Cuprins

Lista a abrevierilor…………………………………… ……
INTRODUCERE……………………………………………………

CAPITOLUL I
A. Căsătoria Vechiul Testament ……………………………………………
1. Instituirea primitivă şi Legea Morală…………………………….
1.a. Dumnezeu autorul căsătoriei……………………………………
1.b. Scopul principal al căsătoriei……………………………………
1. c. Sfinţenia căsătoriei……………………………………………..
1. d. Unitatea, unicitatea şi indisolubilitatea căsătoriei…………….
2. Taina persoanei, dimensiune morală…………………………….
2.a. Moralitatea preconjugală……………………………………
2.b. Moralitatea conjugală……………………………………..
3. Stări deficiente ale căsătoriei………………………………….
3.a. Căsătoriile mixte şi unirile libere………………………….
3.b. Poligamia…………………………………………………..
3.c. Divorţul……………………………………………………..
3.d. Leviratul…………………………………………………….

CAPITOLUL II
B. Căsătoria în Noul Testament……………………..……
4. Legea proclamată de Isus şi amintită de Sfântul Pavel………
1.a. Extinderea legii indisolubilităţii…………………………..
1.b. Căsătoria în Sfintele Evanghelii…………………………..
1.c. Învăţătura lui Isus despre căsătorie…………………………
5. Unitatea căsătoriei……………………………………………..
2.a. Poligamia simultană……………………………………………
2.b. Privilegiul Paulin………………………………………….
6. Simbolismul sacru al căsătoriei………………………………
3.a. Sacramentul căsătoriei………………………………………

1
 3.b. Comunitatea familială ca şi comunitate eclezială……………
7. Căsătorie şi feciorie…………………………………………..
4.a. Căsătoria în scrierile Sfântului Pavel………………………..
4.b. Semnul şi chemarea la feciorie…………………………….
4.c. Căsătoria şi fecioria………………………………………..
8. Drepturile şi îndatoririle soţilor………………………………
5.a Egalitatea drepturilor…………………………………………
5.b. Itinerarul spiritual al soţilor…………………………………
5.c. Educaţia religioasă în cadrul familiei……………………….

CAPITOLUL III
B. Căsătoria…………………………………………………………………
1. Căsătoria ca şi legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o
femeie…………………………………………………………….
2. Întărirea şi înălţarea căsătoriei de către Isus……………………
3. Valorile familiei în societatea modernă………………………..

2
 ABREVIERI

Abrevieri scripturistice

Apoc.- Apocalipsa
I Col.- Întâia Scrisoare către Coloseni
I Cor.- Întâia Scrisoare către Corinteni
II Cor.- A doua Scrisoare către Corinteni
Deut.- Deuteronom
Efes.- Scrisoarea către Efeseni
Fac.- Facere
Jud.- Judecători
Ies.- Ieşire
Io. Evanghelia după Ioan
Lc. Evanghelia după Luca
Mal. Cartea Profetului Maleahi
Mt. Evanghelia după Matei
MC. Evanghelia după Marcu
Prov. Cartea Proverbelor
Ps. Cartea Psalmilor
I Sam. I Samuel
Tob. Cartea Profetului Tobia

Abrevieri tehnice

C. B. C. Catehismul Bisericii Catolice

Cf.- Conform
Ed.- Editura
G. S.- Gaudium et Spes
Ibidem.- În acelaşi loc
Idem.- Acelaţi autor, operă diferită
L. G.- Lumen Gentium

3
Op. cit.- Opera citată
P.- Pagina
PP.- Paginile
Pc.- Punctul
Nr.- Numărul
Sec.- Secolul
Sf.- Sfinţi
Vol.- Volumul

4
 Capitolul I

A. Căsătoria în Vechiul Testament.

În Israelul antic, căsătoria şi viaţa de familie, prezentau aceleaşi caracteristici care erau
în tot orientul antic. Căsătoriile erau de tip patriarhal, tatăl familiei, avea autoritate asupra
soţiei, copiilor, nepoţilor, servitorilor şi sclavilor. Lăsarea unei zestre (dote), tatălui
logodnicei, nu trebuie să fie interpretat ca şi cumpărarea soţiei; de fapt acest lucru însemna,
era ca un fel de recompensă pentru familia care „pierde” un membru al familiei sale. „Mahor”
indică faptul că matrimoniul e făcut după reguli; dota servea ca şi garanţie pentru ca femeia să
poată dispune de ea în caz că va rămânea văduvă. Constatarea virginităţii fetei, era
indispensabilă şi dacă nu era virgină trebuia să suporte pedeapsa lapidării: „am luat pe femeia
aceasta, nu m-am apropiat de ea şi nu am găsit-o fecioară…… dar dacă faptul era adevărat,
dacă fata nu s-a găsit fecioară, să scoată pe fată la uşa casei tatălui ei, să fie ucisă cu pietre de
oamenii din cetate şi să moară pentru că a săvârşit mişelie în Israel, curvind în casa tatălui
ei”1.
Soţul era considerat ca şi patron; de la o femeie se aştepta mai înainte de toate ca ea să
dea naştere multor fii, semn al binecuvântării di partea lui Dumnezeu: „femeia va fi ca o vie
roditoare înăuntrul casei tale”2. Sterilitatea era considerată cel mai mare ghinion pentru o
femeie. Fără nici un dubiu, erau puţini soţii care spuneau soţiilor lor pentru a le consola: „nu
sunt poate eu, pentru tine mai mult decât zece fii?”3.
Pentru unii poligamia era semnul bogăţiei, exista înainte de toate, în caz de sterilitate, a
primei soţii. Ca şi în codul lui Hamurabi, (Dreptul în familiile mesopotamiene), femeia sterilă
putea să pună o servă în braţele soţului ei, fiul care se năştea era considerat, fiul soţiei
legitime. Aceasta era o preocupare de a avea o descendenţă, lucru care era explicat prin Legea
Leviratului; dacă un bărbat moare fără a lăsa urmaşi, văduva soţie, trebuia să se căsătorească
cu cumnatul său, pentru a obţine o continuitate în neamul primului soţ4.
Ca în toate societăţile, interzicerea incestului, era fundamentală. Povestirile Facerii,
revelează preocuparea de a menţine coeziunea socială, favorizând căsătoriile în cadrul
clanului. Femeia era intr-o poziţie minoră, soţul putea să o repudieze: „când cineva îşi va lua

1
Fac.. 22,13-19.
2
Ps. 128, 3.
3
1Sam. 1,8.
4
Cf. Paul Paupard, Grande dizionario delle Religioni, Edizioni Piemme, Roma 1988, p.764.

5
o nevastă şi se va însura cu ea; şi s-ar întâmpla ca ea să aibă trecere înaintea lui, pentru că a
descoperit ceva ruşinos la ea, să-i scrie carte de despărţire şi după ce-i va da-o în mână, să-i
dea drumul din casa lui”5; dar ea nu putea să facă acest lucru la rândul său, nu avea acest
drept.
Decalogul interzice adulterul: „să nu preacurveşti” 6, dar rigorile apăsau pe umerii
femeii.

1. Instituirea primitivă şi Legea Morală.

Cartea Facerii ne relatează două povestioare referitoare la căsătorie; prima povestire ne

este relatată în capitolul 1, 27-29, pe care critica o atribuie tradiţiei sacerdotale, este un
rezumat succint, în timp ce povestirea din capitolul 2, 18-24, atribuită tradiţiei iahviste se
prezintă ca şi ample dezvoltări7.
Această dublă povestire are un conţinut dogmatic foarte bogat, întrucât ne arată ceea ce
este căsătoria în gândirea şi în planul lui Dumnezeu. Ambele relatări despre creaţie se încheie
cu un episod ce conferă fundamentul instituţiei căsătoriei. În relatarea iahvistă scopul divin
este exprimat în cuvintele: „nu este bine ca omul să fie singur; să-i facem ajutor potrivit
pentru el”8. Omul, superior tuturor celorlalte fiinţe, îşi găseşte ajutor în cea care este „carne
din carnea mea şi oase din oasele mele”9, aceasta fiind persoana creată de Dumnezeu pentru
om. De aceea, continuă povestirea, „va lăsa omul pe mama sa şi pe tatăl său şi se va uni cu
femeia sa şi vor fi amândoi un trup”10.
Subliniind unitatea celor două fiinţe, Dumnezeu le cheamă la întrajutorare şi dragoste
reciprocă. Integritatea originară va fi tulburată în urma păcatului iar viaţa cuplului uman va fi
pândit de suferinţă şi de ispite personale sau dominatoare „voi înmulţi mereu necazurile tale,
mai ales în vremea sarcinii tale”, în ciuda acestui fapt rodnicia va rămâne o binecuvântare
divină.
Relatarea sacerdotală din Cartea Facerii, capitolul I, prezintă omul, creat după chipul lui
Dumnezeu pentru a stăpâni pământul şi a-l popula. Acesta, este de fapt, cuplul: bărbat şi
femeie, iar rodnicia este scopul sexualităţii lor. Taina căsătoriei a fost prefigurată aşadar, în
actul creării făpturii omeneşti, a protopărinţilor noştri: Adam şi Eva; după Sfântul Maxim

5
Deut. 24,1.
6
Ies. 20,14.
7
Cf. Dictionaire de la Bible, Ed.Scheil, Paris, 1982, p. 2045.
8
Fac. 2,18.
9
Fac. 2,23.
10
Fac. 2,24.

6
Mărturisitorul „unirea naturii create cu energia dumnezeiască necreată, este vocaţia cea dintâi
a zidirii”11. Astfel, căsătoria are ca şi autor pe Dumnezeu, creatorul naturii omeneşti. Numai
dintr-un act de iubire infinit şi veşnic, au putut să apară alte existenţe alături de Dumnezeu.
Întreaga existenţă, vorbeşte despre „Tatăl care atât de mult a iubit lumea” 12, iar această lume
este, in primul rând natura omenească. Într-adevăr, Dumnezeu a creat fiinţa umană într-un
chip deosebit.
„Fiinţa umană rezidă nu în individ ci în cele două sexe. Perechea este formată din
indivizi de sexe diferite, care se completează unul pe celălalt, atât din punct de vedere trupesc
cât şi din punct de vedere spiritual; formează un model desăvârşit” 13. De asemenea,
Dumnezeu a vrut să conserve şi să înmulţească neamul omenesc, fapt rezultat din capacitatea
şi înclinarea naturală a bărbatului şi a femeii pentru a naşte copii. Dar şi acest scop avut în
vedere de Dumnezeu, n-a vrut să se împlinească astfel decât uniunea conjugală şi indisolubilă
dintre bărbat şi femeie, adică prin căsătorie. În Paradisul terestru, înainte de căderea
protopărinţilor noştri, autorul a statornicit rânduiala căsătoriei, printr-o lege morală pozitivă14.
Omul, creat şi aşezat în Rai, este imaginea vie a ceea ce a voit Dumnezeu; o prezenţă a
puterii Lui în urzeala existenţei. Firea creată este rânduită pe mai multe trepte de existenţă şi
de viaţă. Acest caracter e propriu vieţii lumii, în care se aude în diferite chipuri porunca
divină: „să fie”. Actul creării omului, marchează însă o nouă etapă în viaţa lumii, în care
porunca lui Dumnezeu devine o chemare, iar existenţa omului un răspuns al omului la
chemarea lui Dumnezeu, prin vocea naturii. Căsătoria implică un act de dăruire, de iubire, iar
iubirea, poartă în sine darul după veşnicie. Iubirea mai este şi forţa creatoare, ea cheamă la
viaţa potenţialităţile ascunse în făptura umană prin actul creaţiei actualizându-le15.
După tradiţia consacrată în Cartea Facerii, Dumnezeu creând pe Adam a văzut că era
singur, l-a adormit, a luat o coastă din trupul lui şi i-a făcut o femeie, tovarăşă de viaţă.
Bărbatul se recunoaşte în Eva pe sine însuşi, pronunţând cuvintele de dragoste: „iată os din
oasele mele”16. În Cartea Facerii este cuprinsă astfel în genere, istoria constituirii căsătoriei şi
sunt consemnate premisele instituirii ei ca Taină. Prin însăşi fiinţa sa, omul, este predestinat
spre comuniune, nu poate trăi singur, nu se poate desăvârşi singur. Iubirea e acea tendinţă
fundamentală fiinţei umane după comuniune.

11
Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia,vol.III, Ed. Teofania, Sibiu, 1948, p. 38.
12
Io. 3, 16.
13
Cf. H. Andrutzos, Sisteme de Morală, Ed. Teofania, Sibiu, 1946, p. 48.
14
Cf. Ilie Moldovan, Învăţătura despre Sfântul Spirit, Ed. Mitropolia Ardealului, Alba-Iulia, 1975, p. 728.
15
Cf. Ilie Moldovan, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Ed. Mitropolia Ardealului, Alba-Iulia, 1996, p. 53.
16
Fac. 2, 23.

7
 „Nu este bine ca omul să fie singur îi voi face ajutor asemenea lui” 17, omul avea nevoie
de un partener pe măsura lui prin care să se împlinească. În acest fel, iubirea apare drept, o
sete, nu numai după unitatea de cuget şi simţire, sentimente şi atitudini, ci după o unitate mai
adâncă: unitatea fiinţială18. În afară de dăruirea reciprocă şi perfecţionarea celor doi soţi,
caracterul dinamic şi creator al iubirii, îşi găseşte expresia în iubire pentru copii. Astfel,
iubirea este creatoare: ea cheamă la viaţă. În iubire, este prezent Dumnezeu, deoarece
Dumnezeu este iubire.

1. a. Dumnezeu autorul căsătoriei.

Încă de la începuturi, căsătoria a fost orânduire divină, fapt exprimat foarte limpede de
toate religiile Vechiului Testament. Astfel tânărul Tobia, înainte de căsătorie se roagă lui
Dumnezeu spunând: „Doamne, Dumnezeul părinţilor mei….. Tu l-ai făcut pe Adam din
glodul pământului şi i-ai pus-o alături pe Eva ca însoţitoare”19.
Cartea Proverbelor, numeşte căsătoria direct „Legământul lui Dumnezeu” 20, deoarece
porunca a -VI a lui Dumnezeu din cartea Ieşirii 20, 14, apără căsătoria de desacralizare. Evreii
încheiau astfel legământul căsătoriei prin binecuvântare: „Dumnezeul lui Avram, a lui Isac şi
a lui Iacob să fie cu voi, el să vă unească şi să împlinească în voi binecuvântarea Sa”21.
Dacă cercetăm cum s-a format concepţia despre originea divină a căsătoriei, trebuie să
îndreptăm cercetarea noastră spre primele pagini ale Bibliei. Capitolele I şi II ale Cărţii
Facerii, ne arată că instituţia căsătoriei vine de la Dumnezeu şi că nu a fost inventată de
oameni.
Toth Tihamer în cartea sa Căsătoria Creştină, ne spune că Dumnezeu a rânduit căsătoria
iar ea este rânduită nu numai în sensul că Dumnezeu este Creatorul fiecărei legi şi că El l-a
creat pe om astfel încât supravieţuirea lui să fie posibilă numai prin convieţuirea stabilă a
două persoane; deci doar căsătoria, în momentul creării neamului omenesc a primit o
amprentă divină aparte, prin acea acţiune mistică a lui Dumnezeu în momentul în care Eva a
fost dată lui Adam spunându-i: „creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul”22.

17
Fac. 2, 18.
18
Cf. Nicolae, Mitropolitul Ardealului, Familia creştină, în studii de Teologie Morală, Ed. Renaşterea, Alba-
Iulia, 1982, p. 135.
19
Tob. 8, 5-6.
20
Prov. 2, 17.
21
Tob. 7, 15.
22
Cf. Toth Tihamer, Căsătoria Creştină, Ed. Presa Bună, Iaşi, 2002, p.9.

8
 Conciliul din Trento condamnă pe cei ce spun că nu Hristos a orânduit căsătoria, ci ar fi
o invenţie a oamenilor. Această orânduire se referă în primul rând la căsătoria creaţiei, la
început când „totul a fost făcut prin Cuvântul (prin Fiul) şă fără El nimic nu s-a făcut” 23. În al
doilea rând, orânduirea, se referă la căsătoria răscumpărării, când din coasta deschisă a
„Noului Adam”, a fost scoasă „Mireasa Lui”, Biserica împreună cu apa şi sângele
sacramentelor, inclusiv căsătoria24.
În Vechiul Testament, căsătoria nu era privită ca sacrament şi nici nu era celebrată
printr-o ceremonie religioasă. În Evanghelii nu-l vedem pe Hristos instituind căsătoria
creştină. Întrebat de către evrei cu privire la căsătorie, Hristos le răspunde trimiţându-i la
căsătoria naturală, cea pe care Dumnezeu a orânduit-o în planul Său de la început.
Prin Sfântul apostol Pavel, Dumnezeu ne revelează lucrurile cele mai înalte despre
sfânta căsătorie, prin care un bărbat şi o femeie sunt chemaţi să se iubească, aşa cum Hristos
şi-a iubit Biserica25. Sfântul Pavel nu găseşte obiecţii împotriva iudaice sau păgâne, în
familiile în care avea loc în vremea sa nu încearcă să înlocuiască riturile laice ale căsătoriei
obişnuite cu rit liturgic creştin sau să adauge la ele vreo binecuvântare religioasă.
Pentru Sfântul Pavel, bărbatul şi femeia sunt mădulare ale lui Hristos, aparţin în
întregime lui, căsătoria lor este înfăptuită în Hristos, fie că e vorba de lume, fie că e vorba de
viaţa, fie că e vorba de moarte, fie că e vorba de prezent, fie că e vorba de viitor, totul îi
aparţine creştinului, creştinul aparţine lui Hristos, iar Hristos lui Dumnezeu.
Primii creştini se căsătoreau ca şi păgânii care-i înconjurau, urmau aceleaşi rituri
matrimoniale, fără prezenţa preotului sau episcopului, fără vreo ceremonie aparte26. În
grupurile clandestine ale bisericii prigonite, de la început simţul comunitar era foarte viu,
datorită pericolului comun care ameninţa omenirea. Episcopul cunoştea pe toată lumea, iar
ataşamentul creştinilor faţă de păstorul lor era viu şi reciproc; deseori episcopul sau unul din
preoţii săi, erau invitaţi la nunta tinerilor miri, precum Hristos a fost invitat la nuntă în Cana
Galileii. Episcopul sau unul dintre preoţii săi, semnau împreună cu ceilalţi martori contractul
de căsătorie, uneori îi binecuvânta pe tinerii miri.
După perioada persecuţiilor, impunerea mâinilor episcopului sau a preotului, era un gest
ataşat la încheierea căsătoriei. Căsătoria celor botezaţi a devenit bisericească; încetul cu
încetul, s-au fixat formule de binecuvântare şi liturghii pentru căsătorie care mai târziu vor
ocupa un loc aparte în cărţile de liturgice.

23
Io. 1, 1-3.
24
Cf. Toth Tihamer, op. cit., 12.
25
Cf. Efes. 5, 22-23.
26
Cf. Dictionaire de le Biblie, Ed. Scheil, Paris, 1982, p. 2057.

9
 1. b. Scopul căsătoriei.

Din referirile biblice asupra creaţiei primei perechi de oameni, reiese, că scopul
căsătoriei este acela de a conserva şi de a înmulţi neamul omenesc, după cum rezultă din
binecuvântarea dată Dumnezeu lui Adam şi Evei: „creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi
pământul”27; iar cel de-al doilea scop este acela al întrajutorării reciproce al celor doi soţi: „nu
e bine ca omul să fie singur, să-i facem ajutor asemenea lui” 28. La acestea se adaugă şi un al
treilea, după căderea omului în păcat, acela de a pune frâu pornirilor vinovate care au început
a se manifesta în firea omenească: „din cauza desfrânării fiecare să-şi aibă nevasta sa şi
fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său”29. Aceste mărturii biblice despre scopul căsătoriei şi
rolul familiei au fost preluate, dezvoltate şi mărturisite de către Părinţii Bisericii.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că viaţa protopărinţilor noştri Adam şi Eva în Rai,
era împodobită de fericire, căsătoria nu era absolut necesară pentru înmulţirea oamenilor, aşa
cum n-a fost necesară pentru aducerea la existenţă a primei perechii de oameni: „Adam a fost
născut prin căsătorie”30. O mulţime de îngeri slujesc lui Dumnezeu, o mulţime de arhangheli
stau înaintea L ui; nici unul din ei nu există datorită căsătoriei, naşterilor. Prin urmare
Dumnezeu ar fi înmulţit cu atât mai mult pe oameni fără să fi fost nevoie de căsătorie, aşa
cum i-a creat pe cei dintâi.
Din cauza păcatului strămoşesc, omenirea a fost condamnată la moarte, iar în firea
omenească a intrat concupiscenţa. De aceea, după părerea acestui Sfânt părinte, Dumnezeu a
instituit căsătoria, realizând prin ea acest fel de înmulţire a neamului omenesc prin unire
trupească; şi odată cu aceasta, potolirea concupiscenţei.
A fost legată, deci, perpetuarea de cel de-al treilea scop al căsătoriei, înfrânarea poftelor
trupeşti, care, la Sfântul Ioan pare să aibă locul cel dintâi. După el, căsătoria păstrează trupul
curat, dacă n-ar avea această parte bună n-ar fi de nici un folos. Legătura trupească între soţi
ar trebui să nu fie întrebuinţată decât în vederea naşterii de copii, după exemplul lui Avram,
despre care Ioan Gură de Aur ne spune că n-a cunoscut-o pe soţia sa decât după ce a trecut de

27
Fac. 1, 28.
28
Fac. 2, 18.
29
1Cor. 7, 9.
30
Cf. J. P. Migne, Patrologie Greacă, Ed. Scheill, Paris, 1986, p. 234.

10
floarea tinereţii şi de asemenea, după ce a avut copilul n-a mai avut alte relaţii cu femeia sa 31.
Avram nu a urmărit patima trupească ci servirea făgăduinţei lui Dumnezeu. Cu toate acestea,
căsătoria împlineşte acest ultim scop, deşi acum pământul este populat iar dorinţa naturală a
omului de a-şi perpetua dăruirea este împlinită în Noul - Testament prin siguranţa Învierii.32
Viaţa conjugală a fost îngăduită de Dumnezeu oamenilor numai după căderea în păcat,
de aici reiese faptul că de la început şi dintru început a stăpânit fericirea, dar de când a intrat,
prin trândăvie, neascultarea şi şi-a făcut apariţie păcatul, fecioria a zburat, pentru că cei dintâi
oameni s-au făcut nevrednici de măreţia acestui bun, intrând în lume legea unirii trupeşti. În
momentul în care Adam şi Eva au ajuns în robia diavolului, aceştia au fost dezbăraţi de haina
împărătească a fecioriei, li s-a luat podoaba cerească, venind peste ei stricăciunea morţii,
blestemul, durerea, viaţa grea şi chinuită. Odată cu aceasta a apărut în viaţa omului căsătoria.
Unirea trupească şi naşterea de prunci a fost lăsată de Dumnezeu oamenilor pentru a-i
mângâia, pentru pierderea nemuririi. Naşterea de moştenitori a fost pentru ei cea mai mare
mângâiere. De aceea, iubitorul de oameni, Dumnezeu, chiar şi de la început le-a uşurat
greutatea pedepsei, a smuls masca înfricoşătoare a morţii, dăruindu-le celor dintâi oameni
urmaşi. S-ar putea spune că prin aceasta, Dumnezeu, a schiţat o imagine a învierii, rânduind
ca în locul celor morţi să se ridice alţii33.
În ceea ce priveşte întrajutorarea reciprocă, sprijinul acordat bărbatului în Rai de câtre
femeie, se manifestă în ordinea morală. Interpretând textul biblic care face referire la crearea
femeii: „nu este bine ca bărbatul să fie singur; să-i facem ajutor pe măsură 34”, în sensul că, în
sfatul lui, Dumnezeu, a hotărât să-i ofere omului o oarecare mângâiere prin intermediul unei
împreună vieţuiri. Dar această împreună vieţuire necesită un partener, care trebuia să fie
asemenea lui Adam. Femeia trebuie să fie de aceeaşi fiinţă cu omul, cu toate că unele animale
necuvântătoare ajută omul la muncile lui, femeia trebuie să fie vrednică de om, cu nimic
inferior lui.
Necesitatea întrajutorării reciproce, s-a extins asupra întregii societăţi, aşa încât binele
unuia este legat de folosul celuilalt, asigurându-se astfel o bună înţelegere şi unitate. În felul
acesta diversitatea sarcinilor şi a darurilor, în loc să-i separe, avea să-i unească pe oameni,
integrându-se în iconomia divină a carităţii inaugurată de Dumnezeu în momentul creării
femeii nu din lut, ci din trupul lui Adam35.

31
Idem. P. 236.
32
Cf. Constantin Mihoc, Taina căsătoriei şi familiei creştine în învăţătura Sfânţilor Părinţi ai Biserici din sec.
lIV, Ed. Teofania, Sibiu, 2004, p. 97.
33
Idem., p. 100.
34
Fac. 2, 18.

