Raționalitatea lumii: Perspective ştiinţifice1 și teologice

„Raţiunile lucrurilor, întocmite dinainte de veacuri

în Dumnezeu, precum Însuşi a ştiut, se văd prin înţelegere din făpturi.
Căci toate făpturile lui Dumnezeu, contemplate de noi prin fire,
cu ajutorul cuvenitei ştiinţe şi cunoştinţe, ne vestesc în chip ascuns raţiunile după care au
fost făcute şi ne descoperă prin ele scopul
aşezat de Dumnezeu în fiecare făptură. Din contemplarea înţeleaptă
a creaţiunii desprindem Raţiunea care ne luminează cu privire
la Sfânta Treime, adică la Tatăl, la Fiul şi la Sfântul Duh”

Sfântul Maxim Mărturisitorul2.

„Lumea aceasta nu poate fi din veci. Căci nu poate fi din veci o lume în aspiraţia temporală spre o ţintă -
aşa cum se vădeşte ea - fără să fi ajuns până acum la această ţintă a desăvârşirii, care să o mulţumească. Ea
trebuie să fi apărut în timp şi trebuie să-şi sfârşească odată forma existenţei temporale, sau schimbătoare”

Părintele Stăniloae3

„Anumiţi cosmologi sunt atraşi din punct de vedere filosofic de modelul oscilant, în special din cauză
că, la fel ca modelul stării staţionare, acesta evită cu elegantă problema GENEZEI. Un astfel de model se
confruntă totuşi cu o dificultate teoretică severă”.
Steven Weinberg4
„Cred că universul a apărut spontan din nimic în conformitate cu legile științei”
Stephen Hawking 5

Biserica Ortodoxă nu a căutat niciodată să-şi „adapteze” învăţătura despre lume, sau mai
precis, învăţătura despre creaţie (ktisiologia), în funcţie de diferitele cosmologii ştiinţifice. Cu toate
acestea, Sfinţii Părinţi în general şi cei Capadocieni, în special, cunoşteau aproape tot ce se putea şti
din punct de vedere ştiinţific în vremea lor şi foloseau limbajul ştiinţific şi filosofic în scop
apologetic. Prin urmare, fidelitatea faţă de Părinţi nu constă doar în simpla reproducere a scrierilor
lor, ci în continuarea ascezei şi a efortului lor intelectual. Aşa a înţeles, la sfatul duhovnicului său, şi
Pavel Florenski, martirul, preotul şi savantul rus, să-şi cultive talanţii. Născut în anul 1882, între
anii 1904 şi 1910 Pavel Florenski era frământat de dilema existenţială: Dumnezeu (preoţie) sau
ştiinţă. Duhovnicul său, episcopul Antoni Florensov, îl va îndruma să opteze pentru conjuncţii (şi),
iar nu pentru disjuncţii (sau)6.

1
Material pregătit şi prezentat studenţilor de la Sibiu, împreună cu domnul inginer Eugen Ganţolea, absolvent al
Facultăţii nostre, masterat în Teologie sistematică şi doctorand în Fizică şi Teologie. Imaginile au „free public license”
fiind preluate de pe site-ul NASA.
Pentru detalii a se vedea: Ganţolea Eugen, Pr. Ranga Horia, Viaţa biologică şi viaţa duhovnicească. Omul cununa
creaţiei, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2011.
2
Sf. Maxim Mărturisitorul, „Răspunsuri către.Talasie”, în Filocalia Română, vol. III, Sibiu, 1949, pp. 45-46.
3
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 249.
4
Steven Weinberg, Primele trei minute ale Universului - Un punct de vedere modern asupra originii Universului”, Ed. Politică,
Bucureşti, 1984, pp. 167-168
5
Stephen Hawking, Răspunsuri scurte la marile întrebări, Editura Humanitas, 2021, p.44
 Ştiinţa contemporană ne apropie foarte mult de Creator. Marele fizician al secolului trecut,
Albert Einstein, autor al teoriei relativităţii, nu s-a îndoit nicio clipă de existenţa Creatorului. El a
fost fascinat de ordinea care guvernează Universul, afirmând că: „Dumnezeu nu joacă zaruri”,
adică Universul nu este condus de hazard, ci de un set de legi precise, date de Creator. În pofida
abordărilor antropomorfice, trebuie afirmat că nu Dumnezeu este în Univers, ci Universul este în
Dumnezeu, în sens cauzal: „căci în El trăim şi ne mișcăm şi suntem” (F. Ap. 17, 28).
Raţionalitatea creaţiei ne-o descoperă tot mai mult ştiinţa de astăzi, chiar dacă nu poate
spune nimic despre cauza Universului şi a legilor fizicii care-l guvernează, ci doar afirmă că au un
început la Big-Bang. Teoria Big-bang-ului şi toate teoriile științifice explică fenomenele care au loc
după momentul Big-Bang, nu pot trece de limita temporala a momentului 10-43s, care este denumit
„Zidul lui Plank”. Dincolo de această limită chiar legile ştiinţei nu mai există. 10-43s, desemnează
practic imposibilitatea de a trata despre taina însăşi a creaţiei din nimic.
Teoria ştiințifică a Big-bang-ului este modelul care explică apariția materiei, energiei,
spațiului și timpului, altfel spus apariţia Universului dintr-o singularitate iniţială, ce reprezintă
„nimic” din punct de vedere matematic, căci nu are dimensiuni spaţio-temporale, dar are o energie
extrem de mare. La momentul „zero” această singularitate iniţială a ieşit din starea ei de
singularitate (ştiinţa nu poate spune din ce cauză) şi şi-a manifestat uriașa energie printr-o
inimaginabilă explozie, Big Bang-ul, care continuă până în prezent, Universul fiind în expansiune.
Legea conservării energiei spune că energia sau masa echivalentă nu poate fi creată şi nici distrusă.
Legea conservării energiei afirmă că energia totală a unui sistem fizic izolat rămâne nemodificată în
timp, indiferent de natura proceselor interne ce au loc în sistem. Cu alte cuvinte, diversele forme de
energie ale unui sistem se pot transforma reciproc, dar suma cantităților tuturor formelor de energie
rămâne constantă, ea nu poate fi creată sau distrusă. Potrivit concepțiilor fizicii moderne, orice
cantitate de energie exprimă în același timp o masă, şi reciproc, oricărei mase îi corespunde o
energie. Conservarea energiei, în fizica modernă, este echivalentă cu principiul conservării masei.
În privinţa formei Universului, Sfântul Ioan Damaschin afirmă că: „la facerea Universului
am primit şi facerea cerului, despre care filosofii păgâni, însuşindu-şi învăţătura lui Moise, spun că
este o sferă” (Dogmatica, II, 6). Forma Universului este închisă pentru că nu putem „ieşi” din
Univers. Universul nu este infinit, dar nu are limite, adică, asemenea Pământului, nu se poate ajunge
la un capăt al său. Universul nu este static, ci dinamic (în mișcare). În antichitate, marele filosof
grec Aristotel, susţinea că starea naturală a unui corp este de repaus şi că el se mişcă numai acţionat
de o forţă sau de un impuls. El credea că Pământul era în repaus7. De fapt, nu există stare de repaos
absolut în Univers: „toţi care au spus că cerul este sferic, susţin că el se depărtează în chip egal de la
Pământ şi în sus şi în lături şi în jos”, căci „numai Dumnezeirea este nemişcată, mişcând toate” prin
lucrarea Sa (Dogmatica, I, 4).
Georges Henri Lemaître a propus ideile pe baza cărora ştiinţa a formulat teoria Big-bang-
ului. Învățătura Sfintei Scripturi şi literatura şi gândirea patristică au avut un rol important în
formarea acestei teorii, deoarece Lemaître (17 iulie 1894, Charleroi - 20 iunie 1966, Geneva) a fost

6
Pavel Florenscki, Stâlpul şi Temelia Adevărului. Încercare de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori, în
româneşte de Emil Iordache, pr. Iulian Friptu şi pr. Dimitrie Popescu, studiu introductiv: Diac. Ioan I. Ică. jr., Ed.
Polirom, Iaşi, 1999.
7
Pe baza acestor idei s-a dezvoltat modelul geocentric. Toate corpurile din Univers sunt în mişcare rectilinie uniformă
(datorată Big Bang-ului). Galilei a fost primul care a introdus conceptul de acceleraţie (variaţia vitezei raportată la
unitatea de timp). Studiind căderea corpurilor, el a observat că toate corpurile în cădere şi-au mărit viteza cu aceeaşi
valoare (ceea ce implică o acceleraţie constantă) indiferent de greutatea lor, ajungând la concluzia că ipoteza prin care
orice mişcare este legată de acţiunea unei forţe, este falsă. Aceasta l-a condus pe Galilei la formularea legii inerţiei.
Măsura tendinţei unui corp cu masă de a se opune schimbării stării sale de repaus sau de mişcare rectilinie şi uniformă
defineşte conceptul de inerţie a corpului. Isaac Newton a fost cel care a formulat legile mişcării. Atunci când un corp se
afla în cădere, el era acţionat întotdeauna de aceeaşi forţă (greutatea sa) şi efectul era că viteza sa creştea constant.
Aceasta arată că efectul real al unei forţe este întotdeauna de modificare a vitezei unui corp, nu acela de a-l pune în
mişcare, aşa cum se credea anterior de la Aristotel. Cu alte cuvinte, dacă asupra unui corp nu acţionează nicio forţă el îşi
va menţine mişcarea în linie dreaptă cu aceeaşi viteză. Aceasta este Legea întâi a mecanicii (clasice sau newtoniene) şi a
fost enunţată explicit de Newton în lucrarea sa Principia Mathematica publicată în 1687.
2
un preot romano-catolic şi fizician belgian. El a fost primul cercetător care a formulat, prin
calcule matematice pe baza teoriei relativității generalizate a lui Albert Einstein, teoria că
Universul nu este static, ci este în continuă expansiune.
Confirmarea acestei teorii a venit două decenii mai târziu, în anul 1965, când Penzias
şi Wilson descopereau prin telescoape performante ecourile exploziei primordiale, adică a
conceptului de Big Bang în forma pe care o ştim astăzi. În timpul vieţii sale, Lemaître a avut mai
multe întâlniri cu Einstein. În 1933, Lemaître i-a prezentat lui Einstein teoria sa despre începutul
Universului printr-o mare explozie (Big-Bang). Einstein a apreciat această teorie, deşi nu a fost la
început de acord întru totul cu ea, dar cu trecerea timpului, dovezile experimentale au confirmat
validitatea teoriei Big Bang-ului, iar astăzi ea este acceptată de toate comunităţile ştiinţifice.
Această teorie este în concordanţă cu modelul scripturistic şi patristic pentru Univers,
întrucât Universul are un început din nimic, este dinamic şi nu static, cantitatea de materie (energie)
a fost creată toată într-un singur moment şi este constantă în timp (doar formele ei de prezentare
sunt variabile în timp, însă suma acestora este constantă). Concordanţa între cosmogonia din Sfânta
Scriptură şi cea științifică, potrivit teoriei Big-Bang-ului s-ar putea prezenta sintetic astfel:
a. Universul acesta în totalitatea sa are un început din nimic, în etape şi va avea un sfârşit;
b. Spațiul şi timpul au un început din nimic;
c. Legile care guvernează Universul au un început din nimic;
d. Nu există timp absolut. Timpul este relativ;
e. Universul este dinamic, nu static. Nu există spaţiu absolut. Spaţiul este relativ. Nu există
stare de repaus absolut;
f. Lumina se propagă cu viteză finită (constantă), putând exista astfel alternanța zi-noapte
(dacă lumina nu s-ar propaga cu viteza finită ci infinită, atunci cerul nopții ar fi luminos ca şi ziua
datoria luminii care ar veni instantaneu de la alte stele într-o cantitate foarte mare);
g. Materia (energia) are un început din nimic şi apare toată în același moment, ulterior ea
nu poate fi creată şi nici distrusă de către cineva din Univers;
h. Universul se supune unui singur set de legi (valabile peste tot în Univers, care nu pot fi
schimbate sau modificate de nicio fiinţă creată);
i. Universul este închis (nu se poate ieși din el);
j. Universul este finit, dar fără limite spațio-temporale;
k. Universul în forma sa actuală va avea un sfârşit;

Universul este format din galaxii. Galaxia este o grupare uriaşă de stele şi de alte corpuri
cereşti având forme şi mărimi diferite, care sunt ţinute împreună de către gravitaţie. Galaxiile sunt
împrăştiate în Univers, iar diametrul unei galaxii variază între câteva mii şi jumătate de milion de
ani-lumină. Galaxiile gigante pot avea mii de miliarde de stele, iar cele mici sub un milion.
Se estimează că în Universul vizibil există în jur de o sută de miliarde de galaxii. În Univers
există două tipuri principale de galaxii: galaxii spirale și galaxii eliptice.

a) Galaxii eliptice

3
 b) Galaxii spirale
https://archive.org/details/Star_Size_Comparison

Sistemul nostru solar, cele opt planete şi planetoidul Pluto.

https://solarsystem.nasa.gov/planets/index.cfm

Galaxia noastră, din care face parte sistemul nostru solar, este compusă din aproximativ
două sute de miliarde de stele. Ea are forma unei spirale-disc, cu trei sau patru braţe, iar diametrul
de aproximativ o sută de mii de ani-lumină şi o grosime de aproximativ o mie de ani-lumină.
Soarele se află în unul din braţele spiralei care se roteşte în jurul centrului galaxiei. Pe bolta
cerească, galaxia noastră se vede sub forma unui brâu luminos numit Calea Lactee. Toate galaxiile
spirale se rotesc în jurul centrului galaxiei, iar unele dintre galaxiile eliptice se pot roti şi ele, însă
mult mai încet.
În secolul al XX-lea omenirea a descoperit că Universul este în expansiune. În 1929,
Edwin Hubble a făcut observaţia crucială că oriunde priveşti în Univers, galaxiile aflate la distanţă
mai mare se îndepărtează rapid de noi, cu alte cuvinte Universul este în expansiune, ceea ce
confirmă teoria relativităţii potrivit căreia Universul are un început al existenţei la Big Bang.
Aceasta însemna că la început tot Universul ar fi fost strâns într-un punct, deci densitatea
Universului era infinită, spaţiul era infinit de mic fizic şi timpul nu exista. Era practic nimic.
Această descoperire a dus în final la o abordare mult mai serioasă a începuturilor
Universului în domeniul ştiinţei. Observaţiile lui Hubble adevereau că Universul are un început
numit Big Bang, când era infinit de mic şi infinit de dens, adică spaţiul și timpul nu existau. În
aceste condiţii, toate legile ştiinţei şi toată capacitatea de a face predicţii, nu existau. De fapt însuşi
timpul nu exista înainte, nu avem cum să îl definim. Ştiinţa descoperea acum că era necesară o
primă Cauză, un Creator, Dumnezeu. Conform ştiinţei, Universul nu are mai mult de cincisprezece
miliarde de ani, rezultă deci că Universul este cel mult ca o sferă cu raza de cincisprezece
miliarde de ani lumină (un an lumină este distanţa parcursă de lumină într-un an). Prin urmare
ştiinţa descoperea adevărurile despre Univers susţinute de Sfinţii Părinţi. Sfântul Ioan Damaschin
vorbea, în secolul al VII-lea, despre un potenţial Univers sferic aflat în mişcare de expansiune în
celebra lucrare Dogmatica, afirmând că „toţi care au spus că cerul este sferic susţin că el se
depărtează în chip egal de la Pământ şi în sus şi în lături şi în jos” (II, 6).
Sistemul nostru solar este constituit în principal dintr-o stea numită Soare și cele opt
planete (plus planetoidele), care orbitează în jurul lui. Cele opt planete ale sistemului nostru solar
sunt: Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun şi planetoidele: Pluto, Charon,
Ceres, Xena.
Sistemul Solar Helios (SSH)
Planetele Sistemului nostru Solar şi planetoidul Pluto

4
 Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn,

Uranus, Neptun, Pluto

Soarele este în centrul sistemului solar, iar imensa sa masă (cam de 300.000 de ori mai
mare decât masa Pământului şi de 740 de ori mai mare decât masa tuturor planetelor sistemului
solar) curbează spaţiul creând gravitaţia care determină celelalte planete să se mişte în jurul său pe
orbite eliptice. Aproximativ 90% din întreaga materie a sistemului nostru solar este conţinută de
Soare.

