Rara și deasa împartașire

Deasa împărtășire nu este o dogmă de credință, dar este o poruncă stăpânească, cuprinsă
și în alte cuvinte ale Domnului și, îndeosebi, în aceea care zice: „Aceasta să o faceți întru
pomenirea mea”(Luca 22, 19), adică totdeauna, în fiecare zi, de-a lungul întregii vieți. De aceea,
pentru că este poruncă dumnezeiască, trebuie în chip necesar să fie păzită și îndeplinită.1

În ultima vreme, tot mai mulți teologi vorbesc de o „profundă criză liturgică” în sânul
Bisericii Ortodoxe.2 Astăzi, „mulți dintre credincioșii noștri au început să nu mai înțeleagă rostul
sacru, divin al Sfintei Liturghii și participă foarte rar la săvârșirea ei”3.

Toți binecredincioșii creștini sunt îndatorați să se împărtășească des, acest lucru fiind
poruncit de:

1. Domnului nostru Iisus Hristos. Înainte de a ne preda Taina Sfintei Împărtășiri, a zis:
„Pâinea pe care Eu o dau este Trupul Meu, pe care Eu îl dau pentru viața lumii.” (Ioan 6,
51). Ceea ce înseamnă că Dumnezeiasca Împărtășanie este pentru credincioși absolut
necesară pentru viața duhovnicească în Hristos. Această traire în Hristos nu trebuie să
scadă, să se împuțineze sau să înceteze, precum zice Apostolul „Duhul să nu-l stingeți” (I
Tesaloniceni 5, 19), ci să fie continuă, pentru ca cei vii, după același Apostol, să nu mai
trăiască viața lor trupească, ci viața lui Hristos „Nu mai traiesc eu, ci Hristos trăiește în
mine” (Galateni 2, 20). Prin urmare, este de trebuința ca întrebuințarea Sfintei Împărtășiri
să fie cât mai deasă. În altă parte Domnul zice „Amin, amin zic vouă, de nu veți mânca
Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață întru voi” (Ioan 6,
53). Din aceasta se vede că Sfânta Împărtășanie este la fel de necesară ca și Taina
Botezului. Omul are datoria așadar, de a se împărtăși cu Hristos cât mai des.
La Cina cea de taina, Mântuitorul le-a poruncit ucenicilor împărtașirea cu Sine: „Luați
mâncați, acesta este Tupul Meu” și „Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu” și
1
Sf. Nicodim Aghioritul, Deasa împărtășire cu Preacuratele lui Hristos Taine, Ediția a treia, Editura Reîntregirea,
Alba Iulia, 2017, p. 115;
2
Ierom. Benedict Stancu, Despre spovedanie și împărtășirea cu Sfintele Taine, Ediția a doua, Editura Elena,
Constanța, 2014, p. 17;
3
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae (interviu) Protos Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, vol. II, Roman, 1988, p.
15;
 iarăși „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea” (Luca 22, 19). Adică, această Taina pe
care Eu v-o predau, să o savârșiți nu numai o dată, de două ori sau de trei ori pe an, ci
zilnic, cât mai des posibil, întru pomenirea pătimirilor Sale. Observăm așadar că porunca
desei împărtășiri vine în primul rând de la Instituitorul Tainei.4
2. Faptele sfinților și Canoanele Sfinților Apostoli și ale Sfintelor Sinoade și mărturiile
Sfinților Părinți. Sfântul Luca ne vorbește în cartea Faptelor că atunci când s-au botezat
cei 3 mii, i-au și împărtășit, și începând de atunci stăruiau în învățătura Apostolilor și
luau parte la împărtășire „petrecând în învățătura Apostolilor, în împărtășire, în frângerea
Pâinii și în rugăciuni.” (Fapte 2, 42).
Canonul 8 poruncește: „Dacă cineva nu se împărtășește când se săvârșește Liturghia să
spuna pricina pentru care nu se împărtășește, și de va fi binecuvântată să se ierte, iar dacă
nu o va spune, să se afurisească”.5 Sfântul Simeon al Tesalonicului: „Dumnezeiasca
Liturghie este o lucrare sfântă pentru pregătirea Preasfântului Trup și Sânge al lui Hristos,
ca să fie dat spre împărtășirea tuturor credincioșilor. Acesta este întreg scopul și rostul
Liturghiei: împărtășirea credinciosilor”. Sfântul Nicolae Cabasila scrie: „Lucrul
Dumnezeieștii Liturghii este să prefacă pâinea și vinul în Trupul și Sângele lui Hristos,
iar scopul ei este sfințirea credincioșilor prin împărtășirea credinciosilor”.6 Sfinții Părinți
văd Sfânta Liturghie ca o adunare la masa Domnului, toți fiind chemați și invitați să
cineze din Cel ce dă viață.
3. Întreaga rânduială a Sfintei Liturghii cheamă pe cei adunați la gustarea din Trupul Celui
slăvit. La rugăciunea pentru credincioși din cadrul Sfintei Liturghii, se spune: „Dă-le lor
(adică credincioșilor) ca totdeauna să-Ți slujească cu frică și cu dragoste și fără de păcat
și neosândiți să se împărtășească cu Sfintele Tale Taine”.

