CAPITOLUL XII

Sofiștii
Filosofii greci puneau accentul pe Obiect prin care doreau să ajungă la o finalitate a lucrurilor
care au creat un scepticism în autenticitatea teoriilor dezvoltate de aceștia. Evident este cazul lui
Heraclit și Parmenide sunt cei care pun la îndoială caracterul senzorial al cunoașterii: ființa este
statică percepția mișcării este iluzie și totul este în schimbare principiul stabilității fiind invalid.
Aceste două filosofii erau în contradicție și o întoarcere de la Obiect la Subiect făcută sofiști a
putut să elimine erorile cere existau.
Alt factor care a dus la dezbaterea Subiectului a fost cunoașterea și abordarea diferitelor
culturi ne-eleniste: Diferitele moduri de viață, religii și coduri etice naționale sau locale sunt
simple convenții sau nu? Există legea făcută de om sau este Naturală? Aceasta este dictată de zei
sau poate fi schimbată?
Sofistica studia microcosmosul (omul și civilizația), având un caracter deductiv, pe când
filosofia veche studia macrocosmosul, având caracter empiric. Filosoful căuta și dorea să explice
principiile și ideile descoperite, pe când sofiștii acumulau o mulțime de idei ca o enciclopedie și
trăgeau concluzii, prin care se deduceau anumite aspecte. Deci conform lor nimic nu poate fi
explicat cu certitudine. Diferența dintre sofistică și filosofia veche este cea de scop. Sofiștii nu
căutau adevărul obiectiv al lucrurilor ca filosofii, ci doar aspectul practic și predarea, devenind
profesori pentru cei care voiau să reușească în viață și societate, ceea ce principiile filosofiei
vechi nu o puteau cuprinde pe deplin. În societatea acelui timp, unde democrația era în
dezvoltare și implicarea pe scena politică era de dorit, nu era de ajuns doar idealurile vechii
filosofii. Sofiștii ofereau bagajul de cunoștințe necesar pentru ascensiunea în societate a
individului. Totuși au avut un renume negativ din cauza eristicii faptului că învățau oamenii cum
să câștige bani și procese juridice chiar dacă nu era corect. Cuvântul sofist în sine a însemnat: sau
că in chip arbitrar prin argumente false un adevăr oarecare este combătut „și zdruncinat sau că,
prin aceleași mijloace, ceva ce este fals e făcut să devină plauzibil, verosimil”. Rolul lor a fost și
acela de a dezvolta o gândire asupra filozofiei vechi depășite și de a deschide orizontul
principiilor aristotelice-platonice.
1 Protagoras (481-411 î. Cr)
Acesta s-ar născut la Abdera în jurul lui 481 î. Cr. În una dintre variante se arată că acesta ar
fi murit înecat din cauza fugii sale de sentința cu moartea dată pentru cartea sa despre zei, dar
după descrierile lui Platon acesta s-ar fi născut mai timpuriu cam pe la 500 î. Cr. Scrierea sa de
căpătâi a fost Aletheia he Katabalovtes (logoi) din care aplicarea individuală sau generalizată a
percepției senzoriale a stârnit controverse prin aplicarea acesteia și în principiile etice. Protagoras
a enunțat că nici o lege nu e greșită, ci că una e mai bună decât alta. Acesta declară că omul este
măsura tuturor lucrurilor, astfel că dacă interpretarea individualistă este acceptată în ceea ce
privește obiectele percepției senzoriale, aceasta ar trebui extinsă și la valorile și judecățile
morale, și că, invers, dacă nu este acceptată cu privire la valorile și judecățile etice, nu ar trebui
acceptată nici în ceea ce privește obiectele percepției senzoriale. Mai concret acesta a cultivat un
relativism al ideilor pentru a conduce mai mult către păstrarea tradiției, dar care a devenit și un
mod de a promova idei indiferent dacă erau bune sau nu.

