Lăcomia, pacat al imbuibarii de sine

După ce s-a îndepărtat de Dumnezeu, după ce s-a întors spre materie şi spre trupul
său, spre a-i satisface plăcerea, omul ajunge la lăcomie, având nevoie de mâncare şi
băutură pentru a-şi asigura energia în vederea poftelor sale. La prima vedere, lăcomia
pare un păcat uşor, pentru că, în virtutea modului de viaţă de după cădere, fiecare om are
nevoie de hrana trupului, dar aceasta poate fi repede satisfăcută peste măsură, ceea ce-l
duce pe om la alte patimi, în special la desfrânare. În general, Sfinţii Părinţi pun lăcomia
ca prima patimă, din ea izvorând desfrânarea, iubirea de arginţi şi celelalte, culminând cu
trufia şi mândria. Noi am urmat totuşi ordinea consacrată în manualele de morală, pentru
că mândria este patime despărţirii de Dumnezeu, dar privite în modul dezlănţuirii
păcatelor şi al luptei împotriva lor, Sfinţii Părinţi au dreptate, căci iubirea trupească de
sine este urmată de lăcomie şi surplusul de mâncare şi băutura duce la naşterea tuturor
păcatelor capitale şi lupta împotriva acestora trebuie începută cu stăvilirea lăcomiei.
„Lăcomia pântecelui este cea dintâi dintre cele opt căpetenii ale răutăţii”, scrie Petru
Damaschinul,1 iar Sfântul Ioan Scărarul o numeşte „întâistătătoare a relelor, care ne
războiesc uşa patimilor, căderea lui Adam...călăuzitoarea intrărilor”,2 de aceea, zice
Sfântul Ioan Casian „mai întâi trebuie să începem lupta împotriva lăcomiei, care este
pofta nesăţioasă a pântecelui”.3
Prin lăcomia pântecelui sau gastrimagie, Sfinţii Părinţi înţeleg abuzul de mâncări şi
băuturi, nu renunţarea la orice fel de hrană, pentru că deşi ne este „impusă ca o povară”,
cum spune Sfântul Ioan Casian şi „ne este îngăduită mai mult ca o trebuinţă a trupului,
decât ca o dorinţă a sufletului”,4 totuşi fără hrană nu poate trăi nimeni. Dar ea ne este
îngăduită pentru supravieţuire, nu pentru plăcere, pentru a ne întreţine trupul sănătos, ca
să poată înainta în viaţa duhovnicească şi pe calea virtuţilor, nu pentru a-i satisface
poftele ce duc la desfrânare, moleşeală, lenevie şi lipsa vieţii duhovniceşti. Lacomul nu
foloseşte mâncarea mulţumind şi dând slavă lui Dumnezeu, ci mănâncă de dragul plăcerii
şi caută plăcerea de a mânca, el este preocupat îndelung de modul cum să-şi procure
hrana, de pregătirea ei, ca să-i aducă plăcere, căutând mâncări gustoase, bine pregătite şi
dorind să mănânce tot mai mult. Preocuparea de mâncare şi băutură nu duce la
satisfacerea poftelor trupului, ci cu cât se preocupă mai mult de ele, cu atât este atras într-
o cursă ce nu se mai termină niciodată: „Lăcomia stomacului este făţărnicia pântecelui,
scrie Sfântul Ioan Scărarul. Săturat strigă că e lipsit şi ghiftuit şi plesnit de sătul ţipă că îi
e foame. Lăcomia pântecelui e bucătar însuşit, născocind tot felul de mâncări gustoase.
Astupându-se un canal, se deschide altul. Lăcomia pântecelui este o amăgire a ochilor,
care înghiţind puţine, doreşte să le înghită pe toate”.5 „Cunoaşte, continuă acelaşi Sfânt
Părinte, că de multe ori dracul se aşează în stomac şi nu lasă pe om să se sature, chiar
de ar mânca tot Egiptul şi ar bea Nilul întreg. După mâncare, pleacă ticălosul şi ni-l
trimite pe cel al curviei, vestindu-i ce s-a întâmplat: „Ia-l, ia-l şi tulbură-l. Căci
1
Petru Damaschinul, Învăţături duhovniceşti, cuv. 3, în Filocalia, V, p. 201;
2
Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., XIV, 31, în vol cit., p. 219;
3
Sfântul Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, V, 3, p. 165;
4
Ibidem, V, 14, p. 171;
5
Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., XIX, 2, p. 212-213;
pântecele, umplându-se, nu va lupta mult”. Şi acela, venind, zâmbeşte. Şi legându-sâne
prin somn mâinile şi picioarele, face apoi toate câte voieşte, pângăreşte sufletul şi trupul
prin întinăciuni, năluciri şi cugetări”.6
Urmările lăcomiei sunt multiple şi efectele ei dăunătoare, atât asupra trupului, cât
şi asupra sufletului: „ascultaţi pe cei întâi născuţi ai mei şi pe cei mai iubiţi, ascultaţi
cum se numesc: fiul meu cel întâi născut este slujitorul curviei, al doilea după el este al
învârtoşării inimii, al treilea e somnul. Apoi din ei porneşte o mare de gânduri, valuri de
întinăciuni, adânc de necurăţiri, neştiute şi negrăite. Fiicele mele: lenea, vorba multă,
îndrăzneala, născocirea râsului, glumele, împotrivirea în cuvânt, grumazul ţeapăn,
neauzirea, nesimţirea, robia, fala, cutezanţa, iubirea de podoabe, cărora le urmează
rugăciunea întinată şi gândurile împrăştiate, dar adeseori şi nenorociri deznădăjduite şi
neaşteptate, cărora le urmează iarăşi deznădejdea cea mai cumplită dintre toate”.7