Atunci când se împărtășesc, des sau rar, preotul sau credinciosul este stăpânit de sentimente
contradictorii. Simplificarea i-ar duce sau la disperare, sau la o anumită nepăsare. „De aceea
credem că nu e bine să se împărtășească toți credincioșii sau foarte mulți la fiecare Sfântă
Litughie, fără spovedanie și fără post, chiar dacă ei se simt lipsiți de păcate grele. Aceasta poate
4
Sf. Nicodim Aghioritul, Deasa împărtășire cu Preacuratele lui Hristos Taine, Ediția a treia, Editura Reîntregirea,
Alba Iulia, 2017, p. 21-23;
5
Idem, pp. 24-25;
6
Idem, p. 33;
duce la un automatism lipsit de simțire al primirii Sfintei Împărtășanii. Trebuie să trăim cu
cutremur acest moment, atât din pricina obișnuinței noastre cu tot felul de gânduri, de critici ale
altora, de supărări cu alții, cât și din conștiința că ne împărtășim cu Trupul preacurat al Domnului
cerului și al pământului și cu preascump Sângele lui.”7

Frica e potențată de faptul că nici măcar acum nu se pot elibera cu totul de gândurile
neconforme cu măreția Celui pe care-L primesc. E unită în ei frica și frica de a nu avea destulă
frică; sau sentimentul că nu au destulă. E un paradox în frica de a se apropia și dorința de a se
apropia. Dar un paradox e și în unirea dintre frică și sentimentul că nu se poate depărta de
cândurile păcătoase. Mi-e frică să mă apropii, pentru că sunt păcătos, dar nici frica nu-mi
slăbește gândurile păcătoase și nici gândurile păcătoase nu-mi slăbesc frica. „Înaintea ușilor casei
Tale stau și de gândurile cele rele nu mă depărtez”(Rugăciunea Sfântului Ioan Damaschin).
Gândurile coborâte îmi ascut pe de o parte și mai mult sentimentul de nevrednicie și de frică, pe
de altă parte mi-l estompează. Pe de altă parte îmi măresc dorința de a mă împărtăși, că poate voi
fi ridicat din această stare. Întâlnirea omului cu Dumnezeu, unirea cu El nu poate avea decât
forma paradoxului. Trăirea paradoxului e cu atțt mai accentuată în creștinism, în careFiul lui
Dumnezeu vine atât de aproape de noi și se unește cu noi prin Trupul și Sângele Său, dar rămâne
totodată Dumnezeu. În paradox omul trăiește atât conștiința de sine, cât și cea de Dumnezeu unit
cu sine, care nu rămâne nici distant de el și cu care nici nu se confundă. Paradoxul e semnul
unirii cu Dumnezeu, numai asa poate trăi omul cu adevărat fericirea întâlnirii cu Dumnezeu.8

