Autonomie, heteronomie sau teonomie

în morală
Francisc Ungureanu

Omul, în calitatea sa de fiinţă raţională, căutînd să înţeleagă scopul

existenţei şi al acţiunilor sale în raport cu scara valorilor pe care şi-o
asumă, observă existenţa unei legi căreia vrea să-i determine
originea. Aceasta înseamnă un efort intelectual care marchează
istoria gîndirii umane şi ale cărui roade au fost atent analizate şi
selectate de Papa Ioan Paul al II-lea în Scrisoarea Enciclică
«Veritatis splendor».
În prezentarea de faţă doresc să aduc în prim plan această situaţie
şi, pe scurt, să prezint punctul de vedere al Magisteriului Bisericii în
privinţa „nomiei” în morală.

Preocuparea pentru autonomie morală, la nivel de idee, ca

necesitate a autoguvernării, adică a libertăţii morale, pare a avea ca
iniţiatori pe Rousseau şi mai ales pe Kant (cf. Bastianel, 1990, p. 71;
apud Dicţionar de filozofie, 1999, p. 39). La nivel de practică,
această preocupare este foarte veche; ea apare chiar în primele
pagini ale Genezei, dacă interpretăm păcatul originar ca pe o
încercare de impunere a autonomiei morale.
De altfel, atunci cînd introduce în prezentare această problemă,
enciclica Veritatis splendor (VS) pleacă tocmai de la acest moment
din Geneză, mai exact de la versetul 2,17: „Din pomul cunoaşterii
binelui şi răului să nu mănînci” şi spune: „prin această imagine,
Revelaţia ne învaţă că puterea de a hotărî asupra binelui şi răului
nu-i aparţine omului, ci numai lui Dumnezeu”(VS 35). Această
afirmaţie este un răspuns dat încercării de a include în teologia
morală catolică o orientare care, sub pretextul rezolvării unui pretins
conflict între libertate şi lege, propune o suveranitate absolută a

Caietele Institutului Catolic II (2001, 1) 25-29

26 Francisc Ungureanu

autonomiei morale, respingînd învăţătura tradiţională morală pe

motivul că aceasta ar presupune o morală heteronomă.
Preocuparea modernă de autonomie a exercitat o certă influenţă
şi asupra teologiei morale catolice contemporane, subliniind
sensibilitatea pentru o fundamentare raţională a normelor morale,
respingînd orice pretinsă obligaţie morală venită din exterior şi de la
o autoritate oarecare, numită simplu heteronomă. Sensibilitatea
modernă a motivat mişcarea de regîndire a teologiei morale catolice.
Sub numele de morala autonomă, aceasta a găsit o configurare care
în timpul ultimilor douăzeci de ani a creat doar ceea ce putem numi
disensiune între vaste straturi ale actualei teologii morale şi
Magisteriul Bisericii.
Enciclica admite că „la originea acestui efort de reînnoire a
reflecţiei se află anumite preocupări pozitive care, de altfel, aparţin în
mare măsură celei mai bune tradiţii a gîndirii catolice. La solicitarea
Conciliului Vatican II1, s-a dorit favorizarea dialogului cu cultura
modernă, punîndu-se în lumină caracterul raţional – şi deci
universal inteligibil şi comunicabil – al normelor morale aparţinînd
domeniului legii morale naturale 2. În plus, s-a dorit să se sublinieze
caracterul interior al exigenţelor etice care decurg din ea şi care nu
se impun voinţei ca o obligaţie decît în virtutea recunoaşterii lor
prealabile de raţiunea umană şi, concret, de conştiinţa personală“
(VS 36).
Ambele caracteristici apar şi în preocupările aşa-numitei morale
autonome în context creştin, cum a fost propagată în ultimii ani de
autori ca Alfons Auer, Franz Böckle, Bruno Schüller, Joseph Fuchs,
ca să menţionez doar pe părinţii săi fondatori de limbă germană.
Această orientare doreşte să reprezinte teologia morală modernă. În
critica pe care au adus-o enciclicei, aderenţii acestei poziţii reproşau
Papei că nu a înţeles deloc problema substanţială şi a denaturat
grav ideea unei morale autonome în contextul creştin. Pe de altă
parte, după aceşti critici, poziţia lor ar fi unica soluţie pentru a face
faţă celor două exigenţe de raţionalitate / comunicabilitate şi
interioritate a moralei. Din păcate, destul de des, chiar criticii comit
eroarea de care ei acuză enciclica, prezentînd argumentul enciclicei
într-un mod atît de distorsionat, încît, la rîndul ei, teoria lor devine
pradă uşoară pentru combatanţi.
În expunerea tematicii autonomia moralei şi interiorizarea exi-
genţelor morale se găseşte, e adevărat, o reală tensiune; este ten-
 Autonomie, heteronomie sau teonomie 27