11
 Munca a fost aşadar, împărţită de Dumnezeu în sânul familiei, între soţ şi soţie; bărbatul
având sarcina de a procura hrana, iar femeia de a confecţiona îmbrăcămintea şi după acest
model între toţi oamenii.

1. c. Sfinţenia căsătoriei.

Dacă trebuie să admitem sfinţenia vieţii religioase şi a vieţii sacerdotale asupra vieţii
conjugale, nu trebuie să considerăm viaţa conjugală ca fiind una mediocră, ca o viaţă în care
sufletele nu ar putea atinge un ideal de sfinţenie. Căsătoria creştină este o acţiune
independentă spre sfinţenie. Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să se
sfinţească. Ori, vocaţia căsătoriei este vocaţia marii majorităţi a oamenilor. Trebuie aşadar, să
conchidem că, in gândirea lui Dumnezeu, calea obişnuită spre sfinţenie este cea a căsătoriei.
Mai mult Hristos a făcut din căsătorie un sacrament, adică un instrument de viaţă divină, un
semn eficace al harului36. Şi cum fiecare sacrament conferă un har sfinţitor, care este destinat
celui ce-l primeşte, trebuie să spunem că, sacramentul căsătoriei dezvoltă viaţa divină în
raport cu unirea soţilor.
Cu alte cuvinte, Hristos, a ridicat căsătoria la demnitatea de sacrament, a făcut din
unirea iubirii umane o unire a iubirii divine37. Căsătoria creştină nu poate fi decât strălucirea
iubirii divine în şi prin iubirea umană a soţilor.
Prin viaţa lor conjugală, soţii pot şi trebuie să se sfinţească. Sfinţirea constă şi în caritate,
care este în conformitate cu voinţa divină. Ori îndeplinirea obligaţiilor vieţii lor conjugale
soţii creştini realizează obligaţia fundamentală a sfinţeniei care este să facă pe pământ ceea ce
Dumnezeu aşteaptă de la fiecare din noi.
În viaţa religioasă sufletul se află în căutarea lui Dumnezeu şi vrea să se dăruiască lui
Dumnezeu renunţând la plăcerile lumeşti. În căsătorie creştinul găseşte pe Dumnezeu în
dragostea soţului său sau în afara familiei38.
În viaţa religioasă satisfacţie muncii, chiar ajutată de zelul comunităţii, rămâne o muncă
individuală de satisfacţie. Sfinţenia proprie vieţii conjugale este o operă esenţială a celor doi,
ea presupune unirea spirituală a soţilor.

35
Cf. Constantin Voicu, Teologia muncii la Ioan Gură de Aur, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1975, p. 93.
36
Cf. Jean Gauvin, Philosophie familiale, Ed. Familiales de France, Montreal, 1941, p. 81.
37
Cf. Paul Coules, L'amour humain, Ed. Spes, Paris, 1946, p. 140.
38
Cf. Jeaques Leclerk, Vocation du certien, Ed. Fides, Namur, 1984, p. 135.

12
 Sacramentul căsătoriei este singurul sacrament pe care nu-l primesc singuri, este un
sacrament care cere unirea a două voinţe umane. N-ar fi permis să credem că Dumnezeu vrea
să transforme iubirea conjugală umană în caritate divină şi s-o facă sămânţă de sfinţenie?39.
Soţii creştini trebuie să răspundă la vocaţia lor în aşa fel încât iubirea divină să fie în
sufletul lor o iubire a celor doi şi să facă din cele două vieţi unite ale lor o singură operă de
iubire divină. De astfel, soţii creştini, care se roagă împreună şi împărtăşesc aceleaşi bucurii
ale căminului cu grija muncii, pot să crească foarte mult în sfinţenie. Soţii creştini, îndrăgostiţi
de un anume ideal şi uniţi în eforturile lor pentru a se ridica împreună în calea spre
perfecţiune, pot să atingă culmea perfecţiunii pe care n-ar putea-o atinge separat40.
Când unul prin altul, soţii găsesc deplinătatea tuturor puterilor lor, atunci când devin
unul prin altul mai buni şi mai capabili să se sacrifice unul pentru altul şi din această cauză
mai capabili să lucreze la perfecţiunea Bisericii, uniunea aşteaptă scopul său cel mai înalt care
este să sporească efervescenţa carităţii în corpul mistic41.
Harul pe care soţii îl primesc la începutul vieţii conjugale, un germen de viaţă divină în
creştere; dar creşterea acestui germen cere o viaţă interioară intensă şi susţinută, presupune ca
soţii să-şi amintească zilnic de caracterul supranatural al unirilor. Aceasta este o dificultate cu
care se confruntă soţii care nu au avantajul unei formări spirituale, care nu pot să se apropie
de sacramente, care nu sunt ajutaţi de zel.
Mai mult, sfinţenia vieţii conjugale, este, o perfecţiune care se realizează în doi: ea
presupune aşadar uniunea strânsă a două suflete care vibrează de armonie. Dacă unuia dintre
cei doi soţi îi lipseşte zelul, plinătatea sfinţeniei, proprie căsătoriei, devine o acţiune
irealizabilă, soţii nu mai pot să găsească unul prin altul realizarea planului iubirii divine la
care Dumnezeu îl cheamă.

1.d. Unitatea, Unicitatea şi Indisolubilitatea căsătoriei.

Unitatea.
Prin unitatea căsătoriei se înţelege acea proprietate a ei, care în virtutea, căsătoria nu
poate fi decât între un bărbat şi o femeie. Aceasta se numeşte monogamie. Monogamia poate
fi de două feluri: perfectă şi imperfectă. Monogamia perfectă este atunci când un bărbat pe
parcursul întregii sale vieţii are o singură femeie. Monogamia imperfectă este atunci bărbatul

39
Idem., p. 137.
40
Cf. Jean Gauvin, op. cit. p. 90.
41
Cf. Paul Archambault, La Famille, Ed. Casternon, Paris, 1947, p. 42.

13
are o singură femeie, dar are mai multe femei succesiv. Acestor două tipuri de monogamie li
se împotriveşte: poligamia şi poliandria42.
În zilele noastre, trăim un moment de o deosebită bucurie pentru că avem ocazia să
asistăm la celebrarea liturgică. După o lungă perioadă de cunoaştere reciprocă în viaţa de
prietenie şi o progresivă cunoaştere a misterelor credinţei, candidaţii la căsătorie îşi vor uni
vieţile pentru totdeauna în faţa lui Dumnezeu.
Constituţia pastorală „Gaudium et Spes”, spune despre căsătorie că „este o comuniune
intimă de viaţă şi de iubire întemeiată de Creator şi înzestrată de El cu legi proprii,
întemeindu-se pe legământul dintre soţi sau astfel pus pe consimţământul lor irevocabil” 43.
Acest consimţământ este un act uman prin care soţii se dăruiesc şi se acceptă reciproc.
În prima lectură luată din Cartea Facerii, am văzut cu Adam, îşi caută printre toate
vieţuitoarele pe cineva asemenea lui; dar nu a găsit pe nimeni. Putem observa că natura
socială a omului chemat la dialog nu este lăsat singur, de aceea Dumnezeu spune: „nu e bine
ca omul să fie singur”44; drept urmare i-a creat un partener, pe Eva, luând o coastă din trupul
lui Adam. Dragostea se prezintă ca fuziunea dintre două fiinţe umane cu intenţia de a se
supune transmiterii , înălţării şi divinizării vieţii, atrasă de Dumnezeu în afara sferei Sale
naturale spre înălţimea dumnezeirii Sale.
A fi amândoi un trup, nu înseamnă a pune pe primul loc unitatea sexuală, ci unitatea
care porneşte din suflet, raţiune şi din lumina credinţei pe baza unei alegeri conştiente şi
responsabile45. Căsătoria trebuie să aibă ca model, legătura lui Hristos cu Biserica, Mireasa
Sa; unitatea dintre Hristos şi Biserică să fie un izvor de învăţătură pentru toate căsătoriile, ca
acestea să poată rezista tuturor ispitelor care încearcă să semene dezbinare acolo unde este
unitate. Pe soţi ar trebui să-i caracterizeze acel spirit de jertfă până la sacrificiu asemenea lui
Hristos. Prezenţa lui Hristos în căsătoria celui credincios nu exclude incompatibilitatea
caracterelor, greşeli în alegeri matrimoniale, greutăţi cu copii, boli, dezgust, etc., dar cu atât
mai mult El dă speranţă, disponibilitate. Cine se umple de Spiritul lui Hristos, în zile fericite
va putea să trăiască din această speranţă şi în ceasurile de încercare46.
Cu siguranţă vor exista momente în viaţa de familie când se întâlnesc tot felul de
probleme , deoarece este foarte dificil a obţine o unitate perfectă. Încurajaţi de exemplul lui
Hristos, care a ştiut să depăşească barierele legaliste şi împietrirea inimii iudeilor, redându-ne

42
Cf. Vasile Suciu, Teologie Dogmatică Specială, vol. II., Ed. Seminarului Teologic, Blaj, 1908, p. 478.
43
Conciliul Vatican II, Constituţia Gaudium et Spes nr. 48, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolică, Bucureşti,
1997.
44
Fac. 2, 18.
45
Cf. Alois Bişoc, Sacramentele vieţii creştine, Ed. Sapientia, Iaşi, 2001, p. 297.
46
Idem., p. 299.

14
adevăratul sens al iubirii, trebuie să păstrăm curată legătura unităţii noastre, exprimată prin
consimţământul matrimonial în trăirea cu sfinţenie a vieţii de familie. Hristos ne îndeamnă, ca
viaţa noastră să nu se reducă la o formulă monotonă, lipsită de sens, ci, să fie caracterizată de
o iubire dezinteresată şi plină de bucurie şi speranţă că Hristos este Mântuitorul nostru.
Încrederea în Hristos este fenomenul unei iubiri devotate unul faţă de altul şi cu atât
mai mult, faţa de Dumnezeu, deci trebuie urmat îndemnul: „ceea ce Dumnezeu a unit omul să
nu despartă”47.

Unicitatea căsătoriei.

În această parte putem vorbi despre fidelitatea pe care cei doi soţi şi-o făgăduiesc
constituind o afirmare, o exprimare a dorinţei de a-şi păstra iubirea atât de slabă întru iubirea
lui Dumnezeu, în chip absolut sigură şi statornică. Ne putem întreba cum este cu putinţă ca
două fiinţe să îşi făgăduiască fidelitatea şi să o păstreze în drama inevitabilei schimbări căreia
fiecare din ele îi este supusă?. Mereu iubim pe cineva, cu chipul său, cu caracterul său, cu
alcătuirea sa personală; apoi cu timpul, arată că aceasta este schimbătoare, caracterul se
transformă.
Infidelitatea se săvârşeşte atunci când cei doi soţi încep să caute într-un alt soţ sau o
altă femeie ceea ce li se pare schimbat în partener: frumuseţea de pildă, prospeţimea trupului
sau deschiderea de a-l accepta48. Uneori , nici nu este aşteptată această idee de „schimbare”, în
sensul că trădarea se petrece foarte repede şi aceasta datorită faptului că nu ne-am oprit nici o
clipă la o iubire adevărată, căutând doar să creştem numărul partenerilor noştri, dintr-o dorinţa
de a înmănunchea experienţa calităţilor altora. Aici ar trebui să amintesc faptul că
posibilitatea extremă, că unii ajung să excludă orice îndatorire de fidelitate, întrucât consideră
o astfel de îndatorire cu neputinţă de respect sau, în orice caz o resping. Aceasta face căsătoria
nulă.
Fiecare om iubeşte, rostind frumoasa rugăciune a psalmistului, care îi spune lui
Dumnezeu: „nu vei lăsa sufletul meu în Iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă
stricăciunea”49. Iată ce înseamnă fidelitatea: a cultiva în noi înşine o asemenea iubire faţă de
celălalt încât el să fie eliberat până şi din condiţia sa muritoare. Nici o fidelitate omenească nu
poate să reziste acelor schimbări care se petrec atunci când nu facem binele pe care ar trebui
să-l facem, ci, săvârşim răul pe care nu am dori să-l săvârşim.
47
Mc. 10, 10.
48
Cf. Antonio Sicari, Cateheză despre căsătorie, Ed. Galaxia Gutemberg, Târgu-Lăpuş, 2004, p. 55.
49
Ps. 15, 10.

15
 Fidelitatea poate supravieţui doar în virtutea iertării, adică numai dacă iubirea mereu
înnoită a lui Hristos şi pentru Hristos, aruncă pe talgerul balanţei un preaplin al darului.
Această iertare este împărtăşită de Hristos în două situaţii: atunci când iubirea dintre oameni
înaintează pozitiv şi de bună voie şi în momentul în care iubirea dintre oameni lipseşte, având
gustul amărăciunii, El preschimbă fireasca tristeţe în dor după Sine50.
Însă cel care trăieşte sacramentul căsătoriei nu ar trebui niciodată să cedeze unei
necuvenite exaltări sau înfrângeri, dar nici să se lase vreodată copleşit de deziluzie, ci, trebuie
să trăiască o împăcată alternanţă între momentele în care ştie că are de adus mulţumire şi în
cele care ştie că are de „cerşit” pentru a vedea chipul lui Dumnezeu; este vorba de rugăciune.

Indisolubilitatea căsătoriei.

„Ceea ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă” 51. În zilele noastre asistăm la o

desconsiderare a sacramentului căsătoriei din cauza curentelor prezente în societatea modernă
care au contribuit la dezvoltarea fidelităţii dintre soţi. Există oameni care preferă iubirea
liberă în locul îndatoririlor matrimoniale, care sunt din ce în ce mai neglijate şi dispreţuite de
oamenii de azi. Astăzi, sunt iniţiative care dau prioritate la ceea ce provoacă descompunerea
familiei, ei numesc bine ceea ce în realitate este rău şi anume, despărţirile făcute cu uşurinţă,
infidelităţile conjugale, care nu numai că sunt tolerate, dar sunt ridicate în slăvi, divorţul,
amorul liber, toate acestea sunt uneori propuse ca model de urmat52.
Există două tipuri de despărţire a căsătoriei: perfectă, adică atunci când se desface
însăşi căsătoria, după acest moment, soţii sunt liberi precum au fost înainte de căsătorie. Al
doilea tip este acela al despărţirii imperfecte, atunci când rămâne pe mai departe legătura
căsătoriei, în urma acestui moment soţii nu mai au datoria să-şi îndeplinească obligaţiile de
soţi şi soţie. Aceasta se mai numeşte despărţire de pat şi de masă53.
Biserica ne învaţă şi ne invită să reflectăm asupra acestui sacrament, asupra valorii
inestimabile şi incomparabile a indisolubilităţii ei, asupra a ceea ce constituie fundamentul
viitorului cămin.. indisolubilitatea vrea să indice faptul că durata legăturii dintre soţi este până
la moartea unuia dintre ei. Problema indisolubilităţii primeşte din partea lui Hristos un
răspuns definitiv şi clar; El desfiinţând permisiunea mozaică, se prezintă ca un reînnoitor
hotărât al adevărului primordial despre cuplul uman în planul divin. Fidelitatea absolută

50
Cf. Antonio Sicari, op. cit., p.59.
51
Mc. 10, 9.
52
Cf. Alois Bişoc, op. cit., p 292.
53
Cf. Vasile Suciu, op. cit., p. 489

16
trebuie respectată în gânduri şi în inimă. Hristos prin această clarificare, vrea să dea căsătoriei
o nouă imagine, ducând instituţia familiară la perfecţiune. El ridică căsătoria la rangul de
sacrament şi ca sacrament, ea este o imagine şi participare la iubirea unică, fidelă şi veşnică a
lui Hristos54.
Indisolubilitatea căsătoriei face parte din mărturia Sfintei Scripturi, astfel prezentându-
l pe Adam ca şi centru al creaţiei. Biblia ne prezintă realitatea creării bărbatului şi femeii, la
chemarea la iubire. Astfel bărbatul şi femeia nu mai sunt două realităţi, ci, formează o
realitate singulară destinată să construiască încă de pe pământ Împărăţia lui Dumnezeu.
Există două argumente esenţiale în favoarea căsătoriei: în primul rând, Dumnezeu, a
instituit legătura din căsătorie în aşa fel încât ea să nu permită despărţirea soţilor, deoarece El
însuşi zice: „ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă” 55. În al doilea rând, binele
societăţii nu permite despărţirea. Indisolubilitatea îi ajută pe soţi să depăşească dificultăţile
din familie şi să continue viaţa de familie. Astfel, indisolubilitatea devine o garanţie a binelui
social.
Căsătoriile indisolubile, sunt un factor important care ţine societatea unită. Dacă s-ar
desfiinţa căsătoria, s-ar destrăma societatea iar convieţuirea între membri ei ar fi imposibilă de
cele mai multe ori.

2. Taina persoanei. Dimensiune morală.

A vorbi despre moralitate nu înseamnă doar să aplicăm mecanic nişte legi abstracte într-
un domeniu pe care mulţi îl consideră strict personal, ţinând exclusiv de intimitatea proprie şi
de propria conştiinţă, ci de a descrie armonia pe care, spre mântuirea omului şi a dimensiunii
umane, spre fericirea sa, trebuie să domnească în toate domeniile, la un nivel fizic şi personal,
natural şi spiritual, personal şi comunitar, acelui complex fenomen pe care îl numim iubire,
mai cu seamă atunci când îl numim sacrament.
Aş dori să ilustrez acestea, abordând aspecte ale vieţii concrete a persoanelor care se
„iubesc”.

2. a. Moralitatea preconjugală.

54
cf. Alois Bişoc, op. cit., p. 294.
55
Mc. 10, 9.

17
 Doresc să mă refer în cele ce urmează la întreaga perioadă a vieţii în care întâlnirea de
iubire dintre două persoane nu s-a statornicit încă în dăruirea definitivă de sine. Cei doi se află
aşadar, fie în starea acelor primi fiori ai începutului, fie în starea aşteptării pline de încredere.
Trebuie să precizez încă de la început, că reflecţiile ce vor urma, încearcă să cântărească
în primul rând moralitatea acelor relaţii care nici măcar nu ţintesc spre viaţa de căsătorie, fie
că nu o doresc, fie că aceasta nu este cu putinţă56.
Adesea, logodnicii sau tinerii, care afirmă că se iubesc îşi oferă reciproc justificări în
privinţa sincerităţii trăirii iubirii lor: îşi justifică unul faţă de celălalt moralitatea anumitor
comportamente, afirmând puterea şi realitatea propriei simţiri.
Oare această moralitate, realmente simţită şi atât de dornică de împlinire necesită cu
adevărat legături pentru desemnarea cărora azi nu mai este acceptat calificativul de păcat ?. Ei
spun: iubirea nu poate fi păcat !. Desigur dacă este ceva adevărat în aceasta: în fapt nu putem
pune pe acelaşi plan activitatea sexuală iresponsabilă a două persoane, pe care nu le leagă
nimic altceva în afară de dorinţa de a gusta plăcerile trupului, respectiv, cele două persoane
care trebuie să aştepte până să poată să-şi încununeze iubirea după cum înseşi o spun. Dacă
unele legături de iubire sunt doar o conspiraţie a două trupuri care profită de situaţie, altele
sunt în schimb făgăduinţa unei hotărâri desăvârşite57.
Este de înţeles şi refuzul pe care îl opun întotdeauna două persoane care se iubesc, oricui
ar vrea să facă să piardă iubirea lor murdară şi nedemnă pentru faptul că încă nu este iubirea
dintre doi soţi, căci iubirea are o frumuseţe şi o puritate a sa, care nu poate fi judecată din
exterior.
Aceasta nu înseamnă însă că orice iubire preconjugală este înzestrată cu o astfel de
demnitate pe care aici o admit doar în chip ipotetic, ci doar aş dori să pornesc de la cele mai
bune premise58. În orice caz se poate admite că dimensiunea păcatului nu constă în iubirea în
sine pe care cei doi izbutesc să şi-o comunice; totuşi va trebui să afirm cu claritate că, din
punct de vedere creştin orice raport preconjugal trebuie considerat drept păcat.
De ce ar fi păcat iubirea trupească dintre doi tineri care aşteaptă cu sinceritate să se
căsătorească şi se simt deja irevocabil uniţi unul cu celălalt? Dacă pentru doi logodnici
creştini, sacramentul pe care doresc să îl primească are valoare reală, dacă vor ca jurământul -
rugăciune pe care urmează să-l rostească în faţa Altarului lui Dumnezeu să aibă sens, acest
sens va fi acela al unei mărturisiri de credinţă59.

56
Cf. Paul Coules, op. cit., p. 65.
57
Cf. John Macquarrie, Principles of Cristian Theology, Ed. S. C. M. Pres, Londra , 1966, pp.77-78.
58
Poul Coules, op. cit. p. 70.
59
Lowrence Stone, The Family, Ed. Nicolson, Londra, 1997, p. 120.

18
 Aruncând o privire fugară asupra acestei chestiuni, putem înţelege că păcatul constă în
acea „grabă”, „nerăbdare, „lipsă de politeţe” cu care cei doi credincioşi ce ar trebui să aştepte
primirea unui dar, hotărăsc să-l smulgă din mâna celui ce-l oferă. Astfel până la urmă
sacramentul este sărăcit: atunci când ajungem să-l celebrăm nu-i mai adresăm lui Dumnezeu o
umilă cerere spre a ne acorda darul său, ci, mai degrabă îi declarăm „o stare de fapt” pe care
nu are decât s-o ia la cunoştinţă. Este de la sine înţeles, că rana ce a atins însuşi sacramentul
nu este ceva exterior iubirii ce şi-o poartă cei doi, ci, o umilesc dinăuntru.
Înainte de orice altceva, această iubire a fost închisă într-o carapace de nesinceritate;
trebuie să spunem că lipsa de onestitate provine chiar din fapte, fapte care înseamnă deplina
încredinţare de sine celuilalt, deşi nici unul din cei doi nu se angajase; nu-şi asumase
responsabilitatea în faţa nimănui; fapte înzestrate cu semnificaţie socială, trăieşte pe furiş;
fapte în stare să facă din cei doi logodnici tată şi mamă, legându-i indisolubil printr-un copil,
câtă vreme nu erau uniţi indisolubil între ei înşişi. Toate aceste înseamnă a păcătui prin
minciună, respectiv prin lipsă de iubire.
Logodnicilor trebuie să li se pretindă, fără nici un fel de rabat, o adevărată virginitate, o
feciorie proprie, asemănătoare şi diferită de cea a acelora care se consacră lui Dumnezeu. Nu
este vorba de o virginitate „tehnică”, cât de o feciorie reală şi totală. Am spus „diferită”,
deoarece, spre deosebire de a acelora care doresc să se consacre virginităţii, iubirea lor tinde
să se dăruiască deplin persoanei concrete care stă alături, cu care pot şi trebuie să se trăiască
într-o reală intimitate a iubirii. În cadrul acestei intimităţi, caracterul licit al gesturilor va fi
judecat , fie pornind de la natura lor, fie pornind de la intenţia lor60.
Nepermise sunt toate aceste gesturi care, prin natura lor, dacă s-ar dori să fie împinse
până la capăt, în impulsul pe care în mod firesc îl implică, ar duce în ele însele până la actul
sexual.
Sunt permise acele gesturi care, deşi sunt în aparenţă nevinovate, antrenează mintea în
gânduri legate de stăpânire fizică a celuilalt; permise sunt acele gesturi care prin natura lor şi
prin intenţia care la animă, ţin de dimensiunea tandreţii, a prieteniei care ştie oferi pacea şi
tovărăşia sa. Nu le va fi aşa de uşor întotdeauna logodnicilor să distingă în mod clar limitele
între aceste două componente; nu le va fi întotdeauna uşor să se menţină între aceste limite,
nici măcar atunci când doresc să la respecte; dar se susţin pentru a izbuti. Această posibilă
slăbiciune ţine de acea nevoie de a merge înainte, de a creşte, căci credinciosul îi răspunde
fără îngrijorare chiar şi atunci când i se impune să cadă, întrucât ştie că iertarea lui Dumnezeu
îi stă mereu la îndemână şi poate să o ia de la început oricând, cu forţe noi.
60
Cf. Paul Coules, op. cit. p. 74.

19
 2. b. Moralitatea conjugală.