„Ceea ce primim prin Sfanta Impartasanie in mod deosebit este Dugul Dumnezeiesc, ca
Dumnezeu cel ce intareste sufletul omului in biruirea proceselor nelibere ale anturii si unifica
faptura cu Dumnezeu. Il primim in primul rand in suflet, si din suflet trece in trup. Caci in suflet
sunt radacinile rationale si sensibile ale trupului. Sufletul nostru devine pnevmatic, se intareste in
ceea ce are superior naturii si se poate pnevmatiza si trupul sau radacinile lui aflate in suflet.
Sufletul dobandesteastefl o putere neasemanat mai mare de induhovnicire, de subtiere a trupului.
Unirea intre suflet si trup devine tot mai mare, adcanca in trupul lui Hristos, ăe care Duhul
Dumnezeiesc L-a pnevmatizat, L-a subtiat, L-a indumnezeuit, L-a transfigurat deplin. Daca,
după Sfantul Maxim Marturisitorul, in sfinti dualitatea e depășită, cu atat mai mult in Hristos. Si

7
Ne vorbește Părintele Dumitru Stăniloae, Ed. Episcopiei Romanului, 1993, p. 95;
8
Ierom. Benedict Stancu, Despre spovedanie și împărtășirea cu Sfintele Taine, Ediția a doua, Editura Elena,
Constanța, 2014, pp. 65-57;
prin impartasirea de El se incepe depasirea ei și in cei ce se impartasesc des si cu constiinta
curata. Prin aceasta sufletul adus la unirea cu Dumnezeu va putea trai in veci si va da in parte si
trupului tarie sa copleseasca procesele naturale inca in lumea aceasta, iar prin intarirea
radacinilor lui rationale si sensibile in suflet va putea ca sufletul sa invie trupul la o viata
nesupusa descompunerii, la sfarsitul lumii.”9

Părintele Dumitru Stîniloae spune că „o împărtășire deasă cu Trupul și Sângele Domnului

poate duce la slăbirea concentrării în primirea Lor”10 adică omul poate să se considere intrat într-
o rutină, riscă să uite adevăratul scop al împărtășirii și maniera în care trebuie sa le primească.
Chiar dacă se împărtășește des, nu trebuie niciodată neglijată pregătirea. Părintele Dumitru
Stăniloae se pronunță iarăși în acest sens: „Practica unei impartasiri dese a tuturor, cu nesocotirea
oricarei fapte de pocainta pentru pacatele grave, se poate armoniza cu spiritul catolicismului, dar
nu cu al Ortodoxiei, care a pastrat duhul crestinismului, din urmatoarele motive: 1. În catolicism,
in scaunul marturisirii se da iertare de pedepsele eterne pentru pacatele de moarte, iar epitimia
(canonul) ce se da pacatosului e un echivalent al pedepselor temporale pentru pacate. Epitimia nu
este un mijloc de tamaduire a firii imbolnavite prin pacat. In catolicism pacatul nu provoaca nici
o boalain fire. Credinciosul cu pacate grave se poate deci impartasi din momentul in care
primeste in scaunul marturisirii iertarea pedepselor eterne, iar cel care nu se stie cu pacate grave
se poate impartasi și fără mărturisire, caci pacatele usoare nu implica pedepse eterne, care sa aiba
nevoie de o iertare in scaunul marturisirii. Firea in conceptia catolica, neimbolnavindu-se prin
pacat, nu e in primejdie de moarte pentru ca ea sa primeasca hrana tare a Euharistiei. 2. Pacatosul
trebuie sa se supuna la o disciplina de infranari pentru a scoate din fire slabiciunea inclinarii spre
pacatul ce l-a savarsit. El trebuie sa duca o actiune de mortificare a legii pacatului in sine, iar
aceasta reprezinta o jertfa de sine. Numai in acest duh de jertfa se poate apropia de Hristos care
si El ni S-e impartaseste in astare de jertfa, caci numai intre-o stare adecvata cu cea a Domnului
primit ne putem uni cu adevarat in duh cu El. Ne unim cu Hristos cel jertfit, in stare de jertfa,
adica postind, omorand egoismul prin milostenie, pentru ca puterea starii lui de jertfa si mai mult
sa intareasca in noi duhul de jertfa, de mortificare a pornirilor pacatoase si de intarire a omului
nou, al invierii.”11 Atât deasa cât și rara împărtășire trebuie să fi în permanență precedată de o