Lupta împotriva lăcomiei se face prin înfrânare, care nu înseamnă o renunţare
totală la hrană, ceea ce este şi imposibil de altfel, ci folosirea ei în mod cumpătat: „Numai
atâta hrană să-şi îngăduie fiecare, scrie Sfântul Ioan Casian, câtă în chibzuinţa rece a
înfrânării va fi găsit că-i este de ajuns pentru a trăi, cu câtă îi cere pofta”.8 Pentru a-şi
face uşoară lupta duhovnicească, omul trebuie să se înfrâneze de la mâncare prin post,
asemenea sfinţilor, care s-au folosit de hrană numai pentru a-şi menţine trupul sănătos, nu
pentru a-i satisface poftele. Modalitatea înfrânării depinde de constituţia fiecăruia, de
puterea trupului, dar şi de sârguinţa sufletului, de aceea „în durata posturilor, recomandă
Sfântul Ioan Casian, nu poate fi păstrată o aceeaşi regulă, fiindcă nici trupurile n-au în
ele o egală robusteţe şi nici respectarea posturilor nu atârnă numai de asprirea duhului,
ca celelalte virtuţi. De acee, fiindcă înfrânarea de la mâncare se reazămă şi pe tăria
sufletului, dar şi pe puterea trupului, care, desigur ia şi el parte la posturi, am primit o
astfel de definiţie a lor lăsată de la înaintaşi: şi timpul mesei şi cantitatea ei, ca şi
calitatea mâncărurilor poate fi felurită negreşit, după starea diferită a trupurilor, după
vârstă ori sex, totuşi pedepsirea cărnii este o regulă impusă tuturor de virtutea
sufletească a înfrânării”.9
Pentru întărirea vieţii duhovniceşti, pentru o mai bună viaţă sufletească şi stăvilirea
lăcomiei nu este suficientă însă înfrânarea de la mâncare şi băutură, ci trebuie practicate
şi celelalte virtuţi sufleteşti. „De aceea, ne îndeamnă Sfântul Ioan Casian, mai înainte de
toate, trebuie învăţată umilinţa prin practicarea ascultării, supunând trupul la oboseală,
printr-o muncă istovitoare. Nu numai că trebui să ne ferim de agonisirea banilor, dar
chiar dorirea lor trebuie stârpită din rădăcini... Trebuie potolită întărâtarea mâniei,
biruită descurajarea tristeţii, dispreţuită patima de mărire, cerodoxia, adică slava
deşartă. Trebuiesc călcate în picioare ifosele mândriei şi Dumnezeu fiindu-ne prezent în
minte, să oprim umbletul nestatornic şi rătăcitor al gândului şi să-l readucem din lui
prejudicios la contemplarea lui Dumnezeu, ori de câte ori dibaciul duşman s-a furişat
până în adâncul inimii noastre, încercând să ne fure duhul de la această admiraţie”.10
Oricât ar lupta omul împotriva lăcomiei, nu trebuie să cadă în cealaltă extremă, în
dispreţuirea mâncării şi în înfrânarea peste măsură, pentru că diavolul, dacă nu-l poate
înşela pe om cu mâncăruri multe, îl împinge la „pofta nevoinţei celei de pe urmă,
aducându-i aminte şi cele privitoare la Domnul, viaţa lui săracă şi seminţele şi-i
6
Ibidem, XIV, 31, p. 217-218;
7
Ibidem, XIV, 31, p. 220-221;
8
Sfântul Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, V, 7, p. 167;
9
Ibidem, V, 5, p. 166;
10
Ibidem, V, 10, p. 169;
aminteşte şi de viaţa altor oarecare pustnici, care au trăit totdeauna aşa şi sileşte pe
ascet să se facă următor acelora. Astfel, urmărind înfrânarea fără măsură, va pierde şi
pe cea măsurată, de la o vreme trupul nemaiputând-o păstra din pricina slăbiciunii”.11
De altfel, în această viaţă, nimeni nu poate scăpa total de hrană şi oricât ne-am înfrâna de
la mâncare „nu vom putea să fim scutiţi cu totul de vecinătatea şi lucrarea plăcerii. Fiind
în noi înnăscută şi firească dorinţa de hrană, ea va trăi, oricât ne-am sili s-o retezăm, ca
pe ceva de prisos şi fără trebuinţă, dar fiindcă n-o putem distruge cu totul, este necesar
să-i evităm anumite scopuri şi pretenţii”.12
Sfinţii Părinţi mai accentuează că scopul final al înfrânării de la mâncare este, până
la urmă, acelaşi cu cel al tuturor virtuţilor, desăvârşirea în iubire: „Numai atunci darul
postului devine o ofrandă plăcută lui Dumnezeu, scrie Sfântul Ioan Casian, când el s-a
desăvârşit prin roadele dragostei”.13 Dacă astăzi există atâtea patimi, dacă există atâta
lipsă de iubire, este cu siguranţă şi datorită lăcomiei, datorită îmbuibării cu mâncăruri şi
băuturi, care, aşa cum am văzut, este începătura tuturor patimilor. De aici, de la postire,
de la un regim alimentar ce struneşte patimile trupului, trebuie începută viaţa
duhovnicească şi până ce oamenii nu vor fi conştienţi pe scară largă de folosul
duhovnicesc al înfrânării, nu se va ajunge la o trăire sufletească cu adevărat mulţumitoare
pentru fiecare om.

11
Evagrie Monahul, Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor, 25, Filocalia I, p. 68;
12
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, V, 19, p. 391-392;
13
Idem, Aşezămintele mănăstireşti, V, 35, p. 183;