Soarele
http://solarsystem.nasa.gov/multimedia/gallery/SSE_Grid.jpg

Soarele emană continuu energie în câteva forme: vizibil: lumina, iar invizibil: raze
infraroşii, ultraviolete, raze X, raze gama, unde radio şi plasma. Curgerea de energie care devine
parte a mediului interplanetar şi este preluată de sistemul solar, este numită vânt solar. După anul
1920 astronomii au descoperit că reacţia nucleară (energie eliberată de fuziunea nucleelor din
atomi) este principala sursă de energie a stelelor. Aceasta se produce în regiunea centrală a stelei
unde temperatura atinge milioane de grade Celsius; la o astfel de temperatură, electronii sunt
expulzaţi din nucleele atomilor, formând plasma (atomii îşi pierd electronii şi devin ioni), lovindu-
se unii de alţii şi provocând reacţii termonucleare. În Soare, hidrogenul intră în fuziune pentru a
forma heliu în lanţ proton-proton.
Descrierea ar putea continua, dar vom afirma acum că scopul final al ştiinţei este de a da o
singură teorie care să descrie întregul Univers. Oamenii de ştiinţă împart problema în două părţi. În
prima parte, ei susţin că există legi care ne spun cum se modifică Universul în timp, adică dacă ştim
starea Universului la un moment dat, aceste legi ştiinţifice ne spun cum va arăta Universul în orice
moment ulterior. Cea de a doua parte este problema stării iniţiale a Universului şi a dezvoltării sale
într-un mod foarte regulat, conform anumitor legi.

5
 Ştiinţa contemporană descrie Universul cu ajutorul a două teorii parţiale de bază şi anume
teoria generală a relativităţii şi mecanica cuantică. Ele reprezintă marile realizări intelectuale ale
omenirii secolului XX, aceste două teorii fiind cele care ne-au dat energia nucleară şi revoluţia
microelectronicii.
Teoria generală a relativităţii descrie forţa de gravitaţie şi structura la scară mare a
Universului, adică structura pe scară de la numai câţiva metri la milioane de milioane de
milioane de kilometri, adică dimensiunea Universului observabil. Pe de altă parte, mecanica
cuantică tratează fenomenele la scară extrem de mică, cum ar fi o milionime dintr-o
milionime de milimetru. Din nefericire, ştim că aceste teorii nu sunt compatibile una cu cealaltă
(se pare ca in cazul găurilor negre).
Este foarte dificil să se elaboreze o teorie care să descrie complet Universul. Oamenii de
ştiinţă au divizat problema şi au enunţat mai multe teorii parţiale. Fiecare dintre aceste teorii parţiale
descrie şi prezice o anumită clasă limitată de observaţii, neglijând efectele celorlalte mărimi.
Aceasta este calea prin care ştiinţa a făcut progrese în trecut. Din teoria clasică newtoniană a
gravitaţiei, ştim că forţa gravitaţională dintre două corpuri depinde numai de un număr asociat
fiecărui corp anume masa sa, fiind independentă de materialul din care este făcut corpul. În mod
analog, nu trebuie să existe o teorie privind constituţia Soarelui şi a planetelor pentru a putea calcula
orbitele lor.
Ştim că teoria relativităţii şi mecanica cuantică nu sunt compatibile, dar aceste teorii
parţiale pe care le avem sunt suficiente totuşi pentru a face preziceri corecte pentru toate situaţiile
practice, când utilizăm doar o teorie neglijând efectele celeilalte. Când studiem Universul la scară
mare, atunci forţa gravitaţională este dominantă şi utilizăm teoria relativităţii, iar atunci când
studiem universul la scară extrem de mică, adică atomică şi subatomică, atunci utilizăm mecanica
cuantică, neglijând efectele forţei gravitaţionale, întrucât acestea sunt extrem de mici în comparaţie
cu celelalte trei forţe care acţionează în acest domeniu şi anume: forţa electromagnetică,
interacţiunea nucleară slabă şi interacţiunea nucleară tare.
Există anumite situaţii însă, cum ar fi găurile nege, când trebuie sa utilizăm neapărat o alta
teorie, una nouă care să descrie gravitaţia şi la nivel cuantic, ea trebuind sa înglobeze cele două
teorii parţiale, deoarece, pe de o parte dimensiunile sunt extrem de mici şi aceasta este domeniul
mecanicii cuantice, iar pe de altă parte gravitaţia este extrem de puternică şi deci trebuie să ţinem
cont de teoria relativităţii. Teoria stringurilor este extrem de promiţătoare şi pare să descrie absolut
orice, de la particulele de materie la modul în care acţionează cele patru forte (anume gravitaţia,
electromagnetismul, interacţiunea nucleară tare şi interacţiunea nucleară slabă) care guvernează
Universul.

6
 Comparaţie între mărimile planetelor Pământ, Venus, Marte, Mercur şi planetoidul Pluto
https://archive.org/details/Star_Size_Comparison_

Caracteristici ale orbitei Pământului:

Afeliu: 152.097.701km (1,0167 UA).
Periheliu: 147.098.074km (0,9832 UA).
Axa semi-majoră: 149.597.887,5 km (1,0000001UA).
Axa semi-minoră: 149.576.100 km (0,9998 UA).
Circumferinţa (lungimea) orbitei: 924.375.700 km (6,1791 UA).
Anul sideral (perioada mişcării de revoluţie): 365,2563 zile.
Viteza medie a deplasării pe orbită (mişcare de revoluţie): 29,783 km/s (107.218 km/h).
Prima viteză cosmică (necesară pentru lansarea şi plasarea pe orbită a unui satelit): 7,9
km/s.
A doua viteză cosmică (necesară unui corp pentru a părăsi definitiv Pământul): 11,2 km/s.
A treia viteză cosmică (necesară unui corp pornit de pe Pământ pentru a părăsi sistemul
solar): 13,6 km/s.

Comparaţie între mărimile planetelor: Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, Pământ, Venus,
Marte, Mercur, planetoidul Pluto
https://archive.org/details/Star_Size_Comparison_

7
Comparație între mărimea Soarelui și mărimile planetelor sistemului nostru solar
https://archive.org/details/Star_Size_Comparison_

Comparaţie între mărimea Soarelui nostru și alte stele

https://archive.org/details/Star_Size_Comparison_

8
Antares este a 15-a stea ca strălucire de pe cer şi se află la o mie de ani lumina de noi
https://archive.org/details/Star_Size_Comparison_

9
Harta cerească vizibilă cu telescopul Hubble conţinând nenumăratele galaxii din Univers,
aflate la miliarde de ani lumină depărtare
https://archive.org/details/Star_Size_Comparison_

10
 O imagine mărită a uneia dintre cele mai întunecate regiuni din figura precedentă
https://archive.org/details/Star_Size_Comparison_

Din perspectivă biblică şi ştiinţifică (potrivit teoriei Big-bang-ului), Universul este

finit, dar fără limite spaţio-temporale, şi va avea un sfârşit. Se cunoaşte limita de început a
Universului, iar despre sfârşitul acestui Univers printr-o contracție (Big Crunch), Sfântul Apostol
Pavel ne aminteşte că psalmistul adresându-se Creatorului spune:
„Dintru început Tu, Doamne, Pământul l-ai întemeiat, şi lucrul mâinilor Tale sunt Cerurile.
Acelea vor pieri, iar Tu rămâi şi toate ca o haină se vor învechi; şi ca pe un veşmânt le vei strânge şi
ca o haină vor fi schimbate. Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi” (Evr. 1, 10-12; Ps. 101,
26-28). Proorocul Isaia întăreşte aceasta spunând că: „toată oştirea cerului se va topi, cerurile se vor
strânge ca un sul de hârtie şi toată oştirea lor va cădea cum cad frunzele de viţă şi cele de smochin”
(Is. 34, 4), „cerurile vor trece ca un fum” (Is. 51, 6), iar „oştirea cerului” (Fc. 2, 1) reprezintă
galaxiile din Univers în limbajul Sfintei Scripturi.
Sfântul Apostol Petru vorbind despre cum va fi sfârşitul acestui Univers, spune că
„Cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi Pământul şi lucrurile de pe el se
vor mistui. Cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi!” (2 Pt. 3, 10-13).
Astfel, „cerul și Pământul vor trece” (Mt. 24, 35; 5, 18; Mc. 13, 31; Lc. 21, 33) căci „soarele se va
întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor
zgudui” (Mt. 24, 29; Mc. 13, 24-25; Lc. 21, 26), urmând apoi „înnoirea lumii” (Mt. 19, 28), iar „noi
aşteptăm... ceruri noi şi Pământ nou” (2 Pt. 3, 10-13).
Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan i-au fost revelate cele viitoare şi a „văzut cer nou şi
pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este” (Apocalipsa
21, 1), deoarece Dumnezeu a spus: „Eu voi face ceruri noi și pământ nou. Nimeni nu-şi va mai
aduce aminte de vremurile trecute și nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65, 17).
În concluzie, Dumnezeu nu a creat Universul pentru a-l distruge, ci pentru a-l transfigura,
a-l înnoi, a-l desăvârşi. În acea lume înnoită, în Împărăţia lui Dumnezeu eshatologică, nu va mai fi
nimic perisabil, nici durere, nici moarte, ci viaţă (In. 10, 10), bucurie, pace, lumină (doar românii
spun creaţiei lume, cuvânt ce provine din latinescul lumen, luminis-lumină):

11
 „Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt,
nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut. Şi Cel ce şedea pe tron a grăit: Iată, noi le facem
pe toate. Şi a zis: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate. Şi iar mi-a zis:
Făcutu-s-a! Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Celui ce însetează îi voi da să bea, în dar,
din izvorul apei vieţii. Cel ce va birui va moşteni acestea şi-i voi fi lui Dumnezeu şi el Îmi va fi Mie
fiu (...). Şi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă,
Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era
asemenea cu cea a pietrei de mare preţ, ca piatra de iaspis, limpede cum e cristalul (...) Şi templu n-
am văzut în ea, pentru că Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, şi Mielul este templul ei. Şi cetatea nu
are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia
ei este Mielul. Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea
lor. Şi porţile cetăţii nu se vor mai închide ziua, căci noaptea nu va mai fi acolo. Şi vor aduce în ea
slava şi cinstea neamurilor. Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu
spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea vieţii Mielului” (Apoc. 21).

II..Perspectivă științifică actuală8- problematica formulării unei teorii universale

Unul dintre cele mai cunoscute aforisme ale lui Albert Einstein este acela cu privire la
faptul că intelectul uman are capacitatea de a înțelege modul de funcționare a Universului:
“Lucrul cel mai de neînțeles în legătură cu Universul este acela că poate fi înțeles”. Legile
fizicii, descoperite de oamenii de știință, sunt valabile peste tot în Univers, aceasta fiind una
dintre premisele de la care pornesc cosmologii, sprijiniți, desigur, de observații şi experimente.
Universul fizic este alcătuit din materie. Prin „fizic”, știința înțelege obiectele materiale.
Modalitățile de existență ale materiei, determinate de forțele care o guvernează, sunt două:
substanța caracterizată prin masă și câmpul caracterizat prin energie. Toată materia are un
început la big bang.

Prima dovadă că universul are un început datează din anii 20 ai secolului trecut.
Majoritatea oamenilor de știință crezuseră până atunci că universul este staționar și că a existat
dintotdeauna. Dovezile, precizează Stephan Hawking, s-au bazat pe observațiile făcute de Edwin
Hubble cu telescopul de 100 de țoli pe Mount Wilson, langă Pasadena în California. Prin analiza
spectrului emis de galaxii, el a constatat că toate se îndepărtează de noi, și, cu cât sunt mai
departe, cu atât se deplasează mai repede, concluzia fiind aceea că universul se află în
expansiune. De fapt „nu spațiul în sine se extinde, ci distanța dintre oricare două puncte din
univers crește (s.n.)”9. „Expansiunea spațiului nu afectează dimensiunea obiectelor materiale