9
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. VIII, nota 457, Ed. Humanitas, București, 2002, p. 196;
10
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. XI, nota 605, Ed. Episcopiei Romanului, 1990, p. 432;
11
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii, în Revista ”Biserica Ortodoxă
Română”, nr. 3-4/1955, p. 218;
jertfă de sine, având tipărit în inima faptul că „Hristos și-a vărsat Sângele pe Cruce pentru
iertarea păcatelor noastre...pentru a arăta că viața plină de Duhul Sfânt se obține prin subțierea
trupului, prin oboseli și suferințe, care sunt un fel de vărsare a sângelui, un fel de subțiere a lui de
tot ce-l împinge la o alipire de cele groase ale lumii...Ne împărtășim cu Sângele Dumnului –
vărsat – sau – care se varsă – continuu în noi prin Sfânta Împărtășanie, spre a da și sângelui
nostru putere să se verse”. Părintele Dumitru Stăniloae vorbește așadar despre o jertfă ce
presupune la randul ei o altă jertfă. Nu putem dobândi Sângele vărsat al celui jertfit fără vărsare
de sânge sau fără jertfă.

În acest sens Nicolae Cabasila slubinia că „se cuvine ca întru sudoarea frunții să ne câștigăm
această Pâine (Euharistia), ce pentru noi s-a frânt și numai pentru ființele cuvântătoare s-a
rânduit; căci Domnul a zis să ne sârguim pentru hrana care rămâne (Ioan 6, 27)12. S-a poruncit
adică să ne apropiem de această Cină nu fără nici o grijă și fără a face nimic, ci străduindu-ne”13

„Împărtășirea deasă cu Trupul Domnului ca și comunicare a puterii Lui către noi, comunicare
a Duhului Lui în sufletul și voința noastră, nu trebuie să fie o primire magică a Lui, ca lucrand
prin El insusi fara noi. Factorul activ uman comunica cu factorul activ care e Hristos, pentru a
deveni si mai activ. De aceea trebuie o pregatire in acest sens din partea omului. – Cine se
împărtășește cu nevrednicie judecată sieși mănâncă, nedeosebind Trupul Domnului – (I Corinteni
11, 29). De aceea e mai rară, dar bine pregătită, primită cu mare concentrare de putere și cu
hotărârea de a conlucra cu puterea din Trupul Domnului, decât o împărtășire într-o stare laxă,
nepăsătoare, a puterilor proprii”.14

Covârșitoarea însemnatate a Sfintei Impartasanii in spiritualitatea crestina apare astfel mai

presus de orice indoiala. Print-un astfel de considerent se explica aparitia acelor deprinderi de
deasa împărtășire, care culminează în împărtășirea zilnică, preconizate și dirijate în anumite părți
ale lumii creștine chiar ca metodă pentru sustinerea și promovarea spiritualității. Expresiile
„deasa împărtășire” și „împărtășirea zilnică” au ajuns astfel termeni tehnici în teologia spirituală
romano-catolică, unde au apărut anumite indulgențe prin decretele papale. Poate fi așadar
favorizată uneori tranformarea spovedaniei și împărtășirii în acte mecanice și formale. De la

12
„Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da
vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl.”
13
Nicolae Cabasila, Viața în Hristos, cartea IV. P. G., t. CL, col. 605 C;
14
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. VIII, nota 457, Ed. Humanitas, București, 2002, p. 199;
această observație pleaca reacția rigoristă a jansenismului15 din veacul al XVII-lea, când imputa
romano-catolicismului că, prin desele împărtășiri și mai cu seamă cele zilnice, se înlesnește nu
desăvârșirea spirituală, ci laxitatea morală. În concepția Bisericii Ortodoxe, roadele Sfintei
Euharistii și desăvârșirea spirituală nu se determină prin numărul de împărtășiri, ci ele depinde
de pregătirea lăuntrică, pe care o au credincioșii cu prilejul primirii Sfintelor Taine. Prin
Euharistie, fiecare dintre noi este deci și astazi rascumparat, impacat cu Dumnezeu si sfintit,
numa daca uneste jertfa sa duhovniceasca cu Jertfa Domnului, apropiindu-se de masa sfanta
patruns de pocainta pentru pacatele sale. Murim astfel impreuna cu El, ca sa ne impartasim si de
invierea Lui. Cata vreme insa, nu este eliminat din suflet tot ceea ce este nedesavarsire sau păcat,
nu sunt întrunite condițiile, în care Euharistia își îndeplinește lucrarea sa de „leac al nemuririi” și
„antidot împotriva morții”.16

