COMENTARII BACALAUREAT

LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

(
 PROGRAMĂ BACALUREAT:
1. Mihai Eminescu- Luceafărul-1883;
2. George Bacovia-Plumb-1916;
3. Tudor Arghezi-Testament-1927;
4. Vasile Alecsandri- Chirița în provinție-1852;
5. Ion Creangă-Povestea lui Harap-Alb-1877;
6. Camil Petrescu-Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război-1930
7. Marin Preda-Moromeții I.-1959/ II-1964;
8. Ioan Slavici- Moara cu noroc-1981;
9. Lucian Blaga- Eu nu strivesc corola de minuni a lumii-1919;
10. Ion Barbu- Riga Crypto și Lapona Enigel-1930;
11. Liviu Rebreanu- Ion-1920;
12. George Călinescu- Enigma Otiliei-1938;
13. Nichita Stanescu- Leoaică tânără iubirea-1964;
14. Marin Sorescu- Iona-1968;
15. Mihail Sadoveanu- Haralambie
 LUCEAFĂRUL
- Mihai Eminescu -
Luceafărul are ca sursă de inspirație basmul popular românesc „Fata în grădina
de aur”, cules de Richard kunish, Eminescu îl versifică, îl îmbogățește cu profunde
idei filozofice, mărturisindu-și fascinația pentru problematica geniului nefericit,
neînțeles de societate.
Poemul este alcătuit din 98 de strofe, fiind dominat de două planuri: cel uman
terestru și cel universal cosmic.
Compoziția poemului este simetrică, tablourile I-IV, îmbină planul uman
terestru cu cel universal cosmic., tabloul II este dominat de planul uman terestru, iar
al III-lea este dominat de planul universal cosmic.
Tabloul I- Surprinde o poveste de dragoste între două ființe ce aparțin unor
lumi diferite, cea umană terestră și cea universală cosmică, devenind astfel o poveste
imposibilă.
Incipitul operei îl constituie o formula inițială specifică basmului „A fost odată
ca-n povești, a fost ca niciodată, din rude mari împărătești, o prea frumoasă fată”.
Epitetul „o prea frumoasă fată” sugerează frumusețea neasemuită a fetei de împărat
ce provenea din rude mari împărătești. Fereastra este mijlocul de comunicare dintre
cele două lumi, cea umană terestră și cea universală cosmică.
Întâlnirea celor doi are loc în oglindă prin intermediul visului: „Ea îl privea cu un
surâs/ El tremura-n oghlindă/Căci o urma adânc în vis”.
Tabloul al II-lea, surprinde o idilă pastorală dintre două ființe ce aparțin
aceleași lumi, cadrul naturii fiind dominat de planul uman terestru. Fata se
individualizează prin nume, Cătălina, și prin înfățișare, iar Luceafărul este acum doar
o aspirație. Tabloul începe cu prezentarea lui Cătălin, viclean băiat de casă, ce o
pândește pe Cătălina. Numele celor doi, Cătălin și Cătălina este identic deoarece
ambii sunt reprezentanții aceleași tipologii omenești, ambii sunt pământeni.
Tabloul al III-lea, numit și drumul cunoașterii este dominat de planul universal
cosmic. Luceafărul fiind acum Hyperion iar fata, motivația călătoriei, simbol al iubirii
perfecte. Drumul lui Hyperion către Demiurg, simbolizează un drum al cunoașterii.
Hyperion îi cere Demiurgului dezlegarea la nemurire pentru a cunoaște taina fericirii
prin împlinirea iubirii absolute. Demiurgul îi respinge dorința, arătându-și disprețul
pentru statutul de muritor al omului incapabil de a-și depăși condiția în antiteză cu
omul de geniu capabil de idealuri înalte.
Tabloul al IV-lea, Geniul redevine astru, iar fata iși pierde unicitatea luând
chipul unei muritoare oarecare. Eliberat de patima iubirii, Luceafărul se detașează de
lumea limitată arătându-și desconsiderarea față de capacitatea acestei lumi.
Atitudinea Luceafărului este una rece, rațională și specifică geniului.
 Fiind un poem epico-liric, „Lucefărul” contopește ambele tipuri de lirism.
Lirismul subiectiv atestat prin prezența marcilor subiectivității (verbe și pronume la
persoana I și a II-a singular și plural), iar lirismul obiectiv atestat prin prezența
verbelor la persoana a III-a.
Prozodia se caracterizează prin complexitate, catrenele au 7-8 silabe, ritmul
este iambic.
Prin temă și compoziție, putem spune că poemul „Luceafărul”, de Mihai
Eminescu, se încadrează în curentul literar Romantismul.
 PLUMB
- George Bacovia -

George Bacovia este cel mai mare reprezentant al simbolismului românesc.

Volumele sale „Plumb”, „Comedii în fond”, „Scântei galbene”, „Cu voi”, îi conferă
poetului acest loc privilegiat. Plasată în fruntea primului volum de versuri bacoviene,
„Plumb”-1916, poezia menționată poate fi socotită și o ARS-poetica, nu doar a
volumului pe care-l deschide ci și a întregii literaturi bacoviene.
În cele două strofe ale acestei poezi sunt reunite stări și motive specifice liricii
bacoviene: „moarte”, „frigul”, „somnul”, „prăbușirea”, „singurătatea”, „apăsarea
sufletească”.
Deși a fost scrisă la începutul secolului XX, poezia constituie o deschidere spre
modernism în sensul relevării unor neliniști și frământări.
Sursa de inspirație o constituie o vizită făcută de poet în 1900 la Cavoul
Sturzeștilor, fiind profund impresionat de sicriele și florile de plumb care dădeau
interiorului o notă stranie.
Titlul poeziei este un simbol. Termenul „plumb” sugerează o serie de stări
sufletești albstracte. Metalul are culoare cenușie și o greutate semnificativă care ar
putea primi mai multe semnificații.
-Cenușiul ar putea sugera plictisul, monotonia și urâtul care caracterizează lumea
bacoviană. Cenușiul este culoarea humei în care toate se întorc, oameni și lucruri.
-Elementul care contribuie la întoarcerea în humă este greutatea.
Titlul reunește astfel mai multe semnificații, monotonia existențială, plictisul și
căderea.
Tema poeziei constituie condiția eului liric aflat într-o societate lipsită de
aspirații.
Textul este alcătuit din două catrene construite pe baza lexemului „plumb”,
reluat de 6 ori în cele 8 versuri ale poeziei.
Realizate în paralelism, cele două strofe corespund celor două planuri ale realității.
Realitatea exterioară/ obiectivă simbolizată de „cimintir” și „cavou”.
Realitatea interioară/ subiectivă simbolizată de sentimentul de iubire „amorul
meu de plumb”.
Strofa I surprinde elementele cadrului spațial închis, apăsător, și sufocant în
care eul liric se simte claustrat.
Elementele cadrului funerar sunt: „sicriele de plumb”, „funerar vesmânt”, „flori
de plumb”, „aripile de plumb”, observându-se apariția obsedantă a cuvântului
„plumb”. Remarcăm prezența oximoronului „flori de plumb”, florile ca simbol al
frumuseții și al vieții însă în acest context proiectează o pustie sufletească.
Strofa a II-a compune un spațiu poetic interior, marcat de manifestarea
nefericită a sentimentului de iubire. Primul vers al strofei „Dormea întors amorul meu
de plumb” , dezvăluie o stare emoțională intensă. Verbul „dormea”, sugerează un
sentiment de dragoste încremenit, epitetul „întors” simbolizează moartea.
Zadarnică este chemarea poetului „Și-am început să-l strig”, căci invazia
plumbului și frigul pătrunzător arată că toate se întorc către apus. În acest cadru,
poetul trăiește mai multe stări: singurătatea, pustiu, neliniște, disperare, toate acestea
sugerând degradarea psihică.
Ultimul vers al strofei suprimă orice speranță, aripile ca simbol al zborului și
al înălțării, acum atârnă și sunt de plumb ceea ce presupune un zbor în jos, o
prăbușire sufletească a eului liric „Și-i atârnau aripile de plumb”.
La nivel stilistic se remarcă prezența simbolului central „plumb”, asociat
metaforelor : „flori de plumb”, „aripi de plumb”, „coroane de plumb”. Muzicalitatea
poeziei este realizată prin această repetiție simetrică a simbolului „plumb”, ceea ce
sugerează o apăsare sufletească și o neputință a eului liric de a evada dintr-un spațiu
sufocant.
Verbele auditive, sugerează disperarea eului liric „să strig”, „scârțâiau”.
Cromatica este sugerată în poezie prin structura „funerar vesmânt”.
În ceea ce privește prozodia, poezia „Plumb” este riguros construită, versurile
sunt împărțite în catrene, rima încrucișată, ritmul iambic, iar măsura de 10 silabe.
Prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului și a corespondențelor,
poezia „Plumb”, de George Bacovia, se încadrează în estetica simbolistă.
 TESTAMENT
- Tudor Arghezi -
Arta poetică reprezintă un ansamblu de trăsături și concepții ale unui artist
despre misiunea sa în univers dar și despre rolul creației sale.
Poezia „Testament” poate fi considerată artă poetică deoarece autorul își
exprimă crezul liric și viziunea despre lume în cadrul acestei opere apărând o triplă
problematică.
Transfigurarea socialului în estetică, estetica urâtului și raportul dintre tehnica
poetică și inspirația divină.
Poezia aparține divinității moderniste pentru că impune forme noi în planul
creației artistice producând ambiguitatea limbajului.
Tema poeziei o constituie creația literară în ipostază de meșteșug, creție literară
lăsată drept moștenire unui fiu spiritual. Motivul central al cărții sugerează ideea de
cunoaștere, de legătură spirituală între generații, urmată de motivul revoltei, al
metamorfozei și al transfigurării lirice a realității.
Titlul poeziei are o dublă conotație, în sens denotativ cuvântul „testament”
desemnând un act juridic întocmit de o persoană care își exprimă dorințele ce
urmează a-i fi îndeplinite după moarte, mai cu seamă în legătură cu transmiterea
averii. În mod cert, cuvântul testament mai poate face referire și la carțile Bibliei,
Vechiul și Noul Testament, cărți în care sunt concentrate învățăturile prorocilor.
Cea mai importantă accepțiune a titlului care îi conferă acestuia caracterul de artă
poetică este aceea că marea creție argheziană poate fi lasată drept moștenire spirituală
pentru viitorime.
Textul poetic din punct de vedere compozițional este structurat în 6 stofe cu un
număr inegal de versuri, încălcarea regulilor prozodice fiind o particularitate a
modernismului. Discursul liric este organizat sub forma unui monolog adresat unui
dialog imaginar între tată și fiu, rob și domn, strămoș și domn, toate acestea fiind
ipostaze ale eului liric.
În opera literară „Testament”, cartea ocupă un loc central, având pe parcursul textului
mai multe accepțiuni. Încă din incipitul operei observăm o opoziție între tipurile de
bunuri spirituale. Cele spirituale fiind reprezentate de carte ca obiect spiritual ce
înnobilează sufletele „Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat
pe-o carte”.
Metafora „seară răzvrătită” face referire la trecutul zbuciumat al strămoșilor
care se leagă de generațiile viitoare prin carte, creație poetică, treaptă a prezentului.
Formele de adresare , vocativul „fiule”, desemnează un potențial cititor, poetul
identificându-se în mod simbolic cu un tată, un mentor al generațiilor următoare.
În cea de-a doua strofă cartea apare ca o creție elaborată cu foarte multă trudă, fiind
numită „hrisovul vostru cel dintâi”, având pentru viitorime valoarea unui document al
existenței și al suferinței.
 Ideea centrală în cea de-a treia strofă vizează transformarea poeziei într-o lume
obiectuală, astfel ca versurile „ca să schimbăm acum întâia oară,/ sapa-n condei și
brazda-n călimară”, exprimă tendința de intelectualizare a existenței. Transformarea
efortului material reprezentat de termenii „sapă”, „brazdă” în efort intelectual
„condei”, „călimară”. Apare la Arghezi ideea originii artei, materialul folosit de poet
fiind limbajul neșlefuit, popular pe care poetul îl transfigurează artistic : „Din graiul
lor cu-ndemnuri pentru vite/Eu am ivit cuvinte potrivite”, metaforă ce desemnează
poezia ca meșteșug, ca trudă și nu ca inspirație divină.
Strofa a IV-a debutează cu o confesiune lirică: „Am luat ocară și torcând
ușure/ Am pus-o când să-mbie când să-njure.”. Poetul face ca versurile sale să
exprime imagini sensibile, arta având funcție purificatoare.
În strofa a V-a, apare ideea transfigurării socialului în estetic, datorită faptului
că durerea și revolta socială sunt concentrate în poezie prin intermediul simbolului
„vioarei”.
Tot Arghezi este cel care introduce în poezia sa estetica urâtului „Din bube, mucegai
și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”, Arghezi considerând ca orice aspect al
realității fie frumos sau urât, grotesc sau sublim, este material poetic.
În ultima strofă întâlnim altă idee despre poezie, aceea fiind rezultatul
inspirației, al harului divin. „slovă de foc”, sacrul participând la actul creator, al trudei
poetului. „Slova făurită”, apărând aici ideea poetului făuritor.
În ceea ce privește prozodia poeziei, versificația se află la limita dintre tradiție
și modernitate, strofele fiind inegale,metrica și ritmul variat.
Având toate trăsăturile de mai sus, opera literară „Testament”, de Tudor Arghezi este
o artă poetică aparținând modernismului.
 CHIRIȚA ÎN PROVINȚIE
- Vasile Alecsandri -

