UNIVERSITATEA BABEŞ –BOLYAI, CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO-CATOLICĂ

SECŢIA: TEOLOGIE-DIDACTICĂ

SACRAMENTUL CĂSĂTORIEI
ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ÎN BISERICA GRECO-CATOLICĂ ŞI
BISERICA ORTODOXĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

ABSOLVENT:
MOLDOVAN SERGIU DAN

COORDONATOR:
LECT. DR. PR. PROF. BOZÂNTAN FLORIN

FEBRUARIE, 2010
I.INTRODUCERE:...................................................................................................3
I.1.Definirea termenilor:................................................................................................................................3

I.2.Scopul lucrării:..........................................................................................................................................4

I.3.Izvoare:......................................................................................................................................................4

I.4.Stadiul actual al cunoştinţelor:................................................................................................................4

I.5.Metoda de lucru:.......................................................................................................................................4

I.6. Limitele lucrării:......................................................................................................................................5

II.ISTORICUL BISERICII CATOLICE ŞI AL BISERICII ORTODOXE:.................6

II.1.ISTORICUL BISERICII CATOLICE:................................................................................................6

II.2.ISTORICUL BISERICII ORTODOXE:..............................................................................................7

II.2.1.Originea Bisericii Ortodoxe:……………………………………...………………………………....7
II.2.2.Evolutia ei:………………………………………………...………………………………………...8

III. TAINA CĂSĂTORIEI ÎN BISERICA CATOLICĂ:...........................................11

III.1.DIN PUNCT DE VEDERE DOGMATIC:........................................................................................11
III.1.1.Locul Căsătoriei între celelalte sacramente:....................................................................................11
III.1.2. Caracteristicile căsătoriei creştine:.................................................................................................12
III.1.3.Învăţături din Conciliul Vatican II:................................................................................................17

III.2.ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI DESPRE CASATORIE:.................................................17

III.4.DIN PUNCT DE VEDERE LITURGIC:...........................................................................................20

III.4.1.Cosideraţii generale:........................................................................................................................20
III.4.2.Rânduiala Cununiei:........................................................................................................................22
III.4.3. Explicarea rânduielii nunţii:...........................................................................................................25

III.5. SFINŢIREA CÃSÃTORIEI:.............................................................................................................29

IV.CĂSĂTORIA ÎN BISERICA ORTODOXA:......................................................32

IV.1.CASATORIA, TAINA A IUBIRII:....................................................................................................32

IV.2.CELEBRAREA CASATORIEI ORTODOXE:................................................................................32

IV.2.1.Maretia divina a casatoriei:.............................................................................................................33
IV.2.2. Conditia esentiala a casatoriei:.......................................................................................................34
IV.2.3.Telurile diferite ale casatoriei:.........................................................................................................35

IV.3.DATORIILE IN CASATORIE:.........................................................................................................37

IV.4.VIRTUTILE SI VICIILE IN CASATORIE:....................................................................................39

IV.5.CONDITII GENERALE PTR. A TE CASATORI:.........................................................................42

IV.5.1.Regulile canonice ale nuntii crestine:..............................................................................................42

3
 IV.5.2.Gradele de rudenie oprite de casatorie:...........................................................................................44

IV.7.AVORTUL IN BISERICA ORTODOXA:........................................................................................47

V.DIFERENŢE ŞI ASEMĂNARI ÎNTRE BISERICI:.............................................50

V.1.ASEMĂNĂRI:.......................................................................................................................................50
V.1.1.Cum poate fi privită căsătoria :.........................................................................................................50
V.1.2.Căsătoria:..........................................................................................................................................51
V.1.3.Diferite concepţii despre căsătorie:..................................................................................................56
V.1.4.Divorţul:............................................................................................................................................58
V.1.5.Căsătoria este sacrament:.................................................................................................................99

V.2.DEOSEBIRI:..........................................................................................................................................68
V.2.1. În celebrare:.....................................................................................................................................68
V.2.2. Divorţul în Biserica Ortodoxă:........................................................................................................68

VI.CONCLUZIE:...................................................................................................70

VII. APARAT CRITIC:..........................................................................................71

VII.1.Bibliografie:.........................................................................................................................................71
VII.1.1.Izvoare:..........................................................................................................................................71
VII.1.2.Dicţionare:......................................................................................................................................71
VII.1.3.Lucrări generale:............................................................................................................................72
VII.1.4.Lucrări speciale:.............................................................................................................................73
VII.1.4.Surse web:......................................................................................................................................73

VII.2.Abrevieri:............................................................................................................................................74
VII.2.1. Biblice:..........................................................................................................................................74
VII.2.2.Abrevieri tehnice:...........................................................................................................................74

VII.3.Indici:...................................................................................................................................................75

VII.4.Anexe:..................................................................................................................................................77
VII.4.1.Cum se face căsatoria:...................................................................................................................80
VII.4.2.Poze de la căsătorie:.......................................................................................................................90

