Cuprins

CAP I. INTRODUCERE……………………..………………………………..3

CAP. II. JUDECATA OBȘTEASCĂ ȘI CEA UNIVERSALĂ………………….5

II.1. Autorul judecăţii……………………………………………………….5

II.2.Trăsăturile judecăţii…………………………………………………….6

II.3. Criteriile judecăţii……………………………………………………...7

II.4. Deosebiri și asemănări între Judecata Particulară și cea Universală…..8

CAP.III. EVENIMENTELE PREMERGATOARE JUDECĂŢII

UNIVERSALE ………………………………………………………… 10

III.1. Semnele sfârşitului şi motivul nevăzut al sfârşitului lumii………….10

III.2. Timpul şi locul desfăşurării Judecăţii ……………………..………..12

III.3. Urmările judecăţii……………………………………………………13

III.4. Necesitatea judecăţii ………………………………………………...14

III.5. Erezii privind Judecata Universală ………………………………….15

III.6. Judecata, un sfârşit al istoriei …………………………………………17

CAP.IV. CONCLUZII……………………………………………………………20

CAP. V. BIBLIOGRAFIE………………………………………………………...21

2
 CAP. 1.

INTRODUCERE

Lumea aceasta nu va dura la infinit în forma care se află acum. Va veni o vreme când se
va sfârși această lume și va începe alta, în care şi cerul și pământul se vor înnoi și neamul
omenesc care va exista la ora aceea, va fi transformat, va fi transfigurat. Din oameni pământești
materiali, cum suntem fiecare din noi, vom deveni niște oameni cu însușiri duhovnicești, oameni
nestricăcioși; materia aceasta care este în noi se va transfigura. Aceste lucruri par de necrezut,
însă așa va fi. Mântuitorul a spus: ”Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.”
(Luca 21, 33). Ce a spus Iisus Hristos rămâne valabil în toată veșnicia, căci este Dumnezeu din
Dumnezeu, Dumnezeul întrupat, Care știe toată această perioadă a lumii și tot viitorul ei și
sfârșitul ei și continuarea ei cu veșnicia cea fără de sfârșit. Așadar vom muri. Fiecare moare la
timpul său. Dar, după ce murim se întâmplă ceva cu noi : nimeni nu scapă de judecată! Este o
judecată particulară, pentru fiecare, și mai este una obștească, la sfârșitul lumii. Judecata
particulară este numită și provizorie, pentru că este judecat numai sufletul. Dar sufletul nu este
singur în lumea aceasta. Sufletul își are viața împreună cu trupul, și împreună fac și fapte bune,
fac și fapte rele. De aceea sufletul va fi judecat după cum și-a dus viaţa împreună cu trupul, fie în
fapte bune, fie în fapte rele.1
La judecata particulară sunt trei elemente care contribuie : conştiinţa noastră - a
fiecăruia din noi, îngeri buni şi îngeri răi sau diavolii. Conștiința, la judecata particulara, ca și la
cea universală, va fi foarte luminoasă; nu-i va scăpa nimic din ceea ce s-a intâmplat în viața ei.
Va vedea faptele rele, mai ales. Le va vedea foarte clar și va simți o mustrare de conștiință foarte
mare si un regret pentru că n-a făcut fapte bune. Atunci iși va da seama fiecare ce valoare are o
faptă bună și o faptă rea. Deci conștiința va fi foarte activă și va avea un rol foarte important.
Mai apar îngerii și demonii. Demonii se țin de noi toata viața aceasta. Chiar dacă vrem să facem
fapte bune, ei caută să ne târască la fapte urâte, murdare, care jignesc pe Dumnezeu si-L supără.
Dumnezeu S-a întrupat pentru noi anume, ca să mergem pe calea Lui, să ajungem în lumină, nu
în întuneric. Ori diavolii sunt foarte egoiști. Vor ca, dacă se poate, toată lumea să meargă pe
calea lor, după indicațiile lor. Adică să trăiască lumea in fel de fel de păcate urâte - toate păcatele
sunt urâte de fapt - și să meargă împotriva lui Dumnezeu. Diavolii nu îndrăznesc să
1
Părintele Arhimandrit Sofian, „Ne vorbeşte Părintele Sofian” ed. EDITURA: MĂNĂSTIREA SIHĂSTRIA, p. 128

3
batjocorească pe Dumnezeu, dar ne conving pe noi, oamenii, să facem fapte care nu-I plac lui
Dumnezeu. Așa încât diavolii ne bagă în foc. Ei intâi ne obligă aproape să facem fapte rele, iar
după aceea, la judecată, ei ne vor condamna că am făcut cutare sau cutare faptă rea. Îngerii lui
Dumnezeu care vor fi de față și îngerii păzitori ai fiecăruia dintre noi vor urmări să ne apere, să
arate faptele noastre bune, să arate momentele în care ne-am pocăit.2

Totuși, cât ar fi un om de rău, are din când in când momente când se căiește că face
lucruri rele. Pentru îngerul păzitor contează această mustrare de conștiință și se bucură când un
om păcătos caută să se întoarcă, să renunțe la viața lui ticăloasă, ca să se întoarcă pe calea cea
bună, calea lui Dumnezeu. Acest rol îl au îngerii, să arate toate faptele bune ale noastre, ale
fiecăruia, deși Dumnezeu știe despre fiecare ce a făcut. Faptele noastre, bune sau rele, sunt
înscrise în noi, încât, când vom apărea la ziua Judecății, ne vom vedea cum suntem pe dinlăuntru
și, mai ales, ne va vedea Hristos, Care ne va judeca. Va fi o primejdie și o priveliște foarte grea,
apăsătoare, pentru că faptele noastre vor fi văzute de toata lumea, de lumea pământească și
lumea îngerilor. De aceea va fi o mare rușine pentru noi, care am trăit în fapte urâte și o mare
bucurie pentru cei buni, căci se vor sublinia faptele noastre făcute în smerenie și în dragoste.
Ne va judeca Hristos după cum am trăit fiecare. Cei drepți vor trece de-a dreapta Lui,
spre bine; iar cei răi, păcătoși, de-a stânga, pentru iad. Nu vor intra deodata, nici in fericirea
veșnică și nici în munca veșnică cei care vor fi judecați, ci mai întai într-un loc, într-o stare de
provizorat și vor fi așa cum se intâmplă la procesele omenești, la judecată.3

La judecata particulară nu se dă nici pedeapsă, nici răsplată definitivă, pentru că omul n-a
făcut păcate sau virtuți, singur numai cu sufletul lui, ci a făcut și cu trupul. Și de aceea se
așteaptă judecata universală la sfârșitul istoriei, când ne vom da seama fiecare de faptele noastre
bune sau rele.

