TUDOR ION

Anul ll, grupa a Vlll a

Lucrare scrisă la PATROLOGIE

Tema: 1.c. Doctrina ascetică a Sfântului Ioan Casian : despre cele 8 păcate capitale;
treptele desăvârsirii; rolul părintelui spiritual.

Sfântul Ioan Casian având nadajdea că noi oamenii ne vom întoarce la rugăciune s-a
apucat să scrie despre cele 8 păcate ale răutăţii.

Cele 8 păcate capitale sunt: păcatul lăcomiei pântecelui, al curviei, al iubirii de argint, al
mâniei, al întristării, al trândăviei, al slavei deşarte şi al mândriei.

Primul păcat şi cel mai important de la care se trag toate păcatele este despre:

l. DESPRE ÎNFRÂNAREA PÂNTECELUI

Prima dată ne vorbeşte despre înfrânarea pântecelui, care este împotriva îmbuibării
pântecelui, după care ne vorbeşte despre felul posturilor şi despre felul şi cantitarea
bucatelor. Sfântul Casian ţine să spună că toate acestea le-a primit de la Sfinţii Părinţi.
Aceştia au lăsat mai multe feluri de post, mai mule feluri de a ne împărtăşi cu bucate şi mai
multe măsuri pentru toţi, după vârsta şi tăria fiecăruia, după care şi din cauza slăbiciunii
unora sau a altora cu un trup mai gingaş. De la Sfinţii Părinţi ne spune că toţi trebuie să ne
ferim de îmbuibare şi de săturare a pântecelui. Însă postirea de fiecare zi este mai
folositoare pentru curăţie, decăt cea de trei sau patru zile, sau decât cea întinsă până la o
săptămâna spunând că cel ce posteşte pe o perioadă mai mare tot mai multă hrană va
consuma. O postire pe termen lung duce la slăbirea trupului şi se face mai trândav spre
slujbele duhovniceşti, iar alteori din cauza mâncării, se îngreuiază şi face să se nască în suflet
nepăsare şi moleşire. Sfinţii Părinţi au spus că nu la toţi ne este de folos mâncarea de
verdeţuri sau a legumelor şi nici cu posmagul nu pot trăi toţi. Au zis Sfinţii Părinţi că unul
mâncând două litre de pâine poate fi flămând, iar altul mâncând o litră se satură. De aici
înţelegm că Sinţii Părinţii ne-a dat tuturor o singură regulă pentru ÎNFRÂNARE: să nu se
amăgească nimeni cu săturarea pântecelui şi să nu se lase nimeni amăgit de plăcerea
gâtlejului, pentru că nu doar deosebirea felurilor ci şi mărirea cantităţilor mâncărurilor face
să se aprindă săgeţile curviei. Cu orce fel de hrană dacă se umple pântecele , dă naştere la
cugetul desfrânării, întrucât nu doar aburii vinului fac mintea să se îmbete, ci şi săturarea de
apă ca şi tot ce prieşte din orce hrană moleşeşte mintea şi o face somnoroasă. Aici Sfântul
Ioan Casian vine cu exemplu din Sodoma unde spune că nu din cauza consumului de băuturi
îmbătătoare sau al consumului de multe feluri de bucate au adus prăpădul.

1
 După cum spune Proorocul Iezechiel în C.16: v.49 ,,Iată care au fost fărădelegile Sodomei,
sora ta, şi ale fiicelor ei: mândria, îmbuibarea şi trândavia; iar mâinile săracului şi ale celui
nevoiaş nu le-a sprijinit.’’ Căci slăbiciunea trupului nu daunează curăţiei inimii bucate să
mâncăm doar cât să trăim nu ca să înrobim pornirilor poftei. Bucatele consummate cu
măsură şi cu socoteală, face trupul sănătos şi îl sfinţeste.
Sfîntul Ioan Casian spune că: Sfinţii Părinţi au numit aceste învăţaturi despre patima
înfrânării pântecelui ca regulă , zicând: Cel ce se împartăşeşte de vreo hrană să se depărteze
de ea până nu are poftă şi să nu aştepte să se sature.
Curăţia parţială a sufletului, cea a neprihănirii, o înfăptuiesc într-un fel înfrânarea şi postul.
Fără putinţă este ca cel ce are stomacul sătul să se poată lupta cu patima curviei.
Sfântul Ioan Casian ne transmite de la Sfintii Părinti să avem o luptă continuă cu infrânarea
stomacului şi supunerea trupului, dar nu doar prin post ci şi prin priveghere, osteneală şi
rugăciuni şi după toate acestea aducerea inimii la frica de iad şi la dorul după împărătia
cerurilor.

