Argumentul teleologic despre existența lui

Dumnezeu

-lucrare de seminar-

Coordonator: Susținător:

Craiova – 2023
 Introducere

Fiind înzestrat cu raţiune, omul are tendinţa firească de a cunoaşte şi explica în mod raţional
tot ceea ce există. Raţiunea lui caută să explice nu numai cele ale lumii materiale, ci şi pe cele ce
se află dincolo de cele ce cad sub simţuri.
Omul, ca fiinţă spirituală, e înzestrat cu două puteri de cunoaştere: cu credinţă şi cu raţiune.
Între ele credinţa e cea mai puternică, ea explică mult mai profund decât raţiunea.
Totuşi oamenii simt nevoia de a prezenta în mod raţional orice adevăr de credinţă, chiar
dacă multe adevăruri de credinţă sunt supraraţionale şi nu pot fi explicate numai cu ajutorul
raţiunii. Tendinţa de a explica orice, raţional (chiar adevăruri supraraţionale) este totuşi firească.
Potrivit concepţiei Sfintei Scripturi, omul e creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea
Sa cu puterea, cu setea de a cunoaşte şi înţelege tot ce există. În acest sens, înţelegem că e normal
ca el să-şi pună în lucrare raţiunea, aplicând-o în toate domeniile.
Argumentele raţionale sunt dovezi pentru existenţa lui Dumnezeu, întemeiate exclusiv pe
raţiune; ele nu au o putere constrângătoare asupra logicii şi sufletului omenesc, pentru a-l obliga să
accepte necondiţionat existenţa lui Dumnezeu.
Au existat, clasic vorbind, patru feluri de încercări de stabilire a existenţei lui Dumnezeu.
Ele s-au numit argumentele teleologic, moral, ontologic şi cosmologic, indicând astfel diferitele
lor puncte de plecare: proiectarea, legea morală, ideea unei Fiinţe necesare şi existenţa unei lumi.

Motivul şi scopul creaţiei

Tot ce există, lumea văzută şi lumea nevăzută, apropiată de noi şi îndepărtată de noi, şi de
aceea inaccesibilă simţurilor noastre, după învăţătura religiei creştine, a provenit de la Dumnezeu.
„Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele
nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El”
(Col. I, 16-17); „Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s- a făcut". (Ioan I, 3,
F.Ap. IV, 24, Ps. LXVIII 35). Şi în învăţătura religiilor naturale despre începutul lumii, originea ei
se atribuie lui Dumnezeu, însă este o deosebire mare în concepţia despre modul apariţiei lumii de
la Dumnezeu, după învăţătura religiilor naturale şi a filosofiei umane din toate locurile şi din toate
timpurile, şi după învăţătura religiei creştine, revelate de Dumnezeu.
 În teoriile cosmologice naturale există şi sunt posibile numai trei moduri de a concepe
