UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

Lucrare de seminar

Creșterea duhovnicească și etapele ei la Sfântul Ioan Scărarul

Coordonator :

Student:
 Operă a Sfântului Ioan, numită „Scara”, egumenul Mănăstirii Sinai, este un manual
duhovnicesc care își propune să îndrume omul în Împărăția Cerurilor. Scrisă la început pentru a
povățui monahii pe calea cerești purtări, cuvintele sfântului îndreaptă viaţa fiecărui creştin spre
Dumnezeu și Împărăția Sa. Alcătuită de cucernicul monah în 30 de capitole, fiecare capitol
reprezentând câte o treaptă, câte o virtute în dobândirea mântuirii.
Începând de la cele mai de jos, de pe pământ, de la nivelul zero, doritorul creștin prin
voința sa și prin lucrarea Sfântului Duh se învrednicește să urce fiecare treaptă pentru a crește
duhovnicește. Urcușul nu este adesea lesne de realizat, dar rezultatul final este de neimaginat,
greu de cuprins cu mintea fără cunoașterea dumnezeiască.
Scara, în partea de jos, stă pe pământ iar, în partea de sus se află în Ceruri. Pentru viața
monahală este de-a dreptul necesară, se citește în fiecare zi din perioada Postului Mare. Orice
creștin prin purtarea de grijă a mântuirii sale este dator să țină seama de această operă
duhovnicească, punte de legătură între cer și pământ.
Sunt 30 de trepte pentru a marca vârsta la care Mântuitorul s-a jertfit pe cruce și a
vindecat omenirea de păcatul strămoșesc. Așa cum Iisus Hristos s-a înălțat la ceruri, așa și noi
fiecare, după numele nostru să urcăm scara Sfântului Ioan spre viața veșnică.
În cele ce urmează, așa cum ne dezvăluie și titlul, ne vom ocupa cu sârguință de analiza
creșterii duhovnicești și vom ține seama de etapele ei în scrierea Sfântului Ioan Scărarul.

2
 Primele zece trepte

Prima treaptă a creșterii duhovnicești este retragerea din lume, din dragoste pentru
Dumnezeu sau din pricina păcatelor. Sfântul Ioan îndeamnă creștinul care, din greutatea
păcatului a ieșit din lume să plângă neîncetat pentru primirea lui Iisus în inima sa. Lepădarea de
sine aduce dureri greu de imaginat, omul are nevoie de o voință de fier pentru a merge mai
departe. Plăcerile apasă pe suflet și nu-l lasă să se ridice din păcat. Potolirea gândului prin
curățirea minții de cele rele.1 Pentru monahi, lepădarea de sine are trei piloni, bunătatea, postul și
cumințenia.
A doua treaptă pe care urcă sufletul este despătimirea, să lase omul toate ale sale, toată
iubirea care izvorăște din el să meargă la Dumnezeu. Ajutorul pentru nevoile sale vine din cer,
fără să mai aibă nevoie de nimic din cele ce se poartă de grijă, (Ier. 17,16). Pentru începători este
ușor de alunecat la cele din lume, dar gândindu-ne la lupta cu vrăjmașul să ne înarmăm cu
nădejde. Odată monahul despătimit nu se mai îndeletnicește cu posturile, ostenelile și
rugăciunile, pe care le făcea din prefăcătorie.
Drumul omului în lume este peste măsură de diferit de cel al omului retras din lume.
Dacă cel din lume se hrănește cu slava deșartă, cu mândria și cu tot păcatul. Monahul se hrănește
cu nevoință aspră, cu iubirea pentru Iisus Hristos și cu rugăciunea.
Calea strâmptă o va recunoaște omul prin durerea pântecelui, statul în picioare pe
parcursul nopții, mâncare și apă cu măsură, batjocurile venite de la diavol, răbdarea
nedreptăților, ascultarea indiferent de situație, primirea ocărilor fără supărare și mânie și multe
altele.2
Odată urcată treapta despătimirii ajungem la înstrăinare. Înstrăinarea nu este altceva decât
lăsarea definitivă a tuturor lucrurilor, obiceiurilor din locul natal care sunt vrăjmașe evlaviei.
Depărtarea de familie apropie monahul de Dumnezeu, ea nu trebuie dusă la extrem. Despărțiți de

1
Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș. Cartea despre nevoințe, în: Filocalia IX, traducere în română
de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1980, p. 52.
2
Ibidem, p. 64.