siunea dintre libertate şi adevăr. Ideea autonomiei pare a fi în

contrast cu afirmaţia dintotdeauna a tradiţiei catolice, şi anume
aceea că, şi în dimensiunea practică a discernămîntului dintre bine şi
rău, persoana umană depinde de Dumnezeu ca legislator. Veritatis
splendor confirmă învăţătura Conciliului Vatican II asupra imposibi-
lităţii unei autonomii a realităţilor create ca o independenţă de Dum-
nezeu, reluînd cuvintele din Geneză după care Dumnezeu a interzis
omului să mănînce din copacul cunoaşterii binelui şi răului şi preci-
zează că puterea „de a decide asupra binelui şi asupra răului nu
aparţine omului, ci doar lui Dumnezeu“ (VS 35).
„Însă, uitînd de dependenţa raţiunii umane faţă de Înţelepciunea
divină şi, în stadiul actual al naturii decăzute, de necesitatea
Revelaţiei divine ca mijloc eficient pentru a putea cunoaşte
adevărurile morale chiar şi de ordin natural, unii au ajuns să facă
teoria suveranităţii totale a raţiunii în domeniul normelor morale
privitoare la dreapta orînduire a vieţii în această lume… Dumnezeu
n-ar putea fi nicidecum considerat ca autor al acestei legi, decît în
sensul că raţiunea umană îşi exercită autonomia legislativă în
virtutea unei împuterniciri originare şi complete pe care Dumnezeu
i-a dat-o omului“ (VS 36). Această aşa-numită autonomie teonomă,
propusă mai ales de Franz Bockle (cf. Bockle, 1997, p. 86), se
opune atît Revelaţiei, modului în care Dumnezeu ni s-a făcut
cunoscut ca un Dumnezeu al Alianţei şi mîntuitor prin întrupare, cît şi
învăţăturii constante a Bisericii, „negînd faptul că legea naturală îl
are pe Dumnezeu ca autor şi că omul, prin raţiunea sa participă la
Legea veşnică, a cărei stabilire nu este de competenţa sa“ (VS 36).
Tocmai de aceea nu se poate vorbi de existenţa a două ordini, o
ordine etică, pămîntească, şi una a mîntuirii, dualitate care neagă
existenţa unui conţinut moral specific şi determinant pentru ordinea
etică în Revelaţia divină, ordine ce ar fi lăsată integral în autonomia
omului.
După ce enciclica a menţionat erorile prezente în unele curente
morale prezentînd şi motivaţia acestei categorisiri, atunci cînd începe
propunerea propriu-zisă a argumentelor în favoarea adevăratei
autonomii, citează cartea Siracidului „Dumnezeu a voit să lase omul
«în mîna sfatului său»“ (Sir 15,14) şi Conciliul Vatican II, spunînd că,
astfel, „omul să-l caute spontan pe Creatorul său şi, ataşîndu-se de
El, să ajungă în libertate la perfecţiunea deplină 3“ (VS 38).
28 Francisc Ungureanu