4
I.INTRODUCERE

I.1. Definirea termenilor

Taină sau Sacrament

Taina este o lucrare secretă, ascunsă.Tainele lui Hristos sunt ascunse
necredincioşilor, chiar şi profeţilor, ptr. că nu le-a dat decât în parabole. Taină deoarece
Dumnezeu este cel care lucrează, prin cel care săvârşeşte taina (preotul).1
Un semn vizibil al unui har şi al unei lucrări invizibile, instituit de Isus Hristos în
vederea îndreptăţirii noastre la meritele Sale mântuitoare. Sacramentul reprezintă o
lucrare nevăzută, eficace, a harului care izvoreşte din dumnezeirea lui Isus Hristos,
întrupată şi jertfită pe Cruce. Prin Taine Hristos se împărtăşeşte oamenilor, ca anticipare a
Împărăţiei Sale eshatologice. Ele se săvârşesc în cadrul unui rit sacru ce este alcătuit din
gesturi solemne al preotului şi cuvinte, rostite în numele şi cu puterea lui Dumnezeu. 2
Ele nu sunt numai semne care confirmă promisiunile lui Dumnezeu, nici mijloace
ptr. a învia credinţa şi încrederea, ele nu doar dau, ci şi conţin harul şi “sunt vehicule şi
instrumente de mântuire şi mântuirea însăşi, aşa cum este şi Biserica”. 3 Sunt daruri
gratuite ale lui Hristos care sunt date în diferite etape ale vieţii noastre creştine, ca noi să
ptem fi mai aproape de Hristos, să trăim din El, să-i fim prieteni şi să putem conlucra cu
El.4
Căsătoria. Noţiunea de căsătorie derivă de la cuvântul casă şi înseamnă a face
casă, a pune începuturile unei familii5.
Taina Căsătoriei. Catehismul Bisericii Catolice defineşte căsătoria ca un
legământ, prin care un bărbat şi o femeie formează o comunitate de viaţă, rânduit prin
însăşi natura sa spre binele soţilor precum şi spre naşterea şi educarea copiilor, a fost
ridicat de Christos Domnul, printre cei botezaţi la demnitatea de sacrament6.
Taina Nunţii este un sacrament de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se
împărtăşeşte harul Sfântului Spirit, unui bărbat şi unei femei care se unesc liberi în

1
Paul Evdokimov, Ortodoxia, p.288
2
Tertulian Langa, Dicţionar teologic creştin din perspectiva ecumenismului catolic, p. 257
3
Paul Evdokimov, Taina Iubirii, p.162
4
Marie Dominique Philippe, În inima iubirii, p.71
5
Baiaş Filip, Căsătoria, divorţul şi recăsătorirea în lumina Bibliei şi a istoriei bisericeşti universale, p.2;
6
Catehismul Bisericii Catolice, nr.1601, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 1993,
p.348;

5
căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării
unirii spirituale dintre Hristos şi Biserică7.
Mai este definită ca uniunea sau legătura legitimă dintre un bărbat şi o femeie
pentru a forma o comuniune, pentru a trăi împreună o viaţă trupească, socială şi
sufletească, până la moarte. Şi este sacrament dacă legătura dintre bărbat femeie se face
cu învoire reciprocă, fără constrângere şi din iubire, îndeplinind condiţiile validităţii,
crezând şi acceptând învăţătura Bisericii despre căsătorie8.
Sau este unirea fizică dintre un bărbat şi o femeie, una din legile esenţiale ale
naturii umane, stabilite de Dumnezeu de la începutul existenţei omului:”Şi a zis Domnul
Dumnezeu: Nu este bine ca omul să fie singur: să-I facem ajutor potrivit ptr.el.....”(Fac. 2,
18- 24)9.
Logodna:
Având în vedere aoreola de sfinţenie cu care au înconjurat dintotdeuna creştinii,
căsătoria, e normal că au procedat la încheierea ei cu deosebită prudenţă. Creştinii au
preluat de la evrei logodna. În limba greacă se nm.”mnestia” –pretenţie (de căsătorie),
căutare, sau arrabon”- arvună, garaj, sunt denumiri care exprimă intenţia serioasă de a se
căsători, respectiv obiectele de valoare (verighetele) care constituie un garant al acestei
intenţii.
Termenul de logodnă în l. română este de origine plaleoslavă, ceea ce ne face să
credem că logodna bisericească a apărut în viaţa noastră socială după ce s-a impus tritul
bizantin în forma slavă, după sec. al -XIX-lea.10

Cununia sau slujba nunţii:

Este servicul divin prin care Biserica binecuvântează şi consfinţeşte căsătoria,
adică legătura dintre un bărbat şi o femeie, şi o ridică la rangul de taină.11
Cununile sau cununiile:

7
Dumitru Stăniloae, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. III, Editura Institutului biblic şi de misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p183;
8
Tertulian Langa, Dicţionar teologic creştin din perspectiva ecumenismului catolic, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1997, p.44;
9
Ioan Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, Editura Institutul biblic de misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1994, p.90;
10
I. V. Botiza, Elemente de liturgică orientală, p.220
11
Ene Branişte, Liturgica specială, p.327

6
 Sunt obiecte de metal, în formă de cununi împărăteşti (diademe) cu care se
încununează capetele mirilor la slujba Cununiei. Ele sunt de origine mai nouă înlocuind
cununile de lauri, merişor de flori ce se puneau odinioară pe capetele mirilor.12
Este şi izvorul propriu şi mijlocul original de sfinţire ptr. soţi şi ptr. familia
creştină ce reia şi perfecţionează acţiunea harului sfinţitor de la botez.13

I.2. Scopul lucrării şi motivarea alegerii temei

Sacramentul Căsătoriei. Asemănări şi deosebiri în Biserica Greco-Catolică şi

Biserica Ortodoxă este tema pe care o voi trata în această lucrare, temă care nu a mai fost
tratată până în prezent ca şi lucrare de licenţă. Am ales această temă fiind motivat pe de
parte, de o aprofundare teoretică în această direcţie, iar pe de altă parte, din dorinţa de a
pune în lumină prin ochii credinţei asemănările şi deosebirile existente între cele două
biserici.

