Sunteți pe pagina 1din 25

VII. Concepia lui Platon despre stat Petre Dumitrescu Platon (429-347 .Hr.

) este gnditorul care a dat filosofiei greceti forma sa exemplar i a elaborat idealul celei mai bune guvernri. S-a nscut n anul 429 .Hr., n insula Egina ntr-o familie aristocrat i de veche tradiie. Tatl, Ariston, era nrudit cu ultimul rege al Aticei (Codrus), iar prin mama sa Perictione cu marele legiuitor al Atenei, Solon. A studiat mai muli ani muzica, armonia i poezia. La vrsta de 20 de ani, l ntlnete pe Socrate alturi de care se va instrui n domeniul dialecticii, al filosofiei. Pn n anul 399 .Hr., anul morii lui Socrate, Platon nu-l va prsi. Dup moartea lui Socrate, Platon ntreprinde dup obiceiul vremii o sde cltorii, ajungnd se pare i n Egipt, pentru ca n cele din urm s revin la Atenapentru a se dedica creaiei filsosofice, aa cum aflm din Scrisoarea a VII-a, considens de unii exegei ca apocrif. Aici el ne spune c a fost nevoit s prseasc pmilitant pe care a practicat-o n timpul cltoriilor la curtea lui Dionysos I, pentru aconsacra refleciei teoretice, filosofiei, ca element preliminar indispensabil al politiciinu mai crede n aciunea politic cotidian n patria sa. La Platon constatm o strns legtur ntre filosofie i politic, prima fiind la el un fel de substitut al politicii. Platon nsui ne spune (n Republica VI, 49, 6 b) c filosofia reprezint refugiul sufletelor de calitate care n-au vrut sau n-au putut face politic. ntreaga oper a lui Platon este traversat sau susinut de preocupri politice, mai mult sau mai puin contiente, mai mult sau mai puin explicite. Ideile sale filosofice, ca i cele politice, au fost expuse n celebrele dialoguri, n numr de 42, dar exegeza istoric, filologic i filosofic consider drept autentice numai 29. De asemenea, de la Platon ne-au parvenit mai multe scrisori, dar se pare c nu toate sunt autentice. Dintre lucrrile lui Platon, prezint un interes direct pentru sfera politicii ndeosebi Republica i Legile (oper nencheiat). n aceast ultim lucrare, Platon propune organizarea unei ceti n insula Creta, a crei legislaie mbin elemente de utopie cu dispoziii practice. S-a fcut observaia c trstura esenial a dialogurilor platoniciene ar fi discuia autorului cu sine nsui, o autodezbatere, niciodat ncheiat definitiv, asupra problemelor eterne ale universului, societii i omului. Nu ntlnim n dialoguri soluii definitive, Platon fiind contient c soluiile sunt efemere, i c doar problemele rmn eterne. erie rat olitica se . El

Temeiul cetii perfecte, sau al statului ideal (tema central abordat n Republica) se afl n filosofia sa despre esene, despre lumea Ideilor ca fundament al tuturor lucrurilor. Pentru a surprinde centrul de interes al lui Platon n universul politicii, va trebui s pornim de la ideea c el nu era mulumit de nici un regim sau doctrin politic din vremea sa. Prima tentativ a marelui filosof grec este de a ntemeia morala i politica, care coincid prin fundamentul lor comun Binele care nu este distinct de Adevr. Ambiia lui Platon era s elibereze politicul de sub influena empirismului i relativismului promovat de sofiti, pentru a-l corela cu valorile eterne. De altfel, manifestarea cea mai nalt a sistemului platonician const n dorina lui de a dezvolta un ansamblu armonios de valori, ce poate lua diferite ntruchipri: Bine, Adevr, Frumos, Dreptate etc. Binele este valoarea suprem ce satisface nevoia omului de Frumos, de Dreptate, ndeplinind i o funcie purificatoare, de linitire i de ncntare. Exigene care articuleaz teoria cunoaterii se regsesc i n doctrina politic: n cele dou domenii este vorba de a afla realitile adevrate ascunse sub vlul devenirii. Nu este ntmpltor c mitul Peterii i afl locul n dialogul Republica. n conformitate cu coninutul acestui mit, care dezvluie, n aceast form alegoric, substana filosofiei platoniciene, adevrul despre lume nu se afl n ea nsi, ci n afara ei. Mai precis, lumea sensibil nu-i este suficient siei (aa cum credea filosoful atomist Democrit), nu ne ofer plenitudine i de aceea avem nevoie de o alt lume, ideal, absolut, o lume a esenelor. n consens cu liniamentele unei asemenea viziuni asupra lumii, Platon lanseaz i programul elaborrii ideilor sale politice. A fi drept, susine el, este n interesul omului, dar n lumea real nu putem identifica principiile aciunii drepte; acestea pot fi identificate numai n condiiile ideale ale unui stat drept. Nu conteaz c un asemenea stat ideal nu este realizabil n practic; el este un model indispensabil pentru oricine dorete s acioneze drept. Nu este vorba, la Platon, ca n dialogul dintre cei trei nobili din Istoriile lui Herodot, de a alege un regim politic care este agreat, dorit, ci de a defini condiiile prin care un regim politic este optim i funcional. Numai n raport cu un asemenea regim omul poate ti ce nseamn o aciune dreapt. ns, statul ideal este un construct, ine de ordinea raional, putnd fi neles ca un principiu regulator al statului real. Astfel, problema central a Republicii este aceea a justiiei individuale i colective, care alctuiesc un ntreg unitar. Referina la justiie permite respingerea punctelor de vedere utilitariste, a interesului sau a compromisului; nu arsenalul militar sau zidurile puternice fac mreia unei ceti: nu n acest fel se msoar valoarea unei politici, ci numai n raport cu ideea nsi de justiie, care nu este dect adevrul i binele aplicat comportamentului social.

Prin deducerea politicii din ideea de dreptate, Platon fondeaz politica n calitate de tiin, nu prin studiul direct al fenomenelor politice. Deci, una din trsturile doctrinei platoniciene este normativismul, ntruct ea deduce condiiile de organizare i funcionare ale unei societi din ideea de dreptate sau justiie. De altfel, doctrinele politice din Grecia antic i din Evul Mediu se caracterizeaz prin speculativism, normativism i finalism. Speculativismul const n aceea c doctrinele politice sunt expresia direct a ideilor religioase sau filosofice; normativismul este reliefat de faptul c aceste doctrine vizeaz nu cercetarea faptelor politice ca atare, ci impunerea unor formule regulative ale vieii sociale, artndu-ne nu ce este viaa politic, ci cum ar trebui ea s fie; finalismul face ca discursul politic s se orienteze ctre realizarea scopului propus de acesta i nu spre analiza concret a vieii politice. Una dintre ideile centrale ale dialogului Republica, prin care Platon explic fenomenele politice, este analogia de esen ntre sufletul individual i sufletul cetii, altfel spus ntre constituia interioar a sufletului individual i constituia statului, ce apare ca un fel de mare suflet colectiv. Natura uman, n concepia lui Platon, este ca un text dificil a crui semnificaie trebuie s fie descifrat de ctre filosofie. Dar n experiena noastr personal, acest text este scris cu litere att de mici nct devin invizibile. Prima operaie a filosofiei trebuie s fie mrirea acestor litere. Filosofia nu ne poate da o teorie satisfctoare despre om pn ce nu ne va dezvolta o teorie a statului1. Cercetarea tipurilor de stat (respectiv a constituiilor) ngduie nelegerea organizrii interioare a sufletului omenesc. Putem spune c dialogul Republica, construit n jurul problemei morale a justiiei i dreptii, ne ofer oglinda pe care Platon o avea despre natura uman i esena ei politic. Platon ne propune, deci, cercetarea dreptii mai nti n stat, unde ea ar fi mai uor de perceput, spre a reveni ulterior la dreptatea din individ. Pornind de la aceast idee axial, Platon va construi, va edifica ncet-ncet, dar sigur, imaginea unei ceti drepte i perfecte, cetatea ideal. Principiul pe care se ntemeiaz construcia cetii ideale este acela al oikeopragiei (cel ce susine c fiecare om trebuie s fac un singur lucru, i anume cel pentru care este cel mai bine pregtit). Mrindu-se cetatea, va avea de fcut fa rzboaielor; va avea nevoie deci de o armat care va fi format din soldai de meserie paznicii cetii alei, crescui i educai i ei n aa fel nct s fac cel mai bine acest lucru. Pentru a-i face datoria, paznicii trebuie s aib o fire plin de nflcrare, dar i una filosofic, raional. Or, aceasta se va obine printr-o educaie adecvat, ce va 1 Ernst Cassirer, Eseu despre om, Humanitas, Bucureti, 1994, p. 93.

