1

Filosofie – religie - artă. Analiză comparativă.

Filosofia și religia, două forme simbolice de cunoaștere ale căror problematici s-

au intersectat adesea de-a lungul timpului au ajuns într-o relație tensionată. În
vremurile de naștere a filosofiei, relația cu religia era unitară, amândouă
investigând problematici ca omul, sensul vieții omenești și tematizarea ființei ca
ființă. Afirmația constatantă a lui Socrate: „știu că nu știu nimic”, lasă să se
întrevadă faptul că misterul are un caracter ireductibil
, el nu poate fi înțeles ca obiect pentru întrebările noastre, ci dimpotrivă, misterul
ca realitate ultimă a existenței este cel care ne pune pe noi sub semnul întrebării,
care ne provoacă să decidem calea ce vrem să o alegem în viețile noastre.
Omul așa cum este cunoscut de om are formă materială, iar forma prin definiție
impune limite; limite ce creează ideea de neputință în depășirea condiției, dar
conștientizarea lor permite cunoașterea de sine. Doar în momentul în care ne
cunoaștem pe noi înșine putem accede la cunoașterea universalului; căci dacă nu
cunoaștem adevărurile terestre, cum putem cunoaște adevărurile extraterestre?
Atingerea acestui nivel de cunoaștere a sinelui ce ne oferă noi perspective în
înțelegerea misterului este foarte rară în timpul vieții omenești și durează foarte
puțin, cauză fiind chiar limitele ce le impun simțurile și natura umană. „Omul care
a înțeles imposibilitatea îndumnezeirii, depășirii condiției umane totale pe pământ
îi rămân două posibilitați: religia (practicarea credinței) și filosofia (practicarea
virtuților)”[1]. În acest caz, filosofia ca discurs cu valoare axiologică, orientat spre
un ideal spiritual redobândește însemnătatea pierdută, ce o avea în antichitate.
Definiția pe care dicționarul[2] o atribuie filosofiei este: „năzuința interioară,
iubirea de înțelepciune, dar o dată cu primii filozofi și primele școli filozofice din
cetățile ioniene și italice ale vechii Grecii (sec. 6 î. Hr.), prin filozofie se înțelegea
un exercițiu intelectual distinct în raport cu celelalte activități ale spiritului, deși,
până în epoca modernă, filozofii examinau aproape toate domeniile cunoașterii, iar
filozofia însăși era privită ca <<știință primă și supremă>>, ca <<știință prin
excelență>> sau <<știința absolută>>”, iar religia este definită ca „ansamblu de
idei, sentimente și acțiuni împărtășite de un grup și care oferă membrilor săi un
obiect de venerare, un cod de comportament, un cadru de referință pentru a intra în
relație cu grupul și universul. De obicei, religia distinge între real și supranatural,
vizează ceva ce transcende cunoscutul sau naturalul, este o recunoaștere a
misteriosului și a supranaturalului”. Observăm că atât filosofia cât și religia
folosesc activitatea spiritului în atingerea absolutului și cunoaștere a misterului.
Unitatea lor în antichitate era dată de obiectul comun de investigat: divinitatea.
Aristotel caracterizează filosofia ca fiind „știința divină”, ce are divinitatea ca
obiect de studiu, ea devenind ontoteologie. Astfel prin exercițiul intelectual al
filosofului ea era suficientă în depășirea condiției umane, neavând nevoie de un
cod de comportament impus de supranatural, de un Dumnezeu pentru a intra în
relația cu absolutul; absolut care în viziunea religioasă este chiar Dumnezeul. Așa
 2

ia naștere contradicția dintre filosof și credincios: amândouă vrând atingerea

adevărului absolut, filosoful afirmă că nu are nevoie de religie pentru practicarea
exercițiului distinctiv al spiritului său, dar religia are nevoie de filosofie încă din
momentul în care încearcă să se definească pentru că, ipotetic, supranaturalul este
inaccesibil minții umane și mijloacelor de cunoaștere a acesteia, iar religia îl
explică prin raționamente omenești, deci prin filosofie. Relația tensionată dintre
cele două este generată de problematica surselor cunoașterii.

