Lăcomia pântecelui

Cine este prea gras nu va putea niciodată să treacă

pe poarta cea stramta a cerului (Sf. Grigorie de Nyssa).

1. Introducere

Pentru întreținerea existenței sale psiho-fizice, omul are nevoie de anumite bunuri, pe care
trebuie să și le procure și pe care le consumă sau de care se folosește. Instinctul de conservare are
scopul de a asigura satisfacerea regulată și promptă a acestei nevoi.
Dar, la om, această nevoie firească poate degenera în excese, în abuzuri, în ceea ce se
numește patima lăcomiei.
Astfel, ceea ce constitue o foame și o sete firească, se poate transforma în poftă și sete
nesățioasă după mâncare și băutură. De asemenea, grija firească și legitimă de a-și procura bunurile
necesare existenței proprii și a familiei poate crește până la proporția exagerată a cupidității și a
avariției.
De aceea Sfânta Scriptură ne sfătuiește zicând: ,, Grija trupului să nu o faceți spre pofte”
( Rom. 13, 14). ,, De aceea, ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui
Dumnezeu să le faceți ” ( I Cor. 10, 31). Grija pentru conservarea trupului nu trebuie deci coborâtă
de la rangul ei de necesitate naturală, la acela de patimă dăunătoare.
Sub titlul de lăcomie sunt cuprinse cele două patimi sau păcate capitale, care poartă
denumiri diferite și anume: lăcomia pântecelui și iubirea de argint sau lăcomia de avuție.
Rațiunea, care a determinat gruparea lor la un loc, este înrudirea lor esențială, mai întâi în ce
privește rădăcina lor comună, care este același instinct de conservare, dar deviat, pervertit; apoi în
ce privește scopul lor, întrucât ambele vizează abuzarea egoistă de bunuri vremelnice, efemere.
Așezarea lor sub același titlu de lăcomie, nu înseamnă totuși confundarea lor până la identificare1.
1
Asistent Const. C. Pavel, Lăcomia , patimă dăunătoare vieții individuale și obștești, în ,, Studii
1
 În cele ce urmează, ne vom ocupa doar de una dintre acestea- lăcomia pântecelui,- dar
înainte de a intra în tratarea ei, să aruncăm o privire de ansamblu asupra patimilor capitale. Prin
aceasta, vom ajuta la înțelegerea locului pe care îl ocupă patima lăcomiei pântecelui în raportul ei
cu celelalte patimi.

2. Privire generală asupra păcatelor capitale

Teologice ”, seria II-a, anul VII (1955), nr. 7-8, p. 469.

2
 Printre nenumăratele păcate și patimi, care pustiesc viața umană, cele mai grave sunt acelea
care se numesc patimi sau păcate capitale, ce izvorăsc de-a dreptul din pofta cea fără rânduială.
Denumirea de capitale nu exprimă aici gravitatea lor, ci faptul că din ele decurg multe și felurite
păcate. Se numesc capitale nu numai pentru că sunt începutul altor păcate, ci faptul că sunt
izvoarele din care ies multe și felurite păcate.
Sfântul Grigore de Nissa observă că înclinările naturii umane se leagă întocmai ca verigile
unui lanț: dacă tragi una, toate celelalte se pun în mișcare2.
Patimile capitale provin, la rândul lor, din cele trei forme sub care se manifestă iubirea de
sine fără rânduială și anume: din pofta trupului, din pofta ochiului și din trufia vieții ( I Ioan 2, 16).
Primii scriitori creștini, la care întâlnim învățătura despre păcatele capitale sunt monahii
răsăriteni. Astfel, Evagrie Ponticul ( pe la anul 400) numără opt gânduri pătimașe și le redă în
următoarea ordine: lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de argint, întristarea, mânia, trândăvia,
slava deșartă și trufia.
Sfântul Ioan Casian, cu 20 de ani mai târziu, scria în Despre rânduielile chinoviilor și
despre vindecarea celor 8 patimi de căpetenie, tot despre cele 8 patimi și anume: lăcomia
pântecelui, desfrânarea, avariția, mânia, întristarea, trândăvia, slava deșartă și mândria3.
Aceeași ordine o aflăm și la Nil Ascetul; iar Sfântul Ioan Damaschin numără tot opt păcate
capitale.
Întâlnim numărul de șapte la Tertulian, la Sfântul Ciprian și la Sfântul Grigore cel Mare4.
În orice caz, Evagrie Ponticul este primul ascet creștin care a fixat în scris învățătura despre
păcatele capitale în Capete despre deosebirea patimilor și gândurilor5.
În ce privește numărul lor, rămânem la numărul de șapte, subsumând slava deșartă
mândriei, înlocuind tristețea cu invidia și plasând tristețea la capitolul invidiei, trândăviei sau altor
patimi capitale. Această schimbare este necesitat mai mult de o nevoie de sistematizare și nu
produce nici o știrbire a fondului.
Adoptarea numărului de șapte corespunde celor șapte draci, pe care Mântuitorul Iisus
Hristos i-a alungat din Maria Magdalena ( Marcu 16, 9), celor șapte duhuri, ce intră în omul care și-
a piedut harul ( Luca 11, 26), și celor șapte capete ale hidrei otrăvitoare, despre care vorbesc poeții
greci, cum spune Ilie Miniat în Didahii.