conine pe de o parte gimnastica, pe de alta muzica (sensul grec al muzicii se referea i la artele poetice, la dans i la muzica propriu-zis). Paznicii, aflai sub influena unei educaii severe, vor locui i tri avnd totul n comun. Fericirea lor nu va fi personal, ei vor fi fericii numai dac cetatea n ansamblu va fi fericit. Organismul colectiv al cetii ideale va cuprinde trei clase selecionate cu atenie: conductorii, numii i paznici desvrii, alei dintre cei mai buni paznici, paznicii propriu-zii sau auxiliarii, formai dup regulile educaionale menionate mai nainte i trind ntr-un comunism complet, i clasa inferioar lucrtorii, agricultorii, productorii bunurilor materiale. Cetatea va avea patru virtui: nelepciunea proprie clasei conductoare; curajul specific paznicilor; i dou virtui comune: cumptarea i dreptatea, care se identific cu oikeopragia. n temeiul analizei sufletului colectiv, specific statului, Platon va examina apoi sufletul individual sau cetatea interioar, folosind modelul analogic al cetii colective. Sufletul individual are i el trei pri: partea raional, cea pasional i una apetent. Corespunztor acestor trei dimensiuni, pot fi identificate cele patru virtui: nelepciunea asociat prii raionale, curajul asociat celei pasionale, cumptarea i dreptatea unificnd i armoniznd cele dou elemente ntre ele. Aadar, dac fiecare dintre prile sufletului i ndeplinesc misiunea specific, atunci i aciunile lor vor fi armonizate ca ntr-o lir bine acordat, iar omul va fi cu adevrat drept2. Omul va fi drept, va aciona n societate conform dreptii. Dreptatea interioar produce, aadar, dreptate exterioar; justiia, dreptatea trebuie s fie inerent interioritii omului. Regula formal a <jocului social>, exterioritatea justiiei nu pot substitui fiinarea, esena, interioritatea3. O tem important abordat n Republica este aceea a succesiunii regimurilor politice, care se supune unui determinism strict n virtutea cruia se schimb regimurile politice. La nceput a existat o cetate perfect care a ajuns s se degradeze. Deci, legea general care guverneaz succesiunea regimurilor politice este o lege a decandenei. Decadena cetilor, care se succed unele dup altele, se face dup o aa-numit logic a rului. Ideea prosperitii rului este o tem constant n gndirea platonician. Mai nti a existat o societate perfect unde domnea o ordine i echilibru este vorba de societatea aristocratic. Aceasta degenereaz n una timarhic n care timos-ul (curajul) prevaleaz asupra virtuii. Acestei societi timarhice i urmeaz societatea oligarhic, a crei caracteristic esenial este permanenta mbogire i avariie. Democraia corespunde celei de-a treia faze a decadenei societii, n care domnete libertatea pervertit n lips de respect, iar atunci oamenii ncep s2 Vezi Dicionar de scrieri politice fundamentale, Humanitas, Bucureti, p. 318. 3 Ibidem, p. 317.

i satisfac nevoile fr nici un fel de oprelite, dezlnuindu-se astfel animalitatea din fiina uman. Ultimul regim politic este cel al tiraniei, n care domin natura josnic, animalic a tiranului, sclav al propriilor pasiuni i niciodat satisfcut n poftele i plcerile sale. Descrierea cronologic a lui Platon este, n fond, o clasificare normativ deghizat sub masca istoriei. Platon recunoate c aceste regimuri intr n scen, dup cum am vzut, n raport cu virtutea i viciul ce le sunt specifice. Aceste regimuri aduc cu ele nu numai rul, ci i nefericirea, dei oamenii nu-i doresc acest lucru. Tragedia const n aceea c ei refuz eliberarea spiritual (terapia prin filosofia spiritului) prin care scpm de frica de moarte. Cetatea din Republica este o construcie ideal, un model, nu un program politic cu o funcie concret n planul vieii social-politice propriu-zise. Abia n Legile se poate vorbi de o ncercare de a realiza un program politic care i propune modelarea realitii sociale i umane, fr s in seama de voina social i individual proprie acestuia. n Legile, Platon concepe un stat ideal n care aspectele vieii sociale sunt reglementate prin legi, preconizndu-se astfel un stat ideal ce ar putea fi realizabil n plan practic. Starea de spirit din acest dialog este mult mai religioas dect n Republica. Legile trebuie s aib o origine divin, iar zeul trebuie s fie msura tuturor lucrurilor. Statul imaginat va fi unul teocratic i intolerant, de aceea ateismul va fi sever condamnat. Dispoziiile legale se amestec permanent cu prescripiile religioase imperative care fac ca religia i dreptul s se sprijine una pe alta. Astfel se garanteaz unitatea moral a cetii; contravenienii vor face obiectul tentativelor de ndreptare i n caz de eec vor fi executai. Dup ce examineaz n cartea a III-a istoria civilizaiei dup potopul care a nghiit Atlantida, Platon conchide c guvernmntul cel mai stabil trebuie s fie o aristocraie agrar. n consecin, el concepe ideea unei ceti de 5.040 ceteni (1x2x3x4x5x6x7=5.040) selecionai dup ras, care vor fi proprietari i vor exercita aceleai drepturi politice. Observm c n Legile, spre deosebire de Republica, nu se mai preconizeaz comunizarea averilor gardienilor i auxiliarilor. Proprietarii nu vor putea s-i sporeasc averile dect ntr-o msur determinat. Cetatea ideal va fi izolat de mare pentru a evita orice tentaie comercial. Activitile economice i munca manual vor fi misiunea sclavilor, i nu a cetenilor. O serie de corpuri de funcionari vor controla viaa cetenilor, iar Consiliul Nocturn va dirija viaa moral i material a cetii. Magistratul principal se va ocupa de supravegherea educaiei, care va fi una strict. Pentru a menine un nivel ridicat al moravurilor i a elimina orice veleitate de independen, n cetatea ideal se prevede: cstoria obligatorie, mese n comun, reglementarea minuioas a vieii cotidiene, interdicia cltoriilor n afara cetii, delaiunea impus tuturor, o legislaie riguroas privind moneda, dispoziii minuioase privind viaa priva, un statut dur rezervat sclavilor.