Problema desei împărtășiri agită spiritele și un SUA, Preacuviosul părinte Roman Braga,
duhovnic al Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului , publică în revista Solia din Iulie 2002,
pp.19-21, a Episcopiei Ortodoxe din America, un articol cu titlul Cerberii Sfântului Potir. Se
declară împotriva desei împărtașiri, disociind Taina Spovedaniei de Taina Împărtășaniei, ca
nefiind condiționate una de alta „Cum de s-a ajuns la această restricție a împărtășirii
credincioșilor și cum de s-a legat Taina Pocăinței de Taina Împărtășaniei, când nici un canon
bisericesc, nici Scriptura nu le menționeaza?”. Părintele Roman îi consideră pe preoții care nu
împărtășesc pe credincioși la dorința lor, Cerberii Sfântului Potir.17 Se pare că acest părinte a
suferit influențe catolice, după cum ne relatează Părintele Calciu Dumitreasa: „Am văzut la
catolici cum aproape toți cei din biserică se împărtășeau. Am fost mirat și am întrebat pe preoți
dacă toți cei care se împărtășiseră se și spovediseră. Ei au fost surprinși și mi-au răspuns că nu
există nici un fel de legătură între spovedanie și Împărtășanie. Credincioșii se împărtășesc la
fiecare Liturghie și se spovedesc numai când vor ei. Și atunci am întrebat care este pregătirea lor
pentru a primi Trupul și Sângele Domnului? Mi s-a răspuns: simpla lor dorință este suficientă!” 18
Dacă dorința este criteriul primirii Sfintelor Taine, atunci de ce în primele veacuri creștine

15
Curent social-religios catolic apărut în Olanda și în Franța la mijlocul secolului al XVII-lea, care susținea
predestinarea și propovăduia o morală austeră (aspră);
16
Ierom. Benedict Stancu, Despre spovedanie și împărtășirea cu Sfintele Taine, Ediția a doua, Editura Elena,
Constanța, 2014, pp. 125-127;
17
Ierom. Benedict Stancu, Despre spovedanie și împărtășirea cu Sfintele Taine, Ediția a doua, Editura Elena,
Constanța, 2014, p. 234;
18
Idem, p. 236;
catehumenii nu puteau lua parte la Epicleză? Fer. Ieronim sublinia „Știu că acesta este obiceiul la
Roma, ca credincioșii să primească necontenit Trupul lui Hristos, ceea ce eu nici nu blamez, nici
nu aplaud; fiecare să rămână la părerea lui”. Aproape în același chip se exprimă și Ghenadie al
Marsiliei: „Nici nu laud, nici nu critic împărtășirea cu Sfânta Euharistie în fiecare zi. Eu îndemn,
însă, și sfătuiesc că se cuvinesă ne împărtășim în toate Duminicile dacă, bineînțeles, sufletul este
netulburat de păcat”.19

Cum am menționat și în introducere, deasa sau rara împărtășire nu este o dogmă, dar
Euharistia în sine abundă în dogme hristologice. Credința Bisericii Ortodoxe este că la Sfanta
Euhartistie painea si vinul se prefac in trupul și sângele lui Hristos și că în ele este prezent Însuși
Domnul. Pâinea și vinul încetează de a mai fi pâine și vin devenind trupul și sângele lui Hristos.
Puterea tainicei prefaceri pătrunde natura pâinii și a vinului și o schimbă. Însăși natura, ființa lor
materială se schimbă, devine altceva, nu mai aparține lumii fizice. Cu toate acestea, pâinea și
vinul nu-și pierd proprietățile lor materiale, fiindă însușirile pâinii și ale vinului rămân și mai
departe aceleași: mirosul, gustul, greutatea, culoarea, adică proprietățile lor fizice și chimice.
Minunea prefacerii Sfintelor Daruri nu este fizică, ci metafizică. Diferită față de prefacerea din
Cana Galileii, unde materia apei s-a tranformat în aceea a vinului.