2
Sfântul Grigore de Nissa apud Asistent Const. C. Pavel, Lăcomia , patimă dăunătoare vieții individuale
și obștești, în ,, Studii Teologice ”, seria II-a, anul VII (1955), nr. 7-8, p. 470.
3
Sfântul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutății, în Filocalia, volumul I, tradusă din grecește de
Prot. stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, Institutul de Arte Grafice S.A., Sibiu, 1947, p. 97.
4
Moralia, 1. XXXI, c. 45; Migne, P.L. LXXVI col. 620-622 apud Asistent Const. C. Pavel, op.cit., p.
470.
5
Evagrie Ponticul, Capete despre deosebirea patimilor și gândurilor, în Filocalia, volumul I, tradusă din
grecește de Prot. stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, Institutul de Arte Grafice S.A., Sibiu, 1947, pp. 48-70.
3
3. Lăcomia pântecelui

4
 Lăcomia pântecelui (gastrimarghia, gula sau ventris ingluvies) este o poftă nemăsurată de
mâncare și băutură și satisfacerea ei mai mult decât este necesar, cu aviditate, numai pentru
desfătare, ceea ce este împotriva bunei rânduieli. Sub formă normală, pofta de mâncare este foame
firească, care are rostul de a stimula alimentarea organismului, fiind, pusă direct în slujba
instinctului de conservare.
Foamea se transformă în patimă, când plăcerea de a mânca, pe care o stârnește devine din
mijloc scop, când este considerată și urmărită ca un bun suprem 6. Astfel încât, despre lacom se
poate spune că „ trăiește ca să mănânce și nu mănâncă pentru ca să trăiască ”.
Înclinațiile pe care le avem de la Dumnezeu pentru conservarea trupului nostru, rămân
indiferente din punct de vedere moral, dacă se mențin într-o limită conformă rațiunii, naturii, voinței
și scopului fixat de Creator; dar „ dacă aceste înclinații depășesc echilibrul natural și rațional, atunci
ele devin, din punct de vedere moral, acțiuni rele, păcate ”7.
Această patimă are două forme principale: se poate îndrepta spre o anumită calitate a
mâncării, și atunci înseamnă căutarea unor feluri de mâncare gustoase, fine, delicate, și dorința ca
mâncărurile să fie gătite cu grijă; poate, de asemenea, să aibă în vedere în principal cantitatea
mâncării, fiind atunci dorința de a mânca mult. În primul caz, ceea ce se caută mai înainte de orice
este plăcerea gurii, a gustului; în cel de-al doilea, plăcerea pântecelui. În ambele situații este vorba
despre căutarea unor plăceri de natură trupească, de aceea gastrimarghia poate fi trecută printre
patimile trupești8.
Dar cu toate că trupul este direct implicat în această patimă, lăcomia pântecelui nu se naște
din necesitățile acestuia, dovadă fiind faptul că dorința depășește adesea nevoia reală, uneori chiar
foarte mult, mai ales în cazul bulimiei. Aceasta face să poată fi privită și ca o patimă a sufletului9.
Trebuie precizat faptul că nu ideea că hrana ar fi în ea însăși necurată și rea sau că hrănirea
ca funcție în sine ar avea ceva rău în ea duce la considerarea gastrimarghiei ca patimă, căci, așa cum
a spus Iisus Hristos: „ Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om ”(Mt.15, 11). Deci, această patimă nu
privește hrana în sine, ci constă în felul greșit în care omul se folosește de ea. Tot așa, nu în a mânca
stă patima, ci în starea sufletească a omului și în scopul pentru care se face10.
Lăcomia pântecelui nu constă în dorința de hrană, firească, ci în dorirea plăcerii dobândite
prin mâncare, astfel încât omul lacom pune dorința de hrană și plăcerea de a o avea înaintea doririi