2
Ioan Chirvasie, „Pentru care păcătoşi se roagă Biserica”, în «Studii Teologice», X (1958), nr. 9—10, p. 557
3
Idem
4
 CAP. II .

JUDECATA OBȘTEASCĂ ȘI CEA UNIVERSALĂ

II.1. Autorul

Dumnezeu a creat lumea ca să o desăvârșească, nu ca să o lase veșnic într-o formă

relativă. Așa cum tot ce este material are un început, înfăptuit de creatorul său, așa va avea și un
sfârșit, tot din partea creatorului său, deoarece creatorul are drept de viață și de moarte asupra
creației sale. Noi, în calitate de creații ale lui Dumnezeu, avem un sfârșit, dar sfârșitul este doar
pe această lume materială. Dumnezeu, ne iubește atât de mult încât ne-a făcut ”După chipul și
asemănarea Lui” (Facere 1,26), chiar dacă trupul este trecător, sufletul ni L-a făcut veșnic.
Biserica ne învaţă că atât omul, ca valoare supremă a creaţiei, cât şi lumea pe care i-a
dat-o în dar Dumnezeu, vor ajunge, când va voi Dumnezeu, la un sfârşit al chipului lor actual,
după care, în urma judecăţii Celui ce le-a zidit, oamenii vor trece într-un alt plan de existență,
veşnică, purtând imprimate pentru eternitate ca urmare a faptelor de aici la fericire sau nefericire.
Nimeni nu va scăpa de această judecată!4
Sfânta Scriptură ne învață ca adevăratul judecător, este Însuși Iisus Hristos:” Tatăl nu
judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.” (Ioan 5, 22). Dar Iisus Hristos nu este singur,
ci datorită perihorezei și aproprierei, la judecată va participa și Tatăl și Duhul Sfânt ” Şi chiar
dacă Eu judec, judecata Mea este adevărată, pentru că nu sunt singur, ci Eu şi Cel ce M-a trimis
pe Mine.” (Ioan 8, 16).
Din versetul Sfântului Evanghelist Matei, capitolul 24, versetul 36 „Iar de ziua şi de
ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” se arată firea umană
a Autorului, şi nicidecum faptul că Hristos nu ar şti ziua aceea. Cum ar putea oare Autorul să nu
cunoască timpul judecăţii peste care a fost pus de Tatăl? Aşa cum un arhitect cunoaşte timpul
sfârşirii unei lucrări, aşa şi Dreptul Judecător, ştie când va are să judece toate neamurile.5

II.2.Trăsăturile judecății
4
Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică Ortodoxă” vol. III, Ediţia a IV-a, Editura Institutului
Biblic şi de misiune Ortodoxă Bucureşti – 2010, p. 368
5
Idem
5
 Judecata universală va avea următoarele caracteristici:

 Universală
 Solemnă
 Dreaptă
 Definitivă
 Supremă
 Înfricoșătoare
1. Judecata din urmă va fi universală deoarece ei i se vor supune absolut toți oamenii
din toate locurile și din toate timpurile. Ea se deosebește de cea particulară nu numai prin faptul
că la aceasta se vor prezenta toți oamenii, ci și pentru că acum se vor descoperi și consecințele pe
care le-au avut asupra contemporanilor sau urmașilor faptele bune sau rele ale oamenilor. La
această judecată se vor supune și duhurile necurate (II Petru 2,4). Pentru îngeri, care, deși sunt
ființe spiritual superioare oamenilor, nu posedă atotștiință, judecata va însemna o descoperire a
planului dumnezeiesc cu privire la lume, așteptată de ei cu frică și cu cutremur. Sfinții nu vor fi
propriu-zis judecați, căci zice Mântuitorul: “Cel ce ascultă cuvintele Mele și crede în Cel ce M-a
trimis pe Mine, are viață veșnică și l-a judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viață” (Ioan
5,24). Prezența lor la judecată va fi formală, în schimb ei vor osîndi pe păcătoși și vor aprecia cu
laudă pe cei ce au facut binele, potrivit sentinței Dreptului Judecător. Apostolii, de asemeanea,
vor fi judecați formal (afară de Iuda), ei fiind prezenți la judecată ca unii care se bucură de o
deosebită cinste din partea Mântuitorului (Matei 19,28; Luca 22, 30).
Cât privește afrmația sfântului apostol Pavel, că îngerii vor fi judecați de oameni (I
Corinteni 6,3) după părerea unor teologi, ea se referă probabil la faptul că unii dintre îngeri, pe
care Mântuitorul îi va afla că nu și-au îndeplinit slujba de a îndemna pe oamenii dați în grija lor
să facă binele și să evite răul, vor primi o apreciere mai puțin lăudabilă din partea sfinților și
drepților. După alții însă, cele spuse de Sfântul Pavel se referă la judecata îngerilor răi, de care
vorbește și Sfântul Petru (II Petru 2,4) 6
2. Judecata universal va fi și solemnă, Mântuitorul Hristos șezând pe scaunul măririi
Sale, înconjurat de îngeri, Apostoli și sfinți, va reprezenta cea mai înaltă autoritate
judecătorească, în drept să hotărască soarta definitivă a tuturor oamenilor, drepți sau păcătoși.
Faptul că toți cei prezenți acolo simt că în această instanță se pecetluiește soarta tuturor
oamenilor pentru veșnicie, fără posibilitate de schimbare, confer o măreție deosebită
momentului. Înfățișarea și autoritatea Judecătorului sunt atât de impunătoare și impresionante,