originea universului, peste care niciodată nu s-a ridicat şi nici nu se poate ridica cugetarea
omenească în afară de învăţătură creştină: a. panteistă, b. dualistă, şi c. materialistă.
Învăţătura panteistă despre origina universului a fost expusă mai sus. În panteism lumea nu e
ceva deosebit de dumnezeire, ci este însăşi viaţa divină, ce se manifestă în afară şi ea este tot aşa de
eternă, ca şi Dumnezeu1.
Afară de ideea de Dumnezeu, e posibilă numai doctrina materialistă despre originea
universului, care predomină în concepţia naturalisto-mecanică despre lume, ce cuprinde elementele
metafizice materialiste şi principiile evoluţionismului mecanic şi care totdeauna a predominat în
epocile de necredinţă (Epicur, Democrit, Lucreţiu, enciclopediştii secolului al- XVIII-lea). Lumea
se formează singură în virtutea puterilor şi a legilor, care din eternitate aparţin substratului ei
comun, materiei eterne, fără nici o intervenţie şi ajutor din partea vreunei puteri superioare
conducătoare, raţionale2.
Diferite ramuri din concepţia naturalistă despre lume încearcă să explice originea sau
autoformarea unora sau a altor domenii din existenţa mărginită prin lucrarea forţelor oarbe ale
naturii, lăsate în seama întâmplării: Kant, Laplace şi alții explică originea sistemelor solare şi a
întregului univers (astronomia); Layel şi alţi geologi explică originea şi formarea pământului
(geologia); Darwin originea şi formarea regnului organic (a plantelor, animalelor) şi a omului
(biologia şi zoologia); Kant, Spencer, Leturneau, Lebbok, Teylor etc, originea şi formarea omului
contemporan cult, din omul preistoric, şi a societăţilor omeneşti din turmele sălbatice ale fiinţelor
asemănătoare, înrudite cu animalele (domeniul istoriei, sociologiei, antropologiei, etc.) 3.
Examinate mai de aproape toate aceste încercări de a explica cele existente prin principiul
autoformării, în toate ramurile de ştiinţă, s-au dovedit a fi nefondate şi fără succes: aceste teorii, în
definitiv, au la bază întâmplarea, un fundament şubred. Bazându-se pe întâmplare se pun în
contrazicere cu legea raţiunii suficiente, pentru că în concluzii dau mai mult decât cuprinde cauza. A
spune că raţionamentul fenomenelor izolate din lume ar fi un fapt al întâmplării ca şi lumea (acest
cosmos cu armonia lui uimitoare), apoi tot la întâmplare să întemeiezi mersul bine calculat al astrelor
cereşti, mersul istoriei, originea omului etc., înseamnă nu numai să nesocotim legile logicii, dar