2 Prodicos
Era originar din insula Ceos di Egeea. A fost numit ca având tendințe pesimiste mai ales prin
afirmația că moartea este de dorit, iar frica este irațională pentru că nu are treabă nici cu vii nici
cu morții. Originea religiei pentru acesta era una primitivă deoarece, spunea el, tot ceea ce ne
ajută și ne dă hrană erau desemnați zei (soarele, copaci, animale).
3 Hippias
Cunoștea mai multe științe, dar era și bun olimpic. Acesta ar fi spus conform lui Platon că
„legea, fiind tiranul oamenilor, impune multe lucruri ce sunt contrare firii. Aceasta pare să
Însemne că legea cetăților orașe este deseori îngustă și tiranică și în discordanță cu legile
naturii”.
4 Gorgias
Gorgias din Leontinoi, în Sicilia, a trăit aproximativ între 483 și 375 î. Cr, iar in 427 avenit la
Atena ca trimis al orașului Leontinoi, cu scopul de a cere ajutor împotriva Syracuzei.
„Potrivit lui Gorgias, (i) nimic nu este, pentru că dacă ar fi ceva, ar trebui ori să fie etern ori
să se fi născut. Dar nu se poate să se fi născut, pentru că nici din Fiinţă și nici din Neființă nimic
nu se poate naște. Și nici nu poate fi etern, pentru că atunci ar trebui să fie infinit. Dar infinitul
este imposibil din motivele ce urmează. Nu poate fi nici în altul, și nici în sine, deci ar fi nicăieri.
Dar ceea ce nu este nicăieri, nu este nimic. (ii) Dacă ar fi ceva, atunci acesta nu ar putea fi
cunoscut. Pentru că dacă există cunoașterea a ceea ce este, atunci ceea ce este gândit trebuie să
fie, iar Neființa nu ar putea fi deloc gândită. In acest caz, nu ar putea exista eroarea, ceea ce este
absurd. (iii) Chiar dacă ar exista cunoaștere a celor ce sunt, această cunoaștere nu ar putea fi
comunicată. Fiecare semn este diferit de lucrul semnificat; e.g. cum am putea.” Nu se știe dacă a
luat în serios sau nu.
5 Sofistica
Sofiștii nu aveau intenția de a desființa religia și moralitatea ci doar de a scoate în evidență
cetățeanul de rând. Prin negarea adevărului absolut sofiștii au transmis în primul rând arta
retoricii care avea punctele ei slabe, adică denaturarea de la expunerea subiectului la modul de a
expune subiectul.
 Socrate
(470-399 î. Cr.)
I. Prima perioadă a vieții lui Socrate
Era fiu1 lui Sophomiscos și al Phainaretei, din tribul Antiocizilor. Familia sa era una înstărită.
Prima parte a vieții lui Socrate coincide, deci, cu perioada dezvoltării Atenei. Perșii fuseseră
înfrânți la Plateea În 479, iar Eschil scrisese Perșii în 472: Sofocle și Euripide încă erau copii, în
plus, Atena pusese deja temelia imperiului său maritim.
În Banchetul lui Platon ni se vorbește despre o descriere a sa care îl definea ca fiind un om
rezistent fizic și sigur pe sine. Ne este prezentate și excesele sale de meditație, care durau uneori
chiar o zi și o noapte. Acesta ar fi fost elev la școala lui Archelaos, despre care se spune că i-ar fi
fost urmaș, și a studiat cosmologia estului și vestului. Inițial a studiat filosofia lui Anaxagora, dar
dezamăgit de ideea despre suflet care este cauza oricărei legi și care ar fi putut răspunde la cum
funcționează spiritul în univers a devenit un filozof moral ironic.