6
Pr. Prof. dir. Isidor Todoran; Arhid. Prof. dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică Manual pentru seminariile
teologice, pp. 387-389
6
încât ”de fața lui a fugit tot pământul și tot cerul și loc nu s-a aflat lor” (Apoc. 20,11). Vorbind de
solemnitatea acestei judecăți, proorocul Daniel zice: un râu de foc ce curge înaintea
Judecătorului” (Daniel 9,10), iar psalmistul spune: ”Străluit-au fulgerele Lui lumii și s-a clătinat
pământul…vestit-au cerurile dreptatea Lui și au văzut noroadele slava Lui” (Ps 96, 4-6).
3. Judecata universală va fi publică, ceea ce înseamnă că ea se va face în fața tuturor.
Vorbind despre aceasta, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: ”Iar pe lângă aceștia, toată zidirea
cea cerească și cea pământească, câtă e în îngeri și în puterile mai presus de îngeri, și câtă e în
oameni, stă de față cu cutremur, așteptând înfricoșata descoperire a judecății dumnezeiești. De
către toți aceștia se vor citi faptele noastre ale tuturor și se va face dezgolirea celor ascunde, când
toți își vor cunoaște reciproc păcatele, cum își citește fiecare fără greșeală cartea conștiinței
sale”.7
4. Deoarece cel ce face Judecata este Judecătorul cel drept (II Tim. 4,8), judecata
Căruia este dreaptă (Ioane 5,30), fiindcă Acela cunoaște nu numai faptele, ci și gândurile cele
mai ascunse ale oamenilor (Rom. 2,16), sentința acestui Judecător va fi cu adevărat dreaptă iar
criteria după care se va face judecata va fi împlinirea sau neîmplinirea faptelor iubirii fată de
aproapele (Matei 25,35). Ea va fi dreaptă și pentru faptul că fiecare om va fi judecat potrivit cu
legea cea după care a trait pe pământ: păgânii după legea morală natural (Rom. 2, 14-16) evreii
după legea mozaică (Rom. 2, 12), iar creștinii după legea evanghelică.
5. Decizia Dreptului Judecător va fi definitivă și veșnică. Judecata va rămâne
valabilă pentru veșnicie, deoarece însăși conștiința fiecăruia va înregistra dreptatea hotărârii.
6. Judecata va fi supremă pentru că va fi facută de Judecătorul Suprem, Stăpânul
lumii. Judecătorul are de la Tatăl ”Toată puterea în cer și pe pământ”(Matei 28, 18).
7. De asemenea, această judecată este înfricoșătoare pentru toți: îngeri, cei drepți și
păcătoși, deoarece prinea li se face cunoscut planul lui Dumnezeu cu referire la lume, așteptată
cu frică și cu cutremur.8

II.3. Criteriile judecații

Cât privește criteriile după care vom fi judecați, Sfântul Grigorie de Nyssa spune că
după patru legi vor fi pentru acest eveniment final.
a) Cei ce au trăit de la Adam până la darea legii pe Muntele Sinai, vor fi judecați de
Hristos, după legea morală sau legea firii. Prin conștiință, care este glasul lui

7
Pr. Prof. dir. Isidor Todoran; Arhid. Prof. dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică Manual pentru seminariile
teologice, p. 388
8
Ibidem
7
 Dumnezeu în om, fiecare știe ce este bine și ce este rău. După această lege s-a
condus lumea până la Moise (Romani 2, 14-15).9
b) A doua lege după care se vor judeca oamenii dinainte de Hristos și toți cei ce nu
cred în Hristos, este legea zidirilor, a întregii creații care ne stă pururi în față și ne
spune că este făcută atât de minunat de un Creator nevăzut, de Dumnezeu. ”Lumea
văzută, spune Sfântului Vasile cel Mare, este școală a sufletelor celor cuvântătoare”,
Biblia nescrisă a tuturor oamenilor (Romani 1, 20)10
c) A treia lege, după care se vor judeca numai evreii, este legea scrisă a lui Moise, care
s-a dat pe muntele Sinai (Romani 2, 12)

II.4. Deosebiri si asemănări între Judecata Particulară si

cea Universală

Judecata universală se deosebeşte de cea particulară prin foarte multe aspecte:

 Prima diferenţă este observată încă din numele acestora, fiind alcătuite din două
cuvinte cu sens opus. Prima judecată este personală, un singur suflet este judecat, pe
când la judecata universală va participa întreaga făptură, până şi duhurile necurate i
se vor supune;
 Judecata universală se deosebeşte de cea particulară şi prin faptul că la ea vor
participa toţi oamenii în trup;11
 La aceasta judecată nu vor exista pârâşi, aşa cum sunt la judecata particulară, căci
Dreptul Judecător cunoaşte toate faptele noastre, până şi cele mai ascunse gânduri;
 Se deosebeşte şi prin a treia caracteristică a ei, judecata universală fiind publică,
adică se va face în faţa tuturor, toţi auzind deci faptele noastre rele şi bune, pe când
cea particulară va fi exact cum are denumirea, particulară, personală;
 Această ultimă judecată va avea o sentinţă definitivă, va rămâne valabila pentru
veşnice, în comparaţie cu judecata particulară, a cărei sentinţe va fi valabilă până la
învierea morţilor;

9
Arhimandritul Cleopa Ilie, „Ne vorbeşte Părintele Cleopa” vol. 5, ediţie îngrijită de Arhimandrit Ioanichie Bălan, ed.
Episcopiei Romanului, p. 115
10
Idem
11
Pr. Prof. dir. Isidor Todoran; Arhid. Prof. dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică Manual pentru seminariile
teologice, p. 387
8
  La judecata particulară îngerul păzitor va lupta pentru scăparea sufletului nostru, pe
când la judecata universală, ei vor fi prezenţi doar ca martori;12
 Judecata universală va avea loc pe acest pământ, nou, transfigurat, respectiv Valea
lui Iosafat, pe când judecata particulară are loc în cer;
 Judecata particulară este repetabilă, ea se repetă de la om la om, în comparaţie cu
cea universală care este una singură, o singură dată are loc eshatologia creştină.