Principiul care st la baza Legilor, dei este un dialog care acord mai mult libertate individului, este acela c individul nu poate dispune, dup cum poftete, nici de familie i nici de bunuri; ele aparin statului i interesului public, trebuie s se afle totdeauna mai presus de voina arbitrar a individului4. Cercetate n profunzimea lor, cele dou dialoguri politice ale lui Platon Republica i Legile dovedesc c s-a avut n vedere elaborarea unei ceti perfecte, ntemeiat pe Bine, Adevr i Dreptate, i nu o ideologie politic care exist n realitate n stare s atenteze la demnitatea omului. Fr ndoial, aa cum au reliefat unele exegeze pertinente din secolul XX, i n primul rnd aceea a lui Karl Popper, corelaia dintre politic i metafizic nu poate fi acceptat ntr-o manier strict de cei care pun mai presus libertatea oamenilor i consider c omul nu poate fi fcut fericit mpotriva voinei sale.

Grecia Antic, referindu-m prin acest apelativ la teritoriile unde a luat natere i s-a dezvoltat poporul vechilor greci, constituie, fr ndoial, locul n care au fost puse bazele solide ale civilizaiei europene. Acest merit se datoreaz n primul rnd interesului deosebit pe care poporul grec l-a manifestat pentru cunoatere. Acest interes aparte s-a identificat de multe ori cu gndirea abstract i speculativ caracteristic poporului grec care s-a concretizat odat cu apariia i dezvoltarea filosofiei. Un element, cel puin, inedit inclus n ambiana filosofiei clasice greceti, care constituie subiectul acestui articol este reprezentat de starea conflictual generat de disputele dintre Socrate, pe de o parte, i sofiti, pe de alt parte. Trebuie ns s fac urmtoarea meniune: cnd spun Socrate nu m refer numai la Socrate ca atare, ci, n mod evident, intr n discuie i Platon i Aristotel, figurile marcante ale filosofiei antice greceti. Dei disensiunile dintre cele dou tabere erau concentrate n jurul unei mulimi variate de subiecte, eu voi avea n vedere, n principal, aspectul raportului dintre filosof i cetate, acest aspect

cuprinznd, bineneles, o sumedenie de alte aspecte secundare complementare nelegerii diafane a raportului menionat. n primul rnd, voi ncerca s analizez poziia pe care o adopt sofitii n legtur cu aspectul menionat. n acest caz, sarcina mi este nlesnit de activitatea ca atare a sofitilor. Sofitii erau cei care scriau sau i nvau pe alii, avnd o iscusin sau o cunoatere deosebit de mprtit. Ei practicau aceast vocaie educaional n schimbul unor sume de bani. Ca urmare a acestui fapt, de la nceputul secolului al V-lea termenul sofist ncepe s cunoasc conotaii depreciative. Pentru conservatorul Aristofan acest termen devine unul de batjocur i insult, implicnd arlatania i nelciunea. Astfel, acuza conform creia Platon este singurul responsabil de discreditarea termenului sofist devine injust. Ba mai mult, Xenofan gsete dovezi care demonstreaz c lui Platon i-ar fi fost imposibil s se refere la profesorii pltii ca sofiti n maniera i n contextul n care o face dac aceasta nu ar fi fost titulatura lor recunoscut (W. K. C. GUTHRIE, Sofitii, traducere de Mihai C. Udma, Editura Humanitas, Bucureti, 1999, p. 35). n faa acestor nvinuiri, sofiti precum Protagoras, Gorgias, Menon, Hippias, Euthyphron, Criton etc. susin c nvturile lor sunt puse n slujba cetii, iar cei care sunt instruii, n urma nvturii primite, i pot juca mult mai bine rolul de ceteni. Mai mult dect att, sofitii aduc filosofiei clasice urmtoarea acuz: prin meninerea elevilor pe lng filosof i dup efebie i mpiedic pe acetia s-i exercite drepturile de ceteni. Sofitii i-au exprimat clar i rspicat poziia conform creia ei nu recunosc filosofia, ci numai sofistica. De aceea, ei au renunat la componenta fileo/filein, afirmnd c aceasta desemneaz o relaie egoist ce contravine interesului public. Filosofia sofitilor, numit sofistic, postuleaz treburile publice ca scop, iar sofistica constituie instrumentul optim prin folosirea cruia scopul este mai bine realizat. Astfel, conform viziunii sofistice individul este pus n slujba cetii (individul este subordonat colectivitii), deoarece automat cel care satisface mai bine scopul public e mai bine vzut ca individ i are mai multe

anse de propulsare n funcii de conducere. Aadar, n acest sens, satisfacerea scopului public concord cu satisfacerea binelui i a fericirii personale. n al doilea rnd, am n vedere poziia filosofilor antici: Socrate, Platon, Aristotel. n acest caz sarcina mea este cu mult mai dificil dect n cazul precedent, motivul fiind constituit de ponderea extraordinar a ideilor exprimate de aceti filosofi. Cel care prezint cel mai bine relaia dintre om i cetate este Aristotel. Acesta vede cetatea ca fiind un soi de cuptor. La intrare st omul deinndu-i din cadrul propriei naturi umane doar partea nnscut, tot restul felului omenesc de a fi fiind, deocamdat, n stare latent. La ieire, dac actualizarea potenialitii procesului omenesc se va fi desfurat complet, st filosoful. Astfel, conform lui Aristotel, rostul fundamental al ntregii ceti pare a fi acela de a genera i de a ntreine filosofia, n calitatea acesteia de cunoatere dezinteresat, deplin. Filosofia nu poate fi dect o cunoatere a ceea ce exist pe deplin, o cunoatere a scopului suprem care e binele i care nu poate fi el nsui mijloc n vederea obinerii altui scop. Din prima propoziie a Metafizicii: Toi oamenii au sdit n firea lor dorina de a cunoate reiese ideea conform creia natura uman e dat, n primul rnd, ca tendin, ca potenialitate, nu ca act sau realitate (ARISTOTEL, Metafizica, traducere realizat de t. Bezdechi dup textul grec publicat de W. Christ n colecia Teubner, Editura Iri, Bucureti, 1999, p. 11). De-a lungul fiecrei viei individuale, la Aristotel, ca i la Platon, rmne de vzut ct anume din aceast posibilitate, dynamei, se realizeaz efectiv, entelecheia. Pe linia socrato-platonico-aristotelic unii oameni sunt mai oameni dect alii, dup cum acest proces de actualizare e dus mai departe sau chiar pn la capt. Procesul, ca atare, este un urcu, o ridicare din treapt n treapt i e numit de Platon tehnica rsucirii, periagoge techne. Desfurarea procesului este realizabil numai sub patronajul unui filosof, acesta fiind singurul educator complet. Pentru a nelege mai bine, n chip analitic, ideile prezentate mai sus voi ncerca s realizez o analiz ct mai riguroas a propoziiei, deja consacrate, a

