Mercuția Daria Miriam clasa a XI-a A

Credința în rațiune

Citat ales: „ Fără credință, omul devine un animal raţional fără sentimente, care vine de
nicăieri şi merge spre nicăieri. ” – Petre Țuțea

Sfintele Scripuri, Geneza 3:1: „Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe
care le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: ‘Să nu
mâncaţi din toţi pomii din grădină’?”
Crescând într-un mediu creștin, mulți dintre noi cunoaștem de mici istorisirea biblică a
facerii lumii. Adam, primul om, a fost creat de Dumnezeu dintr-un pumn de țărână, iar Eva i-a
fost dată ca ajutor potrivit. Prima poruncă primită de aceștia a fost: „Poţi să mănânci după
plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci”.
Totuși, ispitită de cuvintele șarpelui, Eva mușcă din fructul interzis, schimbând soarta
omenirii pentru vecie. Oare dacă am fi fost noi în locul primilor oameni, am fi putut fi
păcăliți?
Valoarea de adevăr a cuvintelor lui Dumnezeu a fost pusă sub semnul intrebării: oare a
zis Dumnezeu cu adevărat? Eva, uitându-se la pomul oprit, decide să iși folosească rațiunea
proprie, și să judece pentru ea dacă pomul era bun de mancat. Astfel, Biblia explică intrarea
răului în lume o dată cu încercarea de a raționaliza credința.
Credința, însă, nu se rezumă doar la creștinism, ci la o condiție a ființei umane.
Precum Nietzche scrie in „Știinta Voioasă”: „Omul a devenit treptat un animal fantastic ce
trebuie să îndeplinească o condiție existențială în plus față de orice alt animal; din când în
când, omul trebuie să creadă, să știe de ce există, specia sa nu poate prospera fără o încredere
periodică in viață!”
Rațiunea este definită în Dicționarul Explicativ Român ca „Facultate, proprie omului,
de a cunoaște prin noțiuni, judecăți, raționamente; gândire (logică)”. Această calitate este cea
care ne-a dăruit posibilitatea de a evolua, de a găsi cauze și efecte, de a face conexiuni, de a
alege. Totuși, unele probleme rămân nerezolvate de mii de ani. Care este scopul existenței
noastre? Cine ne-a creat? Ce se intâmplă după ce murim?
Nimeni dintre noi nu ține minte să fi ales să traiască pe acest pământ. Sau poate nu ne
mai aducem noi aminte? Trebuie să recunoaștem că omul este uitic: nu ține minte nici măcar
momentul sosirii lui pe lume! Ce se v-a intâmpla însă o dată ce viața noastră va lua sfârșit?
Nici nașterea, nici moartea, nu ne sunt străine, ele fiind considerate caracteristici ale vieții
biologice a unui organsim. Ele au fost studiate și analizate de cercetători, și totuși, tainele lor
nu au fost descoperite. Privind acestea două prin prisma adevărurilor științifice, ele sunt
imperative existenței.
Suntem măguliți de gândul că noi suntem cea mai desăvârșită ființă vie de pe acest
Pământ. Atât Platon, cât și Aristotel, au definit omul ca fiind un animal social și rațional. Prin
înțelepciunea noastră, realitatea nu este altceva decât un loc de joacă: o modelăm, o
împăturim, o tăiem astfel încât dreptatea să fie mereu în mâinile noastre. Îndrăznesc a spune
că ceea ce îl diferențiază pe om de alte vietuitoare este mai degrabă sentimentul decât
rațiunea. Conexiunea omului cu lumea Sacrului îi dăruiește o nouă realitate a transendentului,
una a planului spiritual, în care timpul nu mai are nici o putere, în care sufletul își găsește
pacea și alinarea, fiind dezrobit de planul rațional.
Mercuția Daria Miriam clasa a XI-a A

Dacă intr-adevăr credința în Divinitate ar trebui să se bazeze pe dovezi clare și

măsurabile, cum s-ar mai putea numi ea credință? Sfintele Scripturi, Evrei 11: „Şi credinţa
este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care
nu se văd.”