V.5.

Metode de evaluare tradiționale și complementare

Ca și în activitatea de predare, în evaluare sunt utilizate multiple metode, care se împart

în două categorii:
1. Metode de evaluare tradiționale: probele orale, probele scrise și probele practice;
2. Metode de evaluare complementare: proiectul, portofoliul, referatul, autoevaluarea
etc.

1. Metode de evaluare tradiționale

Verificarea orală constă din realizarea unei conversații, prin intermediul căreia
profesorul urmărește identificarea cantității și calității învățării. Conversația poate fi individuală,
frontală sau combinată.
Avantajele acestei metode:
- se realizează o comunicare deplină între profesor și elev;
- este obținut un feed-back rapid / imediat;
- este o metodă transparentă;
- este flexibilă, permițând profesorului adaptarea la nivelul fiecărui elev;
- sunt clarificate și corectate imediat eventualele erori;
- oferă multă libertate de exprimare elevului;
Dezavantajele probelor orale:
- obiectivitatea evaluării este mult diminuată (intervin mai multe variabile: starea de moment a
examinatorului, gradul diferit de dificultate a întrebărilor, starea psihică a elevului evaluat
etc.);
- consum mare de timp, având în vedere faptul că elevii sunt evaluați separat;
- validitatea și fidelitatea notării sunt scăzute, drept urmare, această metodă nu este
recomandată pentru evaluările cu miză mare.

Verificarea scrisă se concretizează în anumite suporturi scrise, cum ar fi lucrările de

control sau tezele. În cadrul lor, elevii își prezintă achizițiile fără intervenția profesorului, în
absența unui contact direct cu acesta.
 Avantajele metodei:
- diminuarea subiectivității profesorului;
- posibilitatea verificării unui număr mare de elevi într-un timp scurt;
- raportarea rezultatelor la un criteriu unic de validare (obiectivele operaționale, exprimate
printr-un barem);
- diminuarea stărilor emoționale ale elevilor;
- posibilitatea de a se reveni asupra tezei în caz de contestație;
- timpul de gândire este mai cuprinzător;
- elevii timizi își exprimă mai bine ideile;
- ritmul de răspuns al elevului nu este impus de către profesor.
Dezavantajele metodei:
- feed-back întârziat;
- lipsa încurajării și dirijării elevului prin întrebări ajutătoare.

Verificarea practică se realizează la o serie de discipline specifice (fizică, biologie,

chimie, educație fizică, discipline artistice etc.) și implică identificarea capacităților de aplicare
practică a cunoștințelor dobândite. Se poate alcătui o listă foarte cuprinzătoare de astfel de probe:
lucrările de laborator, activitatea clinică medicală, probele practice profesionale, rapoartele de
cercetare şi însuși actul de cercetare, probele sportive şi muzicale, creaţiile artistice şi tehnice,
probele de utilizare optimă a instrumentelor etc.
Avantajele probelor practice:
- identifică în modul cel mai elocvent ceea ce elevii știu și pot să facă;
- îmbină evaluarea cunoștințelor teoretice cu cea a abilităților practice;
- scot în evidență și trăsături de personalitate: flexibilitate, inventivitate, perseverenţă,
creativitate;
- permit obținerea unui feed-back rapid.
Dezavantajul major îl reprezintă consumul mare de timp și fonduri.

2. Metode de evaluare complementare

Deși sunt în număr mult mai mare decât cele prezentate în cele ce urmează, ne vom limita
la metodele utilizate frecvent în practica educativă.
 Proiectul reprezintă o metodă complexă de evaluare, individuală sau de grup, care se
desfășoară pe o perioadă mai mare de timp; inițial, subiectul este stabilit de către profesor,
urmând ca, după ce elevii capătă experiență, să propună ei înșiși subiecte. Proiectul poate avea o
conotație teoretică, practică sau creativă.
Capacitățile care se evaluează prin această metodă sunt:
- capacitatea de a observa și a alege anumite modalități de lucru;
- capacitatea de a selecta corespunzător bibliografia;
- capacitate de utilizare a cunoștințelor prin aplicare, comparare, analogie, sintetizare etc.
- capacitatea de a investiga;
- capacitatea de a organiza materialul;
- capacitatea de a realiza un produs.