lui Aristotel din Politica: Antropos estin physei zoon politikon. Termenul care poate fi tradus n chip facil este reprezentat de cuvntul estin ca form a verbului grecesc einai, care nseamn "a fi", conjugat la persoana a treia, singular, indicativ, prezent. Urmtorul grad de dificultate l reprezint traducerea adverbului physei. Dac substantivul physis n nominativ nseamn natur, adverbul physei are nelesul pe care l are sintagma romneasc n chip natural. Ceea ce, n acest caz, se comunic pe scurt prin adverbul physei se poate spune, tot n lexic aristotelic, mai clar, dar mult mai neeconomic, prin expresia ho logos tes ousia, care se traduce prin raiunea de a fi sau raiunea conform substanei. Mai explicit, ceva ce se desfoar physei, apropo de fizica lui Aristotel, ori de cte ori nu intervine nicio micare violent, nefireasc. Am avea pn aici Antropos este n chip natural zoon politikon. Substantivul zoon face parte din familia lexical a substantivului zoe, care nseamn via. Aadar zoon se poate traduce prin vieuitor. Adjectivul politikon locuiete n familia substantivului feminin polis. De fapt, adjectivul politikon este indirect legat de substantivul polis i direct legat de substantivul polites. Dac polis nseamn cetate, atunci polites nseamn cetean, cu sensul de locuitor cu drepturi pline al cetii. n democraia noastr indirect, de sorginte occidental, cuvintele cetean i politician exprim dou concepte diferite (pentru noi toi politicienii sunt ceteni, dar nu toi cetenii sunt politicieni). n democraia direct a vechilor greci cele dou concepte, n loc de a fi n raport de ordonare, se afl n raport de identitate. Astfel, riguros vorbind, reiese c avem de a face cu un singur concept i, n consecin, cu un singur termen lingvistic ca nume al respectivului concept, polites. Totui, dac Aristotel ar fi scris c omul este n chip natural cetean sau, ceea ce n lexicul vremii ar fi fost identic, c omul este n chip natural politician, atunci Aristotel ne-ar fi oferit o pretenie strident fals. Dei pare greu de crezut, n sprijinul acestui fals strident se aaz acei interprei ai filosofiei lui Aristotel sau a lui Platon, conform crora pentru cei doi gnditori cuvntul grecesc antropos e folosit astfel nct i-ar desemna doar pe

ceteni, nu i pe copii, pe femei, pe sclavi, pe oamenii liberi sau pe barbari (ARISTOTEL, Politica, traducere realizat de Alexander Baumgarten, Editura Iri, Bucureti, 2001, pp. 411-425). De altfel, dou primejdii opuse l amenin pe interpretul doritor s stabileasc, n chip corect, extensiunea termenului antropos, aa cum este folosit acest termen n clasicismul grecesc, adic n primul rnd de ctre Platon i Aristotel. Uneia i-am putea spune eroarea populist, iar alteia eroarea elitist. Conform erorii elitiste termenul antropos, se refer numai la unii oameni, n niciun caz la toi, pe cnd eroarea populist ar susine c acelai termen nu numai c denumete toi oamenii, dar i-ar denumi astfel nct ni i-am putea reprezenta pe toi n acelai plan, aa cum pe noi, cei de azi, cretinismul, iar apoi iluminismul i filosofia politic favorabil democraiei ne-au nvat s-o facem. i anume, am vedea n om o realizare a omenescului, la fel de important i valoroas ca orice alt realizare a acestuia. Acesta este sensul cuvntului persoan, care provine din grecescul prosopon (fa n fa) al sfinilor prini capadonicieni: Sfntul Vasile cel Mare i Sfntul Grigorie de Nasians. Gradele de realizare treptat a omenescului n cadrul existenei i vieii terestre sunt foarte clar exprimate de Platon. Mitul Peterii sau Analogia Liniei sunt suficiente spre a le inventaria succint. n poziie inferioar sunt cei care i exercit doar cunoaterea prin simuri, cei care scruteaz numai umbrele de pe peretele peterii. Grav nu e faptul n sine de a te afla n aceast poziie, ct rmnerea n aceast stare. Tocmai de aceea, cei care vor fi ajuns pe treapta a doua vor fi fost, mai nainte, pe treapta nti. Treapta a doua este cea a celor care studiaz artefactele sau exercit o cunoatere prin pistis, adic ncearc o cunoatere sistematic a naturii, un soi de rudiment al fizicii de azi. Intrarea n poziia a doua este bine venit, ns i de aceast dat este condamnabil stagnarea n aceast stare. Substana omeneasc e mai bine asigurat de cei ajuni n poziia a treia, stare n care se cerceteaz imaginile reflectate n ap ale lucrurilor. Aceast cunoatere dianoetic este cunoaterea celor care cerceteaz

obiectele matematice. nlarea se desvrete pe treapta a patra, cea a celor care cunosc existena veritabil, cei care practic cunoatere noetic. Acetia i vor fi reamintit cunotinele despre idei. Cetatea ideal a lui Platon e, n fond, o simplificare a cetii reale, o rearanjare a acesteia astfel nct menirea ei de a ntreine activitatea filosofic, odat ce aceasta a fost deja generat, s se desfoare ct mai armonios, fr niciun fel de friciuni sau energii inutil consumate, adic cel mai eficient i cel mai simplu. Mult mai puin desprins de Platon dect suntem obinuii s-l nelegem, Aristotel confer rol crucial, n cadrul naturii umane, tot cunoaterii. Asemnrile sunt cu att mai mari cu ct natura uman este prezentat, dup cum am mai menionat anterior, ca natur potenial. Rmne de vzut dac i ct de bine se realizeaz efectiv natura uman de-a lungul fiecrei viei individuale. Numai primul grad de cunoatere ne e dat, conform lui Aristotel, prin natere: exprimarea prin grai nearticulat a durerii i a plcerii. Aceast capacitate este nnscut i la animale, numai c animelele nu o pot depi. Treapta a doua este reprezentat de cunoaterea prin simuri. Pentru a nelege de ce la cunoaterea prin simuri pot accede numai oamenii, nu i animalele, trebuie s punem accent pe cuvntul cunoatere, nu pe cuvntul simuri. n mod evident, Aristotel tia c i animalele au simuri, ba chiar c unele simuri ale animalelor sunt mai puternice dect simurile noastre, numai c animalele nu-i pot folosi simurile pentru cunoatere, cci a cunoate, potrivit lui Aristotel, revine la a cuta i a gsi individualul prin intermediul generalului. A cunoate prin simuri nseamn a folosi informaiile senzoriale n alctuirea de premize, n spe premize minore inserabile n silogisme. Pe un animal mirosul hranei l conduce imediat, i nu mediat, prin intermediul vreunei generaliti, direct ctre hrana respectiv. Astfel, performana de a fi gsit hrana respectiv nu este o performan de cunoatere. A treia treapt este cea a graiului articulat. Se cuvine a specifica c, n lexicul aristotelic, articularea este corect dac este ndeplinit att la nivelul cuvintelor i al sintacticii gramaticale, ct i la nivelul

