Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
formula-as.ro/2019/1360/spiritualitate-39/cum-m-a-albit-postul-negru-25036
1/7
Intru în ea ca un tanc, aproape cu dinţii strânşi. Pentru mine e
mare lucru să am în minte şi argumente medicale, să ştiu că trupul
meu poate să rabde câteva săptămâni fără să mănânce, iar acest
lucru nu este o performanţă extraterestră, ci un firesc al vieţii pe
care l-am pierdut. Recuperez acum şi sunt hotărât - nu voi da
înapoi. Măcar până duminică, adică şapte zile. Dacă alţii, fără
reazem în Dumnezeu, au postit chiar şi 40 de zile doar cu apă,
atunci nu am motiv să mă codesc.
Prima dimineaţă e la fel ca toate celelalte. Obişnuiesc să sar peste
micul dejun de multe ori, astfel încât pot să spun că ţin post negru
frecvent până la ora prânzului. Dar, de data aceasta, când mă
apropii de ora 12, un gând mă bântuie - va trebui să stau aşa, sus‐
pendat între mese, măcar o săptămână. Iar gândul îmi trezeşte foamea. Trec în viteză pe
lângă bucătărie şi frigider, fără să beau măcar un pahar cu apă. Voi răbda. Nu e mare lucru,
am mai făcut-o şi altădată, ajunând 24 de ore. Doar că acum mă apasă drumul pe care îl am
în faţă. Iar apăsarea în sine mă mobilizează. Sunt ca un maratonist la începutul primei curse.
Seara vine cu Denia Canonului cel Mare, slujit într-o bisericuţă mică, de lemn, doar la lumina
lumânărilor. În întunericul blând, doar icoana lui Hristos şi a Maicii Domnului se desenează
discret, luminate de candele. E o slujbă de pocăinţă unică, pe care nu o poţi asculta decât
acum, în Postul Mare, în primele patru zile. Stau în picioare, trupul începe să mă doară,
foamea mă roade aşa cum mistuie un vierme un măr sănătos. Durerea amintirii păcatelor se
uneşte cu durerea postului. E un fel de răstignire, din care, în chip minunat, ieşi mai curat,
pentru că din unirea celor două suferinţe, patimile slăbesc, iar mintea se curăţă.
Adorm târziu, mă chinuie spatele, coloana mea nu e împăcată cu ceea ce fac. Mă trezesc
târziu, în noapte, cu muşchii înjunghiaţi. Mă perpelesc, mă gândesc că foamea a început să
roadă din ei, iar de junghiuri nu voi scăpa. Îmi propun să rabd, să aştept să treacă, şi un
junghi ascuţit mă străbate pe tot spatele. Somnul s-a risipit. Aştept, mă perpelesc, iar apoi fug
repede, iau un algocalmin, fiolă, ca să îşi facă repede efectul, şi mă întind înapoi în pat. Li‐
coarea magică îmi aduce somnul şi izbăvirea. Mă mustră gândul că mă anesteziez ca să pot
posti.
3/7
Foamea e amintire. Poate că vi se pare ciudat, mie chiar îmi pare
paranormal, dar e o realitate. Cu cât posteşti mai mult, cu atât
flămânzeşti mai puţin. Sigur că foamea există, undeva, acolo, în
memoria adâncă a celulelor mele, dar nu mă mai chinuie, aproape
că nu o mai simt deloc. O senzaţie de pace adâncă se
înrădăcinează în trup şi suflet. În dimineaţa asta mă rog bucuros, îi
mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot şi toate. Toate rugăciunile
mele sunt altfel în timpul acestui post, dar există, parcă şi o scară a
lor, de parcă pământul s-ar lichefia încet sub tălpile mele, iar
gravitaţia m-ar lăsa să mă ridic. Sunt fericit şi, în starea aceasta de
bucurie, pot să îi mulţumesc Domnului chiar şi pentru oamenii pe
care, îndeobşte, nu îi sufăr deloc. Acum, în atmosfera interioară
rarefiată de post, antipaticii ajung să îmi pară chiar simpatici. Însă
de la rugăciune şi până la dragoste e un salt ca de la cer la pământ. Simt că astăzi de
dimineaţă Cineva m-a purtat pe braţe un pas în faţă. Altfel nu îmi explic afecţiunea aceasta
aproape tandră cu care pot să îi înconjor pe cei pe care, în mod normal, îi evit.
În cărţile celor care au studiat postul negru ziua a patra este cea în care trupul beneficiază, în
sfârşit, de propriile depozite de grăsime. Trăiesc de acum pe propria mea spinare şi se pare
că asta îmi prieşte grozav. Zilele care vin ar trebui să îmi aducă şi un plus de energie. Din
mine...
Rezerva celor 300.000 de kilocalorii ale mele e pusă la treabă. Nu numai că nu îmi mai este
foame, dar mă simt de parcă aş fi mâncat bine până acum. Zilele mele sunt ca ale unui
extraterestru care a venit pe pământ echipat să nu mănânce, pentru că nu are ce.
O stranie (majoritatea lucrurilor sunt stranii de când postesc) senzaţie de dilatare a timpului.
De obicei, zilele trec pe lângă mine în goană, de abia apuc să le prind. Acum, timpul a devenit
(cuvintele nu mă ajută prea mult să vă descriu această dimensiune), hai să îi spunem "plat".
Nu mai există niciun fel de neregularităţi. Minutele, orele se scurg liniar, netulburate de
mese. Deodată simt că am timp. Timp mult, timp veşnic, deşi nu există aşa ceva. Cumva,
4/7
postul te absoarbe înapoi, înlăuntrul tău, în paradisul de la începuturi, acolo unde nu exista
nicio curgere.