ll. DESPRE DUHUL CURVIEI ŞI AL POFTEI TRUPEŞTI

După duhul lăcomiei pântecelui, Sfântul Ioan Casian a pus duhul curviei şi al
poftei trupeşti. Omul începe să fie supărat de această patimă incă de la cea mai fragedă
vârstă. Acest război este foarte mare şi cu toată lupta mulţi tineri îl pierd. Acest război vine şi
de la suflet şi de la trup şi din această cauză trebuie să luptăm şi noi tot din două părţi cu el.
Această luptă o câştigăm cu post trupesc, cu multă rugăciune către Dumnezeu, citirea deasă
a Sfintelor Scripturi şi osteneala şi lucrul mâinilor, care toate la un loc pot opri pornirile
sufletului şi să-l aducă înapoi de la faptele cele de ruşine.
Folosirea smereniei sufletului ne este de mare scăpare pentru a învinge patima curviei. Cu
smerenia sufletului putem învinge chiar şi alte patimi. În proverbe găsim scris să ne păzim
inima curată pentru a ne păzi de gândurile murdare , după cum sris este în proverbe c.4 v.23.
,,Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa.’’ Din necurăţia inimii vin
găndurile rele, ucideri, preacurvii, curvii şi toate celelalte, după cum este scris şi în
Evanghelia lui Matei c15; v.19 ,,Căci din inimă ies: gănduri rele, ucideri, adultere, desfrânări,
furtişaguri, mărturii mincinoase, hule.
Postul a fost rânduit pentru trezvia minţii ca nu cumva să se întunece din cauza bucatelor
multe să se poată păzi de gânduri rele. Pe lângă postul trupesc trebuie multă rugăciune şi
meditaţie duhovnicească, fără de care nu putem să ajungem la înălţimea curăţiei adevărate.
După cuvântul Domnului, ,,să curăţim mai întâi partea cea dinlăuntru a paharului şi a blidului
ca să se facă şi cea din afară curată’’. După ce am reuşit să scăpăm de duhul cel necurat al
curviei, dar nu cu puterea noastră ci cu ajutorul Dumnezeului nostrum, care El este Stăpânul
nostrum. Sfântul Ioan Casian mai ne învaţă că diavolul nu încetează să-l războiască pe om
până atunci când el va şti cu adevărat că Dumnezeu este cel ce l-a ajutat şi l-a acoperit cu
acoperământul Său ca să se poată ridica la înălţimea curăţiei.

2
 Omul prin puterea lui şi fără ajutorul şi îngăduinţa lui Dumnezeu nu poate să se facă
următor Îngerilor, el nu poate să se ridice singur din noroiul păcatelor.
Nălucirile ce ni se întâmplă în somn ne dau dovada că păcatul curviei este treaz şi stă ascuns
în sufletul nostru, ne arată trândăvia ce se află în noi. Din această cauză Stăpânul şi Doctorul
sufletelor noaste a ascuns doctoria în ascunzişurile sufletelor noastre unde ştie că se află şi
supne în Evanghelia după Matei c.5,v.28 ,,EU însă vă spun vouă: Oricine se uită la femeie
poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui. Prin aceasta Dumnezeu a indreptat sufletul
omului şi nu ochii care iau fost daţi să vadă creaţiile lui Dumnezeu. Înţelepciunea lui
Dmnezeu spune să străjuieşti paza inimii pentru că inima foloseşte ochii la ceea ce voieşte.
Pentru a nu cădea în păcatul curviei nu trebuie să ne aducem in minte amintirea unei femei ,
răsărită printr-o diavolească a maicii sau a surorii sau a altor femei cucernice, imediat să o
alungăm din inima noastră să nu stăm mult cu această amintire ca vicleanul să aducă cugetul
de la aceste feţe la năluciri ruşinoase şi vătămătoare.
După cum este scris, dimineaţa să deosebim şi să nimicim toate gândurile păcătoase de pe
pământ care sunt în inima noastră, după Învăţătura Domnului din Psalmii lui David.
Din învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos, Sfântul Ioan Casian ne transmite că paza zilei
ne pregăteste sfinţenia nopţii la fel cum şi privegherea din timpul nopţii deschide sufletului
calea către curăţia zilei.

lll. DESPRE IUBIREA DE ARGINŢI

Iubirea de arginţi este a treia patimă cu care trebuie să ne luptăm. Acest război este
din afara firii noastre, este un război strain. Această patimă fiind o patimă cu care nu ne
naştem, nu venim cu ea din firea noastră, se poate invinge mai uşor decât alte patimi dacă
ne dăm silinţa. Întrucât nu o luăm în seamă poate fi mai pierzătoare decât alte patimi şi mai
greu de înfrânt. Patima iubirii de arginţi este ,,rădăcina tuturor răutăţilor’’ dupa cum scris
este În Epistola către Timotei C.6,v.10. ,,Că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi
cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă şi sau străpuns cu multe dureri’’.
Patima iubirii de arginţi nu-şi are cauza în cele fireşti şi doar în voia liberă a omului cea rea şi
stricată. Această boală unde găseşte sufletul fără credinţă acolo pătrunde. Această patimă
aduce omului grija zilei de mâine, îl face să se depărteze de Dumnezeu, să nu mai aibe
nădejde în Dumnezeu, începe să se preocupe el de tot până şi de zilele de bătrâneţe, care
practic el nici nu ştie dacă le are. Sfântul Ioan Casian a mai numit această patimă
şi ,,închinare la idoli’’. Sfântu Ioan Casian ne spune că boala iubirii de arginţi poate , până şi
un monah să-l scoată din mănăstire gândinduse doar la arginţi şi pierzându-şi increderea în
Dumnezeu. Această boală in mănăstire este de trei feluri: primul fel este să îl facă pe monah
să stângă ce nu a avut când era în lume, al doilea fel este cel care îl face pe monah să se
căiască pentru lepădarea de avuţii şi punându-i în minte gândul să caute tot ce a dăruit lui
Dumnezeu. Al treilea fel in care se manifestă această patimă este cel care îl leagă pe monah
de necredinţă