8
S-a spus „actuală”, pentru că în Răsărit nu s-a făcut greșeala de a se dogmatiza anumite teorii științifice și, prin
urmare, de a le considera a fi ultimele posibile. A se vedea împreună cu cărțile citate în această prezentare, și alte
importante lucrări recente despre cosmologie și antropologie: Francisco J. Ayala, Darul lui Darwin către Știință si
Religie. București: Curtea Veche, 2008; John Polkinghorne, Quarci, haos şi creştinism, București: Curtea Veche,
2006; Idem, Teologia în contextul ştiinţei, București: Curtea Veche, 2010; Martin Rees. Doar șase numere,
Humanitas, 2008; Ian Stewart, Numerele Naturii, Humanitas, 2011; Denis Alexander, Creaţie sau Evoluţie. Trebuie
să alegem? Curtea Veche, 2010; Peter Atkins, Amprenta lui Galileo. Cele 10 mari idei ale științei. Bucureşti: All,
2007; Livio Mario, Secțiunea de aur, București: Humanitas, 2012;Idem, Este Dumnezeu matematician?, București:
Humanitas, 2009; Andrew Robinson, Măsura lucrurilor. București: Art, 2008; Bruce Rosemblum, Fred Kutter.
Enigma Cuantică. București: Prestige, 2011; Smolin Lee, Spaţiu, timp, univers, Humanitas, 2008; Steven Weinberg
Descoperirea particulelor subatomice, Humanitas, 2007; Trinh Xuan Thuan, Melodia secretă, Curtea Veche, 2012
– a se vedea în special pp.139-140 - „marele balet cosmic”, vitezele enorme cu care se deplasează planetele, astrele
și galaxiile : Pământul se rotește cu 30km/s (108.000km/h) în jurul Soarelui și cu 1673 km/h la ecuator în jurul
propriei axe ; sistemul solar se rotește în jurul centrului Căii Lactee cu 230km/s (828.000km/h). La rândul său, Calea
Lactee „cade cu 90km/s (324.000km/h) spre însoțitoarea sa galaxia Andromeda”, iar cele două galaxii spre roiul și
super roiul de galaxii Hidra și Centaur cu 600km/s (2.160.000km/h). La rândul lor, acestea din urmă „spre o altă
mare aglomerare de galaxii, pe care astronomii, în lipsa altor informații suplimentare, o numesc «Marele Atractor»”
(p.139).
9
Stephen W. Hawking, Leonard Mlodinow, Marele plan, Humanitas, 2012, 2015, p. 104, 105.
12
cum sunt galaxiile, stelele, merele, atomii sau alte obiecte menținute laolaltă printr-un tip
oarecare de forțe”10.
În anul 1927, Georges Lemaître, preot romano-catolic și profesor de fizică, considera că
dacă urmărim înapoi în timp istoria universului, el devine tot mai mic, până ajungem la
evenimentul creației – ceea ce numim acum big bang. Expresia „big bang” a fost folosită
pentru prima dată în anul 1949 de astro-fizicianul Fred Hoyle de la Cambridge, care
credea într-un univers în eternă expansiune, dar expresia se voia a fi o descriere
peiorativă.
Prima observație directă în sprijinul existenței big bang-ului a apărut abia în anul 1965,
odată cu descoperirea existenței unui fond slab de microunde în spațiul cosmic. De fapt doi
radioastronomi, Arno Penzias si Robert Wilson, în timp ce reglau o antena de mari dimensiuni
de telecomunicații, au dat de un zgomot pe care nu au putut să-l înlăture oricâte eforturi au
depus. Fizicianul George Gamow prezisese existența acestei radiații cosmice de fond într-o
lucrare de a sa, în care afirma că o radiaţie sub forma de microunde este pretutindeni în Univers,
apărută la momentul big bang-ului. Dar cei doi nu știau nimic despre aceasta, de aceea i-au
telefonat lui Robert Dicke, care conducea o echipă de cercetători la Princeton care se ocupau de
această temă. Când Dicke a auzit nemulțumirea celor doi despre un zgomot persistent care nu
putea fi înlăturat, oricâte măsuri s-au luat, și-a dat seama că ei descoperiseră ceva epocal, adică
tocmai ce căuta el – radiația cosmică de fond (RCFM). Se pare că Penzias și Wilson au aflat ce
au descoperit din New York Times, unde s-a publicat un articol despre uluitoarea lor descoperire,
explicată de Dicke. Arno Penzias si Robert Wilson au luat premiul Nobel pentru fizică în 1978.
RCFM este radiația rămasă din universul timpuriu foarte fierbinte și dens care trebuie să fi
existat imediat după big bang, și care măsoară circa 3K (de fapt 2,73K). În primele minute,
universul trebuie să fi fost mai fierbinte decât centrul unei stele tipice, și trebuie să se fi
comportat ca un reactor nuclear de fuziune, explică Stephen Hawking, după care a început să se
dilate și să se răcească. Reacțiile vor fi încetat atunci când universul a crescut și s-a răcit
suficient ; în acel timp universul era compus în principal din hidrogen, la care se adăugau 23 de
procente de heliu și urme de litiu, toate celelalte elementele s-au format ulterior în interiorul
stelelor. Relativitatea generală prezice existența unui punct în timp la care temperatura,
densitatea și curbura spațiului sunt toate infinite, situație pe care matematicienii o numesc
singularitate11.
La singularitatea inițială din care a apărut big bang-ul, spațiul și toată materia erau
comprimate la infinit într-un volum infinit de mic. Nu a existat un spațiu-timp în care să aibă loc
explozia big bang, ci însuși spațiul și timpul au un început al existenței la big bang, împreună cu
materia, din nimic. Putem face o analogie cu un balon. Suprafața acestuia reprezintă spațiul, iar
materia balonului este distribuită uniform pe această suprafață. La momentul big bang, o cauză
exterioară universului a declanșat expansiunea spațiului, începutul timpului și împrăștierea
materiei în acest spațiu dinamic. La început, fiecare punct din spațiul fazelor (determinat de
ecuaţiile Hamilton) reprezenta un mod posibil diferit din care universul ar fi putut să pornească.
Creatorul, pentru a declanșa un univers cu entropie mică în care să fie posibilă apariția vieții
umane, a ales exact un anumit punct din spațiul fazelor. Savantul Roger Penrose, referindu-se la
reglajul fin al universului afirma:
„Oare cât de mare a fost volumul inițial din spațiul fazelor W pe care Creatorul a trebuit
să-l țintească pentru a produce un Univers compatibil cu al doilea principiu al termodinamicii și
cu cel pe care îl observăm noi acum? […] Această valoare ne arată cât de precis a trebuit
Creatorul să țintească, și anume cu o precizie de o parte din . Aceasta este o valoare extraordinar
de mare. Nu putem nici măcar scrie în întregime acest număr, în baza 10: ar fi 1 urmat de 10123
de zero-uri succesive! Chiar dacă am vrea sa scriem 0 pe fiecare proton și pe fiecare neutron din
10
Ibidem, p. 106.
11
Ibidem, p.108, 109

13
întregul univers – de fapt am putea să luăm la rând și toate celelalte particule – nu vom putea
scrie întregul număr din lipsa de particule. Precizia cu care trebuie pornit acest Univers încă de
la început în cursa sa, nu este cu nimic inferioară preciziei extraordinare pe care ne-am obișnuit
să o întâlnim în superbele ecuații dinamice (ale lui Newton, Maxwell, Einstein) care guvernează
comportarea lucrurilor în fiecare clipă12.
Două dintre cele mai importante descoperi ale secolului XX sunt: a) nimic nu se poate
deplasa mai repede decât viteza luminii şi b) universul are un început al existenţei, acum
aproximativ 13,7 miliarde de ani.
Există trei dovezi importante ale existenţei big bang-ului care pot fi demonstrate empiric:
a) expansiunea universului, b) abundenţa atomilor simpli H, He, c) radiaţia de fond a
universului13. Dar modelul big bang nu are scopul de a explica: a) ce a generat spaţiul şi timpul
b) în ce se extinde universul c) care este cauza big bang-ului14.

Savantul Steven Weinberg afirma, referitor la legile fizice:

„Dacă am putea descoperi în natură un semn al lucrării lui Dumnezeu, acela ar fi legile
ultime ale naturii. Cunoscând aceste legi am intra în posesia cărții în care sunt scrise regulile
care guvernează stelele, pietrele şi tot restul. Este firesc deci ca Stephen Hawking să numească

12
Roger Penrose, Mintea noastră … cea de toate zilele, despre gândire, fizică și calculatoare, București, ed.
Tehnică, 2006, p. 613- 614.
13
Image credit: NASA / WMAP Science Team http://map.gsfc.nasa.gov/media/101080/index.html
14
Image credit: NASA / WMAP Science Team http://map.gsfc.nasa.gov/media/060915/index.html

14
legile naturii «mintea lui Dumnezeu». […] Orice fel de religie (sau de absenţă a ei) am
împărtăşi, a vorbi despre legile ultime ale naturii ca despre mintea lui Dumnezeu e o metafora
irezistibilă”15.
Într-adevăr, Stephen Hawking chiar își încheia una dintre cunoscutele sale cărți: Teoria
universală16 cu expresia „mintea lui Dumnezeu”: „ Dacă vom descoperi însă până la urmă o
teorie completă, cu timpul, ea va ajunge să fie înțeleasă în principiu de toată lumea, nu doar de
câțiva oameni de știință. Vom putea atunci participa cu toții la discuția în jurul întrebării de ce
există universul. Dacă vom găsi răspunsul la această întrebare, va fi triumful suprem al rațiunii
umane, căci atunci vom pătrunde în mintea lui Dumnezeu”17.
De fapt, subliniază marele savant englez, de la Newton și mai ales de la Einstein încoace,
scopul fizicii a fost să găsească principii matematice simple, de genul celor imaginate de Kepler,
și să creeze cu ele o teorie unificată a tot ce există, care să explice fiecare detaliu al materiei și al
forțelor pe care le observăm în natură. Mai mult, pe la sfârșitul secolului XIX și începutul
secolului XX, Maxwell și Einstein au unificat teoriile electricității, magnetismului și luminii; iar
în anii ’70 a fost elaborat modelul standard, adică o teorie unică pentru trei dintre cele patru
forțe18: forța nucleară tare, forța nucleară slabă și pentru forța electromagnetică19.
Teoria corzilor și teoria M au apărut din încercarea de a include și a patra forță, gravitația.
Scopul era acela de a găsi o singură teorie care să explice nu numai toate forțele, dar și toate
numerele fundamentale, cum sunt tăria forțelor și masele și sarcinile particulelor elementare20.
Conform teoriei corzilor (string theory), particulele nu sunt puncte, ci structuri aflate în
vibrație, care au lungime, dar nu au lățime sau înălțime – ca niște corzi de vioară infinit de
subțiri. Dar aceste teorii au coerență, afirmă Stephen Hawking, numai dacă spațiul-timp are zece
dimensiuni, în loc de patru, care ar fi curbate într-un spațiu minuscul. De fapt ar fi încolăcite în
ceea ce se numește spațiu intern, spre a fi deosebit de spațiul tridimensional pe care îl cunoaștem
din viața de zi cu zi. Teoria corzilor ar mai avea un neajuns, existând cel puțin cinci teorii
diferite și milioane de moduri în care dimensiunile suplimentare pot fi încolăcite, de aceea este
mai dificil de susținut faptul că teoria corzilor ar fi unica teorie a tot ce există.21
Mai nou, teoreticienii corzilor sunt convinși că cele cinci teorii ale corzilor și
supergravitația sunt doar aproximații diferite ale unei teorii mai profunde, fiecare fiind valabilă
în situații diferite, această teorie fundamentală numindu-se teoria M. Denumirea ar putea
proveni de la cuvintele: master (stăpân), miracol sau mister, sau poate de la toate trei22. Stephen

15
Steven Weinberg, Visul unei teorii finale. În căutarea legilor ultime ale naturii, București, Humanitas, 2010,
p.213, 214.
16
Stephen W. Hawking, Teoria universală. Originea și soarta Universului, Humanitas, 2012, 2015.
17
Ibidem, p.140. Steven Weinberg este sceptic în privința formulării în viitorul apropiat a unei teorii finale: „De
teoria finală s-ar putea să ne despartă secole și ea ar putea fi complet diferită de tot ce ne închipuim acum”, Visul
unei teorii finale, op. cit., p. 187.
18
Forțele cunoscute din natură pot fi împărțite în patru clase:1. Gravitația. Este cea mai slabă dintre cele patru, dar
este o forță cu rază lungă și acționează asupra oricărui lucru din univers ca o atracție. Aceasta înseamnă că, pentru
corpurile mari, forțele se însumează și pot domina toate celelalte forţe. 2. Electromagnetismul. Este tot o forță de
rază lungă, dar mult mai puternică decât gravitația, și acționează doar asupra particulelor având sarcină electrică;
sarcinile de același semn se resping, iar sarcinile de semn opus se atrag. Aceasta înseamnă că forțele electrice între
corpurile mari se anulează reciproc, dar la scara atomilor și a moleculelor ele sunt dominante. Forțele
electromagnetice sunt răspunzătoare de toată chimia și biologia. 3. Forța nucleară slabă. Explică radioactivitatea și
joacă un rol esenţial în formarea elementelor în stele și în universul timpuriu. 4. Forța nucleară tare. Această forță
menține laolaltă protonii și neutronii în interiorul nucleului atomic. Ea menține, de asemenea, laolaltă protonii și
neutronii înșiși, lucru necesar pentru că ei sunt alcătuiți din particule încă și mai mici, quarcii. Forța tare e sursa de
energie a Soarelui și a centralelor nucleare. Stephen W. Hawking, Leonard Mlodinow, Marele plan, Humanitas,
2012, 2015, p.87-88.
19
A se vedea și: ibidem, p. 92-102.
20
Stephen W.Hawking, Leonard Mlodinow, Marele plan, Humanitas, 2012, 2015, p. 142.
21
Ibidem, p. 98-99.

15
Hawking mai afirmă că indiferent dacă teoria M există ca o formulare unică sau doar ca o rețea,
teoria M are unsprezece dimensiuni spațio-temporale și nu conține doar corzi vibrante, ci și
particule punctiforme, membrane bidimensionale, picături tridimensionale, precum și alte
obiecte mai greu de imaginat numite p-brane (unde p ia valori de la zero la nouă). Totodată
legile teoriei M permit existența unor universuri diferite, cu legi aparent diferite, în funcție de
modul în care este încolăcit spațiul intern, teoria M având soluții care permit existența a
numeroase spații interne diferite, poate chiar 10 la puterea 500, ceea ce însemna că teoria admite
10 la puterea 500 universuri diferite, fiecare cu legile lui23.
Dar, se întreabă Stephen Hawking, poate cu adevărat să existe o teorie universală
unificată? Sau alergăm după o himeră? Par să existe trei posibilități, pe care marele savant
englez le enumeră și apoi le dezvoltă:
 „Există într-adevăr o teorie unificată completă, pe care o vom descoperi cândva, dacă
vom fi suficient de deștepți.
 Nu există o teorie ultimă a universului, ci doar un șir infinit de teorii care descriu
universul din ce în ce mai precis.
 Nu există nici o teorie a universului. Evenimentele nu pot fi prezise dincolo de un anumit
domeniu, și se produc într-o manieră întâmplătoare și arbitrară”24.

Într-o lucrare substanțială25, publicată recent, fizicianul Cristian Presură, doctor în fizică al
Universității Groningen din Olanda, subliniază că scopul inițial al teoriei corzilor a fost acela de
a descrie toate particulele elementare și interacțiunile dintre ele26, iar „pasul final ar fi construirea
unei teorii consistente și complete ale corzilor relativiste, care să explice universul observat.
Cum miza inițială a fost includerea gravitonului, teoria ar explica nu numai tabelul particulelor
elementare, dar și gravitația. Ar fi unificarea mult-așteptată de fizicieni, și de aceea ar primi pe
bună dreptate numele de «teoria tuturor lucrurilor» («the theory of everything»)”27. Una dintre
probleme a apărut „în momentul în care s-a dovedit că există mai multe forme ale teoriei
supercorzilor. (...) teoria corzilor rămâne un exercițiu de imaginație, care nu a fost încă supus
testelor ce ar putea diferenția între toate formele teoriei. Astfel cea mai directă manieră de testare
este să producem și să ciocnim particule care au o masă apropiată de masa Planck. Din păcate,
masa Planck este de miliarde de miliarde de ori mai mare decât masa particulelor care se produc
azi în acceleratoarele moderne de particule, așa că mai avem de așteptat”28.
În privința teorie M, omul de știință român întreabă:
22
Ibidem, p.100; „Supergravitația a avut însă ocazia să-și ia revanșa când fizicienii au încercat să salveze teoria
stringurilor: ei au adăugat a 11-a dimensiune la cele 10, iar rezultatul a fost unul surprinzător. Cele cinci versiuni ale
teoriei, aflate în competiție unele cu celelalte, s-au dovedit a fi variante ale aceleiași teorii fundamentale care începea
din nou să aibă sens. Odată cu adăugarea celei de-a 11-a dimensiuni, teoria s-a transformat astfel: corzile, despre
care se presupunea că stau la baza materiei din univers, s-au extins și s-au combinat. Concluzia extraordinară a fost
aceea că toată materia din univers era conectată la o singură structură imensă, numită membrană. Această nouă
teorie a primit numele "Teoria M", de la cuvântul "membrană", și a impulsionat din nou căutarea explicației pentru
toate lucrurile din univers. Ce se știe însă despre a 11-a dimensiune? S-a descoperit repede că ea se lungește la
infinit, dar este foarte mică în lățime, mai precis ea măsoară un milimetru împărțit la un 1 urmat de 20 de zerouri,
după cum spune Burt Ovrut. Universul nostru membrană plutește în acest spațiu misterios. Dar, curând după
emiterea teoriei M, a apărut iarăși o nouă idee, aceea că la capătul opus al dimensiunii 11 se află un alt "univers-
membrană", care pulsează”, https://ro.wikipedia.org/wiki/Teoria_M.
23
Ibidem, p.100, 101.
24
Stephen W.Hawking, Teoria universală, op.cit,,p.135 și sq.
25
Cristian Presură, Fizica povestită, Humanitas, 2014, 644p. (format A4).
26
Ibidem, p. 581.
27
Ibidem.
28
Ibidem; a se vedea și: Brian Greene, Universul elegant, supercorzi, dimensiuni ascunse și căutarea teoriei ultime,
Humanitas, 2003 – este prima carte în limba română care oferă o prezentare sistematică, limpede și intuitivă a teoriei
corzilor, fiind una dintre cele mai citite lucrări în domeniul științific din ultimii ani. Cartea are la sfârșit și un foarte
util glosar de termeni științifici.

