Noțiunea de BINE

De-a lungul timpului atât marii filozofi cât și religiile lumii au tot încercat de a da o noțiune
”binelui” sau cel puțin de a identifica caracteristicile specifice ale acestuia.

Dat fiind faptul că binele este în sine o noțiune relative și apreciată de fiecare în parte,
definirea acestui concept a dat naștere la o multitudine de controverse în lume în încercarea de a
găsi o explicație unanim acceptată.

Raportul dintre bine-rău porneşte de la interese şi posibilitatea de a le realiza e doar una

din explicaţiile posibile despre modul cum o apreciază binele şi răul de om pentru că în istoria
moralei, istoricii, pshihiatrii secolului XIX ofereau o altă explicaţie a izvorului binelui şi răului.Şi
istoricii şi pshihologii britanici nu cred că valorile sunt transcendente, perfecte şi că creatorul lor
ar exista într-o lume transcendentă, pe care-l putem numi Dumnezeu, Idee Arhetipală, Idee
Absolută şi nu au o valabilitate universală şi abolută.La originea valorilor stau acţiunile bune,
neegoiste ale omului, acele acţiuni pe care o le realizează în beneficiul semenilor săi.Aceste acţiuni
sunt considerate ca fiind bune de persoanele care beneficiază de ele pentru că le sunt utile.

Încercarea lui Nietzsche este explicabilă,pentru că formaţia lui intelectuală este de filolog
fiind dascăl de greacă veche şi latină.Cercetează valorile morale a binelui şi răului şi constată că
binele e un sumum de calităţi:nobleţea umană, originea aristocratică a omui care nu se confundă
cu originea lui socială pentru că aristocraţii acestei lumii sunt oamenii care au o voinţă de putere
deosebită.În conceptul de bine, Nietzsche mai introduce proprietăţi cum ar fi distincţia,curajul,
preţuirea trecutului, conservatorismul şi dorinţa de putere foarte intensă.
Este greşit să confundăm binele cu plăcerea pentru că plăcerile omului sunt foarte diferite,fiecare
individ înţelege altceva prin bine şi rău , dar aceasta concepţie e neadevărată pentru că toţi oamenii
înţeleg acelaşi lucru prin bine şi rău, deoarece au caracter universal.

Valorile morale, mai ales binele, au fost confundate cu scopul pe care omul l-a numit sensul
vieţii sale iar filosofii consideră că scopul ultim e fericirea, astfel că au confundat binele cu
fericirea.Aceasta este o eroare deoarece scopul suprem al omului este să-şi facă datoria, să
acţioneze în conformitate cu legile morale dar şi din respect pentru el, legile fiind create de el
însuşi.

Pe baza raţiunii practice şi a voinţei autonome,omul creează legile morale dupî care îşi
trăieşte viaţa şi îşi face datoria acţionand în conformitate şi din respect pentru el.Omul este cel care
intervine asupra el însuşi impunandu-şi să respecte legile morale pentru ca valorile autonome
permit omului să-şi dea sieşi maxime după care să-şi trăiască viaţa: să nu furi, să nu ucizi.Aceste
maxime sunt valabile dacă devin legi universale imperative, categorice.

Constantin Noica (1909-1987) în lucrarea “Modelul cultural european” face diferenţa între
bunuri şi valori.Constată că se confundă valorile cu bunurile, şi această confundare e izvorul celor
mai mari suferinţe din viaţa omului pentru ca bunurile ( orice entitate) e obiectul unei singure
dorinţe.Valorile au capacitatea de a satisface o multitudine de dorinţe.Valorile sunt mult mai multe
decat bunurile chiar şi în situaţia în care obiectul cu care satisfacem o dorinţă e identic cu obiectul
care satisface o valoare.Toate acestea înseamnă că binele are un caracter limitat,partial şi rar.Omul
nu poate avea acces concomitent sau în succesiune toţi la acel bun , iar dacă se împarte între
oameni se împuţinează din ce în ce mai mult , iar acest fapt devine sursă a nefericirii.Valorile
satisfac o multitudine de dorinţe pentru că la aceste valori,concomitent sau în succesiune pot avea
acces toţi oamenii, iar dacă sunt împărţite nu se împuţinează ci se convervă ori sporesc.Aceasă
trăsătură diferenţiază binele de valori.
Valorile ne unesc pentru că toţi putem accede la ele şi pentru că cu cat avem mai bine acces
la ele, ele crează armonie şi fericire.Dacă confunda binele cu valorile,şi vom confunda fericirea cu
binele, com alerga după ceva la care nu vom avea acces trăind o existenţă nefericită.În concluzie,
prima condiţie a omului să fie fericit este să diferenţieze corect între bine şi valori şi să-şi fixeze
ca scop al vieţii o valoare spirituală care este un bun suprem.