Să nu se înțeleagă că unicul scop al filosofului era de a nega rolul credinței in viața

omenească și de a încerca să arate superioritatea acestei „științe absolute”. Nu se
poate vorbi de anularea influențelor reciproce. Dimpotrivă, filosofia nu întrerupe
dialogul cu religia și nici cu știința pentru că doar în această modalitate ea își poate
cunoaște limitele, iar dacă nu ar fi modestă și nu și-ar cunoaște limitele ea ar
deveni exclusiv epistemologie. Istoria ne-a oferit numeroase exemple de filosofi
care chiar au mărturisit credința într-un Dumnezeu și au făcut din acesta o
importantă parte a vieții lor filosofice. Vom aminti doar doi filosofi,cunoscuți și
celor ce nu sunt pasionați. Socrate (n. cca. 470 î.Hr. – d. 7 mai 399 î.Hr.)
personalitate marcantă din Grecia antică, a fost acuzat după cum urmează: „Eu,
Meletos, fiul lui Meletos, din dema Pitthea, acuz sub jurământ pe Socrate, fiul lui
Sophroniscos, din dema Alopex. Socrate se face vinovat de crima de a nu
recunoaște zeii recunoscuți de cetate și de a introduce divinități noi; în plus, se face
vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa cerută: moartea"[3]. După ce a acceptat cu
un curaj exemplar sentința unui proces intentat, se pare, din dorință de răzbunare,
Socrate le spune adio judecătorilor, facându-i responsabili pe vecie de moartea sa,
aceasta fiind prima dovadă de respingere a acuzaților el susținând ca acțiunile lui
sunt inspirate de divinitate. După ce a băut fiertura de cucută, îl roagă pe prietenul
lui, Criton, să aducă o jertfă lui Asclepios, zeul medicinei. Aceasta este dovada
supremă de credință in zeitate a lui Socrate, care din modestie a refuzat să o
dovedească primind astfel pedeapsa capitală. Cel de-al doilea exemplu ne este
oferit de matematicianul René Descartes (n. 31 martie 1596 – d. 11 februarie
1650), care conform biografului său, Baillet, în noaptea de 11 noiembrie 1619 a
avut trei vise în urma cărora ar fi hotărât să se dedice filosofiei și științei[4].
Descartes afirma dimineața următoare ca „Spiritul Adevărului” i-a arătat în acest
mod calea către adevăr: filosofia, după care a făcut legământ să meargă în pelerinaj
la Sfânta Fecioară din Loretto. După această viziune, publică importante tratate ca
„Discurs asupra metodei de a ne conduce bine rațiunea și a căuta adevărul în
științe” (1637), contribuția filosofică nefiind probabil așa mare dacă, spre exemplu,
Descartes nu credea în Dumnezeu și astfel nu ar fi dat vreo importanță visului.
Observăm că filosofia nu s-a situat niciodată în opoziție față de religie și nu s-a
declarat ca fiind ateistă, această catalogare venind din exterior doar în momentele
în care raționamentele corecte ale filosofului au condus la această posibilitate și
nici atunci el nu a întrerupt dialogul cu credinciosul, chiar dacă religia ne spune că
Dumnezeu poate fi cunoscut numai prin revelație (nefiind o stare comună a
cunoașterii, ea survine doar la preoți, sfinți, fondatori ai religiei, iar validarea
 3

revelației se face prin acceptare binevoitoare, nu prin dovezi). Astfel, putem spune
că filosofia este modalitatea de cunoaștere a lui Dumnezeu prin noi înșine.

Cicero (n. 3 ianuarie 106 î.Hr. – d. 7 decembrie 43 î.Hr.), politician și filosof

roman, în „De natura deorum” spunea că „îndeplinirea datoriei față de zei se
numește religie”. Această datorie provine din natura zeilor antici: aceștia aveau
memorie și erau răzbunători. În ziua de azi nu ar fi nici o problemă dacă ai
introduce zeițăți noi sau dacă te-ai declara ateu dar în antichitate neachitarea
datoriei față de zei îi înfuria pe aceștia și astfel se credea că vor aduce nenorociri
asupra cetății. Acesta a fost și motivul de acuzare a lui Socrate: zeii antichității nu
se făceau responsabili doar pentru geneza lumii, inclusiv a omului, dar ei
influențau și viața pământească văzută și nevăzuă, de la fenomene ale naturii la
sănătatea personală, astfel, orice întâmplare favorabilă sau nefavorabilă era pusă pe
seama respectării sau nerespectării zeilor. Putem înțelege că respectarea datoriei
față de zei era un act de garanție în protejarea cetății deci, religia implica, pe lângă
îndeplinirea datoriei față de zei și îndeplinirea datoriei față de oameni. În cazul
existenței unor astfel de Dumnezei, rațiunea omului ar fi fost inutilă în raportarea
la aceștia. Nu ar fi avut nici un rost înzestrarea noastră cu rațiune de către o
divinitate, ființă perfectă, ce nu poate comite vreo greșeală, dacă nu am avea liber
arbitru, acesta putând duce la niște concluzii ce nu i-ar conveni, concluzii ce chiar
i-ar putea nega existența. Dacă Dumnezeu există și totuși avem rațiune înseamnă
că aceasta este de origine divină. Putem spune că rațiunea, ca activitate filosofică,
este singura cale de depășire a condiției umane și cunoaștere a absolutului.
Răspunsul la întrebarea cu privire la rolul filosofului într-un astfel de context
religios și social, ne este oferit de Platon, căci, în viziunea sa rolul filosofului în
cetate ar trebui să fie cel de rege. „Rege” trebuie înțeles în cazul de față ca și
conducător înțelept, ales în mod democratic pus în slujba cetățenilor. Filosoful ar
trebui să aibă acest rol pentru că așa cum am demonstrat anterior, el nu întrerupe
dialogul nici cu religia și nici cu știința, iar Platon influențat și de gândirea ce
domina acea perioadă, nu separă politicul de etic, această disociere apare abia în
epoca modernă odată cu Machiavelli. Încât filosoful antic poate fi calificat drept un
homo universalis, acesta este cel mai potrivit pentru rolul de conducător pus în
slujba cetății. Așadar, filosofia este îndeplinirea datoriei omului față de om.