nelesurilor asociate respectivelor cuvinte conform regulilor logicii. n fine, treptele a patra i a cincea corespund filosofiei prime i filosofiei secunde. Revenind la conflictul dintre Socrate i sofiti de la care am pornit n dezvoltarea articolului de fa, ne este bine cunoscut situaia potrivit creia Socrate are n mod constant i fr gre dreptate. Aceast situaie, devenit un fel de stereotip n cadrul mediului filosofic occidental, este pus sub semnul relativitii de ctre Andrei Cornea n lucrarea Cnd Socrate nu are dreptate. Dei regula se pstreaz n majoritatea dialogurilor platoniciene, exist i unele excepii, cea mai la ndemnn fiind cea din Parmenide, cnd se pare c Socrate nu era nc suficient de bine pregtit n tehnica disputei dialectice. O sarcin interesant, dar foarte dificil, ar fi aceea de a ncerca s gsim un rspuns la ntrebarea: de ce are Socrate mereu dreptate? Andrei Cornea, n lucrarea menionat, susine c a avea dreptate nu este totuna cu a spune adevrul, adevrul fiind ceva ce preexist fiinei umane i ntregului mediu fizic, pe cnd dreptatea o dobndim noi nine. n mod evident, Socrate este unul dintre aceia care tiu foarte bine cum s atrag dreptatea de partea lui. De aceea, interlocutorul lui Socrate, iniial ostil fa de propunerile avansate de acesta sau extrem de convingtor n propriile sale convingeri, ajunge s afirme aseriuni n acord cu cele ale lui Socrate. Interlocutorul are senzaia, dup cum afirm Adeimantos n Republica sau Menon n dialogul omonim, c este mpins pe nesimite i puin cte puin pe o cale pe care nu o poate nici urma fr ezitri, dar nici respinge (Andrei CORNEA, Cnd Socrate nu are dreptate, Editura Humanitas, Bucureti, 2004, p. 13). Acestea fiind spuse, reiese c starea conflictual n care se afl, pe de o parte, filosofii clasici, Socrate, Platon, Aristotel, i, pe de alt parte, sofitii, se afl n imposibilitatea de a cunoate dimensiunea consensual. Trebuie s fim cu toii de acord c ambele pri reprezint micri intelectuale de mare amploare, mai ales din perspectiva triniciei consecinelor i a problemelor puse n discuie, care nu au fost niciodat lsate s cad n desuetudine n istoria

gndirii occidentale. Atenienii nu au fost capabili s neleag c tocmai aceast stare conflictual era generatoare de discuii filosofice nltoare i l-au servit cu otrav pe neleptul agasant (care tia numai s aib dreptate), n urma unui proces care ar putea face obiectul unui articol viitor. Istoria filosofiei: Scurt excurs asupra conceptiilor despre cetate si stat in filosofia grecilor si a romanilor 1.Consideratii prealabile 2.Grecia: Presocratici. Socrate. Sofistii. Platon. Aristotel. Perioada elenistica. 3.Roma: stoicismul roman- interferente elenistice.Polybius.Cicero

1. Consideratii prealabile Conceptia ganditorilor greci si romani depre cetate si stat, si modul in care cetatea si statul se reflecta in lucrarile lor, se centreaza pe incercarile acestora de a gasi elementele care leaga legea universala (logos) de ideea de lege a cetatii (nomos) si pe cautarile pentru a gasi cea mai buna forma a ierarhiilor in polis, si principiile pe care ar trebui sa se bazeze conducerea polis-ului, respectiv, a statului. Filosofia politica greaca initial si-a concentrat eforturile pentru a gasi solutii pentru a mentine stabilitatea socio- politica a polis-ului in principal. Preocuparea esentiala a gandirii politice este, la momentul istoric respectiv, propunerea de modele de cetate. Chiar si asa, la acesti mari ganditori, ideea de stat nu apare in acceptiune moderna, ci mai degraba sub forma legilor, a guvernarii, a guvernamantului, a felului cum trebuie acestea facute si exercitate. Conform viziunii traditionale, cel care a creat filosofia politica sau stiinta politica nu este Aristotel, ci Socrate. Conform spuselor lui Cicero, Socrate a fost

cel dintai care a coborat filosofia din ceruri si a adus-o intre zidurile cetatii, introducand-o in gospodarii (1). Pana la Socrate, filosofia era indreptata catre gasirea esentelor universului, apa, aerul, apeironul sau focul constituind repere emblematice ale acestui fel de filosofare, la momentul istoric respectiv. Cetatea (statul) poate fi vazuta atat in sens diacronic, ca moment al devenirii sale istorice, cat si in sens logic, a ceea ce face ca statul sa fie ceea ce este in diferitele sale ipostaze; ce sustine statul in realitatea existentei sale.

2.Grecia: Presocratici. Socrate. Sofistii. Platon. Aristotel. Perioada elenistica. Pentru presocratici, ordinea din cetate nu este altceva decat o prelungire a ordinii cosmice. Logosul care guverna devenirea universala, care dadea masura schimbarii si limita discordia, cobora in cetate si lua forma legii civile. Desi aceasta lege civila aparea evident ca o conventie umana, temeiul ei era de sorginte si legitimitate universala (Heraclit). In perioada clasica, Platon sustine ca Principiul oricarei comunitati umane este justitia (2).Din acest motiv, pentru ca justitia emana de la individ in al carui suflet fiecare parte isi indeplineste functia proprie, atunci statul va trebui organizat corespunzator organizarii sufletului individual. El impartea sufletul omenesc in ratiune, curaj si dorinta. Face propuneri de a organiza statul conform acestei structuri. Astfel corespunzator acelei parti din sufletul omenesc numit ratiunie, conducerea cetatii ar trebui sa fie facuta de catre magistratii- filosofi, corespunzator curajului, apararea cetatii sa fie facuta de catre paznicii cetatii, iar corespunzator dorintei, produsele necesare traiului material sa fie facute de catre lucratori si negutatori, care sunt condusi de dorinta. Esential intr-o cetate este ca locuitorii ei sa- si respecte propria conditie. Platon considera ca cetatea, respectiv, statul, se naste dintr-o nevoie vitala a oamenilor de a fi impreuna. El pune in seama lui Socrate, care devine astfel un

personaj al dialogurilor sale, urmatoarea conceptie despre geneza cetatii: O cetate se naste am zis eu dupa cate cred, deoarece fiecare dintre noi nu este autonom, ci duce lipsa de multe. Ori crezi ca exista alta pricina pentru intemeierea unei cetati?. Astfel, fiecare il accepta pe un al doilea, avandu-l in vedere pe un al treilea, si avand nevoie de un al patrulea, iar, strangandu-se multi intr-un singur loc spre a fi partasi si a se intrajutora, ne fac sa dam salasului comun numele de cetate, nu? (3). El considera ca nevoia dureaza cetatea. Nevoile primordiale care sunt menite a fi satisfacute inauntrul cetatii sunt nevoia de hrana, nevoia de locuinta si nevoia de imbracaminte. Pe masura ce aceste nevoi sunt satisfacute, si pe masura ce cetatea creste, apar alte nevoi care trebuie la randul lor satisfacute, intr-o inlantuire logica, explicata pe larg in dialogul Republica, Partea a II- a. In aceasta evolutie a cetatii, sesizeaza necesitatea diviziunii muncii. Prin tehnica socratica a dialogului (dialego), demonstreaza pas cu pas necesitatea existentei, intr-o cetate, a agricultorilor, mestesugarilor, constructorilor, negutatorilor, navigatorilor etc. Ajunge, in aceeasi inlantuire logica, la necesitatea pietei si a unui simbol banesc in circuitul marfurilor. Chiar si precupetii, care sunt cei mai slabi fiziceste si nefolositori pentru alta munca (4) isi gasesc utilitatea intr-o astfel de cetate. Dupa aceasta dizertatie, Glaucon, il intreaba pe Socrate, Dar daca, Socrate, ai orandui o cetate a porcilor, cu ce altceva decat cu acestea i-ai ingrasa? prilej pentru Socrate de a arata felul in care in cetate patrunde dreptatea si nedreptatea. Pentru el, cetatea ajunge o cetate a porcilor prin adaugarea la cele strict trebuincioase omului a lucrurilor inutile (si pe care el le da cu titlu de exemplu: uleiuri aromate, tamaie, curtezane, picturi, brodeli etc facute pentru placere). In dezvoltarea ei, cetatea devine neincapatoare pentru cei care traiesc inauntru. Ogorul nu mai ajunge pentru a hrani pe locuitorii cetatii. Tendinta naturala este de a incerca de a acapara de la alte cetati, nascandu-se astfel razboiul. Si de aici necesitatea existentei unei alte categorii de locuitori, a unui corp special, de paznici ai cetatii, care sa fie filosof, inflacarat, iute si puternic prin fire. Clasa

conducatoare, a treia categorie functionala de locuitori ai cetatii, in viziunea lui Platon, ar fi cea care ar face ca cetatea sa fie durata inteleapta in intregul ei, datorita stiintei pe care o poseda aceasta clasa fruntasa si diriguitoare si intelepciunii ei. Intelepciunea de altfel este una din cele patru calitati esentiale pentru o cetate: intelepciunea, vitejia, cumpatarea, dreptatea. Geneza statului la Platon nu este un moment cert, ci, mai degraba, reprezinta o necesitate care izvoraste din devoltarea cetatii. Intelepciunea clasei diriguitoare la Platon il va face pe Leo Strauss sa afirme mult mai tarziu ca filosofia politica este regina legitima a sociologiei(5). In curentul sofist al gandirii filosofice, Kallikle crede ca legea (nomos) este o inventie a celor slabi, care sunt de obicei cei multi, pentru a se apara de cei puternici. (6) Nu legea, ci natura, o natura umana eterna, are in vedere de la sine ca-i dreptul celui mai destoinic sa aiba mai mult dacat nevolnicul (asa cum arata Platon in dialogul Gorgias). Cei slabi ar fi cautat sprijin in lege; dar ei ar contraveni naturii prin care cei putini, cei alesi, sunt destinati sa stapaneasca. La fel gandeste si sofisul Critias, unul dintre cei 30 de tirani. El scrie in drama Sisif ca la inceput oamenii traiau fara lege ca animalele. Pentru ca cei buni nu obtineau recompensa cuvenita si cei rai pedeapsa, oamenii s-au hotarat sa stabileasca anumite norme de convietuire. Legile insa pedepsesc doar delictul si nu il previn, nici nu asaneaza cetatea de acte antisociale. Asa stand lucrurile, un intelept inventeaza divinitatea pentru a inspira teama raufacatorilor care se ascund. Ierarhia si nomos-ul nu sunt suficiente pentru a mentine ordinea sociala, de aceea este nevoie de o ratiune superioara, invocandu-se principiul divin care sta la baza organizarii societatii si, implicit, a entitatii statale. Critias demonteaza in maniera sofista temelia teoretica a cetatii. Pornind de la premisa ca omul este masura tuturor lucrurilor (formularea apartine sofistului Protagoras), ideologii acestei perioade ajung la concluzia ca organizarea cetatii nu este definitiva, data de la natura, ci ea, organizarea, este in functie de omul legiferator. Aceasta conceptie se inscrie in tendinta specifica

sofistilor de a nu agrea ideea concordantei dintre logos (legea universala) si nomos (legea cetatii), idee draga lui Socrate. Democrit credea ca la viata obsteasca oamenii au ajuns invatati de propria experienta si determinati de nevoie. Autorul necunoscut al fragmentului numit conventional Anonimul lui Iamblichos, cu siguranta un sofist democrat, considera ca viata in comunitate nu e posibila fara arbitrajul legilor si ca este o supozitie falsa preeminenta fortei. Daca aceasta ar fi prima, ar trebui sa admitem un fel de supraom dar o asemenea fiinta astfel dotata in mod natural ar ridca o intreaga lume contra sa. Oamenii, fiind lipsiti prin natura de mijloacele de a trai izolat, s-au strans intr-o comunitate, ceea ce in mod necesar le-a impus arbitrajul legilor. Pericle, care a ajuns in 461 i.Hr. in fruntea cetatii Atenei, intr-o perioada de maxima inflorire a acesteia, spunea ca Nu saracia este socotita la noi rusinoasa ci faptul de a nu face nimic pentru a iesi din ea. De asemenea, mai spunea ca Statul nostru se numeste democratie pentru ca apartine celor multi. Pericle formuleaza astfel conceptia pe care astazi noi o numim pozitivism juridic, identificarea legii cu ordinea care emana in mod obisnuit de la puterea instituita, a carei exercitiu este conforma cu Constitutia (7) . Se respecta astfel vointa demos- ului. Nu exista posibilitatea de a aprecia continutul intern al comandamentelor, tot ce ramane de facut este daca legea este aplicata corect de autoritatile abilitate.

Aristotel, in lucrarile sale, este adeptul ideii ca oamenii de la natura sunt animale politice, adica fiinte care traiesc numai in societate, si ca societate. Recunoaste si la animale forme de viata sociale, dar omul insa este o fiinta mai sociala avand simtul binelui si al raului, al dreptului si al nedreptului si al tuturor starilor morale (in Politica). In timp ce albinele sau furnicile raman la stadiul de solidaritate instinctuala, oamenii o depasesc in forme din ce in ce mai rafinate de la familie (ghenos), ajungandu-se la sat (Kome) si gasindu-si

implinirea in cetate (polis), singura suficienta siesi, si de aceea forma perfecta. Comunitatea este o asociatie in vederea unui bine. Ea este temeiul sigur si singurul cadru posibil pentru om. Cetatea este implinirea acestei comunitati, ultima si forma perfcta a comunitatii (vazuta de Stagirit a fi intruchipata de statul sclavagist atenian). Sociabilitatea este innascuta, conaturala. De aceea, in sens logic (si nu temporal) comunitatea este anterioara individului. Fara sa analizeze sau sa explice in ce consta sociabilitatea in concret, Aristotel lasa gandirii politice o provocare care nu este lipsita de importanta istorica, fiind considerata una dintre cele mai mari deschideri catre intelegerea esentei umane. Este de remarcat la Aristotel, ideea ca asociatia politica este cea mai buna cand este formata din cetateni cu avere mijlocie pentru echilibrul social, solidaritatea si stabilitatea sociala. Ideea a fost preluata de gandirea politica moderna, si de cea economica. Tendintele naturale ale omului se indreapta spre comunitate si Stagiritul afirma ca omul este un animal politic (zoon politikon) care isi atinge scopurile in asociatia politica (koinonia poltike o sintagma care va face cariera, pentru ca modernii o va identifica ca punct de plecare a societatii civile) (8). Din acest punct de vedere politica nu este o creatie de arta ci o realitate naturala. Polis-ul este fondat pe diviziunea muncii- manuale si intelectuale.Autoritatea politica apartine cetatenilor care sunt eligibili unei functii politice, barbatii liberi. Daca Platon a vazut existenta unei cetati dominata de dreptate, Aristotel pune deasupra ei Binele. Cetatea este definita mai intai ca o anumita comunitate Ca toate comunitatile omenesti ea izvoraste din necesitatea fiintelor umane de a se asocia in vederea anumitor scopuri. Fiecare comunitate poate fi astfel definita prin cauza ei. Satul la Aristotel, element material care intra in componenta cetatii,

este o colonie a familiei, extensie a sistemului familial si nu o organizatie propriu- zisa. Aceasta comunitate este condusa de un rege de unde rezulta ca monarhia este forma de guvernare proprie unei comunitati care inca nu s-a desavarsit. (9) Scopul cetatii este Binele suprem. Cetatea nu are vreun tel special, nici vreun scop care sa fie el insusi un alt scop, ci scopul ultim Daca ratiunea, cauza finala a cetatii, este Binele suprem care este cautat pentru el insusi, si nu ca mijloc pentru a atinge un scop exterior lui, care este cauza materiala a cetatii? se intreaba Denis Collin. Celelalte comunitati sunt materia cetatii: Comunitatea desavarsita formata din mai multe sate este o cetate. Cum stim daca comunitatea este desavarsita? Raspunsul lui Aristotel este conform cu fizica sa: o fiinta desavarsita este o fiinta care poate sa traiasca prin ea insasi, care nu are nevoie de alta; comunitatea desavarsita este cetatea, pentru ca a atins nivelul autarhiei, adica poate sa fie suficienta siesi. Deci marimea optima pentru o cetate este cea care permite autarhia. Dincolo de ea nu exista decat grupari artificiale, fara consistenta (uniuni de cetati, federatii etc). Cetatea este scopul unui proces material, care porneste din nevoia elementara a individului in viata si se dezvolta urmandu-si propria dinamica. Dezvoltarea ei este intrucatva spontana (10). Ideea unei stari naturale, tipica teoriilor moderne, este profund straina gandirii lui Aristotel. Un om in stare naturala, adica un om care ar sta in mod natural in afara cetatii, ar fi fie o fiinta degradata, fie o fiinta supranaturala. Modelul lui Aristotel este cetatea greaca, iar expresia cea mai inalta a acesteia este democratia ateniana. El inca nu permite sa distingem in cadrul cetatii specificitatea statului modern ca pe un corp aparte, al magistratilor si al diverselor clase sociale, iar chestiunea autoritatii guvernantilor ramane in umbra, intr-atat Aristotel pare sa o reduca la problema guvernarii drepte (11).

Dintre elenisti, se remarca Epicur, care a infiintat o confrerie filosofica la

Atena cunoscuta sub numele de Gradina lui Epicur. El spunea ca dreptatea naturala este un contract incheiat intre oameni, cu scopul de a nu se vatama unii pe altii.

3.Roma: stoicismul roman- interferente elenistice.Polybius.Cicero Cultura romana si spiritul roman s-au dovedit a fi mai pragmatice in comparatie cu spiritul vechilor greci. Romanii au fost mai mult inclinati spre domenii cu aplicabilitate imediata. Cu toate acestea, in gandirea politica a fost necesara o aplecare mai consistenta, intrucat dupa ce Statul Roman si-a intins teritoriul, era nevoie de o justificare teoretica a noii situatii politice. Astfel, din cultura elenistica, sinteza a civilizatiei persane si a celei grecesti, care in plan politic a avut drept cauza divizarea Imperiului lui Alexandru Macedon, romanii au preluat elemente din gandirea stoica. Geneza acesteia a avut punct de plecare in pierderea importantei polis-ului grecesc, forma perfecta a comunitatii la Aristotel. Grecul Polybius, un grec latinizat, asa cum l-a numit mai tarziu gandirea politica moderna, gasea ca cheia succesului Romei era guvernamantul sau mixt (12). Geneza statului roman, asa cum el era la momentul la care istoricul si-a petrecut 17 ani din viata ca ostatic, se regaseste in impartirea inteleapta a puterii. Ideea nu era noua, intrucat Platon, ca si Aristotel, o sugerase in dialogurile sale, dar Polybius a dezvoltat-o mai mult decat predecesorii sai. Republica Romana era un guvernamant mixt, spunea el, deoarece nici o singura persoana, nici mai multe, nici cei multi nu detin excesiv puterea. In schimb, Republica amesteca sau echilibra aceste trei regimuri intr-un mod in care erau pastrate partile lor bune, evitandu-se defectele lor. In loc sa acorde toata puterea unei singure persoane, catorva sau oamenilor obisnuiti, Republica Romana a impartit puterea intre ei. Astfel poporul ca intreg exercita un oarecare control asupra deciziilor politice prin adunari dar la fel faceau si aristocratii care controlau Senatul. Apoi, in locul unui monarh, Republica se baza pe consuli pentru implementarea

politicilor. Fiecare il controla pe celalalt, iar rezultatul era o forma de guvernamant libera, stabila si de durata.

Conceptia ciceroniana asupra politicii este, mai intai si intai, o conceptie morala (13). Indeplinim o datorie atunci cand ne consacram ei. Virtutea, spune Cicero, consta, integral, in fapte. Ori, cea mai inalta fapta este guvernarea cetatii. A conduce treburile publice inseamna cea mai frumoasa functiune a intelepciunii, a experientei si a virtutii. Politica este opera omului de bine. A juca un rol in viata publica este, in gandirea ciceroniana, o datorie morala, cu toate incovenientele si pericolele care pandesc pe cei care au asemenea inalta indeletnicire. Patria revendica in serviciul sau cea mai mare parte si cea mai inalta din fortele sale, adica tot ce are mai bun sufletul nostru, spiritul nostru, inteligenta noastra. Caci numai asa, Statul o data servit sub diversele forme ale actiunii civice, restul cetatenilor poate sa se consacre vietii private. Pentru omul de bine cea mai funesta dintre dizgratii este aceea sa se supuna unui om rau. Ori rautatea va triumfa cu necesitate daca oamenii de bine se abtin, si Republica se va sfarama in bucati. Daca faptul guvernarii cere de la oameni asa mari calitati, autoritatea nu este prin ea insasi un fapt al omului (14). Existenta sa nu rezulta din calitatile eminente ale unei personalitati exceptionale chemate sa si le exerseze, ci datorita faptului social, sau mai exact, faptului civic cum spune Aristotel. Si asta pentru ca exista un popor, pentru ca acest popor este organizat in cetate, unde este necesara o putere. Aceasta necesitate este inteleasa de Cicero precum la Stagirit, nu ca o fatalitate penibila, ci mai degraba ca o fericita necesitate a vietii omenesti. Autoritatea este elementul poporului, res publica. Cicero insista astfel asupra notiunii de popor careia ii da o definitie de multe ori reluata si discutata. Sub acest termen el intelege nu o asa-zisa adunatura de oameni, o multime, o turma, o hoarda. Ci un grup numeros de oameni asociati unii cu altii prin aderarea lor la o aceeasi lege (ius communis) si printr-o anumita

comunitate de interese (utilitatis comunionis). Cauza acestei asocieri de oameni nu este slabiciunea lor, teama lor fata de semeni sau de animale, ci propria lor natura. La Cicero, precum la Aristotel, reuniunea oamenilor este un fenomen natural, in sanul careia se dezvolta esenta fiintei umane. Statul civic sau civil nu provine deci dintr-o conventie initiala. Nu exista contract social. Constituirea Statului rezulta din fenomene cu caracter teritorial, de natura geografica: un loc care a fost ales, o pozitie forte ameliorata, de regula, prin munca oamenilor. Burgul fortificat a nascut un oras (urbs) si in jurul acestui oras s-a format statul, o multime de case, care separa templele si pietele de folosinta comuna.Fundamentul cetatilor nu este un eveniment imaginar ci istoric. La un moment dat o pozitie se impune oamenilor din jur; un om aduna acolo o populatie, si orasul isi intinde dominatia asupra vecinatatii. Pe de alta parte, o autoritate permanenta, un guvernamant va fi un lucru necesar. Rolul fondatorului este capital, dar tine mai putin de personalitatea sa decat de natura lucrurilor, de datele psihologice si materiale care sunt puse in opera. In Republica Cicero spune: La noi Statul se constituie nu prin geniul unuia singur, ci printr-un fel de geniu comun a numerosi cetateninu in cursul unei vieti de om, ci pe parcursul urmat de generatii in timpul a multe secole. Puterea statului depaseste cu mult individul, oricat de genial ar fi acesta. Este nevoie de efortul unui popor, timp de generatii, pentru a duce puterea politica la gradul de perfectiune.

Note: (1) Leo Starauss, Cetatea si omul, Editura Polirom, 2000, pag.21; (2) Mica enciclopedie de politologie, Editura Stiintifica si Pedagogica, Bucuresti, a977, pag. 197; (3) Platon, Republica, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 1986,

pag. 135; (4) idem, pag. 138; (5) Leo Strauss, op.cit., pag. 9; (6) Mica enciclopedie de politologie, pag. 196; (7) Marcel Prelot, Georges Lescuyer, Histoire des idees politiques, Dalloz, 1975, pag. 37; (8) Alexandru Dutu, Histoire de la pensee et de mentalites politiques europeennes, Editura Universitatii din Bucuresti, 1997, pag. 27; (9) Denis Collin, Marile notiuni filosofice.2.Societatea, puterea, Statul, Institutul European, 1999, pag.11-12; (10) idem, pag. 13; (11) idem, pag. 15; (12) Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice si idealul democratic, Editura Polirom, 2000, pag 40; (13) Marcel Prelot, Georges Lescuyer, op. cit., pag.118-119; Teorie politica
curs 4

Gandirea politica alui Platon poate fi conturata pe baza ideilor continuite de dialogurile sale. Principalele indei din gandirea lui Socrate sunt preluate de Platon si amplificate. El nu pleda pentru una sau alta dintre formele de guveranamant existente in timpul sau deoarece le considera drept forme corupte si a urmarit sa construiasca imaginea unei constructii politice perfecte. El a voit sa arate ce ar putea sa insemne politica daca ar fi dominat de principiul dreptatii si daca administrarea cetatii ar fi realizata de un conducator intelept, calauzit de ideea binelui. Discursul lui Platon din Politeea este prima constructie sistematica in domeniul etico-politic. Dialogul contine un complinat scenariual demonstratiilor politice pornindu-se de la o problema epica: ce inseamna pentru om sa fie drept? Este dreptatea un bine? Si ce fel de bine trebuie sa fii om drept si de ce?; pentru a

schita raspunsul, personajele dialogului nu se raporteaza direct la individul uman, ci incearca descifrarea naturii umane si a virtutilor individuale, examinand o realitate analog construita dar care poate fi studiata in mod obiectiv. Aceasta realitate este statul sau cetatea. Socrate reparca faptul ca dreptatea este proprietate individuala si comunitara. Se incearca a se intelege ce este dreptatea in cetate, pentru a se ajunte la a sti ce inseamna ea. O prima concluzie este aceea ca pentru cetate, dreptatea inseamna respectarea principiului potrivit caruia fiecare cetatean trebuie sa faca doar acele lucruri pentru care a fost nascut si educat. Acest principiu este usor de respectat intr-o cetate noua, realitatea politica ofera exemple multiple de cetati care s-au indepartat de acest principiu. Pentru ele se pune problema reformarii, iar solutia parea a fi reunirea politica cu filosofia, fie prin venirea la putere a filosofilor, fie prin accederea politicienilor la adevarata cunoastere filosofica. Cunoasterea filosofului este pentru Platon fata de cunoasterea omului obisnuit, ca lumina soarelui fata de penebrele pesterii. Cunoscand forma si natura binelui, filosoful va dori mereu perfectiunea si nu se va dedica treburilor publice in vederea unui scop limitat cum ar fi binele personal ci va accepta catoria civica a guvernarii pentru a implini binele public si prin acesta binele individual. Principalele idei referitoare la guvernare prezente in opera lui Platon se regasesc in dialogurile intitulate Republica si Legile. Politica a fost conceputa ca o arta sau o stiinta cu finalitate morala si de catre Aristotel. Asa cum fiecarui tip de actiune umana ii corespunde un bine particular, la fel si activitate guvernamentala va avea drept scop un anumit bine, dar nu unul particular, partial ci binele general, uman prin excelenta. In viata sociala concreta se pot identifica si ierarhiza mai multe scopuri umane. Deasupra tuturor se afla binele comun pe care trebuie sa-l infaptuiasca politica. Din acest punct, gandirea lui Aristotel se desprinde de cea a lui Platon. Binele nu este unul transcendent ci imanent. Locul unde se realizeaza el este acela al cetatii reale. Modul de realizare nu este contemplarea ci actiunea politica. Aristotel aduce astfel gandirea politica de pe taramul ideal pe cel real. Chiar daca si la el vom gasi reflectii asupra formei ideale de guvernamant, obiectivul principal al gandirii aristotelice il reprezinta organizarea cat mai buna la cetateilor concrete. Cetatea sau statul reprezinta in conceptia sa o asociatie naturala cu scop moral. Principalele sale opere in plan politic sunt politica si etica nicomahica. Aristotel considera ca statul a aparut prin evolutie, prin familii si comunitati. Cea mai potrivita forma de stat este regalitatea. Formele statale se transforma din forme bune in opusul lor. Cea mai rea formad e guvernare este tirania, forma de guvernare a stapanitorului unic. Tirania este inlocuita prin guvernarea unui colectiv, mai intai aristocratia. Aristocratia este surpata de oligarhie. Oligarhia este inlocuita de democratie. Democratia este considerata cea mai inalta forma statala care poate fi realizata numai de popoare ce se afla pe o treapta culturala foarte inalta. Democratia este corupta si surpata devenint o oclocratie. Formele de gunernare: - regalitatea - tirania - aristocratia - oligarhia - democratia - oclocratia. Se succed formele bune fiind inlocuite de cele corupte, istoria oferind imaginea unei succesiuni ce conduce spre progres urmat de regres. Un stat poate dobandi si isi poate garanta stabilitatea, ferindu-se de luptele interne pe care le provoaca inegalitatea si moralitatea.

Aristotel ajunge la concluzia ca este necesara o forma unita care sa imbine trasaturile democratice cu cele aristocratice, astfel puterea ar fi exercitata de o clasa numeroasa apta sa asigure echilibrul statului. Daca Platon si-a imaginat cetatea ideala in legatura cu o forma pura, originara si cu un concept transcendent al binelui, Aristotel vedea statul ideal ca rezultat al evolutiei treptate de la formele prezentului catre o constitutie mixta a viitorului.

Modelul teologico-politic Evul mediu a fost considerat de unii cercetatori ca fiind o noapte de 1000 de ani. Stiinta fiind pusa in slujba religiei, afirmatia fiind eronata. Sunt multiple realizari iar in planul ideilor politice evul mediu inregistreaza cateva realizari ce reprezinta repere in istoria realizarii. Crestinismul a asimilat teme ale filosofiei antice dezvoltate de stoicii romani, referitoare la sociabilitate si binele comun dar si la legea naturala. In epistola catre romani, Sfantul Pavel arata ca paganii, desi sunt lipsiti de cunoastere prin recunoasterea legii divine, ei indeplinesc in mod natural restrictiile intrucat au legea scrisa in inimile lor. Acest lucru este cu putinta pentru ca legea naturala este reflectarea universala a legii eterne si a lui Dumnezeu, a vointei divine. Crestinismul a asimilat si alte trei postulate: - egalitatea oamenilor; - unitatea genului uman; - opozitia dintre cosmopolis si cetateile particulare. Principala problema la care incearca sa raspunda gandirea politica medievala este aceea legata de autoritatea laica si cea bisericeasca.