Portofoliul reprezintă o metodă complexă de evaluare, proiectată pe o perioadă lungă de

timp, care constă dintr-o colecție de produse ale activității elevului. Portofoliul oferă o imagine
completă asupra progresului înregistrat de elev, pe parcursul unei anumite perioade de timp.
Portofoliul poate cuprinde multiple produse ale activității elevului (referate, eseuri, pliante,
desene, colaje, fotografii, hărți etc.), fiind metoda care poate cuprinde toate celelalte metode
moderne de evaluare.
Structura și componența unui portofoliu se subordonează scopului pentru care a fost
proiectat, elementele componente obligatorii și criteriile de evaluare fiind stabilite de către
porfesor. Portofoliul este relevant pentru creativitatea elevilor, iar profesorul trebuie să
demonstreze flexibilitate în aprecierea sa.

Referatul reprezintă o altă metodă formativă de evaluare des întâlnită, ce constă din
întocmirea unei lucrări ce presupune abordarea interdisciplinară a cunoştinţelor. De regulă, elevii
realizează referate bazate pe informare bibliografică.
Un astfel de referat ar trebui să conţină:
- o introducere, în care să se încadreze tema respectivă într-un domeniu mai larg,
domeniile învecinate ce pot prezenta problematica temei dintr-un alt unghi de vedere, autori
reprezentativi care au abordat tema respectivă;
 - dezvoltarea temei, în care se prezintă, sintetizat, concepţiile mai multor autori cu privire
la tema abordată, eventuale exemplificări; de aici nu trebuie să lipsească o judecată de valoare,
bine argumentată, asupra conţinuturilor prezentate;
- încheierea referatului, în cadrul căreia se trage o concluzie cu privire la tema
prezentată.
Un referat întocmit cu responsabilitate formează abilități precum: capacitatea de a selecta
și utiliza în mod corespunzător informația bibliografică, capacitatea de a analiza, sintetiza și a
emite judecăți de valoare, capacitatea de a exprima propriul punct de vedere, bine argumentat,
asupra problematicii în cauză, capacitatea de a realiza o lucrare cu o puternică tentă personală,
făcând conexiuni interdisciplinare cu informațiile anterioare, dezvoltând gândirea și creativitatea
elevului.

Autoevaluarea presupune maturitate, responsabilitate, precum și o apreciere obiectivă a

propriei personalități, de aceea este necesar să fie strict controlată și explicată de către profesor,
în caz contrar apărând situații de sub- sau supraapreciere. În procesul didactic, autoevaluarea
poate fi dezvoltată prin diverse exerciții de evaluare a propriilor acțiuni și produse ale activității,
la toate tipurile de testări. Compararea notei cadrului didactic cu aceea pe care elevul și-o acordă
poate duce la diminuarea subiectivismului, cu efecte benefice asupra performanței viitoare a
elevului. O autoevaluare realistă determină elevul să-și conștientizeze performanțele și limitele,
să-și propună obiective pe măsură și să se automotiveze.
Modalități de autoevaluare:
a) autocorectarea sau corectarea reciprocă: elevul este solicitat ca, pe baza unui
barem, să depisteze unele erori, minusuri (dar și puncte rezolvate corect / plusuri) în
lucrările de control proprii sau în cele ale colegilor;
b) notarea reciprocă: elevii sunt puși în situația de a acorda o notă colegilor, prin
reciprocitate; aceste exerciții nu trebuie să se concretizeze în notare efectivă;
c) autonotarea controlată: în cadrul unei verificări, elevul este solicitat să-și acorde o
notă, care este negociată apoi cu profesorul sau împreună cu colegii; cadrul didactic
are datoria să argumenteze și să evidențieze corectitudinea / incorectitudinea
aprecierii realizate de elev.
 V.6. Subiectivismul în evaluare