II. Chestiunea Socrate
Chestiunea privitoare la Socrate a fost aceea de a stabili exact a învățăturile sale filosofice
care a fost dificilă din cauza multitudinii de surse informaționale culese din scrierile diferiților
contemporani sau posteriori lui, deoarece i s-au atribuit fie filosofia lui Platon fie ideile lui
Xenofon. Au existat contradicții și afirmații diferite despre istoricitatea filosofică a lui Socrate
Burnet Taylor susține în studiile sale că Socrate cel istoric este cel platonic, aducând mai
multe argumente care după conținut nu par a cuprinde în totalitate valoarea de adevăr sau
sustenabilitate. Un argument în favoarea ipotezei Bumet·Taylor este reprezentat de pasajul din
cea de-a doua scrisoare în care Platon afirmă că ceea ce a scris el în scrisoare nu este nimic
altceva decât un Socrate tânăr și frumos. In primul caz, totuși, autenticitatea pasajului sau chiar a
întregii scrisori nu este sigură. în timp ce în al doilea caz poate fi foarte bine explicată ca
însemnând că dialogurile oferă ceea ce Platon considera drept suprastructura metafizică în mod
legitim elaborată de el pe baza a ceea ce Socrate a spus în realitate.
III. Activitatea filosofică a lui Socrate
1 Aristotel afirmă că sunt două îmbunătățiri în domeniul ştiinţei pe care îi sunt atribuite lui Socrate -
folosirea de către acesta a "raționamentelor inductive și a definiției universale". Socrate s-a ocupat cu
definițiile universale, adică cu obținerea conceptelor fixe. Sofiștii propuneau doctrine relativiste.
respingând ceea ce este necesar și universal valid. Totuși, Socrate a fost uimit de constantă conceptului
universal: instanțele particulare pot varia, dar definiția rămâne fermă. Această idee poate fi ilustrată
printr-un exemplu. Definiții aristotelică a omului este "animal rațional”. Astfel, oamenii individuali pot
varia în ceea ce privește trăsăturile lor: unii au dotări intelectuale deosebite, alții nu. Unii își trăiesc viața
după rațiune: alții se supun instinctelor și impulsurilor vremelnice fără să se gândească.
 2. Lui Socrate, ne spune Aristotel, i se pot atribui "raționamentele inductive". Iar aici, așa cum este o
greșeală să presupunem că, ocupându-se de "definiții universale". Socrate a fost interesat de statutul
metafizic al universalului, este la fel de greșit să presupunem că ocupându-se de "argumentele inductive"
Socrate a fost interesat de problemele de logică. Metoda practică a lui Socrate a luat forma "dialecticii"
sau conversației. El intra în discuție cu cineva încercând să scoată de la acesta ideile asupra unul subiect
oarecare. De pildă. putea invoca ignoranța sa cu privire la ceea ce este În realitate adevărul și îl putea
Întreba pe celălalt dacă știe ceva despre acest subiect.
3. Scopul său era să descopere adevărul, nu în sensul unei pure speculații, ci cu privire la viața bună:
pentru a acționa bine trebui să se știe ce Înseamnă o viață bună. Astfel, .ironia" sa, recursul la ignoranță,
era sinceră; nu știa, dar voia să afle, și voia să îi determine pe alții să gândească pentru ei înșiși și să
reflecteze serios atunci când era în discuție cea mai importantă sarcină pe care o aveau, și fiecare să
îngrijească de sufletele lor. Socrate era profund convins de valoarea sufletului, în sens de subiect gânditor
și volitiv, și vedea dar importanta cunoașterii, a înțelepciunii adevărate, dacă sufletul era bine îngrijit. El
voia să scoată la iveală idei adevărate În forma precisă a definiției, nu cu scopuri speculative, ci practice.
4. În Apologia, Platon relatează mărturia lui Socrate de la procesul său, potrivit căreia s-a dus acolo
unde a putut face cel mai mare bine cuiva, căutând să-l conving pe fiecare dintre voi să nu se îngrijească
de lucrurile sale înainte de a se îngriji de sine - ca să devină cât mai bun și mai Înțelept - și nici să nu se
îngrijească de cele ce sunt ale cetății înainte de a se îngriji de cetatea însăși și de toate celelalte - după
aceeași rânduială. Socrate era interesat de aspectul etic al vieții politice. Era de o importantă extremă
pentru grecul care voia să ducă o viață dreaptă să înțeleagă ce este Statul și ce înseamnă să fii cetățean,
pentru că nu ne putem îngriji de Stat dacă nu cunoaștem natura Statului și ce este un Stat drept.
