UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

Lucrare de seminar

Argumentul teleologic

Coordonator :

Student:
 Așa cum relatează Sfânta Scriptură, omul este creat după chipul lui Dumnezeu, lucrarea
lui Dumnezeu în om este nemărgintă, dar totuși cuprinsă în dorința de cunoaștere și de luminare
a minții și a sufletului. Rațiunea este atributul principal al omului în cea ce privește mintea, iar
sufletul este purtătorul credinței. Mustrarea de conștiință în urma păcatului este rezultatul
credinței sădite în inima omului în prima clipă a existenței lui.

Omul a descoperit în decursul existenței sale o mulțime de argumente ale prezenței lui
Dumnezeu pe care le-a dezvoltat și asimilat. A simțit nevoia să înțeleagă în mod rațional
adevărul de credință, chiar dacă în cele mai multe cazuri a fost revelat supranatural, neputând fi
înțeles numai cu rațiunea.

Totul provine de la Dumnezeu și totul îl urmeză ca punct de reper pe Dumnezeu, de la

cele mai mici făpturi pâna la om, toate își au izvorul vieții și al existenței în puterea nemărginită
a Creatorului. Lucru vădit faptic prin nevoia omului de Dumnezeu și prin grija lui Dumnezeu
față de om și față de toată creația.

Între știință și religie s-a iscat un conflict de amploare din cauza dezvoltării din partea
cercetătorilor a unui spirit de neutralitate și uneori de negare a religiei în crearea lumii. Punând
totul în seama rațiiunii au încercat să găsească explicații pentru toate fenomenele, acolo unde nu
erau, au inventat.

Existența lui Dumnezeu a fost încercat explicată prin patru feluri de argumente,
argumentul teleologic, moral, ontologic și cosmologic. În cele ce urmează ne vom aținti privirea
asupra argumentului teleologic și aspura importanței de netăgăduit a acestuia.
 Scopul creării lumii

În teoriile cosmologice naturale există şi sunt posibile numai trei moduri de a concepe
originea universului, peste care niciodată nu s-a ridicat şi nici nu se poate ridica cugetarea
omenească în afară de învăţătură creştină: panteistă, dualistă şi materialistă. În panteism lumea
nu e ceva deosebit de dumnezeire, ci este însăşi viaţa divină, ce se manifestă în afară şi ea este
tot aşa de eternă, ca şi Dumnezeu.1
Afară de ideea de Dumnezeu, e posibilă numai doctrina materialistă despre originea
universului, care predomină în concepţia naturalisto-mecanică despre lume, ce cuprinde
elementele metafizice materialiste şi principiile evoluţionismului mecanic şi care totdeauna a
predominat în epocile de necredinţă (Epicur, Democrit, Lucreţiu, enciclopediştii secolului al
XVIII-lea). Lumea se formează singură în virtutea puterilor şi a legilor, care din eternitate aparţin
substratului ei comun, materiei eterne, fără nici o intervenţie şi ajutor din partea vreunei puteri
superioare conducătoare, raţionale. 2
De-a lungul timpului multe personalități de seamă au încercat să explice originea sau
autoformarea unora sau altor domenii din existenţa mărginită, prin lucrarea forţelor oarbe ale
naturii, lăsate în seama întâmplării: Kant, Laplace şi alții explică originea sistemelor solare şi a
întregului univers (astronomia). Layel şi alţi geologi explică originea şi formarea pământului,
Darwin originea şi formarea regnului organic şi a omului. Kant, Spencer, Leturneau, Lebbok,
Teylor explică originea şi formarea omului contemporan cult, din omul preistoric, şi a
societăţilor omeneşti din turmele sălbatice ale fiinţelor asemănătoare, înrudite cu animalele.
Însă, după cum, despre motivul şi scopul acţiunii fiecărui om, cea mai adevărată
cunoştinţă o putem avea numai de la om, tot aşa şi motivul şi scopul creării lumii noi îl putem şti
numai de la însuşi Dumnezeu, din Revelaţia Lui supranaturală, în acea măsură şi în acel mod,
cum El a binevoit să ne descopere. Iată de ce, în afară de Revelaţia dumnezeiască, cugetarea

1
Battista Mondin, Despre Dumnezeu.Filozofia religiei și Teologia filozofică , traducere din limba italiană de Wilhelm
Tauwinkl, Editura Sapientia, Iași, 2008, p. 105.
2
Ibidem, p. 109.
religioasă naturală atribuia arbitrar lumii alte scopuri şi lui Dumnezeu astfel de motive pentru
creare, ce erau nedemne pentru Dumnezeu şi nu corespundeau cu adevărul. 3