Întreaga tradiţie filosofico-teologică creştină este pătrunsă de

convingerea că omului, creat după imaginea lui Dumnezeu, i-a fost
dată responsabilitatea şi autodeterminarea prin încredinţarea
guvernării lumii şi a perfecţionării personale. În deplină fidelitate faţă
de tradiţia catolică, se poate şi trebuie, aşadar, să vorbim de
adevărata autonomie a omului, voită de Dumnezeu.
Pare a nu fi uşor să se concilieze cele două adevăruri –
autonomia morală, subiectivitatea morală, pe de o parte şi
dependenţa de un legislator divin, pe de altă parte.
În baza afirmaţiei enciclicei, că puterea de a decide asupra
binelui şi a răului nu aparţine omului, ci doar lui Dumnezeu, nu puţini
comentatori, atît aderenţi, cît şi critici ai enciclicei, s-au grăbit să
propună interpretări după care Veritatis Splendor ne-ar învăţa simplu
că adevărul moral nu provine din raţiunea umană, ci de la
Dumnezeu, din legea revelată de El şi, în sfîrşit, de la Magisteriul
Bisericii. Evident, dacă lucrurile ar fi stat aşa, nu s-ar mai fi putut
vorbi de autonomie în sensul arătat. Ar cădea, în acelaşi timp, şi
interiorizarea morală, dat fiind faptul că interiorizarea presupune un
subiect cu capacitate de cunoaştere a adevărului moral. Practic, s-ar
ajunge la un pozitivism teologic sau spiritualism.
În învăţătura enciclicei Veritatis splendor sînt reconciliate aceste
dimensiuni, prin propunerea conceptului de teonomie participată
prin care se înţelege că omul a fost chemat să participe la domnia
divină. Astfel, este citat sfîntul Grigore de Nyssa, care spune că
sufletul îşi arată caracterul regal „prin autonomia şi prin
independenţa sa şi prin faptul că este cîrmuit de propria-i voinţă. Cui
îi este propriu acest lucru, dacă nu unui rege? … Astfel, natura
umană, creată pentru a cîrmui alte făpturi, datorită asemănării sale
cu Regele universului, a fost făcută ca o imagine vie ce participă la
Arhetip prin demnitate şi prin nume”4 (VS 38).
Atunci cînd este exclusă această participare, prin afirmarea
autonomiei fără Creator, se poate ajunge la efecte deosebit de
dăunătoare, pentru că se sfîrşeşte prin a avea un sens ateu şi
„creatura fără Creator dispare…”, aşa după cum a experimentat deja
ateismul modern în cele două forme, sistematic şi marxist
(cf. Aubert, 19912, pp. 128-133).
În concluzie, ceea ce se poate spune despre autonomia omului
la nivel moral este faptul că el, cu ajutorul raţiunii, poate descoperi şi
nu crea adevărul, ca apoi, cu ingeniozitate şi creativitate, să pună în
 Autonomie, heteronomie sau teonomie 29

practică ceea ce este specific naturii sale, conform principiului agere

sequitur esse. Practic, legea morală provine de la Dumnezeu şi îşi
găseşte întotdeauna sursa în El, fiind, în acelaşi timp, legea proprie
omului, căci nu este altceva decît lumina inteligenţei puse în noi de
Dumnezeu.
Autonomia omului, din punct de vedere moral, este teonomie,
teonomie participată.

Note

1. cf. GS 40,43.
2. cf. Sf. Toma de Aquino, Summa theologica, I-II, q.71, a. 6.
3. GS 17.
4. De hominis opificio, cap. 4: PG 44, 135-136.

Bibliografie

Aubert, Jean-Marie, 19912, Compendio della Morale Cattolica, Milano, Ed.

Paoline.
Bastianel, S., 1990, Autonomia e teonomia, în Nuovo Dizionario di Teologia
Morale, Milano, Ed. San Paolo.
Bockle, F., 1977, Fundamentalmoral, München, Kosel-Verlag.

Autonomia, heteronomia o teonomia in morale

(R i a s s u n t o )

Nella presente relazione ho voluto illustrare la genesi e lo sviluppo della

nozione autonomia morale. Nella trattazione del problema dell’autonomia
morale, l’enciclica Veritatis Splendor rivela forse in massimo grado le sue piu
grandi aspirazioni, nonostante il fatto che il punto culminante dell’intera
enciclica possa facilmente essere individuato nella discussione critica delle
teorie consequenzialiste che hanno le loro piu profonde radici nel problema
dell’autonomia morale.

Institutul Teologic Romano-Catolic Bucureşti

Str. G-ral Berthelot 19, 70749 Bucureşti, Sector 1