Istoric

Povestea Bisericuței de lemn începe în 1768, în satul Acmar, comuna Blandiana

În localitatea de origine biserica de lemn se afla pe un dâmb, în partea de vest a așezării.
În 1960 satul Acmariu și-a construit o biserică de zid, și nu mult după acest fapt, paragina
a cuprins lăcașul de lemn părăsit. Acest lucru i-a atras atentia Inaltpreasfintitului Emilian
Birdaș, care nu a lasat ca aceasta biserica sa devina ruina. Astfel pentru a fi reintrodusa in
activitatea liturgica a fost adusa la Alba Iulia, in anul 1980 in locul unde acum este
Schitul Sfantul Lazar, pana in 1994 cand a fost mutata din nou in cadrul aceleasi
localitati, in locul denumit „Valea Popii”.

Arhitectura

Construcția are formă de navă, cu grinzi de lemn din stejar, în timp ce tălpile sunt așezate
pe o mică fundație de piatră. În partea de sud, pe toată lungimea, se desfășoară un
pridvor deschis, susținut de 12 stâlpi de lemn. Tot pe aici se face și intrarea în Biserică,
printr-o ușă masivă din stejar.
Pereții altarului, respectiv ai naosului poartă câte trei, respectiv patru ferestre. În
schimb, pronaosul nu este luminat. Deasupra lui, se înalță o turlă cu baza pătrată și cu
foișorul piramidal, având un acoperiș înalt din șindrilă.

Pereții edificiului, alcătuiți din câte șase bârne de stejar, îmbinate la colțuri, la fel ca si la
biserica din 1624, de la Almașul Mic, înscriu un plan dreptunghiular, cu absida decroșată,
poligonală cu cinci laturi.
Foișorul turnului de pe pronaos, cu galerie de arcade, atinge cu marginile balustradei
tăiate în forma bulbului de floare, coama învelitorii de șiță, acoperișul său fiind întrerupt
printr-un mini foisor, supraînălțat de coiful piramidal. Este structura de clopotniță, creația
meșterilor români, regăsită adesea in Apuseni, în Țara Moților, ca și în aceea a
Zarandului.
Acoperirea interioară a construcției a fost soluționată printr-un tavan drept peste pronaos,
o boltă semicilindrică în naos, iar altarul, cu o boltă de aceeasi formă, de joasă înălțime,
racordată la traseul pereților prin fâșii curbe .
[3]

Alături de ferestrele edificiului, de contur dreptunghiular, ulterior executate, se păsrează,

pe latura de sud, arhaicul luminator, al cărui oblon este prevăzut cu patru ochiuri
circulare. Unei etape mai târzii se datorează prispa, de-a lungul peretelui de sud, cu o
suită de arcade, amintind structura târnațului de la casa țărănească.

Pictura

Ampla tâmplă, a cărei compoziție sintetizează teme de bază ale iconografiei răsăritene,
inclusiv dverele impărătești, de o reală valoare artistică, dezvăluie prin realizarea
chipurilor, prin cadru arhitectonic, elemente decorative, veșmintele cu broderie de perle,
penelul usor zugravi de tradiție postbrâncovănească. Numele acestora, ca și data
realizării, au fost citite de pe epitaful, aflat din întâmplare, pictat „Stan zugravul Filip sin
popii Radu, Toma, 1771“. Dacă prin activitatea sa artistică Stan zugravul este întâlnit în
numeroase monumente din satele transilvănene, pentru Filip, avem la Acmariu, singura
mărturie a activității sale, după prezența, alături de Stan și celălalt frate Iacob, în 1761, pe
șantierul de la Curtea de Argeș . [4]

Pereții lăcașului de la Acmariu nu au fost pictați, ci, printr-un sistem de panouri, au fost
împodobiți cu xilogravuri, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, și prima parte a celui
următor, atestând perioada de înflorire a acestei creații artistice a țăranilor români
din Transilvania.