Am palpitaţii. Nu e o noutate, palpitaţiile fac parte din viaţa mea, o afecţiune a inimii mele cu
care m-am obişnuit, doar că astăzi au fost mai severe. Ameţelile se intensifică şi ele. Dacă mă
ridic brusc, sunt silit să mă aşez imediat şi să reiau mişcarea mai domol. În afara acestor
probleme şi a unei slăbiciuni minore, pe care o înţeleg (totuşi, nu am mâncat de zece zile...)
mă simt extraordinar, de parcă toate celulele s-au aliniat pentru a mă sluji. Un trup care să
asculte de ceea ce vrea voinţa şi mintea este o unealtă perfectă pe drumul spre lumină.
O cană-două de suc de mere şi eşti ca nou! Am revenit la el şi mă simt mult mai bine. Adaug
şi foarte puţin suc de cătină, pentru aportul de vitamine, şi pot face orice. Trecute sunt
ameţelile şi sfârşeala din zilele când am băut doar apă chioară. Acum mă simt de parcă m-aş
fi aşezat la masa de prânz. Ruşii pun la capătul postului o cană de suc de fructe - 200 de
mililitri. Asta asigură în metoda lor creşterea insulinei, urmată de reluarea treptată a
funcţiilor sistemului digestiv, după care cresc doza până la un litru pe zi, iar apoi trec la supe
şi alimente solide. Nemţii oferă aceeaşi cană dar zilnic, pe tot parcursul postului, pentru a-i
îmblânzi efectele, mai greu de suportat pentru obrazul subţire, occidental. Se pare că nu sunt
rus, deşi mi-ar plăcea...
5/7
Prima spovedanie şi Împărtăşanie din post. Sunt într-o pace
rotundă şi mă gândesc că, pentru mine, ca un începător, este
îndeajuns. Mă cântăresc şi cântarul meu îmi arată, după câteva
încercări, 77,7 kg. E prima dată, după mulţi ani, poate mai bine de
15, de când greutatea mea începe cu cifra şapte. Mă decid să pun
capăt postului. Deja am folosit sucul, astfel încât obişnuita cană a
ruşilor de suc de fructe nu o să aibă, cred, niciun efect. Încerc cu
zeama chioară de la o supă de legume, deşi nu îmi e foame deloc.
Arunc în ea şi câteva cubuleţe de pâine, ştiind că e împotriva
regulilor, pentru că revenirea din postul negru nu se face niciodată
cu mâncare solidă. Însă, pentru că m-am împărtăşit, deja am
înghiţit o fărâmă de hrană solidă. Aşa că mă chinui să mănânc,
probabil, jumătate de polonic. Mă opresc, pentru că mă simt de
parcă aş fi mâncat la o nuntă. Sunt atât de plin şi mă simt atât de
bine (am tot spus asta, ştiu, dar e o realitate), încât aş ţine-o cu
postul încă o săptămână, măcar. Teoreticienii postului numesc faza aceasta "refuzul ateri‐
zării". Practic, pacienţii nu vor să se realimenteze. Ciclul autodigestiei le funcţionează perfect,
încât, nesimţind nevoia de hrană, atunci când ea li se oferă, o refuză. E ca şi cum ai fi la
poarta paradisului şi cineva îţi arată o poartă. Afară...
După copiosul polonic cu supă de legume de aseară mă trezesc dimineaţa plin şi sătul şi fe‐
ricit. Nici sete nu îmi e. Lucrez febril chiar la articolul pe care îl citiţi. Sunt curios dacă mi se va
face foame. Nu mi se face. În jurul orei 11 cobor la bucătărie şi, pe lângă două căni de suc,
gust cam o lingură din gelatina de la o ciulama de post cu ciuperci şi un vârf de furculiţă de
fasole frecată. Cum nu îmi era foame, mă satur, dacă pot spune aşa, instant. Cred că ăsta a
fost prânzul. Prea încărcat...
Seara, prima cină, fără foame, cu doar câteva linguri de supă de linte şi nişte bucăţele de
cartofi fierţi. Multă vreme de acum încolo mesele mele vor fi nişte frânturi din cele obişnuite.
În aşteptarea foamei e foarte important să nu grăbeşti corpul. Aterizarea după postul negru
trebuie să fie foarte lină, altminteri tot efortul poate fi compromis. Şi e demn de reţinut că
după post nu mai ai acelaşi trup. El se schimbă, se reînnoieşte şi îşi modifică metabolismul
bazal, aşa că nu va mai avea nevoie de atâta hrană ca înainte. Dacă mănânci la fel de mult, te
îngraşi instant.
Nici astăzi foamea nu a revenit şi nici nu îi duc dorul. O voi aştepta în zilele următoare, dar
deocamdată mă bucur într-o pace şi bucurie desăvârşită de libertatea adusă de lipsa ei. E
duminica Sfântului Grigorie Palama, a doua a Postului Mare. Călătoria mea a început în urmă
cu două săptămâni şi se încheie aici, însorită de amintirea unuia dintre cei mai mari sfinţi ai
ortodoxiei. Lecţia Sfântului Grigorie Palama, în câteva cuvinte, turnate simplu - trupul nostru
este o lentilă afumată de patimi. Dacă o speli prin rugăciune, atunci harul care începe să
lucreze în inimă va străluci prin acea lentilă. Aureolele sfinţilor din icoane nu sunt un simbol,
ci o realitate - trupurile sfinţilor luminează de har. La treapta aceasta, foarte înaltă, se ajunge
6/7
prin post. Eu am făcut acest pas şi mă simt eliberat. Acum, la fereastra mea a înflorit caisul şi,
după cum spune Virgil Maxim într-un poem al Învierii, "florile nu mint".
Cristian Curte
7/7