3
 şi nu îl lasă să se izbăveacă definitiv de lucrurile lumii şi îi pune în minte frica de sărăcie.
În Sfânta scriptură ne este scris cucântul că: mai bine este a da decât a lua în Faptele
Apostolilor la C.20 v.35 unde spune: ,,Toate vi le-am arătat , căci ostenindu-vă astfel, trebuie
să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnlui Iisus, căci El a zis: Mai
fericit este a da decât a lua.’’ Această patimă a iubirii de arginţi o putem învinge prin multă
credinţă în Dumnezeu, prin rugăciuni, prin milostenie că spun Sfinţii Părinţi că omul prin
milostenie arată că urăşte arginţii, prin gândul permanent la ceasul în care vom pleca din
această lume şi nu vom lua nimic precum este scris in Evanghelie ceea ce i-au fost spuse
bogatului: ,,Nebune, într-acestă noapte voiu cere sufletul tău, iar cele ce ai adunat ale cui vor
fi’’?

lV. DESPRE PATIMA MÂNIEI

Cu duhul mâniei este a ptra luptă. Cu ajutorul lui Dumnezeu trebuie să rupem această
patimă din adâncul sufletului nostrum pentru că poartă un venin aducător de moarte.
Acest păcat, acest duh al mâniei stând in inima noastră orbeşte ochii inimii, îi întunecă şi
inima nu mai are puterea de a deosebi binele de rău şi nici părunderea celor duhovniceşti.
Mintea noastră nu va ajunge să privească lumina Dumnezeiască. Domnul spune că cel ce
vrea să vină în desăvărşire şi vrea să lupte lupta cea duhovnicească după lege să lase toată
mânia şi iuţimea, după cum este scris în Epistola către Efeseni C.4,v.31 sunănd: ,,toată
amărăciunea şi iuţimea şi mânia şi strigarea şi hula să se ridice de la voi, dimpreună cu toată
răutatea. Deci nici când vrem să îndreptăm pe fratele nostrum când greşeşte să nu-l certăm
ca să nu ne turburăm şi să nu atragem boala asupra noastră şi să nu auzim cuvintele din
Evanghelia lui Luca in C.4, v.23 unde spune: ,,Şi El le-a zis: Cu adevărat îmi veţi spune această
pildă: Doctore vindecă-te pe tine însuţi ! Câte am auzit că sau petrecut în Capernaum, fă şi
aici în patria Ta.’’ Din orice fel de motiv va fi mânia în noi, ea ne orbeşte ochii inimii şi nu o
lasă să vadă dreptatea. Dumnezeu a lăsat mânia în firea omului pentru a o folosi împotriva
gândurilor rele şi iubitoare de plăceri. După cum spune Proorocul zicând: ,,Mâniaţi-vă şi vă
pocăiţi’’ în Psalmul lui David 4.4 Mâniaţ-vă dar nu greşiţi; de cele ce ziceţi în inimile voastre,
intru aşternuturile voastre, vă căiţi.’’ Deci să aprindem mânia asupra ptimilor noastre şi
asupra gândurilor noastre rele şi să nu păcătuim din cauza celor puse de ele în minte, să le
scoatem afară cu mânie dar după ce le-am scos să ne liniştim şi să ne pocăim. Tot aşa spune
şi Sfântul Pavel: ,,Soarele să nu apună peste mânia voastră, nici să daţi loc diavolului’’ cum
este scris În Epistola către Efeseni c4,v26 ,,Mâniaţi-vă şi nu greşiţi; Soarele să nu apună peste
mânia voastră. Mânia nu ne este îngăduită nici pînnă la apusul soarelui.
Mânia întinsă pe mai multe zile intre oameni unii faţă de alţii prin tăcere, fără să-şi vorbească
unul altuia, îşi sporesc veninul ţinerii de minte al răului care îi duce la pierzare . Prin
păstrarea mâniei în inimă omul îşi pierde săluşluirea Duhului Sfânt, după cum spune Domnul
în Evanghelia după Mtei c5,v24: ,,Lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi

4
 împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind adu darul tău. Domnul ne învaţă prin Sfântul Ioan
Casian ca niciodată să nu ne rugăm ţinând minte răul . Nu doar în Sfintele Evanghelii sunt
scrise invăţăturile despre cum să ne păzim de patima mâniei găsim învăţături şi în legea
veche unde este scris: ,,Să nu urăşti pe fratele tău întru inima ta. Dci să învăţăm din legile
Dumnezeieşi şi să ne luptăm cu toată puterea cu duhul mâniei ea fiind o boală pe care o
avem în noi. Noi nu trebuie să ne îndepărtăm de oameni , să mergem în pustie pentru că nici
acolo nu avem linişte dincauza ei fără luptă, să nu căutăm singurătatea din cauza oamenilor
pentru că noi din mândrie şi din voinţa de a nu ne învinovăţi pe noi şi de a nu pune pe seama
trândăviei noastre cauzele tulburării , alegând despărţirea de fraţi. Deci dacă fugim de lupta
cu patima mâniei în pustiu şi în singurătate , patimile netămăduite pe care le vom duce acolo
vor rămânea ascunse dar ne smulse din inima noastră. Pustia celor neizbăviţi le păstrează
patimile ascunse dar nu le smulge din inima lor, pot merge in pustie oamenii care sau izbăvit
între fraţii lor care sau vindecat de patimi în lume ,între ispite.
În pustie omul neizbăvit va fi păcălit de duhuri, va fi făcut să creadă că a câştigat lupta cu ele
şi sau smerit. Când omul este în singurătate patimile lui se sălbăticesc mai mult că sunt
hrănite cu multă vreme şi în linişte şi în odihnă au o mai mare putere şi viteză de al pierde.
Patima măniei este ca şi fiarele veninoase care stau în culcuşurile lor din pustie, imediat ce
prind ceva că se apropie de ele îşi arată toată turbarea lor, la fel şi oamenii patimaşi care
sunt liniştiţi din pricina pustiei şi nu din curăţia inimii îşi dau veninul pe faţa când apucă pe
cineva şi sa apropiat şi-i întărâtă. De aceea cei care caută desăvârşirea blândeţei sunt datori
să lupte din răsputeri ca să nu se mânie nici pe oameni nici pe dobitoace şi nici asupra
lucrurilor neânsufleţite. Sfântul Ioan Casian ne vorbeşte de lupta lui cu patima mâniei in
pustie , că se mănia pe trestia cu care lucra, pe lemnele pe care nu putea să le taie repede,
pe cremenea care nu scăpăra repede şi nu aprindea focu repede.
Din această cauză dacă vrem să câştigăm fericirea făgăduită de Domnul avem datoria să
ÎNFRÂNĂM precum sa zis: nu doar mănia cea cu lucrul ci şi mânia din cuget. În vremea
mâniei mai important este a-ţi potoli inima de ţinere de minte a răului şi a nu învârti gânduri
urâte asupra fratelui decât a-ţi ţine gura de la vorbe furioase. Deoarece dacă tai din inimă
rădacina mâniei se termină şi fapta de ură. Dumnezeu vede cum un om îl ucide pe fratele
său cu gândul din inima sa, cu dispoziţia de ură. Dumnezeu va da cunună sau osândă nu
numai pentru fapte ci şi pentru gânduri şi hotărâri, precum zice Proorocul Isaia în c.66,v18.
,,Dar eu vin ca să strâng la un loc popoarele şi toate limbile. Ele vor veni şi vor vedea slava
mea.’’ Mai spune Domnul în Sfânta Evanghelie după Matei în c5 v12. ,, Cel ce se mânie pe
fratele său vinovat va fi judecăţii’’ Căci Domnul voieşte ca noi să tăiem rădăcina şi scânteia
mâniei şi nimic din ea să nu păstrăm în noi ca atunci când pornim dintr-o pricină întemeietă
să ajungem mai pe urmă să alunecăm în turbarea unei mânii fară temei.
Leacul acestei desăvârşiri este să credem că nu ne este de iertat să ne stârnim mânia, nici
pentru cauze drepte, nici pentru nedrepte. Căci duhul mâniei întunecă mintea şi noi nu vom
mai avea in interiorul nostru lumina care să ne ajute să deosebim lucrurile nici cârma
dreptăţii.

