Sacrificiul lui Constantin Brâncoveanu

Conform definiției din DEX ,sacrificiul constă în actul de a renunța

voluntar la ceva pentru binele sau în interesul cuiva sau a ceva ,respectiv
în jertfirea de sine din devotament sau abnegație. Ca ființe umane ,trăim
într-o lume clădită pe sacrificii și compromisuri ,începând de la
sacrificiul suprem al Mântuitorului și terminând alegerea noastră de a
învăța pentru testul de mâine în defavoarea unui joc cu mingea. Întâlnim
sacrificiu la tot pasul ,ipostazele în care se metamorfozează fiind
inimaginabil de multe: sacrificiul unei mame pentru binele pruncului ei,
sacrificiul unui tată pentru a-i asigura o masă decentă odraslei ,sacrificiul
unui conducător pentru a menține siguranța țării sau chiar sacrificiul
unui câine ,cel mai umil animal, pentru a-și salva stăpânul de pericolele
lumii.
Astfel ,putem afirma cu certitudine că ideea sacrificiului face parte din
persoana care suntem, este îngravată cu diamante în codul nostru genetic
și se scurge înflăcărată prin izvorul rubiniu al venelor noastre. Renunțăm
pentru a dărui, dar ce ne împinge către un astfel de gest? Din ce latură
încărcată de abnegație ,ascunsă atent în firidele încă neexplorate ale
sufletului nostru, provine această pornire ,această dorință inexplicabilă
de a renunța la o componentă integrantă din ființa noastră pentru a-i
întregi pe cei din jurul nostru?
Din cele mai vechi timpuri ,omenirea a evoluat și s-a dezvoltat
armonios, manifestându-și întotdeauna respectul și admirația față de
frumos și formele de existență ale acestui concept abstract. Astfel ,în
ciuda faptului că mulți afirmă că frumusețea este relativă și
trecătoare,ființa umană știe să o aprecieze la adevărata-i valoare, această
apreciere dând naștere unui nou concept controversat :perfecțiunea. Ne
sacrificăm pentru a atinge perfecțiunea?
Despre perfecțiune putem admite că este o formă mai avansată și
prelucrată a frumosului și că, datorită acesteia ,sensibilitatea și
simplitatea sunt componente integrante ale caracterului individului.
Pentru a particulariza și mai mult,o formă de manifestare a
perfecțiunii, chiar superioară acesteia, este idealul. Acesta poate
reprezenta aspirațiile ascunse, diversele năzuințe ale ființei umane de a fi
cât mai aproape de ceea ce este numită frumusețea supremă și divină,
frumusețe care se pare că nu se regăsește decât în ideal. Ne sacrificăm
pentru a atinge idealul!
În momentul sacrificiului, transformarea este aproape impercetibilă.
Este ca și cum ne-am afla într-un ochi al tornadei :calmul ne acaparează
și senzația de siguranță ne dictează pașii pe care trebuie să îi urmăm
pentru a ne detașa de acea parte a existenței noastre pe care am decis să
o dăruim pentru a satisface idealurile altcuiva. Sufletul nostru este elevat
pe un plan existențial superior ,iar alegerea înfăptuită ne definește drept
ființe superioare care ,deși neîntregite din punct de vedere al nivelului de
satisfacție individuală ,sunt saturate în cadrul eliberării spirituale
,măreția sacrificiului dictând amplitudinea acestei eliberări.
Istoria în sine poate fi privită precum un zgârie-nori impunători ale
cărui pietre de temelie sunt constituite de sacrificiile înaintașilor nostri.
Vorbim aici de sacrificii colective ,precum cele ale milioanelor de
oameni care au luptat în cele două conflagrații mondiale pentru a ne
asigura nouă ,urmașilor ,un trai sigur și decent, dar și de sacrificii
individuale care ,în funcție de convingerile implicate și amploarea și
impactul idealului se pot transforma în martiriu ,sacrificiu îndurat în
numele propriei credințe. Un astfel de martiriu ,care reprezintă o
veridică componentă a fundației pe care se ridică admirabilul nostru
popor, este cel al domnitorului Constantin Brâncoveanu ,domnitor al
cărui ideal a fost cel suprem :nelepădarea de credința creștină în ciuda
prețului incomparabil al darului vieții.