Dar cele două judecăţi au şi câteva elemente în comun, printre care enumerăm:
 Ambele judecăţi vor fi făcute de Însuşi Mântuitorul Hristos („Tatăl nu judecă pe
nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.”)13
 După ambele judecăţii sufletul se va duce în rai sau în iad, excluzându-se astfel teoria
purgatoriului susţinută de către Biserica Catolică;
 La ambele judecăţi exista perechea: Judecător – judecat – martor;
 Sentinţa primită la oricare din aceste două judecăţi este dată pe baza credinţei şi a
faptelor noastre;
 Diavolii sunt prezenţi la ambele judecăţi, chiar dacă la prima este în postura pârâşului;
 Ambele judecăţi se vor desfăşura într-un chip ceresc

12
Arhimandritul Cleopa Ilie, „Ne vorbeşte Părintele Cleopa” vol. 5, ediţie îngrijită de Arhimandrit Ioanichie Bălan,
ed. Episcopiei Romanului, p. 115
13
Ioan 5, 22
9
 CAP. III.

EVENIMENTELE PREMERGĂTOARE JUDECĂŢII UNIVERSALE

III.1. Semnele sfârşitului şi motivul nevăzut al sfârşitului lumii

Deşi nu se ştie cu siguranţă momentul sfârşitului lumii, totuşi, conform Sfintei Scripturi,
vor fi unele semne care pot să indice oarecare probabilitate apropierea sfârşitului. Dar şi aceste
semne pot fi puse sub o oarecare ambiguitate. De aceea, Sfânta Scriptură spune pe de o parte că
sfârşitul va veni pe neaşteptate, dar pe de altă parte, dă unele semne ale apropierii lui.

Sfântul Apostol Pavel înfăţişează caracterul ambiguu al apropierii sfârşitului, declarând

că şi atunci unii se vor îndoi de apropierea lui. De aceea sfârşitul va veni „ca un fur”. „Întâi
trebuie să ştiţi că în zilele cele de apoi, veni-vor cu batjocură batjocoritorii, care vor umbla după
poftele lor şi vor zice: Unde este făgăduinţa venirii Lui? Că de când au adormit părinţii, toate
rămân aşa ca de la începutul zidirii…Iar ziua Domnului va veni ca un fur; atunci cerurile vor
pieri cu vuiet mare; stihiile arzând se vor desface şi pământul şi lucrurile de pe el vor arde cu
totul” (2 Pt. 3, 3-4, 10).14

Pe de o parte, semnele sfârşitului date de Sfânta Scriptură par să fie foarte caracteristice.
Dar pe de altă parte, din cauza confuziilor care vor persista, nici aceste semne nu pot fi
identificate cu siguranţă deplină. Ele sunt:

 Predicarea Evangheliei la toate popoarele „Şi se va propovădui această

Evanghelie a împărăţiei în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci
va veni sfârşitul.”(Matei 24, 14)
 Convertirea poporului iudeu la creştinism „Pentru că nu voiesc, fraţilor, ca voi
să nu ştiţi taina aceasta, ca să nu vă socotiţi pe voi înşivă înţelepţi; că împietrirea
s-a făcut lui Israel în parte, până ce va intra tot numărul neamurilor.”(Romani
11, 25)15

14
Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică Ortodoxă” vol. III, Ediţia a IV-a, Editura Institutului
Biblic şi de misiune Ortodoxă Bucureşti – 2010, p. 398
15
Ibidem
10
  Înmulţirea fărădelegii şi răcirea dragostei între oameni „Atunci mulţi se vor
sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii.”(Matei 24, 10)
înmulţirea războaielor şi a veştilor de războaie „Şi veţi auzi de războaie şi de
zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar
încă nu este sfârşitul.” (Matei 24, 6) şi vor vei mari catastrofe în natură „Iar
îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da
lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui.”16
 Venirea lui Enoh şi Ilie „Şi voi da putere celor doi martori ai mei şi vor
prooroci, îmbrăcaţi în sac, o mie două sute şi şaizeci de zile.” (Apocalipsa 11, 3) venirea
lui Antihrist „Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi
până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii,
fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se
cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine
drept dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte că, pe când eram încă la voi, vă spuneam aceste
lucruri? Şi acum ştiţi ce-l opreşte, ca să nu se arate decât la vremea lui. Pentru că taina
fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte. Şi
atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale
şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale. Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan,
însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase, şi de amăgiri
nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă ei n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se
mântuiască. Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă
minciuni, ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea.” (2
Tesaloniceni 2, 3-11) care va lucra împreună cu apostolii săi mincinoşi tot felul de semne
ca să amăgească pe oameni; substituindu-se lui Hristos, el va prigoni cu furie pe aleşii
Domnului;17
 Arătarea pe cer a semnului Fiului Omului „Atunci se va arăta pe cer semnul
Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul
Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă.”18 adică a crucii.
Semnele 1 şi 3 sunt generale şi nu se poate cunoaşte cu exactitate timpul când s-au
produs, sau se vor produce. Convertirea poporului iudeu nu ştim în ce sens are să se înţeleagă.
Celelalte semne cuprind pe de o parte ceva misterios, iar pe de altă parte vor avea o aparenţă
lipsită de echivoc (confuzie). De aceea mulţi vor încerca să le indice ca prezente, înainte de a se
produce real, şi mulţi vor putea contesta realitatea lor, când se vor produce de fapt.
16
Matei 24, 29
17
Constantin Galeriu, Iubirea dumnezeiască şi judecata din urmă, în «Ortodoxia», XI (1959), nr. 2, p. 179
18
Matei 24, 30
11
 Sfârşitul lumii va veni deci când se va completa lumea din punct de vedere spiritual, sau
trupul lui Hristos, ca o spiritualitate unitară şi armonică. Unitatea acelei lumi trebuie să cuprindă
totalitatea formelor de încorporare individuală a spiritualităţii divino-umane a lui Hristos.
Desigur deplinătatea unirii se va realiza dincolo. Dar dincolo se realizează cele năzuite aici. 19