Dintre toate operele literare scrise de Vasile Alecsandri, în vederea

reprezentării șcenice, avem ciclul Chirițelor alcătuit din următoarele comedii:
„Chirița în Iasi”-1850; „Chirița în provinție”-1852; „Chirișa în voaiaj”-1868; „Coana
Chirița în balon”-1876.
Genul dramatic cuprinde operele literare destinate reprezentării șcenice. Acestea sunt
divizate în acte care la rândul lor sunt alcătuite din șcene iar șcenele în replici.
Autorul își prezintă gândurile și sentimentele în mod indirect prin intermediul acțiunii
și al personajelor. Remarcăm ca mijloc predominant de expunere dialogul, mod de
expunere cu rol foarte important în caracterizarea personajelor.
Intervenția indirectă a autorului este evidențiantă prin intermediul didascaliilor
sau a indicațiilor șcenice.
Comedia este o specie a genului dramatic în versuri sau în proză , care stârnește
râsul datorită surprinderii moravurilor sociale care sunt ironizate cu scopul de a fi
îndreptate.
Comicul este o categorie estetică ce provoacă râsul, fiind determinat de
contrastul dintre aparență și esență. Formele de manifestare ale comicului sunt
variate: comic de situație, comic de limbaj, comic de nume, comic de intenție, comic
de caracter.
Chirița în provinție este o comedie de moravuri în care sunt surprinse toate tipurile de
comic.
Tema operei constă în satirizarea moravurilor social-feudale, fundamentată pe
contrastul dintre aparență și esență.
Piesa este alcătuită din două acte, împărțite în mai multe scene, construite pe
baza schimbului de replici între personaje.
Comedia satirizează dorința de parvenire a micii boierimi prin intermediul Chiriței și
al lui Grigore Bârzoi, soțul acesteia.
Titlul poeziei asociază numele de factură comică al personajului central,
Chirița cu proveniența sa provincială.
Reperele spațiale sunt bine delimitate, acțiunea desfășurându-se la Bârzoieni, la
moșie.
În ceea ce privește perspectiva temporală, acțiunea se desfășoară înainte de
1848.
Chirița este căsătorită cu Grigore Bârzoi, un răzeș mai înstărit. De aceea ea vrea să
parvină, să stângă o avere cât mai importantă și să intre în rândul boierilor.
Ea îl îndeamnă să obțină funcția de ispravnic ca prin urmare să se îmbogățească.
În casa ei locuiește Luluța, o nepoată orfană care moștenește o avere importantă. De
aceea, Chirița dorește să-l însoare pe Guliță, băiatul ei cam lipsit de minte și de
educație cu Luluța. Luluța îl iubește pe Leonaș.
Acesta se deghizează în briscar și se prevace că are o pricină cu Bârzoianca, să poată
vedea pe Luluța și să poată intra în casă. El află de felul în care trebuie să cumpere un
curcan pentru a-l da plocon, fiindcă la ispravnic nu se vine cu mâna goală.
A doua oară, vine îmbrăcat în ofițer și pretinde să locuiască în casă. El îi face curte
Chiriței și acrasta-i dă portretul semn că-l acceptă. A treia oară, vine îmbrăcat în
actriță.
În ceea ce privește comicul de situație, piesa abundă de situații comice, de
exemplu, atunci când Ion aduce răvașul de la Iași al lui Grigore Bârzoi, deși cu toții
sunt nerăbdători să afle vestea, Chirița îi cere acestuia să aducă răvașul corespunzător
cu șervet și farfurie.
Comicul de caracter este sugerat într-o manieră caricaturală.
Protagonista reprezintă parevenitismul și snobismul boierului de la țară, nemulțumit
de propria condiție, totuși acesteia îi putem acorda un merit și anume faptul că
încearcă sa propună celorlalți un alt mod de viață. Soțul aceștia deși se opune cu
vehemență schimbărilor, se conformează pentru a-i face pe plac soției.
Mezinul familiei, tânărul Guliță, întruchipează tipul retardatului căruia cu toții
încearcă să-i facă pe plac.
În ceea ce privește limbajul, comicul este savuros, remarcându-se cuvinte
moldovenești dar și un amestec de cuvinte românești și franțuzești, traducând expresii
intraductibile.
Remarcăm și un comic al numelor, Chirița Bârzoi, sugerează condiția socială,
reală a unor oameni umili de la țară. Guliță prin sufixul diminutival sugerează
retardul mintal. Șarl ne duce cu gândul la o înșelătorie, ceea ce îl caracterizează
atunci când pretinde că-l învață franceză pe micul Guliță.
Chirița este personajul principal al comediei. Aceasta întruchipează tipul boieroaicei
de la țară, măcinată de dorința de a parveni.
Trăsăturile acesteia reies în mod indirect din gesturi, fapte și comportament.
Aceasta își dorește să fie catalogată ca fiind o doamnă la modă, însă gesturile și
comportamentul o trădează. Devine ridicolă prin pretențiile pe care le are: fumează
deși nu-i place obiceiul, călărește deși nu poate,cochetează cu alți bărbați, și aranjează
fiului său lecții de franceză doar pentru că așa era moda.
Chirița în relațiile cu celelalte personaje este dură și autoritară iar copii acesteia dau
dovadă de lipsă de educație.
Limbajul Chiriței ilustrează incultura, lipsa de educație și snobismul.
Având toate trăsăturile de mai sus, putem spune că opera literară „Chirița în
provinție” de Vasile Alecsandri este o comedie aparținând genului dramatic.
 ENIGMA OTILIEI
- George Călinescu -

