Sunteți pe pagina 1din 9

Aristotel – Politica

Viaţa şi activitatea lui Aristotel


Aristotel (384 – 322 î.Hr.) s-a născut în Stagira, Macedonia (acum
în nordul Greciei). Era fiul medicului personal al regelui Macedoniei. La
vârsta de 17 ani, a plecat la Atena pentru a studia la Academia lui
Platon. Când a murit Platon, în 347 î.Hr., Aristotel a părăsit Atena. Între
342 şi 336 î.Hr., a fost profesorul fiului regelui Macedoniei, viitorul
Alexandru cel Mare. S-a întors în Atena în 335 î.Hr. pentru a înfiinţa
propria sa şcoală, Lyceum, care rivaliza cu Academia. După moarte lui
Alexandru cel Mare in 343 î.Hr., Aristotel a fugit din Atena pentru a
evita revoltele antimacedonene. A murit în 322, la vârsta de 62 de ani.
Am avea multe motive să-l considerăm pe Aristotel cel mai mare
– în orice caz, cel mai influent – filosof care a trăit vreodată. El a avut o
influenţă inestimabilă asupra istoriei gândirii politice. Ideile sale au
dominat gândirea politică europeană în perioada târzie a Evului Mediu,
în mare parte datorită influenţei pe care a avut-o asupra lucrării
Summa thelogiae a lui Toma din Aquino, scrisă în secolul al XIII-lea.
Clasificarea constituţiilor, pe care o face ăn Politica, era inca discutată,
la 2000 e ani după scrierea acelei lucrări, de către Hobbes în Leviathan
(1651) şi de Montesquieu în Spiritul legilor (1748). Influţa lui Aristotel
asupra celor mai importante texte din istoria conservatorismului,
precum Reflecţii asupra revoluşiei din Franţa (1790) a lui Burke sau
Filosofia dreptului (1821) a lui Hegel, este incontestabilă. Contribuţia
adusă de el prin Etica nicomahică la

1
înţelegerea conceptului de dreptate este cea mai importantă din istoria
filosofiei vestice şi nu a fost încă egalată.1 Preluând ideea lui David
Ross, 2”opera aristotelică poate fi împărţită in trei secţiuni principale:
prima constituită din lucrări mai puţin cunoscute , care au fost
publicate de el însuşi; a doua din însemnări şi culegeri de materiale
pentru tratatele ştiiţifice; iar a treia din lucrările ştiiţifice propriu-zise.”
Cele mai cunoscute lucrări ale lui Aristotel sunt:
 Etica Eudemică
 Etica Nicomahică
 Metafizica
 Politica
Aristotel este reprezentat ca un relativist care neagă existenţa
unui ideal transcedent si care, in Politica, ne sfătuieşte sa ce
concentrăm asupra realizării unui studiu “ştiinţific” al lucrurilor
particulare, locale şi specifice istoric, cu alte cuvinte al unei multitudini
de idealuri şi valori politice, care sunt observate eupiric.
Aristotel mai este prezentat ca un eupirist si un materialist care a
fost interesat numai de lucrurile particulare sau individuale ce sunt
observate in lumea inconjuratoare.
Pe planul eticii si al politicii, Aristotel nu este văzut ca un visător
utopic. Există mai multe virtuţi, dar cea mai importantă dintre ele este
dreptatea, dar şi aceasta este asociată la rândul ei cu valorile de
comunitate, ierarhic, ordine, inegalitate şi datorie
Fara nici o îndoială, Platon şi Aristotel sunt cei mai importanţi
gânditori pe care i-a dat Antichitatea greacă.

1
Tony Burns, Aristotel, Mari gânditori politici, Editura All, Bucureşti, 2008, Traducere:
Diana Popescu, pp. 68 – 84.
2
Sir Dovid Ross, Aristotel, Traducere din lb. Engleză de Ioan Lucian Muntean şi R.
Rus, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 17.