3
toate și nedespărțiți de Dumnezeu. Diavolul ispitește înstrăinarea omului prin vis, îi arată omului
cum familia este în pericol, pe moarte, bolnavă.
Ascultarea este uciderea mădularelor, primirea morții, îngroparea voinței, călătorie în
somn, lăsarea de-o parte a judecății proprie. Să nu judeci pe cel căruia faci ascultare, mucenicie
este socotită de Sfinții Părinți. Dovadă de iubire nebiruită prin ascultare dau monahii.
A cincea treaptă este pocăința, dătătoare de smerenie, împăcare cu Dumnezeu, osândire
de sine. Tare se mai cutremură sufletul când se pocăiește, de cele mai multe ori râuri de lacrimi
curg. Aici Sfântul Ioan Scărarul îndeamnă la o pocăință greu de descris în cuvinte și de neîndurat
pentru omul fricos, pocăința neîncetată mai presus de natura biologică a omului (Ps. 123,6 ). 3
Aducerea aminte de moarte este plângere neîncetată, tuturor ne este frică de moarte ca o
slăbiciune a firii din cauza păcatelor nepocăite. Monahul așezat pe această treaptă este despătimit
de toată lumea și lasă întru-totul voia sa. Cu toate acestea amintirea morții din mândrie și din
deznădejde nu este folositoare. 4
Plângerea pentru Dumnezeu este mișcare a sufletului, un ac de aur care împunge inima și
o scapă de uitare. Se poate risipi ușor, de accea trebuie ținut fără griji, fără plăceri trupești, fără
multă vorbărie și fără glume. Lacrimile sunt un al doilea botez, curățesc și cele din urmă păcate
pentru a ne urca la Hristos.
Urcând și tot urcând pe scara mântuirii, cu fiecare pas duhovnicesc, ajungem la lipsa
mâniei și la blândețea sufletului. Prin liniștirea minții în vremea necazului inimii ne ferim de
mânie, blândețea este starea firească a omului care nu-și schimbă firea când este lăudat sau
batjocorit. Opusul acestor virtuți este iuțimea, cu aceasta din urmă se dă lupta cea mai grea. 5
Odată stăpânită mânia, monahul taie definitiv legătura sufletului cu ținerea de minte a
răului, pocăința adevărată. Când suferi odată cu vrășmașul tău din pricina necazului său, atunci te
vei dezlipii de aducerea aminte a răului. Amintirea răului secătuiește, macină și ucide, apasă pe
inima omului, „Iertați repede și vi se va ierta din belșug” (Lc. 6,37).
Clevetirea este iubirea fățarnică. Chiar dacă omul va spune că a clevetit din dragoste, a
greșit, mai bine se ruga pentru aproapele său. Diavolul îndeamnă monahul să judece păcatele
altora și astfel îl biruiește. Înainte de clevetire să analizăm profund greșelie noastre, căci cum
judecăm așa vom fi judecați.