III.2. Locul şi timpul desfăşurării Judecăţii

Care va fi locul judecății? Ne este de ajuns să știm că Dumnezeu a hotărât o zi pentru

judecata cea viitoare (Isaia 2, 12/Fapte 17, 31/Romani 2, 16), care va fi sfârșitul lumii acesteia
(Matei 24, 1-26). Iar când va veni ziua Judecății de apoi, să auzim pe Însuși Mântuitorul nostru
Iisus Hristos, Care zice: ”Iar de ziua și de ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri, nici
Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24, 36).

Iar de locul unde va fi judecata, știm din gura Sfântului Apostol Pavel, că va fi în
văzduh și în nori (1 Tesaloniceni 4, 17/ Ioan 3, 17-24). După mărturia Sfântului Proroc Ioil, locul
judecății va fi deasupra Văii Plângerii adică a Văii lui Iosafat de lângă Ierusalim: ”Și voi aduna
neamurile, zice proorocul, și le voi pogorî pe ele în Valea lui Iosafat și mă voi judeca cu ele”
(Ioil 4, 12). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice că locul judecății de apoi va fi ”afară oareunde de
toată lumea aceasta, precum socotesc eu. Că precum temnițele împăraților și ocnele departe sunt
puse, așa și gheena va fi afară de lumea aceasta” (Împărăție de grâu, Cuvânt despre judecata ce
va sa fie).20

Așadar, din mărturiile sfinților prooroci și Apostoli și din învățătura Evangheliei lui
Hristos, se arată atât de luminat că este judecată și osândă veșnică pentru cei păcătoși. Iar de
locul unde va fi judecata și gheena focului veșnic ne spune cel mai clar Sfântul Apostol Pavel, că
va fi în văzduh. „După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în
nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul.”21

Data judecății finale este determinata atât de aducerea la existenta a tuturor fapturilor
umane implicate in planul de creare a lumii de către Dumnezeu, cat si de sensul pe care oamenii
l-au imprimat istoriei. Istoria sfârșește atunci când se vor fi epuizat toate posibilitățile novatoare,
datatoare de sens ale ei, menite sa marcheze alte si alte etape de înaintare a ei in desăvârșire. Dar
si atunci când răul radical va fi o piedica de netrecut in calea comuniunii iubitoare a subiectelor
19
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, EIBM al BOR, București, 1981, art. ”Judecată”, p. 130
20
Arhimandritul Cleopa Ilie, „Ne vorbeşte Părintele Cleopa” vol. 5, ediţie îngrijită de Arhimandrit Ioanichie Bălan,
ed. Episcopiei Romanului, p. 123
21
1 Tesaloniceni 4, 17
12
umane, dezvăluindu-și caracterul său de coborâre și schimbare maximă a existenței. Aceasta va
fi ca un semn al sfârșitului istoriei. Faptul că Fiul lui Dumnezeu întrupat nu a dezvăluit
ucenicilor, si prin ei si noua, data sfârșitului, nu înseamnă însă că Acesta, că Dumnezeu nu a
știut-o, ci mai ales ca aflarea acestei date de către oameni, pe de o parte ar duce la o frânare, la o
paralizare a activismului uman, realizator de istorie, pe de alta ca omul trebuie sa pună începutul
îmbunătățirii și desăvârșirii lui din chiar momentul când își formulează această întrebare și sa fie
pregătit în orice moment pentru judecata lui Dumnezeu.

III.3. Urmările judecății

După Judecata Universală, cei ce au împlinit cuvântul Domnului și au umblat în căile

Sale, vor petrece împreună cu sfinții întru împărăția lui Dumnezeu, ”și așa pururi cu Domnul vor
fi…iar cei răi vor fi aruncați în focul cel veșnic” (Matei 25, 31-46).
Cât privește locul unde se așează sufletele oamenilor după moarte, potrivit cu pilda
bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Luca 16, 19-31), Sfânta Biserică ne învață așa: Timp
de două zile după moarte, sufletul este purtat de îngerul păzitor peste tot în lume, pe unde a trăit
și a făcut bune sau rele și își amintește toate cele din pruncie până în ceasul morții. În a treia zi
este dus la Dumnezeu, iar la 40 de zile i se rânduiește loc de odihnă sau de osândă, însă aceasta
este conform judecății particulare. După ce sufletul a primit ori osândă ori odihnă, trebuie să
aștepte cea de a doua venire a Domnului (Parusia) care precede Judecata Universală iar după ce
sufletul a fost judecat, îi va fi dată sentința de către Dreptul Judecător, Iisus Hristos ”Atunci va
zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia
cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat
am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat;
bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.22
Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am
hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi
Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?
Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia
dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.23

22
Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică Ortodoxă” vol. III, Ediţia a IV-a, Editura Institutului
Biblic şi de misiune Ortodoxă Bucureşti – 2010, p. 410
23
Ibidem
13
 Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel
veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc;
însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; Străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi
îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat.
Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau
străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit?
El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre
aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la
viaţă veşnică.” În capitolul 25 al Evangheliei după Matei, Sfântul Apostol ne prezintă cele
necesare pentru mântuire, adică milostenia. În finalul capitolului arată poziția tuturor: cei ce au
umblat în cărările Domnului și au făcut cele drepte se vor muta la viața veșnică iar cei
nemilostivi, răi, dezumanizați, cei care își trăiesc viața în patimi și pofte trupești, cei ce niciodată
nu au în viața lor măcar o clipa de pocăință, măcar un formală, aceia vor primi osânda veșnică!