16
 „Ce înseamnă aceste relații între diversele teorii ale corzilor relativiste? În afară de faptul
evident că ceea ce cunoaștem este încă insuficient, o părere des întâlnită este că toate aceste
teorii se obțin probabil dintr-o teorie mai cuprinzătoare, numită teoria M («M» provine fie de la
«membrană», fie de la «mister», în funcție de preferințele fizicienilor). Puține lucruri se știu
despre această teorie M, însă se bănuiește că ea s-ar manifesta într-un univers cu 11 dimensiuni
și că ar conduce la supergravitație în limita cuplajului său slab”29.
În concluzie, în pofida entuziasmului inițial apărut la „descoperirea legăturii dintre
supergravitația în 11 dimensiuni și teoria supercorzilor în 10 dimensiuni, nu s-a realizat un
progres deosebit în ultimii ani. Nimeni n-a demonstrat existența teoriei M. Teoria corzilor
relativiste rămâne în continuare un joc de puzzle, deși plin de imaginație”30. În același sens și
Brian Greene afirma la sfârșitul unei excelente cărți: „Peste secole, teoria supercorzilor, sau
evoluția ei în cadrul teoriei M, s-ar putea îndepărta atât de mult de actuala ei formulare, încât să
fie de nerecunoscut chiar și pentru cercetătorii de frunte din ziua de azi. Pe drumul către teoria
ultimă, e foarte posibil să vedem că teoria corzilor nu e decât unul din pașii importanți spre o
înțelegere mai vastă a cosmosului – înțelegere care implică idei radical diferite de tot ce am
întâlnit până acum. Istoria științei ne învață că, de fiecare dată când credem că reușim să aflăm
totul, natura ne oferă o surpriză care cere schimbări importante, uneori drastice ale modului
nostru de a privi lumea”31.
Foarte utile pentru a înțelege complexitatea efortului de a descoperi o teorie unificatoare
care să explice universul sunt și documentarele științifice recente cum ar fi cele despre
„universul elegant”32.

1.1. „Lumea este pentru om”33 – considerații despre principiul antropic

Principiul antropic a fost formulat în 1961 de către astronomul Robert Dicke (1916-1997),
care s-a bazat pe unele lucrări ale fizicianului englez Paul Dirac. Perspectiva antropocentrică
asupra universului este sintetizată în aforismul lui Dirac: „Universul are proprietățile pe care le
are și pe care omul le poate observa, deoarece, dacă ar fi avut alte proprietăți, omul nu ar fi
existat”34. Apariția vieții umane depinde de reglajul foarte delicat al universului. Comunitatea
științifică este în deplin acord asupra acestei afirmații, însă cu privire la cauza acestui reglaj fin,
care nu aparține domeniului științific ci celui metafizic, există două opinii. Una afirmă ca
Dumnezeu este cauza, iar cealaltă afirma speculativ ipoteza posibilității existenței mai multor
universuri, totalitatea universurilor ce îl include și pe al nostru numindu-se multivers.
Problematica principiului antropic a apărut în urma formulării unor întrebări cum ar fi:
„Cât de importantă este existența conștiinței în ansamblul universului? Ar putea exista un
Univers care să nu fie populat de ființe conștiente? Oare legile fizicii sunt astfel proiectate încât
să permită existența unei vieți conștiente? Oare, poziția noastră particulară în Univers, în spațiu
sau în timp, are ceva deosebit?”35
Principiul antropic slab se referă la localizarea spațio-temporală a vieții conștiente (sau
„inteligente”) în univers. Principiul ar putea explica relațiile numerice frapante ce par să existe
între constantele fizice (constanta gravitațională, masa protonului, vârsta Universului).
Principiul antropic tare extinde explicația apariției vieții conștiente umane în legătură cu
infinitatea de universuri posibile. Dacă legile sau constantele din univers ar fi diferite, noi nu ar
fi trebuit să fim în acest univers, ci în altul! Spre deosebire de principiul antropic slab, principiul
29
Cristian Presură, Fizica povestită, op.cit, p. 584.
30
Ibidem, p.585.
31
Brian Greene, Universul elegant, op.cit., p. 391.
32
De ex: https://www.youtube.com/watch?v=KoubJU2dpcE și https://www.youtube.com/watch?v=Fz3TZaKvY1I
33
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, TDO, vol. I, p. 354, sq.
34
http://www.physics.pub.ro/Cursuri/Eugen_Scarlat_-_Fizica_1/1-Introducere_2015.pdf;
https://ro.wikipedia.org/wiki/Robert_Dicke
35
Roger Penrose, Mintea noastră … cea de toate zilele, op.cit., p. 780.

17
antropic tare are caracter speculativ, neexistând posibilitatea vreunui experiment care să valideze
ipoteza multiversului. Savantul Roger Penrose afirmă că „principiul antropic tare are un caracter
destul de dubios, și el tinde să fie invocat de teoreticieni ori de câte ori ei nu au o teorie suficient
de bună pentru a explica faptele observate”, în timp ce „principiul antropic slab este de
necontestat, cu condiția să fie folosit cu mare atenție”.36
Pentru Stephen Hawking, principiul antropic este și un răspuns la întrebarea: „De ce trei
dimensiuni spațiale și una temporală s-au aplatizat, iar celelalte au rămas strâns încolăcite”37.
Două dimensiuni spațiale nu par suficiente pentru a permite dezvoltarea unor ființe complexe ca
noi. La fel spune și savantul Martin Rees: „Al șaselea număr crucial este cunoscut de secole, dar
este privit acum într-o nouă perspectivă. El reprezintă numărul de dimensiuni spațiale ale lumii
noastre, D, și este egal cu trei. Viața nu ar fi putut exista dacă D ar fi fost egal cu doi sau patru.
Timpul este cea de a patra dimensiune, dar el e diferit de celelalte, prin faptul că are o săgeată
proprie: ne mișcăm numai spre viitor”.38

36
Ibidem, p. 782.
37
Stephen W. Hawking, Teoria universală, op. cit., p. 133, a se vedea și p. 92. La întrebările: „De ce nu observăm
toate aceste dimensiuni suplimentare, dacă ele există cu adevărat? De ce observăm doar trei dimensiuni spațiale și
una temporală?” S. Hawking răspunde că celelalte dimensiuni sunt încolăcite într-un spațiu foarte mic, ceva de
ordinul unei milionimi de milionime de milionime de milionime de milionime dintr-un centimetru. Vedem doar cele
trei dimensiuni spațiale și cea temporală în care spațiul-timp e plat. (p.132)
38
Martin Rees. Doar șase numere, Humanitas, 2008, p.11

18
III. Raţionalitatea lumii - perspectivă
teologică

„Raţiunile lucrurilor, întocmite dinainte de veacuri

în Dumnezeu, precum Însuşi a ştiut, se văd prin înţelegere din făpturi.
Căci toate făpturile lui Dumnezeu, contemplate de noi prin fire,
cu ajutorul cuvenitei ştiinţe şi cunoştinţe, ne vestesc în chip ascuns raţiunile după care au fost
făcute şi ne descoperă prin ele scopul
aşezat de Dumnezeu în fiecare făptură. Din contemplarea înţeleaptă
a creaţiunii desprindem Raţiunea care ne luminează cu privire
la Sfânta Treime, adică la Tatăl, la Fiul şi la Sfântul Duh”
Sf. Maxim Mărturisitorul39.

Au trecut peste trei decenii de la reintroducerea învăţământului teologic în

Universităţile de stat din România, prilej de bucurie, de bilanţ, dar şi de accentuare a
importanţei prezenţei Facultăţii de Teologie în mediul universitar. În acest sens, este potrivit
să ne reamintim că, în concepţia cardinalului John Henry Newman (1801-1890), fondator şi
rector al Universităţii catolice din Dublin, Teologia, integrată în cadrul disciplinelor
universitare, constrânge pe fiecare dintre acestea, pe de o parte să-şi respecte logica obiectului
şi a cercetării sale, iar pe de alta să înţeleagă că această logică poate să nu fie instrumentul
universal al cunoaşterii40.
Orice ştiinţă se determină prin obiectul ei şi prin specificul demersului de a-l atinge.
Dar, remarca Newman, paradoxul oricărei ştiinţe este acela că se concentrează asupra
cercetării sale şi, în acelaşi timp, tinde- pornind de la ceea ce ştie- să resoarbă întreaga
cunoaştere potrivit propriului model. Riscul extrapolării şi al alunecării în domenii care nu-i
aparţin există întotdeauna pentru specificul unei discipline ştiinţifice. Graţie competenţei, care
nu-i poate fi contestată, specialistul este mereu tentat să treacă dincolo de limitele ariei sale de
cercetare, pentru a da o explicaţie globală a lumii şi a lucrurilor. Este ca şi cum nu ar exista alt
adevăr în afara celui pe care el însuşi l-a dobândit prin rigoarea şi răbdarea eforturilor sale.
Astfel se formează spirite care, în raport cu problemele fundamentale ale existenţei, nu ezită
să-şi depăşească limitele; şi să nu admită ca certitudine - sau ca incertitudine - decât modelul
furnizat de propria lor disciplină. Acest risc, inerent oricărei cunoaşteri ştiinţifice înalt
specializate, nu este exclus nici pentru un ansamblu de discipline care, prin convergenţa
metodelor şi a concluziilor lor, ajung la o explicare raţională şi necesar simplificatoare a
omului şi a lumii41.
Tocmai pentru a imuniza ştiinţele pozitive în faţa acestui risc, Newman a cerut
Teologiei să fie prezentă în învăţământul şi în cercetările universitare. Locul pe care aceasta îl
ocupă, problematica proprie, aporiile discursului său, provoacă în comunitatea universitară un
fel de deplasare care obligă fiecare disciplină ştiinţifică să se întrebe asupra coerenţei şi
semnificaţiei propriei cunoaşteri, asupra limitelor acestei cunoaşteri, asupra finalităţii a ceea
ce crede că poate ea spune despre om şi despre Univers. Pe scurt, Filozofia şi Teologia, pe
care Newman le uneşte în aceeaşi perspectivă, pun ceea ce noi numim astăzi problema
sensului. Istoria recentă ne arată că acestea odată dispărute din cadrul universităţii, este liberă
calea pentru toate sistemele care pretind să globalizeze cunoaşterea; şi se ştiu bine avatarurile

39
Sf. Maxim Mărturisitorul, „Răspunsuri către.Talasie”, în Filocalia Română, vol. III, Sibiu, 1949, pp. 45-46.
40
Jean Honore, Newman, „La fidelite d’une conscience”, Chambray-les-Tours, 1986, pp. 57-61, apud.: Nicolae
Moşoiu, „Teologie şi Universitate - pe marginea unei aniversări”, în R.T., nr. 5, (1991), pp. 26-28.
41
Ibidem, p. 27.

19
succesive ale raţionalismului simplificator: Locke l-a generat pe Comte şi pozitivismul;
Feuerbach pe Marx şi materialismul dialectic; Marx pe Levi-Strauss şi structuralismul, ş.a.
În sfârşit, dacă teologul trebuie să fie partenerul recunoscut al celorlalţi universitari,
aceasta se datorează lui însuşi şi funcţiei sale de a-i întâlni şi asculta. Dacă foloseşte un alt
limbaj, faptul acesta nu trebuie să-i producă un complex de superioritate sau de izolare. El
mărturiseşte despre „ceea ce este în om”, la un nivel de adevăr şi de profunzime care dă
întregii cunoaşteri academice coerenţă şi semnificaţie. Bineînţeles că fiecare ştiinţă se bucură
de autonomie. Dar Teologia, care deţine prin Cuvântul lui Dumnezeu o indiscutabilă idee
despre om, permite cunoaşterii ştiinţifice în acelaşi timp să se desfăşoare potrivit logicii
proprii şi să se menţină la frontierele unui adevăr care este de alt ordin42.
Prezentarea temei raţionalităţii lumii este prilej pentru a accentua misterul vieţii,
frumuseţea acestei lumi create de Dumnezeu „bună foarte”, pentru a înţelege că paradisul ar fi
putut şi ar putea să fie extins de către om în toată lumea. Totodată va trebui să se sublinieze
faptul că, deşi lumea vorbeşte prin ea însăşi despre Creator, se poate postula fără dificultate,
studiind atent natura, existenţa Celui care a creat-o, nu se va face niciodată analogia entis,
Dumnezeu rămâne, după expresia lui Rudolf Otto, de-a pururea cu totul Altul, ganz Andere,
un mister supra-luminos, o prezenţă personală transcendentă în fiinţa Sa, dar şi imanentă prin
iubire. Pe de altă parte, părintele Stăniloae observa că raţionalitatea lumii nu este o realitate
închisă în sine, ci, dimpotrivă, ne duce la taină, la taina creatului care nu este prin sine, ci
presupune o existenţă prin sine din eternitate, deci la taina lui Dumnezeu, ca explicare
raţională a tainei creaţiei.

A. Revelaţia lui Dumnezeu în raţionalitatea lumii

Tema raţionalităţii lumii este actuală, fiind împreună cu apofatismul premise sigure
de dialog cu ştiinţele exacte. Fizica cuantică ne descoperă faptul că natura este un ansamblu
indivizibil unde totul este în relaţie. „La originea creaţiei nu există evenimente întâmplătoare,
nu există hazard, ci o ordine superioară tuturor celor pe care noi putem să ni le imaginăm:
ordinea supremă care reglează constantele fizice (h, c, g), condiţiile iniţiale, comportamentul
atomilor şi viaţa stelelor. (…) Ordinea se află acolo, eternă şi necesară în spatele fenomenelor,
foarte sus deasupra universului, dar prezentă în fiecare particulă. Sub faţa vizibilă a realului,
există deci ceea ce grecii numeau logos, un element inteligent, raţional, care reglează,
dirijează şi însufleţeşte lumea şi care face ca această lume să nu fie haos, ci ceva ordonat”434 .
Viaţa însăşi este o minune, aşa cum considera şi Francis Crick, biolog, laureat al premiul
Nobel pentru descoperirea A.D.N.-ului: „un om onest, înarmat cu toate cunoştinţele la
îndemână astăzi, va trebui să afirme că originea vieţii pare să ţină de miracol, atât de multe
sunt condiţiile care trebuie reunite pentru a fi putut să apară”.
Profesorul Nicolae Chiţescu este primul care a reliefat această temă în teologia
română. Prologul ioaneic ni-L prezintă pe Fiul lui Dumnezeu în calitate de Logos împreună
Creator cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Cel care întru ale Sale a venit. Nu se spune însă explicit că
El a sădit acei logoi, raţiuni seminale în creaţie, în schimb, Sfânta Tradiţie, prin con-glăsuirea
unor Sfinţi Părinţi, ne oferă temeiuri clare, de aceea profesorul român consideră că învăţătura
despre paradigmele divine şi implicit despre logoi, trebuie cinstită în calitate de teologumen,
„având temei explicit în una din coloanele Revelaţiei dumnezeieşti şi circulând în Teologia
creştină”445. Această învăţătură „deschide un luminiş în întunericul care planează asupra
preludiului creaţiei. A fost pregătită de înţelepţii pâgâni, care au meritat să pătrundă până în

42
Ibidem, p. 28.
4
Jean Guitton (membru al Academiei Franceze), Dumnezeu şi ştiinţa, Ed. Harisma, 1991, p. 45.
5
Nicolae Chiţescu, „Paradigmele divine şi problemele pe care le ridică ele pentru teologia dogmatică”, în O., nr.
1, (1958), p. 23.