3
Ibidem, p.145.
4
Ibidem, p.161.
5
Ibidem, p. 189.

4
 De la treapta unsprezece până la douăzeci

Următoarea virtute pe care este necesar să o dobândească omul este tăcerea, mica
rugăciune. Vorba multe este dătătoare de clevetire, de minciună și de slavă deșartă. Liniștea
limbii ne aduce paza gândului și a gurii. Gândul morții aduce tăcerea , înalță rugăciuni și oprește
vorbirea fără noimă. Chiar din lăcomia pântecelui omul uită să înfrâneze limba. 6
Minciuna risipește lucrarea Sfântului Duh, diavolul se bucură de câștigul său asupra
omului. Odată cu minciuna apare clevetirea și lauda. De multe ori suntem amăgiți să mințim
pentru a îndruma pe alții. Se curățește cu lacrimi, vindecarea de minciună se dobândește greu.
După ce am pășit pe treapta a douăsprezecea am câștigat rădăcina bunătăților.
Următoarea treaptă pe care trebuie să o câștigăm în urcușul nostru duhovnicesc este lenea
sufletească. Omul ascultător nu cunoaște această lene, viața monahală este împotriva ei. Tot ea
îndeamnă omul spre tot feluri de lucruri, numai, numai de la rugăciune îl alungă. Războiul cu
lenea sufletească este biruit de cel ce și dorește cu ardoare cereasca viața și stă neclintit la
rugăciune.7
A paisprezecea treaptă este lăcomia pântecelui, stomacul tot cere și tot cere, fiind de ne
săturat, săturarea lui este curvie. Slava deșeartă se luptă cu lăcomia pântecelui, monahul este
prins la mijloc. Lacomii se gândesc numai la mâncare pe când cei ce plâng au în minte judecata.
Trebuie să stăpânim pântecele pentru a te înfrâna cu rușine, inima se smerește.
Curăția este tăgăduirea firii, poartă toată virtuțile, Dumnezeu ne ajută să câștigăm
neprihănirea firii. Dacă voim să fim mai presus de trup, trebuie să ne luptăm cu trupul, pentru a
zidi sufletul. Mulți sunt cei ispitiți de trup, dar sunt și care au biruit trupul.
Iubirea de arginți este următoarea treaptă (a șaisprezece), iubitorul de arginți nu se poate
scuza că iubește banii și pe Dumnezeu în același timp. Sărăcia de bună voie aduce omului lipsa
grijii zilei de mâine, credința în porunci, călătorie ușoară, înstrăinare de lucrurile materiale. Când
trăiești în ascultare ești străin de iubirea de arginți. 8

6
Ibidem, p. 206.
7
Ibidem, p.211
8
Ibidem, p.252

5
 Nesimțirea este o boală a trupului și a duhului, o lipsă a simțirilor referitoare la păcate, o
îngăduire a omului spre fapte josnice. Somnul este o altă treaptă, somnul mult îndepărtează omul
de la rugăciune și de la Dumnezeu, lenevește firea și slăbește lupta cu vrășmașul. Privegherea
trupească este petrecerea de toată noaptea în rugăciune, în lupta cu neputința și cu somnul. 9
În capitolul douăzeci al creșterii duhovnicești întâlnim lupta cu frica lașă. Mai puternică
decât frica normală este o slăbire a credinței, a sufletului mândru. Această frică se învinge cu
rugăciune și cu nădejdea în Dumnezeu.

Ultimele zece trepte

Slava deșartă risipește de la om toată munca duhovnicească, sudorile și stă împotriva

rodului. Cel ce voiește să placă oamenilor fără să țină seama de Dumnezeu este iubitor de slavă
deșartă. Pentru a birui acestă patimă trebuie să nu dăm ascultare gândurilor care ne îndeamnă să
ne facem cunoscuți, să ieșim în evidență. 10
Pe următoarea treaptă, a douăzeci și una, avem de a face cu mândria. Este sfârșitul slavei
deșarte, disprețuirea aproapelui, negarea ajutorului primit de la Dumnezeu. Tot ce am făcut după
naștere am primit de la Dumnezeu. Smerenia și certarea de sine sunt leacul pentru mândrie.
Gândurile de hulă sunt greu de mărturisit, sunt hrănite și ascunse. Stăruința în rugăciune
retrage gândurile necurate. Să nu-i dă timp hulei în mintea noastră, să ne oprim din judecarea
aproapelui, aceste gânduri trec dacă nu sunt băgate în seamă. 11
Blândețea potolește mânia și furia, dăruiește bucurie, este loc de odihnă pentru
Dumnezeu. Simplitatea este specifică copiilor. Nerăutatea este seninătatea sufletului. Viclenia
este cuvânt cu două înțelesuri, ascunderea adevărului, urmărirea scopului egoist. Să ne
îndepărtăm de viclenie și fățărnicie pentru a intra în Împărăția Cerurilor. A fost treapta douăzeci
și patru.
Smerita-cugetare este înțeleasă numai de cei care au primit expereiența ei. Dimensiunea
acestei virtuți nu poate fi exprimată, doar însușirea ei poate fi descrisă cu greu. Pocăința, plânsul