III.4. Necesitatea judecăţii

Dar de ce trebuie să fie sfârșitul lumii?

Spun Sfinții Părinți că pentru patru principii trebuie sa fie sfârșitul lumii:

1. Ca să se arate dreptatea lui Dumnezeu în toată desăvârșirea lumii –

Dumnezeu este a tot milostiv si a tot îndurat. El rabdă pentru noi, ne
învrednicește să ne împărtășim cu Sine, dar această milostivire a Sa nu va
ține la nesfârșit deoarece în timpul judecății Mântuitorul nu va judeca după
milostivirea Sa, ci ne va judeca întru dreptate.
2. Ca să se arate nedreptatea oamenilor față de poruncile lui Dumnezeu Ca să
se pedepsească păcatele și fărădelegile lumii de la întemeierea ei pană la
sfârșitul veacurilor
3. Ca să se răsplătească faptele bune ale drepților pe măsura credinței și a
răbdării lor 24
Pe Dumnezeu nu-L putem primi ca Judecător în chipul actual al nostru și al lumii. De
aceea evenimentele ce se vor produce simultan înaintea venirii Domnului, sunt o pregătire a
lumii si a omului pentru primirea Lui, omenirea prezentându-I-se în trupuri duhovnicești (in-

24
Arhimandritul Cleopa Ilie, „Ne vorbeşte Părintele Cleopa” vol. 5, ediţie îngrijită de Arhimandrit Ioanichie Bălan,
ed. Episcopiei Romanului, p. 122
14
viate întru nestricăciune sau schimbate într-o clipeala de ochi, cum spune Sf. Pavel) si lumea
pregătită pentru veșnicie prin "ceruri noi si pământ nou".25

III.5. Erezii privind Judecata Universala

Milenismul sau milenarismul. Deşi între Parusia Domnului şi Judecata obştească

va trece foarte puţin timp, încă în antichitate unii eretici au învăţat că între aceste două
evenimente există un interval de timp de o mie de ani. După ce Mântuitorul va veni pe pământ a
doua oară, va nimici pe satana, îi va învia pe cei drepţi şi va institui o nouă împărăţie, în care va
domni cu cei drepţi o mie de ani. La sfârşitul acestor timpuri, vor învia şi ceilalţi morţi şi abia
după aceea va urma judecata universală. Această erezie poartă numele de milenism sau
milenarism de la grecescul χi λ i o ν = o mie.
Sub aspectul acestui milenarism, care la venirea a doua, Hristos va restabili Ierusalimul
în toată măreţia lui, va reintroduce legea mozaică, iar drepţii se vor bucura de toate plăcerile
pământeşti, această învăţătură a fost proclamată de ereticul Cerint, de ebioniţi, montanişti,
apolinarişti şi alte secte depărtate de adevăr. Sub aspect spiritual, milenismul a fost acceptat chiar
şi de unii Părinţi şi scriitori bisericeşti precum: Iustin Martirul, Ipolit, Irineu, Tertulian,
Lactanţiu. În perioada antichităţii milenismul a fost combătut de Caiul din Roma, de Origen,
Dionisie de Alexandria şi alţi învăţători creştini. Prin secolul al IV –lea această erezie a dispărut
deodată, dar mai târziu a reapărut la unele secte, iar în zilele noastre este predat cu vigoare de
unele denominaţiuni creştine şi alţii precum mileniştii, martorii lui Iehova, şi alte secte depărtate
profund de Dumnezeu şi Evanghelia adevărată. 26
Pentru a susţine această învăţătura, a milenarismului, ei folosesc ca temei scripturistic
texul din capitolul 20 al Apocalipsei, unde vorbeşte de împărăţia de o mie de ani („Şi am văzut
tronuri şi celor ce şedeau pe ele li s-a dat să facă judecată. Şi am văzut sufletele celor tăiaţi
pentru mărturia lui Iisus şi pentru cuvântul lui Dumnezeu, care nu s-au închinat fiarei, nici
chipului ei, şi nu au primit semnul ei pe fruntea şi pe mâna lor. Şi ei au înviat şi au împărăţit cu
Hristos mii de ani…Fericit şi sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi. Peste aceştia
moartea cea de a doua nu are putere, ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor
împărăţi cu El mii de ani.” Apocalipsa 20, 4, 6). Problema e că ei interpretează greşit textul