Astfel, putem spune că filosofia, în raport cu credința religioasă, este singura a

cărei practici sunt puse direct în slujba omului fără a mai fi mijlocite de un
Dumnezeu, dar datorită caracterului ireductibil a misterului a existat dintotdeauna
posibilitatea alegerii unei căi: filosofia sau religia. Aceste două forme
fundamentale ale gândirii umane s-au intersectat adesea, datorită raportării
amândurora la problematica omului și cea a cunoașterii absolutului. Indiferent de
calea aleasă, dialogul cu cealaltă nu trebuie întrerupt pentru că în timp ce
credinciosul are nevoie de filosofie pentru a înțelege, filosoful are nevoie de
divinitate pentru a hrăni iubirea față de înțelepciune.
 4

E uimitor ca religia si filosofia isi unesc si incruciseaza caile?  Nimic mai firesc.
Filosofia, in chip organic, duce cugetarea inspre imparatia religiei, spre notiunea de
Dumnezeu. Daca lumea trebuie cugetata ca o unitate si altfel ea nici nu poate fi
cugetata, aceasta unitate nu poate fi conceputa decat prin notiunea unui Dumnezeu,
Care, filosoficeste poate fi un postulat; religios, insa, e o realitate. In primul caz,
necesara ca o ultima limita: in al doilea caz, ca prima si ultima realitate.
Si aici e si deosebirea intre una si alta. Cunoasterea lumii poate ramane obiect al
stiintei; valorificarea ei. Insa, e obiect al filosofiei si in ultima instanta, al religiei.
Nimic nu ne poate opri de la acest mers al cugetarii. Nici limitele ratiunii si nici
modalitatile realizarii. Caci, cum foarte judicios observa Ioan Petrovici, "Oricat nu
este ingaduit fapturii noastre sa treaca de anumite limite, este o privinta in care ea
poate sa le depaseasca, anume de a vedea ca limitele sale nu sunt si limitele
lucrurilor... si care ingaduie pentru filosofie schitarea unei infatitari ideale,
indiferent de masura in care aceasta se poale realiza. Si intrucat stiinta "nu pune
pietre de hotar intre cugetarea stiintifica si dreptul de a cauta absolutul in religie, ea
asigurand doar busola metodei", cautarea acelui principiu unitar al lumii apare ca
un imperativ logic pentru filosofie, ca o realitate absoluta pentru religie.

Filosofiul german Otto Liebmann caracterizeaza in chip foarte plastic incercarea

cugetarii stiintifice de a reduce lumea si cugetarea la meschinele proportii ale
perspectivei stiintifice, asemanand acest procedeu cu procedeul omidei: "Omidei
care se taraste pe frunza din tufis ii pare ca atat e lumea cat e frunza pe care sta.
Pipaind cu trupu-i frant, incoace si incolo si negasind nimic, conchide: Si in afara
de frunza mea nu exista nimic. Asemenea concluziilor omizii e oricare dogmatist".

Prima afirmare o face orice materialist, a doua orice agnostic pozitivist. Daca am
ramane in aceste ipoteze n-am imita decat drumul greoi si cugetarea meschina a
omizii. Dar, ca si omida, care de la o vreme sparge crisalida, devine flutur si zboara
spre zarile albastre, "cugetarea stiintifica" paraseste biata frunza a experientei si pe
aripile filosofiei se indreapta spre nemarginire, spre absolut, spre Dumnezeire.
Catre aceasta lume ne duc si caile ratiunii, ca si cele ale credintei. Si unde caile
ratiunii inceteaza, incep cele ale religiei, ale credintei. Caci cugetarea si meditatia
filosofica ne duc pana la postularea unei lumi transcendentale, dar nu pot pasi
singure peste ea, in realitatea unei alte vieti. Aici apare religia. De pe zarea unde
liniile filosofiei se sting intr-o ultima formula, vaga si eterata, aceea a normelor
absolute, se deschide intr-o noua perspectiva lumea clara si precisa a unei alte
realitati transcendentale, in plina putere de creatie. E lumea religiei, e lumea
credintei. E imparatia lui Dumnezeu. Filosofia duce fatal la ea, dar nu poate trece
peste ea. Cand trece, ratiunea cedeaza locul credintei si filosofia religiei. Deci,
raportul intre religie si filosofie este un raport de organica completare: filosofia
 5