I.3. Izvoare

Pentru întocmirea acestei lucrări, principalul izvor pe care l-am folosit a fost
Sfânta Scriptură ( Vechiul –Noul Testament). Un izvor care m-a ajutat să pun
fundamentele acestei lucrări a fost Conciliul Vatican II, precum şi Catehismul Bisericii
Catolice. Codul Canoanelor Bisericilor Ortodoxe şi Codul Canoanelor Bisericilor
Orientale au fost alte izvoare care m-au ajutat să elaborez această lucrare.
De asemenea, am folosit lucrări speciale şi generale ale unor autori atât români,
cât şi străini cum ar fi: E.H. Shillebeecks, Le marriage est un sacrament, Lawrence J.
Crabb Jr., Făuritorii căsniciei, Antonio Maria Sicari, Cateheză despre căsătorie: pentru
soţi şi logodnici, Baias Filip, Căsătoria, divorţul şi recăsătorirea în lumina Bibliei şi a
istoriei bisericeşti universale, George Remete, Dogmatica ortodoxă, Iosif Ţon,
Confruntări, Isidor Mărtincă, Sacramentele Bisericii Catolice, vol. II, Ioan Mitrofan,
Sfintele Taine, precum şi multe altele.

12
idem, p.238
13
Vat. II, Gaudium et spes, nr.49, p.396

7
I.4. Stadiul actual al cunoştinţelor

Despre căsătorie se ştiu multe lucruri, dar dacă cercetăm mai amănunţit în o
anumită Biserică este destul de dificil şi interesant de observat implicaţiile ei. Despre
căsătoria în Biserica Catolică ştim multe, dar e mai dificil a spune ceva, a cunoaşte,
despre Biserica Ortodoxa. Şi pentru aceasta am considerat necesară o mai bună înţelegere
a Bisericii Ortodoxe datorită căsătoriei din această Biserică.

I.5. Metoda de lucru

Pentru realizarea acestei lucrări am citit cărţile unor autori străini precum şi
români care tratează despre sfintele sacramente în general. După ce m-am familiarizat cât
de cât cu limbajul sacramental am început prin a căuta şi citi cărţi care tratează despre
sacramentul Căsătoriei atât în Biserica Greco-Catolică, cât şi în Biserica Ortodoxă.
Următorul pas a constat în întocmirea planului lucrării. După ce am reuşit să elaborez un
plan, am început să tratez fiecare capitol în parte. Am încercat să sintetizez şi să trec prin
filtrul propriilor mele cunoştiinţe, informaţiile din mai multe opere care tratează despre
asemănările şi desoebirile legate de sacramentul căsătoriei în cele două biserici.

8
II. ISTORICUL BISERICII CATOLICE ŞI AL BISERICII ORTODOXE

II.1. ISTORICUL BISERICII CATOLICE

Din punct de vedere teologic al Bisericii Catolice, Biserica a fost înfiinţată în

Vinerea Sfântă, zi în care a îndeplinit, Christos, planul Tatălui de răscumpărare a lumii
prin moartea Sa pe Cruce. Atunci a încetat Vechea Alianţă, şi începe Noua Alianţă a
mântuirii.14
Înfiinţarea Bisericii a avut diferite etape. Ea începe atunci când Isus îşi cheamă
apostoli, când îl numeşte pe Petru, piatră a Bisericii 15. Misiunea ei începe în ziua de
Rusalii la coborârea Spiritului Sfânt când li se dă apostolilor curajul predicării şi darul
limbilor. Petru este piatra de temelie a celorlalţi apostoli, Hristos l-a întărit în
autoritatea de a fi mai marele Bisericii Sale prin cuvintele:”Tu eşti Petru şi pe această
piatră voi zidi Biserica Mea..”(Mt.16, 18) şi prin cuvintele:”Ţie îţi voi da cheile
Împărăţiei Cerurilor....” (Mt. 16,19), adică toţi să trecem în subordinea şi ascultarea
lui.16
Mântuitorul nu vorbeşte decât de persoana lui Petru, dar harul sfinţitor s-a
transmis şi urmaşilor prin taina punerii mâinilor şi invocarea Spiritului Sfânt. Încă o
întărire de autoritate făcută de Mântuitorul lui Petru prin cuvintele:”Simone al lui Iona,
mă iubeşti? Mă iubeşti mai mult decât aceştia....” şi Petru răspunde „Da, Doamne Tu
ştii că Te iubesc” şi primeşte însărcinarea:” Paşte oile mele, paşte mieluşeii mei” (Io.
21, 15-17).17 Aşa a luat naştere Biserica, comunitatea creştinilor de pe pământ care au
aceeaşi credinţă, folosesc aceleaşi Taine, sunt supuşi episcopilor legitimi, şi în special
Papei de la Roma.18
Din punct de vedere doctrinar Biserica Catolică are la bază ca şi Biserica
Ortodoxă, Sfânta Scriptură şi Sf. Tradiţie, ca urmare principalele dogme şi învăţături
ale acestor două biserici sunt comune. Deosebirile dogmatice sunt: conducătorul