Evaluarea realizată de profesor trebuie să devină un model al autoevaluării elevului. Însă,

de cele mai multe ori, nu se întâmplă chiar aşa. Multiplele tsetări, dar și numărul mare al elevilor
care urmează a fi evaluați, induce profesorului oboseală, distragere de la activitatea specifică,
fapt ce duce în final la subiectivism. Însă, ce este de fapt notarea obiectivă? Cât trebuie să ştie
elevul pentru nota cinci şi cât trebuie să ştie pentru nota zece? Dacă elevul răspunde la toate
întrebările, dar nu face dovada creativităţii, ce notă i se acordă? Ce face profesorul dacă nivelul
clasei este prea scăzut? Fiecare profesor încearcă să dea un răspuns personal la aceste întrebări.
Specialiştii spun, însă, că pentru nota cinci elevul trebuie să posede cunoştinţe elementare la un
nivel minim, iar pentru nota zece trebuie să facă dovada creativităţii; în plus, pentru o notare cât
mai obiectivă, e necesar ca aceasta să fie raportată la obiectivele propuse inițial și nu la nivelul
clasei, chiar dacă astfel riscăm să obținem rezultate nesatisfăcătoare. Dar oare care ar trebui să
fie scopul final al evaluării – de a ierarhiza, de a raporta ființele umane la niște cadre seci? N-ar
fi mai dezirabil ca evaluarea să scoată în evidență ceea ce elevul posedă deja – fie cunoștințe, fie
capacități, chiar dacă acestea nu se încadrează în anumite norme fixe? Ce este mai pertinent, să
încorsetăm un elev într-un etalon sau să-i facilităm dezvoltarea liberă? Se pare că, indiferent de
calea aleasă, în final vom obține tot o evaluare subiectivă.
Astfel, se impune să facem diferența dintre subiectivitate (trăsătură specific umană, pe care
este denaturat să o tratăm ca fiind negativă) și subiectivism (conduită negativă, care ține de
inflexibilitate și rea-voință). Se poate constata cu uşurinţă că este dificil, dacă nu imposibil, să se
realizeze o evaluare 100% obiectivă. Evaluarea şcolară este realizată de fiinţe umane, iar
subiectivitatea le este proprie. Acest lucru ne-ar putea duce cu gândul la faptul că un robot / un
calculator ar putea fi imparţial în notare. Dar şi în acest caz se pierde din vedere un lucru
esențial: robotul / calculatorul nu poate măsura şi aprecia creativitatea şi originalitatea unui
individ, trăsături specific umane. Important este ca această subiectivitate care intervine să nu
frustreze elevul, marginalizându-i opţiunile viitoare, ci mai degrabă să vină în întâmpinarea
aspirațiilor și nevoilor sale. Evident, nu trebuie trecut cu vederea faptul că științele socio-umane
sunt mult mai predispuse subiectivismului în raport cu științele exacte. Dacă un test la
matematică poate fi corectat cu ușurință de un calculator, nu același lucru se poate întâmpla în
cazul unui eseu filosofic. Dar și în cadrul testărilor de la matematică factorul uman este tentat să
țină cont și de alte aspecte în acordarea notei finale, cum ar fi participarea elevului la activitatea
de pe parcursul semestrului etc., lucru de cele mai multe ori justificabil.
În realizarea unei evaluări eficiente este necesar să evităm căderea în anumite capcane care
țin de natura umană. Astfel, literatura de specialitate evidențiază câteva „simptome” care
favorizează o evaluare în detrimentul elevului:
- simptomul psihotic – este specific profesorilor care doresc să evidențieze cât de
„străluciți” sunt ei și cât de mult mai au de învățat elevii; pentru un cadru didactic special
pregătit pentru a preda materia respectivă, este ușor să demonstreze că elevul nu știe; or scopul
evaluării este de a perfecționa activitatea, de a pune în valoare ceea ce elevul posedă și nu de a
scoate în evidență neștiința;
- simptomul obiectivității exagerate; a dori cu orice preț să cuantifici, să încadrezi în
anumite norme conduite umane poate fi, de asemenea, contraproductiv; există trăsături specific
umane care nu pot fi strict observate și măsurate (creativitatea, originalitatea), iar a ne cantona în
niște reguli precise înseamnă a ne transforma în mașinării, lucru ce nu aduce niciun beneficiu
evaluatului;
- simptomul instrumentalismului – pledează pentru o standardizare excesivă a evaluării;
ideală este îmbinarea mai multor modalități și forme de evaluare, cu scopul de a obține cât mai
multe date despre elev și nivelul său real de cunoștințe și competențe; să nu uităm că practicarea
excesivă a evaluării prin teste standardizate aduce cu sine noi metode facile de copiere a
răspunsurilor, elevii stabilindu-și de comun acord o serie de semne pentru bifarea unui anumit
răspuns apreciat ca fiind corect; astfel, dintr-un exces de corectitudine, ajungem să cădem în
capcana subiectivismului, elevii preluând într-un mod extrem de facil răspunsurile de la un coleg
care cunoaște bine materia;
- simptomul deturnării – specific profesorilor care nu știu să se impună altfel decât prin