„Enigma Otiliei” de George Călinescu este un roman realist de tip balzacian cu

elemente moderniste aparținând perioadei interbelice a literaturii.
Inițial romanul a fost intitulat „Părinții Otiliei” , însă în momentul când George
Călinescu alege să publice acest roman, editorul îi sugerează că mult mai interesant și
potrivit ar fi titlul „Enigma Otiliei”.
Romanul este publicat în 1938 și este structurat în 20 de capitole fără ca
acestea să aibă vreun titlu.
Prin temă romanul este realist deoarece se reflectă condiția societății la sfârșitul
secolului XIX-lea și începutul secolului XX-lea.
Perspectiva narativă este obiectivă,narațiunea realizându-se la persoana a III-a,
naratorul fiind onișcient și omniprezent.
Din punct de vedere al prezenței modurilor de expunere, remarcăm îmbinarea
narațiunii cu descrierea dar și cu dialogul.
Acțiunea romanului începe cu Felix Sima, un tânăr de 18 ani, care vine în
București la unchiul său, Costache Giurgiuveanu, pentru a urma facultatea de
medicină. Ajuns la adresa indicată, Otilia, pupila bătrânului, îl invită în casă unde îi
cunoaște pe membrii familiei dar și copii acestora.
A doua zi, Otilia îi arată locuința, el remarcând felul jucăuș al fetei însă devine
surprins când găsește o scrisoare pentru aceasta dar purtând numele Otilia
Mărculescu. Felix curios de enigma numelui Mărculescu, acesta află soarta Otiliei
care nu pare să fie cu mult diferită de a sa. Fata rămâne orfană de mică și este
crescută de tatăl vitreg, moș Costache. Pascalopol o cunoscuse pe mama Otiliei și de
atunci îi ajutase foarte mult, Otilia purtându-i o stimă deosebită.
La rugămintea lui Aglae, Felix îl meditează pe Titi, care a rămas corigent, în aceste
împrejurări, sora sa, Aurica se atașează de tânăr. El însă se simte tot mai atras de
Otilia,pe care o admiră și cu care petrece tot mai mult timp. Vede însă în Pascalopol
un rival.
La începutul lunii august, Olimpia, cel mai mare copil al Aglae, își face apariția acasă
împreună cu Stănică, concubinul ei cu care are și un copil. Simion nu își recunoaște
fiica și refuză să îi ofere acesteia o casă de locuit și zestrea sa.
La inițiativa lui Pascalopol, Felix și Otilia se duc la moșia acestuia unde tinerii profită
de timpul petrecut împreună iar după două săptămâni aceătia revin acasă, între timp,
fiul Olimpiei și al lui Stănică, Aurel Rațiu, moare iar tatăl îndurerat îi publică în ziar
decesul.
Stănică este interesat de averea lui moș Costache, și în acest scop aduce un oarecare
doctor pentru a-i pune diagnosticul că este bolnav. Singurul care descoperă planul
este Pascalopol care îl avertizează pe bătrân.
între Felix și Otilia se sădește o relație profundă de prietenie și atașament. Felix îi
mărturisește iubirea, iar Otilia pare și ea înduioșată însă privește totul în mod
copilăresc.Grija sa pentru Felix este mai mult ca cea a unei surori. Felix, rușinat, își
pune pe hârtie sentimentele sale trimițându-i Otiliei scrisoarea, însă ea nu-i oferă
niciun răspuns.
Într-un moment de gelozie, Felix o roagă pe Otilia să nu se mai întâlnească cu
Pascalopol, însă tot el, invitat de acesta la el acasă, își dă seama de greșala făcută față
de Otilia.
În urma discuțiilor contradictorii purtate pe seama adopției Otiliei, aceasta pleacă
împreună cu Pascalopol la moșie, spre uimirea lui Felix care rămâne dezamăgit și se
refugiază în brațele unei cutezane, Georgeta.
O nepoată în vârstă de 16 ani, pe nume Lili, își manifestă dorința de a se căsători.
Stănică îl recomandă tatălui acesteia pe Felix Sima. Moș Costache are planurile sale
cu cei doi tineri, și începe să strângă materiale de construcție pentru o casă, unde cei
doi aveau să locuiască după moartea sa. Stănică o îndeamnă pe Olimpia să-l convingă
pe Felix să se însoare cu Lili.
Moș Costache îi oferă bani lui Pascalopol, bani pentru Otilia. Stănică află unde sunt
banii și îl jefuiește. Moș Costache moare în urma unui atac.
Otilian se căsătorește cu Pascalopol și pleacă la Paris. Felix, cu ocazia războiului
devine doctor iar mai apoi profesor universitar și se căsătorește.
Felix se întâlnește întâmplător cu Pascalopol și află că acesta a divorțat de Otilia,
fiind acum căsătorită cu un om bogat.Fotografia arătată nu mai aducea cu nimic din
ceea ce era odată Otilia. Amintirile acelei idile se năruiesc prin cuvintele lui moș
Costache „Aici nu mai stă nimeni”.
Între incipit și final există o relație de simetrie, deoarece, atât incipitul cât și finalul
prezintă casa lui Costache Giurgiuveanu și drumul către aceasta.
Din punct de vedere al conflictelor, se remarcă un conflict exterior stabilit între
Felix și Pascalopol, conflict datorat sentimentelor pe care aceștia le nutreau pentru
Otilia. Aceasta îl alege pe Pascalopol pentru că-i oferă confort psihic, financiar și
sentimental, deși avea mult mai multe sentimente pentru Felix, însă nu vrea să fie o
piedică în calea dezvoltării acestuia. Un alt conflict exterior este stabilit între
Costache Giugiuveanu și clanul Tulea, conflict datorat averii lui moș Costache. Se
remarcă și un conflict interior în cadrul personajului Felix.
Având în vedere toate trăsăturile de mai sus, opera literară „Enigma Otiliei” de
George Călinescu, este un roman realist balzacian.
 EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII
- Lucian Blaga -

Arta poetică definește un ansamblu de trăsături care compun concepția artistică a

unui scriitor despre lume și viață dar și despre rolul creției sale.
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga este o artă
poedică aparținând modernismului.
Modernismul poeziei este susținut de o structură compzițională a textului liric
în trei secvențe poetice ce corespund motivelor literare care sugerează cele două
tipuri de cunoaștere: Luciferică și Paradisiacă, aflate în opoziție.
Tema poeziei exprimă atitudinea poetului filozof de a proteja misterele lumii,
dorința izvorâtă din iubire.
Ideea poetică exprimă în mod direct concepția despre potențarea misterelor
lumii și cunoașterea universului prin iubire, atitudine ce definește specificul liricii
blagiene.
Titlul poeziei „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, este o metaforă ce
semnifică ideea cunoașterii Luciferice, exprimând faptul că datoria poetului este
aceea de a proteja misterele universului fără să-ncerce să le descifreze.
Primul vers al poeziei debutează cu o negație „eu nu strivesc”, asociată eului
liric, urmată de o sintagmă metaforică „corola de minuni a lumii” ce ilustrează
universul înconjurat de mistere și taine, așa cum îl vede Blaga. Acesta considerând că
rațiunea umană este insuficientă în problema cunoașterii, poate chiar capabilă să
distrugă misterul cunoașterii, astfel încât cel de-al doilea vers va exprima explicit
acest fapt „Și nu ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc în calea mea”.
Tainele vor fi exprimate printr-o serie de metafore-simbol: „flori”; „buze”; „ochi”;
„morminte”.
Ochii fiind un simbol, ochii sufletului omului, al spiritului.
Buzele, misterul spunerii, al creației poetice, al cuvântului creator.
Florile, misterul frumuseții vegetale.
Mormintele, simbol al întoarcerii la origini.
Explicația lui Blaga este aceea că orizontul cunoașterii reprezintă o enigmă
permanentă pentru om, fiind imposibil de cunoscut pe deplin, astfel încât omul se
poate raporta la acest mister pe calea cunoașterii.
Următoarea secvență poetică „lumina mea”, „lumina altora”, introduce unul din
motivele reprezentative în lirica blagiană și anume acela al luminii. Lumina, are la
Blaga mai multe accepțiuni, poate fi o metaforă a dragostei, a vieții, a creației sau a
rațiunii.
În text, metafora luminii este utilizată pentru a crea o opoziție „Eu” și „Alții”;
„Lumina mea”; „Lumina altora”, o opoziție între cele două tipuri de cunoaștere,
Luciferică și Paradisiacă.
În virtutea faptului că Blaga va considera că omului îi este impusă o cenzură
transcendentă (nu poate cunoaște pe deplin misterele), Blaga apreciază încercarea de
cunoaștere pe cale rațională a misterului.
Astfel conjuncția adversativă „Da”, va întări opoziția dintre eul liric și lume:
„Dar eu, eu cu lumina mea”, poetul va recurge la o comparație amplă între lumina
eului liric și lumina celorlalți.
Modalitățile prin care poetul va îmbunătății întunecata zare a misterului va fi
creația.
Creația reprezintă o sursă de amplificare a misterului deja existent, de potențare a
misterului „Și tot ce-i ne-nțeles, se schimbă-n ne-nțelesuri și mai mari.”.
În finalul textului, Blaga va justifica această poziție referitoare la cunoaștere, printr-o
atitudine fundamentală, specifică omului, și anume prin iubire: „căci eu iubesc și
flori, și ochi, și buze, și morminte”.
Discursul liric se închide simetric, prin valoarea suitei de metafore,
problematica cunoașterii găsindu-și la Blaga o rezolvare semnificativă, toate
problemele esențiale pierzând din încărcătură, omul iubind să se apropie de tot ceea
ce-l înconjoară, împăcându-se cu el și cu destinul său.
Din punct de vedere compozițional remarcăm prezența versificației inovatoare,
a tehnicii poetice, prezența metaforei, a inersiunii și a lite-motivului „luminii”, toate
acestea conferind operei lui Blaga caracter codernist.
Având toate trăsăturile de mai sus, opera literară „Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii” este o artă poetică aparținând modernismului.