Cunoașterea este dorită ca mijloc de acțiune etică.
5. Potrivit lui Socrate cunoaștere și virtute sunt una și aceeași, în sensul că înțeleptul, acela care știe ce
este drept, va și face ceea ce este drept. Cu alte cuvinte, nimeni nu înfăptuiește conștient răul și nu îl
dorește ca scop; nimeni nu alege răul ca atare. Atunci când spunem că cineva este responsabil pentru o
acțiune rea, nu considerăm că a făcut acel lucru având conștiința că este rău. Dacă avem motive să credem
că nu a ignorat În mod voit de acel rău, atunci nu îl putem face responsabil din punct de vedere moral.
Dar ce este dreptatea? Potrivit acestuia, acțiunea dreaptă este aceea care servește utilității adevărate a
omului, în sensul de a contribui la fericirea sa autentică. Fiecare om caută propriul său bine. Totuși, nu
orice tip de acțiune, oricât de plăcută ar putea părea la momentul respectiv, contribuie la realizarea
fericirii umane autentice. Socrate credea cu siguranță că plăcerea este un bine, dar credea și că adevărata
plăcere și fericirea durabilă aparțin mai degrabă omului moral decât celui imoral, iar fericirea nu constă in
a avea din belșug bunuri exterioare
6. In ceea ce privește religia, se pare că Socrate a vorbit în genere despre „zei" la plural și că s-a
referit la zeitățile grecești tradiționale; dar putem distinge o tendință spre o concepție mai pură asupra
Divinității. Astfel, potrivit lui Socrate, cunoașterea pe care o au zeii nu este limitată, ei sunt prezenți peste
tot și știu tot ceea ce se spune și se face. Socrate sugerează, cu referire la om, că trupul omului este
alcătuit din materii ce se regăsesc in lumea materială, iar rațiunea umană este parte din Rațiunea sau
Spiritul universal al lumi
IV. Procesul și moartea lui Socrate
În anul 4°0-399 a fost adus în faţa judecății de liderii democrației restaurate. Anytos, politicianul care
se retrăsese în umbră, l-a instigat pe Meletos să reprezinte acuzarea. Acuzația în fața curții regelui arhonte
este următoarea: "Această chemare în judecată și această declarație le-a făcut sub jurământ Meletos, fiul
lui Melitos din Pitthos, Împotriva lui Socrate, fiul lui Sophroniscos din Alopeke: Socrate s-a făcut vinovat
de refuzul de a recunoaște pe zeii pe care îi cinstește cetatea și de introducerea altor noi divinități, este de
asemenea vinovat de coruperea tinerelului. Pedeapsa cerută e moartea"'. Toate acestea au fost aduse la
adresa lui Socrate din cauza personalității transparente și drepte în fața cerințelor de mușamalizare sau
acuzare pe nedrept a diferitelor personalități cu renume în societate cu scopul de a aduce beneficii unor
părți interesate.
Chiar dacă se credea că Socrate se va exila voluntar acesta a rămas la proces in 399 și s-a apărat
singur în fața curții. A fost condamnat la moarte cu o majoritate de 60 sau de 6 voturi de un juriu formant
din 500 sau 501 indivizi', A fost apoi de datoria sa să propună o pedeapsă alternativă, și ar fi fost o idee
bună să propună una suficient de substanțială. Dacă Sonate ar fi propus exilul, această alternativă la
pedeapsa cu moartea ar fi fost acceptată fără Îndoială. Totuși, Socrate a propus ca "recompensă proprie să
fie hrănit in Pritaneu, după care a acceptat să propună o mică amendă - și toate acestea fără nici o
tentativă de a influența juriul, după cum se obișnuia, aducând la judecată soția înlăcrimată sau copiii. Din
această cauză a fost condamnat la moarte, care o fost amânată cu o lună, timp în care prietenii lui Socrate
au pregătit o evadare pe care el a refuzat-o pentru a nu fi împotriva principiilor.