14
Ludwing Hertling sj., Istoria Bisericii, p. 5;
15
ibidem;
16
arh. Teodosie Bonteanu, O turmă şi un păstor, p.116;
17
idem, p.118;
18
I. M. Bota, Istoria Bis. Univ. şi a Bis. Româneşti de la origini până până în prezent, p.20;

9
Bisericii Catolice este Papa, existenţa Purgatorului, Spiritului Sfânt care purcede şi de
la Tatăl şi de la Fiul, împărtăşirea care se poate face şi cu pâine nedospită19.
Biserica Catolică nu este o Biserică omogenă, uniformă, având numai un singur
rit şi o unică disciplină. Alături de ritul roman mai există şi ritul bizantin (albanezi,
arabi, bieloruşi, gruzini, români, slovaci, ucrainieni, unguri), de rit caldeean, de rit
armean, de rit alexandrin, (copţi şi etiopieni) şi de rit antiohian (sirieni şi maroniţi) 20. În
România există catolici de rit roman (Biserica Romano - Catolică) şi catolici de rit
bizantin (Biserica Greco - Catolică) şi un nr. mic de credincioşi de rit armean21.

II.2. ISTORICUL BISERICII ORTODOXE

II.2.1. Originea Bisericii Ortodoxe

Din punctul de vedere teologic al Bisericii Ortodoxe, întemeierea a avut loc la

Cincizecime, atunci când  Spiritul Sfânt, in chipul unor limbi ca de foc, S-a pogorât
asupra Sfinţilor Apostoli, aflaţi in Ierusalim. Au fost botezaţi atunci ca la trei mii de
suflete, constituindu-se astfel prima comunitate sau obşte de credincioşi. Noua învăţătura
s-a propovăduit in Ierusalim, apoi in alte oraşe ale Ţării Sfinte, la început printre iudei.
Din deceniul al cincilea al veacului întâi, Sfinţii Apostoli si-au început lucrarea
misionara si in „lumea păgână”, potrivit poruncii pe care le-a dat-o Mântuitorul însuşi
înainte de înălţarea Sa la cer, de a învăţa si a boteza „toate neamurile”.

Avem ştiri doar despre lucrarea misionara a Sfinţilor Apostoli Petru si Ioan, dar
mai ales a Sfântului Pavel, din cartea „Faptele Apostolilor” sau din Epistolele pe care le-
au scris ei înşişi. Trebuie sa reţinem ca Sfântul Apostol Pavel si unii dintre ucenicii săi
L-au propovăduit pe Hristos si in Peninsula Balcanica, deci in teritorii învecinate cu
Dacia, unde trăia pe atunci şi o populaţie traco-getică romanizată.

19
Viaţa religioasă în România, p.39;
20
ibidem;
21
idem, p.40;

10
II.2.2. Evoluţia ei

  Biserica Ortodoxă pune accentul asupra activităţii Sfântului Andrei. Există

câteva colinde şi creaţii folclorice dobrogene din stânga Prutului, care amintesc de
trecerea apostolului prin aceste locuri. Cateva toponimice confirmă acelaşi lucru:
„ Pârâiaşul Sfântului Andrei”, „ Apa Sfântului” sau „ Pestera Sfântului Andrei” (aceasta
se vede şi azi în hotarul comunei Ion Corvin, în apropierea graniţei româno-bulgare).
Din Epistola Sfântului Apostol Pavel către coloseni reiese că şi „scitii” au putut auzi
cuvântul lui Dumnezeu (3, 11)22. Fără îndoială că Sfântul Apostol Andrei nu s-a limitat
numai la predicarea Evangheliei şi la botezul celor pe care i-a adus la Hristos dintre
geto-dacii si grecii din coloniile întemeiate pe ţărmul Mării Negre (Pontul Euxin), înca
din secolele VII-VI î.Hr. El va hirotoni pe unii din cei veniţi la Hristos ca episcopi şi
preoţi, asa cum a făcut şi Sfântul Apostol Pavel in călătoriile sale. Numai asa se explică
faptul ca cele mai vechi ştiri privind organizarea bisericească sunt din Scytia Minor.

De altfel, tot dupa tradiţie, Sfântul Andrei a hirotonit ca episcop de Odyssos (azi
Varna, in Bulgaria, in apropierea granitei) pe ucenicul său Ampliat, pe care Biserica
Ortodoxă îl prăznuieşte la 31 octombrie23. Episcopul (sau episcopii) peste care „ şi-a
pus mâinile” Sfântul Andrei au hirotonit, la rândul lor, alţi episcopi, preoti sau diaconi,
pentru a se asigura succesiunea neîntreruptă a preoţiei şi care au devenit apoi
propovăduitorii noii credinţe - prin predică şi botez - în rândul autohtonilor geto-daci, iar
mai tarziu daco-romani. Se poate afirma, deci, că învăţătura creştină a fost propovaduită
pe o parte din teritoriul României de azi chiar de un Apostol al Mântuitorului, de Andrei.