notare; astfel, acordă note mici elevilor care au deranjat ora sau care au lipsit nemotivat, ca
modalitate de pedepsire a acestor atitudini; or, se știe deja că nota este validă doar atunci când
măsoară nivelul de cunoștințe, deprinderi, capacități, nu și conduita elevului la oră;
- simptomul conformității – apare la cadrele didactice care doresc cu orice preț
conformismul elevului la cele predate de ei; astfel, la testări, lecțiile trebuie „recitate” cuvânt cu
cuvânt, opiniile diferite nefiind luate în considerare; avem aici un exemplu clasic de încurajare a
învățării bazate pe reproducere, pe memorare mecanică; în acest caz, dezvoltarea gândirii critice,
formarea deprinderilor și capacităților nici nu pot fi luate în discuție.
Desigur, aceste „simptome” nu reprezintă singurele capcane care apar în activitatea de
evaluare, pe lângă acestea, în notare intervin și o serie de variabile, ce induc subiectivismul –
efectele perturbatoare în apreciere şi notare. Cele mai cunoscute sunt:
● Efectul ”halo”. Acesta se manifestă atunci când aprecierea unui elev la o anumită
materie se face în conformitate cu rezultatele obținute la alte discipline. Impresia parțială iradiază
și se extinde asupra întregii personalități a elevului. Cel mai expuși acestui efect sunt elevii de
frunte și cei codași.
Acest efect are două variante:
a) efectul ”blând”, caracterizat prin tendința unor profesori de a aprecia cu mai multă
indulgență persoanele cunoscute în raport cu cele necunoscute;
b) eroarea de generozitate, care apare atunci când profesorul își dorește prezentarea la
modul superlativ la unei realități școlare (fie pentru a păstra imaginea liceului, fie
pentru a păstra ”onoarea clasei”, fie pentru a ascunde o realitate reprobabilă: nu și-a
desfășurat orele în conformitate cu programa școlară și dorește să mascheze asta).
Pentru diminuarea consecințelor acestui efect, se poate asigura anonimatul lucrărilor de
control sau se poate recurge la evaluări externe.
● Efectul Pygmalion (oedipian). În acest caz, aprecierea rezultatelor obținute de elev
este puternic influențată de părerea pe care profesorul și-a format-o despre capacitățile acestuia.
Intră în funcțiune aici fenomenul ”predicției care se autoîmplinește” (predicția profesorului
facilitează comportamentul invocat). Acest efect se poate manifesta atât în sens negativ, cât și
pozitiv.
● Ecuația personală a examinatorului. Fiecare cadru didactic are propria modalitate de
apreciere: unii sunt mai ”generoși” la notare, alții, dimpotrivă, mai exigenți; unii profesori
folosesc nota ca modalitate de încurajare, alții, dimpotrivă, ca modalitate de constrângere; unii
apreciază mai mult originalitatea soluțiilor, alții – conformitatea cu informațiile predate.
● Efectul de contrast. Apare prin compararea a două situații contrastante care survin
imediat; astfel, după un rezultat slab, un răspuns bun pare și mai bun și invers, după un rezultat
excelent, un răspuns slab pare și mai slab. De exemplu, dacă primul evaluat al unei verificări
orale dă răspunsuri execelente, următorul, chiar dacă va da răspunsuri bune, va primi o notă
mediocră (deoarece profesorul l-a raportat la primul evaluat).
● Efectul de ordine. Apare atunci când profesorul are tendința de a menține același nivel
de apreciere pentru o suită de răspunsuri care, în realitate, prezintă diferențe calitative.
Examinatorul are tendința de a nota identic mai multe lucrări diferite, dar consecutive.
● Eroarea logică. Constă în înlocuirea obiectivelor și parametrilor importanți ai evaluării
prin obiective secundare, cum ar fi: acuratețea și sistematicitatea expunerii, efortul depus de elev,
conștiinciozitatea acestuia etc. Abaterea se justifică uneori, dar nu trebuie să devină o regulă.
● Eroarea de tendință centrală. Se referă la renunțarea acordării de note foarte mari sau
foarte mici, din precauția de a nu greși sau din dorința de a mulțumi pe toată lumea. Astfel,
profesorul acordă doar note din jurul valorilor medii. Această eroare se manifestă, de regulă, la
profesorii debutanți, care predau discipline socio-umane.
● Efectul de similaritate. Apare atunci când profesorul are tendința de a-și valoriza
elevii prin raportare la sine sau la propriul copil. Astfel, evaluatorul cu o experiență de fost
premiant / olimpic, va manifesta un plus de exigență în raport cu cei care nu au strălucit la
diverse materii; similar, profesorii care au copii cu performanțe înalte au tendința de a-și evalua
elevii cu același grad de așteptări.
● Efectul de ancorare. Constă în supraevaluarea unor rezultate care atrag atenția asupra
unor aspecte mai puțin frecvente (”întrebarea de 10”).
Cea mai generală soluţie de înlăturare a acestor erori este conştientizarea lor de profesor.