MOARA CU NOROC
- Ioan Slavici -

Ioan Slavici se înscrie alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă și Ion Luca Caragiale,
în epoca marilor clasici. El este fondatorul romanului realist "Mara" dar și al nuvelei
psihologice "Moara cu noroc".
Nuvela "Moara cu noroc" apare în 1881, în volumul "Novele din popor".
Nuvela este o specie a genului epic în proză, de dimensiuni relativ reduse, plasată
între schiță și roman, având un singur fir narativ, iar numărul personajelor este redus.
Această nuvelă este de factură psihologică datorită temei, a prezenței conflictului
interior și al tensiunilor sufletești, fiind inspirată din realitatea contemporană.
Titlul nuvelei constituie consecințele nefaste ale dorinței de îmbogățire a lui Ghiță.
Naratorul este omnișcient și omniprezent dar nu este în totalitate obiectiv, deoarece,
contaminează limbajul personajelor cu adjective și diverse comentarii.
Perspectiva narativă este obiectivă, însă de precizat este și faptul că se remarcă
tehnica detaliului.
În privința modurilor de expunere întâlnim: narațiunea, dialogul, descrierea cu rol în
caracterizarea personajelor și în dinamizarea acțiunii și a monologului.
Relația dintre incipit și final este una de simetrie deoarece nuvela debutează cu
vorbele bătrânei, vorbe în care se resimte accentul moralizator al autorului,
reprezentând totodată și teza morală de la care pornește autorul.
Finalul nuvelei stă tot sub amprenta bătrânei care nu caută vinovați pentru ceea ce li
s-a întâmplat copiilor săi, aceasta considerând că așa le-a fost dat.
Personajul principal, Ghiță, trăiește un puternic conflict interior, acesta oșcilând între
dorințe puternice dar contradictorii, pe de-o parte dorința de a rămâne un om cinstit
iar pe de altă parte dorința de a se îmbogăți. Conflictul interior se reflectă în plan
exterior, prin confruntarea cârciumarului Ghiță cu Lică Sămădău.
În expozițiune Ghiță, cizmar sărac dar onest, harnic și muncitor, hotărăște să ia în
arendă cârciuma de la Moara cu Noroc pentru a câștiga rapid bani. Cârciuma „Moara
cu noroc” este așezată la răscruce de drumuri, izolată de restul lumii, înconjurată de
pustietăți întunecoase. O vreme la Moara cu noroc, afacerile îi merg bine lui Ghiță,
însă apariția lui Lică Sămădăul, șeful porcilor și al turmelor de porci din împrejurimi,
la moara cu noroc constituie intriga, și-i declanșează lui Ghiță conflictul interior.
Desfășurarea acțiunii ilustrează procesul de înstrăinare a lui Ghiță față de familie,
care dornic să facă avere o îndepărtează pe Ana și devine complicele lui Lică în
diverse nelegiuiri: jefuirea arendașului, uciderea unei femei și a unui copil.
Cârciumarul se aliază împreună cu jandarmul Pintea, fost hoț de cadru și tovarăș al
lui Lică, pentru a-l da în vileag pe Sămădău.
Punctul culminant ilustrează dezumanizarea lui Ghiță. La sărbătorile Paștelui, Ghiță
își aruncă soția în brațele lui Lică, lăsând-o singură la cârciumă, în timp ce el mergea
să-l anunțe pe jandarm, că Lică avea asupra lui, banii furați. Ana i se dăruiește lui
Lică. Când se întoarce și își dă seama de acest lucru, o ucide pe Ana, fiind și el la
ordinul lui Lică, ucis de Răuț.
Deznodământul este tragic, un incendiu provocat de oamenii lui Lică, mistuie
cârciuma de la Moara cu Noroc. Pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea, Lică se
sinucide.
Personajele nuvelei sunt clar conturate, apelându-se la tehncica detaliului care le
conturează atât portretul fizic cât și pe cel moral. Relația dintre Ghiță și Lică, se află
sub semnul raportului de forțe. Orbit de patima banului, Ghiță se simte vulnerabil în
fața lui Lică, deoarece condiția sa familială îl face să-și pună problema impresiei pe
care ceilalți o aveau despre ei.
Obișnuit cu independența și libertatea, Ghiță se simte constrâns și acceptă colaborarea
cu Lică, fapt care-i va afecta foarte mult echilibrul emoțional.
În ceea ce privește stilul narativ, putem spune că Slavici apelează la un stil elaborat,
fiind prezente și elemente care țin de oralitate.
În concluzie, opera literară „Moara cu Noroc”, de Ioan Slavici, este o nuvelă
psihologică de tip realist.
 IONA
-Marin Sorescu -

Publicată în 1968, piesa „Iona” este inclusă ulterior alături de „Paracliserul” și

„Matca” în trilogia dramatică „Setea muntelui de sare”.
Titlul trilogiei sugerează setea de absolut de care omul are nevoie pentru a ieși din
absurdul vieții.
Subintitulată „tragedie în patru tablouri”, piesa nu respectă normele clasicii. Aici
„tragedia”, este înțeleasă în sens excepțional, ca o luptă a individului cu destinul în
încercarea de a-l schimba și de a se regăsi pe sine.
Ca specie literară, piesa „Iona”, aparține teatrului metaforic, fiind o parabolă
dramatică despre condiția omului modern confruntat singurătatea și cu absurdul
existenței.
Parabola este o povestire alegorică, cu un cuprins religios sau moral care cuprinde un
șir de metafore. Sensul său alegoric, este redat de mărturisirile autorului: „Iona sunt
eu, Iona este omul în condiția sa umană, în fața vieții și a morții”.
În teatrul modern, eliberarea de formele dramaturgiei tradiționale se manifestă prin
mai multe aspecte:
-Anularea diferențelor dintre speciile dramatice tradiționale (drama,comedia,
tragedia);
-Asociera categoriilor de estetic (comic, tragic, absurd), prezența personajului idee,
preferința pentru teatrul parabolă, reinterpretarea unor mituri, dispariția conflictului,
preponderența monologului.
Timpul și spațiul au valori simbolice în teatrul modern.
Spațiul cu valoare metaforică, aparține imaginarului reprezentat de acvariu, burțile
peștilor, moara de vânt.
Tema principală a piesei este singurătatea ființei umane, datorită mărturisirilor
autorului: „Am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”, și a
indicațiilor șcenice din debutul textului, ca orice om foarte singur, Iona vorbea doar
cu sine însuși, își punea întrebări și răspundea la ele ca și când în șcenă ar exista două
persoane.
Secvențe ilustrative pentru tema singurătății pe de-o parte ar fi atunci când Iona a
rămas fără glas la începutul tabloului I, sau pe de altă parte atunci când protagonistul
scrie cu propriul sânge un bilet, după ce își taie o bucată de piele din podul palmei
stângi.
Acesta încearcă să comunice cu lumea să-și găsească salvarea. Nimic din ceea ce se
întâmplă pe șcenă, nu trebuie să fie interpretat ca ceva real. Piesa este o parabolă a
căutării spirituale, a drumului dificil și durerea pe care trebuie să-l urmeze.
Piesa este alcătuită din 4 tablouri, ce prezintă etapele în care se află personajul în
căutarea sa.
În tabloul I, în expozițiune, Iona și cu un pescar ghinionist, reprezintă tipul omului
obișnuit, manipulat de viața, visând la „peștele cel mare”, dar care stă nepăsător întors
cu spatele la gura deschisă a unui monstru marin ce îl înghite în finalul tabloului I.
Conflictul tragediei dintre individ și de stil se evidențiază de condiția personajului și
anume a personajului fără noroc ce încearcă să păcălească soarta potrivnică, cu
ajutorul unui acvariu, prinzând peștișorii deja captivi.
Caracteristică limbajului modern, ambiguitatea oferă sensuri multiple anumitor
metafore: marea fiind metaforă pentru libertate dar și pentru greutățile zilnice,
deasemenea, peștii reprezintă pericoul la care sunt supuși în viața de zi cu zi.
În tabloul al II-lea, Iona își dă seama cu uimire că este primul pescar pescuit de un
monstru marin.
Tablourile I și II, evidențiază încercările personajului captiv de a ieși din burțile unor
pești care se înghit unul pe altul, simbolizând constrângerile existenței. Iona
reprezintă ipostaza omului rațional aflat în lupta cu jocul absurd al realității.
Cadrul tabloului II, este interiorul peștelui I, un spațiu capcană în care eroul
meditează asupra morții și a timpului. Eroul încearcă să se adapteze la noua situație,
aruncând năvodul, însă după ce găsește cuțitul, gândește pentru o secundă la
sinucidere, dar constată ca poate descoperi o altă cale de salvare, „să taie burta
chitului”.
În tabloul III, „mica moară de vânt”, aflată în burta peștelui II, constituie un
avertisment simbolic. Iona evită pericolul dar nu-l înlătură. Acesta taie cu ajutorul
unghiilor o fereastră prin care evadează din burta peștelui însă constată că acesta este
înghițit de un pește si mai mare- peștele III.
Tabloul IV, îl surprinde pe Iona într-o gură de grotă, spărtura ultimului pește
spintecat, „barba lui Iona” care răsare la gura grotei, reprezintă un indice temporal,
semn că omul a petrecut o viață întreagă în căutarea unei soluții salvatoare.
Simbol al omului modern, Iona suferă de absența divinității „Sunt ca un Dumnezeu
care nu mai poate învia.”
Titlul piesei face referirela mitul biblic al lui Iona, un proroc din vechiul Testament.
În povestea biblică, Iona este trimis de către Dumnezeu în cetatea Ninive pentru a
propovădui credința. Iona refuză și fuge pe o corabie către Tarsis. Dumnezeu îl
pedepsește trimițând pe mare o furtună. Corabierii ăl consideră pe Iona vinovat și-l
aruncă în mare. O balenă îl înghite, iar după trei zile de pocăință petrecute în burta
peștelui, acesta îl eliberează.
În teatrul modern, miturile sunt reinterpretate, astfel că Iona are destin diferit,
devenind exponentul omului modern înstrăinat de sacralitate.
Ne amintim faptul ca Marin Sorescu modifică regulile de compoziție ale treatrului
clasic. Scriitorul renunță la dialog și scrie pies sub forma unui monolog adresat,
tocmai pentru a evidenția tema singurătății.
Există un singur personaj activ care-și dă replica finală, fiind obligat să se comporte
precum două persoane.
Nu putem vorbi despre existența unui conflict, deoarece conflictul specific teatrului
clasic lipsește. În acest caz drama personajului este considerată precum un conflict
interior.
Iona este personajul idee, și întruchipează în mod alegoric singurătatea, căutările
omului modern și nemulțumit de condiția sa.
Din punct de vedere al modalităților de caracterizare a personajului, vorbim despre
introspecție, monolog interior,caracterizare directă și indirectă, astfel putem spune ca
piesa „Iona” de Marin Soreacu este o dramă aparținând perioadei postbelice
 HARALAMBIE
-Mihail Sadoveanu -