5
 V. DESPRE ÎNTRISTARE

Duhul întristării ni-l redă Sfântul Ioan Casian în a cincea luptă, ni-l descrie că este
duhul care intunecă sufletul ca să nu poată vedea nicio vedere duhovnicească şi-l opreşte de
la toată lucrarea cea bună. Acest huh tăbară pe sulet şi-l întunecă definitiv, nu-i mai îngăduie
să-şi facă rugăcinile cu linişte , nici să stăruie cu folos lângă Sfintele citiri şi nu-l rabdă pe om
să fie blând şi smerit faţă de fraţi. Patima întristării îi dă omului o stare de scârbă, faţă de
toate lucrurile şi de făgăduinţa vieţii, înlătură toate sfaturile mântuitoare ale sufletului şi
stinge toată putera şi stăruinţa lui în Dumnezeu, făcându-l ca pe un ieşit din minte şi
inrădăcinându-i gândul deznădejdii. Dacă vrem să învingem cu Dumnezeu duhurile răutăţii
trebuie să păzim cu toată străjuirea inima noastră dinspre duhul întristării după cum este
scris în pildele lui Solomon 4cu 23: ,,Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea
ţâşneşte viaţa.’’ Căci precum molia roade haina şi cariul lemnul aşa întristarea mănâncă
sufletul omului. Întristarea îl face pe om să ocolească toată întânlirea bună şi nu-l lasă să
primească învăţatură nici de la prietenii cei adevăraţi, nu-I îngăduie să le dea nici răspuns
bun. Întristarea are puterea de a învălui tot sufletul şi al umple de amărăciune şi de
nepăsare. Într-un final îi pune în minte să fugă de oameni, ca de unii care ei i-ar fi pricinuit
întristarea . Omul nu s-ar fi vătămat de om dacă n-ar avea mocnind cauzele patimilor. De
aceea Ziditorul a toate şi Doctorul sufletelor , Dumnezeu, Cel ce ştie rănile sufletului cu
deamănuntul nu porunceşte să lepădăm petrecerea cu oamenii, ci să tăiem din noi cauzele
păcatului şi să cunoaştem că sănătatea sufletului se obţine nu despărţindu-ne de oameni, ci
petrecând şi petrcându-ne cu cei virtuosi. Deci tot războiu să ne fie împotriva patimilor celor
din lăuntru nostru. De vom putea scoate patimile din inima noastră cu ajutorul lui
Dumnezeu, nu numai cu oamenii, dar şi cu fiarele sălbatice vom petrece cu uşurinţă cun zice
şi fericitul Iov: ,,Fiarele sălbatice vor fi cu tine în pace’’. Doar întristarea după Dumnezeu
aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău, după cum este scris în Epitola a doua către
Corinteni, C.7,v.10. ,,Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire fără
părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte. Întristarea după Dumnezeu hrănete
sufletul cu nădejdea pocăinţei de aceea îl face pe om osânditor şi ascultător spre toată
lucrarea cea bună prietenos, smerit, blând, gata să sufere răul şi să rabde buna osteneală şi
zdrobirea , ca una ce cu adevărat după Dumnezeu. Nădejdea pocăinţei din inma omului face
să se arate în om roadele Sfântului Duh care sunt: bucuria, dragostea, pacea, îndelunga
răbdare, bunătatea, credinţa şi înfrânarea. De la întristarea cea potrivnică cunoaştem
roadele duhului celui rău, deci: trândăvia, lipsa de răbdare, mania ura, împotrivirea în
cuvânt, lenea la rugăciune. De această patimă a întristării suntem datori să fugim ca şi de
curvie, de iubirea de argint, de mânie şi de toate celelalte patimi. Întristarea se tămăuieşte
prin rugăciune, prin nădejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele Dumnezeieşti şi
prin petrecerea cu oameni cuvioşi.

6
 Vl. DESPRE TRÂNDĂVIE

Duhul trândăviei este a şasea luptă şi este întrupat cu duhul întristării şi lucrează
împreună. Acest duh îi războieşte pe monahi neâncetat, şi cade asupra lor pe la al şaselea
ceas creindu-le moleşeală, întristare şi scârbă chiar şi faţă de locul unde se află şi de fraţii cu
care petrec şi de orice lucrare şi de însă-şi citirea Sfintei Scripturi. Acest duh îi pune
monahului în minte gânduri să plece în alte locuri că de altfel degeaba îi va fi toată vremea şi
osteneala. Pe lângă toate acestea mai stârneşte şi o foame pe la ceasul al şaselea peste
monah şi-l trimite pe la fraţi să-i viziteze cu difeite motive mincinoase. Dacă nu reuşeşte cu
acestea, îl scufundă în somn greu şi se năpusteşte asupra lui şi mai furios neputând fi alungat
decât prin rugăciune, prin reţinerea de la vorbe deşarte, prin cugetarea la vorbele
Dumnezeieşti, şi prin răbdarea în ispite. Acest duh al trândăviei dacă nu îl găseşte pe monah
înarmat cu aceste arme Dumnezeieşti, îl va săgeta cu săgeţile sale şi-l va face nestatornic,
împrăştiat şi leneş, îndemnându-l să colinde mănăstiri multe şi să nu se intereseze de nimic
alceva decât despre mâncăruri şi băuturi unde se fac mai bune. Prin acestea îl încâlceşte cu
lucruri lumeşti şi puţin câte puţin îl scoate afară din cinul monahicesc definitiv.
Apostolul cunoscând această boală că e foarte grea el fiind priceput ca un doctor vrând s-o
zmulgă din rădăcini din sufletele monahilor zice: ,,Vă poruncim vouă fraţilor, întru numele
Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de tot fratele care umblă fără de rânduială şi nu
după predania care aţi luat de la noi. Epistola a doua către Tesaloniceni c.3 v.6. Că voi ştiţi
cum trebuie să urmaţi nouă, că noi n-am umblat fără de rânduială intre voi, nici am mâncat
de la cineva ceva pentru care nu am lucrat, noi am lucrat cu osteneală zi şi noapte ca să nu
îngreunăm pe nimeni dintre voi, nu pentru că nu am fi putut dar pentru a vă fi pildă, pentru a
urma nouă. Apostolul , pe monahul care este bolnav de patima trândăviei il numeşte fără
rânduială care prin acest cuvânt dezvăluie multele lor patimi, căci cel fără de rânduială este
şi fără de evlavie şi este şi obrznic în cuvinte şi gata spre batjocură, de aceea şi incapabil de
linişte şi rob trândăviei. Apostolul spune că nu se poate trăi fără a lucra pentru că din lipsă de
lucru se naşte iscodirea şi din iscodire neorânduială şi din neorânduială vine tot păcatul.
Trândăvia se poate birui cu: răbdarea, cu rugăciunea şi cu lucru mâinilor.