Filosofia morală a lui Platon e legată de teoria lui despre suflet în lucrarea „Republica”.Dezvoltă
o teorie asupra virtuţilor morale care ar defini fiinţa umană socotind că 4 virtuţi sunt considerate
ca fiind fundamentale pentru om. 3 dintre ele sunt derivate din cele 3 părţi ale sufletului omului,
pe care le teoretizează ganditorul grec.Sufletul uman este structurat pe 3 părţi:

1.Partea apetentă- care ocupă cel mai mare loc, e populată cu nevoi care ţin de natura biologică.

2.Partea pasională- relaţia omului cu statul.

3.Partea raţională- regentă a sufletului uman.

Dacă educăm paideic cele 3 părţi vom dobandi cele 3 virtuţi morale
fundamentale:cumpătarea, vitejia şi înţelepciunea.Nu vede cele 3 părţi ale sufeltului uman ca părţi
izolate una de alta, ci le priveşte în unitate.Sufletul uman este coordonat de partea raţională cu
ajutorul căreia dobandim calitatea armoniei care generează o altă virtute fundamentală: dreptatea
care generează armonie sufletului cu sine însuşi.Vom ajunge la dreptate dacă cele 3 părţi ale
sufletului îşi vor face treaba care le revine.
 Partea raţională conduce sufletul uman pentru că doar ea are virtutea înţelepciunii şi doar
prin ea ajungem la cunoaşterea adevărată a ideilor din intelectul nostru, idei înnăscute.Partea
pasională şi cea apetentă se subordoneazp părţii rationale fiind aliatele ei.Partea raţională conduce
partea pasională şi cea apetentă.Partea apetentă e condiţionată de partea raţională şi cea
pasională.Această parte apetentă care are ca locuitor trebuinţele biologice, e condusă şi
supravegheată de partea raţională pentru că există pericolul de a umple sufletul doar cu plăceri
trupeşti. Partea pasională şi cea raţională conduc sufletul şi îl păzesc de partea apententă. Partea
raţională e singura conducătoare a sufletului, partea pasională e apărătoarea lui, de duşmanul din
înăuntrul său ( placerile trupeşti etc). Prin partea raţională omul cunoaşte adevărul, duşmanii
externi şi interni, ştie ce este folositor lui şi fiecărei părţi a sufletului său, şi poate deveni fiinţă
morală prin educarea intelectului său. La Platon, nu există o fiinţă morală, simt moral înnăscut
pentru ca valorile morale ale omului se crează prin educarea intelectului care crează cele 3 virtuţi,
iar armonia celor 3 părţi ale sufletului e oferită de virtutea dreptăţii. Această analiză a lui Platon e
una cu caracter participativ, deoarece încearcă să găsească virtuţi ce definesc fiinţa morală a
omului, dar valoarea morală supremă e binele.

O viziune mai articulată este cea a lui Aristotel în lucrarea” Etica nicomahică”.Nicomahos
era fiul său. Deci, Aristotel demonstrează ca valorile morale şi virtutea mroală supremă e binele,
şi că binele e scopul ultim în sine şi scopul ultim în sine sau scopul suprem. A face diferenţa între:

1.Mijloace dorite nu pentru ele însele ci pentru a obţine cu ajutorul lor altceva: puterea, onoarea,
raţiunea, vederea. Există scopuri dorite şi pentru ele însele pentru că au valoarea intrinsecă dar şi
pentru că dacă le atingem, dobandim plăcere.

Scopul e binele, iar binele care e scop în sine şi care trebuie căutat în voinţa noastră, scopul
nostru fiind fericirea. E datoria omului să fie şi să devină fericit. Aristotel e tributar metanlităţii
limii greceşti a timpului său, iar atenianul dar şi spartanul credeau că relaţia dintre om şi societate
, individul trebuie să se subordoneze scoietăţii,sa sacrifice interesele individuale , valorile
individuale trebuie subordonate valorilor societăţii. Cand vorbim de binele ultim ( fericirea) mai e
şi o fericire individuală şi un bine al comunităţii (mai important, mai superior binelui individului,
acesta fiind scopul ultim şi suprem). Omul poate fi mai fericit dacă reuşeşte să aducă bogăţie nu
doar pentru ei ci şi pentru societate.

Pentru Aristote, scopul ultim, suprem e dorit pe el însuşi, e binele. Acest bine se confundă
cu fericirea, fericirea comunităţii superioare şi fericirea individului pentru că am putea vorbi de 2
tipuri de bine:

1.Bine în sine
2.Bine intemeiat pe binele în sine ( binele comunităţii).

Celălalte virtuţi: onoarea, inteligenţa etc. Nu au statut de bine superior sau bine în sine.
Binele uman trebuie să fie o activitate a sufletului, desfăşurată în conformitate cu veriturile.
Aristotel dă conceptului de virtute un sens mult mai larg. Virtutea este o corespondenţă perfectă
dintre esenţa lucrurilor şi scopul acţiunilor realizate cu acel lucru. Valori şi virtuţi nu are doar
omul,ci chiar şi corpurile fără viaţă. Virtutea omului,corespondenţă dintre esenţa omului şi scopul
acşiunilor omului e dată de natura umană. Dacă definim natura umană prin raţiune,virtuţile umane
devin corepondenţa dintre ratiuneca esenţă a omului şi scop pentru care sunt folosite.