2
Politica în viziunea lui Aristotel
Punctul de plecare pentru întelegerea concepţiilor lui Aristotel
despre etică si politică este teoria sa despre natura umană,
concentrată in binecunoscuta lui afirmaţie că omul este “in mod
natural” un animal social sau “politic”1. În primă instanţă, aceasta nu
sugerează nimic mai mult decât că fiinţele umane sunt sociale, pentru
că trăiesc îtotdeauna împreună într-o societate sau un polis. Totuşi, în
plus faţă de asta , Aristotel consideră definitoriu pentru om faptul că
numai el poate sesiza “utilul şi dăunătorul, preucum dreptatea şi
nedreptatea ”2. Prin urmare conform lui Aristotel, omul este in mod
natural o fiinţă etică sau morală. De aceea viaţa naturală pentru orice
om este o viaţă trăită după princiipiile dreptăţii. Această caracteristică
este cea care, mai presus de toate celelalte, deosebeşte specia umană
de alte specii animale3. O viaţă dreaptă este “binele” pentru om.
Acesta este scopul suprem către care tind toate fiinţele omane.
Aceasta este esenţa existenţei umane. Oamenii nu vor satisface
cerinţele propriilor lor naturi şi nu vor deveni fiinţe umane în
adevăratul sens al cuvântului decât dacă duc o viaţă draptă.
Pentru Aristotel , scopul ultim al politicii este cel de a înlesni un
astfel de proces de dezvoltare personală.
Societatea politică este cea care face posibilul ca fiinţele umane
sa ducă o “viaţă bună”. Tocmai pentru că viaţa morală nu este posibilă
decât în cadrul unei societaţi politice, concepţiile lui Aristotel despre
etică şi politică sunt strâns legate.
Aristotel spune că trebuie să distingem între două tipuri de
egalitate. El le va numi egalitate “proporţională” şi egalitate
“aritmetică”. Prima dintre ele este mai importantă decat a doua, pe
care Aristotel o consideră o aplicaţie specială sau un caz limită a celei

1
Aristotel, Politica, Editura Antet, p. 5.
2
Ibidem.
3
Ibidem.

3
dintâi. Principiul egalitaţii proporţionale, sau al echitaţii cere ca cei
care sunt egali să fie trataţi în mod egal. O altă cerinţa a acestui
principiu este că cei care nu sunt egali în anumite privinţe importante
să nu fie trataţi în mod egal. Cei care nu sunt egali ar trebui să fie
trataţi diferit, cu, condişia ca diferenţele dintre felurile în care sunt
trataţi sa fie proporţionale cu gradul de inegalitate dintre ei.
Dacă această condiţie este îndeplinită, suntem îndreptăţiţi
conform lui Aristotel, să spunem ca ei au fost trataţi drept, deşi diferit.
Principiul egalităţii aritmetice se aplică în acele situaţii în care să
presupunem că persoanele implicate sunt întradevar egale şi că
circumstanţele în care se află sunt asemănătoare. Principiul echitaţii se
reduce la cel al simplei reciprocităţi. Aceasta este o altă formulare a
regulei conform căreia “ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face“.
Pentru Aristotel, principiul echităţii este principiul supreme al
dreptăţii, în masura în care dreptatea este cuprinsă în regulile morale
şi în legi. Totuşi Aristotel nu extinde acest principiu asupra oameniilor.
Aristotel nu crede că toţi oamnei sunt egali de la natură sau că ar avea
dreptul natural de a fi trataţi ca atare. Aristotel în cartea sa Politica
apără instituţia sclaviei. El critică concepţia conform căreia sclavia este
în mod necesar nedreptă pentru că ar implica tratarea celor egali ca şi
cum nu ar fi egali şi refuza să accepte că sclavia este din acest motiv
“contrar naturii”1. Prin urmare, Aristotel nu este adeptul unei doctrine a
legii naturale.
Clasificarea diferitelor tipuri de constituţii este esenţială pentru
viziunea politică lui Aristotel. Aristotel aplică teoria dreptăţii şi porneşte
de la întrebare lui Platon “Cine ar trebui să conducă?” sau “Cine ar
conduce într-o societate ideală?”. În opinia sa aceasta este o problemă
care ţine de dreptatea distributivă. Rezolvarea pe care o da Aristotel la
această problemă se bazează pe două argumente distincte. Primul se
contrează aspra celui care conduce şi a întrebării privind ale cui
1
Aristotel, Politica, Editura Antet, Prahova, p. 7.