     Trebuie menţionat că predicarea Evangheliei în cuprinsul imperiului roman a

întâmpinat multe greutăţi, datorită faptului că până în anul 313 - cand imparatul
Constantin cel Mare (306-337) i-a acordat libertate, prin cunoscutul „ Edict de la
Mediolanum” (azi Milano) - era considerată ca religio illicita (neadmisă). Dar după
retragerea administraţiei şi a legiunilor romane din provincia Dacia, prin anii 271/275,
s-au creat premise favorabile pentru răspândirea creştinismului în spaţiul carpato-
dunărean. La aceasta a contribuit si faptul că în timpul lui Constantin cel Mare Câmpia
22
http://sf.haralambie.tripod.com/id3.html
23
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoric BOR;

11
munteana a reintrat in stăpânirea imperiului, deci legăturile permanente ale locuitorilor
de aceeaşi limbă de pe ambele maluri ale Dunării au contribuit la răspândirea masiva a
învăţăturii creştine24.

Menţionam la început că Sfântul Andrei a trebuit să hirotonească episcopi, preoţi

si diaconi în cetăţile de la Pontul Euxin în care a predicat pe Hristos. La rândul lor,
primii episcopi au hirotonit pe alţii, chiar în condiţiile în care credinţa creştină nu era
încă recunoscută legal. Numai aşa se poate explica faptul că în cetatea Tomis, metropola
provinciei, sunt atestaţi documentar mai mulţi episcopi. Actele martirice amintesc pe
episcopii Evangelicus, Efrem si Tit la începutul secolului al IV-lea. Un episcop de
Tomis cu numele Marcu a participat la lucrările primului Sinod ecumenic de la Niceea.
În anul 369 era atestat documentar episcopul Betranion, apărător al Ortodoxiei în faţa
ereziei ariene; urmaşul sau Gherontie a participat la Sinodul II ecumenic de la
Constantinopol din 381. Toţi erau oameni de mare cultura, autori de scrieri teologice,
care au luat parte la controversele dogmatice ale timpului25.

          În secolul al VI-lea Scythia Minor era o „provincie mitropolitana”, iar titularul ei
devenise mitropolit, având 14 episcopii sufragane, în principalele oraşe ale provinciei.
Toate aceste scaune episcopale - inclusiv Tomisul - erau în legătură directă cu Patriarhia
din Constantinopol, noua capitală a imperiului, principiu consfinţit printr-o hotărâre a
Sinodului IV ecumenic de la Calcedon, din anul 451. Deci erau legaţi de Roma prin
limbă, iar de Constantinopol prin credinţa.

Din aceeaşi provincie erau originari si câţiva teologi de prestigiu, din care voi
menţiona doar doi: Sfântul Ioan Casian (c. 360-435), întemeietorul a doua mănăstiri în
Marsilia, autorul unor lucrări teologice (Convorbiri cu Parintii, Despre aşezămintele
mănăstireşti cu viaţa de obşte, Despre întruparea Domnului s. a.) şi Dionisie Exiguul
(c. 460-545), traducătorul unor carti teologice si canonice din greceşte, cel care a pus
bazele actualului sistem cronologic, cu numărarea anilor de la naşterea lui Hristos26.

24
http://sf.haralambie.tripod.com/id3.html
25
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoric BOR;
26
http://sf.haralambie.tripod.com/id3.html

12
          Din toate acestea, se poate desprinde constatarea ca nu poate fi vorba de o
încreştinare a strămoşilor noştri la o anumita dată sau de o convertire a lor în masă. La
daco-romani procesul de încreştinare are o nota specifică, în sensul ca a durat câteva
secole. Limba latina şi credinţa creştina au fost factorii care au contribuit la consolidarea
procesului de unificare etnica, lingvistică şi spirituală a autohtonilor cu noii veniţi în
Dacia, de neamuri şi credinţe diferite27.

27
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoric BOR;

13
III. TAINA CĂSĂTORIEI ÎN BISERICA CATOLICĂ

III.1. Din punct de vedere dogmatic

III.1.1. Locul Căsătoriei între celelalte sacramente

Viaţa liturgică a Bisericii gravitează în jurul Euharistiei şi a sacramentelor. În

