UNIVERSITATEA DIN BUCURETI

FACULTATEA DE LITERE
Departamentul de Studii Culturale
Specializarea Studii Europene










RATIUNEA










Gheorghe F. Denisa-Elena

Bucuresti
Ianuarie 2013

Raiunea
In termeni academici, ratiunea-(2,3) ratiuni, s. f. este definita ca 1.Facultatea omului
de a cunoaste, de a gandi logic, de a intelege sensul si legatura fenomenelor; p.ext. judecata,
minte; **Treapta a doua a cunoasterii, caracterizata prin faptul ca opereaza cu notiuni,
judecati si rationamente. 2. Temei, motiv, justificare. Din lat. ratio, -onis.
1

n calitate de facultate de a combina judeci, raiunea ghideaz spiritul n investigaia
sa msurat i ordonat a tot ceea ce el ncearc s cunoasc. Conceptele sintetizeaz
reprezentrile formate pornind de la senzaii, de la sentimente i de la manifestri ale
voinei; judecile unesc conceptele pentru a elabora cunoaterea fiinelor i a
lucrurilor. Raiunea este n ultim instan facultatea de a ne face capabili s
formm aceste concepte i aceste judeci, s organizm cunotinele noastre n sisteme, i s
dm un sens universului, introducnd o ordine n reprezentrile simbolice pe care le avem
despre el. n exercitarea acestei funcii raiunea se opune deci sensibilitii, care nu poate
conduce singur la problema sensului, i credinei,care pune problema sensului n ordinea
credinei i nu n cea a tiinei.
Oricare ar fi nuanele introduse de ctre unii sau de ctre alii n definiia specific pe
care ei o dau raiunii, n condiiile pe care ei le fixeaz exerciiului ei, sau n tipul de ntrebri
pe care i le pun n legturcu ea, toi filosofii vd n raiune ceva propriu omului,
adic facultatea superioar care comand n acelaitimp limbajul, gndirea,
cunoaterea i moralitatea.
Raiunea ca i concept filozofic nseamn capacitatea spiritului uman de a nelege
relaii universale i sensul lor i de a aciona conform acestora, inclusiv privitor la propria
situaie n via. Raiunea este cea mai important capacitate epistemologic, care
controleaz nelegerea i care i fixeaz acesteia limite. Astfel, raiunea este cel mai
important mijloc al refleciei spirituale i cel mai important instrument din filozofie.
Filosofii greci au fost primii, n cadrul civilizaiei noastre, care au ncercat o
investigaie raional a lumii. Anaxagoras din Clazomenai, a fost cel dintai care a pus
ratiunea peste materie. El afirma toate lucrurile erau amestecate la un loc; pe urm a venit
raiunea i le-a pus n rnduial.
2
Potrivit lui Anaxagoras, raiunea a transformat haosul ntr-
o lume ordonat.
Pentru filosofii greci, ratiunea era cea mai nobila facultate umana, pentru ca ea iti
permitea sa te ridici spre contemplarea divinului. De aceea, ratiunea era o indrazneala, o a
doua navigatie dupa cum o defineste Platon in lucrarea sa Phaidon. Asemuirea platoniciana
vorbeste de acel moment cand pe mare vantul se opreste de tot, iar atunci trebuie sa navighezi
vaslind cu fortele proprii
3
. Iata, ratiunea este acest vaslit cu forte propriii spre cunoasterea
necunoscutului. Astfel, obiectul ratiunii era metafizica, teologia, sondarea necunoscutului.
O data cu aparitia crestinismului si a cresterii numarului de adepti ai acestei religii
apare o disputa privind cele doua perspective ale vietii: ratiunea si credinta. Relatia dintre
cele doua cunoaste trei forme. Prima forma este cea in care ratiunea primeaza aparand astfel
ateismul,s-a inceput sa se valorizeze ratiunea excesiv fiind de parere ca orice nu se putea
explica prin regulile logicii trebuia socotit ca fiind fals si deci neimportant pentru dezvoltarea
intelectului uman. Ca replica la ateism apare dogmatismul religios prezent atunci cand

1
Definitie data de Dictionarul explicativ al limbii romane editia a II-a, Academia Romana si Institutul de
lingvistica Iorgu Iordan, ed. Univers Enciclopedic, 1998, Bucuresti
2
Diogene Laertios,Despre vietile si doctrinele filosofilor, ed. Polirom, 1997, Iasi, p. 95
3
Platon, Opere complete vol. II, ed. Humanitas, 2002, Bucuresti; Editie ingrijita de Petru Cretia, C-tin Noica si
Catalin Partenie

credinta primeaza si in cele din urma se cunoaste o forma mediana, prin unirea celor doua
prezenta in scolastica medieval care incerca inca sa demonstreze ca adevarurile religioase nu
contravin si nu sfideaza in nici un fel ratiunea, iar contradictiile care se pot crea isi gasesc
solutia in o ratiune a dialecticii (Hegel) .
Unul dintre filosofie care pleda pentru primatul ratiunii in fata credintei este Celsus,
(filosof grec din secolul al II-lea d Hr). Acesta sustinea ca ratiunea este modalitatea ultima de
a judeca lucrurile, mergand pe aceasta cale a ajuns sa descopere dualismul existent intre
Dumnezeu si materie. El le reprosa crestinilor ca deoarece il reduc pe Dumnezeu la o sfera
materiala ei Il constrang si deci viziunea lor despre El este inferioara si gresita. Superioritatea
fata de fiinta si inteligenta este o caracteristica intrinseca a Divinitatii.
Concluziile la care a ajuns Celsus pe cale rationala arata ca increderea exagerata in
ratiunea umana poate conduce la un scepticism generalizat. El ne indeamna sa abordam
invatatura intr-un mod controlat pentru a reusi sa sesizam si sa ocolim greselil.
O opinie contrarie lui Celsus o are Origen care este convins ca este mai folositor sa
ai credinta decat sa te bazezi pe supozitii rationale. Unul dintre exemplele pe care le da este
acela al samanatului graului. Origen sustine ca daca in loc sa ai credinta atunci cand semeni
grau faci analize rationale care s-ar putea sa iti arate ca recolta nu va fi una buna, nu iti
ramane nimic de facut decat sa te dai batut, in schimb daca ai credinta si continui rezultatul ar
putea sa fie unul surprinzator. El exact acest lucru vrea sa demonstreze, ca increderea in un
viitor fericit, in o familie si o recolta buna il face pe om sa ia aceste decizii, iar din acest
motiv suntem datori Divinitatii care vegheaza si ne protejeaza.
Problema aceasta a credintei si a ratiunii va continua pana in evul mediu cand
filosoful Anselm a incercat prin argumentul ontologic sa demonstreze ca Dumnezeu exista
printr- un argument aposteriori. Acest argument va fi combatut in schimb de Kant care
demonstreaza ca Dumnezeu nu poate sa fie obiectul unei cunoasteri rationale.
O noua figura a intelectualitatii care abordeaza raportul dintre ratiune si credinta este
Toma dAquino, un clugr dominican, teolog, filosof, doctor al Bisericii.
El sustine ca prin intelectul natural este posibil nelegerea faptului c Dumnezeu
exist n calitate de cauz prim i final a substanelor create. Dat fiind distincia, n lucruri,
dintre fiin i esen, putem spune c lucrurile naturale nu-i conin raiunea suficient a
propriei lor existene (esena nu include niciodat existena lucrurilor). n plus, sustine ca
intelectul uman nu poate s neleag nici mcar substanele create imateriale, cu att mai
puin esena substanei increate. Nu Dumnezeu este obiect prim al cunoaterii noastre, ci
creaturile Sale.
In cele doua lucrari ale sale, Summa theologiae, Aquino prezinta cinci cai in care
argumenteaza prezenta lui Dumnezeu. Prima cale sau proba micrii afirma ca orice lucru
aflat n micare are n poten scopul micrii sale, cauza actualizrii acestei potene fiind un
alt lucru, aflat deja n act, care l anim pe cel dinti. Este imposibil ca un lucru s fie
simultan n act i n poten deci orice lucru aflat n micare trebuie s aib ca principiu al
micrii sale un alt lucru. Aceast serie nu poate continua la infinit fiind necesar s existe un
motor prim, nemicat la rndul su; acest motor prim este Dumnezeu.
Cea de-a doua cale (a cauzei eficiente) declara ca nici un lucru nu poate fi propria sa
cauz eficient, cci i-ar fi anterior siei, ceea ce este absurd. Deci fiecare cauz eficient
este cauzat de o alta, n serie. La fel ca si la proba miscarii trebuie deci s admitem existena
unei cauze prime eficiente, creia noi i spunem Dumnezeu.
A treia cale numita proba posibilitii i necesitii remarca prezenta n natur a unor
lucruri generate i corupte despre care spunem c pot s fie sau s nu fie (sunt contingente).
Acestea nu pot s fiineze permanent, cci vine un moment cnd ceea ce este posibil s nu fie,
nu este. Deci, dac orice poate s nu fie, a existat un moment n care nimic nu a fiinat. Prin
urmare, dac a existat un moment n care nimic nu fiina, ar fi fost imposibil ca ceva s
nceap s fiineze, deci n momentul de fa nimic nu ar putea fiina, ceea ce este absurd. n
concluzie, nu toate lucrurile sunt doar posibile, ci trebuie s existe ceva necesar . Dar un lucru
necesar i are necesitatea cauzat din exterior sau prin sine. Lucrurile necesare cauzate din
exterior ar trebui s constituie o serie infinit, ceea ce nseamn c trebuie s postulm
existena unei fiine necesare prin sine i cauz a necesitii tuturor celorlalte. Aceast fiin
este numit Dumnezeu.
A patra cale,a gradelor de fiin, presupune existenta n lume a unor lucruri mai mult
sau mai puin bune, adevrate, nobile, etc. Dar mai mult i mai puin se spune despre
lucruri ca msur a asemnrii lor cu un termen de comparaie maxim. Maximum-ul fiecrui
gen este Dumnezeu.
Ultima cale, cea a armoniei este elaborata conform unor reguli naturale. Lucrurile au
un scop, i este limpede c acest scop nu este atins fortuit (cci nici micrile lor nu sunt
fortuite) ci mai degrab conform unui plan. Cci nici o fiin lipsit de inteligen nu poate
atinge un scop dect dac este condus de o alt fiin dotat cu inteligen i nelepciune.
Trebuie deci s existe o fiin inteligent prin care toate lucrurile naturale sunt ndreptate
ctre scopul lor, fiin pe care o numim Dumnezeu.
DAquino sesizeaza superioritatea omului in natura datorata ratiunii. Omul are n plus
intelectul sau facultatea de judecare ce i permite s acioneze independent de nclinaia
natural sau instinct, orientndu-se dup raiune. n acord cu raiunea, situaiile particulare au
un statut contingent. Dac speciile inferioare (animalele) acioneaz n interiorul acestor
situaii contingente, n acord numai cu scopul imediat al conservrii, omul poate nelege
caracterul contingent al conjuncturilor pe care le ntlnete i mai ales poate s le deosebeasc
de scopul su final, obinerea fericirii (eudaimonia, la Aristotel, sau beatitudo, la Toma),
adic vederea lui Dumnezeu.
Astfel Toma reuete, spre deosebire de oricare alt gnditor al generaiei sale, s
absoarb i s pun alturi, ntr-o expunere enciclopedic, toate ntrebrile i rspunsurile
care puteau fi luate n seam la vremea sa. Ceea ce obine este nu numai un grad mare de
sintez dar mai ales un nivel de completitudine niciodat atins de la Aristotel.
Un alt filosof al vremii, Leibniz de la Hanouvra gaseste o cale de mijloc intre cele
doua idei, ratiune si credinta, si sustine ca ratiunea isi gaseste locul ca fiind o unealta data de
catre Divinitate pentru a ne putea ajuta sa combatem dificultatile. Aceasta ratiune poate in
schimb sa si induca omul in eroare in momentul in care nu este cu adevarat darul Divinitatii
iar atunci aceasta ne indeamna sa dam vina pe Dumnezeu pentru raul care s-a abatut asupra
noastra. Ratiunea cu adevarat venita de la El nu acuza Divinitatea ci ofera omului prilejul de
a se apara singur.
Unii dintre scolastici au mers pn la a afirma c i dac Dumnezeu nu ar fi existat,
sau nu i-ar fi folosit raiunea, sau nu ar fi judecat lucrurile drept, dac exista n om un
asemenea imperativ al dreptei raiuni, pentru a-l orienta, el ar fi avut aceeai natur de lege pe
care o are acum
4



4
Franciscus Suarez, De Legibus ac Deo Legislatore, 1619, Citat n A. P. dEntreves, Natural
Law, Londra, Hutchinson University Library, 1951, p. 71.

Epoca Ratiunii este insa secolul al XVIII lea numit si iluminism. Dupa
cum sugereaza si aceste denumiri,aceasta epoca a fost o perioada de progrese
intelectuale, cand marii ganditori au sfidat dogmele existente, stabilind lucruri practice.
Pentru aceasta era insa nevoie de mult curaj,deoarece viata europeana era inca dominate
de traditii si obiceiuri, sustinute de autoritatea religioasa si de puterea statului. De
exemplu,in multe tari, erezia era condamnata inca, in timp ce puterea regala
si privilegiile aristocratice erau considerate sacrosancte. Ideile traditionale fusesera deja
zguduite e Revolutia stiintifica din secolele al XVI- lea si al XVII - lea,ce a culminat
cu lucrarea lui Isaac Newton care a descoperit gravitatia si a oferit un model al universului: o
ordine rationala, guvernata de legi matematice. In perioada iluminista s-a insistat asupra
faptului ca principiile cercetarii stiintifice puteau fi aplicate si altor domenii, inclusiv
politicii,societatii si religiei.
Toi filosofii secolelor al XVII-lea i al XVIII-lea erau n mod vdit
convini de universalitatea ratiunii: din ideea c raiune reprezint ceea ce este propriu
omului se deduce facil , aceea c toi oamenii i gsesc n ea aceleai principii de
cunoatere i de aciune. Totui,necunoaterea i/sau dominarea societilor zise
primitive de ctre societile dezvoltate din punct devedere economic au impus, n
mod paradoxal i pentru o lung perioad de timp, ideea c modurile de viai de gndire ale
acestor societi ar fi mai puin raional dect cele specifice nou. Dezvoltarea etnologiei i
antropologiei conduce la schimbarea modului de a pune problema: manifestrile raiunii nu
sunt universale,ci relative la marea diferen dintre condiiile exercitrii ei.
Ceea ce apare ca o noutate o dat cu Critica lui Kant este necesitatea raiunii care,
firete, nu percepe absolutul fiinei, aducnd totui experienei adevrul su. Kant
restaureaz imperiul raiunii n ordine teoretic, dar i (sau mai ales) n sfera practic. De
acum ncolo, obiectul va gravita n jurul subiectului i a raiunii (teoretice, practice)
5
.

La Kant, ratiunea pur nainte de a fi propriul ei obiect, propria ei determinare, este
dualitatea a dou caracteristici ale puterii ei obiectiv necesare ca ratiune teoretic si ca ratiune
practic. Pe aceast latur constiinta de sine si este siesi esenta, dup cum ratiunea teoretic
avea alt esent. a) Eul este n singularitatea sa, nemijlocit esent, generalitate, obiectivitate .
b) Subiectivitatea are tendinta spre realitate (...); aici ratiunea se consider pe sine ca ceea ce
este real. Aici avem conceptul care este constient de lipsurile sale ceea ce nu putea s aib
ratiunea teoretic: conceptul trebuie s rmn tocmai concept
6
Kant introduce ratiunea care si-a epuizat datoria teoretic si o traduce n a doua
dimensiune a ei, cea practic. Apartinnd lumii sensibile, omul trebuie s se supun legilor
naturii, dar ca apartenent la lumea inteligibil, transfenomenal, el este silit s se supun si
unei alte categorii de legi, legi pe care el nsusi, prin ratiune, si le d, si care, depsind
sensibilul, snt independente de acesta. Prin urmare trebuie s consider legile lumii
inteligibile ca imperative si actiunile conforme acestui principiu ca datorie
7
.
Ideile kantine sunt preluate de Hegel si transformate in celebra ecuaie repetat cu
insisten n prefaa la Principii de filosofia dreptului: Tot ceea ce e raional este real, i
tot ceea ce este real este raional" este ilustrat de veriga privilegiat a filosofiei hegeliene, n
care raiunea triumf n mod ideal, i a lumii reale care i se reveleaz i ea,trecnd prin
existena nsi a hegelianismului, ca ateptnd sfritul lungii sale istorii universale.
8

Faimoasa formul de mai sus este ambivalent: pozitiv, ntruct statul raional era
cel modern, democratic, spre care nzuia Hegel; negativ, ntruct nu desprea net statul

5
Jacqueline Russ, Istoria filosofie, Triumful Ratiunii,Editura Univers Enciclopedic, 2000, Bucuresti , p. 75
6
G.W.Fr. Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei, vol. II, Editura Academiei, Bucuresti, 1964, p. 614.
7
Imm. Kant, ntemeierea metafizicii moravurilor, n Critica ratiunii practice, Editura Stiintific, Bucuresti,
1972, p. 73.
8
Jacqueline Russ, op. cit. , p. 113
ideal de cel real i luneca astfel spre justificarea statului absolutist.
9
Remarcabil este faptul c
Hegel construiete o tiin a statului, ncercnd s-l neleag ca raional n sine i afirmnd
rspicat c statul constituional la care se gndete este cu totul altceva dect statul absolutist
n care triete.
La nivelul ratiunii istorice, istoria nu poate fi consolidat ca realitate din punct de
vedere teoretic. Ratiunea teoretic se ocup cu un dat al intelectului, ntruct el are nevoie de
o materie, forma ei fiind dat rational, un dat obiectual si obiectiv n acelasi timp, si care, n
acest mod, este un lucru printre lucruri, forma simtului intern (timpul) nefiind dect o conditie
a principiilor a priori a posibilittii experientei. La nivel teoretic timpul, ca si spatiul, de
altfel, nu este dect posibilitatea, dar n acelasi timp el nu este nimic dac eliminm sansa
posibil a oricrei experiente n genere. Ambele aceste concepte au realitate empiric (n
urma experientei), dar au, n primul rnd, caracter de idealitate transcendental si, ca atare, nu
snt proprietti ale lucrurilor, ci forme ale sensibilittii.
Raiunea guverneaz lumea i, n consecin, istoria universal s-a derulat i ea de o
manier rational. Hegel rezum astfel prin celebrul aforism , la nceputul lucrrii
sale Raiune n istorie, dubla sa convingere c tot ceea ce se petrece n lume are un sens, i c
acest sens este cel al progresului constant al raiunii. Nu-I vorba de ratiunea umana a
Luminilor, aceasta constiinta libera care ii permite oricarui om luminat sa se elibereze de
prejudecati, ci de o Ratiune Universala care domina viata popoarelor, o putere infinita , o
forta divina si absoluta exterioara si superioara, ce se realizeaza de la sine. Ea este Spiritul
absolute , materia infinita a oricarei vieti naturale sau spirituale. La Hegel, aceasta este
atat forta care actioneaza, cat si finalitatea Istoriei.
10

Dac hegelianismul se dorea o filosofie adevrat n mod absolut, o gndire a istoriei
totale, dup acest punct culminant, reprezentat de Hegel, se contureaz noi itinerarii de-a
lungul crora omul se dezvluie ca fiin a zbuciumului, angoasei sau suferinei. Departe de
Sistem i de Istorie, exist gnditori care nu se las ademenii de sirenele secolului.
Individul este cea mai important categorie cretin, scrie Kierkegaard.
11

Kierkegaard incearca sa demonstreze ca orice incercare rationala de a argumenta
existent divinitatii este absurd.Kierkegaard ne tot repeta ca daca vrem sa il gasim pe
Dumnezeu nu trebuie sa mai urmam calea ratiunii pentru ca nu o sa facem altceva decat sa ne
impotmolim sau sa ne pierdem pe drum. Calea care trebuie urmata pentru a a intelege
Paradoxul absolut este acea a credintei.
Ce este ns necunoscutul acesta de care se izbete intelectul in pasiunea-i
paradoxal, tulburndu-l i pe om n cunoaterea-i de sine? Este necunoscutul. Care nu este vreun
om, pe care l-ar ti, sau vreun alt lucru pe care-l tie. Haidei s-i spunem acestui necunoscut zeul-
Doar un nume pe care i-l dm de la noi. Doar n-o sa-i treac intelectului prin minte s vrea s i
dovedeasc c acest necunoscut [zeul] exist. De vreme ce,' daca zeul nu exist este imposibil s-o
dovedim, dac ns exist - este o nebunie s vrem s-o dovedim ; deoarece, din clipa n care-mi
ncep demonstraia, l-am presupus fiind nu ceva ndoielnic (o presupunere neputnd fi

9
Gulian, C. I., Hegel, Bucureti, Editura tiinific i Enciclopedic, 1981, p. 175
10
Gabriela Pohoata , Ratiunea in istorie si filosofia statului in viziune hegeliana, Cogito- Revista de cercetare
stiintifica pluridisciplinara, vol. III, nr. 1, 2011, Bucuresti
11
Jacqueline Russ,op. cit., p.210


ndoielnic, tocmai pentru c este o presupunere) ci ceva sigur [categoric], altfel n-a putea-o nici
.mcar lua din loc;
12

In ultimele decenii ale secolului XIX ideea raiunii filosofice i tiinifice este
obligat s se ndrepte ctre noi modele. In 1874, Emile Boutroux i susinea la Sorbona
teza De la contingencedes lois de la nature, n care demonstra c raiunea tiinific se
deschide mai degrab spre probabilitate dect spre certitudine. Astfel, Boutroux se ndoiete
de scientism i l anun pe Bergson. In ceea ce l privete pe Nietzsche, el va denuna tiina
i raiunea dialectica.
13

Existentialistii de mai tarziu, Martin Heidegger sau Jean-Paul Sartre, au rafinat ideile
lui Kierkegaard, dar urmand in acelasi timp ateismul lui Nietzsche. Heidegger si Sartre,
amandoi au crezut ca ratiunea este inutila iar viata fara sens. Aceste idei au avut o puternica
influenta asupra gandirii secolului al XX lea, lumea devenind tot mai atee si mai irationala.
In concluzie, ratiunea se opune astfel nebuniei si pasiunii necontrolate. Pentru cea mai
mare parte a filosofilor, ea poate si trebuie sa regleze nu numai cunoasterea lumii, ci si
conduitele filosofilor, ea poate si trebuie sa regleze nu numai cunoasterea lumii, ci si
conduitele umane. Ratiunea este pura, dupa cum spune Kant, pentru ca ea ofera atat
principiile cunoasterii, cat si pe cele care trebuie sa regleze actiunea: ea poate fi deci atat pura
cat si practica. Numai ea (si nu intelectul) poate postula libertatea, nemurirea sufletului si pe
Dumnezeu. Ea este deci fundamentul posibilitatii moralitatii.























12
Soren Kierkegaard,Scrieri II, Farame filosofice, traducere Adrian Arsinevici, ed. Amarcord,1999, Timisoara, p.
62
13
Jacquelline Russ, op. cit., p. 239

BIBLIOGRAFIE:


Baudart, Anne, Bourgeois Bernard, Farago, de France Francois, Goyard-Fabre, Simone,
dHondt, Jacques, Philonenko, Alexis,Russ,Jacqueline, coordonata de J. Russ, Istoria
filosofie, Triumful Ratiunii,Editura Univers Enciclopedic, 2000,traducere Laurian Kerestesz


Dictionarul explicativ al limbii romane editia a II-a, Academia Romana si Institutul de
lingvistica Iorgu Iordan, ed. Univers Enciclopedic, 1998, Bucuresti


Diogene, Laertios,Despre vietile si doctrinele filosofilor, ed. Polirom, 1997, Iasi,

dEntreves, Alexander Passerin, Natural Law, Londra, Hutchinson University Library, 1951,


Gulian, Constantin Ionescu, Hegel, Bucureti, Editura tiinific i Enciclopedic, 1981,

Hegel, G.W.Fr., Prelegeri de istorie a filosofiei, vol. II, Editura Academiei, Bucuresti, 1964,

Kant, Immanuel., ntemeierea metafizicii moravurilor, n Critica ratiunii practice, Editura
Stiintific, Bucuresti, 1972

Kierkegaard, Soren,Scrieri II, Farame filosofice, traducere Adrian Arsinevici, ed.
Amarcord,1999, Timisoara,

Platon, Opere complete vol. II, ed. Humanitas, 2002, Bucuresti; Editie ingrijita de Petru
Cretia, C-tin Noica si Catalin Partenie

Pohoata Gabriela, Ratiunea in istorie si filosofia statului in viziune hegeliana, Cogito-
Revista de cercetare stiintifica pluridisciplinara, vol. III, nr. 1, 2011, Bucuresti