O evaluare bazată pe subiectivism distruge relaţia de colaborare cadru didactic - elev.

Elevul oricum se autoevaluează după fiecare testare, indiferent dacă profesorul își propune sau
nu acest lucru. De cele mai multe ori, în cazul unei evaluări subiective, elevul nu este de acord cu
profesorul, iar în multe ocazii chiar intervine, exprimându-şi nemulţumirea; uneori, însă, rămâne
doar cu un profund sentiment de frustrare. Se întâmplă câteodată ca elevii ce nu au încredere în
ei înşişi să fie de acord cu nota mică oferită de profesor, chiar dacă nu este obiectivă, însă, în
acest caz, elevul îşi vizualizează eronat propriile posibilităţi şi limite şi îşi va propune ţeluri pe
măsură; desigur, această teorie este valabilă şi în sens invers, în cazul elevilor care se
supraapreciază, fapt care nu va aduce realizări pe măsura așteptărilor, ci neîmpliniri și decepții.
De aceea, este foarte important ca nota să-i fie explicată şi argumentată elevului de fiecare dată,
acest lucru beneficiind de efecte formative. Din păcate, numărul mare de elevi și supraîncărcarea
programei fac ca explicarea notei să devină un lucru imposibil din cauza lipsei de timp. Iată de ce
autoevaluarea ar trebui să însoțească permanent evaluarea cadrului didactic. Cunoscându-și
realist competențele și nivelul la care se află, elevul va putea cu ușurință să identifice achizițiile
care îi mai sunt necesare pentru a ajunge la performanță.

V.7. Testul docimologic – instrument de măsurare a rezultatelor

școlare

Testul docimologic reprezintă o probă standardizată care asigură o obiectivitate mai

mare în procesul de evaluare. Testul este alcătuit din teme sau întrebări ce trebuie rezolvate de
către cel examinat, denumite itemi; aceștia sunt cotați cu punctaje riguros precizate (scoruri),
prin etalonarea cărora se decide performanţa realizată de către cel examinat.
Avantaje ale testului docimologic:
- permit verificarea întregii clase într-un timp foarte scurt;
- realizează evaluarea în aceleași condiții pentru întreaga clasă;
- cuprind ceea ce este esențial în întreaga materie de asimilat;
- formează la elevi deprinderi de învățare sistematică.
Dezavantaje ale testului docimologic:
- pune accent pe o învățare care apelează la detalii;
- nu stimulează formarea unor capacități de prelucrare a informațiilor, de sinteză sau de
creație.