1
Battista Mondin, Despre Dumnezeu. Filozofia religiei și Teologia filozofică, trad. din lb. italiană de Wilhelm Tauwinkl, Ed.
Sapientia, Iași, 2008, p. 105.
2
Ibidem, p. 109.
3
Henri Bergson, Evoluția creatoare, trad. și studio introductiv de Vasile Sporici, Institutul European, Iași, 1998, p. 19.
totodată să nu explicăm nimic.
Întâmplarea, chiar după concepţia mecanică despre lume, nu există şi nici nu poate avea loc.
Legând toate şi orice existenţă de întâmplare, ca ultima bază, aceste teorii cad în superstiţie şi în
ignoranţa fetişismului, atribuind unei abstracţii deşarte o putere magică şi fermecătoare. În locul lui
Dumnezeu, ca o cauză raţională şi atotputernică a existenţei, se pune fetişul întâmplării. În locul
minunii atotputerniciei lui Dumnezeu, raţională şi înţeleasă de minte şi inimă, se scoate minunea
absurdă şi iraţională a fetişismului, minunea hazardului, care crează universul. În orice acţiune se
pot deosebi două momente extreme : scopul şi motivul. Scopul este rezultatul acţiunii mai dinainte
prevăzut şi presupus, iar motivul sau imboldul este temeiul, pe care se alege sau se săvârşeşte
acţiunea4. Dacă aşa se petrece în acţiunea fiecărui om, ca fiinţă raţională, cu atât mai mult trebuie
să fie un imbold şi un scop raţional în acţiunea lui Dumnezeu, şi în particular, într-o acţiune de o
aşa mare însemnătate, ca aceea a crerației lumii.
Însă, după cum, despre motivul şi scopul acţiunii fiecărui om, cea mai adevărată cunoştinţă o
putem avea numai de la om ( I Cor. II, 11), tot aşa şi motivul şi scopul creării lumii noi îl putem şti
numai de la însuşi Dumnezeu, din Revelaţia Lui supranaturală, în acea măsură şi în acel mod, cum
El a binevoit să ne descopere. Iată de ce, în afară de Revelaţia dumnezeiască, cugetarea religioasă
naturală atribuia arbitrar lumii alte scopuri şi lui Dumnezeu astfel de motive pentru creare, ce erau
nedemne pentru Dumnezeu şi nu corespundeau cu adevărul5.
Totul provine de la Dumnezeu şi totul tinde spre Dumnezeu, izvorul existenţei Sale, după
cum scânteile se ridică spre cer. Către El tinde făptura înţeleaptă şi neînţeleaptă, în El îşi are şi
creatura neînsufleţită izvorul existenţei sale şi începutul perfecţiunii. Conştient şi inconştient, liber
şi conform legilor necesităţii, toată existenţa este în strânsă legătură cu Dumnezeu, singurul izvor
şi început al ei. Totul şi orice existenţă se menţine şi se alimentează din izvorul şi adâncurile
nesfârşite ale unei adevărate existenţe, care se comunică pe Sine creaturii. Neîntrerupt şi abundent
se revarsă asupra creaturii darurile din această adâncime de daruri şi bunuri, ca razele de la soare,
iar creatura doar primeşte şi îşi însuşeşte aceste daruri nesecate ale dragostei dumnezeieşti prin
dragostea reciprocă către Dumnezeu6. Din dragostea lui Dumnezeu a provenit creatura, prin
dragostea Lui există şi se menţine şi pentru dragostea către Dumnezeu e creată: ce provine din
dragoste pentru dragoste şi se crează.
4
Ibidem p.26.
5
Ibidem p26.
6
Prot. P. Svetlov, Învățătura creștină în expunere apologetică, trad. de Ic. St. Serghie Bejan și Constantin Tomescu, Tipografia
„Tiparul Moldovenesc”, Chișinău, 1925, pp. 381-384.
 În creaţie, dragostea nemărginită a lui Dumnezeu îşi alege ca scop creatura, tinzând a-i da ei
plinătatea posibilă de bunuri şi de fericire. Și ce poate fi mai firesc, decât dacă făptura răspunzând
cu mărginita sa dragoste, către Dumnezeu, după cum se şi cuvine pentru dragoste, se leapădă pe
sine pentru Dumnezeu, pe Dânsul îl are ca unicul scop, unicul obiect de valoare şi necondiţionat al
dragostei sale, pentru ca lepădându-se de sine, iarăşi să se găsească pe sine în Dumnezeu? Astfel,
scopul creaturii, privit de Dumnezeu, este fericirea creaturii, iar privit de creatură este Dumnezeu,
slava Lui. În definitiv, ambele se contopesc în unul: în comunicarea reciprocă a dragostei lui
Dumnezeu, Care dă, şi a dragostei din partea creaturii, care primeşte.