Aristotel realizezaă o ierarhizare a celor mai importante virtuţi omeneşti , virtutea perfecă
fiind cunoaşterea contemplativă de sine a gandirii, adică gandirea gandirii.”Noesis noesos”este
virtutea perfectă care conşine alte 2 virtuşi dianoetice. Cunoaşterea contemplativă a lumii în care
trăim şi înţelegerea practică sau morală. Din valorile drepte derivă virtuţile etice care sunt
echitateaşi dreptatea. Dacă omul reuşeşte să pună în corespondenţă perfecţiunea raţiunii din el cu
scipol acţiunilor sale,ar dobandi acea virtute,devenind o fiinţă morală, etică deoarece raţiunea îi
va arăta care e binele suprem, şi ăi va arăta că binele suprem e fericirea şi ăi va mai preciza acţiunile
prin care poate deveni fericit. Cunoaşterea contemplativă de sine a gandirii ne îndeamnă la acţiuni
prin care devenim buni şi devenim fericiri, deoarece fericirea se obţine prin activităţi de cunoaştere
raţională de tiă contemplativ a propriei naturi umane si a lumii în care trăim,a valorilor morale şi
a virtuţilor.

Bruno Gröning spunea: „Prieteni, nu vă lăsaţi înşelaţi şi nu uitaţi, că omul trăieşte între bine şi
rău. El trăieşte între ele, aici binele, aici răul, la mijloc se află omul, el hotărăşte."

”Răul este lipsa binelui, aşa cum întunericul este lipsa luminii” afirma Sf. Ioan Damaschin.

Este o simplificare prea periculoasă pentru a crede că unii oameni sunt în mod inerent "buni",
în timp ce alții sunt în mod inerent "răi". Acest concept înșelător stă la baza sistemului de justiție
a multor țări - oamenii „răi“ comit crime, și din moment ce acestea sunt intrinsec „rele“, aceștia ar
trebui să fie blocați departe, astfel încât să nu ne poate face rău cu comportamentul lor „rău“. Acest
concept a alimentat, de asemenea, multe războaie și conflicte în istorie și chiar și în zilele noastre.

Fiecare limbă are un cuvânt care sa exprime binele în sensul că: "are calitatea potrivită sau
dezirabilă"

Idei si teorii ale binelui

În perioada medievală:
 Mulți teologi creștini medievali au lărgit și au restrâns conceptul de bază al binelui până
când au ajuns să aibă câteva definiții uneori complexe cum ar fi:

 obligație religioasă care decurge din legea divină care duce la sfințenie sau condamnare;
 un standard cultural general acceptat de comportament care ar putea
spori supraviețuirea sau bogăția grupului;
 legea sau comportamentul natural care determină o reacție emoțională puternică.

Astăzi binele este un concept larg asociat cu viața, caritatea, continuitatea, fericirea, iubirea
sau justiția, iar răul este adesea asociat cu o abatere conștientă și deliberată, o discriminare menită
să îi facă rău pe alții, umilirea unor persoane menite să diminueze nevoile și demnitatea
psihologică, distructivitatea și actele de violență inutile sau nediscriminatorii.

Noțiunea de bine a primit numeroase abordări; una dintre acestea este că binele se bazează
pe iubirea natural, legătura și afecțiunea care începe în primele etape ale dezvoltării personale; alta
abordare fiind faptul că bunătatea este un produs al cunoașterii adevărului.

Religie

Binele se definește cel mai bine în plan religios. Religia este un bine al lumii în care trăim și care
este dincolo de orice ceea ce am putea spune ca este definitoriu pentru om si pentru existența sa.

Binele conform unei viziuni creștine asupra lumii este orice acțiune, gând sau atitudine care este
în concordanță cu caracterul sau voința lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este bun, bunătatea
supremă.

Nu există niciun concept de rău absolut în Islam, ca un principiu universal fundamental care este
independent și echivalent cu bine în sens dualist. În Islam, se consideră esențial să se creadă că
totul vine de la Allah, indiferent dacă este perceput ca fiind bun sau rău de indivizi.

În iudaism, niciun individ nu poate fi definit categoric, absolut "bun" sau "rău". Iudaismul
recunoaște complexitatea psihologică a ființelor umane.

În Budism, dualitatea primară în budism este între suferință și iluminare, astfel încât divizarea
bună vs. rău nu are un analog direct în ea.

În hinduism, conceptul de Dharma sau neprihănire împarte clar lumea în bine și rău și explică în
mod clar că trebuie să se desfășoare războaie uneori pentru a stabili și a proteja Dharma, acest
război se numește Dharmayuddha. Această împărțire a binelui și a răului are o importanță majoră
atât în epocile hinduse ale Ramayanei, cât și în Mahabharata. Cu toate acestea, accentul principal
în hinduism se referă la acțiuni proaste, mai degrabă decât la oameni răi. Textul sfânt
hindus, Bhagavad Gita, vorbește despre echilibrul dintre bine și rău. Când acest echilibru se stinge,
încarnările divine vin să ajute la restabilirea acestui echilibru