4
interese sunt promovate de un anumit sistem de guvernare. În toate
comunităţile, spune el, conducerea este realizată “fie de un singur
individ, fie de către cei puţini, fie de către mai mulţi”1. Iar guvernarea
poate să fie “interesul comun”, fie “interesul particular” a celor care
conduc2. Dacă am combina aceste două principii, spune Aristotel, este
clar că nu am avea numai şase tipuri pure de constituţie. Primele trei
tipuri pure sunt constituţiile în care un singur individ, cei puţini sau cei
mulţi guvernează în vedera interesului tuturor (sau a interesului
comun), guvernarea fiind, prin urmare, dreaptă.
Aristotel denumeşte aceste tipuri “regalitatea” şi “aristocraţia”,
respectiv “regimul constituţional“. Celelalte trei tipuri pure, pe care
Aristotel le numeşte “tiranie”, “oligarhie” şi “democraţie” sunt
constituţii în care conducătorul unic, cei puţini sau cei mulţi conduc în
virtutea interesulu particular, guvernarea fiind prin urmare,
nedreaptă3. Aristotel le numeşte pe acestea din urmă constituţii
corupte sau deviante.
Cel de-al doilea argument al lui Aristotel este puţin diferit. El se
concentrează asupra problemei modului care a trebui folosit pentru
distribuirea puterii politice, atât în rândul cetaţenilor, cât şi în rândul
locuitorilor unu “polis”. Există, spune Aristotel, trei standarde ce ar
putea fi folosite în distribuirea puterii, şi anume averea, cetaţenia şi
virtutea morală sau bunătatea4. În toate cele şase tipui de constituţie
unii oameni deţin mai multă putere politică decât alţii, dar justificarea
pentru acest fapt diferă de la un caz la altul. De exemplu într-o
oligarhie, standardul de distribuţie este averea. Cei bogaţi au mai
multă putere decât cei mai puţin bogaţi. În plus, acest lucru este
considerat drept, deoarece distribuţia inegală a puterii este direct
proporţională cu distribuţia inegală a averii. Într-o democraţie,

1
Ibidem, p. 64.
2
Ibidem.
3
Aristotel, Politica, Editura Antet, Prahova, p. 34.
4
Ibidem, p 74.

5
standardul după care se face distribuţia este cetăţenia. Aici, Aristotel
presupune că puterea nu este împarţita între cetăţenii unui polis ci
între adulţi de sex masculin care sunt locuitori ai polis-ului şi locuitori
care au statutul de cetăţeni n-ar primi o mai mare parte din acest lucru
decât cei care nu-l au. Totuşi, în acest caz, deoarece toţi cetăţeni deţin
în egală măsură statutul de cetăţean, ar fi drept ca puterea politică să
fie distribuită între ei conform principiului egalităţii numerice stricte.
Aristotel este de acord cu Platon în privinţa ideei că guvernarea
este o meserie ca oricare alta şi că acei care sunt mai potriviţi pentru
acestă meserie ar trebui să fie chiar cei care conduc efectiv.1
Pentru Aristotel, criteriul potrivit ar fi nobleţea, valoarea sau
excelenţa, adică bunătatea morală sau virtutea, un atribut care este
distribuit în mod inegal şi de care dispun în gradul necesar doar unii
oameni, care sunt prin urmare “cei mai buni” în arta conducerii.
În opinia lui Aristotel, viaţa bună nu este posibilă pentru nici un
om decăt dacă acesta a crescut într-un polis care este condus de astfel
de oameni.
Pentru Aristotel, ca şi pentru Platon, oamenii care ar trebui să
conducă sunt acei care au cunoştiinţe de politică. Aceştia reprezintă
minoritatea educată şi înţeleaptă. Aristotel recunoaşte că de fapt,
astfel de oamenii nu ar provenii din rândul membrilor înstăriţi ai polis-
ului. Ei ar trebui sa posede cea ce Aristotel consideră a fi o avere
moderată. Aici, el îi are în vedere pe cei care au suficiente bunuri cât
sa nu trebuiască să muncească zilnic ca să-şi câştige existenţa şi care
au prin urmare, suficient timp liber pentru a-şi urmării preocupările
intelectuale şi a-şi cultiva facultaţile superioare2. Aristotel îi numeşte
“clasa de mijloc” ai polis-ului. Din acest punct de vedere constituţia
ideală a lui Aristotel este de fapt o formă de aristocraţie. Totuşi dacă
acest model s-ar dovedii imposibil de pus în practică, Aristotel ar