6
Asistent Const. C. Pavel, op. cit., p. 469.
7
Dictionnaire encyclopedique de la theologie catholique, vol. V, pp. 144-147, la cuvântul „ Concupiscence ” apud. Pr.
Mircea Șfichi, Lăcomia, piedică în calea mântuirii și a progresului social, în „ Biserica Ortodoxă Română ”, anul
LXXXV(1967), nr. 9-10, p. 962.
8
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, tradusă de Marinela Bojin, Ed. Sophia, București, 2001, p. 129.
9
Ibidem, p. 129.
10
Ibidem, pp. 129-130.
5
lui Dumnezeu, depărtându-se și lipsindu-se de desfătarea lucrurilor duhovnicești, în favoarea celor
trecătoare.
Două sunt felurile lăcomiei și anume: îmbuibarea sau nesațiul, adică excesul de mâncare și
beția, excesul băuturii alcoolice până la pierderea rațiunii. Acestea două sunt păcate și patimi
specific deosebite mai ales pentru că, de obicei, nu sunt împreună, în sensul că lacomul de mâncare
nu are în același timp prea multă plăcere de băutură alcoolică și invers. Se consideră că păcătuim
prin îmbuibare atunci când: a) mâncăm înainte de vreme sau mai des decât se cuvine sau este
nevoie, fără pricini binecuvântate(în cazuri de forță majoră – război, calamități – când mâncarea
înainte de vreme este o măsură sfătuită de prudență); b) mâncăruri prea scumpe și prea alese; c) mai
mult decât este nevoie și mai mult decât îngăduie sănătatea; d) cu prea multă lăcomie; e) mâncăruri
pregătite cu prea mult rafinament11.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „ mâncările s-au făcut pentru două pricini: pentru
hrană și pentru tămăduire. Prin urmare, cei ce se împărtășesc de ele în afară de aceste pricini, se vor
osândi ca unii ce s-au dedat desfătărilor, folosind rău cele date de Dumnezeu spre trebuință. Și în
toate lucrurile, reaua folosire este păcat”12.
În sine și prin natura ei, lăcomia fiind un exces în lucruri în sine indiferente, este un păcat
ușor, dar devine păcat greu în următoarele cazuri: a) când ținem atât de mult la mâncare și băutură
încât, pentru ele suntem gata să călcăm porunci care ne obligă sub sancțiunea păcatului de moarte,
de pildă, ajutorul celor lipsiți, bolnavi. Despre unii ca aceștia, care-și fac din mâncare supremul
scop în viață, Sfântul Apostol Pavel zice: „ al căror dumnezeu este pântecele lor ”( Filip. 3, 19); b)
când din pricina lăcomiei, nu mai sunt în stare a îndeplini o datorie, ce obligă sub păcat greu,
bunăoară, când consumăm bunurile necesare săracilor, nu ajutăm pe săraci, ne lenevim; c) când, din
cauza lăcomiei, ne ruinăm sănătatea; d) când călcăm poruncile ce privesc abstinența și postul13.