Vll. DESPRE SLAVA DEŞARTĂ

A şaptea patimă este a duhului slavei deşarte, este într-un fel în care nu prea iese în
evidenţă şi nu este observată bine aproape nici de cel care pătimeşte cu ea.
Atacurile celorlalte patimi se simt mai uşor şi de aceea este mai uşoară lupta cu ele căci
sufletul pe potrivnicul său imediat îl răstoarnă cu cuvântul şi cu rugăciunea.
Păcatul slavei deşarte are mai multe înfăţişări, după cum ne spune Sfântul Ioan Casian este
mult mai greu de învins şi încearcă să păcălească pe credincios prin orice fel de îndelednicire
prin cuvânt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, prin postire, rugăciune, citire a Sfintei

7
Scripturi, liniştea pâna şi prin îndelunga răbdare. Acest duh al slavei deşarte pe cel care nu
poate să-l amăgescă cu purtarea de haine scumpe încercă sa-l ispitescă prin purtarea de
haine proaste şi pe cel care nu a putut să-l facă să se facă îngânfat prin cinste, pe acela îl
duce la nebunie prin aşa zisa răbdare a necinstei. Iar pe cel ce nu a putut împinge la slava
deşartă pentru destoinicia sa în cuvânt îl amăgeşte prin tăcere şi îl face să creadă că a
dobândit linistea. Dacă pe cineva nu poate să-l biruiască prin belşugul bucatelor , îl slăbeşte
prin postul pe care îl ţine de dragul laudelor. Deci tot lucru, tot ce face omul din învăţăturile
Dumnezeieşti pentru a-L slăvi pe Dumnezeu şi pentru mântuire, tot lucru bun care-l face
monahul dă ocazie diavolului să înceapă războiul împotriva lui. După toate acestea diavolul îl
face pe monah să se gândească la preoţie. Această patimă ca să o poată birui monahul,
credinciosul, trebuie să-şi ia cununa dreptăţii desăvârşite şi mult să se străduiască în toate
chipurile că această fiară are multe capete. Tot timpul să aibă înaintea ochilor cuvântul lui
David: ,,Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor’’. Deci nimic nu trebuie să facem
căutând lauda oamenilor şi doar răsplata lui Dumnezeu să o căutăm. Trebuie să alungăm
găndurile care vin din inima noastră şi ne laudă şi să ne dispreţuim inaintea lui Dumnzeu,
căci doar aşa şi cu ajutorul lui Dumnezeu ne putem izbăvi de plata slavei deşarte.

Vlll. DESPRE MÂNDRIE

Duhul mândriei este al optilea păcat. Acest duh este cuplit şi mai sălbatic decât toate
duhurile de până aici şi îi războieşte pe cei desăvârşiţi şi pe cei care sau urcat pe culmea
virtuţilor cu intenţia de ai prăbuşi. Scris este că precum ciuma care aduce stricăciunea
nimiceşte nu doar un mădular al trupului ci întreg trupul, tot aşa şi mândria nu strică doar o
parte a trupului ci tot sufletul. Fiecare din celelalte patimi deşi turbură sufletul, se luptă doar
cu virtutea opusă şi caută să o biruiascâ pe aceea, întunecă sufletul doar în parte.
Duhul mândriei întunecă tot sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adâncă prăpastie. Sfântul Ioan
Casian, ca să înţelegem mai bine ne explică în felul următor cum stă treaba cu aceste patimi:
Îmbuibarea stomacului se ţine să strice înfrânarea: curvia, curăţia: iubirea de arginţi, sărăcia:
mânia, blândeţea, şi celelalte feluri ale păcatului asemenea pe celelalte virtuţi opuse.
Însă păcatul mândriei când ajunge să stăpânescă un suflet ca un războinic ce a cucerit un
mare imperiu cu multe cetăţi, începe să dărâme totul şi le surpă până în temelii. Mărturie la
tote acestea stă îngerul acela care pentru mândrie a căzut din cer care a fost zidit de mâna
lui Dumnezeu şi împodobit cu toată virtutea şi înţelepciunea nu a vrut să le recunoască fiind
venite din darul Stăpânului Dumnezeu ci din mândrie a zis că toate aceste daruri sunt din
firea sa. Din această cauză sa socotit pe sine ca fiind egal cu Dumnezeu. Pentru acest gând
Proorocul îl ceartă şi îi spune: ,,Ai zis întru inima ta: şedea-voi pe un munte înalt , pune-voiu
scaunul meu peste nouri şi voi fi aceluia Celui Prea Înalt.’’ După cum a scris şi Proorocul Isaia
în c.14, v13: ,,Tu care ziceai în cugetul tău: ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele
Dumnezeului celui Puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel Sfânt voi pune sălaşul meu, în