20
tinda Bisericii creştine, prin înălţimea învăţăturii lor (cunoscută de ei din Revelaţia mozaică,
sau din cea primordială, după admiratorii lor dintre creştini). Ce lucru adânc şi minunat este să
pătrunzi până în străfundurile de taină ale planurilor dumnezeieşti, cu privire la creaţie!”45

a. Crearea lumii din nimic în timp - opera Sfintei Treimi

„Punctul de plecare al Sfinţilor Părinţi - arată profesorul Nicolae Chiţescu - este
afirmaţia cea mare a primului verset din Biblie că Dumnezeu a creat din nimic cerul şi
pământul. Prin aceasta energiile dumnezeieşti intră în contact cu cele făcute de El din nimic
şi, în felul acesta, Dumnezeu cel transcendent este cauză, transcendentă şi imanentă făpturii.
Dar, pe când energiile acestea, ca «veşnica Lui putere şi Dumnezeire» sunt fără de început,
creaţia are un început, deşi planul este făurit de Dumnezeu din veci. Nici planul creaţiei, nici
creaţia însăşi nu sunt produse prin simplul fapt al existenţei puterilor creatoare ale lui
Dumnezeu, - ceea ce ar impiedica infinitatea şi veşnicia creaţiei însăşi. Ci planul creaţiei
există înainte de creaţie, deci din veşnicie, fără să fie coetern cu Dumnezeu, deoarece el are un
început în veşnicie şi o realizare, deci un sfârşit, odată cu al timpului, iar creaţia are un
început, căci începe odată cu timpul”46. Prin urmare „Dumnezeu a creat după, conform cu
ideea şi nu din această idee. Această intenţie creatoare a lui Dumnezeu este o intenţie liberă şi
veşnică, dar nici împreună veşnică cu Dumnezeu, nici accidentală”47. Lumea este opera Sfintei
Treimi: „Treimea, care nu are în Sine nimic străin sau provenit din afară, nu din făpturi e
compusă, ci este în întregime creatoare şi ziditoare”48.
„După credinţa creştină, lumea şi omul au un început şi vor avea un sfârşit, în forma
lor actuală, sau în cea în care pot evolua prin ei înşişi”49; „Lumea aceasta nu poate fi din veci.
Căci nu poate fi din veci o lume în aspiraţia temporală spre o ţintă - aşa cum se vădeşte ea -
fără să fi ajuns până acum la această ţintă a desăvârşirii, care să o mulţumească. Ea trebuie să
fi apărut în timp şi trebuie să-şi sfârşească odată forma existenţei temporale, sau
schimbătoare”50, idee clar exprimată şi de ştiința contemporană51.
Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă de mai multe ori învăţătura despre creaţia „ex
nihilo”52. Dumnezeu le-a adus pe toate la existenţă din non-existență (me ontos)53. Dumnezeu
este ţinta (telos) spre care tind toate (ta panta), El Însuşi netinzând spre nimic (oudenos)54.
Creaţia este total dependentă faţă de Dumnezeu, în timp ce Dumnezeu este absolut

45
Ibidem, p. 24.
46
Ibidem, p. 37.
47
Ibidem, p. 39.
48
Sf. Atanasie cel Mare, „Epistola către Serapion”, I, 28, apud. Prof. N. Chiţescu, op. cit., p. 40.
49
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p.
328.
50
Ibidem, p. 249.
51
„Anumiţi cosmologi sunt atraşi din punct de vedere filosofic de modelul oscilant, în special din cauză că, la fel
ca modelul stării staţionare, acesta evită cu elegantă problema GENEZEI. Un astfel de model se confruntă totuşi
cu o dificultate teoretică severă. Cu fiecare ciclu, raportul dintre numărul de fotoni și cel de particule (sau mai
precis, entropia pe număr de particule) creşte usor, pe seama unui fel de frecare (cunoscută sub numele de
frecare globală) care are loc în timp ce universul se extinde și se contractă. După cum deducem, universul
demarează în fiecare nou ciclu cu un nou raport între fotoni și particule, ceva mai mare decât precedentul raport.
Raportul actual este mare, dar nu infinit, așa că este greu de văzut cum ar fi putut trece universul printr-un număr
infinit de cicluri” - Steven Weinberg, laureat al Premiului Nobel pentru fizică, Primele trei minute ale
Universului - Un punct de vedere modern asupra originii Universului”, Ed. Politică, Bucureşti, 1984, pp. 167-
168.
52
Aceasta a fost împărtăşită de Biserică de la început a se vedea de ex. Sfântul Teofil al Antiohiei, „Ad Autolyc.
I, 4”, P.G. 6, 1029B; 2,10; 1064B; Sfântul Irineu al Lyonului, „Adv. haeres. 2.10”, 4, P.G.7, 736B; cf. 3.8, 3;
868AB; Origen, ”De princ.”, praef. 4 ;GCS Orig. 5, pp. 9, 14; Sfântul Ioan Hrisostomul, „In Gen. hom.” 2, 2;
P.G. 53, 28; Fer. Augustin, „In Io. tract.” 42, 10; P.L. 35,10703; „Conf.” 11, 5.
53
„Ambigua” 7,1077C.
54
Ibidem, 1072C.

21
independent şi transcendent faţă de creaţie55. „Abisul” (khasma) între necreat şi creat-
exprimat de Sfântul Maxim prin termeni ca: deosebire sau distincţie (diafora), despărţire
(diairesis), distanţă sau interval (diastasis-diastema) nu poate fi interpretat în sens gnostic,
deoarece este „umplut” prin actul creaţiei, primul act chenotic al lui Dumnezeu. Părintele
Stăniloae precizează că expresia „la început” (beresit, en arche, Fc. 1, 1), când se produce
actul creator, indică prima unire a veşniciei lui Dumnezeu cu timpul. Dumnezeu cel etern
intră astfel în legătură cu lumea temporală, rămânând în relaţie cu aceasta prin permanenta ei
susţinere în existenţă. S-a coborât la nivelul ei temporal - timpul luând fiinţă odată cu creaţia -
, fără să înceteze să rămână în eternitatea spre care vrea s-o ridice56, prin realizarea unui dialog
progresiv în iubire cu făpturile conştiente, pe care doreşte să le conducă la deplina comuniune
cu Sine.
Creaţia din nimic a avut loc datorită bunătăţii lui Dumnezeu: termenul nimic din
expresia „creatio ex nihilo” nu este un vid real, coexistent cu Dumnezeu, ca plenitudine a
existenţei, prin urmare: „Este inexact şi insuficient a spune că lucrurile sunt create şi plasate
în afara lui Dumnezeu. Însuşi acest «în afară» este pus numai de creaţie şi creaţia din nimicul
din afară este tocmai o astfel de punere a unui «altceva» alături de Dumnezeu. Desigur nu în
sensul unei limitări a plenitudinii divine, ci a apariţiei alături de Dumnezeu a substanţei sau
naturii eterogene a creaţiei (…). Minunea creaţiei constă în aceea că apare altceva cu totul
nou, că picătura eterogenă a creaţiunii există alături cu «nemărginitul ocean al existenţei»,
cum zice Sfântul Grigorie din Nazianz. Este o infinită distanţă între Dumnezeu şi creaţie, dar
distanţă «nu de loc, ci de natură», cum spune Sfântul Ioan Damaschin”57. Provenienţa lumii
„din ceea ce nu este” (ek ouk onton) înseamnă că n-a preexistat decât în atotștiința lui
Dumnezeu. Vl. Lossky observă că expresii ca „nimic”, „în afară”, „înainte” dobândesc sens
doar prin actul creaţiei58. Chenoza lui Dumnezeu (afirmată şi de Serghie Bulgakov) nu constă
doar în actul creaţiei din nimic, ci, după Părinţii răsăriteni, în a face o lume mărginită şi în a
Se coborî (katabasis) şi a rămâne într-o veşnică relaţie cu ea59 pentru ca aceasta să se înalţe
(anabasis) continuu spre El.
De asemenea, prin expresia „din nimic” se înţelege faptul că existenţa creată nu
poate să adauge ceva la existenţa lui Dumnezeu, deoarece are ca Treime, „în plenitudinea
existenţei Sale tot ce poate fi existenţă”60. În acelaşi timp, este foarte important să subliniem
că lumea nu este o „umbră”, o iluzie (maya), un epifenomen, ci are propria ei consistenţă, un
„loc” ontologic propriu, fapt remarcat foarte bine de Hans Urs von Balthasar. El arată mai
întâi că Sfântul Dionisie Areopagitul a dat ideii transcendenţei divine cea mai înaltă şi mai
autentică expresie. Dar această transcendenţă nu s-ar exprima deplin, dacă ideea imanenţei nu
s-ar releva în aceeaşi măsură. Stoicii şi, înainte de ei, Heraclit şi Parmenide au pregătit calea
ideii imanenţei.
Dealtfel, pentru presocratici, transcendenţa şi imanenţa sfârşesc prin a coincide. La
Heraclit, lumea Îl absoarbe pe Dumnezeu, la Parmenide, Dumnezeu dizolvă în Sine lumea.

55
„Ontologia greacă veche era fundamental monistă: fiinţa lumii și fiinţa lui Dumnezeu formau pentru vechii
greci, o unitate indestructibilă. Prin, fiinţa lui Dumnezeu era legată de fiinţa lumii, în vreme ce credinţa biblică Îl
proclamă pe Dumnezeu absolut liber faţă de lume. Conceptul platonic despre Dumnezeu Creatorul nu-i
mulţumea pe Părinţii Bisericii, și aceasta tocmai pentru că doctrina creaţiei plecând de la ceva preexistent limita
libertatea divină. Trebuia deci găsită o ontologie care să evite atât monismul filosofic grec, cât şi „abisul” între
Dumnezeu și lume, profesat de sistemele gnostice - alt mare pericol al acelei epoci” - Ioannis Zizioulas, Fiinţa
ecclesială, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 8.
56
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TDO, vol. I..., p. 330.
57
Georges Florovsky, Creation and Redemption, Pelmonta Massachussetts, 1976, p. 46; Sfântul Grigorie de
Nazianz, „Or.” 18; P.G. 37, col. 316; Sfântul Ioan Damaschin, „De fide orth.”, I, 15; P.G. 96, col.583
58
Vladimir Losky, „Theologie dogmatique”, în MEPREO, 46-47, 1964, pp.104-105.
59
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu..., p. 245.
60
Ibidem, p. 239.

22
Platon nu vedea lumea altfel decât ca umbra proiectată de Ideea transcendentă, singura reală,
pe care Aristotel şi Porticul o consideră, dimpotrivă, drept conceptul limită al unei lumi
penetrate în întregime de imanenţa divină. Stoicii credeau că Logos-ul imanent lumii nu mai
este capabil să redevină divinitate absolută şi transcendentă. În sfârşit, sistemele gnostice nu
puteau, în sensul lor tragic, să considere aceşti doi termeni, Dumnezeu şi lumea, decât ca o
radicală antinomie, pe care au încercat în van s-o atenueze prin diferiţi intermediari.
Dar adevărata dialectică a imanenţei şi transcendenţei începe să se dezvolte odată cu
Philon şi, în mod deosebit cu apologeţii creştini. Acelaşi Dumnezeu, infinit mai presus de
lume, Cel care are puterea suverană şi plenitudinea existenţei, trebuie să fie, de asemenea,
intim prezent în tot ceea ce există (prin logoi sădiţi în făpturi, n.n.). Se revine apoi la Sfântul
Dionisie Areopagitul, cel care a realizat reconcilierea dintre Platon şi Portic, dintre
sentimentul transcendenţei absolute şi viziunea unei lumi care, prin însăşi varietatea sa,
contrastele sale, relativitatea sa, se constituie într-un cosmos coerent. Originalitatea Sfântului
Dionisie Areopagitul nu s-ar regăsi mai mult în teologia negativă, pe care o dezvoltă cu
deosebită rigurozitate, decât în complementul ei pozitiv, împins cu aceeaşi rigoare până la
consecinţele extreme. Niciun nume nu I se potriveşte lui Dumnezeu, dar tocmai de aceea Îi
putem atribui toate numele din Univers. În faţa lumii, Dumnezeu este cu totul Altul, dar este
de asemenea, Cel ce dă lumii o existenţă autentică, Cel care o menţine în existenţă şi îi
împrumută, dincolo de abisul care-i desparte, o adevărată asemănare cu El Însuşi61.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a apărat pe larg mişcarea şi timpul împotriva teoriei
platonic origeniste, care considera mişcarea ca pe o cădere păcătoasă a fiinţelor spirituale sau
a minţilor (noes). În introducerea la traducerea operei maximiene Ambigua62, Părintele
Stăniloae face un rezumat foarte util al acestei teme. Pentru demersul de faţă sunt necesar de
amintit doar unele aspecte. Iniţial spiritele (noes) erau, în unitatea lor (henada) din eternitate
într-o fericită odihnă, sau nemişcare. Dar ajungând la saţietate (koros), în ceea ce priveşte
iubirea şi contemplarea lui Dumnezeu, s-au răcit devenind suflete, care sunt spirite răcite în
dragoste - psyhe-psyhos, această răcire constituind cauza căderii lor, trimiterii lor în trupuri.
Va urma o totală depunere a trupurilor, Domnul depunând cel dintâi trupul Său, sufletele
întorcându-se astfel în henadă şi redevenind minţi aşa cum au fost în preexistenţa lor. Teza
aflată la baza acestui pasaj şi a altora asemănătoare este aceea a unei mişcări ciclice, teză
condamnată prin anatema finală: „Dacă cineva zice că starea minţilor va fi aceeaşi ca înainte
când ele n-au coborât sau n-au căzut încă, sau că începutul este acelaşi cu sfârşitul şi sfârşitul
este pe măsura începutului, să fie anatema”63. „That this is veritably an insight into the heart of
Origenism will not easily be doubted”64. Este citat, de asemenea, patrologul von Ivanka:
„Acest chip ciclic al lumii, ca al unei veşnice reîntoarceri, dezbracă învăţătura creştină de ceea
ce e mai esenţial creştinismului: de caracterul unei unice şi definitive hotărâri pentru sau
contra lui Dumnezeu”65.
Sfântul Maxim a inversat triada origenistă: petrecerea spiritelor în henadă (stasis),
mişcarea lor prin păcat (kinesis) şi trimiterea lor în trupuri, în lumea văzută (genesis), cu
creaţia (genesis), mişcarea (kinesis), şi în final, ca rezultat al ei, odihna (stasis) fără sfârşit în
Dumnezeu66. Părintele Stăniloae precizează că nu e vorba de o simplă modificare a ordinii, ci

61
Hans Urs von Balthasar, Liturgie cosmique-Maxime le Confesseur, Aubier, Paris, MCMXLVII, pp. 45-47.
62
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, în P.S.B. 80, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1983, - textul grec în P.G. 91,1032-1417.
63
Părintele Stăniloae citează de mai multe ori din celebra lucrare a lui Polycarp Sherwood O.S.B., The earlier
Ambigua of Saint Maximus the Confessor and his Refutation of Origenism, Orbis catholicus, Herder, Roma,
1955.
64
Ibidem, p. 86.
65
Zur geistesgeschichichtlichen Einordnung des Origenismus, Byzantinische Zeitschrift, 54 (1951), pp. 292-303,
la Părintele Stăniloae, Ambigua, în PSB 80, op. cit., p. 17.
66
P. Sherwood, op. cit., p. 93.