4. Efectele lăcomiei pântecelui

11
Asistent Const. C. Pavel, op. cit., p. 473.
12
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, suta a treia, c. 86, în Filocalia , vol. II, traducere, introducere
și note de Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p.134.
13
Asistent Const. C. Pavel, op. cit., p. 474.
6
 Lăcomia dă naștere la:
a) slăbirea puterilor intelectuale în așa fel, încât ne împiedică de a ne ruga și a face alte
fapte de evlavie. La acestea se referă Mântuitorul când spune: „ Luați seama la voi înșivă, ca nu
cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibarea de mâncare și băutură și fără de veste să vie asupra
voastră ziua aceea ”(Lc.21, 34).Lacomii sunt întotdeauna dezorientați, cu stomacul supraîncărcat,
nu le place să se apuce de muncă, iar voința lor este slăbită, neavând nici o energie în vreme de
14
ispită. Prin lăcomie, se dezvoltă în om pofta după plăcerea senzuală.
b) plăcerea desfrânată sau pofta fără rânduială este întețită, alimentată îndeosebi de
lăcomia pântecelui. Scriitorii ascetici răsăriteni consideră lăcomia pântecelui ca fiind patima ce le
produce pe toate. Într-adevăr, îmbuibarea și beția pun în mișcare desfrânarea. Ambele au nevoie de
bani, ceea ce produce avariția sub forma cupidității. Dacă nu-i are se mânie și se întristează, văzând
că alții posedă ce-i lipsesc lui. Dacă îi are, se mândrește și-și satisface toate patimile.
c) limbuția, produsă de lipsa de cumpătare. Lipsa de frâu a gurii duce și la lipsa de frâu
a limbii, care poate rosti cuvinte lipsite de cuviință.
d) glume necuviincioase care ies dintr-o gură fără strajă și dintr-o minte amețită de
băutură, care pot fi pricină de sminteală atât pentru sine cât și pentru alții.
e) lenea, produsă adesea de îmbuibarea de mâncare, care, pe de o parte, silește
organismul să cheltuiască multă energie cu digestia, iar pe de altă parte, digestia făcându-se greu,
obosește organismul și-l înclină spre trândăvie.
f) îmbuibarea strică sănătatea. Supraalimentația duce la o supraactivitate a tuturor
organelor de elaborare și eliminare digestivă: stomac, intestine, ficat, rinichi, piele. Din această
cauză apar congestiile, crizele de gută, colici, dermatoze, etc.
g) lăcomia atrage osânda veșnică. „ Vai vouă celor ce sunteți sătui acum că veți
flămânzi ” (Lc.6, 25), spune Iisus Hristos, iar Sfântul Grigorie de Nissa, cine e prea gras nu va
putea nicidecum să treacă prin poarta cea strâmtă a cerului.
Mai nou, în societatea actuală, există tendința de a stigmatiza persoanele predispuse
spre obezitate; stigmatizare determinată de ideea larg răspândită conform căreia oamenii grași sunt
de vină, fiind ei înșiși răspunzători pentru greutatea și aspectul lor, că sunt prea îngăduitori cu ei
înșiși, leneși, fără principii morale, fără abnegație și fără control asupra impulsurilor. Astfel de
oameni devin ținta semipermanentă a dozelor mai mari sau mai mici de insulte și umiliri, a
prejudecăților și a discriminării ocazionale sau instituționalizate15.

14
Ibidem, pp. 474-475.
15
A se vedea pe larg la Francine Prose, Lăcomia, tradusă din limba engleză de Sorana Iuliana Lupu, Tipografia
Moldova, Iași, 2008, pp. 98-105.
7
 Sfântul Ioan Scărarul ne dă o listă a patimilor odrăslite de lăcomia pântecelui,
punând-o, prin personificare, chiar pe ea să le arate: „ fiul meu cel întâi născut este slujitorul
curviei; al doilea după el este cel al învârtoșării inimii; al treilea e somnul. Apoi din ei pornește o
mare de gânduri: valuri de întinăciuni, adânc de necurății neștiute și negrăite. Fiicele mele: lenea,
vorba multă, îndrăzneala, născocirea râsului, glumele, împotrivirea în cuvânt, grumazul țeapăn,
neauzirea, nesimțirea, robia, fala, cutezanța, iubirea de podoabe, cărora le urmează rugăciunea
întinată și gândurile împrăștiate, dar adeseori și nenorociri deznădăjduite și neașteptate, cărora le
urmează iarăși deznădejdea, cea mai cumplită dintre toate.16
Prin canonul 22 al Sinodului VII(787), se arată ce atitudine să avem față de mâncare.