25
Apocalipsa 21, 1
26
Pr. Prof. dir. Isidor Todoran; Arhid. Prof. dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică Manual pentru seminariile
teologice, pp. 390-391
15
scripturistic, analizându-l literal. Apocalipsa este o carte profetică şi nu poate fi interpretată
astfel, căci în acest fel se născoceşte învăţătura Sfintei Scripturi în ansamblul ei.27
Biserica Ortodoxa îi combate însă arătând ca învăţătura milenistă este greşita din mai
multe motive:
 Ei susţin ideea ca vor fi două învieri ale morţilor, la o distanţă de o mie de ani,
însă nu au nici un temei pentru a susţine aceasta. Sfânta Scriptură prezintă multe
locuri în care se vorbeşte despre învierea morţilor, şi spune că toţi morţii vor
învia deodată şi nu mai întâi cei drepţi şi după restul oamenilor, ci toţi odată. Se
spune clar ca toţi morţii vor învia, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii
iar cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii. Vedem astfel ca atât cei ce au
făcut cele bune vor învia, cât şi cei ce au făcut cele rele, doar că sentinţa finală
diferă.
 Judecata universală va urma imediat după a doua venire a Domnului, între
Parusie şi eshatologia universală nu va trece nicidecum o mie de ani
 Având în vedere textul scripturistic din Apocalipsa capitolul 20 versetele 5-6,
trebuie să afirmăm ca există şi a doua înviere şi moartea întâia, adică sunt două
morţi şi două învieri. Prima înviere este renaşterea sau învierea omului, prin
Botez, la o nouă viaţă întru Hristos, iar învierea a doua este învierea obştească,
sau generală. Iar moartea întâia este moartea trupească, iar moartea a doua este
osânda veşnică. 28
 Împărăţia de o mie de ani de care se vorbeşte în Apocalipsă este asemenea
împărăţiei cerurilor, împărăţia lui Hristos („Eu te îndemn deci stăruitor în faţa lui
Dumnezeu şi a lui Hristos Iisus, Care va să judece viii şi morţii, la arătarea Lui
şi în împărăţia Lui”29) căreia Hristos i-a pus temelia. În această împărăţie
stăpâneşte Hristos, iar intrarea în această împărăţie se face prin Sfântul Botez,
deoarece cel botezat trece la o nouă viaţă întru Hristos, precum spune Sfântul
Apostol Pavel în Epistola către Galateni capitolul 2 versetul 20 „M-am răstignit
împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de
acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a
dat pe Sine însuşi pentru mine.” Prin urmare, învierea despre care se vorbeşte în
Apocalipsă este renaşterea prin Taina Botezului, a celor ce erau morţi sufleteşte,
care au înviat la o nouă viaţă, şi împreună cu ei Mântuitorul va domni până la

27
Idem
28
Ibidem
29
II Timotei 4,1
16
 sfârşitul veacurilor. Aşadar, împărăţia de o sută de ani este împărăţia harului,
întemeiată de Hristos Domnul pe pământ, care va dura până la a doua sa venirea.
 Chiar daca Apocalipsa spune ca împărăţia lui Hristos va dura o mie de ani, nu
trebuie să înţelegem acest timp ca o mie de ani în zilele noastre, căci Sfânta
Scriptura nu oferă timpul aritmetic ci simbolic. Printr-o împărăţie de o mie de
ani trebuie să înţelegem că va fi o împărăţie mai lungă. Unii comentatori biblici
traduc termenul χi λ i o ν însemnând mii de ani, prin urmare, împărăţia de mii
de ani, ceea ce redă un alt înţeles sensului biblic.

III.6. Judecata, un sfârşit al istoriei

Învăţătura ortodoxă despre un sfârşit al lumii îşi are o confirmare în tendinţa spre un
sfârşit şi spre o desăvârşire manifestată chiar în viaţa istorică a lumii, prin natura ei, dar care şi
prin Hristos tinde spre un sfârşit.

Desfăşurarea creaţiei prin caracterul de subiect al oamenilor, ca factori ai ei, se cere

după ordine deplinei eliberări a subiectelor de ordinea obiectivului şi luptă pentru ea, dar pe de
altă parte nu o poate realiza în cadrul ei. Aceasta înseamnă că, pe de o parte creaţia în forma ei
actuală trebuie să moară. Dar nu pentru a rămâne definitiv în moarte, ci pentru a învia definitiv
într-o altă existenţă, spre a-şi realiza acolo aspiraţia după desăvârşire. ”Sfârşitul istoriei înseamnă
o trecere pentru moarte, dar în vederea învierii”30

Sfârşitul istoriei ca întreg va fi trăit ca o moarte, ca şi sfârşitul omului, nu numai ca o

trecere fără întrerupere a unei etape a vieţii experiate ca inferioară, într-o sferă superioară. D

Desigur, credinciosul are încă în viaţa aceasta parte uneori de vederea luminii
dumnezeieşti. Apariţiile în care Iisus S-a lăsat văzut de ai Săi, în slava Sa ridicată din moarte, au
fost fără îndoială momente ale sfârşitului istoriei în mijlocul ei, vederea eshatologică ce depăşea
vederea şi cunoaşterea credinţei. Dar la vederea aceasta fiinţa noastră nu se ridică prin puterile ei
naturale, ci prin puterile dumnezeieşti, care desigur nu înlătură pe cele naturale, ci le intensifică.

Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică Ortodoxă” vol. III, Ediţia a IV-a, Editura Institutului
30

Biblic şi de misiune Ortodoxă Bucureşti – 2010, pp. 380-381

17
 Sfinţii Părinţi declară unanim că, precum ochiul nu poate vedea lumina fizică din afară
şi lucrurile din ea decât dacă are şi în sine acea lumină, tot aşa spiritul nostru nu poate vedea
lumina dumnezeiască şi realităţile din ea decât dacă are în sine această lumină. 31

Teologia protestantă şi cea catolică nu se desprinde prea mult de cea ortodoxă. Ea

cuprinde următoarele elemente:

 Istoria e condusă de Hristos, ca întreg, spre Împărăţia lui Dumnezeu, prin

progresele sociale şi prin reformele instituţiilor ei. De aceea creştinii sunt
obligaţi să contribuie la aceste progrese şi reforme. Acestea nu sunt indiferente
pentru apropierea ei de Împărăţia lui Dumnezeu.
 Istoria totuşi nu va ajunge la perfecţiunea eshatologică prin ea însăşi. Căci în
durata ei pământească persistă moartea cu multe din grijile şi tristeţile ei, deci nu
se poate ajunge în cadrul ei nici la comuniunea desăvârşită cu toţi. De aceea
creaţia se cere după un sfârşit.
 De aceea creştinii sunt datori să participe la toate acţiunile de îmbunătăţire a
relaţiilor dintre oameni, nu numai în cadrul particular, ci pe planul general
social. Ei trebuie să-şi dezvolte un simţ al răspunderii istorice, pe lângă simţul
răspunderii faţă de semenul individual, pentru că prin aceasta ajută întreaga
omenire să înainteze spre perfecţiune e susţinută de Dumnezeu însuşi, creştinii
trebuie să realizeze în cadrul tuturor relaţiilor şi structurilor sociale, chiar şi a
celor mai avansate, legătura cu Dumnezeu, depăşind aspectul pur uman al său. 32