8
fundurile laturii celei de miazănoapte. Pentru toate acestea trebuie să ne păzim inima
curată, după cum este scris în pildele lui Solomn 4 cu 23 şi zice: ,,Păzeşte-ţi inma mai mult
decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa.’’ După ce noi cunoaştem toate acestea despre duhul
mândriei, tot ce facem noi să nu spunem că noi le-am făcut ci datorită lui Dumnezeu, după
cum spune Apostolul Pavel: Nu eu ci darul lui Dumnezeu, care este cu mine. Tot Sfântul
Apostol Pavel în Epistola l către Corinteni la c.15,v.10, spune: ,,Dar prin harul lui Dumnezeu
sunt ceea ce sunt. Şi harul Lui care este în mine nu a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult
decât toţi. Dar nu eu ci harul lui Dumnezeu care este în mine.’’ După cum spune Sfântul Ioan
în Evanghelia sa la c.15, v.5 : ,,Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în mine şi Eu
în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine, nu puteţi face nimic.’’ Cum este scris în psalmii
lui David, Ps.126.1 ,,De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc. De n-ar păzi
Domnul cetatea,în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte.’’ Deci noi prin firea noastră fără mila
şi ajutorul lui Dumnezeu nu putem nici să facem ceva, nici să ajungem la desăvârşire, nici să
luptăm cu patimile si nici să le biruim. Noi trebuie doar să avem credinţă şi frică de
Dumnezeu, să ne ostenim pentru a dobândi mântuirea.

TREPTELE DESĂVÂRŞIRII

Mântuirea pentru creştin nu trebuie să fie mâine ,căci în învăţăturile dumnezeieşi este
scris :,, Drumul de mâine duce nicăieri’’. Deci trebuie să înceapă azi ! Pentru a ajunge la
mântuire omul trebuie să trăiască viaţa în Hristos, dar pentru a trăi viaţa întru Hristos trebuie
să urmeze treptele desăvârşirii care sunt următoarele:
-Treapta curăţitoare
-Treapta luminării
-Treapta tainică sau desăvârşitoare
Sfântul Nichita Stănescu deosebeşte tot atâtea categorii de oameni care se mântuiesc, câte
trepte are şi desăvârşirea. Omul nu poate ajunge la mântuire fără să trecă prin aceste trepte
ale desăvârşirii.
Curăţia ne duce la pace, luminarea sufletului ne duce la adevăr şi desăvârşirea sufletului ne
duce la fericire, la iubire şi la unirea cu Dumnezeu.

TREAPTA CURĂŢITOARE

Omul prin pocăinţă poate ajunge la treapta curăţitoare. Prin pocăinţă creştinul renunţă la
viaţa veche trăită după bunul plac, îmbuibat de toate poftele şi plăcerile, neavând nici-o
raţiune. Treapa de curăţie este perioada de început numită pocăinţă, este perioada in care
omul îl schimbă pe omul vechi cu omul cel nou. În pocăinţă omul îcepe să urască tot ceea ce
este lumesc, adică lumea materială, omorârea patimilor trupului prin post şi priveghere, fuga

9
 de orice cauză care aţâţă patimile, vărsarea de lacrimi, căinţa pentru toate cele petrecute
până acum, prin curăţia minţii de orice întinăciune, prin schimbarea comportamentului întru
Duhul Sfânt, cu sfântă umilinţă, prin sălăşluirea raţiunii în minte. De obicei pocăinţa se
vădeşte pe această treaptă. În trapta de curăţie omul intră într-un proces de purificare de
patimi şi se apropie de Dumnezeu. Omul se întăreşte duhovniceşte temină să trăiască în
convieţuire cu patimile sălbatice, stinge văpaia interioară. Omul prin Taina Spovedaniei şi cu
Harul lui Dumnezeu ajunge la treapa curăţiei.

TREAPTA LUMINĂRII

Prima nepătimire omul ajunge la treapta luminării. Treapta luminării este o fază de
urcare de la omenesc la dumnezeiesc, sau de ilumunare. În faza de luminare creştinul se
ridică de la faza iraţională la faza raţională, Duhul Sfânt îi luminează mintea şi citeşte în
toate. Darul Duhului Sfânt în perioada luminării îl ajută pe om să înţeleagă duhovniceşte
Sfânta Scriptură. Însuşirea luminării este împărtăşirea cu Duhul Sfânt, este cunoaşterea
existenţelor. Curăţirea inmii cu harul dumnezeiesc, dezvăluirea înţelegătoare a ochilpr inimii
şi zămislirea raţiunii cunoaşterii din lăuntru minţii, toate acestea sunt roadele luminării.
Omul în starea de luminare are rugăciunea minţii neâncetată şi ajunge la cunoaşterea lui
Dumnezeu. În această stare Sfântul Ioan Casian supne că omul este ridicat în văzduh, cum a
fost Sfântul Ilie .