9
Ibidem, p. 263.
10
Ibidem, p. 275.
11
Ibidem, p. 289.

6
și smerenia deschid calea cerului. Toate acestea se fac înăuntrul inimii și nu în exterior. 12
Pe treapta douăzeci și șase se află deosebirea gândurilor de patimi și virtuți. În cei
desăvârșiți este cunoștința luminării dumnezeiești. Cunoașterea voii lui Dumnezeu este cu
putință la cei curați cu inima și cu trupul, cu sufletul. Pe de altă parte se poartă un război drăcesc,
monahul este asaltat la tot pasul de cel potrivnic prin diferite căi. Cu toate acestea, pe toate le
depășim prin trezirea minții, a cugetului, prin înfrânare, smerenie, prin toate treptele de mai
înainte.
O treaptă mai sus vom vorbi despre liniște, sfințita liniște. Sunt unii care au luptat cu atâta
râvnă, încât au căpătat linștea trupului și a sufletului. Liniștitorul este blând și iubitor, puterile
liturghisesc împreună cu el. Chip pământesc al îngerului, sihastrul, nu știe de frică, nu se sperie,
cunoaște adâncul tainelor.
Rugăciunea este micșorarea inimii, dialog neîncetat cu Dumnezeu, semnul slavei,
liniștirea sufletului. Mulțumire pentru ajutor, mărturisirea păcatelor și zdrobirea sufletului.
Rugăciunea alungă pornirile potrvnice legii, slobozește omul de poftele urâte, în desăvârșirea sa
îl răpește pe om la Dumnezeu. 13Rugându-ne pentru un alt suflet oferim ajutor, batjocura celui
viclean se apropie de rugător pentru a fura agoniseala. Aceasta a fost treapta douăzeci și opt.
Următoarea treaptă este nepătimirea. Nepătimitor este cel cu trupul nestricăcios, cu
mintea înălțată deasupra zidirii. Urând cele rele se învrednicește de toată strălucirea cugetului,
sufletul său este plin de virtuți. Ultima treaptă este legătura dintre dragoste, nădejde și credință.
Dragostea este cea mai mare, se face cunoscută omului numai prin Dumnezeu și este cu
neputință să vorbim despre ea. Nădejdea este tăria iubirii nestăvilite. 14

12
Ibidem, p. 304.
13
Ibidem, p. 412.
14
Ibidem, p. 431.

7
 Așa cum am expus mai sus, creșterea duhovnicească la Sfântul Ioan Scărarul este una
profund teologică, morală, mistică și pedagogică, toate acestea în același timp. De-a dreptul
sublim, textul operei sale, mișcă sufletul cititorului, îndeamnă la cele mai frumoase gânduri
creștine și realizează o educație mântuitoare.
Așadar, cartea își atinge scopul și nu numai, aceasta dăinuie peste veacuri, este într-o
mare măsură de actualitate. Prin analiza fiecărui păcat, păcate așezate în ordinea greutății, oferă
sfaturi pentru lăsarea lor, pentru întărire și dezvăluie fața ascunsă a celui viclean.
Experiența duhovnicească a Sfântului Ioan este revelatorie pentru această operă, de la
prima treaptă a scării până la ultima, cititorul este supus unui urcuș mântuitor, suntem atenționați
cu privire la dimensiunea greutății parcurgerii fiecărui pas, dar primim și motivația ajutorului
divin, la Dumnezeu totul este cu putință.
Cu toate acestea, importanța sa monahală este demonstrată prin dezvăluirile de netăgăduit
ale vieții de obște, de la primul pas în monahism până la cele mai profunde stării isihaste. Cartea
este un îndrumar pentru călugări, un îndreptar duhovnicesc.
Să cutezăm spre ajutorul lui Dumnezeu, să punem așa cum este drept, tot ce am realizat
până acum ca dar de la Dumnezeu. Asta ar fi una dintre învâțăturile duhovnicești extrase din
opera analizată mai sus.

8
 Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988.
2. Ioan Sfântul Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș. Cartea despre nevoințe, în:
Filocalia IX, traducere în română de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Editura Institului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980.