Tema moralităţii conjugale este foarte vastă încât ar putea cuprinde aproape toate
aspectele vieţii comune a celor doi soţi. În mod voit, mă voi limita la câteva aspecte ale
moralei sexuale, întrucât aceste privesc tocmai acel raport dintre persoane şi dimensiunea
trupească din care este constituită căsătoria61.
Întrebarea cea mai acută care frământă conştiinţa cel mai adese este: cum pot doi soţi să
împace valoarea vieţii trupeşti şi cea a procreaţiei responsabile? Şi care este raportul dintre
aceste două valori? Exprimată din perspectiva caracterului licit sau ilicit, această întrebare ar
fi cam aşa: este ilicit să separăm momentul unirii de cel al procreaţiei?.
Această întrebare este mai recentă, pe când prima este mai veche, fiind pusă în discuţie
de Papa Ioan al II- lea, în momentul publicării enciclicei „Humane Vitae”; care avea să devină
celebră în întreaga lume prin reacţiile pe care le-a stârnit.
Conciliul Ecumenic a schiţat pe scurt perspectiva creştină asupra familiei care trebuie să
o însufleţească. În ceea ce priveşte paternitatea şi maternitatea, s-a propus criteriul
responsabilităţii, cerându-se soţilor, să-şi trăiască întru generozitate dimensiunea rodniciei,
considerându-i pe copii un dar foarte preţios, dar şi întru responsabilitate şi anume ţinând
seama de propriul bine şi de acela al copiilor care urmau să se nască, cântărind condiţiile de
viaţă, sub aspect spiritual al vremurilor în care trăiesc, dar şi ale situaţiilor în care se află ei
înşişi, ţinând seama de binele comunităţii familiale, a societăţii vremii şi ale bisericii înseşi.
Dubla chemare la valoarea umanităţii şi pe de altă parte, la fecunditatea responsabilă, a
antrenat problema posibilităţii disocierii licite dintre momentul unirii şi cel al procreaţiei 62.
Dat fiind faptul că această problemă, implică întreaga morală a Bisericii şi constanta sa
învăţătură în privinţa problemei legate de sexualitate, Papa Paul al VI- lea, a luat asupra sa
sarcina de a da o soluţie finală a acestei probleme; a constituit o comisie de experţi care să
aprofundeze întreaga problemă legată de această chestiune. Această comisie a considerat că
dacă doi soţi se iubesc şu sunt cu generozitate deschişi spre a da viaţă, nu ar fi ilicite anumite
acte conjugale artificial lipsite de forţa lor procreatoare naturală prin folosirea
anticoncepţionalelor. Papa nu a acceptat acest rezultat propunând din nou cu claritate
învăţătura tradiţională.

61
Cf. Antonio Maria Sicari, op. cit., p. 89.
62
Cf. Jeaques Leclerk, op. cit., p. 42.

20
 Momentul „Humane Viate”, a reprezentat una din cele trei mari pagini ale Bisericii, dat
fiind nesupunerea unor creştini; cu toate că azi apare drept unul dintre momentele cele mai
glorioase şi profetice ale acesteia.
Mărturia Papei are pentru noi creştinii o însemnată valoare pedagogică, întrucât ne face
să ne aşezăm cu seriozitate şi sobrietate, cu voinţa de a înţelege şi a iubi, în faţa adevărului
care ne este propus, chiar daca acesta nu este atât de uşor de acceptat.
Din toată polemica ce s-a stârnit atunci se pare că ar fi de semnalat un detaliu. În vreme
ce unii teologii catolici cunoscuţi îşi arătau dezaprobarea faţă de hotărârea Papei şi se scuzau
mai cu seamă în faţa colegilor lor non-catolici, cel mai prestigios ţi mai de seamă teolog
protestant din vremea aceea, Karl Barth, i-a scris Papei, pentru a-şi exprima acordul faţa de
hotărârea luată.
Este adevărat că Papa se aşează singur în faţa lui Dumnezeu în decizia sa, Papa nu a
dorit însă a face publică această scrisoare, care ar fi fost pentru el o satisfacţie nelipsită de
importanţă, în confruntarea cu lumea anumitor teologi scandalizaţi şi dispreţuitori.
Am insistat asupra acestor aspecte istorice, întrucât credeam că nu le va sta în putinţa
creştinilor de astăzi a primi cu bucurie învăţătura Bisericii lor, dacă mai întâi nu vor lepăda
acel dispreţ faţă de datoria catolică în această privinţă pe care l-au dobândit, conştient sau nu,
prin nenumăratele vorbe în vânt şi clişee repetate până la plictis de către mijloacele de
comunicare în masă.

3. Stări deficiente ale „căsătoriei”.

Limitez cercetarea mea la Biblie, făcând abstracţie de atitudinea necreştinilor faţă de

căsătorie. Se constată uitarea instituirii primitive a căsătoriei, care în ciuda unor nobile
excepţii nu scapă corupţiei generale. La strămoşii poporului evreu, însă şi chiar la poporul
evreu, ascensiunea spre realizarea idealului este mai lentă decât ne-am fi aşteptat s-o găsim la
un popor în special ales şi păstrat de Dumnezeu.
Deformările idealului căsătoriei au fost inevitabile după păcatul originar. Numai citind
sentinţa pronunţată de Dumnezeu femeii vinovate, am descoperit mai întâi această idee prin
care egalitatea dintre cei doi soţi este ruptă: „dorinţa ta se va ţine după dorinţa bărbatului tău,
iar el va stăpâni peste tine” 63. Bărbatul va fi mai întâi stăpânul, uneori tiranic, pe când femeia
va fi aceea care va suferi, va fi victima în cazul poligamiei şi al divorţului.

63
Fac. 3, 16.

21
 Aceste sunt cele mai importante deformări pe care le suferă căsătoria primitivă: ea
pierde unitatea primitivă prin poligamie şi indisolubilitatea prin divorţ64.

3. a. Căsătoriile mixte şi unirile libere.

Căsătoriile mixte.

Problema căsătoriilor mixte, trebuie analizată pornind de la o realitate concretă:

frecventele dislocări de persoane, cauzate de războaie, sărăcie sau de emigrare, pentru a trata
problema din punctul de vedere al Bisericii. În societatea actuală, o societate caracterizată tot
mai frecvent de mişcările populaţiei cu tot mai multe contacte între bărbaţi şi femei,
aparţinând unor culturi şi rase diferite, fenomenul căsătoriei dintre catolici şi botezaţi ai altor
comunităţi creştine, devine tot mai frecvent.
Prima abordare a problemei căsătoriilor mixte, după terminarea Conciliului Vatican II,
este făcută în Raportul de la Malta din anul 1968, elaborat de Comisia pregătitoare anglicano
– romano - catolică. În acest raport se recunoaşte necesitatea unui studiu atent asupra doctrinei
căsătoriei şi a dimensiunii sale sacramentale, în exigenţele sale etice, în situaţia sa canonică şi
implicaţiile sale pastorale. După 400 de ani de diviziune confesională, este abordată unitar,
alături de doctrina teologică a Botezului şi a Bisericii, delicata temă a situaţiilor anormale şi
aceea a căsătoriilor mixte; se recunoaşte validitatea promisiunilor făcute de părinţi din
momentul botezului primului copil, a educaţiei conform credinţei catolice, dar şi al
obligaţiilor de a respecta drepturile de conştiinţă ale celuilalt soţ, precum şi cel al conservării
unităţii familiei65.
Creşterea tot mai numeroasă a căsătoriilor mixte, îi determină pe conducătorii Bisericii
Catolice să revină asupra acestei probleme. În 1 ianuarie 1985, s-a emis un document în care
sunt abordate anumite teme, printre care, intercomuniunea şi prea grăbita tendinţă de trecere
la Biserica partenerului, afirmându-se faptul că, toate căsătoriile interconfesionale constituie
oportunităţi pentru creşterea în credinţă şi un progres pe calea ce duce la unitate; creştinii

64
Cf. Dicţionar de Teologie Biblică, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Bucureşti, 2001, p. 101.
65
Cf. William Bleiziffer, Note de curs.

22
care trăiesc în căsătoriile mixte, trebuie să se angajeze în creşterea colaborării ecumenice
dintre Biserici în interiorul comunităţilor lor.
În canonul 813, din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, se precizează, faptul, că o
căsătorie mixtă este acea căsătorie ce se realizează între doi botezaţi, dintre care unul este
catolic iar celălalt nu. Aceasta se numeşte căsătorie mixtă deoarece are loc între două
persoane dintre care una este creştină iar cealaltă de altă confesiune.
Papa Paul al IV-lea, prin motu proprio „matrimonio mixta”, din 3 martie 1970, a
abordat această problemă, recunoscând că, în timp ce în trecut catolicii erau separaţi de
adepţii altor confesiuni şi de necreştini”…, în timpuri mai recente, o astfel de separare s-a
atenuat …, de unde rezultă o mare creştere a numărului căsătoriilor mixte. Toate aceste
situaţii au fost influenţate de dezvoltarea şi răspândirea civilizaţiei umane şi activitatea
industrială care a crescut sensibilitatea populaţiei.
Îndreptarul pentru aplicarea principiilor şi normelor cu privire la ecumenism, publicat la
cererea Papei Ioan Paul al II-lea, de către Consiliul Pontifical pentru promovarea unităţii
creştinilor, tratează şi problema comuniunii de viaţă şi de activităţile spirituale între botezaţi,
abordează pe larg chestiunea căsătoriilor mixte, deschizând prin grija Bisericii, care este în
acelaşi timp mamă şi învăţătoare, noi orizonturi pastorale66. Privitor la „inspiraţia” oferită de
„Familiaris Consortio, la nr. 78”, Biserica încearcă să privească părinteşte pe soţii de
confesiuni diferite, pentru ca aceştia să poată trăi împreună harul Botezului, dăruindu-se
reciproc unul altuia, să poată constitui fermentul ecumenic şi modelul viitor al unei familii
care trăieşte deplin unitatea dorită de Dumnezeu.
Problema căsătoriilor mixte îi va antrena tot mai mult pe episcopi, pe parohi şi pe preoţii
din toate colţurile pământului, dar va antrena mai ales comunitatea eclezială, care trebuie să-şi
asume această realitate, ce trebuie considerată ca grijă faţă de eforturile ecumenice şi o ocazie
privilegiată, pentru a mărturisii iubirea comună a lui Hristos şi a Bisericii Una şi
nedespărţită67.
Aceste cuvinte pline de seninătate, risipesc orice umbră de discordie, dar cresc
responsabilitatea comună de a căuta împreună voinţa lui Dumnezeu şi de a-l urma pe Spiritul
Sfânt, Mângâietorul, care locuieşte între cei credincioşi, umple şi conduce întreaga Biserică,
produce această minunată comuniune de credincioşi, unindu-i pe toţi atât de intim cu Hristos,
încât crdincioşii devin principiul unităţii Bisericii; la fel şi căsătoriile mixte constituie una
dintre aceste piste ecumenice pe care Dumnezeu cheamă să le străbatem.

66
Idem.
67
Cf. George Cereti, Matrimonio, Ed. Casale, Montferato, 1987, p. 139.

23
 Unirile libere.

În ultimii ani, aşa zisele „uniri libere” sau uniri de fapt, au căpătat o pondere deosebită
în societate. Există iniţiative care reclamă recunoaşterea lor instituţională şi chiar echivalarea
acestora cu familiile născute din angajamentul matrimonial. În faţa acestei chestiuni de o
astfel de importanţă, care poate avea atâtea repercusiuni viitoare asupra întregii comunităţi
umane, Consiliul Pontifical pentru Familie îşi propune să atragă atenţia asupra pericolelor,
care s-ar naşte dintr-o astfel de recunoaştere şi echivalare cu unirile matrimoniale şi asupra
gravei deteriorări care ar deriva din acestea pentru familie şi pentru binele comun al societăţii.
Expresia „unire de fapt” cuprinde realităţi umane multiple şi eterogene, care au ca
obiect comun acela de a trăi în convieţuire (de tip sexual), în afara căsătoriei. „Unirile de fapt”
sunt caracterizate mai ales de faptul că ignoră, amână sau chiar refuză viaţa conjugală
oficializată68.
Prin căsătorie se asumă public, prin pactul iubirii conjugale toate responsabilităţile care
derivă din legătura astfel stabilită. Din această asumare publică a responsabilităţii rezultă un
bun, nu doar pentru soţ şi soţie, sau pentru copii, ci, chiar şi pentru ceilalţi membri ai familiei.
Familia întemeiată prin căsătorie, este astfel un bun fundamental şi preţios pentru
întreaga societate, a cărei temelie se garează cu tărie pe acele valori care se concretizează în
raporturile familiale şi îşi găsesc propria garanţie în căsătoria stabilă. Astfel binele generat de
căsătorie este esenţial pentru Biserică, ce recunoaşte în familie „Biserica domestică” 69; toate
aceste lucruri se găsesc ameninţate de abandonarea instituţiei matrimoniale, abandon implicat
în unirile de fapt.
Aceste uniri de fapt, nu au toate acelaşi impact social şi nici aceleaşi motivaţii. Când se
încearcă determinarea caracteristicilor lor pozitive, pe lângă punctele negative care constau în
amânarea, ignorarea sau refuzare unirii matrimoniale, unirile de fapt scot în evidenţă unele
elemente specifice. Este potrivit că ele presupun o coabitare însoţită de o relaţie sexuală şi de
o relativă tendinţă de stabilitate. Unirile de fapt nu comportă însă drepturi şi îndatoriri
matrimoniale şi nici nu pretind o stabilitate bazată pe legătura matrimonială. Se disting prin
ferma revendicare de a nu implica nici o legătură. Instabilitatea constantă, denotă posibilitatea
de a întrerupe viaţa în comun, şi este, în consecinţă, caracteristica unirilor de fapt. Există şi o

68
Cf. Familia, căsătoria şi unirile de fapt, Consiliul Pontifical pentru Familii, Ed. Paoline, Torino, 2000.
69
LG, nr. 11.

24
anumită implicare mai mult sau mai puţin explicită, de fidelitate reciprocă, dacă o putem numi
aşa, pe durata existenţei relaţiei.
Unirile de fapt sunt în mod clar consecinţa unei alegeri foarte precise. Unirile de fapt
„de probă”, sunt frecvente printre cei care plănuiesc a nu se căsători în viitor şi care
condiţionează căsătoria lor de experienţa de unire fără legătură matrimonială, ea constituia
oarecum o etapă de condiţiune a căsătoriei, comparabilă căsătoriei de probă, însă, diferită de
aceasta, câtă vreme aspiră la o anumită recunoaştere socială70.
Unele persoane care convieţuiesc în acest fel, îşi justifică alegerea printr-o motivaţie
economică sau pentru a evita dificultăţile legale. De multe ori adevăratele motive sunt mai
profunde. Nu rareori acest tip de pretexte ascund o mentalitate care poartă amprente
pragmatismului, a hedonismului şi a unei concepţii despre dragostea care nu implică nici o
responsabilitate. Această evitarea angajării la stabilitate, la responsabilităţi, la drepturilor şi
obligaţiile inerente iubirii conjugale autentice.
Nu întotdeauna unirile de fapt sunt consecinţa unei alegeri pozitive; uneori persoanele
care convieţuiesc în aceste uniri arată că doar tolerează sau chiar suferă de pe urma acestei
situaţii. În unele ţări, cea mai mare parte a unirilor de fapt este datorită infidelităţii faţă de
căsătorie; aceasta nu se referă la concepţii ideologice, ci, mai degrabă constituie consecinţa
lipsei unei formări adecvate în ceea ce priveşte responsabilitatea absenţei produsă de starea de
sărăcie şi izolare la ambientul în care trăiesc respectivele persoane. Tot astfel, lipsa de
încredere în căsătorie, poate să determine condiţionările familiale, mai ales la populaţia din
lumea a treia.
În alte părţi coabitarea liberă se întâlneşte mai frecvent până la conceperea şi naşterea
unui copil. Aceste obiceiuri corespund unor practici ancestrale şi tradiţionale, deosebit de
puternice în unele regiuni din Africa şi Asia; fiind legate de ceea ce se numeşte „căsătoria în
etape”; sunt practici contrare demnităţii umane, dificil de eradicat şi care definesc o
deteriorare a instituţiei familiei.
Conciliul Vatican II, semnalează că aşa zisa unire liberă constituie un factor
dezintegrant şi distructiv pentru căsătorie, datorită faptului că îi lipseşte tocmai elementul
constitutiv al iubirii conjugale, care se fondează pe consimţământul reciproc personal şi
irevocabil prin care soţii se dăruiesc şi se acceptă unul altuia, dând astfel origine unei legături
juridice şi unei unităţi pecetluite de dimensiunea publică a justiţiei 71. Ceea ce Conciliul
califică drept unire liberă, se opune adevăratei iubiri conjugale, care este şi acum -

70
Cf. Familiaris Consortio, nr. 80.
71
Cf. Papa Ioan Paul al-II-lea, Alocuţiunea în timpul audienţei generale din 01.12.1999.

25
germenele care stă la baza unirilor de fapt. Mai apoi, cu rapiditatea cu care se produc astăzi
schimburile socio – culturale, acest obicei a dat naştere proiectului actual de acordarea unui
statut public acestor uniri de fapt.

b. Poligamia.

Monogamia este evidentă în istoria lui Adam şi a Evei, întrucât Dumnezeu a creat o
singură soţie pentru Adam. Totuşi primul caz de poligamie menţionat în Biblie a fost adoptat
sau datează încă de pe vremea lui Lameh: „Lameh şi-a luat două femei, numele uneia era Ada
şi numele celeilalte era Sela”72, şi acest fapt nu este interzis în Scriptură.
Înainte de Avram, Biblia nu menţionează nici un caz de poligamie; dar tăcerea aceasta
este ceea ce se cuvine discreţiei excesive de informaţii ce sunt date despre patriarhi. „Au
făcut fii şi fiice”, este refrenul cântat pentru fiecare dintre ei; despre viaţa lor nu ştim nimic
mai mult. În realitate, strămoşii lui Avram au fost poligami sau cel puţin au trăit într-un mediu
unde poligamia se practica.
Într-adevăr, era o trecere între monogamie şi poligamie. În principiu, soţia era unică,
însă alături de ea, bărbatul putea lua o concubină, adică o soţie de al doilea rang, sau că
sclavă care îi era dată prin soţia principală. Se ştie, că idealul rodniciei şi preocuparea de a
avea o familie puternică, era la baza dorinţei de a avea foarte mulţi copii: „şi a avut Ghedeon
şaptezeci de fii care au răsărit din coapsele lui, căci el a avut femei multe” 73; ceea ce a
constituit în mod firesc, practicarea poligamiei.
Codul lui Hamurabi, conţine in această privinţă dispoziţii foarte interesante, care ne
explică perfect conduita lui Avram. Astfel, în paragraful 144, ni se spune: „dacă un bărbat s-a
căsătorit cu o femeie, iar această femeie a dat soţului ei o sclavă care a născut copii şi dacă
soţul se hotărăşte să-şi ia o concubină, nu i-o permitem acestui om şi acest bărbat nu-şi va lua
o concubină”74.
În paragraful 145, ne spune: „dacă un bărbat a luat o femeie, s-a căsătorit cu ea; şi dacă
ea nu i-a dăruit copii şi dacă el se hotărăşte să-şi ia o concubină, el poate face acest lucru şi să
o ducă în casa sa. El nu va considera această concubină egală cu soţia lui”75.
Avram urma, aşadar, obiceiurile antecesorilor săi şi legislaţia sub care trăia până când la
stăruinţele Sarei, care era stearpă, el ia ca femeie o sclava a soţiei sale, a cărei copii vor fi

72
Fac. 4, 19.
73
Jud. 8, 30.
74
Le code dHamurabi, Ed. Scheill, Paris, 1982, p. 27.
75
Idem, p.28.

26
consideraţi născuţi de propria soţie: „deci, a zis Sara către Avram: iată m-a închis Domnul ca
să nu nasc; intră doar la slujnica mea, poate vei dobândi copii de la ea”76.
Rolul lui Agar este bine determinat: ea va naşte copii casei lui Avram, care fără ea
ameninţa că va rămâne fără urmaşi; dar ea nu era o soţie la fel ca Sara, iar fiul său Ismael, a
devenit el însuşi un copil de al doilea rang, după naşterea lui Isac şi nu poate pretinde să
împartă averea cu el: „izgoneşte pe roaba ta şi pe fiul ei, căci fiul roabei acesteia nu va fi
moştenitor cu fiul meu Isac”77. Sara rămâne singura soţie adevărată iar Isac, fiul moştenitor
adevărat.
În continuare, Avram devenit puternic, se va conforma fără îndoială obiceiurilor şi
prescripţiilor caldeene, de vreme ce el a avut şi alte soţii. Nu se poate vorbi de o poligamie
perfectă atâta timp cât femeile au acelaşi rang, iar copiii au drepturi egale oricare ar fi mama
lor. Această situaţie intermediară va decădea treptat.
Despre Isac nu ştim altceva, decât despre, căsătoria sa cu Rebeca, dar se presupune că ar
fi avut şi alte femei, atâta timp ce Cartea Facerii ne vorbeşte de numeroşi fraţi pe care i-ar fi
avut Isac sau Iacob.
Ar fi inutil de parcurs toate exemplele de poligamie din Biblie. Anumite cifre au totuşi
elocvenţa lor şi nu întâmplător comparăm şefii evrei, judecătorii sau regii, cu acei părinţi
orientali care erau mândri în a avea un număr considerabil de soţii78.

c. Divorţul.

Împreună cu poligamia, divorţul, a fost rana tuturor civilizaţiilor antice. Noi îl numim
divorţ, însă ar fi mai corect dacă i-am spune repudiere, (divorţ al soţului de soţie), în
antichitate, repudierea era singurul mod de rupere a unei legături, recunoscut şi practicat; doar
soţul avea dreptul de a-şi repudia soţia. Trebuie să se adauge la concepţia de egalitate între
soţi, ca dreptul de rupere al legăturii să fie acordat şi femeii.
Biserica consemnează cazuri de repudiere. Ele apar de la început ca un fals accept
practic, reglementat; însă nimeni nu se gândeşte să vorbească despre valoarea juridică a
repudierii. Ceea ce Biserica susţine despre acest subiect, este o legislaţie care prevede
cazurile, reglementează formalităţile şi încearcă să împiedice abuzurile. Angajamentul
indisolubilitatea căsătoriei este mai şubred şi mai ameninţat în timpurile noastre mai mult ca

76
Fac. 16, 2.
77
Fac. 21, 10.
78
Cf. Paul Coules, Lamour humainl, Ed. Spes, Paris, 1946, p. 230.

27
oricând; s-ar părea că asistăm la un faliment total al căsătoriei. Cauzele acestei stări sunt
multiple.
Odinioară căsătoria era o problemă ce privea întreaga familie şi o reţea de familii
înrudite. Divorţul era aproape imposibil, deoarece soţii erau încorsetaţi de solidă comunitate
patriarhală. Astăzi, în cele mai multe cazuri, căsătoria, este o problemă ce se rezolvă între doi;
soţii, plecaţi din locul de baştină, trăiesc în oraşul sau locul care i-a înghiţit. Odată ce relaţiile
dintre ei s-au stricat, n-are cine să-i ajute, căci dincolo de peretele care le desparte
apartamentul de cel învecinat, se află o lume străină şi necunoscută.
Divorţul nu este numai un fenomen anticreştin ci şi un fenomen antiuman. Din
momentul „deschiderii porţii divorţului”, se petrec o mulţime de tragedii: rămân femei lipsite
de ajutor, fără apărare, atâtea bărbaţi abandonaţi, atâţia copii împrăştiaţi, cu viaţa distrusă sau
expusă destrămării. O copilărie tristă şi nefericită este preţul pe care îl plătesc copii
nevinovaţi, pentru egoismul sălbatic al părinţilor care divorţează79.
Motivele pentru care se cere introducerea şi legalizarea divorţului, nu sunt decât nişte
pretexte, care de fapt, vor să mascheze pornirea nestăpânită şi egoismul. Statisticile ne arată
limpede că prin legalizarea divorţului, nu se realizează nici o îmbunătăţire a situaţiei, efectele
sunt contrare. Divorţul nu a fost considerat niciodată ca un drept sau ca o libertate, ci, ca un
remediu sau ca un surogat. În lumea de azi simţul drepturilor omului, s-a ascuţit foarte mult;
aceste drepturi sunt consemnate şi consfinţite în cărţii şi în constituţii; cu toate acestea nici o
carte sau constituţie nu vorbeşte despre dreptul la divorţ, sau despre libertatea de a divorţa.
Biserica nu admite divorţul ci în situaţii critice, separarea soţilor.
În Vechiul - Testament ne este relatat un singur caz de divorţ şi acel imperfect; este cel
al lui Avram, izgonind pe Agar şi pe fiul acesteia la cererea Sarei: „şi a zis lui Avram:
izgoneşte pe roaba aceasta şi pe fiul ei; căci fiul roabei acesteia nu va moşteni împreună cu
fiul meu, cu Isac”80. Acest caz este o aplicare a legii caldee, care autoriza repudierea femeii cu
motivarea unor condiţii.
Am putea invoca în moment just, ceea ce sfântul evanghelist Matei ne relatează despre
sfântul Iosif: „şi Iosif, soţul ei, fiind un om drept şi nevrând s-o expună public; şi-a propus s-o
lase în ascuns”81. Intenţia pe care ne-o mărturiseşte Matei pare a fi o alinare a legii mozaice
asupra repudierii. Dacă mulţi Părinţi şi comentatori, s-au gândit că Iosif şi Maria, erau deja
uniţi prin căsătorie, majoritatea exegeţilor, mai ales, cei mai recenţi, care cunosc mai bine

79
Cf. Claudiu Dumea, Taina căsătoriei, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1999, p. 39.
80
Fac. 21, 10.
81
Mt. 1, 19.