TREAPTA TAINICĂ SAU DESĂVÂRŞITOARE

În această treaptă intră oamenii desăvârşiţi care au ajuns să fie teologi ai bisericii.În
această fază omul nu mai se luptă cu patimile din moment ce are părtăşire cu puterile
Îngereşti, prin Duh se aropie de dumnezeu, vede energia cea necreată a lui Dumnezeu. Omul
în faza de desăvârşire se înalţă până la al treilea cer al teologiei şi aude cuvinte negrăite şi
vede ceea ce ochiul omului ne poate să vadă.

ROLUL PĂRINTELUI SPIRITUAL ÎN VIAŢA CREŞTINĂ

Duhul Sfânt vine la omul creştin prin Taina Sfântului Botez. Omul este purtâtor de Duh
Sfânt până când incepe să se scufunde în păcatele plăcerii. Prin spovedanie omul intră în faza
de curăţie, duhovnicul ca şi învăţător este pesoana prin care omul se spovedeşte lui
Dumnezeu după cum spune: ,,Să ţi se ierte ţie păcatele prin mine păcătosul’’. În viaţa
creştină a omului Părintele Spiritual are un rol principal în a-l învăţa cum să îceapă să se
pocăiască, să iasă din noroiul păcatelor şi să treacă de la necurăţie la curăţie. Sfântul Ioan
Casian spune că arta duhovnicească este cea mai grea dintre toate şi din acestă cauză are
nevoie de învăţător pentru câ este ceva ce nu se vede şi este nevoie de cineva cu inima
curată să o poată vedea. Creştinul nu poate să se pocăiască dacă nu are un părinte duhovnic

10
 şi nu-l ascultă. Unii îşi aleg duhovnicul dar în cazul altora cum a fost cazul meu duhovnicul a
venit către mine cu propunerea de a mă spovedi şi mă îndrepta către viaţa în Hristos.
În cazul celor care îşi aleg un duhovnic, trebuie să îl aleagă pe motive doar din punct de
vedere duhovnicesc care se referă doar la viaţa sa interioară şi la darurile sale duhovniceşti.
Alegerea trebuie să se bazeze pe calitatea sa de a fi un bun cunoscător al învăţăturii de
credinţă iar prin viaţa sa să fie un bun mărtirisitor al ei. El trebuie să fie bland în purtările
sale, smerit la cugetare şi foarte priceput la înţelegere. Cea mai înaltă calitate pe care trebuie
să o aibă duhovnicul este aceea de a avea discernământ duhovnicesc. Un astfel de duhovnic
poate să separe felurile gâdurilor care ne stăpânesc: îngereşti sau dumnezeieşti, omeneşti
sau diavoleşti şi să ne dea sfatul mântuitor. Părintele spiritual trebuie să cunoască războiul
nevăzut pentru a putea discerne în viaţa ucenicilor săi de ce fel este războiul: dumnezeiesc
sau diavolesc. Sfântul Petru Damaschin ne învaţă că adevăratul duhovnic are o instituire
divină şi daruri duhovniceşti deosebite: De aceea nu este oricine vrednic de încredere ca să
dea sfat celor cel caută ci numai cel care a luat de la Dumnezeu darul dobândirii şi a dobândit
o minte stră-văzătoare.
Sfântul Nil Ascetul subliniază legătura duhovnicească creată între duhovnic şi ucenici,
spunând că neiscusinţa învătătorului peirde pe învăţăcel, după cum şi negrija învăţăceilor
aduce necazuri învăţătorului.
Sfântii Calist şi Ignatie Xanthopol spun că: aflând un povăţuitor bun trebuie să ne lipim de el
cu toată fiinţa ca nişte adevăraţi fii duhovniceşti ascultân-du-i sfaturile şi socotindu-l ca pe
Hristos însuşi.
Sfântul Simeon Teologul ne învaţă să ne spunem în fiecare zi gândurile părintelui duhovnic şi
să primim învăţăturile sale, ca din gură dumnezeiască.
Cuviosul Isaia ne îndeamnă să primim sfatul părinţilor ca să trăim liniştiţi.
Sfântul Ioan Scărarul ne spune că niciodată nu trebuie să ne ferim de duhovnicul
nostru ,chiar dacă îl vevedem curvind căci, ochii adesea ne mint.
Sfântul Maxim Marturisitorulne spune că roada mărturisirii curate este nepătimirea
sufletului care înseamnă ştergerea păcatului. Darul cel mai mare al adevăratei pocăinţe este
neţinerea de minte a răului.

11