„Haralambie” este o povestire în ramă și care face parte din volumul „Hanul Ancuței”
de Mihail Sadoveanu.
Întâmplarea este relatată de un narator martor, călugărul Gherman, care este oaspete
la Hanul Ancuței dar și povestitor.
Acesta coborâse pentru prima dată de la Schitul din munte și se ducea la Iași.
Rama povestirii este ilustrată de ceilalți oaspeți de la han, care priveau cu uimire la
părintele Gherman, deoarece acesta fusese martor la o întâmplare relatată din vremea
celeilate Ancuțe.
Atmosfera este plină de emoție și fiori, creată de înfățișarea călugărului Gherman,
care avea ambiția să spună o poveste înfricoșătoare, deoarece asistase întâmplător la
aceasta.
Timpul narativ se situează într-un plan al trecutului.
Spațiul narativ este un topos iar relatarea îmbracă forma evocării.
Acțiunea povestirii scoate în evidență interesul ce se manifestă nu atât față de
personaje cât mai ales de situația narată. Gherman se născuse în satul Bozoieni și nu
își cunoscuse tatăl, acesta fusese crescut de cătru mama sa, iar când aceasta murise,
fusese trimis la Mănăstirea Durăului, pentru a răscumpăra păcatele strămoșiei.
Gherman se ducea acum la Biserica Sfântul Haralambie din Iași pentru a se ruga
pentru iertarea păcatelor. Haralambie fusese un slujitor înarmat care se făcuse haiduc
iar din pricina căruia au suferit foarte mulți boieri. Vodă a dat poruncă să fie prins dar
Haralambie mereu reușea să scape. Atunci Vodă i-a decizia de a-l trimite pe
Gheorghe Leondari fratele haiducului, comandant al gărzii domnești, singurul care ar
fi putut să-l prindă deoarece acesta-i cunoștea toate obiceiurile. După o hăitură de 8
zile, Haralambie se refugiază acasă la Gherman, care era copil și-l cunoștea pentru că
ddeseori venea pe la ei. Casa era înconjurată de oamenii lui Vodă, conduși de
Gheorghe care după ce și-a somat fratele, îl ucide. Gheorghe duce capul lui
Haralambie, Voievodului și este lăsat să se retragă pe pămânul lui. Pentru a-și ispăși
pedeapsa și pentru liniștea sufletului său, acesta construiește o biserică la Iași cu
hramul Sfântul Haralambie, la care se ducea acum Gherman pentru a se ruga pentru
iertarea păcatelor părinților săi.
Arhaismele și neologismelefolosite de autor crează o limbă ușor accesibilă.
Figurile de stil apar ca o moderație dând astfel stilului sobrietate. Metafora lipsește
aproape de tot iar epitetele au rol de caracterizare, particularizând trăsături ale
personajelor.
Prin eufonie, muzicalitatea frazelor și oralitatea exprimări, Sadoveanu crează trăiri
tulburătoare în sufletul ascultătorilor.
Fiind o specie a genului epic, o narașiune de mică întindere în care se relatează
o singură întâmplare de sine stătătoare și având un număr redus de personaje, opera
literară „Haralambie”, este o povestire în ramă.
 Ion
-Liviu Rebreanu -