Hristos e ţinta creaţiei şi conducătorul ei. Ca atare El dă desfăşurării ei un sens. Creştinii

văd această conducere a lui Hristos şi contribuie la înaintarea ei, dar depăşesc continuu în trăirea
lor tot mai adâncă orice punct atins de ea.

Deci nici sfinţii nu socotesc că au ajung la sfârşitul istoriei, ci şi ei aşteaptă sfârşitul ei,
pentru a trăi în plinătatea ei comuniunea pan-umană, prin revelarea văzută a slavei lui Hristos şi
prin activarea deplină a întregii Lui puteri iubitoare de oameni.

Noi, cei de pe pământ, avem datoria de a contribui la buna dezvoltare a istoriei şi dintr-o
responsabilitate pentru înaintaşii noştri, ştiind că ei vor fi judecaţi din nou, la sfârşit pentru
rezultatul la care a ajuns istorie ca întreg. 33

31
Idem
32
Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului şi Clujului, „Învăţătură de credinţă ortodoxă”, tipărită cu
aprobarea Sfântului Sinod, ediţia a 3-a revăzută, prefaţă la ediţia I de Bartolomeu Anania, Editura Renaşterea, Cluj-
Napoca, 2003
33
Dumitru Belu, „Împărăţia lui Dumnezeu şi Biserica”, în «Studii Teologice», VIII (1956), nr. 9—10, p. 539
18
 CAP.IV.
CONCLUZII

19
 Viaţa noastră nu se sfârşeşte pe pământ. Ea reprezintă o pregătire a fiecăruia în parte
pentru a-l întâlni pe Hristos cu dragoste şi fără frică atunci când ne va judeca particular;
După sentinţa dată de Mântuitorul Hristos la judecata particulară, fie că va fi în iad, fie că va fi în
rai, sufletul va învia după un timp nedeterminat, fiind părtaş la judecata universală;
Timpul dintre cele doua judecăţii nu este cunoscut (Matei 24, 36 „Iar de ziua şi de ceasul acela
nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.”) însă cunoaştem evenimentele
premergătoare;
Locul acestei judecăţi va fi pământul transfigurat, nou, pregătit astfel pentru existenţa
veşnică a celor ce au fost judecaţi. În unele versete scripturistice se prezintă acest loc ca fiind
Valea Plângerii sau Valea lui Iosafat;
Înainte de judecata universală va fi a doua venire a Mântuitorului (Parusia); Această
judecată va fi universală ()
Ultima sentinţă va dura veşnic, omul nemaiputându-s îndrepta după aceasta finală
judecată;
Trupurile înviate la Parusia Domnului își vor păstra identitatea personală, dar vor fi
spiritualizate asemenea Trupului Mântuitorului înviat și potrivit stării de desăvârșire morală a
omului.
Trupurile înviate nu vor mai fi supuse trebuinţelor materiale, vor fi nestricăcioase, vor fi
duhovnicești, spiritualizate, fără să mai fie supuse vreunei trebuințe firești (nu vor mai avea
nevoie de hrană, îmbrăcăminte, reproducere, etc.) și putând să intre în comuniune cu Dumnezeu,
îngerii, sfinții;
Judecata universala marchează sfârşitul istoriei şi prin aceasta al fiinţelor umane
vieţuind în lume. Aceasta presupune ca istoria însăşi se cere judecatăîn ansamblul ei, prin tot
ceea ce a însemnat mersul ei spre eshaton şi spre Parusie, spre Împărăţia lui Dumnezeu;
Pentru răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos, trebuie să facem fapte bune, sa avem
credinţă, milostenie, şi cel mai important, dragoste faţă de Dumnzeu Care S-a dat pe Sine jertfă
pentru noi;

BIBLIOGRAFIE

20
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe, cu aprobarea Sfântului
Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1997, Bucureşti
2. Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, EIBM al BOR, București,
1981, art. ”Judecată”
3. Dumitru Belu, „Împărăţia lui Dumnezeu şi Biserica”, în «Studii Teologice», VIII
(1956), nr. 9—10
4. Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului şi Clujului, „Învăţătură de
credinţă ortodoxă”, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod, ediţia a 3-a revăzută,
prefaţă la ediţia I de Bartolomeu Anania, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003
5. Ioan Chirvasie, „Pentru care păcătoşi se roagă Biserica”, în «Studii Teologice», X
(1958), nr. 9—10
6. Părintele Arhimandrit Sofian, „Ne vorbeşte Părintele Sofian” ed. EDITURA:
MANASTIREA SIHASTRIA
7. Constantin Galeriu, „Iubirea dumnezeiască şi judecata din urmă”, în «Ortodoxia»,
XI (1959), nr. 2
8. Stăniloae Dumitru Preotul Profesor, „Teologia Dogmatică Ortodoxă” vol. III, Ediţia a IV-a,
Editura Institutului Biblic şi de misiune Ortodoxă Bucureşti – 2010
9. Isidor TodoranPr. Prof. dir.; Ioan Zăgrean Arhid. Prof. dr., „Teologia Dogmatică”,
Manual pentru seminariile teologice;
10. Cleopa Ilie Arhimandrit, „Ne vorbeşte părintele Cleopa”, Ediţie îngrijită de
Arhimandrit Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului – 1996

21