28
obiceiurile iudaice, presupun cu verosimilitate că între ei nu există o altă legătură înafară de
cea a logodnei82.
Nu avem multe exemple de repudiere, însă legea dă o lumină suficientă asupra
repudierii la evrei. Moise nu face altceva să reglementeze obiceiurile în vigoare, să pretindă
condiţii şi să stabilească formalităţi pentru a împiedica obiceiurile cele mai evidente. Istoria
ne-a rezervat puţine exemple despre divorţuri, fiind un fapt mai puţin important pentru a fi
demn de semnalat.
Legislaţia asupra repudierii este conţinută în Cartea Deuteronomului. Iată câteva
dispoziţii:
-doar soţul are dreptul de repudiere a femeii, cu condiţia să-i dea carte de despărţire,
adică un document prin care recunoaşte că nu mai are nici un drept asupra femeii lăsate, iar ea
să poată deveni soţia unui alt bărbat. Scopul acestei prescripţii, este acela de-a împiedica un
bărbat care şi-a repudiat soţia să o poată lua înapoi, dacă aceasta s-a căsătorit între timp cu
altul83.
- în anumite cazuri, soţul îşi pierdea dreptul de repudiere: dacă îşi acuza în mod fals
soţia că nu a fost fecioară în momentul căsătoriei, el nu va putea s-o alunge atâta cât va trăi.
-dacă un bărbat a dezonorat o tânără fată ne logodită, el trebuie s-o ia de soţie84.
În afara acestor dispoziţii, soţul avea dreptul să-şi repudieze soţia cu ajutorul unor motive,
uneori motive nesemnificative: dacă ea nu afla bunăvoinţă în faţa bărbatului, sau dacă el afla
ceva neplăcut despre ea. Adulterul soţiei, era motivul cel mai serios la vechii evrei, de divorţ.
Acest fapt arată că de fapt nu în toate cazurile se aplica soţiei adultere pedeapsa cu moartea.
Voinţa lui Dumnezeu, privind indisolubilitatea căsătoriei şi gravitatea păcatului celui ce
încearcă voinţa lui Dumnezeu, sunt clar exprimate în cartea profetului Maleahi, care, la
întrebarea: „de ce nu mai primeşte Dumnezeu prinoase din mâinile izraeliţilor?, acesta
răspunde: din pricină că Dumnezeu a fost martor între tine şi femeia tinereţilor tale, faţă de
care tu ai fost viclean, deşi ea era tovarăşa ta şi femeia legământului tău. Oare nu a făcut să
fie o singură făptură cu trup şi suflet ? Şi această făptură unică ce năzuieşte ea ? …, urmaşi
de la Dumnezeu !…deci aveţi respect pentru viaţa voastră şi nu mai săvârşiţi această
viclenie”85.

d. Leviratul.
82
Cf. M. J. Lagrange, Evanghelia după Matei, Ed. La Vie, Paris 1923, p. 9.
83
Cf. Constantin Mihoc, Taina căsătoriei şi familia creştină în învăţătura Părinţilor Bisericii din sec. IV, Ed.
Teofania, Sibiu, 2002, p. 189.
84
Cf. Deut. 22, 28.
85
Cf. Mal. 2, 14-16.

29
 Acest cuvânt derivă din latinescul levir, care înseamnă cumnat, corespondent
cuvântului ebraic yobam. Acest termen desemnează o instituţie a vechiului drept israelit,
conform căruia văduva fără urmaş de sex masculin era luată în căsătorie de cumnatul ei: „de
vor trăi fraţii împreună şi unul dintre ei va muri fără să aibă fiu, femeia celui mort să nu se
mărite în altă parte după străin, ci cumnatul ei să intre la ea, să şi-o ia de soţie şi să trăiască cu
ea”86. Cel dintâi fiu născut era pus pe seama răposatului „intră la femeia fratelui tău, însoară-te
cu ea, în puterea leviratului şi ridică urmaşi fratelui tău”87.
Această instituţie avea ţelul de a perpetua descendenţa masculină, de a asigura
stabilitatea binelui patrimonial şi de a menţine pe văduvă în sânul familiei celui răposat.
După Deuteronom 25, 7-10 „iar dacă el nu va voi s-o ia pe cumnata sa, aceasta să se
ducă la porţile cetăţii, înaintea bătrânilor şi să zică: cumnatul meu nu vrea să păstreze numele
fratelui său în Israel nevrând să se căsătorească cu mine….şi dacă el se va ridica şi va zice: nu
vreau s-o iau, atunci cumnata lui să se ducă la el acolo, să-i dezlege sandala, să-l scuipe pe
obraz şi să zică: aşa se cuvine omului care nu vrea să zidească casă fratelui său în Israel; şi
casa acestuia se va numi în Israel: casa desculţului” şi textul din Rut, capitolul 4, cuprindea un
cerc de rubedenii mai larg decât cel al fraţilor răposatului.
Legea Leviratului nu se aplica dacă soţii au avut fete, iar reglementările pentru
moştenirea fiicelor sunt date pentru fiicele lui Ţelofhad în Cartea Numerilor 27, 1 –11. Pare
ciudat că versetele de la 9 la 11, par să ignore sau chiar să contrazică legea leviratului. S-ar
putea argumenta că legea din Deuteronom: 25, 5-10, nu fusese promulgată încă. Pe de altă
parte când o lege se naşte dintr-o ocazie specială, trebuie să cunoaştem circumstanţe exacte
pentru a şti la ce se referă legea. Legea Leviratului nu ar fi contrazisă dacă soţia lui Ţelofhad
ar fi murit înaintea lui, iar legea se limitează la cazuri similare. Textul din Cartea Numerilor
27, 8 – 11, s-ar aplica atunci când au avut fiice, când o femeie fără copii a decedat înaintea
soţului ei, fratele defunctului a refuzat să o ia în căsătorie pe văduva fără copii, sau când soţia
nu a avut copii nici după ce fratele primului soţ a luat-o în căsătorie88.
În Levitic 18: 16; 20:21, unui bărbat i se interzice să ia de soţie pe nevasta fratelui său.
În lumina legii leviratului, înseamnă că el nu o poate lua de soţie, indiferent dacă a fost
divorţată în timpul vieţii soţului ei, sau dacă la moartea soţului ei ea a rămas cu sau fără copii.

86
Deut. 25, 5.
87
Fac. 38, 8.
88
Cf. J. D. Douglas, Dicţionar Biblic, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 1995, p. 210.

30
 Capitolul II

B. Căsătoria în Noul Testament.

Opera lui Hristos a fost aceea de a restaura în toată integritatea sa idealul primar,
insistând pe unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei. Hristos a făcut mai mult: el a sfinţit
legătura conjugală făcând din căsătorie un sacrament al Noii Legi. Este ceea ce vom vedea
studiind învăţătura lui Hristos însuşi şi pe cea a sfântului Pavel care o completează.
Hristos nu a trebuit să-şi exprime gândurile legate de căsătorie, iar îndatoririle soţilor
sau caracterul uniunii lor deţine un loc restrâns în predica Lui. Nu trebuie să ne mirăm.
Hristos trăia într-o societate în care Legea era o garanţie împotriva excesului de imoralitate
care se pedepsea sever în păgânism; în auditorul său de oameni simpli, obiceiurile erau
păstrate în general pure. Era de ajuns deci să arate imperfecţiunile Legii pentru a fi corectate
şi de a ridica astfel căsătoria creştină la înălţimea sfinţeniei pe care căsătoria evreiască nu o
cunoştea. El face acest lucru mai ales în două etape: mai întâi în Discursul de pe munte unde
oferă, în ceea ce priveşte această temă, perfecţiunea legii Sale, în schimbul imperfecţiunii

31
legii lui Moise89; apoi de o manieră mai explicită dă răspuns la întrebarea şireată a fariseilor.
Sfântul Pavel, din cauza indiferenţei credincioşilor cărora le scrie, a trebuit să insiste
mai mult. Nu trebuia oare să-i ferească pe noii convertiţi de obiceiurile dobândite în perioada
păgână sau cel puţin împotriva exemplului negativ şi să apere puritatea familiei creştine
împotriva corupţiei care invadase familiile păgâne? Circumstanţele cereau învăţături mai
explicite şi mai repetate.
De asemenea, Sfântul Pavel foloseşte fiecare ocazie pentru a aminti soţilor creştini
datoriile lor unul faţa de celălalt, fidelitatea pe care trebuie să şi-o păstreze, ierarhia care
rânduieşte locul în familie, de exemplu la : Romani 7,1-3; I Corinteni, 11, 3; Coloseni 3, 18-
19; I Timotei 2, 11-15; Evrei 8, 14. În plus, în două rânduri el tratează mai aprofundat
subiectul.
Mai înainte, în capitolul 7 din prima Epistola către Corinteni ca răspuns la o întrebare
sau o serie de întrebări care i-au fost puse. Acest capitol este foarte bogat în învăţături; este un
autentic tratat dogmatic şi moral asupra căsătoriei şi ideile care sunt expuse în el nu au trebuit
să mai progreseze, nici în contact cu viaţa nici sub acţiunea teologilor, cu atâta precizie şi
plenitudine le-a definit geniul luminos al apostolului.
Pavel tratează încă o dată subiectul căsătoriei dar dintr-un alt punct de vedere in
epistola către Efeseni. Ideea dominantă a acestei epistole este ”unirea credincioşilor cu Hristos
şi în Hristos ca membrii unui corp mistic”. Sfaturile pe care le dă persoanelor căsătorite nu-l
abat de la ideea sa; din contră, îi serveşte pentru a prezenta căsătoria sub un aspect nou unde
se îmbracă cu o demnitate şi cu o sfinţenie mult mai înaltă. Apostolul dezvoltând relaţiile care
există între Hristos şi Biserică, relaţii pe care le rezumă în această formulă:” El I-a pus totul
sub picioare şi L-a dat să fie cap peste toate lucrurile Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea
celui care umple totul în toţi”, vede idealul care trebuie reprodus în familiile creştine: soţul
este ceea ce este Hristos în Biserică, el are dreptul să dirijeze şi să comande, are datoria să
iubească şi să protejeze, rolul femeii, ca cel al Bisericii este de supunere, de respect şi de
tandreţe recunoscătoare90.
În analiza doctrinală a acestor texte este imposibil de separat învăţătura Sfântului
Pavel de cea a lui Hristos, în pericolul de a le condamna repetiţiei; doctrina Sfântului Pavel
este diferită cea a Învăţătorului, în afară de câteva puncte unde adaugă din propria sa
mărturisire câteva precizări şi câteva complectări. Este mai bine să lucrăm împreună pentru a
scoate în evidenţă principalele învăţături despre menirea căsătoriei şi despre anumitele ei

89
Cf. Lc. 16, 18.
90
Cf. Dictionaire de la Bible, Ed. Scheil, Paris, 1982, p. 378.

32
aspecte pe care ni le prezintă Sfântul Pavel.

1. Legea proclamată de Hristos şi amintită de sfântul Pavel.

Hristos îşi exprimă în doua circumstanţe voinţa sa în legătură cu acest subiect. O

găsim prima dată în Predica de pe munte, în Evanghelia după Matei unde spune:  oricine îşi
va lăsa soţia să-i dea o scrisoare de despărţire. Dar Eu vă spun că orişicine îşi va lăsa soţia
afară numai pentru cauză de desfrânare, o face să comită adulter şi cine se căsătoreşte cu cea
divorţată comite adulter”. A doua oară, Hristos reia aceeaşi formulă, în aceeaşi termeni cu
ocazia unei întrebări pusă de farisei, prezentată în Evanghelia lui Matei 91. Aceştia îl întreabă
dacă un bărbat poate să-şi lase soţia „pentru orice motiv”. Hristos scapă din capcana pe cere i-
au întins-o fariseii raportându-se la un citat biblic despre instituţia primitivă a căsătoriei, el
încheie prin a respinge dreptul la repudiere: ”ca omul să nu separe deci ce Dumnezeu a unit.”
Şi cum locuitorii săi contestau autorizaţia dată de Moise, El răspunde cu şi mai multă claritate
că această autorizaţie, necunoscută la început, nu mai este necesară în Legea Nouă: „Din
cauza împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi soţiile, dar la început nu a fost
aşa. Eu însă vă spun că oricine îşi lasă soţia afară de cauză de desfrânare şi se va căsători cu
alta comite adulter, şi cel care se căsătoreşte cu o femeie divorţată comite adulter.” Pasajul
paralel din Marcu, 10, 2-12, nu conţine ideea referitoare la conduita rea a femeii. Cunoaştem
dificultăţile pe care le ridică textele sfântului Matei.
Oricum indiferent de dificultăţile de interpretare, nu există nici cea mai mică îndoială
despre gândirea lui Hristos.
1 Fragmentele paralele afirmă indisolubilitate fără restricţii şi, cum sunt absolut
formale, dacă prin absurd textele sfântului Matei nu ar putea fi interpretate in armonie cu
celelalte din Noul Testament.
1 De fapt numai în textul sfântului Matei rezultă ca imperativă indisolubilitatea
absolută. Căci nu trebuie să ne lăsăm impresionaţi de dificultatea din cele două pasaje; trebuie
să vedem întregul şi contextul. Ce vrea Hristos? Să pună legea sa la înălţimea pe care nu a
atins-o legea lui Moise şi mai ales când e vorba de căsătorie: s-a spus”…şi Eu vă spun…”. El
vrea să suprimeze toleranţa acordată de Moise din cauza durităţii inimii evreilor să
restabilească idealul primitiv al căsătoriei, să-l împiedice pe om să separe ceea ce El a
împreunat. Toate acestea înseamnă că mariajul va fi deplin indisolubil. Să presupunem că
Hristos ar fi acceptat adulterul femeii, El n-ar fi făcut altceva decât să înnoiască legea lui
91
Cf. Mt. 19, 1- 9.

33
Moise interpretând-o ca cei mai severi rabini şi solemna sa dezaprobare a libellus repudii,
promisiunea sa pentru o lege perfectă, voinţa sa de a ridica toleranţele legii mozaicului până la
integritatea primitivă.
1 De altfel, în acest sens a fost înţeleasă gândirea lui Hristos. Sfântul Pavel, care
atribuie Domnului legea indisolubilităţii căsătoriei, nu cunoaşte restricţii; şi Biserica primitivă
[…]. Trebuie deci absolut, nu numai pentru a împăca textul lui Matei cu întregul Nou
Testament, dar, pentru a face coerente aceste texte, fie să negăm orice autenticitate a acestor
două texte care par a face excepţie, procedeu nu prea comod, respins de marea majoritate a
comentatorilor, fie să le explicăm prin a le raporta la sensul general al indisolubilităţii
absolute a căsniciei.
Învăţătura sfântului Pavel o reproduce pe cea a lui Hristos. În scrisoarea către
Romani, 7,1-3, el vorbeşte accidental despre căsătorie pentru a-şi ilustra gândirea. El dezvoltă
ideea izbăvirii adusă de Hristos celor care erau sub robia Legii. Această robie o compară cu
legătura care-i uneşte pe soţi şi pe care numai moartea o desface”. Căci femeia măritată este
legată prin lege de soţul ei cât timp trăieşte el; dar, dacă-i moare soţul, este dezlegată de legea
soţului ei. Dacă deci, când îi trăieşte soţul ea este a altuia, se va numi adulteră; dar dacă-i
moare soţul, este dezlegată de lege, aşa că nu mai este adulteră dacă este a altuia. El revine
asupra aceleiaşi doctrine din Prima scrisoare către Corinteni 7, 10- 11 şi nu susţine doctrina sa
ci pe cea a Domnului:” celor căsătoriţi le poruncesc nu eu, ci, Domnul ca soţia să nu se
despartă de soţ. Dacă este despărţită, să rămână necăsătorită sau să se împace cu soţul ei. Şi
nici soţul să nu-şi lase soţia. El revine asupra aceleiaşi afirmaţii după o lungă discuţie despre
căsătorie şi virginitate spunând în versetul 39: ” o soţie este legată de lege atâta timp cât
trăieşte soţul; dar dacă-i moare soţul, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai în Domnul”.
Totuşi apostolul pune o restricţie legii indisolubilităţii şi mărturiseşte în mod expres,
că nu mai dă învăţătura Stăpânului ci a lui ” celorlalţi le zic eu nu Domnul”92.

1.a. Extinderea legii indisolubilităţii; în general după legea evangheliei.

După legea naturală mai pot rămâne câteva îndoieli, ele dispar în faţa clarităţii
evangheliei. Este vorba bineînţeles despre căsătorie aşa cum Domnul nostru a sfinţit-o, al
căsătoriei ridicată la gradul de sacrament, deci despre căsătoria între creştini: legea blândeţii
evangheliei nu a încărcat cu un nou jug căsătoriile necredincioşilor. În plus practica Bisericii,
interpretă oficială a voinţei lui Hristos, obligă la adăugarea unei precizări noi: este vorba de
92
I Cor. 7, 12.

34
căsătoria consumată, adică completată de împlinirea actului conjugal. O asemenea căsătorie
este absolut indisolubilă: nici o raţiune de interes sau de sentiment, oricât ar fi de gravă nu
poate motiva un divorţ în nici un caz; nici o autoritate nici a statului nici a bisericii nu poate
să-l pronunţe93.
Aceasta este voinţa formală a lui Hristos Când într-adevăr el a restabilit căsătoria în
indisolubilitatea sa primitivă şi a apărat legătura formată de Dumnezeu Însuşi, Matei 19, 6,
apostolii obişnuiţi cu toleranţele legii lui Moise, au spus dificultăţile câteodată foarte
dureroase la care se expuneau oamenii căsătoriţi datorită acestei legi rigide, aceleaşi dificultăţi
în faţa cărora Moise a trebuit să permită repudierea: ” dacă aceasta este condiţia omului faţă
de soţia sa, i-au spus, mai bine să nu se căsătorească”. Ei se gândeau la toate inconvenientele
posibile, la decepţii, la incompatibilităţi, la infidelităţi, la impasuri deosebit de penibile în care
soţii puteau fi angajaţi fără vreo ieşire posibilă; şi raţionând ca discipolii lui Moise, nu se
gândeau destul la ajutorul divin care putea face suportabil şi cel mai greu jug, ei gândeau: mai
bine să nu se căsătorească. Înţeleseseră deci că legea impusă de Învăţător era absolută şi nu
avea nici o excepţie. De altfel Hristos confirmă în răspunsul Său, că El nu spune: în cazuri
foarte dureroase- legea va ceda; ci numai că: nu toţi au primit de la Dumnezeu darul special
pentru a rămâne în celibat94.

1. b. Căsătoria în Sfintele Evanghelii.

Păcatul omenesc – păcatul protopărinţilor, dar ţi al urmaşilor lor, au afectat profund

legătura căsătoriei, discrepanţa între ceea ce instituţia căsătoriei în intenţia Creatorului şi ceea
ce devenise ea în realitate, fiind dintre cele mai evidente. Legătura naturală, deşi slăbită şi
desfigurată în multe forme după cădere, prin egoismul descătuşat şi dezvoltat prin păcat şi
deşi a pierdut prin acest har legat de starea primordială, totuşi, ea n-a fost desfiinţată în esenţă,
deoarece nici natura umană n-a fost distrusă95.
Prin venire Sa, Mântuitorul întăreşte din nou legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi
o înalţă din ordinea naturii în ordinea harului, învăluind-o, prin participarea Sa la nunta din
Cana în ambianţa harică ce radia din persoana Sa. Săvârşind acolo cea dintâi minune, prin
puterea Sa mai presus de fire şi dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii

93
Cf. Claudiu Dumea, op. cit., p. 95.
94
Cf. Mt. 19, 10- 12.
95
Cf. Dumitru Stăniloaie, op. cit , p. 183.

35
entuziaste, turnate de El prin harul său, El vrea să arate că începe Înălţarea vieţii omeneşti în
ordinea harului de la întărirea şi înălţarea căsătoriei96
Ceea ce s-a petrecut la nunta din Cana Galileii este subliniat de o rugăciune de la ritualul
cununiei: „care pentru negrăitul Tău dar şi multă bunătate, ai venit în Cana Galileii şi nunta
care era acolo ai binecuvântat-o, ca să areţi că din voia Ta se face însoţirea cea după lege şi
naşterea de prunci dintr-însa”97.
Hristos afirmă necesitatea revenirii la ordinea iniţială a familiei întemeiată prin
căsătorie, pronunţându-se împotriva poligamiei pe care o denunţă ca fiind o cădere de la acea
rânduială, a căsătoriei monogame. „n-aţi citit zice El, că cel ce a făcut de la început, i-a făcut
bărbat şi femeie ?”98. Deci Dumnezeu n-a creat decât un bărbat şi o femeie, lucru pe care îl
afirmă şi unii Sfinţi Părinţi.
Bărbatului nu-i este să-şi lase femeia sa nici invers, chiar dacă Moise a făcut concesii în
această privinţă. Mântuitorul Hristos îşi argumentează poziţia pe darul natural al creaţiei: „din
început nu a fost aşa ” 99. Numai păcatul a fost din cauza nesocotirii unităţii şi indisolubilităţii
familiei care sunt rânduite de Dumnezeu: „pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama
sa” reaminteşte El „şi se va lipi de femeia sa şi vor fi un singur trup” 100. Ruperea unităţii
familiei este îngăduită numai pentru motive de desfrânare. Hristos, spune: „oricine va lăsa pe
femeia sa, înafară de pricină de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter” 101.
Indiferent de efectele pe care le are asupra soţului sau soţiei, acestea nu sunt suficiente pentru
a desface ceea ce Dumnezeu a legat, desfrânarea este în stare să desfacă această legătură atât
de puternică, căci ea sfâşie legătura sufletească dintre soţi şi soţie , iar divorţul uneori, nu face
altceva decât să oficializeze situaţia deja creată 102. De aceea acest păcat este înfierat de către
Hristos mai mult decât alte păcate. Este un păcat foarte grav, deoarece se încalcă voit şi în
mod deliberat demnitatea de om pe care cei doi au primit-o prin creaţie, de asemenea pentru
dezordinea socială pe care o provoacă şi totodată pentru netransfigurarea ei printr-o unire
sufletească produsă de iubirea spirituală din căsătorie 103.
Cu toate că unirea sufletească dintre soţ şi soţie este sfâşiată, legătura căsătoriei nu
Spiritul a desfiinţat-o între cel ce şi-a lăsat soţia sa , prin faptul că a părăsit-o. acest lucru

96
Idem, p. 184.
97
Euhologhion, Ed. Seminarului Teologic, Blaj 1935, p. 80.
98
Mt. 19, 4.
99
Mt. 19, 8.
100
Mt. 19, 5- 6.
101
Mt. 19, 9.
102
Cf. Mihai Vizitiu, Familia creştină, Ed. Trinitas, 2002, p. 30.
103
Cf. Dumitru Stăniloaie, op. cit. p. 191.

36
reiese din cuvintele Mântuitorului în legătură cu părăsirea soţiei şi recăsătorirea cu alta, sau
căsătoria cuiva cu cea lăsată de bărbat: şi într-un caz şi în celălalt se săvârşeşte adulter. Soţii
îşi aparţin unul altuia, lucrarea Dumnezeiască a uniri lor neputând fi desfiinţată printr-un act
omenesc.
Desfacerea căsătoriei pentru infidelitate conjugală nu este, însă o poruncă, pentru soţul
nevinovat. Gestul Mântuitorului de a acorda iertare femeii prinsă în adulter, echivalează cu o
recomandare, ca într-o astfel de situaţie, să nu se treacă uşor la divorţ, ci, să se caute
îndreptarea celui căzut prin hotărârea lui de a nu mai repeta păcatul.

1. c. Învăţătura lui Hristos despre căsătorie.

Concepţia potrivit căreia căsătoria este o stare conferită părţilor care şi-au dat
consimţământul prin rostirea lui publică, a luat locul concepţiei vechi, care considera căsătoria
drept contopirea, într-un singur trup, a unui bărbat şi a unei femei. În cadrul acestei uniri, una
din semnificaţiile simbolice primare ale expresiei „un singur trup”, este actul prin care se
realizează unirea fizică; aici putem recunoaşte învăţătura lui Hristos. Aceasta este inseparabilă
de concepţia despre divorţ.
Textul din Evanghelia lui Marcu 10, 1-12, conţine trei referiri la scrierile din Vechiul-
Testament. Hristos este El însuşi interpretul şi cititorul acestor texte, iar interpretarea lor ţine
de o situaţie particulară şi e făcută în lumina predicii sale despre venirea Împărăţiei lui
Dumnezeu104. În timpul lui Hristos, în lumea evreiască şi în rândul celorlalte neamuri, soţii,
puteau să divorţeze cu mare uşurinţă de soţiile lor. Conform Cărţii Deuteronomului 24, 1- 3,
un bărbat putea „scrie carte de despărţire”, dacă femeia pe care a luat-o în căsătorie „nu afla
bunăvoinţă în ochii lui, pentru că a găsit el ceva neplăcut la ea”. La întrebarea pusă de farisei
lui Hristos, acesta, explică pasajul din Cartea Deuteronomului, arătând motivele pentru care
este nepotrivit bărbatului să-şi lase nevasta: „pentru învârtoşarea inimii voastre v-a scris
Moise porunca aceasta, dar de la început, bărbat şi femeia i-a făcut Dumnezeu (Mc. 10, 5)”.
Motivele pentru care Hristos nu ţine seamă de legea divorţului din Deuteronom apare
clar: el invocă relatările din Cartea Facerii, considerând că acestea precumpănesc în
comparaţie cu concesia temporală a lui Hristos, se bazează pe un fapt primordial: crearea
fiinţelor omeneşti.
Hristos citează două pasaje din Cartea Facerii: Dumnezeu a făcut pe om după chipul
său, parte bărbătească şi parte femeiască şi de aceea va lăsa omul pe mama sa şi pe tatăl său
104
Cf. Lowrence Stone, The Famili, Ed. Nicolson, Londra, 1997, p. 270.