Liviu Rebreanu este creatorul romanului realist „Ion” dar și al romanului

psihologic „Pădurea spânzuraților”.
Romanul „Ion” apare în 1920, fiind încadrat în poza din perioada interbelică.
Romanul este o specie a genului epic, în proză, având o acțiune amplă,
desfășurându-se pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase, puternic
conturate.
Titlul romanului este substantiv propriu, reprezentând numele personajului
principal „Ion”, un nume obișnuit pentru un țăran român care se dovedește a fi foarte
ambițios în realizarea planurilor sale.
Temele romanului sunt iubirea și iubirea pentru pământ dar și consecințele
acestei acțiuni.
Din punct de vedere structural, romanul este alcătuit din două părți : „Glasul
pământului”(6 capitole); „Glasul iubirii”(7 capitole).
Cele două părți ale romanului poartă niște titluri semnificative în raport cu
ideile exprimate, astfel că „Glasul pământului” reprezintă iubirea pătimașă a lui Ion
pentru pământ, iar „Glasul iubirii”, reprezintă iubirea lui Ion pentru Florica.
În ceea ce privește perspectiva narativă, avem de-a face cu o perspectivă
obiectivă, naratorul relatând la persoana a III-a. Naratorul fiind omnișcient și
omniprezent.
În ceea ce privește modurile de expunere, întâlnim, descrierea, dialogul și
narațiunea, cu rol în caracterizarea personajelor și în dinamizarea acțiunii.
Ion, personaj central, harni și isteț, suportă umilința de a nu fi văzut bine de cei din
jurul său și de a nu avea un loc de frunte în ierarhia satului pentru că este sărac. Ca să
iasă din această condiție, pune în aplicare planul de a o seduce pe Ana, fiica lui Vasile
Baciu, un țăran înstărit. Planul îi reușește, și deși n-o iubește pe Ana, o ia de nevastă
chiar dacă tatăl fetei se împotrivește.
După ce obține pământul, Ion, o supune pe Ana unor violențe fizice, destrămându-i
acesteia iluzia că plecarea din casa tatălui său îi va îmbunătăți traiul.
Neiubită de Ion, și nemaiputând să îndure viața mizerabilă, Ana se sinucide,
spânzurându-se. La scurt timp moare și copilul lor.
Ion, satisfăcându-și dorința arzătoare de a avea pământ, rămas singur, hotărăște să se
întoarcă la dragostea dintâi, la Florica, fata săracă dar frumoasă. Aceasta fiind acum
căsătorită cu George Bulbuc. Simțind că Ion îi dădea târcoale Floricăi, George îl
omoară din gelozie. Totodată averea lui Ion pentru care sacrificase tot, trece în
posesia bisericii.
În ceea ce privește incipitul, acesta este construit cu ajutorul tehnicii detaliului
care fixează elementele spațiale: Satul Pripas, Armandia,Someșil, Cârlibaba.
În relație simetrică cu incipitul romanului se află finalul textului care prezinta aceași
descriere a satului Pripas dar după destinul tragic al lui Ion, ceea ce înseamnă ca,
evoluția oamenilor și mai cu seamă, timpul, nu se opresc în loc pentru destinul
nefericit al unui om.
Acest final are rolul de a scoate cititorul din universul satului.
Romanul se încheie tot cu o horă în ograda Tudosiei, cu Vasile Baciu ajuns
târziu, beat, certându-se cu preotul pentru pământurile sale, rămase bisericii.
În concluzie, opera literară „Ion” de Liviu Rebreanu este un roman de tip
realist-social-obiectiv.
 RIGA CRYPTO ȘI LAPONA ENIGEL
-Ion Barbu -
Modernismul este un curent literar manifestat cu predilecție în perioada
interbelică, ale cărui trăsături sunt teoretizate de Eugen Lavinescu și sunt promovate
prin intermediul cenaclului și al revistei „Sburătorul”.
Orientarea artistică promovează o înnoire a literaturii prin desprinderea de
trecut și prin crearea unei modalități inovatoare de exprimare. În ceea ce privește
poezia, sunt formulate următoarele considerente: Eliminarea totală a obiectivității și
crearea unui lirism subiectiv ca expresie a profunzimii sufletești.
Ion Barbu, este un poet modernist ca și Tudor Arghezi și Lucian Blaga, aparținând
perioadei interbelice a literaturii.
Poezia „Riga Crypto și Lapona Enigel” face poarte din volumul „Joc secund”.
Poemul aparține perioadei baladesc-orientale, subintitulată baladă, pentru că
are un suport epic, fiind prezentată și tehnica povestirii în ramă.
Tema poeziei este iubirea prezentată ca o cale de cunoaștere eșuată, pentru că
cei doi protagoniști aparțin unor planuri diferite.
Titlul poemului este alcătuit din două substantive proprii, completate cu date
reprezentative despre cele două ipostaze prezente în text.
Denumirea arhaică pentru rege este „Riga”, fiind însoțit de apelativul „Crypto”
care sugerează făptura sa criptică, înfățișată, ascunsă. Enigel este nume propriu care
în limba suedeză înseamnă înger, iar Lapona, sugerează originea sa nordică.
Titlul desemnează astfel membrii cuplului neîmplinit. El întruchipează geniul
vegetal, iar ea aparține umanului fiind caracterizată de aspirația sa către absolut,
reprezentat de sacru.
Deasemenea, titlul baladei „Riga Crypto și Lapona Enigel”, trimite cu gândul
la marile povești de iubire din literatura universală „Romeo și Julieta”, „Tristan și
Isolda”. La Barbu, membrii grupului sunt antagonici, deoarece fac parte din regnuri
vegetale diferite. Riga Crypto face parte din regnul vegetal inferior, care aspiră la
depășirea condiției, dorind să fie integrat într-o lume superioară. Enigel este
reprezentanta lumii umane, al principiului superior, deasemenea, dorindu-și la fel,
să-și depășească condiția.
Spațiul definitoriu al existenței pentru Crypto este umezeala perpetuă „În pat
de râu și humă unsă”, un spațiu impur al amestecului de elemente primordiale „apă”;
„pământul”. În timp ce Enigel vine din „țări de gheață urgisită” , un spațiu rece, ceea
ce explică aspirația sa spre lumină.
Crypto este caracterizat prin determinările „sterp” și „nărăvaș” dar și prin metafora
„inimă ascunsă”, ceea ce denotă condiția sa intrinsecă. El este regele ciupercilor,
superior în cadrul regnului său dar care fusese blestemat de o vrăjitoare „Mână
Tarcă”, să nu se mai poată însoții cu cei asemenea lui.
Lui Lapona Enigel îi sunt atribuite epitetele „mică”; „liniștită”, semn al superiorității
dar care trăiește în țări de gheață urgisită. Gheața este un simbol al gândirii pur
raționale, care exclude prezența sentimentelor astfel că Enigel reprezintă o ipostază
evoluată capabilă să-și urmeze cu orice preț idealul.
Tema poemului o reprezintă aspirația spre o cunoaștere realizabilă atât prin
eros cât și prin sensul profund al existenței.
Tema poemului își va găsi similitudini în poemul eminescian „Lucefărul”.
Poemul lui Barbu, numindu-se „Luceafăr întors”.
Similare Luceafărului, sunt personajele care aspiră la depășirea propriei
condiții și la cunoașterea altei lumi.
Riga Crypto, reprezentant al regnului vegetal inferior, aspiră la depășirea propriului
destin prin eros iar Lapona Enigel este reprezentanta principiului superior uman care
aspiră la cunoașterea rațională.
De asemenea, similare „Lucefărului”, vor fi și invocațiile rostite de Crypto,
Chemările la iubire adresate lui Enigel sunt similare cu chemările Cătălinei adresate
Luceafărului.
Povestea de dragoste se desfășoară în plan oniric, la fel ca în luceafăr, Barbu,
alegând personaje antagonice tocmai pentru a demonstra că nimănui nu-i este permisă
schimbarea condiției fie că este superioară sau inferioară. La nivel formal, poezia este
alcătuită din două părți, fiecare dintre acestea prezentând câte o nuntă.
Una consumată, împlinită, cadru pentru cealaltă, inițiatică, modificată în final prin
căsătoria lui Crypto cu Măselarnița.
Primele 4 strofe, constituie rama viitoarei povești, și prezintă dialogul
Măselarniței cu „Nuntașul Fruntaș”. Partea a doua, „Nunta povestită”, conține 4
secvente lirice.:
-prezentarea cadrului natural specific lui Crypto;
-drumul Laponei dinspre locurile natale către Soare;
-întâlnirea celor doi la nivel oniric;
-dialogul dintre aceștia și pedeapsa lui Crypto pentru aspirație.
Reprezentantul planului inferior, al regnului vegetal, lansează 3 chemări la
nuntire, urmate de 3 refuzuri din partea fetei.