Ideea de prefacere contine in sine insasi antinomia, care covarseste legea identitatii
intarindu-o, nu slabindu-o: prefacerea este identitatea diversitatii sau diversitatea identitatii. Ea
nu este o prefacere prin absorbirea unei materii in alta, ci unitatea si in acelasi timp contrastarea,
oponenta amandurora: o minune antinomică. Faptul acesta este scos direct in evidenta prin
cuvintele Domnului: „aceasta (adică pâinea) este trupul Meu” și „acesta (adică vinul) este
sângele Meu”. Acesta, deși de genul neutru, τουτο, este indicarea pâinii și a vinului ca elemente
sau materii accesibile percepțiunii senzoriale. Prefacerea nu este o tranformare fizică, așa cum
avem în schimbarea materiilor: lemnele ard tranformându-se în căldură, gaze, cenușă; lemnele nu
mai sunt, au fost. După ardere lemnele nu mai există, de aceea nici nu există aici actul prefacerii.
Minunea prefacerii Sfintelor Daruri nu este fizică, ci metafizică. Μετα = după, dincolo, în
termenul μεταβολι (= prefacere, preschimbare sau transpunere) nu însemnă schimbarea unei
esențe material în alta în limitele lumii fizice, ci unirea a două lumi, a două domenii ale firii
separate între ele: un transcensus metafizic. Prefacerea, înțeleasă într-un atare snes, nu poate și

19
Idem, p. 138;
nu trebuie să fie un obiect al percepțiunii senzoriale, care privește numai lumea aceasta. De aceea
prefacrea, complet nevăzută ochilor noștri trupești și inaccesibilă simțurilor noastre corporale,
poate să fie numai obiectul credinței, care este „adeverirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11,
1), cunoașterea evidențelor metafizice independente de evidențele fizice. În prefacerea Sfintelor
Daruri se poate și trebuie să se creadă cu toată puterea credinței în Domnul nostrum Iisus Hristos
și în puterea efectivă, reală, a ceea ce a instituit El: „cred ca acesta este precuratul și sfântul Tău
Trup și acesta este însuși preacuratul și sfântul Tău Sânge”.20

Împărtășirea duhovnicească o precede pe cea euharistică după care continuă mai intens
cea duhovnicească, conlucrând cu harul primit. În acest fel, intensitatea aceste împreună lucrari
ne dă măsura ritmului pentru o nouă împărtășire cu Sfintele Taine - și astfel cuminecarea își
atinge scopul!

„Deci nu punem atât problema înmulțirii împărtășirilor ci mai ales cum ne împărtășim și
cât de intens lucrăm cu harul primit. Știind că nici o Taină nu este eficace prin ea însăși și prin
urmare nu asimila roada Duhului (Galateni 5, 22-23) nici chiar printr-o împărtășire deasă, dacă
suntem deficitari în conlucrarea cu puterea harului primit prin împărtășire, Sfântul Iustin
Popovici a spus: „Sunt împotriva desei împărtășiri din Sfântul Munte! Sfânta Împărtășanie nu e
altceva decât Sfânta Taină în care Dumnezeu, în chip concret și real Se întrupează în om”. Dacă
nu ne vom raporta la noțiunea de paradox nu vom înțelege ambivalența ritmului împărtășirii
euharistice, care poate fi deopotrivă eficient alternativ des sau (și) rar în aceeași modalitate în
care: Zaheu L-a primit cu bucurie pe Domnul în casa sa, ca pe un oaspete drag, și bine a făcut
(Luca 19, 1-10), iar sutașul, din smerenie, recunoscându-și nevrednicia, nu a cutezat să-L
primească și a fost lăudat (Matei 8, 5-13), ne spune Părintele Dumitru Stăniloae, pentru că „Îl
avea mai aproape ca cei ce L-ar fi primit exterior în casa lor, dar n-ar fi cunoscut și simțit
Dumnezeirea Lui!” (Ierom. Benedict Stancu)