Constantin Brâncoveanu a fost domnul Țării Românești între 1688 și
1714, domnia sa particularizându-se prin longevitate și prosperitate. Abil
negociator și om politic ,acesta a acționat cumpătat în politica externă
,mizând pe neutralitatea relativă a principatului român ,pe care s-a
străduit să o mențină prin sacrificii de natură materială ,averea
considerabilă moștenită și sporită pe timpul domniei sale venindu-i în
ajutor în astfel de situații. În cele din urmă, a fost mazilit de turci în
aprilie 1714 ,fiind dus cu întreaga familie la Constantinopol ,moment din
care începe seria sacrificiilor realizate și îndurate de neamul
brâncovenesc, culminând cu sacrificiul suprem al vieții în numele unui
ideal intangibil: credința. Acest sacrificiu suprem este sinonimul
absolutului ,un paradox existențial cu privire la sensul și menirea ființei
umane în această lume a dorințelor și iluziilor, ființă umană care se află
într-o continuă căutare, descoperire a tainelor necunoscutului și
satisfacere a unei conștiințe însetate de cunoaștere și împlinirea
amăgitoare a idealurilor.
Odată adusă la Constantinopol ,familia a fost închisă în infama
închisoare Yedikule (Castelul cu Șapte Turnuri). Domnitorul
Brâncoveanu și cumnatul său, vistiernicul Ianache Văcărescu, au fost
supuși la torturi inimaginabile pentru a mărturisi unde și-au ascuns
averea ,iar ,în urma suferințelor și înșelăciunilor plănuite de turci ,cei din
urmă au decis ca executarea neamului brâncovenesc să aibă loc pe data
de 15 august ,zi însemnată pentru creștinii ortodocși, în care se
sărbătorește Adormirea Maicii Domnului ,dar și onomastica soției
domnitorului, zi ce reprezintă încă un factor ce va contribui la
încărcătura spirituală a sacrificiului care urma a fi depus...
Linia bărbătească fiind condamnată la moarte ,domnitorul Constantin
Brâncoveanu și-a strâns alături cei patru fii și ,conform surselor istorice ,
a rostit următoarea rugăciune: "Fii mei, fiii mei! Iată toate avuţiile şi
orice alta am pierdut. Să nu ne pierdem încai sufletele. Staţi tari,
bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seamă la moarte. Priviţi la Hristos,
Mântuitorul nostru, câte au răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară
au murit! Credeţi tare în aceasta şi nu vă mişcaţi din credinţa
pravoslavnică pentru viaţa şi lumea aceasta! Aduceţi-vă aminte de
Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici
alta orice nu-l va despărţi de Hristos; că nu sunt vrednice muncile şi
nevoile acestea de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acuma
dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele
noastre".Aceste vorbe încărcate de înțelepciune și adevăr prezintă
mentalitatea deschisă către sacrificiu a marelui domnitor și viziunea
acestuia precisă asupra diferenței obscure dintre viață ,suflet și corp
,viziune care culminează cu certitudinea că mântuirea și salvarea
sufletului se pot înfăptui doar prin credință,prin sacrificiul eului material
în scopul purificării eului spiritual.
Înainte de execuție totuși ,se află faptul că cei condamnați își pot salva
viața prin lepădarea de credința creștină ,concept ce se află în antiteză cu
perspectiva brâncovenească ,aceea că sufletul este cel ce trebuie salvat în
detrimentul vieții. Rând pe rând ,Constantin Brâncoveanu ,în ipostaza
de tată înainte de cea de domnitor mazilit ,este forțat să privească cum
viața se scurge din fii săi pe măsură ce aceștia refuză să renunțe la unica
lor credință. În opinia mea, acest sacrificiu înfăptuit de părinte, de a-și
vedea odraslele, lumina vieții ,omorâte în numele unui țel superior,
echivalează în mod înzecit cu sacrificiul de renunțare a propriei vieți ,de
dedicare totală ,trupească și sufletească în numele și sub egida idealului.