Biserică sunt şapte sacramente: Botezul, Mirul sau Cofirmarea, Euharistia, Pocăinţa sau
Spovedania, Ungerea Bolnavilor sau Maslul, Preoţia şi Căsătoria28.
Sacramentele Legii noi sunt instituite de Domnul nostru Isus Hristos şi sunt legate
de toate etapele şi momentele importante ale vieţii creştinului: ele dau naştere şi creştere,
vindecare şi misiune vieţii de credinţă a creştinilor. De fapt etapele vieţii naturale şi
etapele vieţii spirituale sunt asemănătoare.
Sunt împărţite în: -Sacramentele iniţierii creştine: Botezul, Mirul şi Euharistia
-Sacramentele de vindecare: Pocăinţa şi Maslul
- Sacramentele de slujire a comuniunii: Preoţia şi Căsătoria29.
Botezul Mirul şi Euharistia sunt sacramentele iniţierii creştine. Ele fiind temelia
vocaţiei comune a tuturor ucenicilor lui Hristos. O vocaţie la sfinţenie şi la misiunea de
evanghelizare a lumii. Preoţia şi Căsătoria sunt rânduite spre mântuirea aproapelui. Ele
duc la mântuirea personală făcută prin slujirea celorlalţi, atribuie o misiune specială în
cadrul Bisericii şi slujesc la edificarea poporului lui Dumnezeu. Cei consacraţi prin Botez
şi Mir ptr. preoţia comună a tuturor credincioşilor pot să primească consacrări speciale.
Cei care primesc Sacramentul Preoţiei sunt consacraţi a fi în numele lui Hristos, păstori ai
Bisericii. Şi soţii creştini ca să-i poată duce la îndeplinire îndatoririle stării lor, sunt
întăriţi şi consacraţi printr-un sacrament special30.
Putem spune şi că cele patru taine aşezate în faţa Hirotoniei dau omului harul cu
care dacă conlucrează dobândeşte mântuirea, dar fructificarea acestui har se face în mod
deplin prin preoţie şi căsătorie. Taina Căsătoriei şi Taina Preoţiei ajută credincioşii prin
28
Catehismul Bisericii Catolice, p.250;
29
idem, p.271;
30
idem, p.334;

14
harul care-l dau ca să pună în aplicare harurile celorlalte Taine. Nunta şi Preoţia ca şi
Taine arată faptul că persoana nu se realizează decât prin comuniune, ca persoană, arată
ca Tainele au rodirea lor în răspunderea oamenilor unii faţă de alţii31.

III.1.2. Caracteristicile căsătoriei creştine

Alianţa prin care un bărbat şi o femeie formează între ei o comuniune de viaţă şi

de iubire, a fost întemeiată şi rânduită de Creator cu legile proprii, iar Hristos a îmbogăţit-
o şi a dotat-o cu haruri speciale prin sacrificiul Său pascal şi a ridicat-o la demnitatea de
sacrament.32
O indicaţie, despre cum trebuie să fie trăită iubirea ca să realizeze deplin
promisiunea umană şi cea divină, găsim în Cântarea Cântărilor ce are poeme care sunt la
origine cântece de iubire, de pregătire pentru o sărbătoare de nuntă unde trebuie să se
preamărească iubirea conjugală. Iubirea trebuie să devină „grijă faţă de altul şi pentru
altul”, se caută binele fiinţei iubite, devine renunţare, este şi gata de sacrificiu. Iubirea
cuprinde totalitatea existenţei, în toate dimensiunile sale, chiar şi cea a timpului.
Iubirea este „extaz” fiind ca un drum spre eliberarea sa în dăruirea de sine care
duce la descoperirea de sine, şi chiar a lui Dumnezeu: “Dacă cineva va încerca să-şi
salveze viaţa, o va pierde; iar dacă o va pierde, o va păstra”(Lc. 17, 33).33
Proprietăţile, caracteristicile, esenţiale ale căsătoriei sunt: unitatea,
indisolubilitatea, fidelitatea şi fecunditatea. Ele în căsătoria creştină primesc o stabilitate
aparte datorită caracterului sacramental. Unitate şi indisolubilitatea sunt de drept
supranatural şi de aceea îi obligă pe toţi.34

III.1.2.1.Unitatea şi indisolubilitatea

Iubirea conjugală are ca scop o unitate profund personală ce are pe lângă unirea în
un singur trup şi unirea în un singur trup şi o singură inimă, dar şi un singur suflet:” aşa
că nu ai sunt doi, ci un singur trup....”(Mt.19,6; Gen 2,4). Unitatea constă de fapt în
monogamie, iar indisolibilitatea este faptul că nu se poate desface toată viaţa35.
31
Dumitru Stăniloae, Telogie dogmatică ortodoxă, p.184;
32
Alois Bişoc, Sacramentele: semnele credinţei şi ale harului, p.196;
33
Benedict al -VI-lea, Deus caritas est, p.13;
34
Isidor Mărtincă, Sacramentele Bis. Cat., vol.II, p.236;
35
Alois Bişoc, Sacramentele: semnele credinţei şi ale harului, p.197;