Tipuri de itemi
1) Itemi obiectivi. În această categorie se includ:
- Itemi cu alegere multiplă;
- Itemi cu alegere duală;
- Itemi de tip pereche.

2) Itemi semiobiectivi. Din această categorie fac parte:

- Itemi cu răspuns scurt (exercițiul, întrebarea clasică);
- Itemi de tip completare / testul lacunar;
- Întrebarea strucuturată.

3) Itemi subiectivi. Din această categorie fac parte:

- Itemi de tip rezolvare de problemă;
- Itemi de tip eseu (liber sau structurat).

1) Itemii obiectivi sunt caracterizaţi printr-o structurare riguroasă, astfel încât cei examinaţi
să formuleze răspunsul corect strict identic toţi, iar examinatorii să corecteze de asemenea
identic. De altfel, în cea mai mare parte, aceşti itemi sunt prevăzuţi cu răspunsuri gata construite,
examinatul trebuind doar să opteze pentru cel considerat corect. Acest tip de itemi măsoară
rezultate ale învățării situate la nivelurile cognitive inferioare (cunoștințe și capacități de bază).
Trăsătura principală a acestei categorii de itemi o constituie obiectivitatea ridicată în măsurarea
și aprecierea rezultatelor învățării. Acești tip de itemi pot fi utilizați la orice disciplină.
a) Itemii cu alegere multiplă. Se prezintă sub forma unei structuri cu două elemente
alcătuitoare: de o parte problema, sau premisa, formulată fie printr-o întrebare directă, fie
printr-un enunţ incomplet; de altă parte un grupaj de răspunsuri propuse ca posibile,
denumite alternative, din care una este corectă sau cea mai bună, iar celelalte
(nevalabile) au rolul de distractori, constituind obstacole ce trebuie depăşite de către
examinaţi. Atenție! Răspunsul corect este unul singur! Celelalte doar par a fi corecte!
EXEMPLU:
PREMISA: Care dintre următorii factori condiţionează cel mai mult creativitatea
individuală?
ALTERNATIVE DE RĂSPUNS:
A voinţa
B imaginaţia
C grupul
D calităţile gândirii divergente.
b) Itemii cu alegere duală. Se prezintă sub forma unor enunţuri complete, pe care
examinatul trebuie să le accepte sau să le respingă. Marcarea răspunsurilor corecte se face
cu ajutorul unor iniţiale ("A", "F", "O", după cum enunţul exprimă un adevăr, un fals, o
opinie) sau al cuvintelor "DA" / "NU", plasate în faţa fiecărui enunţ. Un item se
alcătuieşte dintr-o instrucţiune pentru examinat și sarcina de rezolvat, aceasta din urmă
fiind precedată de "căsuțe”, în care elevul trebuie să marcheze răspunsul corect. Nivelele
de dificultate, prin raportare la taxonomia lui Bloom, sunt predominant inferioare: fie cel
al achiziţiei informaţiei, concretizat în recunoaşterea exactă a acesteia, fie al înţelegerii,
nefiind însă exclusă posibilitatea atingerii şi a nivelelor mai înalte (aplicare sau chiar
analiză), deşi în forme simple.
EXEMPLU:
INSTRUCŢIUNE: Citeşte cu atenţie enunţurile de mai jos. Dacă ceea ce exprimă este
adevărat, încercuieşte litera A, dacă nu, încercuieşte litera F.
A F 1. Substanţa de culoare roşie din sânge este numită plasmă colorată.
A F 2. Substanţa incoloră din sânge este numită plasmă.
c) Itemi de tip pereche. Constă în realizarea de perechi între anumite date care sunt
prezentate pe două coloane: coloana A, numită a premiselor și coloana B, a
răspunsurilor. Relaţia pe cele două coloane se stabileşte între: evenimente şi date;
invenţii şi inventatori; termeni şi definiţii; reguli şi exemple; simboluri şi concepte; autori
şi titluri de cărţi; plante, animale şi clasificări; principii şi aplicaţii.
EXEMPLU:
INSTRUCȚIUNE: Citește cu atenție enunțurile de mai jos, apoi unește datele din cele
două coloane, astfel încât potrivirea să indice răspunsul corect:
A. A descoperit America. 1. Armstrong
B. A fost primul astronaut. 2. Magellan.
C. A inventat vaporul cu aburi. 3. Columb.
D. A fost primul navigator care a 4. Fulton.
făcut înconjurul lumii.
2) Itemii semiobiectivi îşi datorează denumirea faptului că, fiind vorba de răspunsuri
formulate de elev (deci nu alese dintre cele propuse), ei implică o „filtrare” a răspunsurilor prin
individualitatea acestuia din urmă şi deci o nuanţare diferită a notării.
a) Itemi cu răspuns scurt. În această categorie intră itemii de tip exercițiu sau cei care cer
un răspuns la o întrebare clasică.
Exemplu: Cine este autorul poemului ”Luceafărul”?
b) Itemi de tip completare. Sunt foarte asemănători cu cei anteriori, deosebirea constând în
faptul că enunțul nu se mai formulează ca o întrebare, ci ca o frază / text incomplet.
Exemplu: Autorul poemului ”Luceafărul” este................................................................
c) Întrebarea structurată. Acest tip de item constă din mai multe subîntrebări legate între
ele printr-un element comun.
EXEMPLU:
Care este formularea corectă a obiectivelor operaționale?
1. Definiți obiectivul operațional.
2. Prezentați minim trei condiții care trebuie respectate în elaborarea obiectivelor
operaționale.
3. Redați algoritmul operaționalizării propus de R. Mager.
4. Formulați un obiectiv operațional respectând cerințele de mai sus.