37
şi se va lipi de nevasta sa şi vor fi un singur trup. Hristos acordă un sens deosebit expresiei
„un trup”, termenul este o metaforă care îşi are originea şi acceptarea fără şovăire de către
evrei a trupului şi a unirii trupeşti; dar, fiind o metaforă deschisă spre aplicări şi dezvoltări
subtile, a fost considerată mai mult decât atât, un eufemism plăcut pentru relaţiile sexuale în
căsătorie105. Totuşi, a deveni „un trup” cu partenerul de căsătorie înseamnă a deveni, ca fiinţă,
una cu el sau cu ea şi a suferi o transformare a propriei fiinţe ca persoană luată în mod
individual106.
Comentariul lui Hristos este clar: „astfel că nu mai sunt doi, ci, un trup”. Introducerea
cuvântului „doi”, scoate în evidenţă lipsa unor accente în versiunile mai vechi ale Bibliei. În
viziunea lui Hristos, a te afla în stare de căsătorie, înseamnă a-ţi împărţi întru totul viaţa cu
celălalt şi pentru celălalt. Învăţătura lui Hristos despre „un trup”, se bazează pe concepţia Sa
că Dumnezeu i-a creat pe bărbaţi şi pe femei unii pentru alţii şi că dezvoltarea indivizilor unul
pentru altul, în cadrul vieţii lor comune, comportă nenumărate posibilităţi. Este o învăţătură
pozitivă despre căsătorie, nu o regulă obligatorie. De aceea Biserica, priveşte căsătoria ca o
instituţie dată de Dumnezeu, iar cartea pentru diferitele ceremonii, numeşte căsătoria un dar al
creaţiei de la Dumnezeu.
Este posibil ca în viaţa unui cuplu, unirea lor fizică să fie simbolul contopirii vieţii lor
personale ca implicare şi reciprocitate. Această evoluţie care duce la unire, este pentru
Hristos, ceva dat de la Dumnezeu şi de aceea „însoţirea lor” este atribuită lucrării Acestuia:
„ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” 107. Întreg pasajul se referă la depăşirea
unui legalism egoist îngust, printr-o viziune mai amplă despre căsătorie, viziune care ţine
seamă de posibilităţile create şi creatoare ale relaţiilor umane, cu care este identificată voinţa
lui Dumnezeu108. Textul biblic care proclamă renunţarea la legalism, a devenit o altă lege
absolută cu autoritatea Dumnezeiască, interzicând complet divorţul, fără să se ţină seama de
împrejurările de viaţă şi de situaţia cuplului.

2. Unitatea Căsătoriei.

Vom studia la lumina învăţăturii lui Hristos şi a sfântului Pavel, două cazuri: cel al
pluralităţii femeilor sau poligamie simultană, şi cel al celei de-a doua căsătorii sau poligamie
succesivă când soţul sau soţia sunt despărţiţi de moartea soţului din căsătoria anterioară.

105
Cf. John Shelby, Living in sin, Ed. Harper, San-Francisco, 1988,p. 56.
106
Cf. Annete Lawson, Women and Love, Ed. Routlege, Oxford, 1987, p. 270.
107
Mt. 10, 9.
108
Cf. Adrian Tatcher, O teologie creştină a sexualităţii, Ed. Polimarc, Bucureşti, 1995, p. 134.

38
 2.a. Poligamia simultană.

Este contrară legii creştine. În timpul Domnului nostru pluralitatea soţiilor încetase să
mai fie folosită în lumea evreilor riguroşi. Nu este deci de mirare că Hristos nu a vorbit despre
acest lucru ex professo; nu a considerat util să opună acest punct din legea Sa unei practici
abandonate, în plus nu a avut ocazia să răspundă la întrebări referitoare la ea. Totuşi, gândirea
sa este clară: ceea ce afirmă despre indisolubilitate nu se cuprinde decât în ipoteza unităţii
absolute a căsătoriei. Când El declară că, soţul nu are dreptul să-şi alunge soţia, că femeia
alungată comite adulter dacă se recăsătoreşte, declaraţia sa presupune în mod evident că soţia
continuă să aparţină primului ei soţ şi că nu poate avea doi. Iar ceea ce spune despre soţie este
valabil şi pentru soţ109: „eu însă vă spun că oricine îşi lasă soţia şi se va căsători cu alta comite
adulter; deci bărbatul continuă să aparţină primei sale soţii şi nu poate avea două în acelaşi
timp fără a se face vinovat de adulter.
Acest raţionament este cuprins şi în Catehismul Conciliului Tridentin, part. II, De
matrimonio, n.26: „dacă i-ar fi permis bărbatului să aibă mai multe femei, n-am găsi nici un
motiv să privim ca adulter pe cel care îşi lasă prima soţie şi ia o a doua, decât cel care se
căsătoreşte cu a doua femeie păstrând-o şi pe prima”.
Sfântul Pavel, la fel ca Hristos, vorbeşte în mod indirect despre unitate căsătoriei
atingând subiectul indisolubilităţii acesteia. În Epistola către Romani, 7,2- 3 nu vorbeşte decât
despre femeie şi declară în mod formal că ea este adulteră dacă, trăind cu soţul ei, ea mai
trăieşte şi cu altul. Dar din acest punct de vedere soţii sunt egali în drepturi şi-n îndatoriri;
subordonaţi unul altuia în relaţiile lor şi în viaţa de familie, sunt supuşi şi unul şi celălalt
aceloraşi obligaţii de fidelitate; ei s-au dat unul altuia şi dăruirea lor este irevocabilă şi
exclusivă; soţul la fel ca soţia în urma dăruirii trupeşti nu mai pot da înapoi. Acesta este
marele principiu pe care apostolul îl enunţă în I Corinteni: „soţia nu este stăpână pe trupul ei
ci soţul; tot astfel nici soţul nu este stăpân pe trupul lui ci soţia 110”, de asemenea când enunţă
apoi din nou legea indisolubilităţii şi apoi a unităţii, el spune că soţii sunt în căsătorie pe
picior de egalitate: „celor căsătoriţi le poruncesc nu eu ci Domnul ca soţia să nu se despartă de
soţ. Dacă este despărţită, să rămână necăsătorită sau să se împace cu soţul ei. Şi nici soţul să
nu-şi lase soţia111. Gândirea sfântului Pavel este evidentă. El lasă cititorilor grija de a
completa: dacă soţul şi-a lăsat soţia, să trăiască în celibat sau să se împace cu soţia sa.
109
Mt. 19, 9.
110
I.Cor. 7, 4.
111
I Cor. 7, 10- 11.

39
 Astfel lege unităţii căsătoriei aparţine dreptului divin stabilit în integritatea sa de către
Hristos. Dorită de Dumnezeu când a fondat prima familie umană şi pe care a format-o dintr-
un singur bărbat şi o femeie, legea este adusă din nou de Hristos.

2. b. Privilegiul Paulin.

Căsătoria încheiată între două persoane nebotezate, se desface automat în favoarea părţii
ce se botează, prin faptul că aceasta încheie o nouă căsătorie cu condiţia ca partea cealaltă să
se separarea.
Privilegiul Paulin se aplică atunci când partea nebotezată nu vrea să trăiască mai departe
cu partea botezată, sau vrea să trăiască dar maltratează din cauza credinţei creştine, sau o
expune pericolului de a nu-şi putea practica credinţa. Acest Privilegiu se mai aplică atunci
când partea nebotezată încheie o altă căsătorie cu o parte catolică. Partea catolică pentru a
putea să se bucure de Privilegiul Paulin, trebuie să fie ea însăşi cauza îndepărtării acelei
nebotezate.
Are loc interpelarea părţii nebotezate dacă nu cumva vrea să locuiască „sine contumelia
Creatoris”, pacific cu partea botezată. Interpelarea o face Ordinarul locului după primirea
botezului uneia din părţi. Dacă sunt indicii că interpelarea nu are rost, atunci Ordinarul locului
poate dispensa de aceste interpelări112.
Interpelarea părţii nebotezate trebuie făcută într-o formă legitimă. Odată făcute
interpelările, partea catolică poate trece la o nouă căsătorie şi în felul acesta prima căsătorie se
desface automat. Ordinarul locului poate permite ca a doua căsătorie să se încheie chiar cu un
nebotezat.
Persoana nebotezată care are mai mulţi soţi, botezându-se în Biserica Catolică, trebuie
să se decidă numai pentru una. După primirea botezului, se procedează conform normelor
canoanelor. În caz de dubiu, privilegiul credinţei se bucură de ocrotirea dreptului113.

3. Simbolismul sacru al căsătoriei.

3. a. Sacramentul căsătoriei.

Începând cu al doilea Conciliu Ecumenic de la Lyon din 1274, căsătoria este considerată
de Biserică „Sacrament, Sfântă taină”, ceea ce nu s-a întâmplat, în cadrul protestantismului.
112
Cf. Castano J. F. Cursuri de drept Sacramental, Roma, P. U. L., 1984 - 1985, p. 32.
113
Cf. Isidor Mărtincă, Sacramentele Bisericii Catolice, Ed. Arhiepiscopia Romano- Catolică, Bucureşti, 2003,
p. 190.

40
Acest lucru nu este surprinzător; căsătoria a fost ultima şi cea mai puţin importantă din cele
şapte taine şi binecuvântarea care s-a considerat că i se acordă, era concepută, în mare măsură
în termeni negativi, adică împiedicarea adulterului.
Potrivit cărţilor care tratează aceste probleme, o taină este un semn exterior şi vizibil al
unui dar spiritual lăuntric dat nouă, poruncit de însuşi Hristos, ca mijloc prin care-l primim şi
o chezăşie a împărtăşirii din El. Prin Cuvânt şi Taine, prezenţa divină este focalizată în aşa fel,
încât, să ni se transmită la fel de direct şi de intens ca în cazul Întrupării114.
Fiinţele omeneşti sunt persoane aflate în relaţii, una cu alta, iar în căsătorie, ele sunt atât
de strâns legate, încât, nu mai sunt doi ci un singur trup. Actul intim al unirii soţului şi al
soţiei, l-a determinat pe autorul Epistolei către Efeseni, să facă următoarea afirmaţie: „astfel
dar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupul lor; cel ce-şi iubeşte femeia,
pe sine se iubeşte”115. Aşadar căsătoria este, o stare în care, fiecare îşi găseşte împlinirea. A
trăi în cadrul unei relaţii de căsătorie, înseamnă, potenţial, a primi înapoi propria identitate
personală, îmbogăţită ca urmare a faptului că ai împărţit-o cu cel pe care-l iubeşti.
Întruparea lui Dumnezeu în Hristos, îi face pe creştini să spere că vor experimenta sacrul
în şi prin trup. Nu există cale mai evidentă şi mai directă prin care Dumnezeu să medieze
harul divin în lumea materială creată decât prin făgăduinţa făcută de cei doi iubiţi, în
momentul căsătoriei, de a-şi dărui trupul şi de a-l primi pe al celuilalt.
Papa Ioan Paul al II- lea, este foarte aproape de această idee, când spune: „primul efect
imediat al căsătoriei, este legătura conjugală creştină, o comuniune tipic creştină a două
persoane, pentru că ea reprezintă misterul Întrupării lui Hristos şi misterul făgăduielii Sale de
a ne mântui”116.
Una din criticile aduse căsătoriilor monogame, este aceea că poate degenera într-o
„împerechere” sau „cuplare” comodă, în care cei doi parteneri devin o unitate închisă,
suficientă sieşi şi ale căror interese se limitează la sfera privată a casei, copiilor şi plăcerii.
Înţelegerea naturii Divine, dată prin întrupare şi prin Sfânta Treime, face ca acest gen de
relaţii să devină o parodie. Întruparea lui Dumnezeu în Hristos şi sacrificiul acestuia,
constituie mijlocul prin care Dumnezeu îşi manifestă dragostea divină faţă de lumea întreagă.
Iubirea întrupată este particularizată în persoana lui Hristos, dar particularizarea ei constă în
modalitatea prin care se manifestă universalitatea ei. Iubirea lui Dumnezeu este concentrată
asupra Fiului, dar El nu este doar primitorul iubirii Tatălui, ci, este mijlocul prin care întreaga

114
Cf. John Maquarrie, Principles of Cristian Theology, Ed. S. C. M. Pres, London, 1996, p. 398.
115
Efes. 5, 28.
116
Familiaris consortio, pc. 7.

41
omenire se bucură de dragostea Divină. Natura iubirii Divine constă în faptul că este tot mai
cuprinzătoare.
Richard de St. Victor, spune că dragostea a două persoane nu devine mai cuprinzătoare,
egoismul nu poate fi depăşit. Iubirea, adică legătura care uneşte cuplul, este susţinută de
resursele spirituale, emoţionale şi fizice ale fiecărui partener, iar tendinţa ei de a fi mai
cuprinzătoare, are o dinamică ce depăşeşte cuplul. Când este orientată spre înafară, iubirea a
două persoane, poate deveni o forţă creatoare, benefică, în întreaga lume a cuplului, atât în cea
personală, cât şi cea a anturajului său.
O căsătorie care este adusă, spre a fi sfinţită, în faţa Dumnezeului Întreit, care s-a
întrupat, va fi o căsătorie, în care iubirea divină întrupată în perechea respectivă, devine o
sursă pentru îmbogăţirea vieţilor şi iubirilor altora. Iubirea Divină, nu poate fi cantonată în
nici o instituţie, fie că este vorba de căsătorie, Biserică sau catolicitate religioasă117.

3.b. Comunitatea familială ca şi comunitate eclezială.

Faptul de a folosi termenul de „sacrament”, pentru a desemna realitatea creştină a

căsătoriei, înseamnă, după cum desigur acum este clar, a înzestra mărunta şi firava
dimensiune umană a iubirii dintre două fiinţe, care de altminteri este cea mai măreaţă
componentă a firii noastre, cu un fel de moştenire glorioasă şi foarte însemnată: întreaga
dimensiune sacramentală a creaţiei şi mântuirii, iar aceasta până într-atât, încât familia, este
singura realitate creştină căreia i se poate atribui într-un sens propriu, numele ce exprimă
unitatea tuturor neamurilor şi oamenilor din toate timpurile în jurul lui Hristos şi anume acela
de Biserică. În fapt, fiecare familie este în sine o „Biserică mai mică”. Aceasta înseamnă
totodată că ea poartă în sine toate tainele care ne-au fost împărtăşite prin revelaţia creştină118.
Conform inteligenţei şi experienţei noastre, legăturile dintre oameni pot fi, simplul rod
al unei prietenii sau înţelegeri între părţi, al unei hotărâri comune în sensul săvârşirii unei
lucrări împreună: o înţelegere, care cere înainte de orice armonizare psihico- socială a
diversităţii în slujba unui anumit obiectiv comunitar. În schimb, în familia-sacrament,
unitatea, este un dar ce vine de sus, precedând şi mai mult, susţinând şi însufleţind, orice efort
omenesc, căci, nu doar nu poate fi decât recunoscut şi primit. A recunoaşte unitatea
persoanelor ca dar este ceva diferit de a dori cu orice preţ să înfăptui unitatea, fiindcă, dacă
unitatea ar fi un simplu rod al unei sforţări, hotărâtoare ar fi doar punerea în balanţă a

117
Cf. Adrian Tatcher, op. cit., 137.
118
Cf. Antonio Maria Sicori, Cateheză despre căsătorie, Ed. Galaxia Gutemberg, Târgu Lăpuş, 2004, p. 65.

42
obiectivelor şi rezultatelor; iar nereuşita încercărilor noastre, mai cu seamă atunci când
această stare se prelungeşte, ar însemna renunţare, resemnare în faţa neputinţei119.
Orice familie pământească poartă în sine, în virtutea pe care a unit-o, visul unei atât de
desăvârşite comuniuni a persoanelor, încât aceasta să se poată considera cu adevărat şi deplin
unite, fără ca totuşi această unitate să însemne distrugerea persoanelor înseşi şi a diversităţii
lor inseparabile.
De aceea familiile se află în chip dramatic într-un fel de cumpănă între exaltare şi
frustrare: pe de o parte unitatea este fascinantă şi atrăgătoare, apărând drept idealul totalitar şi
exigent, iar pe de altă parte, diversitatea constituie un bun la care nu putem renunţa, întrucât
fiecare vrem să fim şi să rămânem noi înşine. Ceea ce însă pentru o familie oarecare este un
simplu vis, pentru familia- sacrament este un „vis trinitar”. Prin această expresie, desigur cam
neclară, doresc să subliniez infinita şi desăvârşita frumuseţe a lumii lui Dumnezeu întru care
este dăruită unitatea naturii şi Trinitatea persoanelor. Aceasta ar rămâne pentru om numai un
vis dacă nu ar fi adevărat că el însuşi a fost primit în această lume a lui Dumnezeu prin Harul
lui Hristos şi al Spiritului Sfânt.
În taina iubirii Trinitare din care izvorăşte iubirea umană, mai este o dimensiune
fascinantă şi dătătoare de avânt pe care, printr-o expresie dificilă, dar semnificativă o voi
numi „ierarhie a unităţii”. Creştinii care are privirea îndreptată în contemplaţie spre Sfânta
Treime, îi este revelat şi faptul că diferitele persoane pot fi aşezate într-o anumită ierarhie,
unele faţă de altele, fără ca aceasta să împuţineze unitatea.
Astfel Fiul poate „depinde” în chip desăvârşit de Tatăl, poate „primi” totul, poate
„accepta să fie trimis şi să facă voia altuia, poate „asculta până la moarte”, totdeauna fiind şi
rămânând una cu El, amândoi fiind aşezaţi în una şi aceeaşi demnitate.
Biserica, Mireasa şi Trupul lui Hristos, este mediul în care ia naştere şi se dezvoltă
sacramentul căsătoriei. Este necesar ca în Biserică, chiar şi din perspectivă cultural-
sociologică, să ne simţim şi să trăim ca la sânul matern şi nu doar ca familii creştine izolate,
ci, prin tot ceea ce, în relaţiile din familie, ori dintre familii, trebuie să zidească o societate
potrivită pentru adevărul iubirii lor.
În mod special este de subliniat faptul că numai în căsătorie şi în familie, pot creştinii să
înfăptuiască multiplii paşi ai despărţirii, la nivel cultural şi practic, dintre dimensiunea
naturală şi cea supranaturală sau în chip pozitiv, să acţioneze cu rodnicie pentru a întări
legăturile dintre acestea. Pentru a ilustra acest fapt printr-o bogată imagine biblică, am putea
spune că ajunge să urmărim „cultura” pe care o practică creştinii în viaţa lor de familie, pentru
119
Cf. Paul Archamboult, La Famille, Ed. Casternon, Paris, 1974, p. 134.

43
a vedea dacă o anumită comunitate bisericească se poartă într-adevăr ca Mireasa lui Hristos,
sau dimpotrivă se desfrânează.
Sfântul Pavel ne spune: „sunt gelos pe voi cu gelozia lui Dumnezeu, întrucât v-am
logodit ca pe o fecioară neprihănită cu un singur Mire, Hristos. Însă mă tem ca nu cumva, aşa
cum şarpele a înşelat-o pe Eva cu viclenia lui, tot aşa gândurile voastre să se abată de la
simplitatea şi nevinovăţia care este în Hristos”120.
Trebuie să remarcăm că sacramentul căsătoriei nu poate fi depăşit de celelalte
sacramente care susţin întreaga viaţă eclezială121.

4. Căsătorie feciorie.

4. a. Căsătoria în scrierile Sfântului Pavel.

Sfântul apostol Pavel, la rândul său, face dese referiri la instituţia căsătoriei, la membrii
familiei şi la raporturile dintre ei. Apostolul neamurilor îşi fundamentează învăţătura pe cea a
Sfintei Scripturi, recunoscând întemeierea divină a căsătoriei şi a familiei. Ea este un dar al lui
Dumnezeu, ca şi fecioria122.
Indisolubilitatea căsătoriei, este şi la Sfântul Pavel un lucru indiscutabil, cei care s-au
despărţit având, după porunca divină, doar două posibilităţi: „fie să se împace, fie să rămână
aşadar fără să se recăsătorească”123.
Scopurile căsătoriei sunt, după Pavel, atât naşterea de prunci, iubirea şi întrajutorarea
soţilor, cât şi potolirea poftelor vinovate, ea fiind şi un remediu împotriva concupiscenţei.
„Din cauza desfrânării fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie bărbatul ei”124.
Satisfacerea poftelor trupeşti nu este acceptată înafara căsătorie, fiind calificată drept
desfrânare. Păcatul desfrânării, reprezintă o gravă abatere de la chemarea omului de a fi
mădular al Trupului tainic al Fiului lui Dumnezeu, Biserica; şi nu mădular al unei desfrânate;
de a fi sălaş al Spiritului păstrându-şi „vasul său în sfinţenie şi în cinste” 125, căci Dumnezeu nu
ne-a chemat la necurăţie ci la sfinţenie.

120
2 Cor. 11,2-3.
121
Cf. Antonio Maria Sicori, op. cit., p. 68.
122
Cf. Vasile Mihoc, Căsătoria şi familia în lumina Sfintei Scripturi, Ed. Mitropolia Ardealului, Alba- Iulia,
1985, p. 568.
123
1 Cor. 7, 10- 11.
124
1 Cor. 7, 2-3.
125
1 Tes. 4,4.

44
 Raportul dintre bărbat şi femeie, în familie, se întemeiază pe iubire. Numai iubirea
reciprocă face posibilă înţelegerea deplină a locului şi rolului fiecăruia dintre cei doi în
unitatea familiei. Hristos a restaurat egalitatea dintre soţ şi soţie, în cadrul acestei egalităţi,
însă, fiecare dintre ei are drepturi şi responsabilităţile celuilalt: dreptul la iubire din partea
celuilalt, dreptul la stăpânire asupra trupului celuilalt, responsabilitatea soţului de a purta de
grijă soţiei sale ca de însăşi trupul lui, jertfindu-se pentru ea după măsura jertfei lui Hristos
pentru Biserică. Responsabilitatea soţiei, este de a se supune soţului ei aşa cum Biserica se
supune lui Hristos. Această învăţătură despre supunerea femeilor faţă de bărbaţilor lor are o
comportare ireproşabilă în societate.
În capitolul 5 din Efeseni, este exprimat caracterul de taină al căsătoriei, unde se spune:
„taina aceasta mare este”, apostolul vorbeşte despre relaţia dintre bărbat şi femeie în căsătorie,
încă de la creaţie ca tip sau figură a legăturii mistice dintre Hristos şi Biserică. Între aceste
două realităţi „Hristos şi Biserică”, există un raport de asemănare, ca de la imagine la modelul
său, ca de la semn la realitatea semnificată126.
Soţii ca mădulare ale Trupului tainic a lui Hristos, participă la Taina unităţii şi a iubirii
fecunde dintre Hristos – Mirele şi Biserică- Mireasa. Căsătoria creştină este nu numai un
semn, ci şi mijloc sau instrument al sfinţirii, adică o Sfântă Taină.
Unul dintre scopurile căsătoriei, după cum am spus, este naşterea de copii. Legătura
trupească nu este justificată dacă este privită ca un remediu împotriva concupiscenţei; această
legătură are în vedere şi procreerea. Naşterea de prunci se realizează prin împreună lucrarea
omului cu Dumnezeu, omul participă la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu. Respingând
această responsabilitate a procreeri, omul respinge asemănarea sa cu Dumnezeu, respinge pe
Creatorul său şi prin aceasta, alterează propria sa umanitate127.
În Vechiul Testament, naşterea de prunci era socotită ca o binecuvântare extrem de
mare, iar în Noul Testament, ca un mijloc de dobândire a mântuirii, cu condiţia ca aceştia să
fie crescuţi „în sfinţenie şi în iubire” 128. Naşterea de prunci presupune responsabilitatea
creşterii lor în Înţelepciunea şi Învăţătura lui Dumnezeu. Ei se nasc curaţi sufleteşte, puritatea
lor fiind recomandată de Hristos tuturor celor care doresc Împărăţia lui Dumnezeu; această
curăţenie se cuvine să fie păstrată printr-o educaţie susţinută.
Copiii la rândul lor, au datoria faţă de părinţi lor, în primul rând, au datoria de a-i cinstii,
îndeplinind porunca Decalogului, poruncă invocată de Hristos; în al doilea rând, ascultarea de
părinţi, este un lucru bun şi bineplăcut lui Dumnezeu. Copiii au ca model de ascultare pe
126
Cf. Vasile Mihoc, op. cit., p. 588.
127
Ilie Moldovan, Taina nunţii, Ed. Teofania, Sibiu, 1979, p. 315.
128
1 Tim. 2, 15.