15
 Căsătoria fiind o legătură naturală pe viaţă „întemeiată pe faptul că bărbatul şi
femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea complectă. Nu e decât o suferinţă a fi
singur”, nici Dumnezeu nu este singură persoană. Citim în Facere că Dumnezeu a făcut
pe Eva pentru că a văzut că „nu e bine ca omul să fie singur” (Fac. 2, 18). A creat-o pe
Eva nu numai ca să-l ajute, ci şi ca să-l ferească de singurătate, numai când se
complectează sunt un om deplin.
Omul este o unitate completă, chip al lui Dumnezeu, deoarece unitatea sa ca om e
realizată în dualitatea persoanelor care nu sunt uniforme, în complementaritatea de bărbat
şi femeie:” Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el, bărbat
şi femeie i-a făcut pe iei” (Fac.1,27). Ioan Gură de Aur spune că Dumnezeu vorbind de
doi, vorbeşte de unul singur. Şi Sfântul Chiril al Ierusalimului afirmă:”Dumnezeu a creat
coexistenţa”36.
În căsătorie bărbatul şi femeia se unesc aşa încât devin ,, un singur trup”
(Gen.2,24). Cei doi diferiţi între ei prin natura lor fizică, “participă în mod egal la
capacitatea de a trăi în adevăr şi în iubire”. De fapt bărbatul şi femeia sunt pregătiţi prin
trup să formeze o unitate, ,, o comuniune de persoane în căsătorie”. Dacă se unesc în
legământul conjugal devin “un singur trup” (Gen. 2, 24), iar unitatea lor nu-i închide în ei
înşişi, ci îi deschide spre o nouă viată, spre o nouă persoană 37.
Căsătoria pentru a fi o unire desăvârşită e necesar să aibă o iubire desăvârşită. De
aceea ea trebuie să fie indisolubilă. La început căsătoria avea atributele indisolubiliţăţii şi
a unicităţii. Bărbatul avea tot ce-l complecta esenţial, dar în unire cu o femeie; şi femeia
la fel. Cei doi se iubesc pentru că nu sunt uniformi, iubirea fiind un schimb de fiinţă, o
întregire reciprocă. Iubirea îmbogăţeşte ptr. că primeşte şi dăruieşte la nesfârşit, iar ura
sărăceşte pentru că nu dă nimic şi nu primeşte nimic38.
„ Indisolubilitate înseamnă că iubirea celor doi soţi este conştientă de faptul că
aparţine unei iubiri mai mari pe care ei sunt hotărăţi, odată ptr. totdeauna ca să nu o
părăsească ptr. nici un motiv, nici chiar dacă iubirea ar fi o cale de a experimenta
suferinţa, din vina mândorora sau a unuia dintre ei”39.

36
Dumitru Stăniloae, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. III, p.187;
37
Scrisoarea Papei Ioan Paul al II lea către familii, p.23;
38
Dumitru Stăniloae, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. III, p.189;
39
Antonio Maria Sicari, Cateheză despre căsătorie, p.51

16
 Bărbatul se întregeşte prin femeie, ea este cealaltă jumătate a speciei şi numai cu
ea bărbatul formează un întreg şi numai cu ea se realizează ca bărbat, dar şi ea la fel.
Fiecare devine un fel de co-personă şi amândoi formează o unitate co-personală 40. Hristos
este cel care întăreşte legătura dintre un bărbat şi o femeie, o înalţă din ordinea ei
naturală, în ordinea harului prin participarea Sa la nunta din Cana Galileii. Dând perechii
ce se căsătorea să bea din vinul iubirii turnate de El prin harul Său, prin puterea Sa cea
mai presus de fire, vrea să arate că începe înălţarea vieţii omeneşti în ordinea harului la
întărirea şi înălţarea căsătoriei.
El afirmă apoi direct nevoia ca căsătoria să revină la unitatea şi indisolubilitatea ei
de la început. La întrebarea fariseului, pentru ce Moise a permis părăsirea femeii, El,
răspunde:” Findcă Moise, după învârtoşarea inimii voastre, v-a dat vouă voie să vă lăsaţi
femeile voastre, dar de la început nu a fost aşa.........”(Mt.19, 8-9). Adulter, consideră
Isus, că face cel care îşi lasă femeia sa şi se căsătoreşte cu alta. Unitatea celor căsătoriţi e
afirmată de El bazat pe faptul că Dumnezeu a făcut pe om ca bărbat şi femeie şi deci cel
care se uneşte cu o femeie se complectează în mod total cu ea încât alcătuiesc o unitate.
Bărbatul devine om întreg datorită femei şi invers41.
Dumnezeu este cel care i-a împreunat fiindcă a făcut pe om bărbat şi femeie,
fiecare devenind om întreg în unire cu celălalt, iar această unitate găsită de fiecare nu se
poate desface. Propriu-zis, Hristos este cel care săvârşeşte Taina Căsătoriei, dar o
desăvâeşeşte unindu-i pe cei doi în Sine, El rămâne permanent un mijloc de unire între ei.
Dacă ei se despart de El, se slăbeşte unitatea dintre ei. 42 Oricât de absurdă sau dureroasă
ar fi o căsătorie, prin credinţă afirmăm că iubirea lui Dumnezeu pentru o fiinţă
intenţionează să treacă prin partenerul cu care este unit indisolubil. Astel, Biserica dacă
cere indisolubilitatea nu este plină de cruzime sau lipsită de umanitate, ci de credinţă. 43
Indisolubilitatea trebuie înţeleasă deoarece iubirea o doreşte: ”înainte de a fi o îndatorire,
ea este o cultură; înainte de a fi o sarcină, ea este un dar”. Faptul că se doreşte
indisolubilitatea este un semn care ne face să evaluăm maturitatea logodnicilor care se
pregătesc ptr. căsătorie şi deschiderea lor ptr. primirea sacramentului44.