Mare lucru este împărtășirea cu Sfintele Taine! Tocmai pentru că este mare Taină, să nu
se împărtășească prea des și având în vedere că e așa de mare Taină, să nu se împărtășească prea
rar – deci deliberează părintele duhovnic, căci el administrează Taina!21

20
Serghei Bulgakov, Dogma euharistică, ed. Paideia, București, 2000, pp. 1-9;
21
Ierom. Benedict Stancu, Despre spovedanie și împărtășirea cu Sfintele Taine, Ediția a doua, Editura Elena,
Constanța, 2014, p. 270;
 Avva Arsenie Papacioc a considera sa impartaseasca pe monahi si mireni cel mai des la
doua saptamani. Intrebandu-l daca i-a impartasit mai des de doua saptamani, mi-a raspuns ca
dintre monahii sau monahiile si mirenii pe care i-a spovedit de-a lungul vremii majoritatea nu
erau pregatiti pentru a primi Impartasania mai des de doua saptamani. Ii impartasea cel mai de la
10-14 zile; apoi pe ceilalti mai putin ravnitori, de doua ori in Postul Craciunului si in Postul
Mare, in prima si in ultima saptamana a acestor posturi; si cate o singura data in celelalte doua
posturi. Același criteriu orientativ era folosit și de către Părintele Filotei Zervakos: „Câți au asa-
zese pacate care se iarta, adica putina mandrie, se infurie pentru moment cand le spune cineva
ceva, spun vreo minciuna, glumesc, rad, barfesc, manancă mai mult decât e de trebuiță, fac
ascultare, dar fără tragere de inima, și au și alte mici păcate de moarte, pe care se silesc să le taie
si sa le tempereze, dar nu cu osteneală și râvnă cum se cuvine, dar totuși le cunosc, se căiesc și le
mărturisesc, acestora li se permite să se împărtășească la 15 zile”22

Păritele Paisi Olaru spunea: „Nu deasa împărtășire ne duce la desăvârșire, ci pocăința cu
lacrimi, deasa spovendanie, părăsirea păcatelor, rugăciunea din inimă. Râvna unora pentru deasa
împărtășire este semnul slăbirii credinței și al mândriei, iar nu semnul sporirii duhovnicești.
Îndreptarea și sporirea noastră pe calea mântuirii începe cu deasa spovedanie și se continuă prin
post și rugăciune cu lacrimi, prin părăsirea păcatelor, milostenie, împăcare cu toți și smerenie.
Numai după ce facem toate acestea ne putem împărtăși mai des. Altfel cum să primești pe
Domnul cerului și al pământului când sufletul tău este necurat, nespovedit, robit de patimi și mai
ales, plin de mândrie?”23

1. Biblia sau Sfânta Scriptură

2. Sf. Nicodim Aghioritul, Deasa împărtășire cu Preacuratele lui Hristos Taine, Ediția a
treia, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2017
3. Ierom. Benedict Stancu, Despre spovedanie și împărtășirea cu Sfintele Taine, Ediția a
doua, Editura Elena, Constanța, 2014
22
Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine, Deisis, Sibiu, 2006, Epistola Patriarhului Filotei II Kokkinos, p. 77;
23
Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie duhovnicul, Iași, 1993, p. 53.
4. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae (interviu) Protos Ioanichie Bălan, Convorbiri
duhovnicești, vol. II, Roman, 1988
5. Ne vorbește Părintele Dumitru Stăniloae, Ed. Episcopiei Romanului, 1993
6. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. VIII, nota 457, Ed. Humanitas, București,
2002
7. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. XI, nota 605, Ed. Episcopiei Romanului, 1990
8. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii, în
Revista ”Biserica Ortodoxă Română”, nr. 3-4/1955
9. Nicolae Cabasila, Viața în Hristos, cartea IV
10. Serghei Bulgakov, Dogma euharistică, ed. Paideia, București, 2000
11. Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine, Deisis, Sibiu, 2006, Epistola Patriarhului
Filotei II Kokkinos
12. Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie duhovnicul, Iași, 1993