Raționamentul argumentului teleologic

Există trei mari modalităţi istorice ,ideatice, ale raportului dintre ştiinţă şi religie. Acest
raport poate mai întâi să ia forma unui conflict, ştiinţa şi religia se opun din punctul de vedere al
cunoaşterii sau prin credinţe incompatibile, conflictul putând merge de la o simplă concurență
culturală la o opoziţie violentă şi intolerantă. Un alt regim este cel al separaţiei, se consideră că
scopurile cunoaşterii ştiinţifice şi cele ale credinţei aparţin unor domenii diferite, ştiinţa şi religia
răspund unor nevoi umane diferite şi, deci, nu ar trebui să interfereze. Al treilea raport posibil
constă într-o interacţiune pozitivă şi armonioasă, favorabilă atât ştiinţei cât şi religiei. Acest al
treilea regim de interacţiune merge deseori împreună cu apologetica religioasă. 4
Evoluţia a favorizat şi tot felul de relații între ştiinţă şi religie. De la Darwin, exemplele
de teism evoluţionist nu lipsesc. Străduinţa omului pentru cunoaşterea lumii şi a vieţii s-a
manifestat totdeauna în două direcţii. Pe de o parte, omul a căutat să cunoască cu ajutorul
raţiunii, cauzele diferitelor fenomene care se petrec în jurul său, în virtutea legii cauzalităţii, iar,
pe de altă parte, să afle scopul pentru care se produc aceste fenomene, datorită legii finalităţii.
În timp ce argumentul cosmologic se prevalează de legea cauzalităţii, argumentul
teleologic are în vedere legea finalităţii căutându-se să se dovedească existenţa lui Dumnezeu
pornind de la ordinea, armonia şi finalitatea existente în lume. 5

3
Henri Bergson, Evoluția creatoare, traducere și studiu introductiv de Vasile Sporici, Institutul European, Iași, 1998,
p. 26.
4
Thomas Lepeltier, Darwin eretic. Eterna reîntoarcere a creaționismului, traducere de Eduard-Florin Tudor, Sorin
Selaru, Editura Rosetti Educational, București, 2009, p. 8.
5
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran și Arhid. Prof. Dr. Ioan Zagrean, Dogmatica ortodoxă, Editura Renașterea, Cluj-Napoca,
2003, p. 50.
 Raţionalitatea lumii îşi descoperă un sens prin faptul că se completează cu raţionalitatea
subiectului uman, care e constientă și inepuizabil de bogată, fără să constitue o repetare
monotonă. Denumirea argumentului vine de la cuvântul grecec τέλος (scop) şi constitue
argumentul formulat şi utilizat cu predilecţie de filosofia antică, dar şi de cea creştină, de la
începutul ei. E cel mai vechi dintre argumentele formulate și utilizate. Sfânta Scriptură e un imn
de proslavire a Dumnezeirii pentru armonia care exista în lume. De aceea argumentul teleologic
poartă și denumirea specială de „argument biblic”.
Hegel, cu toata preferința arătată argumentării ontologice, socotită de el ca singura
valabilă pentru cugetarea filosofică, acordă argumentului teleologic o situație specială între
argumentele mediate ale rațiunii. Din lumea astrelor până la cea a infimelor insecte, aceeași
impresie o au toți cercetătorii de la Newton, Kepler, Herschell și Flammarion, inspiratul
explorator al astrelor cerești, până la Fabre, prietenul și răbdătorul cercetător al lumii insectelor,
Dumnezeu e pe buzele tuturor cercetătorilor.6
Revelaţia naturală şi cea supranaturală au constituit pentru Părinţii bisericeşti o puternică
motivare pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu şi a permanentei Sale prezențe în lume, pe
temeiul armoniei şi al finalităţii întregii creaţii. Argumentul teleologic în favoarea existenţei lui
Dumnezeu porneşte de la faptul că în lume este vizibil un plan.
În epoca modernă universul a început să fie privit nu ca un organism individual viu, ci ca
un ansamblu constituit din părţi separate, care pot să intre în interacţiune, aşa cum intră în
interacţiune părţile unei maşini sau ale unui mecanism. 7

6
David Bohm, Plenitudinea lumii și ordinea ei ș , Ed. Humanitas, București, 1995, p. 63.
7
Pr. Gheorghe Popa, Intoducere în teologia morală, Editura Mitropolitană Trinitas, Iași, 2003, p. 48.
 Problematica argumentului teleologic

După cum ne indică însăși termenii, accentul cade, în această formă de argumentare, pe
existența scopurilor din lume și a adaptării lucrurilor și ființelor la ele. Avem de a face, deci cu
ceea am numit, în chip special, teleologie sau finalitate în lume. 8 Aceasta finalitate poate fi
internă sau externă. Potrivit finalităţii interne, fiecare existență, fiecare exemplar de viețuitoare,
fiecare organism este astfel întocmit și părţile lui componente astfel dispuse, încât să poată
îndeplini, în condiți optime, scopul pe care îl are de îndeplinit în lume sau în organismul din care
face parte.

Potrivnicii teleologiei își afirmă ideile prin mai multe argumente. În natură nu exista nici
armonie și nici scopuri de îndeplinit , ca atare, nu este nevoie nici de existența unei inteligențe
ordonatoare care să fi pus aceste scopuri și să fi creat organisme mijloace pentru atingerea lor.
Natura nu cunoaşte scopuri. Ea lucrează inconștient și mecanic. De unde, atunci, ordinea și
armonia din lume? Unii dintre adversarii teleologiei simplifică problema, tăgăduind existența
ordinii și, implicit i pe cea a armoniei din lume. Alţii, chiar dacă admit ordinea (neputând ocoli
evidența), tăgăduiesc armonia sau o atribuie hazardului.