A doua chemare reprezintă sacrificiul suprem de care e capabil Riga în numele
iubirii. Enigel are capacitatea de a intui o profundă imaturitate a ofertei lui Crypto,
dar și faptul că aspirația sa e mult prea înaltă, raportându-se la regnul vegetal care îi
aparține.
Ultima chemare, pretinde fetei sacrificiul prin sugerarea renunțării la ideal, la
drumul către soare și intrarea fetei în regnul inferior prin nuntire „Lasă-l, uită-l
Enigel/ În semn fraged și răcoare”. Trecerea timpului este implacabilă , iar soarele îl
surprinde pe Crypto lipsit de apărare, departe de umbră și răcoarea în care viețuiesc
iar oglindirea în „pielea-i cheală” duce la împlinirea blestemului „Sucul dulce
înăcrește/ Ascunsă inima-i plesnește”, după această experiență inițiatică a iubirii
eșuate, Crypto devine o ciupercă otrăvitoare.
Simbolul poemului este nunta, o probă a inițierii în tainele lumii. Nunta
umană este împlinită, membrii cuplului aparținând aceleiași trepte ale evoluției, pe
când nunta povestită, reprezintă eșecul nuntirii, datorită incompatibilității între
regnuri.
Idealul Laponei este soarele. Ultima treaptă a inițierii reprezentând puritatea absolută.
Cel de-al treilea simbol este oglinda care îl metamorfozează pe Crypto,
aducându-l și mai mult în inferioritate.
„Riga Crypto și Lapona Enigel” este un poem modernist prin folosirea simbolurilor,
oferind ambiguitate limbajului poetic.
Limbajul artistic abundă de elemente de oralitate, de cuvinte preluate din
folclor, figura de stil predominantă fiind metafora, însoțită de epitete, inversiuni și
repetiții.
Din punct de vedere prozodic, strofele sunt inegale, măsura versurilor este
variabilă, rima este și ea variabilă dar și încrucișată și îmbrățișată.
Având toate trăsăturile de mai sus, opera literară „Riga Crypto și Lapona
Enigel” aparține modernismului.
 POVESTEA LUI HARAP-ALB
-Ion Creangă -
Pasiunea lui Ion Creangă pentru literatura populară, a făcut posibilă scrierea
unor basme în care autenticitatea folclorică se îmbină miraculos cu plăsmuirea
realității fantasticului fiind umanizat și puternic individualizat.
„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este publicată în 1877, în revista
„Convorbiri literare”, este o specie a genului epic, în proză, cu personaje numeroase,
fiind înzestrate cu puteri supra-naturale, și este supusă unor stereotipuri care
înfățișează parcurgerea drumului maturizării de către erou.
Construcția subiectului este simplă, intriga se desfășoară linear, întrucât
succesiunea secvențelor narative, este redată prin înlănțuire.
Parcurgerea drumului maturizării de către erou, presupune un lanț de acțiuni
convenționale:
O situație inițială, de echilibru (expozițiunea), o parte pregătitoare, un
eveniment care va deregla echilibrul (intriga), apariția personajelor ajutătoare,
trecerea probelor, refacerea echilibrului, răsplata eroului (deznodământul).
Cartea primită de Împăratul verde, prin care îi cere fratelui său, să-i trimită cel mai
viteaz fiu al său, pentru a-i moșteni tronul, deoarece el are numai fete.
Destoinicia fiilor săi este preluată mai întâi de crai, care se deghizează în ursul de la
pod. Cei doi fii mai mici nu reușesc să treacă această probă, însă mezinul reușește să
treacă această probă cu ajutorul calului năzdrăvan, care „dă năvală asupra ursului”.
Trecerea prin pădurea labirint, simbol al morții, al regenerării, căci pentru un tânăr, se
va încheia o etapă și o alta se va deschide. Cum are nevoie de un inițiator pentru a
scăpa din pădure, cele trei apariții ale spănului, îl determină pe acesta să încalce sfatul
părintesc: „Să te ferești de omul Roș, și mai ales de cel Spân”, dar cu toate acestea, îl
ia pe Spân drept slugă fără a se mai gândi la urmări.
Coborârea în fântână, în mod simbolic, are seminifcația, unui spațiu al renașterii și al
regenerării. Personajul intră în fântână, naivul fiu de crai, i-a numele de Harap-Alb, și
devine rob al Spânului.
Ajunși la curtea împăratului Verde, Spânul îl supune pe Harap-Alb la trei probe:
Aducerea de salate din Grădina Ursului, probă pe care o trece cu ajutorul Sfintei
Duminici, care îl sfătuiește cum să procedeze și îi dă obiectele magice necesare;
Aducerea pelii cerbului bătută în pietre scumpe, probă pe care reușește s-o treacă tot
cu ajutorul Sfintei Duminici.
A treia probă, presupune o altă etapă a inițierii, aducerea fetei împăratului Roș, care
necesită mai multe ajutoare.
Drumul spre împăratul Roș, începe cu trecerea altui pod, având același simbol. Fiind
prietenos și înțelegător, drept răsplată, primește de la crăiasa furnicilor o aripă în dar
pentru bunătatea sa. Drasemenea, fiind comunicativ, își găsește ajutoare în personaje
himerice: Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Păsări-Lați-Lungilă, Ochilă.
La curtea împăratului Roș, Harap-Alb, este supus la două probe fiind ajutat de
personaje himerice și animale cu puteri supranaturale: Casa de aramă cu ajutorul lui
Gerilă, Ospățul pantagurelic cu vin și cu mâncare din belșug cu ajutorul lui Setilă și
Flămânzilă, alegerea macului de nisip cu ajutorul furnicilor. Alte trei probe se leagă
doar de fată: păzirea nocturnă și prinderea fetei transformată în pasăre „după lună”,
cu ajutorul lui Ochilă și Păsări-Lați-Lungilă, ghicitul fetei cu ajutorul albinei. Fata
împăratului Roș, impune o ultimă probă. Calul lui Harap-Alb și turturica ei, trebuie să
aducă: „trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă de unde se bat munții în
capete”. Calul este primul care se întoarce, iar Harap- Alb împreună cu fata
împăratului Roș, pleacă spre curtea împăratului Verde, fata îl demască pe Spân, care îl
acuză pe Harap-Alb de divulgarea secretului, îi taie capul și prin felul acesta îl
dezleagă de jurămân, semn că inițierea s-a încheiat, iar calul este acela distruge
întruchiparea răului. Decapitarea eroului este ultima treaptă și finalul inițierii,
învierea fiind realizată de către fată cu ajutorul obiectelor magice aduse de cal.
Eroul intră în posesia paloșului și primește recompensă pe fata împăratului Roș și
împărăția.
Limbajul cuprinde termeni și expresii populare, regionalisme fonetice sau
lexicale. Oralitatea stilului se realizează prin diferite mijloace precum: expresii
narative tipice „și atunci”; „și apoi”; și expresii exclamative „Mă rog, ce să vă spun
mai mult!”.
Registrele stilistice popular, rural și regional conferă originalitate limbajului
care diferă de la cel al naratorului popular prin specificul interogării.
Tema operei este reprezentată de lupta dintre bine și rău.
Personajele sunt purtătoare ale unor valori simbolice, binele și răul în diversele
lor ipostaze. Conflictul dintre bine și rău încheindu-se cu triumful binelui.
Harap-Alb nu are puteri supranaturale și nici însușiri excepționale, dar dobândește
prin trecerea probelor, o serie de calități psihico-morale: mila, bunătatea,
generozitatea, prietenia, curajul și respectarea cuvântului și a jurământului.
Numele personajului Harap-Alb, reflectă condiția duală rob-slugă, Harap(de
origine nobilă), Alb, iar sugestia cromatică alb-negru, traversarea unei stări
intermediare între starea de inovență și invierea spirituală a celui de-a deveni împărat.
Spânul nu este doar întruchiparea răului ci are rolul și de inițiator „un rău
necesar”, de aceea calul nu-l ucide înainte ca inițierea să ia sfârșit. Specific basmului
cult este modul în care se individualizează personajele, cu excepția eroului, al cărui
caracter evoluează pe parcurs, iar prin portretele fizice ale celor 5 tovarăși ai eroului,
ironizează defectele omenești (Frigurosu, Mâncăciosul), dar aspectul lor grotesc
ascunde calități sufletești precum bunătatea și prietenia.
Concluzionând „Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult având ca
particularități: reflectarea concepției despre lume a viitorului, umanizarea
fantasticului, individualizarea personajelor, umorul și specificul limbajului.
ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI
- Camil Petrescu -