3) Itemii subiectivi reprezintă itemii cu răspuns deschis care testează capacitatea de tratare
coerentă și într-un mod personal a unui anumit subiect, originalitatea și capacitatea creativă a
elevului. Itemii subiectivi dezvoltă capacitatea elevului de a formula, a descrie, a prezenta sau a
explica diferite concepte, relații, argumente etc. Permit elevilor să construiască răspunsuri, prin
intermediul lor, identificându-se atât cunoștințele elevlor, cât și capacitatea de elaborare și
exprimare.
a) Itemi de tip rezolvare de probleme. Sunt prezentați sub forma unor situații – problemă.
EXEMPLU: Pe o planșă i se prezintă elevului mai multe imagini: o vulpe, un urs, o
vrăjitoare, Albă-ca-Zăpada, un cocoș, un moșneag și un măr. Cerința problemei: Privește
cu atenție imaginea următoare și încercuiește elementul care este în plus.
b) Itemi de tip eseu. Compoziția eseistică oferă posibilități mari de a asocia idei venite din
diferite domenii culturale.
 Eseul poate fi de două feluri: liber sau structurat.
În cadrul eseului liber, elevului i se dă doar tema, neimpunându-i-se nicio restricție.
EXEMPLU: Elaborați o lucrare despre tematica ”scrisorilor” eminesciene.
La rândul său, eseul structurat, este limitat de anumite cerințe.
EXEMPLU: Alcătuiţi un eseu cu tema Electricitatea cea de toate zilele, în care să
folosiţi următorul plan de idei:
a. curentul electric (prezentarea fenomenului fizic);
b. utilitatea curentului electric în viaţa cotidiană;
c. probleme ce pot apărea la utilizarea necorespunzătoare a curentului electric;
d. norme de protecţie în utilizarea curentului electric.

Este necesar ca atunci când profesorul elaborează itemii să aibă în vedere gradul lor de
dificultate. Astfel, nu este indicat apelul la itemi foarte dificili sau foarte ușori, din cauză că sunt
excluși, din start, elevii cu o pregătire intermediară. Punctajele acordate pentru fiecare item vor fi
atent dimensionate, în funcție de dificultatea presupusă în răspuns, implicarea creativă a elevului,
fezabilitatea soluțiilor propuse etc. Punctajele vor fi ”cântărite” cu grijă de către examinator și
vor da seama de competența și tactul pedagogic al profesorului.