45
însuşi Hristos, care a fost supus Maicii sale şi lui Iosif, ocrotitorul Său, care a avut grijă de
mama sa chiar când se afla în cele mai groaznice chinuri.
Aşadar, pentru ca o familie să fie bineplăcut lui Dumnezeu, atât părinţii cât şi copiii,
trebuie să întreţină o atmosferă de pace şi de bună înţelegere, mulţumind pentru toate lui
Dumnezeu „în psalmi, în laude şi în cântări spirituale”129.

4.b. Semnul şi chemarea la feciorie.

Toţi creştinii ştiu că sunt în Biserică anumite persoane, care renunţă de bună voie la
căsătorie pentru a-şi consacra viaţa Domnului nostru Hristos şi Bisericii. Nu este vorba despre
unii preoţi sau călugări, ci, de laici care îşi păstrează fecioria cu toate că rămân în lume, trăind
toate celelalte aspecte ale unui botezat.
Această renunţare la viaţa conjugală nu vine din neputinţa de a iubi sau frica de
sexualitate, şi mai rău, dintr-un dispreţ faţă de căsătorie, ci, dintr-o vocaţie, este vorba despre
un dar şi o alegere inspirată de însuşi Hristos 130. Învăţătura Bisericii ne spune că se poate trăi o
viaţă conjugală adevărată şi se poate zămisli cu adevărat şi prin deplina încredinţare în
mâinile lui Dumnezeu, prin renunţarea din iubire faţă de El, la darul căsătoriei.
Cei aleşi pentru feciorie sunt aparent singuri, dar în fapt, sunt aşezaţi în mijlocul lumii,
acolo unde Hristos însuşi este prezent. Mai mult, cei ce se căsătoresc, chiar fără a o şti, trăiesc
şi din iubirea care le vine din această inimă deschisă spre iubire.
Lăsând la o parte încărcătura simbolică a fecioriei, trebuie să precizăm care este doctrina
creştină asupra acestei chestiuni. Chemarea la feciorie are drept izvor şi model în Biserică pe
Preacurata Fecioară Maria şi a lui Hristos. În pofida a ceea ce se crede în deobşte, pentru
Maria, fecioria a fost mai cu seamă o înţelegere fizică, chiar în cadrul lumii fizice, a faptului
că pruncul era cu adevărat şi pe deplin Fiul lui Dumnezeu: a fost semn fizic, al apropierii lui
Dumnezeu Tatăl de istoria noastră umană131.
Mama Fecioară a fost cea dintâi care a primit revelaţia Tatălui, revelaţie căreia Hristos
avea apoi să-şi se consacre întreaga viaţă, revelaţia a fost la fel de clară ca şi faptul de a fi
dobândit un fiu fără conlucrarea unui tată pământesc. Fecioria prestată de Maria a însemnat,
în timpul vieţii lui Hristos, faptul de a fi aşezat mereu, întru umilinţă, în miezul legăturii
tainice dintre Hristos şi Tatăl, îmbrăţişând la rându-i voia Tatălui, chiar şi atunci când a văzut,
în timpul calvarului, că El îşi jertfeşte propriul Fiu pentru mântuirea oamenilor. Maria,
129
1Col. 3, 16.
130
Cf. John Shelbei, Living in sin, Ed. Harper, San- Francisco, 1988, p. 42.
131
Cf. Jeaques Leclerk, Vocation du cretien, Ed. Casternon, Paris, 1947, p. 215.

46
acceptând jertfa lui Hristos, ne-a primit în schimb, întru aceeaşi feciorie, pe noi, discipolii: „şi
stătea lângă crucea lui Hristos mama lui şi sora mamei lui, Maria lui Cleopa şi Maria
Magdalena. Deci văzând Hristos pe mama lui şi lângă ea pe ucenicul iubit, a zis mamei sale:
„Femeie iată Fiul tău”, după aceea a zis ucenicului: „iată mama ta” 132; de aceea o numim
Mamă.
În consecinţă din perspectiva vieţii Mariei, chemarea la feciorie, acceptată ulterior de
Biserică drept stare de viaţă, înseamnă încrederea deplină în Tatăl, în faptul că suntem cu
adevărat copiii săi, până într-atât încât singurătatea noastră afectivă este învinsă prin
asemănarea cu Fiul lui Dumnezeu 133. Această asemănare acceptată din perspectiva lui Hristos
însuşi, trimite la însăşi Taina fecioriei Lui. Hristos a trăit dimensiunea virginităţii fiindcă s-a
apropiat într-atât de fiecare om până la a deveni pentru toţi „ un Mire”; dimensiunea trupească
a acestei apropieri a iubirii sale se exprimă prin Euharistie. Hristos a devenit astfel Mirele
Euharistic pentru care Mireasă este Biserica134.
De aceea putem spune că vocaţia specială la feciorie a unora este în Biserică o chemare
la a trăi şi învăţa că Mirele este cu adevărat prezent- Viu. Fiecare creştin este chemat să
aparţină deplin lui Hristos şi Bisericii sale, Botezul şi Euharistia fiind sacramentele acestei
apartenenţe permanente şi desăvârşite.
În ceea ce priveşte felul de a-l iubi pe Hristos, această apartenenţă poate să ia fie forma
la vocaţiei la sacramentul căsătoriei, fie a vocaţiei la fecioria consacrată. Nimeni nu poate să
nu aibă o chemare; din aceasta derivă faptul că toţi cei care au primit Botezul şi nu descoperă
vocaţia la viaţa de căsătorie, trebuie să-şi înţeleagă şi trăiască starea ca feciorie consacrată lui
Hristos şi Bisericii în virtutea faptului că sunt botezaţi 135, acestea chiar dacă nu ar fi neapărat
nevoie ca acest lucru să îmbrace o anume formă exterioară. Cu alte cuvinte, în Biserică nu pot
exista stări de viaţă intermediare sau desăvârşite, desigur că în afara celor temporare, necesare
din perspectiva formării pentru maturizarea uneia sau alteia dintre vocaţii.
Ceea ce este important de reţinut din ceea ce am prezentat, este aceea că alegerea
vocaţiei ţine de înclinaţia subiectului doar parţial; şi uneori doar în etapa de început, fiind de
fapt profund înrădăcinată în umila şi concreta „istorie sfântă”, pe care fiecare dintre noi
suntem chemaţi să o urmăm dar mai ales să o trăim.

4. c. Căsătoria şi fecioria.

132
Io. 19, 25- 27.
133
Cf. George Remete, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Reântregirea, Alba- Iulia 2000, p.194.
134
idem, p. 197.
135
Cf. Antonio Maria Sicori, op. cit., p. 124.

47
 Creând omul din iubire şi chemându-l la iubire, ca vocaţie fundamentală şi înnăscută,
Dumnezeu rămâne primul punct de referinţă în exprimarea acestei iubiri; legătura cu El
trebuie să ocupe primul loc înainte tuturor.
Din toate timpurile au existat în Biserică două forme de participare la această iubire de
alianţă nupţială între Dumnezeu şi om. Căsătoria şi fecioria sunt două moduri de a exprima şi
de a trăi unicul mister de alianţă dintre Dumnezeu şi poporul Său. Amândouă provin de la
Domul însuşi; El este cel care dă sens şi conferă harul indispensabil pentru a le trăi în
conformitate cu voinţa Sa136.
Căsătoria şi fecioria nu se exclud, ci se completează. Una este alegerea unei comuniuni
profunde cu o persoană pentru a realiza apoi comuniunea cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni;
cealaltă este înălţarea la această comuniune între doi oameni pentru a realiza o comuniune mai
specială cu Dumnezeu, aşadar o comuniune mai deschisă şi mai largă faţă de ceilalţi oameni.
Amândouă conduc la Dumnezeu cu o iubire nupţială137.
Dacă nu ar fi preţuită căsătoria, nu ar avea sens să renunţi la ea pentru împărăţia
Cerurilor sau după cum afirmă sfântul Părinte Papa Ioan al II- lea: „când nu este preţuită
căsătoria nu se poate exercita nici fecioria consacrată; când sexualitatea umană nu este
considerată ca o mare comoară dată de Dumnezeu, îşi pierde semnificaţia şi renunţarea la ea
pentru Împărăţia Cerurilor138”.
Preţuirea fecioriei pentru Împărăţia Cerurilor şi sensul creştin al căsătoriei sunt
inseparabile şi se favorizează reciproc. De aceea „cine defăimează căsătoria ştirbeşte totodată
şi slava fecioriei, cine o laudă sporeşte şi admiraţia cuvenită fecioriei….. căci ceea ce nu pare
un bine decât prin comparaţie, un rău nu poate fi cu adevărat un bine, dar ceea ce este mai bun
decât cele socotite bune este binele prin excelenţă”139.
Încă de la începutul Bisericii au fost bărbaţi şi femei care au renunţat la marele bine al
căsătoriei pentru a imita mai îndeaproape pe Hristos în acest fel de viaţă al celibatului, pentru
a urma „Mielului oriunde merge”140, pentru a se îngriji de cele ale Domnului şi a se strădui să-
i fie pe plac, pentru a merge la întâmpinarea Mirelui care vine141.
Carisma fecioriei îi permite persoanei respective de a se dărui integral lui Hristos şi
Bisericii în aşteptarea nunţii escatologice dintre Hristos şi Biserică. Astfel persoana

136
Cf. C.B .C., nr. 1620.
137
Cf. George Cereti, Matrimonio, Ed. Pieme, Casale Montferato, 1988, p. 262.
138
CF. Familiarii Consortio, nr., 16.
139
Ioan Crisostom, De Virginitate, Ed, Leuman, Torino, 1974, p. 105.
140
Apoc. 14, 2.
141
Cf. C. B.C., nr. 1618.

48
feciorelnică anticipă în trupul său lumea nouă a învierii când nu vor mai fi nici soţi, nici soţii,
doar vor fi ca îngerii din Ceruri. Fecioria este şi un semn care aminteşte că actuala căsătorie
este o realitate a lumii prezente care trece.
Căsătoria este stabilă, pentru toată viaţa, este precum un vot făcut de unul celuilalt. De
asemenea şi fecioria aleasă pentru o iubire mai mare, pentru Hristos, se exprimă în Biserică
prin voturi: mai întâi voturi temporare, apoi voturi perpetue de castitate, de sărăcie, de
ascultare; astfel afirmându-se în mod public că viaţa, din iubire, aparţine Altcuiva.
Această iubire ca orice iubire conjugală, poate să se bucure de condiţii speciale de
susţinere şi de protecţie, condiţii care, prin Spiritul Sfânt, apar în mod continuu în Biserică şi
care se numesc cu un termen general „viaţă religioasă” sau „viaţă călugărească”. Această
iubire poate fi trăită şi în mijlocul lumii după exemplul apostolilor: în lume, „dar nu din
lume”(Io. 17, 14- 16).
După cum în viaţa soţilor dificultăţile nu lipsesc în ceea ce priveşte fidelitatea în iubire
şi în vocaţia lor, uneori fiind nevoie de sacrificii deosebite, de spirit de mortificare şi de
renunţare la părerea proprie, la fel nu lipsesc dificultăţile nici în viaţa persoanelor consacrate
care sunt chemate la rândul lor să dea exemplu de fidelitate în vocaţia lor de iubire
neîmpărţită faţă de Dumnezeu până la moarte.

5. Drepturile şi îndatoririle soţilor.

5. a. Egalitate drepturilor.

Întemeiată pe referatul biblic despre crearea omului ca „bărbat şi femeie”, precum şi pe

învăţătura apostolică după care în Hristos „nu mai este parte bărbătească ţi parte femeiască”,
Sfinţii Părinţi, susţin în termeni clari ideea egalităţii dintre bărbat şi femeie. Unul şi celălalt
sunt purtători ai chipului lui Dumnezeu, cu aceleaşi daruri creaturale şi cu aceeaşi
responsabilitate. Această atitudine statornică a Părinţilor apare rezumată, de pildă, în cele
două omilii „Despre crearea omului”, ale sfântului Vasile cel Mare. Menţionez că
autenticitatea vasiliană a acestor două omilii a fost contestată, ele fiind atribuite fratelui său
Grigore de Nysa. Cercetarea recentă pare însă a oferi însă destule argumente pentru susţinerea
autenticităţii vasiliene.
În aceste Omilii, egalitatea dintre bărbat şi femeie este susţinută pa baza relatărilor
biblice despre crearea omului. Vorbind despre om, ca fiinţă după chipul lui Dumnezeu,
Scriptura, înţelege nu numai pe bărbat, ci şi pe femeie. Tocmai pentru evitarea unor confuzii,

49
textul biblic, după ce afirmă crearea omului după chipul lui Dumnezeu, adaugă: „a făcut
Dumnezeu pe bărbat şi pe femeie”142 .
La fel de cinstite sunt cele două naturi, egale virtuţile lor, egală răsplata şi pedeapsa.
Femeia nu trebuie să spună că este slabă, slăbiciunea este a trupului, însă sufletul este cel mai
puternic, deoarece este sigur că tot ceea ce este creat după chipul lui Dumnezeu, este cinstită
virtutea şi manifestarea faptelor bune143. Deşi e mai slabă femeia trupeşte, ea se dovedeşte în
multe cazuri mai tare decât bărbatul, mai capabilă de a răbda privaţiunile, de-a posti, mai
evlavioasă la rugăciune şi la fapte bune. Femeia virtuoasă are ceea ce este după chip, ceea ce
se vede pe dinafară, căci acesta este exteriorul a ceea ce a fost zidit. Sufletul se află înăuntru,
sub voalul delicat al trupului. Sufletul, într-adevăr şi sufletul este la fel de cinstit; în învelişuri
se află deosebirea.
Sfântul apostol Pavel face referire la egalitatea dintre soţi; între soţ şi soţie nu există un
raport de superioritate sau de inferioritate, ci, există o aşa numită împărţire a îndatoririlor.
Ambii fiind creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, au aceleaşi drepturi, aceleaşi
capacităţi: de a-l imita pe Dumnezeu de a practica virtutea şi de a participa la darurile
Spiritului Sfânt144.
În societăţile din vechime predomina judecata, că femeia era inferioară bărbatului;
această prejudecată predomină şi astăzi la acele popoare la care nu a ajuns influenţa
creştinismului. Această prejudecată porneşte de la faptul că bărbatul dispune de o forţă fizică
superioară, el poate să-şi procure femeia cu forţa sau să o cumpere, astfel încât femeia devine
obiectul său, faţă de care este superior145.
Egalitatea de natură dintre bărbat şi femeie pe care o găsim în primele pagini ale Bibliei;
este confirmată de Evanghelie, dar în această egalitate naturală se adaugă egalitatea supra
naturală. Soţii , egali din natură, deoarece amândoi au fost creaţi de Dumnezeu şi
răscumpăraţi de Hristos.
Conciliul Vatican II, scoate la lumină un lucru extrem de important: egalitatea soţilor în
căsătorie trebuie trăită într-un climat de iubire totală. Numai trăind într-un asemenea climat de
iubire, e posibil ca din viaţa de căsătorie să dispară atât spiritul de dominaţie, cât şi spiritul
revendicării de drepturi, care se poate ivi datorită faptului că natura impune bărbatului şi
femeii funcţiuni diferite. Egalitatea dintre soţi nu exclude inegalităţile sau mai exact,
deosebirile care rezultă din structura naturală, psihică şi fizică diferită a bărbatului şi a femeii

142
Fac. 1, 27.
143
Cf. Alois Bişoc, Sacramentele, semnele credinţei şi ale harului, Ed. Sapientia, Iaşi 2001, p. 98.
144
Ibidem.
145
Cf. Claudiu Dumea, op. cit., p. 56.

50
şi din funcţiunile specifice diferite pe care ei le au în sânul familiei, tata şi mama au o poziţie
şi un rol anumit.
Raportul afirmat de Sfântul Pavel, adică bărbatul este capul femeii, după cum Hristos
este capul Bisericii; Pavel prin cuvântul „cap” nu intenţionează să facă o comparaţie cu vreun
organism politic sau economic, ci cu un organism – trup omenesc. Superioritatea capului într-
un trup omenesc şi subordonarea celorlalte lui, exprimă o egalitate substanţială profundă.
Supunerea femeilor faţă de bărbaţilor lor, nu e supunerea practicată la păgâni, ci este
supunerea reflectată de Biserică faţă de Hristos, o supunere de iubire. Prin convieţuirea lor de
iubire, fiecare soţ influenţează pe celălalt, fiecare devine pentru celălalt tot mai cunoscut ca
persoană valoroasă şi totodată tot mai misterios ca persoană cu posibilităţii de formare şi
înnoire. Acest mod de împreună creştere, configurare şi formare spirituală este posibil numai
în convieţuirea prin căsătorie146.

5. b. Itinerarul spiritual al soţilor.

A oferi soţilor un itinerar spiritual creştin, înseamnă a înţelege şi îndeplinii anumite

adevăruri la care nu se poate renunţa147. Cel dintâi adevăr este acela că omul este singur, nu
mă refer la înfiorătoarea experienţă a singurătăţii, pe care ori mai devreme sau mai târziu, cu
toţii o avem; cât mai degrabă la acea singurătate radicală care este în orice om semnul
realităţii de a fi cerut pentru un Altul, de a fi o fiinţă înzestrată cu spirit deschis spre
dumnezeiesc, de a „fi chip” niciodată mulţumit până nu va cunoaşte fericirea contemplării
„originalului” său divin.
O singurătate care este reversul banalităţii, al mărginirii lâncezind, al vulgarităţii: o
singurătate care dă mărturie despre o anumită dimensiune infinită a omului, despre o anumită
veşnicie lăuntrică. O singurătate care cere înainte de orice, rugăciune148.
O viaţă conjugală, care, prin înşelăciunea diverselor tehnici ale realităţii, ar dori să
atenteze la această ultimă solitudine sau chiar să o anihileze, este destinată eşecului, acuzelor
reciproce, distrugerii pline a celuilalt.
Cel de-al doilea adevăr, strâns legat de primul, este că nevoia de iubire, înscrisă chiar în
trupul nostru şi exprimată în însăţi diferenţa sexuală, dă mărturie despre faptul că existenţa se
146
Cf. George Remete, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Reântregirea, Alba- Iulia, p. 332.
147
Cf. Jeaques Leclerk, Vocation du la cretien, Ed. Fides, Namur, 1984, p. 63.
148
Idem., 68.

51
împlineşte în comuniune, printr-o dăruire reciprocă: existăm „cu” şi „pentru” celălalt. Aceasta
înseamnă că radicala solitudine despre care am vorbit mai înainte este şi ea menită unei
împliniri finale. Ea nu poate fi depăşită aici şi acum, dar acest aici şi acum, îl face pe om să fie
el însuşi într-o atitudine de dăruire, făcându-l să intuiască Fiinţa ca Treime. Comuniunea din
căsătorie, este singurul loc în care eu-l fără a fi nicidecum abolit, poate învăţa să fie cu
adevărat el însuşi149.
Cel de-al treilea adevăr, este acela că, datorită acestui fapt, omul suferă de o teribilă
neputinţă care se numeşte păcat. Păcatul este acea aplecare a fiinţei asupra ei înseşi, prin care
aceasta încearcă să ţină strâns darul, folosindu-l, posedându-l şi distrugându-l. Aceasta este o
comuniune ce se bazează pe înşelăciune.
Cel de-al patrulea adevăr, este acela că, iubirea conjugală este răscumpărată de o iubire
virginală; este răscumpărată de iubirea Acelui care şi-a trăit umanitatea ca şi posibilitate de a
da drept hrană celorlalţi (Euharistia); este răscumpărată în miezul iubirii Bisericii, care se
consideră ea însăşi comunitate organică, în care, prin har, fiecare depinde de ceilalţi; a
Bisericii, care în întregul său organism, este iubită de Hristos şi însufleţită de Viaţa şi de
Spiritul Său, fiind pecetluită în chip eficace prin sacramentele sale; Biserica, are o iubire
maternă faţă de iubirea omului şi ea este cea care-l învaţă pe om să iubească.
Cel de-al cincelea adevăr, şi cel mai semnificativ, fundamental, este acela că iubirea
conjugală se împlineşte şi se adevereşte într-un sacrament, fiind adică cu putinţă într-u
credinţă, experimentarea vieţii Biserici. Acesta este un eveniment plin de har care trebuie
configurat prin întreaga viaţă şi oferit lumii ca semn. Cei doi soţi se iubesc, întrucât Hristos îi
iubeşte pe amândoi în unicitatea lor şi îi dăruieşte unul altuia.
Cel de-al şaselea adevăr, este că la sacramentul căsătoriei nu ajungem pe calea
instinctului natural, ci prin vocaţie, prin înţelegerea faptului că, întru rugăciune şi prin oferirea
propriei noastre umanităţi lui Hristos, ne este dat ca vocaţie celălalt; că vocaţia noastră constă
în a avea grijă de unica vocaţie a celuilalt. A ne căsători primind sacramentul, înseamnă a lua
hotărârea de a-l salva pe celălalt prin dedicarea întregii noastre dimensiuni umane îndeplinirii
acestei îndatoriri.
Cel de-al şaptelea şi ultimul adevăr, este acela că acest mod de a înţelege iubirea, este
ocrotit de Biserică şi în mod special, deşi nu exclusiv, de aceea care sunt chemaţi la viaţa de
feciorie; iar aceasta nu pentru că ar fi cei mai curajoşi, ci pentru că fecioria trăită din iubire
pentru Hristos, prin splendoarea şi rodnicia ei ce o caracterizează este amintirea vie a lui
Hristos care este seva şi izvorul oricărei iubiri. Pe măsură ce o căsnicie începe să uite că este
149
Cf. Antonio Maria Sicari, op. cit., p. 118.

52
un sacrament, virginitatea face o răsunătoare chemare la Hristos Cel Viu şi Adevărat, în
concreta noastră nevoie de iubire; ea este un semn care străluceşte din această exterioară
renunţare la căsătoria însăşi.
Biserica are îndatorirea de a avea grijă de ambele carisme: acea a căsătoriei şi acea a
fecioriei, făcându-le să interacţioneze. Pe cei chemaţi la căsătorie nu trebuie să-i surprindă
faptul că la capătul acestei învăţături ce le este destinată, se poate vorbi despre feciorie ca un
mod de formare a soţilor150.

5. c. Educaţia religioasă în cadrul familiei.