40
Dumitru Stăniloae, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. III, p.190
41
idem, p.191
42
idem, p.202
43
Antonio Maria Sicari, Cateheză despre căsătorie, p.53
44
Antonio Maria Sicari, Cateheză despre căsătorie, p.54;

17
III.1.2.2. Mărturisirile Sfinţilor Părinţi despre unitate

Hermas (+95) în cartea sa “Păstorul” afirmă:” De va şti bărbatul, că femeia sa a

păcătuit, şi femeia nu se va pocăi, ci va rămâne în precurvie, şi bărbatul va trăi cu ea, el
va fi vinovat de păcatul ei şi părtaş la preacurvia ei. Şi am zis (Păstorul) către el (adică
către înger): Cum să facă aşa ceva, dacă femeia perseverează în fărădelegea sa? Şi a zis
(îngerul): bărbatul să o dimită şi el să rămână singur. Că de-şi va lăsa femeia şi va lua pe
alta, preacurveşte şi el.
Sf. Ioan Gură de Aur apără nedesfacerea căsătoriei în „Omilia despre cartea de
despărţire”, unde combate pe cei care se despărţeau pe baza legilor civile:”......Aşadar,
care este legea, pe care ne-a dat-o nouă Pavel? Femeia, zice, legată este legii, aşadar
trebuie să nu se despartă, până îi trăieşte bărbatul, să nu se mărite cu altul,şi să nu încheie
a doua căsătorie. Continuă discursul său şi aduce un argument interesant: dacă divorţul ar
fi fost un lucru bun atunci Dumnezeu ar fi făcut pentru Adam două femei, pe una să o
părăsească şi pe alta să o ia. Iar Sf. Ieronim vorbind despre indisolubilitatea căsătoriei
zice: „.... Nimicind apostolul toate motivele, a hotărât limpede că, femeia dacă se mărită
după altul, până îi trăieşte bărbatul, ea preacurveşte. Până ce îi trăieşte bărbatul, deşi este
preacurvar........, totuşi el se socoteşte drept bărbatul ei, căreia nu îi este iertat a se mărita
după altul”45.

III.1.2.3. Fidelitatea

Adică iubirea este fidelă şi exclusivă până la moarte. Fidelitatea e atunci când
46
păstrezi cuvântul ce l-ai dat la începutul căsătoriei. Orice iubire din prietenie cere
fidelitate, iar dacă nu există fidelitate în iubirea din prietenie, atunci trădezi, răneşti, şi
ucizi în suflet, acest lucru fiind cel mai cumplit dintre toate 47. Între soţi trebuie păstrată
fidelitatea aşa cum Hristos şi Biserica îşi păstrează fidelitatea reciprocă, nu se trădează

45
V. Suciu, Teologie dogmatică specială, vol. II, p.587;
46
Alois Bişoc, Sacramentele: semnele credinţei şi ale harului, p.198;
47
Marie Dominique Philippe, În inima iubirii, p.83;

18
reciproc48. O iubire fidelă şi exclusivă până la moarte o concep soţul şi soţia când îşi
asumă liberi şi conştienţi angajamentul unirii matrimoniale. Fidelitatea este uneori
dificilă, dar e posibilă şi nobilă şi are anumite merite. Fiind conformă cu natura căsătoriei
este şi izvor de fericire profundă şi durabilă49.
„ Fidelitatea înseamnă a cultiva în noi înşine o iubire faţă de celălalt, ca el să fie
eliberat până şi în condiţia sa muritoare”, astfel iubirea devine mai puterincă decât
moartea. Nici o fidelitate omenească nu poate să reziste, atunci când nu facem ceea ce
trebuie să facem, decât numai cu virtutea iertării50. Opusul fidelităţii este adulterul. El
este o nedreptate, o rană făcută legăturii căsătoriei ce compromite unirea stabilă a
părinţilor, dar şi a fiilor lor51.

III.1.2.4. Fecunditatea

Este rodul şi semnul iubirii conjugale, o mărturie a dăruirii reciproce şi totale.

Soţii trebuie să-şi ducă la îndeplinire datoria lor conjugală cu responsabilitate umană şi
creştină. Părinţii trebuie să fie conştienţi că sunt miniştri ai planului lui Dumnezeu şi e
necesar să se folosească de sexualitate şi să se dăruiască total. Fecunditatea iubirii
conjugale nu este redusă numai la procreerea copiilor, de fapt ea este continuată de viaţă
morală şi spirituală ce sunt chemaţi părinţii să o dea52. Copiii fiind darul cel mai preţios al
căsătoriei şi ei ajută la binele părinţilor înşişi53, este un dar de sus: un dar ce are un suflet
aşa creat ptr. acel trup care va lua naştere din corpul celor doi soţi54.
Soţii creştini trebuie să asculte de glasul Lui, amintindu-şi că vocaţia lor a
început la Botez, şi care s-a întărit prin Sacramentul căsătoriei datorită lui sunt întăriţi şi
consacraţi ptr. a îndeplini cu fidelitate datoriile lor, ca să-şi realizeze vocaţia lor pân’ la
perfecţiune, ca să dea o mărturie creştină în faţa lumii55.

48
Claudiu Dumea, Calea mântuirii, p.163,
49
Sf.Părinte Papa Paul al -VI-lea, