Capitolul II – ANTROPOLOGIA

1. NATURA UMANĂ
Preocuparea omului pentru cunoaşterea de sine este una permanentă. Discipline precum biologia, istoria,
sociologia au ca obiect de cercetare fie corpul uman, fie evoluţia omului de-a lungul timpului, fie existenţa omului
în societate. Însă toate aceste discipline oferă puncte de vedere limitate, întrucât au în vedere trăsături particulare
ale omului. De aceea era necesară o cunoaştere generală a fiinţei umane. Filosofia va încerca să ofere o perspectivă
de ansamblu asupra problematicii ridicate de existenţa omului.
Reflecția asupra omului este miezul oricărui demers filosofic. Cunoaște-te pe tine însuți era maxima de
căpătâi a lui Socrate și a fost reluată în variate moduri de-a lungul întregii istorii a cugetării omenești. De pildă,
două milenii și mai bine după Socrate, I. Kant argumenta că întregul domeniu al filosofiei se poate reduce la patru
întrebări:
1.Ce pot să știu?
2.Ce trebuie să fac?
3.Ce pot să sper?
4.Ce este omul?
Primele trei întrebări, arată Kant, se raportează la ultima. Nu am putea să știm care este întinderea cunoașterii
noastre, nici ceea ce suntem datori să facem, nici ce putem spera, dacă nu am înțelege mai întâi ce este omul.

1.1. Aristotel (384-322 î.Hr.)

ARISTOTEL - OMUL ESTE UN ANIMAL SOCIAL
Din toate acestea se vede că statul este o instituție naturală și că omul este din natură o ființă socială, pe
când antisocialul din natură, nu din împrejurări ocazionale, este ori un supraom ori o fiară. […] Totodată, este
clar de ce omul este o ființă mai socială decât orice albină și orice ființă gregară; căci natura nu creează nimic
fără scop. Însă grai are numai omul dintre toate vietățile. Vocea (nearticulată) este doar semnul plăcerii și al
durerii, și există și la celelalte vietăți, căci natura lor se ridică numai până acolo, să aibă simțirea plăcerii și a
durerii și a o semnifica unele altora, pe când limba servește a exprima ce este folositor și ce este vătămător,
precum și ce este drept și nedrept. Și această însușire este caracteristică omului, spre deosebire de toate vietățile,
așa că singur el are simțirea binelui și a răului, a dreptului și a nedreptului și a tuturor celorlalte stări morale.
Comunitatea unor ființe cu asemenea însușiri creează familia și statul.
Și este clar că din natură statul este anterior familiei și fiecăruia din noi; căci corpul trebuie să existe mai înainte
de organe; și suprimându-se corpul, nu va fi nici picior, nici mână, decât nu-mai cu numele, precum se poate numi
mână, o mână de piatră; căci fiind stricată va fi tot mână (însă numai cu numele), căci toate lucrurile se determină
prin menirea și prin puterea (de a împlini această menire), așa că dacă nu mai sunt aceleași, nu se poate zice că
au aceeași fire, ci doar același nume.
Așadar, este clar că statul este din natură anterior individului, căci întrucât individul nu-și este suficient, el
este față de stat ca mădularele unui corp față de acesta, iar pe de altă parte dacă nu poate ori nu are trebuință să
se întovărășească în societate din cauza suficienței sale, atunci nu este membru al statului, ci ori fiară, ori zeu.
Așadar, din natură există în toți instinctul pentru o asemenea comunitate; și cel dintâi care a orânduit-o a fost
autorul celor mai mari bunuri. Căci, după cum omul în perfecțiunea sa este cea mai nobilă dintre ființe, tot astfel,
lipsit de lege și de dreptate, este cea mai rea din toate; căci cel mai groaznic lucru este nedreptatea înzestrată cu
arme; însă omul se naște având ca arme firești inteligența și voința fermă, care sunt foarte proprii a fi
întrebuințate în scopuri contrarii. De aceea, el este creatura cea mai nelegiuită și cea mai sălbatică, fiind fără
virtute; și privitor la pofta de dragoste și de mâncare este cel mai nesățios. Pe când dreptatea este o virtute
socială. (Aristotel, Politica)
Comentariu
Aristotel a fost discipolul lui Platon, stând alături de acesta la academia ateniană aproximativ 20 de ani, în
postura de elev, iar apoi de profesor. Ulterior, solicitat de regele Filip al II-lea al Macedoniei, ajunge să se ocupe de
educaţia fiului său Alexandru, viitorul rege Alexandru Macedon. Datorită morţii subite a tatălui său, Alexandru a
trebuit să-i urmeze la tron la numai 20 de ani, abandonându-şi studiile. Aristotel s-a considerat dezlegat de
angajamentul pe care şi-l luase faţă de Filip al II-lea şi revine la Atena unde va întemeia Școala peripatetică
(peripatein = a se plimba) sau Liceul (Lykeion).
Argumentul celui de al treilea Om – reprezintă critica adusă Teoriei Ideilor prin care susține că, în baza
principiului participației, inclusiv Modelul trebuie să imite un al treilea Model (ex. Ideea de Om) și tot așa la
nesfârșit.
1
Capitolul II – ANTROPOLOGIA

Lucrări: Metafizica, Fizica, Etica nicomahică, Politica, Poetica, Organon, Despre suflet
În sistemul său filosofic lumea este un organism în dezvoltare bazat pe ideea de finalitate. Materia este
fiinţa în potenţă, posibilitatea, virtualitatea, iar forma este fiinţa în act, împlinirea, energia (energeia), entelehia
(en=in, telos=scop, hyle=materie → scopul materiei). Forma este în lucruri şi este indisolubilă de materie. Materia
aspiră printr-un impuls intern la cea dintâi. Ceea ce este formă pentru materie, poate deveni din nou materie pentru
o formă superioară. Ex. lumea corporală are o formă, dar poate deveni materie pentru forma sufletului, şi tot aşa în
ierarhia formelor până la Dumnezeu care este forma pură. Lumea este finită, dar eternă, necreată. D-zeu este
primul mişcător („primum movens”1) care face ca materia să primească forma. El nu creează lumea, ci o ordonează.
D-zeu este imobil, dar mişcă lumea printr-un fel de atracţie magnetică. Lumea, prin iubire, este atrasă de Dumnezeu
şi se formează în conformitate cu formele care corespund noţiunilor noastre. Formele aristotelice sunt de fapt ideile
platonice care sunt mutate din lumea transcendentă în lucruri, devenit învelișul, esenţa şi substratul acestora.
Teoria lui Aristotel despre natura umană este influenţată de concepţia sa teleologică, conform căreia natura
nu creează nimic fără un scop. Omul este compus din materie şi formă. Corpul văzut ca materie, potenţă este
actualizat ca formă prin manifestarea lui în societate. („Aşa cum, de pildă, o stea are în mod esenţial proprietatea de
a fi corp ceresc, tot aşa zicem că omul are proprietatea de a fi sociabil”).
Scopul omului este cel de a trăi laolaltă cu semenii săi în vederea unei vieţi mai bune. Pornind de aici,
Aristotel va considera că „omul este prin natura sa o fiinţă socială” (zoon politikon – animal social, polis-cetate).
Prin urmare, statul este o „instituţie naturală” rezultată din instinctele de autoconservare a indivizilor.
Acesta este anterior atât familiei, cât şi individului. El joacă rolul corpului, întregului în vreme ce individul pe cel al
organului, al părții. Aşa cum corpul poate exista fără un organ, la fel statul poate subzista fără un individ. Reciproca
nu este valabilă, întrucât individul nu-şi este sieşi suficient.
Datorită limbajului, inteligenţei, voinţei şi moralităţii pe care le posedă, omul are un statut superior în
raport cu celelalte fiinţe. Prin practicarea virtuţii, pornind de la distincţia dintre bine-rău, dreptate-nedreptate omul
devine este „cea mai nobilă dintre fiinţe”. În caz contrar omul devine cea mai rea fiinţă dintre toate.

1.2. Jean Jacques Rousseau (1712-1778)

Cum va izbuti omul să se vadă așa cum l-a format natura, cu toate schimbările pe care le-a suferit
alcătuirea lui originară, datorită succesiunii timpului și a bunurilor, și cum va putea să deosebească ceea ce
aparține fondului său propriu de ceea ce au adăugat ori au schimbat la starea lui primitivă împrejurările și
progresele sale? […] Sufletul omenesc, modificat în sânul societății datorită unor nenumărate cauze ce se repetau
mereu, datorită unei mulțimi de cunoștințe câștigate, ori erori, datorită schimbărilor intervenite în constituția
corpului și tulburărilor continue provocate de pasiuni, și-a schimbat, ca să zicem așa, înfățișarea în așa măsură
încât a devenit aproape de nerecunoscut. […]
Dar atâta timp cât nu cunoaștem defel omul natural, în zadar vrem să determinăm legea pe care a primit-o,
sau cea care se potrivește cel mai bine constituției lui. Tot ce putem vedea foarte limpede în legătură cu această
lege este că, pentru a fi lege, trebuie în primul rând ca voința celui pe care ei îl obligă să i se poată supune, în mod
conștient, apoi, pentru ca această lege să fie naturală; trebuie, de asemenea, să vorbească nemijlocit prin glasul
naturii.
Lăsând deci deoparte toate cărțile științifice care nu ne învață decât să vedem oamenii așa cum s-au făcut
ei înșiși și cugetând asupra primelor și celor mai simple activități ale sufletului omenesc, cred că disting două
principii anterioare rațiunii: unul, care ne face să fim puternic interesați în bunăstarea și conservarea noastră și,
altul, care ne inspiră o repulsie naturală în fața pieirii sau suferinței oricărei ființe simțitoare și, în primul rând, a
semenilor noștri. Din unirea și îmbinarea pe care spiritul nostru este în stare s-o realizeze cu aceste două principii,
fără a fi necesar să fie introdus aici și principiul sociabilității, ni se pare că decurg toate regulile dreptului
natural; reguli pe care rațiunea este apoi silită să le stabilească pe alte baze atunci când, prin dezvoltarea sa
treptată, ea a reușit să înăbușe natura. (J.J. Rousseau, Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre
oameni)

Comentariu
J.J.Rousseau a fost un reprezentant al contractualismului alături de Thomas Hobbes și John Locke.
Contractualismul este un curent filosofic potrivit căruia statul este constituit în urma unei convenții, unui contract
1
Termen preluat în varianta latină de la Toma de Aquino, Summa Theologie, I QU.II, cap3, p.61.
2
Capitolul II – ANTROPOLOGIA

între oamenii aflați în starea naturală care renunță la libertatea lor inițială absolută, pentru un nou tip de libertate
mai înaltă din punct de vedere moral și civic realizată în interiorul societății și în limitele legii.
Lucrări: Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni - (1755), Contractul social - (1762),
Émile sau despre educație (roman pedagogic), Confesiuni.
Teoriile politice despre natura umană de până la Rousseau considerau omul ca fiinţă socială, care îşi
manifestă şi exteriorizează esenţa supunându-se unei ordini sociale şi trăind alături de semenii săi. Rousseau se
opune acestor teorii de factură aristotelică negând faptul că omul este social de la natură şi că statul îi desăvârşeşte
atributele înnăscute. Dimpotrivă, Rousseau consideră că statul şi societatea sunt create de oameni printr-un contract
social şi, prin urmare, au un caracter artificial.
În Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalității dintre oameni, Rousseau consideră că omul
veritabil este cel din starea naturală, primitivă, (omul sălbatic), când nu era corupt de societate, când era bun (pentru
că omul se naşte bun), liber, fără grai şi fără cunoştinţe inutile, doar cu nevoi fiziologice şi fără conştiinţa morţii,
capabil de compasiune, milă şi interesat de doar pentru propria-i conservare. Singurele inegalităţi erau cele de
naturale, cauzate de vârstă, sănătate, putere.
Dimpotrivă, afirmă Rousseau, apariţia societăţii aduce cu sine numeroase modificări nefaste naturii
originare a omului. Astfel, se ivesc: schimbări cu referitoare la constituţia corpului, cunoştinţe noi şi erorile
multiple, tulburări provocate sufletului de pasiuni, boli, mizerie, nedreptăţi, inegalităţi politice, diferenţe sociale 2.
Constituirea societății, consideră Rousseau, face posibilă apariția proprietății private. Dar trecerea la faza
instituționalizării proprietății a distrus bunătatea nativă a omului și a generat modelul impunerii față de semeni prin
forță și violență. Fiecare tinde să-şi mărească avuția şi intră în luptă cu ceilalţi. Instituția proprietății, deși permite la
dezvoltarea socială și motivează progresul tehnologic, contribuie simultan la adâncirea profundă a inegalităților.
Aşa apar dominația şi sclavia, violența şi jaful, crimele, războaiele, mizeriile. Acea „luptă a tuturor împotriva
tuturor”, despre care vorbeşte Th. Hobbes cu referire la starea naturală, caracterizează, dimpotrivă, după Rousseau,
societatea în sânul căreia s-a născut proprietatea privată 3.
În ciuda acestor dezavantaje aduse omului, Rousseau crede că apariţia societăţii civile, cu caracterul ei
artificial şi convenţional, este un progres față de starea naturală, dar că nu este una fără cusur. Astfel, autorul
Discursului... descoperă caracterul contradictoriu al progresului social. Fără a nega progresul social, el sesizează
laturile lui negative şi atrage atenţia asupra lor în mod special, în scopul de a le elimina. În faţa acestor constatări
Rousseau nu-şi propune o reîntoarcere la starea primitivă, ci propune realizarea unui contract social extins la
nivelul întregii societăți, bazat pe un pact și o adeziune si participare totală a cetățenilor exercitarea drepturilor
democratice. În plus, Rousseau crede că o restaurare a omului şi societăţii decăzute se realizează prin educaţie în
scopul eliminării abuzurilor, nenorocirilor şi opresiunilor. În acest mod se poate realiza o refacere a omului natural
în cel civil4.
Prin ideile sale a inspirat cele mai diverse orientări precum: iluminismul francez, romantismul, liberalismul,
comunismul.

2
Spre exemplu, observă Rousseau băutura este invenția omului modern din societate, istoria bolilor este istoria societăţilor
civile, pentru omul din starea naturală nu exista dieta - ea fiind născocită abia de Hyppocrate. Apariția societății are efecte
precum: diversitatea dorinţelor, nevoilor, conştiinţa morţii, diferențe între oameni întrucât unul e mai frumos, altul mai
îndemânatic, altul mai elocvent etc.
3
Pentru a-şi apăra avuția, cei bogați propun tuturor întemeierea statului, care ia naştere printr-un contract încheiat între oameni.
Statul, deci, este o necesitate pentru cei bogați. Odată apărut, el aduce noi opresiuni pentru cel slab şi noi puteri pentru cel
bogat.
4
În fond, după cum va reieşi mai târziu din romanul Emile..., aceste tare aparţin omului prezentului care este la jumătatea
drumului dintre omul natural şi omul civic. [Omul prezentului este descris în Ėmile astfel: „ Mereu în contradicţie cu el însuşi,
oscilând mereu între înclinaţiile şi îndatoririle sale, nu va mai fi niciodată nici om, nici cetăţean, nu va mai fi bun nici pentru
ele însuşi, nici pentru alţii”. Oamenii suferă pentru că s-au oprit la jumătatea drumului devenirii lor, că au făcut lucrurile numai
pe jumătate. Suntem în societate, dar nu alcătuim cu adevărat o societate, nu am format o societate. Aşteptăm de la societate
doar profituri, beneficii, ne servim de ea fără a consimţi să o servim. Omul s-a pervertit în contact cu societatea în care s-a
rătăcit, aceasta i-a răpit inocenţa, l-a învăţat să se prefacă şi să mintă, să poarte măşti de împrumut, să sacrifice esenţa pentru
aparenţă. A făcut prea mult şi în acelaşi timp nu a făcut destul; transformându-şi exterioritatea într-un lucru esenţial nu a reuşit
să iasă din sine. Dacă ar vrea să depăşească această situaţie, să devină cu adevărat cetăţean, nu va trebui să-şi distrugă eul, căci
atunci n-ar mai fi om ci doar un lucru, ci să-şi schimbe eul, să considere întregul social ca pe adevăratul său eu, să-şi
transforme întreaga interioritate într-o exterioritate comunitară.
3
Capitolul II – ANTROPOLOGIA

Citate: „Nedreptate nu poate exista acolo un nu există proprietate”. (Rousseau citând pe Locke, Discurs...)
„Primul om care a îngrădit o bucată de pământ și s-a gândit să-și spună: «Acesta este al meu!» și a găsit
oameni destul de stupizi ca să-l creadă, a fost adevăratul fondator al societății civile. De la câte crime, războaie și
ucideri, de la câte orori și nenorociri nu ar fi putut cineva să salveze omenirea, dacă ar fi tras țărușul, sau ar fi
umplut șanțul, strigând către semenii săi: «Feriți-vă de-a asculta de acest impostor; sunteți pierduți dacă o singură
dată uitați că fructele sunt ale tuturor și pamântul nu aparține nimănui»“. (J.J. Rousseau, Discurs...)
„Cunoaşterea morţii şi a spaimelor este unu din primele lucruri dobândite de om pe măsură ce se îndepărta
de condiţia animală”. (J.J. Rousseau, Discurs...)

1.3. Natura umană în concepția lui Rene Descartes (1596-1650)

Dar ce sunt, prin urmare? Un lucru ce cugetă. Ce este acesta? Unul ce se îndoiește, înțelege, afirmă,
neagă, voiește, nu voiește, totodată imaginează și simte. […]
Prin urmare, din simplul fapt că știu de existența mea și observ totodată că absolut nimic altceva nu
aparține firii sau esenței mele, în afară de faptul că sunt ființă cugetătoare, închei pe drept că esența mea constă în
aceea doar că sunt ființă cugetătoare. Și cu toate că… am un corp care mi-e foarte strâns legat -fiindcă totuși, pe
de o parte, am o idee distinctă și clară a mea însumi ca ființă cugetătoare doar, neîntinsă, iar pe de altă parte, o
idee distinctă a corpului ca lucru întins doar, necugetător, e sigur că sunt deosebit cu adevărat de corpul meu și că
pot exista fără el…
Dar nimic nu mă învață mai lămurit natura decât că am un trup, căruia i-e neplăcut atunci când simt
durere, ce are nevoie de hrană sau băutură atunci când sufăr de foame și sete ș.a.m.d.: prin urmare, nu trebuie să
mă îndoiesc că se află ceva adevărat aici.
Natura ne arată prin aceste simțiri de durere, foame, sete ș.a.m.d. că eu nu sunt doar de față, prin raport
cu corpul meu, precum e corăbierul pe corabie, ci sunt legat în chip cât se poate de strâns și ca și cum am fi
confundați, astfel încât eu alcătuiesc un singur lucru împreună cu el. Căci altminteri, atunci când trupul e vătămat,
eu, care nu sunt decât ființă cugetătoare, n-aș simți durere, ci aș percepe acea vătămare doar prin intelect, după
cum corăbierul își dă seama pe calea văzului dacă ceva e rupt în corabie; iar atunci când corpul are nevoie de
hrană și băutură, aș înțelege tocmai aceasta în chip lămurit și n-aș avea simțurile tulburi de foame și sete. (R.
Descartes, Meditații despre filozofia primă)