23
de o schimbare a sensului fiecărui termen al triadei. Conform origenismului, nu există
propriu-zis o creaţie, pentru că Dumnezeu nu e liber să o producă, ci o petrecere în unitatea
iniţială, apoi, ca produs al păcatului, mişcarea şi apoi, o revenire în unitatea iniţială, nu în una
superioară şi eternă. E o mişcare în cerc, la infinit. Nu apare propriu-zis nimic nou.
Dimpotrivă, la Sfântul Maxim mişcarea are un rol pozitiv (s.n.), putând duce la odihna cu
adevărat eternă, într-o viaţă nesfârşită, care nu a mai fost, şi din care nu se mai poate cădea,
pentru că fericirea comuniunii cu Dumnezeu tripersonal, fiind infinită, nu poate produce
saţietate (koros). Dumnezeu a sădit în fiinţa făpturilor, odată cu crearea lor, mişcarea
însufleţită de dorinţa de a înainta spre odihna eternă în comuniunea iubitoare cu Dumnezeu.
De aceea P. Sherwood consideră că „argumentul principal al Sfântului Maxim în respingerea
origenismului este întemeiat în doctrina despre mişcare”67.
Fiinţele create nu puteau avea de la început eternitatea, deoarece în calitate de
creaturi nu puteau fi eterne prin firea lor. Ele trebuiau să ajungă la eternitate printr-un efort
propriu, ajutat de harul dumnezeiesc, prin mişcarea spre El realizată în timp. Mişcarea în timp
este folosită de eternitatea divină pentru atragerea fiinţelor create în sânul ei. Mama pune
copilul la o distanţă de ea şi îl cheamă spre ea, pentru ca el să se întărească în exerciţiul
mişcării ce-l face spre ea, atras de dorul ei68. Timpul reprezintă o distanţă spirituală între
persoanele create şi Dumnezeu, aşteptare a eternităţii îndreptată spre creaturi şi speranţă a
creaturii îndreptată spre eternitate. Timpul este intervalul diastasis între chemarea (apelul) lui
Dumnezeu şi răspunsul nostru69. „Întru aceasta este iubirea: nu pentru că noi L-am iubit pe
Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi şi L-a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru
păcatele noastre. Noi Îl iubim pe Dumnezeu pentru că El ne-a iubit cel dintâi” (1 In. 4, 10,
19). Însă timpul nu ţine de fiinţa creaturii pentru totdeauna, deoarece în eshaton nu mai este
trăit în desfăşurarea lui, prin urmare creatura trebuie să depăşească mişcarea şi timpul. Timpul
este condiţia relaţiei dinamice a creaturii care n-a ajuns încă la Dumnezeu, cu Dumnezeu cel
etern. Odată ajunsă deplin la El, se instalează cu timpul ei redevenit eon, în eternitatea Lui.
Atunci relaţia lui Dumnezeu cu creatura, ajunsă la unirea cu El, a dobândit o maximă
intimitate. În fond, aceasta arată cât de mult creatura este făcută pentru Dumnezeu, cât de
mult este legată de eternitatea lui Dumnezeu70.
Se impun câteva precizări în legătură cu termenii: timp, eon, eternitate. În celebra
lucrare anterior citată, H.U. von Balthasar scrie că Ioan de Scytopolis dăduse o nouă

67
Ibidem, p. 114, la Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ambigua, t.r. cit., pp. 27-28.
68
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TDO, vol. I..., p. 179.
69
Ibidem, pp. 183-184. În acest context, ar fi interesant, poate, să aducem în discuţie următorul pasaj:
„Rugăciunea se îndreaptă activ spre acest Altul prin care conştiinţa este afectată pe planul sentimentului. La
rândul lui acest Altul care o afectează este perceput ca sursă de apel căreia îi răspunde rugăciunea. O
fenomenologie poate, fără nicio îndoială, să-şi propună să descrie sub toate trăsăturile sale cele mai universal
răspândite această structură a apelului şi a răspunsului, ce pare să guverneze atât sentimentele, cât şi atitudinile.
În această privinţă, această fenomenologie ar avea ca sarcină esenţială să deosebească structura apel/răspuns de
raportul întrebare/răspuns, în virtutea echivocului asociat termenului răspuns, comun celor două cupluri
corelative. În măsura în care raportul întrebare/răspuns, cum îl numeşte Gadamer după Collingwood, implică un
domeniu prealabil de înţelegere în comun în aceeaşi măsură raportul apel/răspuns are ca funcţie să dea naştere
acestui domeniu de înţelegere prin supunere, în planul sentimentului absolut, şi prin invocaţie, în planul atitudinii
de rugăciune. Aici apare diferenţa între răspunsul relativ la o întrebare şi răspunsul relativ la un apel…, n-ar
trebui să zicem că, de exemplu, credinţa religioasă sau teologia aduc răspunsuri la întrebările puse şi nerezolvate
de cunoaşterea ştiinţifică sau filozofică; acest mod de a înţelege ideea religioasă de răspuns, fie în postura sa
arogantă şi triumfalistă, fie în postura aparent modestă, ba chiar ruşinoasă, a unei credinţe de umplutură, în
sensul denunţat de Bonhoeffer, rezidă în necunoaşterea diferenţei principale care deosebeşte relaţia
epistemologică dintre întrebare şi răspuns de relaţia specific religioasă dintre apel şi răspuns. Răspunsul religios
este ascultător, în sensul tare al unei ascultări în care este recunoscută, mărturisită, confesată superioritatea, adică
poziţia de Înălţime a apelului” - Jean-Louis Chretien, Michel Henry, Jean-Luc Marion, Paul Ricoeur,
Fenomenologie şi Teologie, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, pp. 14-15.
70
Pr. Prof. D. Stăniloae, TDO, vol. I..., pp. 182-183.

24
interpretare eonului. În vocabularul său, eonul este un atribut al lui Dumnezeu. Însuşi, în
calitate de principiu (început) şi scop (ţintă) al tuturor veacurilor create de El71. „Eternitatea”
proprie spiritului creat se defineşte, aşadar, prin participarea acestui spirit la eternitatea
divină. Cuvântul aion ar fi derivat din aei on, ceea ce este de-a pururea, şi s-ar defini ca:
„viaţa infinită, care este deja în întregime şi care este fără distanţă sau interval (adiastatos)72.
Pentru făptură, aion-ul coincide deci cu acel punct care marchează sfârşitul scurgerii
(ecoulement) temporale, sau mai bine spus cu clipa extatică în care traiectoria sa se reînchide
(se referme!) prin intrarea sa în forma propriu-zis divină. În acea clipă, timpul nu mai apare ca
ieşit din eternitate (kat’hypobasin), ci ca inclus din totdeauna în eternitate (en to aei onti
anapauesthai)73.
Sfântul Maxim adoptă această interpretare care se inserează exact în propria-i
ontologie a creatului. Clipa trecerii de la [stadiul] de idee în Dumnezeu, la realizarea
(actualizarea) într-o creatură, descoperă de fapt legătura timpului cu eternitatea. „Eonul (aion)
este timpul (hronos) atunci când se opreşte (ste) din mişcare (kineseos), iar timpul este eonul,
atunci când este măsurat în cursul mişcării (kai hronos estin ho aion, otan metretai kinesei
feromenos)74.
În concluzie, eonul devine timp odată cu creaţia şi mişcarea acesteia, iar timpul
devine eon când creaţia se opreşte din mişcarea ei în Dumnezeu, Cel ce este mai presus de
mişcare, ca Unul ce are în Sine totul din veac şi până în veac. Eonul preexistă ca virtualitate a
timpului în sânul eternităţii divine, fără să se confunde cu ea, ca o raţiune a timpului legată de
raţiunea cosmosului (F. Ap. 17, 26)75.
„Îndumnezeirea, ca să spunem pe scurt, este concentrarea şi sfârşitul tuturor
timpurilor şi tuturor veacurilor şi tuturor celor ce sunt în timp şi în veac”76, ajungerea la
veşnica existenţă fericită (aei eu einai) a făpturilor raţionale, în care sabatizează (se odihnesc),
primind încetarea a toată mişcarea. Ziua a opta şi prima, mai bine zis una şi netrecătoare
(akatalutos) este venirea parusia curată şi atotluminoasă a lui Dumnezeu, ce va avea loc după
oprirea (stasis) în stabilitate a celor ce se mişcă (kinoumenos). Atunci, în cei ce s-au folosit de
raţiunea existenţei (einai logo), prin voinţă conform firii, Se va sălăşlui întreg (holou) în ei
întregi (holois), şi le va procura veşnica existenţă bună prin împărtăşirea (metohes) de El”77.

b. Lumea, operă raţională a Sfintei Treimi

Raţionalitaea lumii se datorează raţiunilor (logoi)78 sădite de Logos-ul dumnezeiesc.
Remarcăm modul cum profesorul Nicolae Chiţescu face trecerea de la planul paradigmatic,
voliţional, la cel ontic: în timp ce „paradigmele sunt modelele dumnezeieşti, veşnice, aceşti
logoi sau raţiunile seminale, rationes seminales, sunt legile fireşti, sau cauze producătoare şi
raţionale, în univers”79. Totodată, urmându-l pe Sfântul Dionisie Areopagitul, afirmă:
„deosebirea esenţială între paradigme şi logoi: ei aparţin planului temporal şi lumii
empirice, pe când paradigmele preexistă sintetic în Dumnezeu, ca elemente primordiale
ale oricărei realităţi”80.

71
Div. Nom. 5:4, 313C.
72
Ibidem, CD.
73
Ibidem, 316A.
74
Sf. Maxim, Ambigua 91,1164BC, apud. H.U. von Balthasar, op. cit., p. 93.
75
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TDO, vol. I..., p. 182.
76
Sf. Maxim Mărturisitorul, „Răspunsuri către Talasie”, 59, în F.R., III…, p. 315.
77
Idem, Ambigua 1392CD, t.r. cit., p. 334.
78
Logoi spermatikoi reprezintă încorporarea în stoicism a eide - lor (înfăţişare, natură constitutivă, formă, specie,
idee) aristotelice, care sunt imanenţi materiei şi dirijează întreaga structură teleologică a existenţelor individuale.
A se vedea: Michel Spanneut, Permanence du Stoicisme, De Zenon a Malraux, Ed. J. Duculot, S.A., Gembloux,
1973.
79
Prof. Nicolae Chițescu, op. cit., p. 42.

25
 Lars Thunberg realizează o scurtă prezentare a modului în care se reflectă învăţătura
despre logoi, în gândirea creştină, de la Origen la Sfântul Maxim Mărturisitorul81. În opera
Sfântul Maxim termenul logos apare foarte frecvent, fapt ce indică importanţa lui deosebită:
‹‹Il semble qu’elle constitue un des principes organisateurs de sa vision du monde et nous ne
sachions pas qu’elle ait reçu ailleurs d’aussi amples developpements››82. Părintele Stăniloae
înscrie tema raţiunilor divine în vasta lucrare maximiană de respingere a origenismului, cu
atât mai mult cu cât acestă temă e prezentă şi la Origen. Dar în timp ce la acesta din urmă,
„raţiunile erau una cu spiritele preexistente, unite oarecum fiinţial cu Logosul, la Sfântul
Maxim, raţiunile sunt numai gânduri ale lui Dumnezeu, conform cărora aduce făpturile la
existenţă prin hotărârea voinţei Sale. Raţiunile nu sunt existenţe, ci gânduri ale lui Dumnezeu,
după care sunt create făpturile, dintre care unele sunt persoane de adâncimi indefinite. Prin
creaţie se trece de la planul gândirii la planul ontologic, de la planul făpturilor gândite de
Dumnezeu, la planul existenţei lor prin voinţa lui Dumnezeu”83.
Teologul ortodox Jean-Claude Larchet, a început, de asemenea, să întreprindă o vastă
cercetare a operei maximiene cunoscând toate contribuţiile anterioare84. În introducerea la
Ambigua, face un foarte util rezumat al învăţăturii maximiene despre logoi. Pentru Sfântul
Maxim, logos-ul unui existent, este principiul sau raţiunea sa esenţială, ceea ce-l defineşte
fundamental şi-l caracterizează ca atare, dar, de asemenea, finalitatea sa, pe scurt raţiunea sa
de a fi în dublul sens menţionat. Dar principiul şi finalitatea sa sunt în Dumnezeu: de aceea,
cuvântul logos are şi un sens spiritual. Sfântul Maxim Mărturisitorul accentuează, potrivit
profesorului Nicolae Chiţescu, „mai mult latura speculativ-duhovnicească pe care o oferă
contemplarea lumii văzute, prin prisma realismului său simbolic, contemplare care descoperă
în ea raţiunile dumnezeieşti, adică acei logoi duhovniceşti. Urcând ca pe nişte trepte în această
contemplaţie ajungem la «Cauza cauzelor» raţionale şi apoi la paradigmele dumnezeieşti,
înrudite prin obârşie cu aceşti logoi. Aceşti logoi sunt cauzele raţionale, duhovniceşti, care
stau la temelia întregului Univers şi mijlocul de cunoaştere duhovnicească a întregii lumi, ca
nişte căi care duc la sensul raţional al întregii existenţe. De aceea întreaga lume este a logoi-
lor şi toate sunt raţionale în ea. Căci Dumnezeu a creat primii logoi ai lucrurilor şi esenţa
tuturor esenţelor. Iar creatura cuprinde logoi duhovniceşti ai Logos-ului, care sunt belşugul
minţii celui credincios. Datoria noastră este să cercetăm aceşti logoi duhovniceşti ai lucrurilor
create, pentru a cunoaşte astfel cauzele nevăzute ale existenţei lor, ca şi scopul care le e
hărăzit de la facere”85.

80
Ibidem, p. 45.
81
Probabil pe baza ideii stoice despre logos spermatikos, Origen este primul gânditor al Bisericii, care prezintă o
teologie despre logoi creaţiei Îi priveşte ca idei prezente în Hristos ca Înţelepciune (In Io. I, 34; „De princ.” I, 2,
2) unde formează - în sens platonic - lumea inteligibilă, un model pentru lumea sensibilă, şi reprezintă
„bunătatea” originară a celor create. Această linie de gândire poate fi umărită într-o oarecare măsură şi la Sfântul
Atanasie care afirmă că Dumnezeu, ştiind că o lume diferenţiată potrivit unor logoi individuali, ar fi una divizată,
a creat lumea în concordanţă cu propriul său Logos („Or. contra gentes 41”; P.G. 25, 84A), şi este reflectată la
Augustin, care foloseşte cuvântul rationes pentru a reda logoi, pe care îi consideră principii imuabile şi eterne
(„De div. Quaest.” 83, 46, 2; P.L. 40, 3). Dar influenţa dominantă, în această privinţă, asupra Sfântului Maxim a
fost exercitată de Evagrie şi în special de Sfântul Dionisie, care a introdus o înţelegere dinamică şi intenţională a
logoi-lor. Pentru Evagrie este caracteristic accentul pus pe logoi providenţei şi judecăţii („Cent. gnost.” 5, 16;
P.O. 28, p. 183), şi ideea despre o „contemplare duhovnicească” finală, în care logoi sunt văzuţi în comuniune
mistică cu Dumnezeu (Ibidem, p. 193), op. cit., pp. 77-78.
82
I.H. Dalmais, „La theorie des ‹‹logoi›› des creatures chez saint Maxime le Confesseur”, Revue des sciences
philosophicques et theologiques, 36, (1952), p. 244.
83
Sf. Maxim Mărturisitorul, Introducere la Ambigua..., pp. 28-29.
84
J.C. Larchet, Introducere la: Saint Maxime la Confesseur, Ambigua,- comentarii de Părintele Dumitru
Stăniloae, Les Editions de l’ Ancre, 1993.
85
Prof. Nicolae Chiţescu, op. cit., p. 45.