Astăzi, multe familii plutesc în nesiguranţă sau rătăcesc de la calea îndatoririlor. De

aceea, Biserica simte că datoria ei urgentă este aceia de a vesti tuturor planul lui Dumnezeu cu
privire la căsătorie şi la familie, iar acest plan al Creatorului în privinţa primului cuplu uman,
îl găsim descris în primele pagini ale Bibliei. Unirea dintre bărbat şi femeie nu este efectul
întâmplării, ci în ea este exprimată voinţa lui Dumnezeu. Acest lucru este exprimat şi în
constituţia pastorală Gaudium et Spes la numărul 48, unde ne spune că: „Dumnezeu însuşi
este autorul căsătoriei, pe care a înzestrat-o cu multiple valori şi scopuri” 151. Căsătoria nu a
fost întotdeauna un sacrament, însă în toate timpurile şi locurile ea a fost un contact stabilit şi
binecuvântat în faţa lui Dumnezeu. Prin venirea sa în lume, Hristos este cel care o înalţă la
demnitatea de sacrament.
Devenind părinţi, soţii, primesc din partea Creatorului darul unei noi responsabilităţi:
acela de a-şi educa copiii cărora le-au dat viaţă. Deoarece au dat viaţă copiilor, părinţii au
obligaţia de a-şi educa copii, ei sunt principalii şi primii lor educatori. Această funcţie
educativă este foarte importantă, încât, dacă lipseşte, cu greu poate fi recuperată sau
suplinită152. Părinţii nu au numai datoria de a le asigura condiţiile necesare, dar mai ales, au
obligaţia de a-i forma prin educaţie.
La baza unei educaţii creştine o constituie iubirea din cadrul familiei. Această iubire se
manifestă, în special, din respectul şi grija faţa de demnitatea copilului încă din momentul
conceperii. Aşa cum o plantă nu poate creşte, nu se poate dezvolta şi nu poate ajunge la
maturitate fără soare, fără căldură, la fel, într-o familie, fără căldura iubirii din partea

150
Cf. Jeaques Leclerk, op. cit., p. 73.
151
G. S. nr. 48.
152
Cf. G. S. nr. 3.

53
părinţilor, copiii nu se pot dezvolta normal, nu pot ajunge la o maturitate normală şi
creştină153.
Iubirea din cadrul familiei trebuie să se dezvolte pe un realism sănătos şi pe
recunoaşterea sinceră că fiecare are limite de slăbiciune. Acest lucru cere mult spirit de
sacrificiu, disponibilitate generoasă în înţelegerea şi iertarea reciprocă;: numai astfel pot fi
evitate neînţelegerile şi tensiunile care pot să se cuibărească în sânul familiei.
Prima şcoală de cateheză este şi trebuie să fie familia, aici copiii trebuie să primească,
alături de exemplele de viaţă creştină ale părinţilor şi comoara marilor adevăruri ale revelaţiei
divine. Părinţii, au în acest sens, datoria de a-i învăţa pe copii în rugăciune; însă ei nu le pot
da copiilor decât ceea ce au, ei nu-i pot învăţa pe copii să se roage dacă ei înşişi nu fac acest
lucru. Părinţii, trebuie să ştie ce înseamnă dialogul intim cu Dumnezeu, pentru a-i putea
introduce în acest dialog pe copiii lor.
Educarea copiilor cere din partea părinţilor responsabilitate şi autoritate, ei trebuie să-i
înveţe pe copii să-L iubească pe Dumnezeu şi să-I respecte poruncile. Pe de altă parte, copiii
le datorează şi părinţilor respect şi ascultare, în acest sens, exemplul cel mai bun este cel oferit
de Hristos, care era supus Mariei şi lui Iosif. Această ascultare din partea copiilor trebuie să
înceteze atunci când părinţii poruncesc un lucru rău din punct de vedere moral. Însă chiar în
acest caz, copiii datorează părinţilor respect şi ascultare: „cinsteşte pe tatăl tău din toată inima
şi nu uita de durerile mamei tale, aminteşte-ţi că ei te-au adus pe lume. Ce la vei da în schimb
pentru ce au făcut pentru tine?”154.
Chiar dacă educarea copiilor este o misiune grea, care necesită din parte părinţilor multe
eforturi şi sacrificii, totuşi ea poate fi îndeplinită. Însă, trebuie ca toate activităţile care au ca
scop educarea copiilor să aibă ca fundament dragostea, să fie pornite dintr-o inimă generoasă
şi sinceră. De aceea, sunt condamnate metodele care apelează la violenţă, care constrâng şi
lezează demnitatea şi libertatea copiilor.
În ciuda greutăţii vieţii, părinţii trebuie să-şi formeze copiii pentru valorile esenţiale ale
vieţii umane. În primul rând, părinţii au datoria, mai ales în acest context egoist şi materialist
de astăzi, să-i înveţe pe copii că omul este mai puţin preţios pentru ceea ce este, decât pentru
ceea ce are. De asemenea, ei trebuie să-i sensibilizeze în respectarea demnităţii fiecărei
persoane, indiferent de religie sau rasă.
Papa Ioan Paul al II- lea, spunea într-una din catehezele sale că educaţia copiilor este
artă dificilă, o misiune grea pentru părinţi, căci pentru a aduce un om pe lume sunt suficiente

153
Cf, Aqlois Bişoc, Sacramentele vieţii creştine, Ed. Sapientia, Iaşi, 2001, p. 338.
154
Sir. 7, 27- 28.

54
doar câteva luni, dar pentru a-l face să crească bine nu e de ajuns o viaţă întreagă. Pentru a-şi
îndeplini această misiune sunt necesare două lucruri: pedagogia iubirii şi forţa exemplului.
O imagine elocventă o relatează cărţile Vechiului Testament, unde iudeii acordau o
mare importanţă educării copiilor, aceştia fiind consideraţi darul cel mai important de la
Dumnezeu. Părinţii trebuiau să fie mereu atenţi la concordanţa dintre cuvânt şi faptă. Iar dacă
apelau uneori şi la mustrări, o făceau în sens constructiv. Scopul educaţiei în ambientul iudaic
îl constituia însuşirea poruncilor divine şi traducerea lor în fapte de viaţă. Copiii erau integraţi
încă de mici în comunităţi religioase şi participau alături de părinţi la actele de cult pe care
aceştia le îndeplineau.

Capitolul III

C.

1. Căsătoria ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie.

Căsătoria ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie se întemeiază pe faptul

că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuesc umanitatea completă: „nu este decât o
suferinţă a fi singur”155. Precum Dumnezeu nu este o singură persoană, tot aşa nici căsătoria
nu poate fi constituită dintr-o singură persoană, căci în acest caz nu ar exista iubire, n-ar fi în
întregime persoană, deci Dumnezeu; deci nici omul n-ar fi chipul lui Dumnezeu, în acest caz
existenţa lui ar fi un chin. Cartea Facerii ne spune că Dumnezeu a făcut pe Eva pentru că a
văzut că nu e bine ca omul să fie singur 156. Dumnezeu a creat pe Eva pentru ca Adam să nu fie
singur, nu numai ca să-i slujească pe Adam ci să-l ferească de singurătate, căci numai pentru

155
Paul Evdokimov, Sacrament de l amour, Ed. Desclee, Paris, p. 159.
156
Cf. Fac. 2, 18.

55
că se completează reciproc, ei sunt omul deplin. Omul este o unitate completă, deci chipul lui
Dumnezeu, pentru că unitatea Sa de om se realizează în dualitatea personală neuniformă, ci
complementară de bărbat şi femeie: „şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul lui Dumnezeu l-
a făcut pe el, bărbat şi femeie i-a făcut pe ei”157.
Crearea Evei din Adam, înseamnă că Eva a fost cuprinsă virtual în Adam şi înainte de
aducerea ei distinctă la existenţă. Se poate spune că cele două aspecte: masculin şi feminin,
ale omului sunt în aşa măsură inseparabile în iubirea lui Dumnezeu, ca o fiinţă umană, luată
izolat şi considerată în sine, nu e deplin om; nu e, aşa zicând, decât o jumătate de om, într-o
existenţă izolată de complementarul său, nu e decât o jumătate neuniformă cu cealaltă
jumătate.
Deosebirea complementară trupească, redă şi condiţionează o diferenţă complementară
sufletească, aceasta nu face pe fiecare mai puţin om. Umanitatea este trăită de fiecare în alt
mod şi într-o completare reciprocă. Fiecare e la fel de om, dar integritatea umană şi-o trăiesc
numai împreună, în completare reciprocă. Cu alte cuvinte, această umanitate umană
diferenţiată şi complementare este o unitate conjugală. Aceasta era căsătoria paradisiacă,
avându-şi baza în natura umană duală; dar ea avea şi un har158.
Pentru a fi o unire desăvârşită, căsătoria comportă o iubire desăvârşită, de aceea ea
trebuie să fie indisolubilă. Astfel, căsătoria avea de la început atributele unităţii şi
indisolubilităţii; bărbatul avea în mod deplin, în unirea desăvârşită cu o femeie, tot ce-l
completa esenţial, la fel şi femeia. Trecerea de la legătura cu o femeie cu alta, sau de3 la un
bărbat la altul, nu procură nici unuia completarea deplină printr-o unire desăvârşită.
Femeiescul este mereu căutat fără să fie găsit deplin, în acea dăruire a lui deplină şi pentru
toată viaţa; de asemenea şi bărbătescul. Fiecare jumătate rămâne mai mult sau mai puţin un
individ necomplet ca om, mai mult sau mai puţin într-o singurătate.
Unirea deplină între un bărbat şi o femeie, corespunzând unei iubiri desăvârşite, e
netrecătoare, căci fiecare a găsit în celălalt nu un obiect, ale cărei posibilităţi de satisfacere
sunt limitate şi care se ascunde ca persoană atunci când e tratat ca obiect, ci o persoană
inepuizabilă şi veşnic nouă în capacitatea şi imaginaţia ei de autodăruire.
Cei doi se iubesc deoarece se completează, pentru că deoarece nu-şi sunt uniformi.
Iubirea se naşte între două suflete care sună la fel, ci care sună armonic 159. Iubirea este un
schimb de fiinţă, o întregire reciprocă, ea îmbogăţeşte pe fiecare pentru că primeşte şi

157
Fac. 1,27.
158
Cf. Paul Evdokimov, op. cit. p.160.
159
Cf. Dumitru Stăniloaie, Teologie Dogmatică Ortodoxă III, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti 2003, p. 189.

56
dăruieşte la nesfârşit, pe când ura sărăceşte, deoarece nu dă şi nu primeşte nimic. Bărbatul
găseşte în femeie o taină indefinită. Ea îşi cunoaşte nişte insuficienţe care se cer după o
întregire prin bărbat, de aceea îl iubeşte pe bărbat; bărbatul de asemenea. Căsătoria este în
acelaşi timp dragoste şi ajutor, bucurie de celălalt şi răbdare a lui. Pentru toate acestea se dă
celor doi ced se căsătoresc harul dumnezeiesc. Iubirea uneşte uimirea în faţa tainei celuilalt şi
răbdarea neputinţelor lui şi ajutorarea lui în ele, în iubire amândoi devin tari.
Căsătoria ca legătură naturală a fost slăbită şi desfigurată în multe forme după cădere,
prin egoismul descătuşat şi dezvoltat de cădere, ea a pierdut prin aceasta harul legat de starea
primordială. Totuşi ea n-a fost desfiinţată în esenţă, căci nici natura umană n-a fost distrusă.
Bărbatul se întregeşte aşa de mult prin femeie, deoarece ea este cealaltă jumătate a
speciei şi numai împreună cu ea, bărbatul formează un întreg şi numai în unire cu ea se
realizează ca bărbat, la fel şi femeia; deoarece bărbatul este cel care completează femeia şi
viceversa. Şi dacă bărbatul nu completează de fapt femeia şi nu e completat de ea, nu se
realizează ca bărbat precum nici femeia, ca femeie. În felul acesta, în felul lui, bărbatul are
toată cealaltă jumătate a speciei; şi viceversa, încât niciunul nu are nevoie de alt bărbat sau de
altă femeie160.
Dar orice bărbat sau orice femeie e nu numai un exemplar uniform al unei jumătăţi a
speciei, ci poartă şi caracterele unice ale unei persoane nerepetate. Vieţuind împreună, cele
două persoane se configurează una după cealaltă, încât bărbatul se completează şi ca persoană
prin femeie; şi invers. Fiecare devine un fel de co-persoană şi amândoi o unitate co-personală.
De aceea, bărbatul care ar trece de la o femeie la alta nu se mai realizează ca persoană,
definită prin convieţuirea cu o singură persoană ca femeie. Trăsăturile lui personale vor
devenii fluide, nedefinite. Propriu zis el va deveni mai mult un individ-specie, căci cel ce e
lipsit de o adevărată şi permanentă comuniune personală. În el se dezvoltă mai mult pasiunile
speciei, nearmonizate şi neânfrânate în trăsăturile unei persoane cu caractere spirituale
reliefate în mod propriu. Prin educaţie caracterele lor persoanele îmbinate le capătă şi copiii
lor; sau şi cei doi se resimt cu vremea de trăsăturile personale ale copiilor. Aşa se pregătesc
oamenii să devină o universală comunitate co-personală în Împărăţia Cerurilor. Această
reciprocă configurare personală n-a lipsit cu totul nici după cădere, ba ea a fost ajustată într-
un fel chiar de legea naturii.
Atributele naturale ale căsătoriei, unitatea şi indisolubilitatea, erau de mulţi şi chiar de
multe popoare întregi nesocotite; dar conştiinţa că ea este una şi indisolubilă persista între

160
Ibidem.

57
oameni. Din această conştiinţă, pun fariseii luzi Hristos întrebarea: „Se cade, oare, omul să-şi
lase femeia sa pentru orice pricină?”161.

2. Întărirea şi înălţarea Tainei Căsătoriei de către Hristos.

Hristos întăreşte legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o înalţă din ordinea naturii
în ordinea harului, învăluind-o, prin participarea Sa la nunta din Cana, în ambianţa harică ce
iradia din Persoana Sa. Săvârşind acolo cea dintâi minune, prin puterea Sa mai presus de fire
şi dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste turnate de El prin harul Său,
El vrea să arate că începe înălţarea vieţii omeneşti în ordinea harului de la întărirea şi înălţarea
căsătoriei162.
Hristos afirmă direct trebuinţa revenirii căsătoriei la unitatea şi indisolubilitatea ei de la
început. Hristos consideră de la început ca adulter pe cel ce-şi lasă femeia sa şi ia pe alta, sau
pe cel ce o ia pe cea părăsită, deoarece socoteşte că legătura căsătoriei nu s-a desfiinţat între
cel ce şi-a lăsat soţia sa, prin faptul că a părăsit-o. Aceasta o spune şi direct mai înainte,
răspunzând la întrebarea dacă este permis cuiva să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină,
înafară de cea a adulterului. În acest răspuns, El afirmă unitatea celor căsătoriţi, bazat pe
faptul că Dumnezeu a făcut pe om ca bărbat şi ca femeie şi deci cel ce se uneşte cu o femeie
se completează în mod atât de total cu ea, încât alcătuiesc o unitate. Bărbatul a devenit omul
întreg prin această femeie şi viceversa. Dumnezeu însuşi i-a împreunat prin faptul că a făcut
pe om bărbat şi, deci prin faptul că fiecare devine om întreg în unirea cu celălalt, iar această
unitate pe care şi-a găsit-o fiecare nu se poate dezintegra şi reface cu alt partener 163.
Nemairespectându-se unul cu altul ca persoană, ci tratându-se ca obiecte de plăcere care nu
ţine mult, aceştia cad din demnitatea de om pe care au primit-o prin creaţie: „Răspunzând El a
spus: oare n-aţi citit că cel ce i-a făcut de la început, bărbat şi femeie i-a făcut? Şi a zis: pentru
aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un
trup. Aşa încât nu mai sunt doi ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu
despartă”164.
Bazată pe cuvântul Mântuitorului, Biserica nu divorţează pe cei căsătoriţi. Unitatea
indisolubilă alcătuită între bărbat şi femeie, fiind o unitate în planul uman, nu e atât o unitate
organică, fiziologică, ci o unitate prin iubire. Ea se bazează pe iubirea dintre două existenţe

161
Mt. 19, 3.
162
Cf. Alexandru Schmemann, Pour la vie du monde, Ed. Desclee,, Paris, 1986, pp. 99-1000.
163
Ibidem., 102.
164
Mt. 19, 4-6.

58
umane care se completează nu numai pe planul trupesc, ci şi pe cel spiritual, pentru aceasta ea
primeşte în Biserică un har. Ca atare, el nu trebuie primit pasiv, ci dezvoltat activ de cei doi;
astfel indisolubilitatea implicată în fire şi refăcută prin har este o operă a voinţei celor doi.
Un rol important în spiritualizarea treptată a legăturii dintre soţi îl are simţul de creştere
a responsabilităţii unuia pentru altul. Iubirea creşte din exerciţiul responsabilităţii reciproce şi
responsabilitatea creşte din iubire. Iubirea între fiinţele condiţionate de atâtea nevoi ale vieţii
în trup nu e numai o fericită contemplare a frumuseţii trupeşti şi apoi o tot mai trăită
contemplare şi a celei sufleteşti a celuilalt, ci ea este motorul unor nesfârşite acte de
responsabilitate pentru acela; aceasta se imprimă ca un important factor de spiritualizare în
actele de iubire trupească.
Responsabilitatea aceasta se manifestă în fapte în mijlocul societăţii, deoarece familia
proprie nu poate fi slujită fără împlinirea unor îndatori în societate. Harul dat celor căsătoriţi
are astfel efecte în societate şi în Biserică. Atâta timp cât prin căsătoria numai în legătură cu
aceea care se căsătoresc, neraportând-o la Biserica întreagă şi prin aceasta la lumea întreagă,
nu vom înţelege niciodată caracterul sacramental al ei, Taina căsătoriei este mai cuprinzătoare
decât familia, este Taina iubirii dumnezeieşti, Taina cuprinzătoare a existenţei peste tot ştim
acesta este motivul pentru care ea interesează toată Biserica şi prin Biserică, întreaga lume 165.
O familie sănătoasă este o celulă sănătoasă a edificiului Bisericii şi al societăţii.
În exerciţiul acestei responsabilităţi omul îşi dobândeşte toată seriozitatea şi toată
gravitatea lui, el devine cu adevărat om, care înseamnă „om pentru alţii”. Responsabilitatea
aceasta îl face cu adevărat persoană, factor de mare eficienţă conştientă în viaţa celuilalt şi al
societăţii, dar ea se susţine şi din respectul celuilalt ca persoană. Prin reciproca jertfelnicie,
fiecare din cei doi îşi accentuează caracterul şi îl accentuează şi pe al celuilalt; unirea lor se
accentuează tot mai mult cu o comuniune personală, în care fiecare persoană creşte spiritual
pe măsura unirii între ele. Fără trăirea şi exercitarea acestei responsabilităţi, omul rămâne într-
o stare vecină cu inconştienţa, deosebindu-se de copil doar prin lipsa de inocenţă.
În responsabilitatea aceasta se face tot mai străvezie, pentru fiecare prin celălalt,
prezenţa lui Dumnezeu cel personal ca factor care dă valoare nemăsurată partenerului de
căsătorie. Pe măsură ce celălalt îşi descoperă adâncimea, devine mai transparent pentru
Hristos care-i garantează valoarea lui eternă de om, prin faptul că El însuşi s-a făcut om;
aceasta sporeşte responsabilitate fiecăruia pentru celălalt. Fiecare e pus prin celălalt într-o
relaţie directă cu Hristos., fără ca valoarea şi consistenţa lui să se diminueze. Fiecare trăieşte
pe Hristos într-un mod specific prin celălalt, ca transparent unic. Amândoi trăiesc pe Hristos
165
Cf. Dumitru Stăniloaie, op. cit., p. 194.

59
ca pe Cel ce apare prin celălalt printr-un mediu transparent şi unic al revelării Sale complete şi
ca Cel ce impune nişte responsabilităţi speciale în legătură cu acela. Amândoi trăiesc pe
Hristos ca pe cel ce l-a dat pe fiecare celuilalt, ca mediu special de revelare şi de dezvoltare a
comuniunii şi a persoanelor, prin slujirea lor reciprocă. Prin aceasta fiecare se descoperă
celuilalt în umanitatea lui cea mai profundă şi mai tainică, mai cuceritoare. Nici unul din ei n-
ar putea trăi pe Hristos într-un mod tot mai adânc şi într-o atât de accentuată responsabilitate
şi nici un alt bărbat sau altă femeie nu s-ar revela atât de deplin în taina lui şi în taina
comuniunii personale continuu adâncită, dacă s-ar despărţii de celălalt soţ, dacă ar realiza
uniri trecătoare, cu alt bărbat sau cu altă femeie. În acest caz, fiecare unire ar fi o unire mult
mai trupească, incapabilă să progreseze la nesfârşit în unire şi în cunoaşterea reciprocă a
spiritualităţii lor profunde în Hristos.
În modul acesta Taina unirii indisolubile între un bărbat şi o femeie, ca unire care se
spiritualizează într-o tot mai adâncă comuniune, este Taină în Hristos. Unirea lor în Hristos
este o Biserică mică, sau o parte a Bisericii, deoarece Biserica se constituie din astfel de
unităţii ale celor căsătoriţi prin Spiritul Sfânt, Care suflă în Biserică166.
Femeia este omul cel mai apropiat de bărbatul ei şi viceversa. Bărbatul are în femeie
umanitatea ajunsă la intimitatea supremă cu el; şi invers. Ei îşi sunt unul altuia deplin
descoperiţi, într-o totală sinceritate; fiecare îi este celuilalt ca un alt eu, rămânând totuşi un tu
care îi este necesar pentru a se descoperii. Fiecare se uită pe sine, făcându-se eu-l celuilalt.
Prin aceasta fiecare din cei doi soţi realizează starea după care năzuieşte şi se realizează ca
persoană în reciprocă comuniune. Acest lucru se realizează numai când dragostea trupească e
penetrată de cea spirituală şi copleşită de ea.
Când femeia i-a ajuns bărbatului o astfel de umanitate intimă şi curată prin copleşirea
dragostei trupeşti de către cea spirituală, el poate privi cu ochii curaţi orice femeie şi femeia
orice bărbat. Căsătoria este astfel un drum spre spiritualizarea celor doi soţi nu numai în
relaţia unuia faţă de altul, ci în toate relaţiile cu ceilalţi oameni. Toate femeile privesc o
adâncime spirituală pentru bărbatul ajuns aici, în persoana femeii sale; şi toţi bărbaţii, pentru
femeie în persoana bărbatului ei, atunci fiecare cunoaşte pe toţi în dimensiunea lor spirituală.
Dar bărbatul rămâne unit cu femeia lui, pentru familiaritatea lui cu unicitatea ei, pentru
realizarea ei ca persoană şi pentru cunoaşterea lui Hristos prin mediul acestei unicităţi. De aici
reiese încă odată importanţa socială a căsătoriei.
Trebuie precizat că, cunoscând această mare importanţă a căsătoriei, creştinul rămâne
totuşi realist. El nu dispreţuieşte trebuinţa unirii trupeşti între bărbat şi femeie. Rugăciunile de
166
Idem, p. 196.

60
la Cununie nu evită deloc să vorbească despre ea, dar socoteşte că numai în căsătorie ea
devine un mijloc de unire sufletească completă, sau o adânceşte tot mai mult pe aceasta. Deci
aprobând căsătoria pentru satisfacerea trebuinţei de unire trupească între bărbat şi femeie,
consideră această unire în acelaşi timp ca mijloc de promovare a unirii sufleteşti. De aceea el
nu cunoaşte decât două atitudini drepte faţă de pofta trupească sau înfrânarea totală de la ea în
afara căsătoriei, sau o folosire a satisfacerii ei ca mijloc de unire sufletească şi de înaintare în
ea. Aceasta este neprihănirea patului despre care vorbesc rugăciunile de la Cununie, sau
castitatea conjugală. Biserica atribuie şi căsătoriei o castitate., considerând-o ca şi un drum
spre o tot mai mare castitate. Ca şi castitatea monahală şi ea este o libertate a spiritului; pentru
amândouă se cere o luptă spirituală. Satisfăcută în afara căsătoriei, pofta trupească îl robeşte
pe bărbat în aşa măsură, că nu mai vede în femeie decât un instrument al satisfacerii ei.
Aceasta se poate întâmpla şi în căsătorie, dar numai unde cei doi nu fac eforturi de a
transfigura şi spiritualiza prin unirea sufletească unirea lor trupească. Acest lucru se întâmplă
aproape totdeauna acolo unde lipseşte harul credinţei. În acest caz, pofta trupească plictisită
de un bărbat sau de o femeie, îşi caută satisfacţia în altă parte. Din înţelegerea realistă a
neputinţei celor mai mulţi de a stăpâni cu totul pofta trupească şi din înţelegerea căsătoriei ca
unic mijloc de transfigurare a ei, de transformare a ei prin penetrarea unirii trupeşti de unirea
sufletească între bărbat şi femeie, rezultă marea cinste ce o acordă Biserica Tainei Căsătoriei.
Un mijloc important care îi ajută pe cei doi soţi să înainteze spre o unire sufletească tot
mai adâncă este naşterea de prunci. Actele de unire trupească se îmbină prin asumarea acestei
responsabilităţi de un element spiritual şi mai accentuat. În felul acesta, în faza întâi a
căsătoriei un mare rol în transfigurarea legăturii trupeşti, care deţine un loc mai mare în unirea
dintre soţi, îl are asumarea răspunderii naşterii de prunci, ca în partea a doua această legătură
să fie în mare măsură depăşită în fiinţa ei de unirea spirituală în care soţii au progresat.
Copiii născuţi şi crescuţi nu iau locul în afara legăturii dintre soţi, ci ei sporesc în mod
esenţial comuniunea dintre soţi, prin responsabilitatea comună, în care ei se unesc, deci
adâncesc esenţa căsătoriei, care fără copii se sărăceşte de substanţa spirituală interioară, soţii
devin în acest caz de cele mai multe ori o unitate egoistă în doi, poate de un egoism mai
accentuat decât cel de unul singur, pentru că un soţ are în celălalt aproape tot ce-i trebuie
pentru a se satisface în ordinea material-trupească şi pentru a nu suferi nici de singurătate atât
de mult ca cel închis în egoism de unul singur. Prin copii soţii depăşesc acest egoism,
deschizându-se spre alţii. Prin copii se deschid mai mult spre societate în general, de care au

61
nevoie pentru creşterea copiilor, pentru încadrarea lor în societate. Prin ei intră în relaţii mai
bogate cu societatea167.
Naşterea şi creşterea de prunci, slujirea Biserici şi a societăţii, ca înfrânare a egoismului
în doi, (sau în mai mulţi, cu copii cu tot), înseamnă o cruce. De aceea, la slujba Cununiei se
cântă un imn închinat mucenicilor. Soţii care nu-şi înfrânează egoismul în doi vor deveni până
la urmă netransparenţi chiar şi lor înşişi. Vor constitui un de instincte, de mic grup animalic,
un grup închis ca o cetate în zidurile proprii şi capabili numai de ieşiri acaparatoare, nu de
ieşiri dăruitoare. O căsătorie care nu-şi răstigneşte statornic lăcomia şi autosuficienţa proprie
şi nu se depăşeşte pe sine prin această năzuinţă, nu este familie creştină. După învăţătura
creştină, păcatul propriu al familiei de azi este autoadorarea familiei, refuzul de a vedea
căsătoria ca orientată spre Împărăţia lui Dumnezeu. Există o pornire de a face totul pentru
familie, dacă trebuie, chiar a fura. Familia nu mai este spre mărirea lui Dumnezeu, ea a
început să nu mai fie o intrare sacramentală în prezenţa Lui.
O căsătorie creştină se încheie între două persoane, iar fidelitatea comună a celor doi
faţă de al treilea –Dumnezeu- îi păstrează pe aceştia într-o adevărată unitate între ei şi cu
Dumnezeu. Propriu-zis Hristos este cel care săvârşeşte Taina Căsătoriei, dar o săvârşeşte
unindu-i pe cei doi în Sine şi ca atare El rămâne permanent ca mijloc de unire între ei. Dacă ei
se despart de El, se slăbeşte şi unitatea dintre ei.
Înfrânarea acestui egoism în doi, include şi înfrânarea de a folosi legătura căsătoriei
pentru o simplă plăcere, cu evitare naşterii de prunci.