duce fatal la religie, religia completeaza in chip necesar drumul lasat deschis de
filosofie. Nici vorba, deci de o filosofie materialista sau atee. O astfel de filosofie
este un nonsens. Ea este literatura si adesea proasta literatura, facuta pe marginea
manualelor de zoologie, chimie, biologie, fizica etc, dar nu filosofie si nici macar
"stiinta". Stiinta a incetat de a fi din chiar clipa cand a incercat a forta fenomenul,
spre a trece peste el. Filosofie nu poate fi, atata timp cat, afirmand numai
fenomenul, tagaduieste absolutul.
Din toate acestea rezulta ca intre stiinta pozitiva, filosofie si religie, cand domeniile
le sunt bine determinate, raporturile sunt normale si de fireasca si necesari
colaborare in templul comun, al stiintei in genere.

Ca au fost si sunt conflicte? Ele au fost si sunt posibile si explicabile si astazi. Si

vor fi inca, atata timp cat va subzista cauza lor producatoare. Si aceasta cauza sta in
calcarea domeniilor uneia de catre alta, vina fiind cand din partea uneia, cand din
partea alteia. Si, spre a exemplifica, cazurile sunt numeroase si notorii, unde
conflictul l-a creat teologia, cand, din motiv de dogma, combatea sfericitatea
pamantului, sau existenta antipozilor, sau sistemul heliocentric al universului etc.
"Motive dogmatice", care erau de fapt "erori dogmatice". Dar vina a fost si din
partea stiintelor exacte si mai ales din partea lor, cand au crezut ca de pe biata
frunza a pozitivismului lor vor putea sa dea o conceptie unitara despre lume,
nevrand sa vada mai departe decat biata frunza a experientei lor stiintifice.
Adevarata stiinta, insa, ca si adevarata filosofie duc la religie, ca la detinatoarea
ultimelor temeiuri ale esentelor si existentelor, deci, a intregii realitati fenomenale
si noumenale, cum s-ar zice in limbaj filosofic, sau a tuturor celor vazute si
nevazute, cum spunem noi, teologii, in Simbolul credintei.

Similitudinea și diferența dintre filozofie, știință, religie, artă

Filosofie și religie caută să răspundă la întrebările de locul omului în lume, relația
dintre om și lume, sursa binelui și răului. Ca și religia, filosofia transcendență
inerentă, adică, merge dincolo de limitele experienței, dincolo de posibil,
iraționalismul, există un element de credință. Dar religia cere credința nestrămutată
în credința ei deasupra rațiunii, în timp ce filozofia dovedește adevărul său, face
apel la rațiunea, rațiunii. Filozofia întotdeauna salută orice descoperiri științifice ca
fiind condiții pentru extinderea cunoștințelor noastre despre lume.
 6

Similitudinea filozofiei și a artei este că, în lucrările lor, componenta emoțional-

personală este reprezentată pe scară largă, ele sunt întotdeauna individuale. Cu
toate acestea, în cazul în care filosoful exprimă problema cu ajutorul conceptelor,
abstracțiuni, referindu-se la subtilitatea minții, atunci figura arta exprimă problema
prin imagini artistice, făcând drumul spre mintea noastră prin intermediul
simțurilor ei trezit. Iar filosofia, știința, religia și arta creează o imagine a lumii,
complementându-se reciproc.

Filozofie și religie.
Filozofia și religia caută să răspundă la întrebarea despre locul omului în lume,
relația dintre om și lume. Ei sunt la fel de interesați de întrebări: ce este bun? Ce
este rău? unde este sursa binelui si a raului? Cum să atingi perfecțiunea morală? Ca
și religia, filosofia, transcendența este inerentă; depășind limitele unei experiențe
posibile, dincolo de limitele rezonabile.