Comentariu
R Descartes a fost un filosof și matematician francez.
- a reformat algebra și a fondat “geometria analitică” prin utilizarea calculului algebric pentru studiul proprietăților
geometrice ale figurilor.
- a introdus utilizarea numerelor negative
- Rene Descartes este primul gânditor al epocii moderne şi un reprezentant de seamă al raţionalismului.
- Filosofia lui poartă numele de cartezianism, de la varianta latina a numelui său Renatus Cartesius.
Lucrări: Discurs asupra metodei, Meditații metafizice, Principiile filosofiei, Pasiunile sufletului.
Filosofia trebuie să înceapă, după Descartes, prin actul îndoielii. Dar această îndoială metodică,
introductivă, nu înseamnă trândăvia şi lenea gândirii sceptice şi nici renunţarea descurajată a scepticului, ci o stare a
cărei învingere şi depăşire să ducă la cea mai înaltă siguranţă, la certitudinea absolută.
Trebuie să ne îndoim de toate informaţiile furnizate de simţuri care pot fi înşelătoare, de existenţa
corpului, de existenţa lui Dumnezeu, chiar şi de cele mai sigure operaţii matematice (ex. 2+3= 5). Dar, în timpul
îndoielii un lucru nu poate fi pus la îndoială, şi anume actul îndoielii, care este un act de gândire. Iar a gândi
presupune în acelaşi timp a exista. Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist devine în acest sens punctul arhimedic
pe care se bazează filosofia carteziană.
Pornind de la existenţa sinelui cugetător (eu exist) Descartes va deduce existenţa lui Dumnezeu prin
intermediul argumentului ontologic, adică din ideea înnăscută de Dumnezeu pe care o are sinele cugetător. Mă
îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist; exist, deci Dumnezeu există, e forma finală a raționamentului. Existenţa
divinităţii (bune) devine o garanţie despre realitatea (lumii exterioare) a ceea ce percepem în mod clar şi distinct.
Expresia veracitas Dei exclude ca eul să poată fi păcălit de un spirit rău atunci când el crede în existenţa reală a
lumii exterioare.

4
 Capitolul II – ANTROPOLOGIA

Concepţia lui Descartes despre existenţă este una dualistă. Lumea conţine două substanţe: substanţa
materială, cu atributul întinderii (res extensa) 5 şi substanţa spirituală, cu atributul gândirii (res cogitans). Descartes
defineşte omul ca „substanţă gânditoare”. Esenţa omului constă în aceea că este „fiinţă cugetătoare”. Cugetarea
presupune actele de a te îndoi, a înţelege, a afirma, a voi, a imagina, a simţi.
Trupul reprezintă o latură neesenţială a fiinţei umane. Deşi omul are un corp, el poate exista fără el: „e
sigur că sunt deosebit cu adevărat de corpul meu şi că pot exista fără el”. Omul ca „fiinţă cugetătoare” este
„neîntins”, în vreme ce trupul său este „întins”, dar „necugetător”.
Chiar dacă sunt lucruri distincte, între sufletul şi trupul omului există în strânsă legătură, pe care
Descartes o sesizează atunci când compară relaţia dintre corăbier şi corabie: „dacă ar fi aşa, eu care nu sunt decât
fiinţă cugetătoare, n-aş simţi durere, ci aş percepe acea vătămare doar prin intelect, după cum corăbierul îşi dă
seama doar pe cale văzului dacă ceva e rupt în corabie”.

Eroarea ca lipsă
După Descartes eroarea este o lipsă şi nu are nici un rol în cunoaştere. Ea depinde de două facultăţi:
facultatea cunoaşterii (intelectul) și facultatea de a alege (voinţa).Dar ambele facultăţi sunt date de Dumnezeu.
Dumnezeu nu poate fi cauza erorii întrucât el este bun şi perfect. La fel, şi cele două facultăţi ale omului sunt
desăvârşite în felul lor întrucât fiinţa divină l-a înzestrat cu ele. De unde vin, totuşi, erorile? Cauza greşelilor noastre
se află în faptul că voinţa (nelimitată) se întinde asupra lucrurilor pe care intelectul (limitat) nu le poate cuprinde.
Obs. J. Dewey va critica concepţia carteziană asupra cogito-ului, va respinge pre-existenţa eului în raport cu
limbajul şi aculturaţia, susţinând ideea conform căreia eul este produsul practicilor şi interacţiunii sociale.

1.4. Natura umană în concepția lui Blaise Pascal (1623-1662)

Ce himeră mai este și acest om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de contradicții?!
Judecător al tuturor lucrurilor; imbecil vierme de pământ; depozitar al adevărului; îngrămădire de incertitudine și
de eroare; mărire și lepădătură a universului. Dacă se laudă, eu îl cobor; de se coboară, îl laud și-l contrazic
mereu până ce reușește să înțeleagă că este un monstru de neînțeles…
Omul este așa de mare, încât măreția lui reiese și din aceea că el se știe nenorocit.
Un copac nu se știe nenorocit. Este adevărat că să te vezi ne-norocit înseamnă să fii cu adevărat; dar
înseamnă și că ești mare dacă știi că ești nenorocit. Astfel, toate nenorocirile omului dovedesc măreția sa. Sunt
niște nenorociri de mare senior, de rege deposedat…
Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură; dar este o trestie cugetătoare. Nu trebuie ca
întregul univers să se înarmeze spre a-l strivi. Un abur, o picătură de apă e destul ca să-l ucidă. Însă în cazul în
care universul l-ar strivi, omul ar fi încă mai nobil decât ceea ce-l ucide; pentru că el știe că moare; iar avantajul
pe care universul îl are asupra lui, acest univers nu-l cunoaște. (B. Pascal, Scrieri alese)

Comentariu
Pascal a fost un filosof, matematician și fizician francez.
Lucrări: „Cugetări”„Scrisori provinciale”„Arta de persuasiune”, „Eseu despre secțiunile conice”, „Tratat
despre echilibrul lichidelor”, „Element de Geometrie”.
 A derulat cercetări despre propagarea sunetului
 Cercetări în calculul probabilităților
 La 19 ani a inventat o mașină de calcul
 La vârsta de 31 de ani suferă o conversie religioasă după ce scapă dintr-un accident cu trăsura și după ce, două
săptămâni mai târziu, cade într-un extaz mistic.
 formulează celebrul pariu6 prin care încearcă să demonstreze că Dumnezeu există, folosindu-se de o teorie a
probabilităților.
Pascal înţelege omul ca dualitate corp-suflet. Opoziția dintre cele două elemente fac din el o ființă
contradictorie, „o îngrămădire de contradicţii”. Slăbiciunea lui se datorează trupului, care prin necesităţile sale este
dependent de lumea externă şi este supus la tot felul de suferinţe şi boli. Totodată, corpul omului se caracterizează
prin simţuri mai puţin dezvoltate ca la alte vieţuitoare. Măreţia omului rezidă în sufletul său, care are ca trăsătura
esenţială raţiunea. Conştiinţa şi raţiunea pe care le deţine omul îl plasează din punct de vedere axiologic deasupra
5
lucru întins, respectiv lucru cugetător
6
Încetățenit sub numele de pariul lui Pascal
5
Capitolul II – ANTROPOLOGIA

celorlalte existenţe. Spre exemplu, Universul, în ciuda forței sale incomensurabile, nu au conștiință de sine. Cele
două aspecte ale naturii umane sunt exprimate metaforic prin sintagma „Omul este o trestie cugetătoare”.
Comparându-se cu neantul şi cu infinitul, omul îşi descoperă fiinţa sa drept cale de mijloc între două
extreme. El este „nimic în raport cu infinitul” şi „tot în comparaţie cu neantul”. Acesta nu este nici Dumnezeu, nici
animal, nici înger, nici bestie.

1.5. Natura umană în concepția Sfântului Augustin* (354-430)

„Aș dori ca oamenii să se gândească la trei lucruri, toate aflându-se în ei înșiși. Aceste trei lucruri sunt de
departe altceva decât Sfânta Treime, dar le recomand ca exercițiu de gândire prin care ei să se pună la
încercare și să-și dea seama cât de mare este diferența între oameni și Treime. Aceste trei lucruri sunt ființa,
cunoașterea și voința. Căci pot spune că ființez, cunosc și voiesc; sunt o ființă care cunoaște și voiește; știu că
ființez și că voiesc; voiesc să ființez și să cunosc. În aceste trei fenomene – ființa, cunoașterea și voința –
există o viață inseparabilă, adică o singură viață, o singură gândire și o singură esență; deși cele trei
fenomene sunt distincte unul față de altul, această distincție nu le poate totuși separa;” 7.
Comentariu
Episcop, teolog şi filosof creştin, (latin din Africa de Nord, născut la Thagaste pe teritoriul Algeriei de
azi,) Fericitul Augustin a modificat substanțial gândirea europeană. Opera sa constituie o punte de legătură între
filosofia antică și cea medievală.
Opere principale: Confesiuni, De civitate Dei/Cetatea lui Dumnezeu, Solilocvii, Despre nemurirea
sufletului, De magistro/Despre învățător, Contra academicienilor etc.
Obs. În tinerețe a studiat retorica. Impresionat de “Hortensius” al lui Cicero s-a profilat pe filosofie.
A urmat întâi maniheismul, apoi scepticismul și în final neoplatonismul. După convertirea sa la creștinism (387)
prin Ambrosius de Milano a devenit în 396 episcop de Hippo Regius, în nordul Africii. Teologia sa a influențat
gândirea lui Martin Luther, care inițial aparținuse ordinului augustinian.
Concepţia creştină despre natura umană este aceea că omul este o creaţie divină care se deosebeşte de
toate celelalte prin faptul că este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. (Fac. 1:26) Pornind de la acest
fapt, Augustin consideră că omul este o imagine a lui Dumnezeu.
Augustin distinge între omul interior şi cel exterior. Prin cel interior înţelege sufletul şi facultăţile sale
(existenţa, cunoaşterea şi voinţa), iar prin cel exterior aspectul carnal, perisabil al fiinţei umane şi cunoaşterea
provenită din simţuri. Doar omul interior reflectă însă divinitatea.
Omul se poate îndoi de multe, dar nu și de certitudinea existenței sale (premerge raționalismul
cartezian). Absurdul este semnul divinului – tot ceea ce ascultă regulile logicii noastre este omenesc, ceea ce
transcende logica noastră este divin. Sufletul este un alt ordin de realitate decât materia (corpul), este nemuritor
fiind din aceeași substanță cu Adevărul. Adevărul este Dumnezeu, este în suflet, mai lăuntric mie decât sinele meu
cel mai lăuntric. Credința precede înțelegerea, cunoașterea. Virtuților preluate de la Platon – dreptate, cumpătare,
curaj, înțelepciune – Augustin le adaugă virtuțile creștine: credință, speranță, iubire.

2. Sensul vieții
2.1. Omul ca ființă culturală – Lucian Blaga (1895-1961)
„În cadrul naturii omul este desigur un simplu animal înzestrat unilateral cu cea mai mare inteligenţă, dar
această propoziţie ni se pare pentru fondul chestiunii tot atât de irelevantă, ca şi cum ai spune că în cadrul naturii
şi în perspectivele ei o „statuie” e un simplu bloc de piatră cizelată. Comparaţia reliefează suficient păcatul, de
care se face vinovată biologia, când atacă problema omenescului, acceptând să privească lucrurile într-o
perspectivă prea puţin indicată şi iremediabil îngustă. Sub unghi biologic-naturalist problema diferenţelor dintre
om si animal nu-şi poate găsi soluţia amplă, ce o comportă. Şi e de mirat că tocmai un Bergson nu a ştiut să-şi
taie, în ceaţă, şi alte perspective, atunci când situaţia teoretică a veacului l-a invitat să se îndrume spre taina
omului.
Să vedem ce perspective despică în această privinţă filosofia expusă în ciclul nostru de lucrări. Cert,
animalul ca individ, în care pâlpâie o conştiinţă, există într-un fel vizibil legat de „imediat”. Conştiinţa animalică
nu părăseşte făgaşurile şi contururile concretului. Tot ce, în comportarea animalică, pare orientare dincolo de
imediat, se datoreşte întocmirilor finaliste ale vieţii, ca atare, şi se integrează într-un soi de creaţie anonimă, ce
7
Augustin, Confesiuni, p.515
6
Capitolul II – ANTROPOLOGIA

pulsează în „specie”.(...) Animalul e însă cu desăvârşire străin de „existenţa în mister şi pentru revelare”, şi de
dimensiunile şi complicaţiile vieţii, ce rezultă din acest mod de existenţă.
Existenţa întru mister şi revelare este un mod eminamente uman. Specific uman va fi prin urmare şi tot
alaiul imens de consecinţe, ce se desprind din acest mod, adică destinul creator al omului, impulsurile, aparatura
şi îngrădirile acestuia. Dacă animalul produce uneori, fie unelte, fie lăcaşuri, fie organizaţii, actele sale nu
izvorăsc din existenţa conştientă întru mister şi revelare. Aceste acte nu sunt „crea toare”; ele se degajează
stereotip din grija de securitate a animalului, şi mai ales a speciei, în lumea sa. Existenţa întru imediat şi pentru
securitate este desigur un mod, pe ca re nu-l depăşeşte conştiinţa nici unui singur animal. Nici a animalelor
inferioare, nici a celor mult lăudate pentru superioritatea, fie a inteligenţei, fie a instinctelor lor.
Cât de cu totul altfel e omul! Omul e capturat de un destin creator, într-un sens cu adevărat minunat; omul
e în stare pentru acest destin să renunţe câteodată chiar până la autonimicire la avantajele echilibrului şi la
bucuriile securităţii. Ceea ce se întâmplă să producă animalul, ca de exemplu lăcaşuri, organizaţii, poate să fie
judecat în înţeles exclusiv sub unghiul necesităţilor vitale. Aceste produse corectează sau compensează
neajunsurile mediului, şi asigură animalului existenţa în acest mediu, care în atâtea privinţe răspunde insuficient
exigenţelor; aceste produse n-au nici caracter metaforic-revelatoriu, nici aspecte stilistice; ele nu sunt „creaţii” cu
adevărat; ele nu constituiesc niciodată o lume aparte şi nu cer să fie judecate după norme imanente lor, cum e
cazul creaţiilor de cultură ale omului, fără deosebire”. (L. Blaga, Geneza metaforei şi sensul culturii, „Trilogia
culturii”).

Comentariu
Filosof, poet, dramaturg și romancier român Lucian Blaga este reprezentatul unui curent filosofic pe care el
însuși îl numește raționalism ecstatic.
Lucrări filosofice principale:
Eonul dogmatic, Censura transcendentă, Cunoașterea luciferică (vol. Trilogia cunoașterii)
Orizont și stil, Spațiul mioritic, Geneza metaforei și sensul culturii (vol. Trilogia cultură)
Știință și creație, Despre gândirea magică, Religie și spirit, Artă și valoare (vol. Trilogia valorilor)
Diferențialele divine, Ființa istorică (vol. Trilogia cosmologică)
Teoriile biologice evoluţioniste de la sfârșitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea consideră că omul
este doar o etapă superioară faţă de animal. În rândul acestora se situează și H. Bergson 8 susținând că între existenţa
umană şi cea animală nu există o diferenţă calitativă, de esenţă, ci doar una graduală. Blaga se opune unei astfel de
concepţii şi consideră că omul are un loc distinct şi privilegiat în comparaţie cu existenţa animală. Dacă existenţa
animalului este situată în orizontul „imediatului” şi „autoconservării” (orizont de gr. I) omul trăieşte într-un dublu
orizont: al autoconservării, dar şi în cel „întru mister şi pentru revelare” (orizont de gr. II).
Prin creaţiile de cultură, dar şi prin cele ştiinţifice, omul, cel mai complex compus dintre diferenţiale
divine, încearcă să descopere sau fixeze misterul existenţial. Din această perspectivă omul depăşeşte condiţiile
imediatului, fiind capabil să îşi jertfească propria existenţă pentru creaţiile spiritului. Cultura devine la Blaga
împlinirea sensului existenţei umane.
Formele cunoașterii umane
Filosoful român distinge între două moduri de dezlegare a misterului existențial.
1. Prin intelectul enstatic se operează în conformitate cu legile rațiunii și logicii. Cunoașterea obținută
este una paradisiacă sau de gradul I. Dar această formă de cunoaștere nu captează adecvat misterul, ci dimpotrivă
disimulat. Prin cunoașterea paradisiacă ne îndepărtăm de obiectul pe care încercăm să-l revelăm, întrucât rațiunea
este o garnitură disimulatoare integrată prin censura transcendentă, văzută ca formă apriorică, înnăscută de
cunoaștere a omului, înscrisă în natura acestuia de Marele Anonim. În plus, Marele Anonim s-a îngrijit că omul să
aibă iluzia raționalității, astfel încât tot ceea ce este real este rațional9. În acest fel el este asigurat că nimeni nu
poate decripta misterele sale și deveni asemenea lui. În general acest tip de cunoaștere apare în științe, dar și
filosofia care operează strict rațional10, inclusiv în religie11.
8
Omul ca homo faber, ființă capabilă să construiască unelte, este doar un animal, asemenea altora, dar înzestrat cu cea mai
mare inteligență.
9
Principiul filosofiei hegeliene
10
În general toată tradiția filosofică până la Platon.
11
Care în majoritatea cazurilor generează mituri aplicând analogii din realitate, or analogia este o operație a intelectului
enstatic.
7
Capitolul II – ANTROPOLOGIA

2. Prin intelectul ecstatic12 se acționează în mod antinomic, irațional. Cunoașterea generată este una
dogmatică, luciferică sau de gradul II. Această formă de cunoaștere evită mrejele censurii transcendente, scapă de
disimulare și formulează în mod antinomic misterul, dar tot prin intermediul rațiunii 13. Misterul nu este
raționalizat14, ci este restrâns, circumscris, fixat, fără însă a fi pe deplin revelat, descoperit. Această cunoaștere este
translogică, metalogică. Filosofia trebuie să plece de pe astfel de principii iraționale, peste care ulterior se poate
construi rațional.
Obs.1. Fără a avea siguranța că principiul antinomic găsit căutătorul adevărului ar fi o certitudine,
există totuși posibilitatea, chiar dacă foarte redusă, ca el să fie corect. El poate fi verificat ulterior prin argumentul
coerenței: dacă acesta va intra în contradicție cu alte principii ale sistemului ideatic, atunci se va dovedi greșit.
Dimpotrivă, dacă am proceda rațional, am fi din start pe drumul cel greșit. Pe de altă parte, incertitudinea sau
nesiguranța punctului de plecare dat de cunoașterea luciferică lasă posibilitatea, crede Blaga, la nesfârșite încercări
revelare a misterului, mai exact face posibilă existența unui destin creator, care, în fond, este sensul vieții omului.
Obs.2. Modul de a gândi antinomic a fost inspirat de religie, mai exact de creștinism unde antinomia
este prezentă în dogmele referitoare la Sf. Treime sau la natura duală a lui Iisus Hristos. Structura dogmei este un
model pentru antinomia transfigurată pe care se bazează filosofia blagiană. Dar, antinomii – observă Blaga – sunt
prezente inclusiv în științe. De exemplu în matematică transfinitul sau √-1. În fizică, teoria cuantelor concepe
lumina paradoxal, ca fiind o ondulaţie (ce presupune continuitatea) alcătuită din cuante de energie (care e
discontinuă). În biologie Hans Driesch explică viaţa organică şi psihică apelând la un factor regulativ, numit
entelehie. Aceasta este caracterizată antinomic. Ea este „capabilă de acte, dar nu e energie”, „e aspaţială, dar se
manifestă în spaţiu”, „e una pentru mai multe organisme, dar se manifestă în întregime în fiecare din multele
organisme”, se „divizează” şi totuşi rămâne „întreagă”.

2.2. Absurdul vieții – Albert Camus (1913-1960)

„Zeii îl osândiseră pe Sisif să rostogolească întruna o stâncă până în vârful unui munte, de unde piatra cădea
dusă de propria ei greutate. Socotiseră cu oarecare dreptate că nu-i pedeapsă mai crâncenă ca munca zadarnică
şi fără speranţă. […]
S-a înţeles, fără îndoială, că Sisif este eroul absurd, atât prin pasiunile, cât şi prin chinul său. Dispreţul faţă
de zei, ura faţă de moarte şi pasiunea pentru viaţă i-au adus acel supliciu de nespus al fiinţei care se străduieşte în
vederea a ceva ce nu va fi niciodată terminat. E preţul care trebuie plătit pentru pasiunile de pe acest pămînt. Nu
ni se spune nimic despre Sisif în Infern. […] În cazul lui Sisif, vedem doar imensul efort al unui trup încordat spre
a ridica piatra uriaşă, spre a o rostogoli şi a o urca pe acelaşi povârniș de sute şi de sute de ori, la nesfârșit ;
vedem faţa crispată, obrazul lipit de piatră, încordarea umărului care primeşte blocul acoperit de argilă, a
piciorului care-1 împiedică să se rostogolească, braţele care-1 ridică din nou, siguranţa atât de omenească a două
mâini murdare de pămînt. La capătul acestui îndelung efort, măsurat prin spaţiul fără cer şi prin timpul fără
adâncime, scopul este atins. Sisif priveşte atunci piatra cum se rostogoleşte în câteva clipe spre acea lume de jos,
de unde va trebui s-o urce din nou către înălţimi. Apoi coboară din nou spre câmpie.
Sisif mă interesează în timpul acestei întoarceri, al acestei pauze. […] Ceasul acesta, care este ca o respiraţie
şi care revine tot atât de sigur ca şi nefericirea lui, este ceasul conştiinţei. În fiecare din aceste clipe când
părăseşte înălţimile, coborând pas cu pas către vizuinile zeilor, este superior destinului său. E mai puternic decît
stânca lui.
Acest mit este tragic pentru că eroul său e conştient. […] Muncitorul de azi îndeplineşte în fiecare zi din viaţa
lui aceeaşi muncă şi destinul său nu-i mai puţin absurd. Dar el nu-i tragic, decît în acele rare momente când
devine conştient. Sisif, proletar al zeilor, neputincios şi revoltat, îşi cunoaşte condiţia mizerabilă în toată
amploarea ei; la ea se gândește în timp ce coboară.
Clarviziunea, care ar fi trebuit să constituie chinul său, îi desăvârșește victoria. Nu există destin care să nu
poată fi depăşit prin dispreţ. Astfel, dacă coborârea se face uneori în durere, ea poate să se facă şi în bucurie. […]
adevărurile zdrobitoare pier când sunt cunoscute. […]
Toată bucuria tăcută a lui Sisif e aici. Destinul său îi aparţine. Stânca lui este lucrul lui. […] Dacă există un
destin personal, în schimb nu există destin superior sau, cel puţin, există doar unul singur, pe care el îl socoteşte
fatal şi vrednic de dispreţ. Cât priveşte restul, el se ştie stăpânul zilelor sale. În acea clipă subtilă când omul se
12
De la gr. ek=din, de unde semnificația intelectului care iese din sine, stă în afara sinelui, care iese din limitele legilor rațiunii.
13
Din acest motiv Blaga susține că filosofia lui reflectă un raționalism ecstatic.
14
Și deci nici disimulat
8
Capitolul II – ANTROPOLOGIA

apleacă asupra vieţii sale, Sisif, întorcându-se la stâncă, contemplă acel şir de fapte fără legătură care devine
propriul său destin, creat de el, unit sub privirea memoriei sale şi, în curând, pecetluit de moarte. Astfel,
încredinţat de originea pe deplin omenească a tot ce-i omenesc, orb care vrea să vadă si care ştie că noaptea nu
are sfârșit, el nu se opreşte niciodată. Stâncă se rostogoleşte încă şi acum.
Îl las pe Sisif la poalele muntelui. Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. Dar Sisif ne învaţă fidelitatea
superioară care îi neagă pe zei şi înalţă stâncile. Şi el socoteşte că totul e bine. Acest univers rămas fără de stăpân
nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al acestui munte plin de întuneric alcătuieşte o lume. Lupta
însăşi contra înălţimilor e de-ajuns spre a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-1 închipuim pe Sisif fericit”.
(Albert Camus, Mitul lui Sisif).
Fragmente
„Trezire, tramvai, patru ore de birou sau de uzină, masă, tramvai, patru ore de muncă, masă, somn şi luni,
marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă în acelaşi ritm. -iată un drum pe care îl urmăm cu uşurinţă aproape tot timpul.
(....) Şi oamenii secretă inumanul. Dacă privim, în anumite momente de luciditate, aspectul mecanic al gesturilor
lor, pantomima lor lipsită de sens, tot ceea ce-i înconjoară ne pare stupid. Un om vorbeşte la telefon după un
perete de sticlă; nu-1 auzim, dar îi vedem mimica de neînţeles: ne întrebăm pentru ce trăieşte. Acest dezgust în faţa
inumanităţii omului însuşi, această incalculabilă cădere în faţa imaginii a ceea ce suntem, această „greaţă”, cum
o numeşte un autor contemporan, e de asemenea, absurdul”.
*****
„Nu există decât o problemă filosofică cu adevărat importantă: sinuciderea. A hotărî dacă viaţa merită
sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei. Restul, dacă lumea are trei
dimensiuni, dacă spiritul are nouă sau douăsprezece categorii, vine după aceea.”

Comentariu
Camus a fost un filosof, romancier și dramaturg francez reprezentant al existențialismului.
Existențialismul - este o doctrină filosofică și de acțiune caracterizată printr-o accentuare a libertății
individuale și a subiectivității, având la bază principiul existența precede esența15. Existențialismul își are originea
în lucrările lui Kierkegaard, este dezvoltat de contribuțiile lui Husserl și Heidegger, devenind faimos după sfârșitul
celui de-al doilea război mondial prin lucrările lui Jean-Paul Sartre și ale autorilor grupați în Franța în jurul revistei
“Les Temps Modernes”, Simone de Beauvoir, Maurice Merleau-Ponty.
Eseuri filosofice: Mitul lui Sisif – 1942, Omul revoltat - 1951
Romane: Străinul (1942), Ciuma (1946), Căderea (1956)
Camus consideră că principala întrebare la care trebuie să răspundă filosofia este aceea dacă viaţa
merită sau nu să fie trăită - în măsura în care are sau nu un sens. Răspunsul la această întrebare apare în Mitul lui
Sisif. Lucrarea reinterpretează legenda despre Sisif, regelui Corintului, personaj simbolic în mitologia antică
grecească, cu scopul de a evidenția condiția umană actuală. După cum bine se știe, Sisif este eroul absurd care e
pedepsit să rostogolească perpetuu o stâncă până în vârful muntelui întrucât şi-a manifestat dispreţul faţă de zei, ura
faţă de moarte şi dragostea pentru viaţă. O astfel de pedeapsă echivalează cu zădărnicia și absurdul existenței.
Absurdul este interacțiunea, legătura dintre om și lume, două elemente total eterogene. Pe de o parte,
este omul chemat spre sens, raţiune, claritate, fericire, iar pe de altă parte o lume supusă temporalităţii, înstrăinării
şi inumanităţii celorlalţi, fără un sens/destin superior, în care singura certitudine este moartea.
Absurdul existențial nu implică, însă, în mod necesar destinul tragic. Tragismul lui Sisif rezultă din
conştiinţa zădărniciei eforturilor sale, din conștientizarea absurdului. În acest sens, observă Camus, un muncitor
care face o muncă rutinieră, mecanică și fără finalitate nu are un destin tragic decât în acele momente „rare
momente când devine conștient”16.
În mod paradoxal conştiinţa generează atât nefericirea cât şi fericirea, durerea, cât și bucuria.
Sisif, întruchipează omul care este înclinat spre sens, raţiune și fericire, dar care descoperă secretele
unei lumi iraţionale, trecătoare, fără Dumnezeu. Conștientizarea acestui adevăr aduce în primul rând nefericire și
durere, făcându-l pe Sisif să se simtă „neputincios” și „revoltat”. Din acest motiv Cioran compară conștiința cu un
„ghimpe” și invidiază pe cei inconștienți și naivi afirmând că e „mai bine animal decât om, insectă decât animal,

15
Sintagma aparține lui J. P. Sartre
16
Diferența dintre lipsa de sens și absurdul existenței, pe de o parte, și conștientizarea acestei condiții, a „neajunsului de a te fi
născut”, pe de altă parte, este frecvent subliniată și de E. Cioran.
9
Capitolul II – ANTROPOLOGIA

plantă decât insecta... şi aşa mai departe. Salvarea? Tot ce micşorează influenţa conştiinţei şi-i compromite
supremaţia”. (Despre neajunsul de a te fi născut)
Constând climatul absurdității vieții și al lipsei de sens, Camus încearcă să găsească o soluție. El se
întreabă: este sinuciderea o soluție? Răspunsul dat de el este negativ, întrucât sinuciderea nu este decât o formă
aparentă de evitare a conflictului existențial, o mărturisire a faptului că viaţa te depăşeşte. O rezolvare mai potrivită
este conştiinţa perpetuă şi revolta împotriva absurdului lumii.
Astfel, conștiința aduce totodată și fericirea. Prin conştiință omul devine dez-iluzionat, detașat de
aparențele, superstițiile și automatismele sociale. Omul lucid, ca actualizare a lui Sisif, se ridică deasupra celorlalți
și prin faptul că își croiește propriul sens. Fiind rezultatul alegerilor sale, el are o stare de mulțumire întrucât este
stăpânul propriului destin, chiar dacă știe că în final acesta va fi pecetluit de „moarte”. Reversul pozitiv al
clarviziunii este acela că „adevărurile zdrobitoare pier când sunt cunoscute”. În ciuda evidenței absurdului
existenței, Sisif, asemenea „unui orb care vrea să vadă și care ştie că noaptea nu are sfârșit”, se revoltă punând
suflet în fiecare acțiune pe care o alege, fapt îi conferă de fiecare dată, prin fiecare „grăunte” un sens individual și îl
face să se simtă împlinit și fericit. În acest sens, filosoful conchide: „Trebuie să ni-1 închipuim pe Sisif fericit”.

10
Capitolul II – ANTROPOLOGIA

11