3. Valorile familiei în societatea modernă.

Despre valoarea familiei ne dăm seama printr-o transpunere nemijlocită în condiţia sa,
tocmai pentru că valoarea familiei este valoarea vieţii însăşi, iar familia este omul întreg.
Familia este adevărata formă vie şi durabilă a existenţei. Într-adevăr, familia suntem noi
înşine, căci sensul ei se afirmă şi se trăieşte în noi şi cu noi. Referindu-ne la situaţia în care ea
se găseşte în societatea contemporană, sunt mai multe lucruri de constatat. După cum am mai
amintit, familia este celula de bază a societăţii; familia adevărată, care îţi păstrează valenţele
primordiale, ca instituţie voită şi rânduită de Dumnezeu, este mai mult decât celula societăţii.
167
Idem, p. 201.

62
În calitatea ei de putere formativă a neamului omenesc este sursă creatoare şi laborator sacru
în care se plăsmuieşte, ia chip şi se întreţine ca atare, în fiecare moment, societatea întreagă.
Iar de vreme ce chiar în acest laborator viaţa se dezorganizează şi se dezintegrează, ne putem
aştepta la cele mai grave prejudicii ce pot fi aduse existenţei sociale. Mai mult decât orice,
familia are nevoie de Hristos şi de Biserică, de Hristos- „viaţa”, de la care „mlădiţele”,
primesc seva. Pe măsură ce această „celulă” nu mai este hrănită de seva divină, se anemiază şi
suferă un fenomen de dezorganizare, cunoscut şi ca desrădăcinare din ordinea spirituală din
ordinea spirituală a existenţei, care îi vine din interior cât şi din exterior168.
Ceea ce s-a încercat în experienţa sovietică, din primii ani de după Revoluţia din 1917,
sunt fapte profund semnificative. Năzuind să rupă legăturile din care este formată familia,
autentic obstacol în calea realizării unui anumit ideal de existenţă socială, revoluţionarii au
atacat cu toate mijloacele de constrângere, formele tradiţionale ale vieţii comunitare. Astfel s-
a ajuns ca în locul căsătoriei, ce în mare parte a fost distrusă, să nu mai rămână decât
pasiunea, copiii să nu-şi mai recunoască părinţii, după cum nici părinţii copiii, iar în cele din
urmă chiar numele de frate şi soră să devină gol de orice înţeles. Cu o singură lovitură ,a fost
distruse sentimentele cele mai nobile şi profunde ale omului.
Familia este liantul social prin excelenţă, este fibra organică activă a vieţii comunitare,
fără să se lase complet absorbită de ea. În sânul familiei se continuă datinile străbune şi se
împlinesc idealurile generaţiilor trecute, se întăresc şi se perpetuează tradiţiile şi bunele
rânduieli care se constituie drept sursa sufletului unui neam. Apropiindu-se între ei membri
societăţii se sprijină unii pe alţii, iar solidaritatea edificiului social este făcută din răbdarea
oamenilor de a se suporta unii pe alţii, în măsura în care fiecare se uită pe sine pentru alţii. Cu
alte cuvinte, dacă sacrificiul este esenţa întregii societăţi, pentru care interesul individual şi
pasiunea egoistă sunt cei mai aspri duşmani, nu există mai bună şcoală socială decât familia,
unde bucuria căminului este făcută din obligaţia fiecăruia şi bunăvoinţa comună169.
Creştinismul este acela care sfinţeşte familia de la originea sa sacramentală, din
momentul nunţii, el îi asigură durata şi demnitatea, îi asigură scopul adevărat, ca şi singurul
mijloc ca să-şi atingă acest scop: devotamentul inspirat, susţinut de credinţă. Funcţiile familiei
sunt multiple: de la cea unificatoare, la cea sfinţitoare sau purificatoare, de la cea regenatoare
de vieţi omeneşti în societate, la cea edificatoare în ordinea morală, de la ce creatoare de
valori economice şi culturale la cea de creatoare de destin etnic.

168
Cf. Ilie Moldovan, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Ed. Episcopia Ardealului, Alba Iulia, 1996, p. 196.
169
Ibidem, p. 197.

63
 Până aproape în zilele noastre, familia se bucura de o indiscutabilă sacralitate, în cadrul
căreia există o ierarhie consfinţită ca atare, bărbatului revenindu-i autoritatea şi
responsabilitatea faţă de femei, iar părinţilor responsabilitatea faţă de soarta copiilor. Dacă
creştinismul a ridicat la un nivel de maximă înălţime valoarea iubirii dintre soţi, a ridicat
totodată şi valoarea pe care o reprezintă copilul. Din punct de vedere creştin, nu copii trebuie
să lucreze pentru părinţi, ci dimpotrivă părinţii trebuie să lucreze pentru copii; copilul nu mai
este un mijloc. Chiar prin faptul că este chemat să participe la societatea lui Dumnezeu, să
devină un fiu al lui Dumnezeu, el devine unul din scopurile principale ale căsătoriei, urmând
desăvârşirii în dragostea soţilor, obiectivul cel mai de seamă al paternităţii. El nu se mai naşte
pentru părinţi, ci părinţii există pentru el. Viitorul nu-i făcut pentru trecut, ci, dimpotrivă,
trecutul pentru viitor. Nu pentru morţi se operează naşterea celor vii, ci pentru vii prezenţi şi
viitori au trăit toţi morţii şi încă trăiesc.

Concluzie.

Căsătoria este o instituţie întemeiată de Dumnezeu chiar de la început, de la crearea

omului ca bărbat şi femeie, aşa încât s-ar putea spune că Dumnezeu nu i-a făcut pur şi simplu
pe cei doi, ci a creat familia. Însăşi relatarea Biblică a creării bărbatului şi apoi a femeii din
coasta lui, exprimă consubstanţialitatea principiilor complementare.
Căderea în păcat al protopărinţilor noştri a avut efecte negative asupra unităţii originare
dintre bărbat şi femeie, de aceea în Vechiul Testament familia era constituită din două

64
individualităţi polarizate, obiectivate, separate, situate exterior una faţă de cealaltă, (dar) puse
totuşi una lângă alta. Din această cauză, locul legii dumnezeieşti a indisolubilităţii căsătoriei l-
a luat desfacerea ei prin carte de despărţire, iar cel al unităţii monogamice originare (căci
Dumnezeu n-a creat decât un bărbat şi o femeie care să constituie familia), l-a luat poligamia
şi căsătoriile de levirat pentru asigurarea descendenţei familiale.
Inegalitatea dintre bărbat şi femeie în Vechiul Testament se conturează tot mai mult, aşa
încât femeia, din ajutor al bărbatului şi obiect al iubirii şi respectului acestuia, a devenit obiect
al posesiei lui, abdicându-se în acest fel de la scopul iniţial pentru care a fost instituită
căsătoria şi familia.
Prin venirea Sa, Mântuitorul a redat familiei locul ce i se cuvenea, reafirmând în acelaşi
timp, unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei care exista de la început şi pe care El o înalţă din
ordinea naturii în ordinea harului. Acceptarea de către Moise a despărţiri soţilor, arată El, a
fost făcută din cauza incapacităţii israeliţilor de a se supune voii lui Dumnezeu. Aşadar,
Moise n-a poruncit, ci a îngăduit. Într-un singur caz Mântuitorul îngăduie, nu porunceşte, a se
desface căsătoria: pentru pricină de desfrânare, dar fără a da posibilitatea celui ce se desparte
sau a celui părăsit de a se recăsători, acesta considerându-se adulter.
În ceea ce priveşte raportul dintre bărbat şi femeie, acesta trebuie să fie unul de egalitate
şi de respect reciproc fundamentat pe porunca dragostei. Aceasta reiese din atitudinea pe care
Hristos a avut-o întotdeauna faţă de femei, neacordând vreun privilegiu bărbatului, ca în
Vechiul Testament. Astfel că femeia nu formează o categorie antropologică sau sociologică
inferioară; ea are aceleaşi drepturi ca şi bărbatul, inclusiv cel de a avea iniţiativa divorţului, în
cazul în care bărbatul se face vinovat de desfrânare, aşa cum reiese din textul evanghelic de le
Matei: „Vă spun dar: cine-şi va lăsa soţia, în afară de concubinaj, şi va lua pe alta, făptuieşte
adulter; iar cine ia în căsătorie o femeie lăsată de bărbat, făptuieşte adulter ”170.
Familia este formată, însă, nu numai din bărbat şi femeie, ci şi din copii, faţă de care
mântuitorul şi-a manifestat întotdeauna iubirea, luându-i în braţe, binecuvântându-i şi dându-i
exemplu de curăţie sufletească. Părinţii au datoria de a oferi lucruri bune copiilor lor, dar şi
copiii trebuie să-şi cinstească părinţii, cum prevede Legea: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama
ta, pentruca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău” 171 şi după
cum Domnul Însuşi a dat exemplu.
Sfinţii Apostoli dar în mod special Apostolul Pavel, dezvoltând învăţătura Mântuitorului
Hristos, tratează căsătoria şi familia sub toate aspectele ei: întemeierea ei divină de la creaţie,

170
Mt. 19, 9.
171
Ies. 20, 12.

65
indisolubilitatea acesteia, unitatea soţilor, după modelul unităţii dintre Hristos şi Biserică,
bazată pe supunere şi iubire jertfelnică a unuia faţă de celălalt, egalitatea lor, capul familiei
rămânând bărbatul, dar fără a avea vreo supremaţie despotică faţă de soţia lui, ci fiecare
împlinindu-şi scopul şi rolul pe care l-a primit de la creaţie, sacralitatea actului căsătoriei, ea
devenind în Hristos Taină Mare, capabilă nu numai de a-i uni pe cei doi între ei, ci şi pe
aceştia cu Hristos în cadrul Biserici.
Având în vedere acest ultim aspect, desfacerea căsătoriei este privită cu multă reticenţă,
iar desfrânarea, păcatul se opune cel mai mult sfinţeniei acestei taine, este aspru înfierată: „nu
ştiţi oare că corpurile voastre sunt mădularele lui Hristos?…Sau nu ştiţi că cine se
împreunează cu o desfrânată face cu ea un singur corp? … Cine însă se uneşte cu Domnul
face cu El un singur spirit”172. De aceea este subliniată cu insistenţă necesitatea fidelităţii în
căsătorie şi păstrarea patului neîntinat.
Naşterea de prunci, fără a fi considerată scop principal al căsătoriei, primeşte şi o
dimensiune soteriologică. Părinţii au datoria de a-şi creşte copiii întru învăţătura şi
Înţelepciunea Domnului, ca şi de a le asigura cele necesare vieţii fizice, dar şi copiii au
îndatoriri faţă de părinţii lor.
Scrierile Părinţilor Apostolici continuă învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli în
privinţa căsătoriei şi a familiei creştine. Ele conţin sfaturi care se adresează deopotrivă
bărbaţilor clerici şi laici, femeilor, tinerilor, fecioarelor şi văduvelor. Astfel soţii trebuie să-şi
iubească soţiile lor, după cuvântul apostolului, ca pe Domnul, iar soţiile să iubească pe
Domnul şi să se mulţumească trupeşte şi spiritual cu soţii lor. Copiii să aibă parte de creşterea
cea întru Hristos, tinerii să fie fără prihană în toate, înainte de orice îngrijindu-se de curăţia lor
şi înfrânându-se de la orice rău, iar fecioarele să vieţuiască fără de prihană şi cu conştiinţa
curată. Văduvele să nu fie neglijate, ci să fie în grija Bisericii, dar şi ele să aibă un
comportament ireproşabil deoarece sunt altare a lui Dumnezeu. este condamnată desfrânarea
şi adulterul ca făcând parte din păcatele ce alcătuiesc calea morţii sau a întunericului alături de
alte fărădelegi ca: stricarea copiilor sau uciderea pruncilor, căci omul este chip al icoanei lui
Dumnezeu. Creştinii se căsătoresc ca toţi oamenii şi dau naştere copiilor, ci nu aruncă pe cei
născuţi.
Pe lângă faptul că este cinstită, căsătoria este în acelaşi timp un act solemn, care leagă
neamul omenesc la un loc fiind pricina multor bunuri. Căsătoria trebuie privită cu cea mai
mare seriozitate. Rolul părinţilor în pregătirea căsătoriei copiilor lor este covârşitor. Ei trebuie
să-şi educe copiii în aşa fel încât în momentul căsătoriei aceştia să poată lua cu ei o zestre
172
I Cor. 6, 15-19.

66
spirituală şi nu neapărat materială. În acest fel, părinţii se fac binefăcători, nu numai ai
copiilor lor, ci şi ai familiilor acestora şi ai societăţii întregi.
Primirea Tainei Cununiei aduce în viaţa tinerei familii un har special, care-i face pe cei
doi, care până atunci erau străini, să fie unul singur în iubire, părăsindu-şi părinţii şi pe cei
care le fuseseră apropiaţi şi alipindu-se unul de altul într-un chip cu totul tainic şi plin de
admiraţie. Această Taină îşi revarsă harul şi peste ceilalţi membri ai familiei, în special asupra
părinţilor celor doi, încât aceştia nu se întristează de pierderea fiilor lor şi a unei însemnate
părţi a averii lor, ci dimpotrivă se bucură mult. Taina aceasta este cu adevărat mare şi acest
lucru este arătat de asemănarea făcută între unirea în căsătorie a soţului cu soţia sa după
modelul unirii lui Hristos cu Biserica Sa, aşa după cum ne relatează Apostolul Pavel în
scrisoarea către Efeseni: „Acest mister este mare; eu îl spun despre Hristos şi Biserică”173.
Nunta este un prilej de bucurie; cu toate aceste creştinii nu trebuie să uite de demnitatea
la care sunt chemaţi, neântinând Taina cu obiceiuri şi petreceri păgâne. Nunta nu este nici
prilej de mândrie, nici de beţie şi îmbuibare, nici de cântece şi vorbe de ruşine, nici de dansuri
şi aţâţare a poftelor spre desfrânare. La petrecerile de nuntă ale creştinilor, bucuria firească
momentului trebuie să se exteriorizeze prin imnuri, rugăciuni, cântarea psalmilor şi a altor
cântece spirituale.
Dumnezeu pentru a potoli concupiscenţa, a instituit Taina Căsătoriei, realizând prin ea
înmulţirea neamului omenesc, prin unire trupească. Căsătoria opreşte pornirile păcătoase, nu
lasă ca omul să cadă în păcatul desfrânării, nu lasă ca oceanul să se frământe, ci ne ajută să
ducem întotdeauna corabia în port. Unirea trupească şi naşterea de prunci, a fost lăsată de
Dumnezeu oamenilor şi ca mângâiere pentru pierderea nemuriri şi pentru ca Adam să n-o
urască pe Eva care-l ispitise, Dumnezeu legându-l de ea cu lanţurile dorinţei reciproce, dorinţă
pe care soţii o pot stinge, de acum înainte, prin viaţa conjugală, dar care, într-o oarecare
măsură, există încă de la creaţie. Dumnezeu a sădit, aşadar, în însăşi firea oamenilor atracţia
reciprocă şi naşterea de prunci din unirea bărbatului cu femeia, toate făcându-le pentru a
impune dragostea între ei. Aceasta a fost pentru căsnicie şi pentru naşterea de prunci, nu
pentru desfrânare şi corupere.
În ceea ce priveşte întrajutorarea reciprocă, sprijinul acordat bărbatului în Rai de către
femeie se manifestă în ordinea morală. Deşi e mai slabă trupeşte femeia decât bărbatul,
femeia se dovedeşte în multe privinţe mai tare decât bărbatul, mai capabilă de a răbda
privaţiunile, de a posti, mai zeloasă la rugăciune şi la fapte bune. Raportul dintre soţi trebuie
să se întemeieze întotdeauna pe dragoste, care a fost sădită de Dumnezeu în chiar firea
173
Efes. 5, 32.

67
omului. Dragostea, izvorul tuturor bunurilor într-o casă, este cea care asigură unitatea şi buna
înţelegere în familie şi în societate. Deşi sunt egali între ei, jumătăţi ale întregului, totuşi, atât
bărbatului cât şi femeii li s-a rânduit locul specific în familie , Biserică şi societate.
Bărbatul a fost investit cu conducerea familiei, el fiind cap al acesteia; rolul conducător
a lui a fost rânduit numai după căderea în păcat a protopărinţilor. Totuşi şi femeile, în mod cu
totul excepţional, pot primi rolul bărbatului, în momentul când acesta nu este demn de locul
pe care l-a primit de la Creator. Spunerea femeii faţă de bărbat nu presupune frică, ci trebuie
să fie asemenea celei faţă de Dumnezeu. La fel şi iubirea bărbatului faţă de soţia sa trebuie să
se asemene cu cea a lui Hristos faţă de Biserica Sa, de care El nu s-a scârbit, ci a iubit-o până
la jertfă. De asemenea, fiind un trup cu ea, soţul este dator să-şi iubească soţia ca pe însuşi
trupul său. Aşadar, femeia nu trebuie dispreţuită, ci iubită, căci unde este iubire, toate celelalte
urmează de la sine; dar unde este frică se întâmplă cu totul dimpotrivă.
Căsătoria nu trebuie nu trebuie desfăcută, decât în cazuri excepţionale, cum ar fi
adulterul sau infidelitatea conjugală, recomandându-se, totuşi, mai degrabă, readucerea celor
care a săvârşit la pocăinţă şi îndreptare. De asemenea despărţirea este permisă dacă, într-o
familie mixtă, soţul necredincios vrea să se despartă, ca nu cumva cel credincios să fie atras
spre idolatrie. Căsătoria nu poate fi desfăcută invocându-se defectele sufleteşti ale soţului sau
soţiei
Căsătoria şi familia creştină fac parte din trăirea creştinismului autentic, alături de starea
de feciorie. De aceea, aceste trebuie privite cu toată responsabilitatea, cinste lor fiind acordată
de însuşi Dumnezeu şi de Hristos şi propovăduită de către Sfinţii apostoli şi de către Părinţii
Bisericii.

BIBLIOGRAFIA

IZVOARE
a) Scripturistice.
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1983.
2. Noul Testament, Trad. Rom. Emil Pascal, Editions du Dialogue Societe D’Editions
Internationales, Paris, 1992.

68
 3. L’ Code d’Hamurabi, Editura Scheill, Paris, 1982.

b) Lucrări magisteriale.

1. Catehismul Bisericii Catolice, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti,

1999.
2. Conciliul Vatican II, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1999.
3. Familiaris Consortio. Consiliul Pontifical pentru familii, Editura Paolin, Torino,
2002.

Dicţionare.

1. Dictionaire de la Bible, Editura Scheill, Paris, 1982.

2. Dicţionar Biblic, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1995.
3. Dicţionar de Teologie Biblică, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice ,
Bucureşti, 2001.
4. Grande Dizionario delle Religioni, Edizioni Pieme, Roma, 1988.

Lucrări generale.

1. ANDRUŢOS, Hristu, Sisteme de Morală, Editura Teofania, Sibiu, 1946.

2. ARCHAMBOULT, Paul, La famille, Editura Casternon, Paris, 1947.
3. BIŞOC, Alois, Sacramentele vieţii creştine, Editura Sapientia, Iaşi, 2001.
4. BIŞOC, Alois, Sacramentele, semnele credinţei şi ale harului, Editura Sapientia, Iaşi,
2001.
5. BLEIZIFFER, William, Note de curs.

69
6. BRESSOLETE, Michel, La Mariage, selon Mariage, Editure Sources Cretiene,
Tolouse, 1964.
7. CASTANO,J. F., Cursuri de drept canonic Roma, 1984-1985.
8. CERETI, George, Matrimonio, Editura Casale, Montferato, 1987.
9. COULES, Paul, Căsătoria şi unirile libere, Editura Action familiale, Bruxel,1951.
10. COULES, Paul, L’AMOUR HUMAIN, Editura Spes, Paris, 1946.
11. CRISOSTOM, Ioan, De Virginitate, Editura Leuman, Torino, 1974.
12. DUMEA, Claudiu, Taina căsătoriei, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice,
Bucureşti, 1999.
13. Euhologhion, Editura Seminarului Teologic, Blaj, 1935.
14. EVDOCHIMOV, PAUL, Tain iubirii, Editura Cristiana, Bucureşti, 1995.
15. FLUERAŞ, Nicolae, Uzul Sacramentelor, Editura Seminarului Teologic, Blaj, 1933.
16. FOUSIEGRINE, GEORGE, Căsătoria şi unirile libere, Editura Spes, Paris, 1979.
17. GAUVIN, Baptiste Jean, Philosophie Familiale, Editura Familiales de France,
Montrenal, 1944.
18. LAGRANGE, M. J., Evanghelia după Matei, Editura La Vie, Paris, 1923.
19. LAWSON Annete, Women and Love, Editura Routledge, Oxford,1987.
20. LECLERK, Jeaques, Vocation du cretien, Editura Fides, Namur, 1984.
21. MACQUARRIE, John, Principles of Cristian Theology, Editura S. C. M. Pres, Paris,
1996.
22. MARCU, Isidor, Liturgica, Editura Seminarului Teologic, Blaj, 1983.
23. MAXIM, Mărturisitorul, Filocalia vol. III, Editura Teofania, Sibiu, 1948.
24. MĂRTINCĂ, Isidor, Sacramentele Bisericii Catolice, Editura Arhiepiscopiei
Romano-Catolice, Bucureşti, 2003.
25. MĂRTINCĂ, Isidor, Spiritul Sfânt, Editura Gramar, Bucureşti, 1996.
26. MIGUE,J. P., Ptrologie Generală, Editura Scheill, Paris, 1986.
27. MIHOC, Constantin, Taina căsătoriei şi familiei creştine în învăţătura Părinţilor
Bisericii din secolul IV, Editura Teofania, Sibiu, 2004.
28. MIHOC, Vasile, Căsătoria şi familia în lumina Sfintei Scripturi, Editura Mitropolia
Ardealului, Alba Iulia, 1985.
29. MOLDOVAN, Ilie, Adevărul şi frumoasa căsătorie, Editura Mitropolia Ardealului,
Alba Iulia, 1996.
30. MOLDOVAN, Ilie, Învăţătura despre Sfântul Spirit, Editura Mitropolia Ardealului,
Alba Iulia, 1997.

70
31. MOLDOVAN, Ilie, Taina Nunţii, Editura Teofania, Sibiu, 1979.
32. NICOLAE, Mitropolitul Ardealului, Familia creştină, Editura Renaşterea, Alba Iulia,
1982.
33. PART, F., Teologia Sfântului Pavel, Editura Scheill, Paris, 1984.
34. RATIU, Joane, Matrimoniu, impedimente, procedură, Editura Spes, Paris, 1980.
35. REMETE, George, Dogmatica Ortodoxă, Editura Reântregirea, Alba Iulia, 2000.
36. SCHMEMANN, Alexandru, Pour la vie du monde, Editura Desclle, Paris 1986.
37. SHELBEY, John, Living in Sin, Editura Harper, San Francisco, 1988.
38. SICARI, Antonio, Cateheză despre căsătorie, Editura Galaxia Gutemberg, Târgu
Lăpuş, 2004.
39. STĂNILOAIE, Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978.
40. STONE, Lawrence, The Family, Editura Nicolson, Londra, 1997.
41. SUCIU, Ioan, Morala Creştină, Editura Seminarului Teologic, Blaj, 1939.
42. SUCIU, Vasile, Teologie Dogmatică Specială, vol. II, Editura Seminarului Teologic,
Blaj, 1908.
43. TATCHER, Adrian, O teologie creştină a sexualităţii, Editura Polimark,
Bucureşti1995.
44. VIZITIU, Mihai, Familia creştină, Editura Trinitas, Iaşi, 2002.
45. VOICU, Constantin, Teologia muncii la Ioan Gură de Aur, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1975.

71