Actuala pictură, în tehnica frescă, a fost realizată de Vasile Lefter, între 1996-1999. Tot
atunci, a fost așezat un iconostas din lemn de stejar, realizat de sculptorul Remus
Dragomir după modelul transilvănean al sculpturii în lemn, tradiție în care se încadrează
întreaga biserică.

Istoric

Povestea Bisericuței de lemn începe în 1768, în satul Acmar, comună Blandiana

În localitatea de origine biserica de lemn se află pe un dâmb, în partea de vest a așezării.
În 1960 satul Acmariu și-a construit o biserică de zid, și nu mult după acest fapt, paragină a
cuprins lăcășul de lemn părăsit. Acest lucru i-a atras atenția Înaltpreasfințitului Emilian
Birdaș, care nu a lăsat că această biserica să devină ruină. Astfel pentru
a fi reintrodusă în activitatea liturgică a fost adusă la Albă Iulia, în anul 1989 în locul unde
acum este Schitul Sfântul Lazăr, până în 1994 când a
fost mutată din nou în cadrul aceleași localități, în locul denumit „Valea Popii”.
 
Arhitectură
 

Construcția are formă de navă, cu grinzi de lemn din stejar, în timp ce tălpile sunt așezate pe o

mică fundație de piatră. În partea de sud, pe toată lungimea, se desfășoară un pridvor deschis,
susținut de 12 stâlpi de lemn. Tot pe aici se face și intrarea în Biserică, printr-o ușă masivă din
stejar.
Pereții altarului, respectiv ai naosului poartă câte trei, respectiv patru ferestre. În schimb,
pronaosul nu este luminat. Deasupra lui, se înalță o turlă cu baza pătrată și cu foișorul piramidal,
având un acoperiș înalt din șindrilă.

Pereții edificiului, alcătuiți din câte șase bârne de stejar, îmbinate la colțuri, , înscriu

un plan dreptunghiular, cu absidă decroșată, poligonală cu cinci lături.
Foișorul turnului de pe pronaos, cu galerie de arcade, atinge cu marginile balustradei tăiate
în formă bulbului de floare, coamă învelitorii de șiță, acoperișul său fiind întrerupt printr-
un mini foișor, supraînălțat de coiful piramidal. Este structura de clopotniță, creația meșterilor
români, regăsită adesea în Apuseni, în Țara Moților, că și în aceea a Zarandului.
Acoperirea interioară a construcției a fost soluționată printr-un tavan drept peste pronaos, o boltă
semicilindrică în naos, iar altarul, cu o boltă de aceeași formă, de joasă înălțime,
racordată la traseul pereților prin fâșii curbe[3].
 

Pictură
 

Amplă tâmplă, a cărei compoziție sintetizează teme de bază ale iconografiei

răsăritene, inclusiv dverele impărătești, de o reală valoare artistică, dezvăluie prin realizarea
chipurilor, prin cadru arhitectonic, elemente decorative, veșmintele cu broderie de perle,
penelul ușor zugravi de tradiție postbrâncovănească. Numele acestora, că și dată realizării, au
fost citite de pe epitaful, aflat din întâmplare, pictat „Stan zugravul Filip sin popii Radu, Toma,
1771“. Dacă prin activitatea să artistică Stan zugravul este întâlnit în numeroase monumente din
satele transilvănene, pentru Filip, avem la Acmariu, singură mărturie a activității sale, după
prezența, alături de Stan și celălalt frate Iacob, în 1761, pe șantierul de la Curtea de Argeș[4].
Pereții lăcășului de la Acmariu nu au fost pictați, ci, printr-un sistem de panouri, au fost
împodobiți cu xilogravuri, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, și prima parte a celui următor,
atestând perioada de înflorire a acestei creații artistice a țăranilor români din Transilvania.

 
Actuală pictură, în tehnică frescă, a fost realizată de Vasile Lefter, între 1996-1999. Tot atunci, a
fost așezat un iconostas din lemn de stejar, realizat de sculptorul Remus Dragomir după modelul
transilvănean al sculpturii în lemn, tradiție în care se încadrează întreaga biserică.