Dar există diferențe între ele. Religia este o conștiință în masă. Filosofia este o
conștiință teoretică și elitistă. Religia necesită credință incontestabilă, iar filozofia
își dovedește adevărul, un apel la rațiune. Filozofia întotdeauna salută orice
descoperiri științifice ca fiind condiții pentru extinderea cunoștințelor noastre
despre lume.
Filosofia Orientului Antic.
Ayurveda Filosofia este reprezentată de mimamsa sisteme ortodoxe, Vedanta,
Samkhya, Yoga, Nyăya, Vaisheshika și neortodox - Charvaka, budismul,
jainismul.
Filosofia budistă ne învață existența a două tipuri de viață: samsara, roata de
reîncarnare a ființelor vii - fiind manifestat nirvana - fiind nedezvoltate, starea
ideală de detașare, pierderea simțului de „I“.
Sankhya vorbește despre existența sursei materiale a lumii - prakrti și sufletul
absolut - purusha, independent de baza materială a lumii.
În școala antică chineză există șase școli:
școala "yin-yan" (filosofi naturali);
Una dintre trăsăturile filosofiei antice chineze este orientarea ei morală și politică.
Filozofii au acordat atenție dezvoltării problemei omului, idealului său moral și
modalităților de a atinge idealul moral.
Cea mai influentă școală a fost confucianismul. Ea a dezvoltat conceptul unei
persoane ideale, un soț nobil - nu prin origine, ci prin educarea unor calități morale
și culturale înalte. O persoană ideală ar trebui să aibă omenire, umanitate, dragoste
pentru oameni. Manifestările sunt justiție, loialitate,
sinceritate.
 7

Problema relației dintre rațiune și Revelație poate fi parțial tradusă printr-o

tensiune manifestată între demersul filozofic și cel teologic. Simplificat, odată
accesată, Revelația implică atât descoperirea lui Dumnezeu, cât și cunoașterea
plenară a realității. Așadar, demersul teologic pare să pornească de la o serie de
concluzii fixe cu privire la lume. Pe de altă parte, demersul filozofic pornește mai
degrabă de la ipoteze cu privire la natura realității și atenționează permanent că tot
ce poate cunoaște filozoful este parțial și failibil. Prin urmare, concluziile nu sunt
niciodată acceptate ca fiind date, ci permanent chestionate. De aceea, unii filozofi
privesc încercarea teologilor de a reconcilia filozofia și teologia drept un proces
forțat de „potrivire” dintre ceva ce este dat (Revelația), și ceva ce ar trebui
descoperit în lipsa unei concluzii prestabilite. Credeți că este posibilă reconcilierea
acestor două demersuri sau, dimpotrivă, tensiunea rămâne imposibil de rezolvat
până la capăt?
Demersul filosofic începe cu o definire atentă a termenilor cu care lucrăm și a
paradigmei în care întreprindem discuția. Modul în care este formulată întrebarea
pare să sugereze că există un conflict între filosofie și teologie. Întâi de toate,
trebuie precizat că nu există o singură teologie, la fel cum nu există o singură
filosofie, așa cum presocraticii nu scriu la fel ca Platon și Platon la fel cu
Heidegger. Irineu de Lyon sau Clement din Alexandria au cu totul alte probleme și
alt limbaj decât teologii din Evul Mediu, spre exemplu Toma, decât cei din
perioada Reformei sau decât teologii din secolul XX, după al Doilea Război
Mondial. Atât teologii, cât și filosofii reflectă în scrierile lor epoca în care trăiesc,
cu problemele ei politice și științifice. Din punctul acesta de vedere al limbajului și
cunoștințelor reflectate în scrierile lor, nu este nicio diferență între filosofi și
teologi, asemănător fiind și modul fiecăruia de a se raporta la propria tradiție –
filosofii vor cita filosofi anteriori, reinterpretându-i, iar teologii vor folosi teologii
anteriori, reinterpretându-i și ei.
Acum, ar mai trebui să spunem că teologii, adică cei care scriu cărți în care descriu
în termeni conceptuali credința creștină, nu sunt personajele cele mai bine văzute
din biserică. Se poate, în cazuri excepționale, ca un episcop să fie și teolog, cum e
cazul lui Joseph Ratzinger la catolici, sau al lui Johanis Zizioulas la ortodocși, dar
majoritatea episcopilor nu sunt teologi, ceea ce face ca monopolul pietății și cel al
interpretării să fie separate. Când se referă la creștinism, mulți creștini, inclusiv
practicanți, nu citează teologii clasici, și uneori nici măcar din catehism, ci descriu
un mod de a fi și de a trăi viața în comunitatea creștină din care fac parte. În acest
sens, chiar și un filosof care este specialist în Heidegger, de pildă, poate ajunge să
descrie creștinismul referindu-se la practica religioasă pe care o vede la el în
cartier, mai degrabă decât să apeleze, de exemplu, la gândirea lui Jean Yves
Lacoste, reprezentant al turnurii teologice din fenomenologia franceză.  
 8