5. Remedii

Împotriva lăcomiei pântecelui, se recomandă următoarele leacuri:

16
Sfântul Ioan Scărarul, Scara, XIV, 31, în Filocalia, vol. IX, traducere, introducere și note de Pr.Prof.Dr.Dumitru
Stăniloae, EIBMBOR, București, 1980, pp. 220-221.
8
 a) să ne rugăm înainte și după masă, ca tot ce facem, „ ori de mâncăm, ori de bem, toate să
le facem spre slava lui Dumnezeu ”( I Cor.10, 31);
b) să ne mulțumim cu ceea ce ni se dă( Lc.10, 8);
c) să ne deprindem cu hrană și băutură măsurată;
d) să ne aducem aminte de despărțirea sufletului de trup, de judecata viitoare, de flăcările
iadului;
e) să alimentăm dorința de a dobândi împărăția cerului;
f) să ne aducem aminte de dictonurile: „ cine mănâncă mai mult, trăiește mai puțin” sau
„ mai mulți ucide lăcomia decât sabia ”;
g) să considerăm plăcerea nu ca un scop, ci ca un mijloc și, prin urmare, subordonată dreptei
rațiuni. Plăcerea aceasta trebuie, deci, sfințită mai întâi prin puritatea intenției, care trebuie să-i stea
la bază. Pentru creștini, mâncarea nu-i un simplu proces fiziologic, ci implică anumite atitudini
morale, care-i ridică valoarea. Astfel, noi mâncăm spre slava lui Dumnezeu, cu recunoștință pentru
bunătatea Lui, care ne dă hrană în fiecare zi; cu smerenie, pentru că n-o merităm; cu iubire, punând
forțele, pe care le redobândim, în slujba lui Dumnezeu și a semenilor. Numai așa respectăm
cumpătarea.
În al doilea rând, creștinul trebuie să facă acte de înfrânare, îndeosebi în vederea
posturilor, spre a avea de unde dărui celor în nevoie, și spre a-și asigura mai bine stăpânirea
sufletului asupra trupului;
h) să luăm în seamă faptul că, prin îmbuibare și beție, decădem sub nivelul animalelor, care
nu mănâncă, în genere, mai mult decât le cere instinctul de conservare;
i) să păstrăm cu fidelitate toate posturile, rânduite de Biserică spre disciplinarea
stomacului17.
Toată tradiția creștină ne învață că lăcomia pântecelui poate fi înlăturată cu ajutorul
postului, prin cumpătare. Atunci când vorbim de post, însă, trebuie să avem o dreaptă judecată. Se
știe că pe lângă postul obișnuit, care presupune consumarea de mâncăruri vegetale și abținerea de la
cele animale, mai este și ajunarea; mai sunt și alte moduri de nevoință. Nu trebuie uitat însă că
postul este un mijloc, și nu un scop, iar nu toți oamenii au aceeași constituție fizică și psihică.
Despre post trebuie să spunem că nu este bine după ce l-am ținut și a venit sărbătoarea, să ne
îmbuibăm cu de toate pentru că astfel nu ne vom mai putea ruga și slăbește tăria noastră
duhovnicească18. Se cere, apoi, nu numai o înfrânare a poftei, ci și a gândurilor, ce duc la lăcomie și
la gustarea plăcerilor senzuale.

17
Asistent Const. C. Pavel, op. cit., pp. 475-476.
18
Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Spiritualitate creștină, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, pp. 85-88.
9
 6. Concluzii

Îmbuibarea și beția, departe de a fi păcate ușoare și inofensive, sunt, prin urmările

lor, păcate grave, atât pentru individ cât și pentru societate.
10
 Excesul de mâncare și băuturi alcoolice nu numai că nu ajută la întărirea
organismului fizic, dar chiar îl slăbesc ajungând chiar până la ruinarea lui totală.
Efecte și mai dezastruoase au asupra vieții sufletești. Prin aceste excese, puterile
intelectuale, afective și voluntare slăbesc, se pervertesc și se istovesc.
În sfârșit, departe de a fi păcate ce privesc numai pe individul stăpânit de ele,
dimpotrivă, interesează, și pe semenii noștri, care într-un anumit fel sunt atinși de ele. Faptul că noi
mâncăm sau bem prea mult și prea rafinat, deterrmină, pe de o parte, diminuarea alimentelor
necesare altora, iar, pe de altă parte, ne face improprii pentru producție.
În cazul beției, urmările ce decurg din aceasta pot fi destul de grave pentru semeni,
ea conducând aproape întotdeauna la desfrânare, tulburarea liniștei, certuri, batăi și chiar crime.
Gravitatea îmbuibării și beției este sugerată și de importanța pe care Biserica
Ortodoxă o acordă posturilor, ca mijloace de mântuire, iar cumpătarea în mâncare și băutură reflectă
superioritatea umană și condiția de bază a desăvârșirii morale.

11