I.1.

Lăcomia pântecelui și ascetismul duhovnicesc

„Mâncărurile scumpe desfată gâtlejul,

Dar hrănesc viermele neadormit al desfrânării”1
Primul gând dintre toate este cel al lăcomiei 2, căci din el iau naștere senzualitatea,
desfrâul, și îl conduce pe om înspre alte păcate.
De-a lungul timpului în cadrul Bisericii nu a existat o regulă precisă legată de combaterea
acestui păcat, însă un lucru e sigur, omul trebuie să se ferească de săturarea pântecelui. Prin
îmbuibarea trupului, omul este cuprins de nepăsare, moleșire, și astfel iau naștere poftele trupești
și neputința de a le stăpâni. Căci după cum spune Sfântul Nil Sinaiul „Cine își umple pântecele și
făgăduiește că o să trăiască în curăție seamănă cu cel ce zice că va stinge cu paie focul” 3.
Asemeni focului care nu poate fi stins cu paie, și duhul curviei este alimentat de săturarea
pântecelui. Nu putem sa invingem poftele cărnii si pornirile pătimașe ale sufletului daca suntem
robi ai cărnii4.
Îmbuibarea nu are ca și cauză mâncarea sau băutură în sine, căci ele nu sunt spurcate, nu
îl spurcă pe om, ci folosirea lor irațională sau iubirea irațională față de ele ne conduce înspre
îmbuibare. Omul nu poate trai fără mâncare și băutură, căci fără acestea, trupul său ar slăbi și ar
muri. Nici Biserica nu învață că acestea sunt spurcate, deoarece Mântuitorul a binecuvântat nunta
din Cana, prin prefacerea apei în vin. Hristos le-a oferit oamenilor astfel o băutură care nu are
cum să fie păcătoasa. Dumnezeu nu îl ispitește sau nu îl împinge pe om spre păcat. Astfel, e
foarte limpede că omul se poate bucura de alimentație însă nu în mod irațional.
Mâncarea este sănătoasă pentru om, fără ea, apare boala și neputința. Băutura de
asemenea, este vitală pentru trup. Luate peste măsura, devin dăunătoare pentru om atât trupește,
cât și sufletește. Să îi dăm atenție acestui gând al lăcomiei pântecelui, nu doar ca și întrecerea
măsurii la mâncare sau băuturi alcoolice, căci nu are doar forma aceasta, ci are doua forme 5:
îndrăcirea pântecelui, când omul caută să se satisfacă prin cantitate și îndrăcirea gâtlejului,

1
Evagrie PONTICUL, În luptă cu gândurile, traducere și prezentare de Ioan I. ICĂ jr., Sibiu, Editura Deisis, 2006, p.
67.
2
Sfântul IOAN CASIAN, Scrieri alese [col. PSB, vol. 57], traducere de Vasile COJOCARU și David POPESCU, prefață,
studiu introductiv și note de Nicolae CHIȚESCU, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 1990,
p. 80.
3
Pavel GUMEROV, op. cit., p. 50.
4
Sfântul IOAN CASIAN, op. cit., p. 81.
5
Pavel, GUMEROV, op. cit., p. 49.
când omul își caută satisfacerea în gustul mâncării, în rafinament. Să luam în calcul cum
spuneam, nu doar mâncarea peste măsură și băutură alcoolică peste măsură, căci în Sodoma și
Gomora, nu prin saturarea de vin s-a născut pofta între persoanele de același sex, ci prin
săturarea sau îmbuibarea de pâine. Prin aceasta -săturarea pântecelui- se trezesc în sinea omului
poftele nefirești și greu de stăpânit.
Să luăm aminte asupra acestui gând, căci prin feluritele mâncăruri și prin cantitatea lor,
prin satisfacerea sau prin săturarea pântecelui se aprind săgețile curviei 6. Dacă există îmbuibare,
imediat iau naștere și celelalte păcate. Dacă nu există și este prevenită prin înfrânare, post, atunci
nu doar că omul se ferește de o piedică spre Împărăția Cerurilor, ci se ferește de o adevărată
prăpastie, adâncită de pofta pântecelui.
Îmbuibării i se opune înfrânarea pântecelui, precum ne învață și avva Evagrie Ponticul,
căci el o numește „botniță a lăcomiei” 7 Aceasta înalță sufletul și potolește trupul, precum ni se
spune în Pateric: „Fraților, îmbuibarea pântecelui este maica curviei, iar postul și înfrânarea sunt
bogăția sufletului.”8
Înfrânarea este rânduită de biserica în primul rând prin post. Acesta nu înseamnă doar o
abținere de la anumite bucate, ci acest post al trupului trebuie extins și asupra sufletului 9. Trebuie
să fie o privire către lăuntricul omului și o căutare a liniștirii sufletești. E foarte simplu de fapt.
Atunci când omul este liniștit sufletește, reușește să fie într-un adevărat „post”. Fără distracții,
fără mâncăruri, fără gânduri la plăcere, aceasta fiind o adevărată înfrânare. Mai mult decât atât,
prin post omul reușește să nu devină nepăsător și să nu fie cuprins de tristețe. Postul îl liniștește
trupește, sufletește, și îi aduce aminte să se bucure de lucrurile mici. Omul care trăiește în
îmbuibare, nu se bucură nici chiar de o masă festivă, pe când omul care trăiește în post, se bucura
și de o masă simplă. Chiar și între soți, dacă se înfrânează în post în ceea ce privește relațiile
conjugale, nu se vor sătura unul de altul niciodată. Dacă nu se înfrânează, mai repede apare
monotonia și certurile din felurite lucruri minore.10 Postul a fost rânduit încă din vremea primilor
oameni când Dumnezeu i-a spus lui Adam că poate mânca din toate roadele raiului, numai dintr-