Diferența între munca filosofică și cea teologică este că teologii folosesc

instrumente conceptuale filosofice pentru a exprima un mesaj inspirat din
Evanghelii. Atât Sfinții Părinți greci și latini, cât și teologii de secolul XX sunt
buni cunoscători ai tradiției filosofice, cu scopul de a o folosi la fel cum un om de
știință, un politician sau un retor poate folosi concepte din filosofie ca să facă
altceva decât filosofie. Conceptele folosite nu sunt neutre, ele poartă încărcătura
ontologică a contextului filosofic în care au fost create, așa că o teologie inspirată
din Aristotel este diferită de o teologie inspirată din Platon. În acest sens, se
vorbește uneori de o diferențiere Occident-Orient, dar separarea nu este exactă.
Teologi ai eliberării din secolul XX, ca Gustavo Gutiérrez sau Jan Sobrino,
folosesc concepte marxiste pentru a exprima mesaje teologice, în schimb Karl
Rahner folosește concepte kantiene, iar Hans Urs von Balthasar – mult Hegel.
Conflictul între teologii care se inspiră din Hegel și cei care se inspiră din Marx
este la fel de serios ca și cel între adepții lui Hegel și cei ai lui Marx în plan
filosofic. Cu alte cuvinte, există o formă de conflict internă școlilor teologice, în
care se reflectă conflictul intern școlilor filosofice.
 
2. Pe de o parte, avem ceea ce Kierkegaard numea „saltul credinței”, ideea
conform căreia convertirea religioasă este un act irațional, o aruncare în ceva ce nu
putem în vreun fel cunoaște sau conceptualiza. Pe de altă parte, gânditori precum
Toma din Aquino au încercat, dimpotrivă, să demonstreze că există argumente
raționale care justifică credința în Dumnezeu. Unde v-ați situa dumneavoastră între
cele două perspective?
Saltul credinței există în egală măsură și în filosofie – nu poți alege între stoici și
epicureici bazându-te doar pe argumente strict raționale, la fel cum nu poți alege
între Hegel și Marx, să zicem, adică între o interpretare idealistă și una materialistă
a realității, doar citind operele filosofilor respectivi. Ceva de natura unui salt al
intuiției se face și în filosofie, când preferi un filosof în fața altuia. Asumpțiile
fundamentale ale sistemului nu pot fi demonstrate, iar ele sunt cele fără de care
sistemul nu ține. E adevărat, pe de altă parte, că filosofii pun sub semnul întrebării
asumpțiile, dar, de obicei, tind să pună sub semnul întrebării asumpțiile altor
sisteme, nu pe ale propriilor sisteme. Sigur, schimbările de paradigmă pot fi făcute
cu mai multă ușurință decât în teologie, dar nimeni nu poate gândi în afara unor
preferințe primare pre-raționale care pot fi comparate cu o formă de gust estetic.
Preferința pentru materialism versus idealism, empirism versus raționalism,
metafizică versus filosofie critică, filosofie analitică versus fenomenologie ține în
bună măsură de o istorie personală a filosofului și de o sensibilitate  pentru un tip
de a gândi sau altul. Stilurile de a filosofa nu sunt reductibile unul la celălat, și,
deși un gânditor poate înțelege mai multe stiluri de a gândi, acesta nu se poate
identifica cu mai multe, decât în etape diferite ale vieții.
Un filosof creștin care îl preferă pe Hegel poate fi mai apropiat conceptual de un
teolog creștin care îl preferă pe Hegel, și, paradoxal, un filosof agnostic care îl
 9