26
 Prin urmare logoi nu se identifică precum la Aristotel cu materia şi forma86, sau,
altfel spus, cu „logoi naturali ai lucrurilor”87, aceştia fiind încă „suprafaţa”. Materia şi forma
unite cu senzaţia produc pasiunile (patimile) şi ucid gândurile conforme naturii, adică
adevărata contemplare naturală88. Epiphaneia-ei (în sens de suprafaţă) lucrurilor create, i se
opune un logos ascuns în ele, care tinde spre Dumnezeu (theoteles logos)89.
Faptul că orice există corespunde unui logos face ca diversitatea lumii create şi
singularitatea fiecărui existent să fie fondată în Dumnezeu90. Această valorizare a
particularului, care conservă independenţa şi existenţa individuală a celor create, se opune
fundamental concepţiei platoniciene potrivit căreia particularul este o cădere din universal
(Ideile sau Esenţele).
Orice existent are în acelaşi timp un logos care-l situează într-un gen (genos),
într-o specie (eidos), şi care-i defineşte esenţa (ousia) sau natura (physis) - Sfântul Maxim
se referă adesea la acest logos, fundamental, al naturii (logos tes phuseos), un logos care-i
defineşte constituţia (krasis), logoi care-i definesc puterea, respectiv lucrarea, pasiunea,
dar, de asemenea, ceea ce-i este propriu în legătură cu cantitatea, calitatea, relaţia, locul,
timpul, poziţia, mişcarea, stabilitatea91, şi un mare număr de alţi logoi care corespund
calităţilor sale multiple.
În conformitate cu toţi aceşti logoi toate cele ce există „au o ordine şi o permanenţă,
şi nu se îndepărtează cu nimic de proprietatea lor naturală, nici nu se schimbă în altceva, nici
nu se amestecă”92. Anumiţi logoi au astfel o funcţie particularizantă, pentru ca lucrurile să nu
se confunde, iar alţii au o funcţie unificatoare, pentru a se ajunge la o unitate supremă93, în
lume existând în acelaşi timp „o diferenţă indivizibilă” şi o „particularitate inconfundabilă”94.
Unitatea desăvârşită a logoi-lor este realizată în şi prin Logos-ul, Cuvântul lui
Dumnezeu95, care este începutul şi sfârşitul (finalitatea) tuturor logoi-lor96, întrucât sunt
conţinuţi şi subzistă în El înainte ca toate cele create să fi fost aduse la existenţă97. Prin urmare
orice creatură există, prin logos-ul său, virtual în Dumnezeu mai înainte de veci, dar actual,
potrivit aceluiaşi logos, începe să fie atunci când Dumnezeu, potrivit înţelepciunii sale a
socotit oportun s-o creeze: „Căci în El sunt fixate ferm raţiunile tuturor şi despre aceste raţiuni
se spune că El le cunoaşte pe toate înainte de facerea lor, în însuşi adevărul lor, ca pe unele ce
sunt toate în El şi la El, chiar dacă acestea toate, cele ce sunt şi cele ce vor fi, nu au fost aduse
la existenţă deodată cu raţiunile lor, sau de când sunt cunoscute de Dumnezeu, ci fiecare îşi
primeşte existenţa efectivă şi de sine la timpul potrivit, după înţelepciunea Creatorului, fiind
create conform cu raţiunile lor. Findcă Făcătorul există pururea în mod actual (kat’energeian),
pe când făpturile există în potenţă (dynamei), dar actual încă nu”98. „Momentul favorabil”
conţinut în logos-ul fiecărei creaturi transformă o viziune cronologică în împlinirea
„kairologică” şi eshatologică a timpului, succesiunea în trecere, în „paşte”. Odată create
potrivit unui logos, Dumnezeu prin Providenţa Sa, le conservă, le actualizează potenţialităţile

86
„Ad. Thal.” q. 65, P.G. 90, 744 D sq.
87
Ibidem, 745D.
88
Ibidem, 760 D.
89
„Ad. Thal.” q. 32, P.G. 90, 372BC; cf. Denys Areopagite, De divinis nominibus, c.2, PG 3, 637 C în: J.
Lemaitre, art. „Contemplation…”, în: Dictionaire de spiritualite, fascicule XII, Paris, 1969, p. 1819.
90
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua 22, 1256D-1257A.
91
Ibidem, 15,1217AB; 17,1228A-1229A.
92
Ibidem, 15,1217A.
93
Ibidem, 41,1312B-1313B.
94
Ibidem, 7, 1072C.
95
Ibidem, 7, 1077C,1081BC; 14,1313AB.
96
Ibidem, 7, 1077C.
97
Ibidem, 7, 1080B; 42,1328B, 1329BC; 7, 108.
98
Ibidem, 7,1081AB [t.r.cit. p. 83], cf. 42,1328B.

27
(creaturile înzestrate cu raţiune şi cu liber arbitru contribuie ele însele la această actualizare),
şi le conduce la El99.
Din reinterpretarea ortodoxă100 a textului din opera Sfântului Grigorie Teologul: „Ce
vrea Înţelepciunea cu mine şi care este taina cea mare? Oare nu vrea ca noi care suntem partea
lui Dumnezeu şi am curs de sus să privim în lupta noastră cu trupul pururea spre El?”, Alain
Riou101 desprinde trei „formulări” ale teoriei logoi-lor102. Acelaşi autor afirmă că prima
formulare pare să fi pornit dintr-o preocupare metafizică şi încearcă să rezolve problema
Unului şi Multiplului. Dacă Origen o soluţionase prin teoria henadei, Sfântul Dionisie
Areopagitul prin ierarhii, Sfântul Maxim îşi face propriu vocabularul teologiei alexandrine a
Logos-lui şi scrie: „Cine nu ar cunoaşte Raţiunea cea una, ca multe raţiuni, ce stă împărţită în
chip neîmpărţit în varietatea făpturilor, precum arată însuşirea lor de a se referi una la alta şi
totuşi de a rămâne fiecare ea însăşi în chip neamestecat? Şi nu ar cunoaşte iarăşi multe raţiuni
ca una, prin referirea tuturor la ea, care există pentru Sine în chip neamestecat, fiind Cuvântul
fiinţial şi ipostatic al lui Dumnezeu şi Tatăl, ca obârşie şi cauză a tuturor?”103. În nota
explicativă la acest paragraf, părintele Stăniloae scrie: „Sfântul Maxim arată de la început
sensul corect în care se poate spune că suntem parte din Dumnezeu: în sensul că în varietatea
făpturilor şi în relaţia dintre ele se arată Raţiunea divină cea una împărţită în chip neîmpărţit
în raţiunile făpturilor. Făpturile sunt „părţi” ale lui Dumnezeu în sensul că au Raţiunea
ipostatică a lui Dumnezeu drept principiu şi cauză a lor”.
Dar pentru a înlătura orice înţelegere metafizică, Sfântul Maxim precizează că acest
Logos este Chipul Tatălui, despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în imnul Epistolei către
Coloseni, Cuvântul consubstanţial cu Tatăl, Care a participat la crearea lumii. Se iese astfel
dintr-o problemă filosofică, şi chiar dacă s-ar mai putea vorbi de „ontologie”, nu poate fi
vorba de o ontologie generală aplicată cosmologiei, ci de aceea a unei structuri tainice
(mysterique) şi revelate a lumii create, mister ce aparţine sfatului dumnezeiesc: „Având
raţiunile celor făcute subzistând în El dinainte de veacuri, prin bunăvoinţa (boulesei agathei)
Sa a creat din nimic zidirea cea văzută şi nevăzută, ca Unul ce a făcut toate cu raţiune şi
înţelepciune la vremea cuvenită, pe cele generale şi pe cele individuale. Căci credem că
premerge o raţiune creaţiunii îngerilor, o raţiune fiecăreia dintre fiinţele şi puterile ce
alcătuiesc lumea de sus, o raţiune oamenilor, o raţiune tuturor celor ce au primit existenţa de
la Dumnezeu, ca să nu le numesc pe toate individual. Propriu-zis este una şi aceeaşi Raţiune,
care prin infinitatea şi transcendenţa ei este în sine şi pentru sine negrăită şi necuprinsă, fiind

99
Ibidem, 7,1081C, citate la: J.C. Larchet, op. cit., pp. 19-22.
100
Ibidem, Ambigua 1077C-1089D.
101
Alain Riou, Le monde et l’ Eglise selon Maxime le Confesseur, Beauchesne, 1973.
102
1077C-1081C11 - 1. formularea „ontologică”: logoi şi Logos-ul
a) „părticele ale lui Dumnezeu”: multiplicitatea logoi-lor creaturilor şi unitatea lor în Cuvântul, care a participat
la creaţie. Prezenţa logoi-lor în Logos prin preexistenţă şi participare.
b) „care am curs (alunecat) de sus”: unirea creaturii cu Dumnezeu este asigurată prin conformitatea cu logos-ul
potrivit căruia a fost creată de Dumnezeu la timpul oportun Acest logos este în şi la (pros) Dumnezeu.
1081C11-1085A6 - 2. Formularea „ascetică”. Participarea la Hristos prin virtuţi, Mântuitorul fiind fiinţa tuturor
virtuţilor (1 Cor. 1, 30) şi „în El viem, ne mişcăm şi suntem” (F. Ap. 17, 28). Deci orice om care participă la
virtuţi, participă la Dumnezeu. Prin virtute, adică prin orientarea libertăţii de a alege - proairesis şi a voinței
deliberative - gnome potrivit Binelui, omul face să corespundă în sine începutul şi sfârşitul (finalitatea), chipul şi
asemănarea, care formează împreună scopul - scopos pe care Dumnezeu îl are cu el. Triada einai, eu einai, aei
einai:
a) Omul este „parte a lui Dumnezeu” sub un triplu aspect:
- în calitate de existent, prin logos-ul său de a fi care este în Dumnezeu;
- ca fiind bun, prin logos-ul existenţei bune care este în Dumnezeu;
- în calitate de Dumnezeu [prin har], prin logos-ul său de a fi pururea care este în Dumnezeu.
b) Omul „a căzut (alunecat) de la Dumnezeu”, îndepărtându-se de propriul său logos prin voinţa sa;
1085A7-C5 -3. formularea „iconomică”: logoi ca voiri dumnezeieşti.
103
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua 7, 1077C; t.r. cit., p. 80.

28
dincolo de toată creaţiunea şi de deosebirea şi varietatea ce există şi se cugetă în ea, arătându-
se şi multiplicându-se din bunătate în toate câte sunt din ea, pe măsura fiecăreia şi
recapitulând (readucând) toate în sine. Prin ea există şi persistă şi în ea sunt cele făcute,
întrucât prin ea s-au făcut şi spre ea s-au făcut; iar persistând şi mişcându-se, se împărtăşesc
de Dumnezeu. Căci întrucât au fost făcute de Dumnezeu, toate se împărtăşesc de Dumnezeu
pe măsura lor, fie prin înţelegere (minte), fie prin raţiune, fie prin simţire, fie prin mişcare
vitală, fie prin destoinicia lor naturală şi câştigată prin deprindere, cum socoteşte marele
descoperitor-de-Dumnezeu Dionisie Areopagitul”104. Redăm şi explicaţia Părintelui Stăniloae
la cele de mai sus: „Fiind create de puterea Sa după modelul acestor posibilităţi şi persistând
prin această putere şi prin lucrarea acestor raţiuni exemplare, făpturile se împărtăşesc de
Dumnezeu pe măsura a ceea ce reprezintă, ca chipuri consistente şi proprii ale acestor
posibilităţi. Aici, Sfântul Maxim îşi însuşeşte doctrina Sfântului Dionisie Areopagitul. Fără
îndoială, diferitele trepte ale existenţei create de Dumnezeu nu se împărtăşesc de raţiuni
corespunzătoare considerate în ele însele în Dumnezeu, căci existenţa unor asemenea raţiuni
ar însemna că pentru Dumnezeu există două variante de raţiuni. Raţiunile treptelor inferioare
nespirituale ale creaţiunii sunt implicate în Dumnezeu în raţiunile treptelor spirituale ale
creaţiunii. Ierarhia existenţelor create implică o încadrare a treptelor inferioare în cele
superioare. Treptele inferioare sunt o condiţie pentru treptele superioare, iar treptele
superioare au menirea să spiritualizeze pe cele inferioare sau prin participarea lor la
spiritualitatea de care sunt capabile să le îndumnezeiască şi pe acelea. Toate treptele existenţei
create participă în ultimă analiză la Raţiunea divină cea una. Pe măsură ce creaturile participă
mai mult la Dumnezeu treptele inferioare ale lor sunt mai luminate de cele superioare şi în
ultimă instanţă îndumnezeite de Logos -ul divin”.
Chiar dacă regăsim aici terminologia alexandrină Logos - logoi, acest text apare în
primul rând ca un fel de transpunere a capitolului I din Epistola către Efeseni, redând „buna
socotinţă a voii Sale” (Efes. 1, 5) prin „bunăvoinţa” (boulesei agathe) şi reluând: „spre buna
rânduială a plinirii vremilor: toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, să fie iarăşi adunate
întru Hristos” (Efes. 1, 10).
Logoi-i nu sunt nici Dumnezeu Cuvântul în esenţa Sa divină care le transcende, nici
creaturile, ci într-un fel „destinul” propriu fiecărei creaturi, împlinirea lor în Dumnezeu105.
„Deci fiecare dintre îngerii şi dintre oamenii mintali şi raţionali este şi se numeşte parte
(moirai) a lui Dumnezeu prin însăşi raţiunea după care a fost creat, care este în Dumnezeu şi
la Dumnezeu, cum s-a zis. Dar dacă se mişcă potrivit ei, va fi în Dumnezeu, în Care preexistă
raţiunea existenţei lui, ca obârşie şi cauză”106.
Foarte importantă este scolia Părintelui Stăniloae la acest pasaj:
„Îngerul sau omul este «parte» din Dumnezeu pentru că-şi are suportul în raţiunea sa
preexistentă în Dumnezeu, şi pentru că mişcându-se conform firii sale şi voii divine care îl
impulsionează prin raţiune, ca suport de origine divină al firii sale, se va imprima de energiile
divine, încât nu se mai observă nicio separaţie între el şi Dumnezeu. Doctrina aceasta despre
raţiunile divine ale lucrurilor (ton ontoni) leagă aceste raţiuni de voinţa divină. Încă Dionisie
Areopagitul107 afirmase că raţiunile sunt voiri divine. El reafirma prin aceasta ceea ce spusese
şi Clement despre creaţie care nu e rezultatul necesar al puterii divine sau al dinamismului
natural al divinului, ci al voinţei lui Dumnezeu. În secolele următoare nu se mai vorbeşte
alternativ despre paradigme (sau raţiuni) şi voiri, ca la Dionisie, ci printr-o expresie compusă:
gândirea Lui volitivă108. Raţiunile nu sunt, ca mai înainte, modele inerte, ci puteri creatoare

104
Ibidem, 7,1080 AB; t.r. cit., pp. 80-81.
105
Ibidem, pp. 55-56.
106
Sf. Maxim, Ambigua 7,1080BC, t.r. cit., p. 81.
107
Div. Nom. 5, 8; P.G. 3, 824C.

29
volitive ale lui Dumnezeu care implică gândirea modelelor lucrurilor. Raţiunile creaturilor,
deşi sunt eterne, pentru că nu există în Dumnezeu nimic temporal, ele totuşi nu ţin de natura
Lui, ci sunt expresia voinţei Lui. (...) Sfântul Maxim leagă de aceste raţiuni ideea de scop, de
ţintă. El declară că intuind raţiunile divine ale lucrurilor create, noi intuim în acelaşi timp
scopul lor, adică dinamismul lor spre un scop. «Toate lucrurile create de Dumnezeu în natură,
dacă le contemplăm cu cuvenita cunoştinţă, ne anunţă tainic raţiunile care au venit la existenţă
şi în acelaşi timp ne anunţă scopul divin faţă de ele»109. Dumnezeu vede şi voieşte în raţiunile
lucrurilor mişcarea şi scopul acestora care este îndumnezeirea lor. Dar aşa cum Părinţii afirmă
paradoxal existenţa eternă a raţiunilor divine şi dependenţa lor de voinţa divină, aşa Sfântul
Maxim uneşte paradoxal scopul lui Dumnezeu cu privire la ele cu voia creaturilor de a înainta
sau nu spre acest scop”.
Caracterul iconomic al logoi-lor şi raportul lor cu „intenţia” dumnezeiască arată,
împotriva neoplatonismului şi a „ideilor divine”, faptul că nu sunt emanaţii din fiinţa divină,
ci lucrarea voinţei dumnezeieşti. Se exclud, totodată, concepţiile greceşti şi păgâne despre un
univers închis şi cantitativ mărginit de la început, în care demiurgul sau zeii se mulţumesc să
remodeleze diferit acelaşi material, refolosit constant de-a lungul diferitelor etape ale
metempsihozei.
În concluzie, potrivit profesorului Nicolae Chiţescu, paradigmele sunt modelele
dumnezeieşti veşnice iar logoi sau raţiunile seminale, rationes seminales sunt legile fireşti,
sau cauzele producătoare şi raţionale în univers; deosebirea esenţială între paradigme şi logoi
fiind aceea că ei aparţin planului temporal şi lumii empirice, pe când paradigmele „preexistă
sintetic în Dumnezeu, ca elemente primordiale ale oricărei realităţi”110; iar energiile
dumnezeieşti necreate nu sunt decât raţiunile în acţiunea creatoare şi susţinătoare a făpturilor.