6
Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, Vol. 1, traducere din grecește, introducere și note de Dr. Dumitru
STĂNILOAE, București, Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxă, 2017, p. 126.
7
Evagrie PONICUL, op. cit., p. 58.
8
Patericul Egiptean ce cuprinde cuvinte folositoare ale Sfinților bătrâni, Alba Iulia, Reîntregirea, 2014, p. 335.
9
Sfântul IOAN CASIAN, op. cit., p. 82.
10
Pavel GUMEROV, op. cit., 53.
un pom nu. Astfel încă de la început este promovată înfrânarea ca mijloc spre desăvârșire în
Biserica Creștina.
Înfrânarea pântecelui este de fapt regăsirea sinelui și recucerirea trupului nostru. Prin
înfrânare, reușim să supunem trupul voinței sufletului, și nu ne mai lăsăm purtați de el. O data
supus, păcatul nu mai prinde rădăcini în suflet și nu mai devenim robi ai săi.
Asemeni sportivului care înainte de o competiție trebuie să fie în cea mai bună formă,
asemeni celor care se pregătesc de olimpice 11. Așa și creștinul în lupta împotriva păcatului,
trebuie să fie în cea mai bună formă. Și cum altcumva să se întâmple acest lucru, dacă nu prin
înfrânare? Aceasta este antrenamentul omului față de marea întâlnire cu păcatul. Fiind antrenat îl
biruiește ușor. Fiind neantrenat nu va reuși să îl biruiască.
Lăcomia pântecelui îl tulbură pe om din multe puncte de vedere. viața sa nu mai e liniștită
și nu își mai găsește împlinirea în niciun lucru. Mâncarea nu este niciodată îndeajuns, desfrâul nu
este decât o satisfacere „dulce” pe moment și amară pe urmă, și chiar dacă sunt din ambele peste
măsura de care omul simte nevoia, niciodată nu se va sătura și nu va fi satisfăcut. Astfel, omul
devine neîmplinit și trist căci s-a lăsat purtat de pântece, pe când înfrânarea, punându-i botniță
pântecelui, îl face pe om să fie atât mulțumit de lucrurile mărunte cât și împlinit, descoperind ca
fericirea nu poate fi găsita în păcat, decât în înfrânare. Săturarea îl tulbură pe om și îi dă anumite
stări trupești și sufletești. Înfrânarea îl liniștește. Lăcomia pântecelui este mama desfrâului pe
când înfrânarea este dresor al celei dintâi.

11
Sfântul IOAN CASIAN, op. cit., p. 81.