preferă pe Hegel la rândul său poate fi mai apropiat conceptual de un teolog

hegelian pentru că, chiar dacă nu sunt de acord cu asumpțiile fundamentale, măcar
vorbesc același limbaj, spre deosebire de un analitic agnostic cu care nu ar
împărtăși instrumentele fundamentale de analiză a realității. Războaiele
devastatoare sunt cele între frați (vezi conceptul de stasis grecesc, unde războiul
domestic este considerat mai periculos decât cel cu un inamic exterior.)
Un teolog nu se ocupă, de obicei, decât ca part-time job filosofic cu chestiuni cum
ar fi demonstrarea existenței lui Dumnezeu. Adică, dacă Sfântul Toma scrie o carte
dedicată celor care resping revelația creștină, încearcă, într-adevăr, să demonstreze
cu argumente raționale existența lui Dumnzeu, dar pentru el lucrurile sunt deja
clare. Se poate ajunge rațional la concluzia că există un fundament, un creator, dar
ca să treci de la creator și divinitate, care oferă mentenanța universului, la o
perspectivă creștină asupra lumii e nevoie de înrădăcinarea ta într-o tradiție bazată
pe Scriptură, deci presupune acceptarea ca adevărată a narațiunii unui Dumnezeu
revelat în istorie. Creștinismul primar a fost acuzat de ateism pentru că, în raport cu
cultura timpului, avea prea puțini zei, deci munca conceptuală a Părinților Bisericii
era să arate gânditorilor păgâni ca Plotin sau Celsus că există Dumnezeul adevărat
și nu ceva de felul unei forțe supranaturale. Mai târziu, în dialog cu Islamul,
discuțiile erau despre natura creată sau necreată a universului, și nu despre
aceptarea unui Dumnezeu transcendent. Problemele și întrebările pe atunci
contemporane erau foarte îndepărtate de mintea unui gânditor antic sau medieval.  
Un ghimpe rămâne de discutat, și anume acela că teologia are și ea regulile ei și nu
poți face teologie creștină dacă nu faci referire la mesajul Evangheliei, la
întruparea, moartea și învierea lui Hristos, perceput ca mesia promis în Vechiul
Testament, adică dacă nu te plasezi într-o tradiție creștină. Poți fi hegelian de
stânga sau de dreapta, dar nu poți fi hegelian refuzând dialectica – la fel și în
teologia creștină trebuie acceptat acest minim, altfel nu mai faci, de fapt, teologie.
Nuanțele în interiorul a ceea ce înseamnă creștism sunt foarte pronunțate –
unitarienii (avem și noi în Transilvania) nu cred în dogma Treimii, copții din Egipt
cred că umanitatea lui Iisus a fost cu totul absorbită de divinitatea lui, calviniștii
resping cultul sfinților și prezența reală a lui Hristos în euharistie. Chiar dacă
pentru catolici și ortodocși acestea nu sunt forme valide de a exprima credința
creștină, atât timp cât un minim al revelației este acceptat, se consideră că suntem
în planul teologiei. Thomas Hobbes susține că acest minim este reprezentat de
afirmația „Iisus este Hristos”, iar pentru el această afirmație este compatibilă cu
respingerea credinței în miracole și cu denunțarea papalității. După mine, minimul
este acceptarea Evangheliei, cu toate că și aici trebuie avută o discuție despre cine
stabiliește canonul evanghelic, căci a existat un moment în istoria bisericii în care
nu exista un canon al textelor, iar astăzi diverse denominațiuni creștine au canoane
biblice ușor diferite.
Oricum, miza teologiei este diferită de a filosofiei. Prima miză este ceea ce poate fi
numit mântuire sau salvare (că mântuirea înseamnă viața de apoi, eliberarea de
 10

păcat sau construirea Împărăției în această lume este o altă discuție), în timp ce
miza filosofiei este să obțină o anumită înțelegere asupra vieții și lumii, cu toate că
multe școli filosofice ar transforma această înțelegere în mod de viață. Cel mai
adesea, întrebările pe care și le pune un teolog și cele pe care și le pune un filosof
sunt la fel de diferite ca întrebările istoricului și cele ale filosofului. Chiar dacă
privim cu atenție aceleași documente, întrebările și metodologia sunt atât de
diverse, încât conflictul este unul al metodologiilor mai mult decât unul al
asumpțiilor fundamentale. Poți citi un roman pentru analiza stilului estetic sau îl
poți citi ca reflectare a moravurilor unei societăți. Spre exemplu, o bună parte a
muncii mele de cercetare este să citesc surse teologice și să pun întrebări despre
cum anume se construiește imaginarul politic sau raportarea la viitor pornind de la
surse religioase. Întrebarea mea este, deci, una filosofică, dar textele cu care lucrez
sunt textele unor autori care scriu în paradigma creștină.
 
3. În aceeași măsură în care pare să existe o tensiune între filozofie și teologie, se
vorbește despre un conflict profund între știință și teologie. Pe de o parte, avem
cosmologia științifică din fizica modernă sau teoriile evoluționiste care pun sub
semnul întrebării cosmologia biblică și Geneza. Pe de altă parte, asistăm la o serie
de încercări foarte interesante ale unor teologi și filozofi ai religiei care caută să
demonstreze compatibilitatea dintre perspectivele menționate mai sus. Cum vă
raportați la aceste demersuri, credeți că rezolvă ele așa-zisul conflict între știință și
teologie?
Într-un fel, același argument se poate adapta și la „conflictul” între teologie și
știință. Geneza nu este un text științific și a îl citi ca pe un text științific care oferă
răspunsuri de natura științifică este ca și cum am citi un manual Ikea ca pe o
narațiune ontologică despre natura scaunului, adică nepotrivit intențiilor autorului.
Poți citi Noul Testament ca pe un manual de etică sau ca pe o narațiune despre
statutul proprietăților în Antichitate, dar teologii creștini îl citesc ca pe o mărturie
despre o formă de viață și îl folosesc ca un sprijin în viața lor spirituală.
Nenumărați iezuiți au dedicat o bună parte a vieții lor cercetării științifice, de pildă,
în astronomie George Lemaître sau în paleontologie Teilhard de Chardin. Dar
atunci când se ocupă de știință, folosesc o metodologie științifică, iar atunci când
fac filosofie se exprimă într-un fel care nu ține cont de revelația creștină. În fine,
când fac teologie, apare un discurs diferit de primele două. Michelangelo ca
sculptor și Michelangelo ca pictor face două activități distincte, care pot fi înrudite,
dar păstrează reguli diferite. Așa se întâmplă și în cazul cuiva care lucrează ca
teolog și ca filosof.
Părinții bisericii nu foloseau termenul „teologie”, ci pe cel de „filosofie creștină”,
ceea ce indică faptul că a face teologie este o formă de a te împrieteni cu un sistem
filosofic și nu cu altul. Din punctul acesta de vedere, filosofii creștini reprezintă ei
înșiși o paradigmă de gândire. A existat, deci, un moment în istorie în care
creștinismul a fost văzut ca o școală filosofică în sensul antic al școlilor filosofice,
 11