Camil Petrescu se numără printre întemeietorii romanului românesc modern și

aparține perioadei interbelice a literaturii.
Scrierile sale urmează principalele principii moderniste formate de Eugen
Lovinescu, și anume trecerea prozei de la prezentarea mediului rural către cel
urban, axându-se pe dezvoltarea conștiinței complexe a intelectualului și
crearea romanului de analiză psihologică.
Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, este publicat în
1930 și prezintă ca tematică intelectualul lucid în raport cu două experiențe,
iubirea și războiul, prin care eroul speră să-și găsească identitatea.
Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu personaje
numeroase, cu o acțiune complexă, desfășurându-se pe mai multe planuri
narative, dezvoltând conflicte puternice.
„Ultima noapte de dragost, întâia noapte de război” este un roman de tip
subiectiv.
Perspectiva narativă este unică, aceasta constituindu-se ca o confesiune a
personajului principal Ștefan Gheorghidiu.
Sunt dezvoltate două coordonate temporale: prezentul frontului și timpul
subiectiv al rememorării poveștii de iubire alături de Ela.
Perspectiva spațială reflectă un spațiu real, frontul, București, Odobești,
Câmpulung, dar mai ales un spațiu închis, cel al frământărilor și al zbuciumului
interior al personajului.
Romanul este structurat în două părți, cu titluri semnificative care surprind
două ipostaze existențiale.
-„Ultima noapte de dragost”, vizează aspirația spre o iubire absolută, ideală.
-„Întâia noapte de război”, ilustrează imaginea războiului tragic și absurd.
Dacă prima parte a romanului era ficțiune, deoarece Camil Petrescu nu era
căsătorit și nici nu trăise o dramă a iubirii, partea a doua era reală, deoarece
Camil Petrescu a fost ofițer al armatei Române în cel de-al Doilea Război
Mondial.
Scris la persoana I, romanul este un monolog, deoarece protagonistul
Ștefan Gheorghidiu, se destăinuie, analizându-se cu luciditate, zbuciumându-se
între certitudine și incertitudine, atât în plan erotic cât și pe front.
 Cuvântul „noapte”, repetat în titlu, redă în mod simbolic incertitudinea,
îndoiala, nesiguranța și absurditatea trăirilor umane. Cele două nopți sugerează
și două etape din evoluția protagonistului, iubirea și războiul.
Subiectul Romanului:
Incipitul romanului îl prezintă pe Ștefan Gheorghidiu potrivit jurnalului
de front, ca proaspăt sublocotenent rezervist în primăvara anului 1916,
contribuind la amenajarea fortificațiilor de pe Valea Prahovei. Discuția
contradictorie purtată la popotă care are ca punct de plecare un fapt publicat în
ziar, în care se comenta decizia tribunalului de a achita un bărbat care-și
ucisese nevasta, surprinsă în flagrant de adulter.
Superficialitatea opiniilor îl enervează pe Gheorghidiu care reacționează
surprinzător, exprimându-și ideea pură despre iubire :„ cei care se iubesc au
drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt” , argumentând astfel
autenticitatea romanului. Discuțiile stârnite, minimalizează superioritatea
sentimentului de dragoste și îi declanșează acestuia prima experiență a
cunoașterii și anume, iubirea.
Prin memorie involuntară declanșată de discuția de la popotă,
Gheorghidiu aduce în prezent, prima retrospecție, experiența erotică: „eram
însurat de doi ani jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă
înșală”. Sentimentul de iubire fusese alimentat la început de orgoliul
studentului la filozofie, întrucât Ela era cea mai frumoasă studentă de la litere.
Altădată, sosind pe neașteptate într-o noapte de la Azuga, unde fusese
concentrat două săptămâni, nu-și găsește soția acasă.. Drama se amplifică iar
casa goală, i se pare acum „precum un mormânt” fără soția sa.
Servitoarea nu poate oferi nicio informație, el o caută cu disperare pe la
rude, fiind înnebunit de deznădejde, iar când Ela sosește acasă pe la 8
dimineața o alungă fiind convins că „Niciodată femeia aceasta nu-l iubise” și îi
cere să divorțeze, fără prea multe explicații.
Suferința este mistuitoare, fiind frământat de incertitudini, atunci când
găsește întâmplător un bilet de la Anișoara care purta data respectivă și prin
care o ruga pe Ela să petreacă noaptea la ea, soțul fiind plecat la moșie.
Structura de intelectual în căutare de certitudini, Ștefan interpretează
faptul ca pe o ticluire pusă la cale de Ela, pentru a-i adormi bănuielile. După un
timp cei doi îndrăgostiți se împacă și sublocotenentul Ștefan, fiind concentrat
în armată pe Valea Prahovei, aranjează ca Ela să petreacă vara la Câmpulong,
dar îl găsește întâmplător pe domnul G., și atunci deci sigur îi era amant.
Plănuiește să-i omoare pe amândoi, dar se înâlnește cu locotenentul Colonel
care-l obligă să se întoarcă la regiment.
Cartea a doua a romanului începe cu capitolul „Întâia noapte de război”
care ilustrează o imagine de groază a frontului: o armată dezorganizată, ofițeri
incompetenți și ostași dezorganizați.
Ofițerul Ștefan Gheorghidiu descoperă o realitate cumplită, lipsită de
entuziasm și eroism, cu ordine date anapoda, foamete și mai ales cu iminența
permanentă a morții.
 Rănit și spitalizat, Ștefan Gheorghidiu se întoarce în București. Ela îi
pare acum o străină și îi propune să se despartă, gândind nepăsător: „sunt
obosit, mi-e indiferent dacă e nevinovată, deși cândva aș fi putut ucide pentru
femeia aceasta”. Își dă seama ca oricând ar fi putut găsi o alta ca ea. Îi
dăruiește Elei „casele de la Constanța, bani, absolut tot ce este în casă, de la
obiecte de preț, la cărți… de la lucruri personale, la aintiri! Adică tot trecutul”
Protagonistul romanului este Ștefan Gheorghidiu , care se identifică în
totalitate cu autorul Camil Petrescu, deoarece relatează la persoana I,
analizează cu luciditate toate evenimentele și stările interioare prin care trece
acest intelectual lucid determinat de incertitudine.
Ștefan Gheorghiudiu trăiește drama singurătății intelectualului lucid,
analitic și reflexiv care devine conștient că „O iubire mare este mai curând un
proces de autosugestie”.
Principalele modalități de caracterizare sunt moderne, propuși ai analizei
psihologice și evidențiază autenticitatea personajului narator, monologul
interior, dialogul, introspecția, autoanaliza și autointrospecția.
Ela este personajul feminin al romanului, simbolizând idealul de iubire
către care aspiră cu atâta sete Ștefan Gheorghidiu. Femeia este construită
exclusiv prin ochii bărbatului însetat de absolutul iubirii, al cărui crez nu face
concesii sentimentale „Cei care se iubesc au drept de viață și de moarte unul
asupra celuilalt”.
Regimentul stilistic se caracterizează prin claritate, frază scurtă și
nervoasă, stilul fiind anticalofic, autorul considerând că într-o operă literară,
relatarea subiectului trebuie să fie precisă și concisă „ca într-un proces verbal”.
Având toate trăsăturile de mai sus, romanul „Ultima noapte de dragost,
întâia noapte de război”, este un roman subiectiv de analiză psihologică (un
roman al experienței).
 MOROMEȚII
-Marin Preda -
Romanul este o specie a genului epic în proză de mare întindere, cu o acțiune
complicată desfășurată pe mai multe planuri narative. Personaje numeroase implicate
în conflicte puternice.
Romanul „Moromeții” de Marin Preda este strucutat în două volume. Primul
volum este publicat în 1959, iar al doilea în 1964.
Deși problematica celor două volume diferă, romanul este unitar deoarece
reconstituie imaginea satului românesc aflat într-o perioadă de criză, înainte și după
cel de-al doilea Război Mondial.
Pentru Marin Preda, literatura și ma ales romanul reprezintă eflectarea unor
sentimente în anumite momente ale existenței sale.
Tema predilectă a romanului este cea rurală ilustrată prin viața satului
românesc din Câmpia Dunării cu micile și marile evenimente ce compun viața
reprezentată de familie, țărănime, și tot ceea ce presupune drama sa istorică.
Romanul abordează și tema destrămării civilizției tradiționale țărănești.
Primul volum al romanului este alcătuit din trei părți ce corespund unor etape
din viața familiei.
I.Stabilirea unui mod de viață, iluzia că timpul și oamenii sunt veșnici.
II.Plecarea lui Achim la București,
III.Imaginea „uriașului cu picioare de lut”, necazuri și probleme nerezolvate.
Titlul „Moromeții”, așează tema familiei în centrul romanului, însă evoluția și
criza familiei devin simbolice în transformările din satul românesc al vremii, astfel
romanul unei familii, devine un roman al deruralizării.
În ceea ce privește geneza romanului, aceasta are la bază atât proza scurtă „ o
adunare liniștită”, „salcâmul”, cât și factorul biologic. Creațiile anterioare romanului
prezintă două șcene importante folosite ulterior de autor ca momente cheie
„reuniunile din poiana lui Iocan”, „Tăierea salcâmului”, prevestesc destrămarea
echilibrului familiei.
Modelul de la care a plecat Marin Preda, în vederea zugrăvirii personajului
central, a fost chiar tatăl său: „scriind, totdeauna am admirat ceva ce mi-a fermecat nu
numai copilăria ci și maturitatea, eroul meu, Ilie Moromete, care a existat și ăn
realitate, a fost chiar tatăl meu, Tudor Călărașu”.
Perspectiva narativă este bazată pe relatarea unor evenimente, în urma
desfășurării lor, iar cea spațială reflectă un spațiu real, cel al satului transilvănean,
Siliștea-Gumești, și unul interior cel al trăirilor interioare din sufletul și conștiința
personajelor.
Volumul este alcătuit din trei părți cu o acțiune concentrată și care se
desfășoară pe parcursul verii, cu 3 ani înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război
Mondial.
Incipitul operei stă sub semnul temei timpului, astfel că timpul era răbdător cu
oamenii.
„În Câmpia Dunării se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare, viața
scurgându-se aici fără conflicte mari”.
Acțiunea romanului se desfășoară pe mai multe planuri narative. În primul plan
se află familia lui Ilie Moromete, o familie numeroasă, măcinată de nemulțumiri
mocnite. Țăran din clasa de mijloc, Ilie încearcă să păstreze întreg, cu prețul unui trai
modest, pământul familiei pentru a-l transmite băieților săi, cei trei fii mai mari ai lui
Ilie Moromete, din prima căsătorie, își doresc independență economică și se simt
neîndreptățiți când tatăl lor hotărăște să se însoare cu o altă femeie după moartea
mamei lor cu care are alți trei copii.
Subiectul operei:
Îndemnați de sora lui Ilie, Maria Moromete, poreclită Guica, cei trei băieți pun la cale
un plan distructiv, fiind convinși că problemele economice ale familiei nu vor putea fi
depășite.
Cei trei băieți planuiesc să fugă la București fără ca restul familiei să știe,
pentru a-și face un rost. În acest scop, vor lua oile cumpărate printr-un împrumut și al
căror brânză și lapte constituie principală sursă de hrană și caii și vor fugii la
București.
Datoria la bancă nefiind plătită, planul băieților urmează a da o lovitură grea familiei.
Achim îi propune tatălui său să-l lase să plece la București pentru a vinde laptele și
brânza la un preț mult mai bun.
Moromete se lasă convins și vinde un lot al familiei pentru a plăti impozitul pe
pământ. După amânările generate de refuzul lui Nilă de a-și lăsa tatăl singur în
preajma secerișului, aceștia pleacă la București luând caii și o parte din zestrea
familiei.
Moromete se vede nevoit să vândă din nou o parte din pământul familiei, pentru a-și
reface gospodăria, pentru a plăti rata la bancă și taxele de școlarizare ale lui Nicolae.
Un triplu conflict va destrăma echilibrul familiei Moromete. Mai întâi vorbim
despre dezacordul dintre tată și cei trei fii din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă,
Achim.
Având toate trăsăturile de mai sus putem spune că „Moromeții”de Marin Preda
este un roman realist-obiectiv-postbelic.
 LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA
-Nichita Stănescu -
Arta poetică definește un ansamblu de trăsături care compun concepția artistică
a unui scriitor despre lume și viață, precum și viziunea sa despre menirea artistului și
rolul creției sale.
Opera literară „Leoaică tânără, iubirea” de Nichita Stănescu, este o artă poetică
și face parte din volumul „O viziune a sentimentelor”, în care Nichita Stănescu
vizualizează iubirea ca sentiment.
Compozițional, poezia este structurată în trei secvențe lirice, ce corespund
celor trei strofe.
Astfel prima strofă evidențiază întâlnirea cu poezia, cu creația, cu iubirea.
În cea de-a doua strofă, universul este recreat sub influența iubirii.
Ultima strofă valorifică efectele întâlnirii cu iubirea intensă le are asupra
raportului eului liric cu lumea.
Titlul este alcătuit dintr-o metaforă a iubirii, văzută sub forma unui animal de
pradă, agresiv „Leoaică tânără”, astfel titlul devine o metaforă și pentru întâlnirea
eului liric cu poezia/
Prima strofă a poeziei exprimă vizualizarea sentimentului de iubire sub forma
unei tinere leoaice, care îi sare în față eului liric, având efecte devastatoare asupra
identității sinelui, deoarece, „ colții albi”, îi sunt adânc înfipți în față.
Prezența pronumelor la persoana I „mă”; „mi”; „m”; potențează confesiunea
eului liric, în sensul că aceasta devine conștient de eventualitatea ivirii sentimentului
de dragoste, care îl „pândise-n încordare”.
Cea de-a doua strofă accentuează efectul psihologic al acestei neașteptate
întâlniri cu o emoție nouă, necunoscută, o iubire care degajă asupra sensibilității eului
liric o energie ce se extinde asupra întregului univers „Și de-odată-n jurul meu,
natura”. Forța agresivă și fascinantă a iubirii reordonează lumea după propriile sale
legi, într-un joc al cercurilor concentrice, ca simbol al perfecțiunii „se face un cerc
de-a dura”.
Strofa a treia, revine la momentul inițial „Leoaica arămie/Cu mișcările
viclene”, fiind o metaforă pentru iubirea agresivă, devoratoare pentru eul liric.
Astfel eul liric, identifică sentimentul, dar își dă seama că acesta nu mai este „o
leoaică tânără” oarecare, ci una „arămie”, conștientizând faptul că iubirea este perfidă
având „mișcări viclene”.
 Poezia lui Nichita Stănescu poate fi considerată o romanță a iubirii, ca
sentiment materializat, ca stare sufletească ce capătă puteri demiurgice asupra
posibilității eului liric.
Din punct de vedere al limbajului, identificăm la nivelul textului un câmp
semantic al ființei, definit de următorii termeni: „în față”, „privirea”, „auzul”,
„mâna”, „tâmpla”, „bărbie”, „sprânceană”. Pe lângă aceasta, identificăm și un câmp
semantic al timpului: „azi”, „deodată”, „încă-o vreme”, „și-ncă-o vreme”.
Din punct de vedere prozodic, rima este variată iar poezia este alcătuită din 3
strofe, 24 de versuri libere și inegale. Din punct de vedere expresiv remarcăm
prezența epitetelor: „colți albi”, „leoaică arămie” (epitet metaforic), „leoaică tânără”
(epitet metaforic), „încă-o reme/și-ncă-o vreme”-repetiție, „Leoaică tânără,
iubirea”-metaforă, „m-a mușcat leoaica”-metaforă.
Având toate trăsăturile de mai sus, opera literară „ Leoaică tânără, iubirea” de
Nichita Stănescu aparține neomodernismului.