1
Ibidem, p. 69
2
Aristotel, Politica, Editura Antet, Prahova, pp. 99-100.

6
considera regimul constituţional o alternativă potrivită. În forma lui
pură, regimul constituţional este un tip ideal de democraţie, în care se
presupune că toţi cetăţenii sunt virtuoşi şi buni. El este aşadar, un
ideal în aceaşi măsură în care şi aristocraţia pură este un ideal. În
opinia sa regimul constituţional este o formă realistă şi prin urmare,
practicabilă de democraţie, în care guvernarea de catre popor,
presupus de Aristotel a fi virtuos şi bun, este într-un fel echilibrată de
influenţa minorităţii bogate şi educate.
Prin urmare, atunci când argumentează în această manieră,
Aristotel afirmă că cea mai bună constituţie, sau constituţia ideală,
este cea în care puterea politică este distribuită nu doar conform
principiului echităţii sau al egalităţii proporţionale, ci şi conform
standardului corect de stabilire a virtuţii sau a bunătăţii. Doar atunci se
poate spune că distribuirea puterii politice este absolut dreaptă.
În lucrarea sa Politica Aristotel ar exculde de la bun început că
aici dreptatea diferă de legea potrivită, care ar putea să intre în
conflict cu aceasta. Arisotel crede că “orice lege pozitivă trebuie să fie
dreaptă” deoarece “ legea pozitivă şi dreptatea coincid”.
Atunci când argumentează în această manieră, Aristotel dă
dovadă de un mare respect pentru idealul guvernării constituţionale.
O constituţie nu este decât un cadru coerent de legi sau de principii ale
dreptăţii politice, aplicat în mod imparţial. După cum se exprimă
Aristotel însuşi “acolo unde nu domnesc legile nu există constituţie,
legea este constituţia”1. Cu toate acestea, cel mai adesea Aristotel
este dispus să admită că democaţia si oligarhia sunt în realitate
constituţii în sensul restrâns al termenului. De exemplu, el spune la un
moment dat că în orice constituţie, fie o aristocraţie, fie o democraţie
sau o oligarhie întâlnim aceaşi “noţiune de dreptate”. Aristotel
recunoaşte că democraţia şi oligarhia sunt întradevăr tipui de

1
Aristotel, Politica, Editura Antet, Prahova, p 82.

7
constituţie şi că, prin urmare, echitatea şi domnia legii sunt respectate
în cadrul lor.
Chiar şi astăzi există critici ai liberalismului, ca Michael Sandel,
Hans-Georg Gadamer care cred că avem încă multe de învăţat de la
Aristotel despre politică. Fiind împotriva individualismului societăţii
contemporane şi criticându-i pe filosofii politici si liberali precum John
Rawls, care oferă o justificare teoretică a principiilor pe care se
bazează acest tip de societate, gânditorii comunitarilui1 au încercat în
ultima vreme să dezvolte o abordare alternativă a politicii, bazată pe o
reîntoarcere la scrierile lui Aristotel si concetrându-se în special pe
idealul critic de virtute civică, care este central în sistemul etic şi politic
al lui Aristotel. Această încercare de a adopta, pe cât posibil, idealurile
republicane ale Greciei clasice la condiţiile politice actuale este cel
mai bun exemplu că gândirea politică a lui Aristotel este relevantă si
pentru lumea de azi.
În concluzie, opera lui Aristotel este fructul activităţii
contemplative a filosofului si a şcolii sale. Teoria în perfecţiunea ei,
reprezintă înţelepciunea, viaţa filosofică, un privilegiu de care numai
zeul se poate bucura. Prin toate acestea, Aristotel contribuie la
inaugurarea unui studiu pozitiv al politicii, la introducerea fenomenelor
politice în sfera cercetării ştiinţifice. Consider că a fost întemeietorul
politicii. Politica lui Aristotel este câteodata clasată ca fiind
“comunitară”, pentru că plasează binele comunităţii ca un întreg
asupra binelui individual. Îi denumeste pe oameni ca fiind animale

1
Comunitarianismului • curent politic apărut ca reacţie la perspectiva individualistă a
liberalismului.
• principala critică pe care o aduce liberalismului este
ignorarea semnificaţiei pe care o are comunitatea pentru individ
• temele criticii comunitariene: – concepţia asupra
persoanei
– indivualismului asociat
– universalismul valorilor
– subiectivismul valorilor

8
politice, pentru că nu poate fi om fara a participa activ la viaţa politică
intr-un oraş stat, iar recomandarile lui referitoare la justiţie si educaţie
vor avea ca scop numai un stat puternic. Absenţa totală este principala
grijă a liberalismului modern cu drepturi individuale şi protecţia vieţii
private de ochiul societatii. Aristotel nu evita în a vorbi şi despre
tensiunile dintre libertaţile individuale si cererile statului, atât timp cât
face parte dintr-un stat. Toate scopurile înalte în viaţă, de la dezbatere
politică şi până la exerciţiul fizic are loc in piaţa publică, si nu există
concept de persoană privată, care difera de oamenii prezenţi în public.

Bibliografie :

1. Hadot, Pierre, Ce este filosofia antică, Iaşi, 1997.


2. Burns, Tony, Mari gânditori politici, Bucureşti, 2008
3. Ross, David, Aristotel, Bucureşti, 1998
4. Aristotel, Politica, Prahova, 2008
5. www.sparknotes.com