B. Revelaţia lui Dumnezeu în istoria mântuirii - iconomia iubirii

„O Iubire care ne îndumnezeieşti, Tu eşti Dumnezeu”

Sf. Simeon Noul Teolog111
„Dumnezeu rămâne în veci un mister pentru om, dar un mister din care iradiază
tot mai multă lumină, tot mai multă iubire şi viaţă trăită de către om, tot mai mult sens”
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae112.

Raţionalitatea lumii - scrie părintele Stăniloae - nu este o realitate închisă în sine, ci

dimpotrivă ne duce la taină, la taina creatului care nu e prin sine, ci presupune o existenţă prin
sine din eternitate, deci la taina [misterul] lui Dumnezeu- [Iubire], ca explicare raţională a
tainei creaţiunii. Şi raţiunea noastră implică ca explicare a lor (care e taina lor) pe Dumnezeu,
ca supremă Raţiune a lor.
După Sfântul Maxim Mărturisitorul, raţiunile lumii113 ne descoperă taina lui

108
Pseudo-Cyril, „Despre Sfânta Treime”; P.G.77,1145C; Sf. Ioan Damaschin, „De fide orthodoxa I”, 9; P.G. 94,
837A.
109
Sf. Maxim Mărturisitorul, „Răspunsuri către Talasie” 13; P.G. 90, pp. 293-296.
110
Prof. Nicolae Chițescu, op. cit., p. 45.
111
Sf. Simeon Noul Teolog, „Imn 6”, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Studii de teologie dogmatică
ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei Craiova, 1990, p. 349.
112
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu..., p. 179.
113
Noţiunea de „logoi” devine la Sfântul Maxim o adevărată doctrină. „Logoi” sunt o noţiune spirituală
însemnând structura noumenală şi semnificaţia divină a Cosmosului. Există raţiuni pe care realităţile le au în
Dumnezeu înainte de facerea lor, iar Dumnezeu e reprezentat nevăzut în cele văzute prin raţiuni. Ele constituie
modul de a sta al lui Dumnezeu în lume şi lumea de a sta prin Dumnezeu. Prin ele toate au convergenţă spre
Dumnezeu. De aceea, teologia Sfântului Maxim e o laudă a perspectivei creaţiunii în lumina sensurilor divine
din ea, în lumina acestor semnificaţii originare dumnezeieşti, prin care toate se restructurează pentru lumea de

30
Dumnezeu. Între taina lui Dumnezeu şi între raţiunile lumii nu este o contradicţie. Raţiunea
noastră este făcută pentru a cunoaşte şi acele raţiuni, care îşi au temeiul în raţiunile lui
Dumnezeu Cuvântul.
Condiţionarea reciprocă dintre taina [misterul] lui Dumnezeu şi raţionalitatea lumii,
în ambele văzând atât un conţinut de taină, cât şi unul raţional, nu înseamnă că în Raţiunea
dumnezeiască, în parte apofatică, e un apofatic sau o taină care nu depăşeşte prea mult
raţionalul sau taina creaţiei114. De fapt Raţiunea divină, „mai presus de raţiune”, cum îi spune
Sfântul Maxim Mărturisitorul, are un conţinut apofatic infinit mai adânc decât conţinutul ei
raţional transparent în creaţie; apofaticul depăşeşte în Dumnezeu raţionalul, în măsura în care
fiinţa Lui depăşeşte raţionalul creaţiei. Nici una din ele nu e uşor de înţeles.
„Sfântul Maxim Mărturisitorul prezintă pe Fiul lui Dumnezeu neîntrupat ca Raţiune
după ale cărei raţiuni au fost create toate, iar întrupat, ca Cel care restabileşte armonia tuturor
cu Dumnezeu şi între ele. Aceasta pentru că Raţiunea adevărată este una cu Iubirea”115.

a. Dumnezeu Se revelează din iubire ca iubire:

„Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat,
pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 16); „Întru
aceasta este iubirea: nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe
noi şi L-a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre”. „Noi Îl iubim pe
Dumnezeu pentru că El ne-a iubit întâi” (1 In. 4, 10, 19); „Pe Dumnezeu nimeni niciodată nu
L-a văzut; Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, El L-a făcut cunoscut” (In. 1,
18), deoarece „Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl (In. 14, 9), „Eu sunt întru Tatăl
şi Tatăl întru Mine” (In. 14, 10), „Eu şi Tatăl una suntem” (In. 10, 30).
Fiul întrupat este Teologul prin excelenţă, în sensul deplinei descoperiri a lui
Dumnezeu, Unul în Treime: „Cel ce a adus lumina dumnezeiască în modul cel mai accentuat
oamenilor şi a răspândit-o în toată lumea creată este Cuvântul lui Dumnezeu, făcut om. Căci
prin El s-a creat lumea conform raţiunilor Lui şi El o susţine şi vrea să o conducă spre
îndumnezeirea veşnică, conform sensului ce i l-a dat. De aceea El a luat trup şi prin acest trup
a arătat lumina ipostasului Său divin, pe care Îl are în unire cu celelalte Persoane divine. Prin
El s-a creat trupul omenesc capabil să fie mediu al raţionalităţii active a sufletului, dar şi al
luminii transcendente a Lui sau a Sfintei Treimi, când El va asuma acest trup. El a creat un
trup capabil să fie asumat de ipostasul Lui dumnezeiesc şi să fie mediu prin care lumina lui
dumnezeiască să se arate şi în mod văzut şi să se răspândească şi peste lume, aşa cum
bunătatea oamenilor duhovniceşti se arată pe faţa lor şi se răspândeşte în jurul lor. Lumina
aceasta va copleşi trupul Lui mai ales după învierea Lui şi pe toţi şi toate după învierea de
obşte. Aceasta e tema centrală a Imnelor iubirii dumnezeieşti ale Sfântului Simeon Noul
Teolog. (…) Vederea luminii dumnezeieşti, deci a lui Hristos care e o relaţie plină de iubire
între Hristos şi om, nu e un act de cunoaştere a tainei lui Dumnezeu, după depăşirea prin
negaţie, a cunoştinţelor câştigate din lume, deci nu e o ridicare prin teologia negativă în
întunericul care acoperă dumnezeirea. Aceasta deosebeşte spiritualitatea răsăriteană de cea
occidentală. Vederea aceasta e a iubirii, a bunătăţii ce iradiază din faţa lui Hristos. (…)
Întunericul pentru Sfântul Simeon Noul Teolog nu are sensul unui acoperământ al lui
Dumnezeu, ci e una cu patimile care îl închid pe om în el însuşi şi în lipsa de sens a
existenţei”116.

sus, Mag. Ion I. Bria, „Cunoaşterea lui Dumnezeu după Sfântul Maxim Mărturisitorul”, S.T., nr. 5-6, (1957), p.
316.
114
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 17.
115
Ibidem, pp. 16-17.
116
Idem, Studii de Teologie Dogmatică…, p. 315.

31
 Imnele Sfântului Simeon sunt un adevărat document al misticii ortodoxe, „care e
simţirea iubirii nesfârşite a lui Hristos ca Fiu al Tatălui şi Frate al nostru, simţire ce o susţine
în noi prin Duhul Său cel Sfânt. E mistica relaţiei fericite cu Dumnezeu cel personal, care îşi
revarsă dragostea către noi ca lumină”117.
„Cel ce şi-a unit ceea ce e al lui cu Duhul dumnezeiesc, s-a făcut în chipul
dumnezeiesc, luând pe Hristos în piept. S-a făcut creştin din Hristos, având înăuntru ca pe Cel
ce a luat chip [formă] în sine (Gal. 4, 19) pe Hristos cel necuprins şi singur cu adevărat
neapropiat tuturor făpturilor (…). Aceasta e iconomia Ta, aceasta venirea, aceasta, mila şi
iubirea Ta de oameni (…). Căci e un lucru înfricoşător, Stăpâne, înfricoşător şi mai presus de
cuvânt, că mi se arată lumina, pe care nu o are lumea, şi că mă iubeşte Cel ce nu e înăuntru
lumii acesteia şi că iubesc pe Cel ce nu e nicăieri în cele văzute (…). Ştiu că Cel ce e despărţit
de toată zidirea mă ia înăuntrul Lui şi mă ascunde în braţele Lui, şi mă aflu atunci în afara
întregii lumi şi eu, cel muritor şi mic în lume, privesc în mine întreg pe Făcătorul lumii”118.
Iubirea dumnezeiască îl înalţă pe om mai presus de lume, fiind lumină dumnezeiască,
necreată; Sfântul Simeon se referă la învăţătura despre energiile dumnezeieşti necreate,
prezentată ulterior sistematic de Sfântul Grigorie Palama:
„Iubirea e Duhul dumnezeiesc, lumina atotfăcătoare şi luminătoare, Ea nu e din
lume, nici creatură. Căci e necreată şi în afara tuturor celor create. E necreatul din mijlocul
celor create”119.

b. Dumnezeu Se manifestă ca iubire pentru că este iubire:

„Dumnezeu este iubire, şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnzeu şi Dumnezeu
rămâne în el” (1 In. 4, 16), „Cel ce nu iubeşte, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, fiindcă
Dumnezeu este iubire” (1 In. 4, 8), iubire ce se descoperă ca lumină, pentru că „Dumnezeu
este lumină şi întru El nu-I nici un întuneric” (1 In. 1, 5). Părintele Stăniloae numeşte Sfânta
Treime: „structura supremei iubiri”, „taina perfectei unităţi a Persoanelor distincte”120, „un
dumnezeu monopersonal nu ar avea în sine iubirea sau comuniunea eternă, în care să voiască
să ne introducă şi pe noi”121. Iubirea Sfintei Treimi „ad intra” este reliefată prin sintagma
„intersubiectivitatea divină”, ca lipsă a oricărei pasivităţi în Dumnezeu, prin care se
desemnează „caracterul spiritual al transparenţei sau al întrepătrunderii Persoanelor divine,
care e şi o con-penetrare a cunştiinţelor lor”, fapt posibil deoarece: „Dumnezeu este subiect
pur, sau Treime de subiecte pure”. Tatăl L-a născut din eternitate pe Fiul, Fiul nedevenind
prin aceasta în vreun fel obiect al Tatălui. De aceea se foloseşte şi expresia: „Fiul Se naşte din
Tatăl”, nu doar: „Tatăl Îl naşte pe Fiul”. Naşterea Fiului din Tatăl este trăită ca act etern de
amândoi ca subiecte, într-o intersubiectivitate care nu-l confundă, căci Fiecare îl trăieşte din
poziţia Sa proprie. De asemenea, termenul purcedere nu indică o pasivitate a Duhului Sfânt,
care L-ar face în oarecare privinţă obiect al Tatălui. Duhul „de la Tatăl purcede” (In. 15, 26),
aşa cum ne descoperă Mântuitorul. „Intersubiectivitatea şi afirmarea reciprocă face ca Tatăl,
trăindu-Se ca Tată, trăieşte ca Tată şi toată subiectivitatea filială a Fiului; subiectivitatea
Fiului Îi este interioară, dar ca unui Tată. Îi este nesfârşit mai interioară de cum îi este
interioară unui tată pământesc subiectivitatea filială a fiului său, sau de cum îi este interioară
unei mame subiectivitatea filială a fiului ei, făcând-o să se poată substitui fiului ei şi să
trăiască cu mai multă intensitate decât el bucuriile şi durerile lui (…). Totul e comun şi
perihoretic în Treime, fără ca în această mişcare comună a subiectivităţii Unuia în Altul să se
confunde modurile distincte ale trăirii împreună a acestei subiectivităţi”122.

117
Idem, Sfânta Treime sau la început a fost Iubirea..., p. 223.
118
Sf. Simeon Noul Teolog, „Imn 13”, trad. cit., pp. 370-373.
119
Ibidem, p. 396.
120
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TDO, vol. I..., pp. 282, 288.
121
Ibidem, p. 287.

32
 Bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu nu sunt atribute divine alături de altele, ci sunt
însuşi modul de a fi al lui Dumnezeu123. Prin urmare, nu există o contradicţie între iubirea lui
Dumnezeu şi veşnicia chinurilor iadului. Dumnezeu îi iubeşte pe toţi, şi pe cei din rai şi pe cei
din iad cu aceeaşi iubire, diferenţa este determinată de modul cum este receptată aceeaşi
iubire dumnezeiască. Sfântul Isaac Sirul ne spune:
„Eu zic că cei chinuţi în gheenă vor fi biciuiţi de biciul iubirii. Şi ce chin mai
amarnic şi mai cumplit este decât chinul dragostei! Adică cei ce simt că au greşit faţă de
dragoste suferă acolo un chin mai mare decât orice chin, fie el cât de înfricoşător. Căci
tristeţea întipărită în inimă de păcatul faţă de dragoste e mai ascuţită decât orice chin. E
nebunie să socotească cineva că păcătoşii se lipsesc în gheenă de dragostea lui Dumnezeu
(...). Dar dragostea lucrează prin puterea ei în două feluri: pe păcătoşi îi chinuieşte, iar pe cei
ce au păzit cele cuvenite îi veseleşte. Şi aceasta este, după judecata mea, părerea de rău sau
chinul din gheenă”124.
Dumnezeu este iubire şi doreşte să extindă iubirea la toată făptura, aşa cum soarele
luminează toate prin însăşi existenţa sa. Omul poate ajunge să simtă iubirea dumnezeiască.
Prin Botez are privilegiul să intre cu Dumnezeu Tatăl într-o relaţie asemănătoare celei
existente din veci între Tatăl şi Fiul, să primească darul înfierii hyiothesia. Fiul lui Dumnezeu
S-a făcut om, adică frate cu noi, cei ce devin fraţi (adelphoi) ai lui Hristos, prin Botez, devin
implicit fii adoptivi ai Tatălui ceresc. Ceea ce a spus Tatăl despre Fiul întrupat: „Acesta este
Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit” (Mt. 3, 17) se rosteşte în timpul Botezului la
adresa oricui om care se botează, de aceea Sfântul Apostol Pavel rezuma sensul Botezului în
cuvintele: „Duhul înfierii prin care strigăm: Avva! Părinte!” (Rm. 8, 15)125. Apoi, prin darul
creşterii duhovniceşti - Taina Sfântului Mir - şi al unirii mistic-sacramentale cu Hristos -
Sfânta Taină a Euharistiei, omul dobândeşte darul nesfârşitului progres în cunoaşterea lui
Dumnezeu, printr-o unire tot mai accentuată, dar niciodată deplină, Dumnezeu rămânând
veşnic incognoscibil în fiinţa Sa, nepătruns în taina [misterul] Său, Cel pe care Îl găsim, dar Îl
şi căutăm pururea.

Pr.conf.N.Moșoiu

122
Ibidem, pp. 300-303.
123
A se vedea şi cap.: „Râul de foc” din cartea lui Alexandros Kalomiros: Sfinţii Prinţi despre originile şi
destinul omului şi cosmosului, t.r. Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, pp. 61-114.
124
„Cuvântul 84”, F.R., vol. 10..., p. 423.
125
I. Zizioulas, Fiinţa ecclesială…, p. 53.

33