Specificul argumentului teleologic

Există trei mari modalităţi istorice ale raportului dintre ştiinţă şi religie. Acest raport poate
mai întâi să ia forma unui conflict: ştiinţa şi religia se opun din punctul de vedere al cunoaşterii sau
prin credinţe incompatibile, conflictul putând merge de la o simplă concurență culturală la o
opoziţie violentă şi intolerantă. Un alt regim este cel al separaţiei: se consideră că scopurile
cunoaşterii ştiinţifice şi cele ale credinţei aparţin unor domenii diferite; ştiinţa şi religia răspund
unor nevoi umane diferite şi, deci, nu ar trebui să interfereze. Al treilea raport posibil constă într- o
interacţiune pozitivă şi armonioasă, favorabilă atât ştiinţei cât şi religiei. Acest al treilea regim de
interacţiune merge deseori împreună cu apologetica religioasă. Aceste trei feluri de raporturi sunt
desigur idealizări. Nu le observăm decât rareori în stare pură. ,,Chiar termenii de «ştiinţa» şi de
«religie» sunt cuvinte comode pentru a desemna realităţi complexe, care nu există aproape
niciodată ca entităţi monolitice şi perfect definite7”.
Şi tocmai, deoarece ştiinţa şi religia exprimă ansambluri complexe de credinţe şi de practici
sociale, se poate trece atât de des în istorie de la un regim de interacţiune la un altul.
Evoluţia constituie una dintre rarele cazuri istorice de conflict deschis, radical şi durabil, între
ştiinţă şi religie. În mod curent, şi în contexte diferite, Bisericile, sau mişcările de gândire de
inpiratie religioasă, au perceput chiar ideea unei evoluţii a speciilor ca o lovitură insuportabilă dată
de convingerile lor. Creaţionismul este un termen apărut recent şi este o ilustrare spectaculoasă în
acest sens. Totuşi, teoria evoluţiei a favorizat în aceeaşi măsură şi celelalte două regimuri de
interacţiune. Cea mai mare parte dintre evoluţionişti şi-au dezvoltat cercetarea într- un spirit de
7
Thomas Lepeltier, Darwin eretic. Eterna reîntoarcere a creaționismului, trad. Eduard-Florin Tudor, Sorin Selaru, Ed. Rosetti
Educațional, București, 2009, p. 8.
 neutralitate în privinţa religiei. Darwin, deşi în cursul vieţii a evoluat spre un ateism din ce în ce
mai evident, s-a ferit mereu să sugereze public faptul că teoria lui este în contradicţie cu telogia.
Admiţând doar ca Dumnezeu nu intervine direct în detaliul creaţiei, ci acţionează prin intermediul
legilor naturii, teoria evoluţiei organice era pentru el compatibilă atât cu o viziune materialistă cât şi
cu o viziune teologică a originii cosmosului. Deci nu ne vom mira că după el, evoluţioniştii, şi mai
ales cei care au construit teoria sintetică a evoluţiei, să fi fost materialişti fie creştini angajaţi
aparţinând diferitelor confesiuni. Theodor Dobzhansky, ortodox fiind, a afirmat că ,,în biologie
nimic nu are sens în afară de evoluţie”8.
În sfârşit, evoluţia a favorizat şi tot felul de hibridări între ştiinţă şi religie. De la Darwin,
exemplele de teism evoluţionist nu lipsesc. Figura lui Pierre Teilhard de Chardin este emblematică.
„Existenţa de care suntem cel mai siguri şi pe care o cunoaştem cel mai bine este
incontenstabil a noastră, căci despre toate celelalte obiecte avem noţiuni pe care le vom putea
considera ca exterioare şi superficiale, în timp ce pe noi înşine ne percepem interior, profund” 9.
Străduinţa omului pentru cunoaşterea lumii şi a vieţii s-a manifestat totdeauna în două
direcţii. Pe de o parte, omul a căutat să cunoască cu ajutorul raţiunii, cauzele diferitelor fenomene
care se petrec în jurul său, în virtutea legii cauzalităţii, iar, pe de altă parte, să afle scopul pentru
care se produc aceste fenomene, datorită legii finalităţii. În timp ce argumentul cosmologic se
prevalează de legea cauzalităţii, argumentul teleologic are în vedere legea finalităţii căutându-se să
se dovedească existenţa lui Dumnezeu pornind de la ordinea, armonia şi finalitatea existente în
lume.
,,Ordinea şi finalitatea sunt două noţiuni care se sprijină reciproc, fiindcă nu poate exista
ordine fără finalitate şi nici finalitate fără ordine” 10. Pornind de separarea dintre natural şi
supranatural în plan ontologic, Apologetica de expresie scolastică a transferat această separare şi în
plan epistemologic, inducându-se astfel o percepție falsă de antagonism între credinţă şi raţiune.
Mergându-se pe metoda dublului adevăr (supranaturalul este cunoscut prin credinţă, iar naturalul
prin raţiune) se distorsionează atât natura credinţei, cât şi a raţiunii. ,,Credinţa se rezuma la o
anumită încredinţare de ordin psihologic, iar raţiunea este asimilată capacităţii discursive de a
produce demonstraţii. Raţiunea a devenit una instrumentală, fiind dezrădăcinată din simbolismul
ei religios. Astfel raţiunea este automizată, în raport cu credinţa, devenind speculaţie

8
Prof. Marian Niță, Biologia vazută prin ochii credinței în Dumnezeu, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2005, p. 137.
9
Henri Bergson Evolutia creatoare, Traducere și studiu introductiv de Vasile Sporici, Ed. Institutul European, Iași, 1998, p. 19.
10
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran si Arhid. Prof. Dr. Ioan Zagrean, Dogmatica ortodoxă, Ed. Renasterea, Cluj-Napoca, 2003, p. 50.
abstract”11. Dumnezeu e dincolo de raţiunea discursivă, El este Raţiunea supremă.

,,Raţiunea din care pornesc raţiunile tuturor lucrurilor şi raţiunea din sufletul nostru, deşi e
mai mult decât acestea şi decât aceasta, mai mult decât putem cuprinde vreodată în concepţii
raţionale. Dacă Dumnezeu e Raţiunea supremă, de ce n-ar fi prezentă în contemplaţia umană şi
raţiunea, sau de ce raţiunea umană nu ar fi contemplaţie desfaurată, iar contemplaţia, raţiune a ce s-
a adunat din această desfăşurare? Raţionamentul uman e un mod temporal al contemplării lui
Dumnezeu, pe când contemplaţia umană e o anticipare a vieţii netemporale, o apropiere de
Dumnezeu ca Persoană mai presus de orice explicitare”.12
Raţionalitatea lumii îşi descoperă un sens prin faptul că se completează cu raţionalitatea
subiectului uman, care e constientă și inepuizabil de bogată, fără să constitue o repetare
monotonă. „Numai în om raţionalitatea cu infinite virtualităţi ale naturii capăta un sens sau ajunge la
o mai deplină împlinire a ei.”13
Denumirea argumentului vine de la cuvântul grecec τέλος (scop) şi constitue argumentul
formulat şi utilizat cu predilecţie de filosofia antică, dar şi de cea creştină, de la începutul ei,
argumentul teleologic poartă și denumirea specială de „argument biblic”. El a impresionat
întotdeauna rațiunea umană și însuși Kant, - marele distrugător al argumentelor raționale
folosite pentru dovedirea existenței lui Dumnezeu - îl considera pe acesta ca „cel mai vechi, cel mai
puternic, cel mai corespunzător dintre toate cu mintea omenească, și care, tot timpul, merită
respect”. Fiindcă, adaugă el, lumea ne oferă o atât de impunătoare priveliște ca varietate, ordine,
finalitate și frumusețe, încât graiul este neputincios a exprima impresia in fața acestei grandioase
minunății”. Hegel, cu toata preferința arătată argumentării ontologice, socotită de el ca singura
valabilă pentru cugetarea filosofică, acordă argumentului teleologic o situație specială între
argumentele mediate ale rațiunii, convenind că „existența și contemplarea armoniei din lume și a
acordului dintre unitatea organismelor și a parților lor componente, ca și a mediului extern, total
independent de ele și totusi în armonică legatură cu ele, au facut și vor face totdeauna ca omul să se
ridice la cunoașterea de Dumnezeu”. Voltaire însuși, cu tot scepticismul său privind armonia din
lume, convenea că trebuie să se plece în fața ei: „Universul mă pune în încurcatura: căci nu pot să-
mi închipui cum acest orologiu - lumea - merge, fără să aibă un ceasornicar”. Marele poet