în care sistemul este integrator și răspunde la toate întrebările despre lume, viață și
divin pe care un adept le poate avea. Așa cum arată și Pierre Hadot, exercițiile
spirituale care sunt forme de a practica virtutea existau și în filosofia antică, ori
asta ne arată că așa-zisul conflict din ziua de azi vine și din faptul că filosofia și-a
redefinit vocația primară de a fi un stil și un mod de viață, devenind filosofie
academică.
Separarea între filosofie și teologie exista și în Evul Mediu, iar miza filosofilor era
să se țină departe de dezbateriile strict teologice. În Facultățile de Arte (adică
departamentele de filosofie, logică și gramatică din universităţi, separate de
departamentele de teologie), toți profesorii făceau un jurământ să nu trateze nicio
problematica strict teologică, iar în cazul în care în operele lor ajungeau la astfel de
probleme, acestea trebuiau să fie rezolvate conform credinței catolice.
Ce este însă interesant este emanciparea filosofiei când, undeva în secolul al XVII-
lea, autori ca Descartes sau Hobbes împrumută elemente ale teologiei creștine, în
speță tradiția exercițiilor spirituale iezuite, la Descartes și textul biblic la Hobbes,
pentru a propune discursuri care nu au de-a face cu discursul teologic. Descartes
folosește un instrumentar al meditației spirituale pentru a ajunge la o teorie a
cunoașterii, iar Hobbes pune întrebări despre puterea politică textului biblic, adică
cei doi gânditori modifică paradigma creștină standard a epocii pentru a vorbi
despre subiecte care nu interesau în mod special creștinismul. În mod asemănător,
Isaac Newton utilizează numerologie biblică și Locke narațiunea din Geneză (vezi
teoria despre proprietatea lui Adam) pentru a redirecționa discursul către altceva
decât temele clasice teologice. A vorbi despre secularizare este aproape o
scurtătură intelectuală, căci procesul poate fi mai degrabă descris ca o schimbare
de focus.
În urma acestei schimbări, teologii au rămas, poate, cu sensul antic al termenului
filosofie și dezvoltă un sistem de gândire a cărui miză este un mod de viață,
plecând de la niște asumpții date, în timp ce filosofii s-au emancipatat și s-au
specializat, devenind investigatori ai modului de a vorbi și gândi. Totuși, atunci
când omul care nu e nici teolog și nici filosof citește teologie sau filosofie o face
dintr-un dor de sens, din dorința de a deveni autentic și de a întrupa în propria viață
o formă de adevăr.
 https://www.syntopic.ro/despre-relatia-dintre-credinta-si-cunoastere/
http://filosofiepebega.blogspot.com/2014/08/eseu-din-lumea-sofiei_4.html
https://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-etica-religioasa/filosofie-
religie-71757.htmlhttps://www.espressofilosofic.ro/filosofie-a-religiei/
http://www.idea.ro/revista/ro/article/XIgXxxAAACcAwYN1/arta-si-filosofie
https://materiale.pvgazeta.info/utilizator-124/asemanari-si-diferente-intre-filosofie-
si-arta.html
 12

NOTE:
1 HADOT, Pierre, Qu'est-ce que la philosophie antique? Tr. George Bondor,
Claudiu Tipuriță. Iași: Polirom 1997
2 Dicționar enciclopedic, Editura Enciclopedică, 1993-2009
3 COSMA, Doru, Socrate, Bruno, Galilei în fața justiției, Editura Sport-Turism,
București, 1982
4 În această privință vezi: COLȚESCU, Viorel, Istoria filosofiei 1 Filosofie veche,
medie și modernă, Brumar, Timișoara, 2006 pag. 308-312
BIBLIOGRAFIE:
COLȚESCU, Viorel, Istoria filosofiei 1 Filosofie veche, medie și modernă,
Brumar, Timișoara, 2006
COSMA, Doru, Socrate, Bruno, Galilei în fața justiției, Editura Sport-Turism,
București, 1982
FOUCAULT, Michel, Hermeneutica subiectului. Cursuri la College de France
(1981-1982), Traducere de
Bogdan Ghiu, Iași: Polirom, 2004
HADOT, Pierre, Ce este filosofia antică? Traducere de George Bondor, Claudiu
Tipuriță, Iași: Polirom, 1997
Dicționar enciclopedic, Editura Enciclopedică, 1993-2009