insuficiență. Dreptatea se asigură prin lege, iar omul lipsit de lege și
de dreptate este cea mai rea dintre ființe.

Activitatea aflată sub controlul rațiunii este binele suprem al omului

(eudaimonia), conform lui Aristotel. Pentru că omul este singura ființa vie care
poate să discearnă între bine și rău, ar fi nedemn să echivaleze plăcerea cu
fericirea și să facă din ea un scop, după cum procedează animalele.

Concepția eudaimonică a lui Aristotel derivă din felul în care

înțelege el natura umană (rațională și socială). Astfel, binele suprem se
găsește în virtute și în acțiune. Pasivitatea, oricât de virtuoase ar fi bazele
ei, nu poate să fie unul din atributele dezirabile ale omului, înțeles ca animal
politic.

Cel care a lansat conceptul de metafizică - filosofie primă, este

Aristotel. Desigur, termenul de metafizică nu îi aparține propriu-zis, dar a fost
denumirea uzitată de unul din editorii timpurii pentru a denumi cartea care îl
face pe acesta celebru.

Aristotel discută, pentru prima dată în mod sistematic în istoria

filosofiei, despre problema ființei, și despre ființă ca ființă și ființă în
multiplicitatea ei, care îi descoperă însă unitatea.

Aristotel indică patru tipuri de manifestare a ființei:

1. Ființa prin accident

2. Ființa ca actualizare sau posibilitate
3. Ființa după forma categoriilor
4. Ființa ca adevăr

Tot în Metafizica, Aristotel pune bazele reflecției teologice, ca

știință despre Dumnezeu și lucrările sale. El, sfidând viziunea religioasă
politeistă a vremii sale, ajunge la ideea unui singur Dumnezeu, cauză
primă și nemișcată a întregii Creații.

Ideile și întreaga sa operă reprezintă surse filosofice de căpătâi în

dezvoltarea societății și gândirii noastre. Acesta a adresat întrebări
fundamentale pentru omenire, a căror răspunsuri se caută chiar și în timpurile
noastre.

Putem spune, fără nicio exagerare, că toată gândirea civilizației

occidentale s-a făcut, se face și se va face prin raportare la gândirea lui
Platon și a lui Aristotel.