Contemplarea trupurilor lipsite de viață a celor ce odată au râs, au plâns
,au existat și și-au dedicat implicit existența înfăptuirii de bine în numele
unor forțe superioare ,crunta realizare că aceste vieți inocente au avut
curaj și tărie până în momentul cel din urmă ilustrează o latură umbrită a
sacrificiului care contribuie la creșterea gradului de suferință necesar
pentru a renunța la ideal ,în mod paradoxal ,în scopul împlinirii acestuia.
Supus la un astfel de supliciu spiritual ,în cele din urmă ,domnitorul
cedează fizic văzându-și odraslele lipsite de viață. Într-un gest de
convingere iluzorie ,începe să își alinte și să își strige feciorii a căror
împlinire spirituală deja s-a înfăptuit ,agonia și durerea resimțite
amplificând amploarea sacrificiului ,care în acest punct ,devine un
sacrificiu răspândit pe toate planurile existențiale: fizic și spiritual.
Executat ,în fine, la rândul său ,domnitorul atinge poziția de martir
,victimă a timpurilor aspre și totodată ,protagonist în propria cronică a
vieții.
Acesta este sacrificiul suprem ,renunțarea la viață în numele unor forțe
care se află mai presus de noi, de umila noastră existență. În cazul
domnitorului Brâncoveanu ,acest sacrificiu este unica alegere justă în
situația în care ,împrejurările ,forțele exterioare sunt cele care impun
renunțarea la dogmele și doctrinele care îi definesc existența ,pe plan
depărtat ,care definesc chiar fiecare conștiință din principatul în care a
domnit și pe care l-a protejat ,căruia i-a asigurat prosperitatea și
înflorirea atât spirituală ,cât și culturală.
Se poate interpreta faptul că acest sacrificiu presupune eliberarea de
suferința efemeră a vieții omenești, dar ,în niciun caz acest lucru se
asociază evadării dintr-o realitate cruntă. Martirul este forțat ,iar prin
sacrificiu acesta își reduce numărul opțiunilor ,decizia fiind luată deja
din cadrul exterior.Eliberarea de care vorbim aici este o eliberare
supremă de tot ceea ce ne înlănțuiește în efemeritatea unui trup ,într-o
lume care ,în anumite momente, poate fi asociată cu o plăsmuire a unei
conștiințe obosite. O eliberare din condiția umană ,a cărei împlinire
iluzorie nu poate fi definită în termeni preciși.
Eliberarea domnitorului Constantin Brâncoveanu este absolută -
purificarea sufletului și conștiinței prin recunoașterea adevăratei credințe
până în cel din urmă moment și transcederea într-un nou plan ,superior și
chiar tangibil idealului în numele căruia s-a înfăptuit sacrificiul.
Dedicarea cu care s-a oferit ideii prezervării credinței ,în mod paradoxal
,în lipsa existenței unei alegeri propriu-zise, constituie un exemplu al
istoriei sacrificiilor supreme ,pentru patrie, pentru credință și ,nu în cele
din urmă, pentru aproape.
Prin urmare ,sacrificiul lui Constantin Brâncoveanu poate fi ,vorbind
din punct de vedere matematic ,împărțit în două etape cuprinzătoare,
ambele reprezentând contribuții însemnate în lupta poporului român
,scut al creștinătății ,în numele prezervării credinței sfinte. Prima etapă
este marcată de suferința incomparabilă a domnitorului în ipostaza de
tată ,forțat să își privească odraslele ,sânge din sângele său ,chiar
ilustrarea trupească a propriului țel al vieții, cum își sacrifică viitorul
încărcat de potențial în această reflecție efemeră a unei lumi promise,
pentru atingerea unui ideal absolut, căruia i se dedică în totalitate.
Durerea sufletească marcată prin tristetețe ,revoltă și moarte a speranței
îl pregătesc, într-un mod subconștient, pe domnitor pentru transcederea
către un plan spiritual în care latura artistică a catharsisului aristotelian
devine credința însăși ,cea mai frumoasă îmbinare a artelor într-un întreg
asimilat cu drag de cei care doresc să își găsească împlinirea efemeră.
Astfel ,execuția domnitorului definește martiriul înfăptuit în numele lui
Dumnezeu și conduce la o purificare absolută a sufletului căreia i se
alătură amprenta veșnică lăsată asupra creștinătății poporului român.