11
Adrian Lemeni, Diac. Sorin Mihalache, Pr. Razvan Ionescu, Pr.Cristinel Ioja, Apologetica ortodoxă, vol. II, Ed. Basilica, Bucuresti,
2014, p. 64.
12
Pr. Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica, Ed. I.B.M.B.O.R, Bucuresti, 2002, p. 249.
13
Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Popescu, Apologetica rațional-duhovnicească a ortodoxiei, Ed. Cartea Ortodoxă,
Alexandria, 2009, p. 90.
Lamartine dădea curs acelorași convingeri, prin cuvintele sale pline de atâta sarcasm: „Universul
fără Dumnezeu? O astfel de absurditate să nu o spuneți nici câinelui dumneavoastră, pentru a nu
revolta instinctul din mica bestie”. Din lumea astrelor până la cea a infimelor insecte, aceeași
impresie o au toți cercetătorii și de la Newton, Kepler, Herschell și Flammarion, inspiratul
explorator al astrelor cerești, până la Fabre, prietenul și răbdătorul cercetător al lumii
insectelor, Dumnezeu e pe buzele tuturor cercetătorilor. Newton zicea că „descifrează voința lui
Dumnezeu din legile universului” iar Fabre, întrebat daca el crede în Dumnezeu, răspunde: „Nu, eu
nu cred, eu îl vad. În zadar se încearcă a explica minunatele instincte ale insectelor cu ajutorul
concordanțelor întâmplătoare, căci nu hazardul ne poate explica o astfel de armonie. O astfel de
ordine să se fi nascut din haos, o astfel de prevedere din hazard și o astfel de inteligență din
nerațional? Cu cât văd mai mult, cu atât mai mult observ, cu atât mai mult îmi strălucește
dindărătul misterului lucrurilor o inteligență supremă”. Marele astronom Kepler zicea că atât de
evident este Dumnezeu în armonia și legile din natură încât, el, calculând legile universului, are
impresia „că atinge cu mâna degetul lui Dumnezeu”. Asemenea mărturiei lui Kepler sunt cele ale
atâtor cercetători din toate domeniile, care din armonia, scopurile și finalitatea din natură,
postulează o cauză primară a lumii, un Dumnezeu, ființa personală, autoare și dirijoare a legilor
care cârmuiesc lumea și lucrurile din ea.
Revelaţia naturală şi cea supranaturală au constituit pentru Părinţii bisericeşti o puternică
motivare pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu şi a permanentei Sale prezențe în lume, pe
temeiul armoniei şi al finalităţii întregii creaţii. Argumentul teleologic în favoarea existenţei lui
Dumnezeu porneşte de la faptul că în lume este vizibil un plan. În esenţă argumentul susţine că
acest plan evident este dovada existenţei unui Arhitect inteligent al lumii care a sădit o ordine în ea.
În epoca modernă universul a început să fie privit nu ca un organism individual viu, ci ca un
ansamblu constituit din părţi separate, care pot să intre în interacţiune, aşa cum intră în interacţiune
părţile unei maşini sau ale unui mecanism. Această nouă viziune mecanică despre univers
a ,,condus la abandonarea dimensiunii ontologice a conceptului de ordine şi accentuarea unei
dimensiuni mecanice şi deterministe”14. ,,Oamenii au început să deprindă noţiunile unei măsurători
mecanice după sfaturile bătrânilor şi meşterilor şi nu în mod creator, printr-un simţământ intern şi o
înţelegere a semnificaţiilor mai adânci ale raportului sau proporţiei pe care căutau să le înveţe” 15.
Fizicianul David Bohm atrage atenţia că tocmai această viziune mecanicistă asupra lumii aduce
14
Pr. Gheorghe Popa, Intoducere în teologia morală, Ed. Mitropolitană Trinitas, Iași, 2003, p. 48.
15
David Bohm, Plenitudinea lumii și ordinea ei, Ed. Humanitas, București, 1995, p. 63.
neplăceri incomensurabile omenirii. „A generat poluare, distrugere a echilibrului natural,
suprapopulare, dezordine economică şi politică mondială, şi a creat un mediu înconjurător care nu
este nici fizic şi nici mental bun pentru cei mai mulţi dintre oamenii care trebuie să locuiască în el.
Individual, s-a dezvoltat un sentiment larg răspândit de neajutorare şi disperare, în faţa a ceea ce
poate fi o masă copleşitoare de forţe sociale disperate, mergând dincolo de controlul şi chiar
neînţelegerea fiinţelor umane care sunt prizoniere în ea”16.

Concluzii

16
Ibidem, p. 38.
 Fără îndoială, cel dintâi argument despre existenţa lui Dumnezeu se bazează pe principiul
cauzalităţii. Orice efect trebuie să aibă o cauză proporţională. Al doilea argument şi cel mai
apropiat de om, de care se izbeşte la fiecare pas, este ordinea care domneşte în Univers şi scopul
lucrurilor create - argument teleologic.
Argumentul cauzalităţii şi al ordinei este cartea cea mai mare din natură pe care a deschis-o
Creatorul pentru fiecare suflet. Când mintea omului vede ordinea ce există în natură, de la
particulele elementare la elementele chimice (ordinea în numărul crescând al electronilor de la
hidrogen până la uraniu) ordinea de la cristale până la mega galaxii etc. îşi pune întrebarea:
Cine a făcut această ordine? Evident, ea nu este opera hazardului sau a întâmplării. Ştim că
energia totală în cosmos rămâne aceeaşi, dar energia disponibilă scade continuu. Materia tinde spre
haos, şi ordinea tinde spre dezordine.
Mintea omului care a reuşit să străbată spaţiul cosmic, să supună forţele naturii, să mânuiască
atomul, este cea mai mare putere de pe planetă. Însă când această minte constată că pe Terra există
invenţii cu mult mai mari şi superioare, realizate cu zeci şi sute de milioane de ani înaintea
inteligenţei umane, trebuie să admită că Cel ce le-a realizat îi este superior.

Bibliografie
1) Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic, București, 2001 și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române
2) Bohm David, Plenitudinea lumii și ordinea ei, Ed. Humanitas, București, 1995.
3) Henri Bergson Evolutia creatoare, Traducere și studiu introductiv de Vasile Sporici, Ed.
Institutul European, Iași, 1998, p. 19.
4) Lemeni Adrian, Diac. Mihalache Sorin, Pr. Ionescu Razvan, Pr. Ioja Cristinel, Apologetica
ortodoxă, vol. II, Ed. Basilica, București, 2014.
5) Lepeltier Thomas, Darwin eretic. Eterna reîntoarcere a creaționismului, trad. Eduard-Florin
Tudor, Sorin Selaru, Ed. Rosetti Educațional, București, 2009.
6) Mondin Battista, Despre Dumnezeu. Filozofia religiei și Teologia filozofică, trad. din lb.
italiană de Wilhelm Tauwinkl, Ed. Sapientia, Iași, 2008.
7) Niță Marian Prof., Biologia vazută prin ochii credinței în Dumnezeu, Ed. Mitropolia
Olteniei, Craiova, 2005.
8) Popa Gheorghe, Pr. Intoducere în teologia morală, Ed. Mitropolitană Trinitas, Iași, 2003.
9) Popescu Dumitru Pr. Prof. Acad. Dr., Apologetica rațional-duhovnicească a ortodoxiei, Ed.
Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2009.
10) Stăniloae Dumitru, Pr. Ascetica si mistica, Ed. I.B.M.B.O.R, Bucuresti, 2002.
11) Svetlov P. Prot., Învățătura creștină în expunere apologetică, trad. de Ic. St. Serghie Bejan și
Constantin Tomescu, Tipografia „Tiparul Moldovenesc”, Chișinău, 1925.
12) Todoran Isidor, Pr. Prof. Dr. si Zagrean Ioan Arhid. Prof. Dr., Dogmatica ortodoxă, Ed.
Renasterea, Cluj-Napoca, 2003.