Rezultat al întâmplării, produs al imaginației noastre sau opera inconștienta a impulsului

imanent al materiei, această finalitate există, totuși, dacă nu exclud finalitatea din natură, ţin să
excludă, cu orice chip și orice preț , pe Autorul supranatural al acestei finalităţi. Deci, o
teleologie care repudiază orice teologie. Dar, dacă scoatem problema din acest climat pasional și
polemic şi o transferăm în domeniul strict al logicului și faptelor, constatăm că nici una din
aceste variante sub care se prezintă teza organizării mecanice sau a finalităţii inconştiente a
naturii nu pot să subziste.

Pe prima poziţie stau top pozitiviștii, pe cea de-a doua evoluţioniştii idealişti imanentişti,
și unii şi alții, partizani ai convingerii că acest principiu nu poate aparține decât naturii. Și toată
truda, ca și toată variata nomenclatură pe care o folosesc astăzi ştiinţele exacte pentru a explica
fenomenele vieții, inadaptabile proceselor mecanice, nu este, în fond, decât încercarea de a scăpa
8
Gheorghe Ioan Savin, Apologetica, volumul II, Editura Anastasia, București, 2003, p. 153.
de inevitabila cerință a unui principiu teleologic dincolo de materie. „Determinante”, „factori”,
„agenți”. „principii” etc., sau cum se mai numesc toate aceste forțe ascunse care vor să explice
procesul vieții și fenomenele ei, nu sunt în fond decât cuvinte care nu explică nimic, zice
fizicianul Pierre Jean în necruțătorul proces ce-l face ,.sorboniştilor” care se încăpăţânează a se
ține strâns legați de vechea concepție mecanicistă a lumii. 9

De altfel, toată noua concepție vitalistă şi neovitalistă cu care știința de astăzi încearcă să
dezlege multe dintre problemele vieții, inexplicabile pe calea strict mecanică, e o biruință a
concepției teleologice în detrimentul celei mecanice, devenită, dacă nu total depășită, în orice caz
cu totul insuficientă.

9
Henri Bergson, Evoluția creatoare , traducere și studiu introductiv de Vasile Sporici, Institutul European, Iași,
1998, p.29.
 Așadar, cel dintâi argument despre existenţa lui Dumnezeu se bazează pe principiul
cauzalităţii. Orice efect trebuie să aibă o cauză proporţională. Al doilea argument şi cel mai
apropiat de om, de care se izbeşte la fiecare pas, este ordinea care domneşte în Univers şi scopul
lucrurilor create - argument teleologic.
Argumentul cauzalităţii şi al ordinei este cartea cea mai mare din natură pe care a
deschis-o Creatorul pentru fiecare suflet. Când mintea omului vede ordinea ce există în natură,
de la particulele elementare la elementele chimice (ordinea în numărul crescând al electronilor de
la hidrogen până la uraniu) ordinea de la cristale până la megagalaxii etc. îşi pune întrebarea,
cine a făcut această ordine. Evident, ea nu este opera hazardului sau a întâmplării. Ştim că
energia totală în cosmos rămâne aceeaşi, dar energia disponibilă scade continuu. Materia tinde
spre haos, şi ordinea tinde spre dezordine.
Mintea omului care a reuşit să străbată spaţiul cosmic, să supună forţele naturii, să
mânuiască atomul, este cea mai mare putere de pe planetă. Însă când această minte constată că pe
Terra există invenţii cu mult mai mari şi superioare, realizate cu zeci şi sute de milioane de ani
înaintea inteligenţei umane, trebuie să admită că Cel ce le-a realizat îi este superior.
 Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988.
2. Bergson Henri, Evoluția creatoare, traducere și studiu introductiv de Vasile Sporici,
Institutul European, Iași, 1998.
3. Bohm David, Plenitudinea lumii și ordinea ei, Ed. Humanitas, București, 1995.
4. Lepeltier Thomas, Darwin eretic. Eterna reîntoarcere a creaționismului, traducere de
Eduard-Florin Tudor, Sorin Selaru, Editura Rosetti Educational, București, 2009.
5. Mondin Battista, Despre Dumnezeu. Filozofia religiei și Teologia filozofică, traducere
din limba italiană de Wilhelm Tauwinkl, Editura Sapientia, Iași, 2008.
6. Popa Pr. Gheorghe, Intoducere în teologia morală, Editura Mitropolitană Trinitas, Iași,
2003.
7. Savin Gheorghe Ioan, Apologetica, volumul II, Editura Anastasia, București, 2003.
8. Todoran Pr. Prof. Dr. Isidor și Arhid. Prof. Dr. Ioan Zagrean, Dogmatica ortodoxă,
Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2003.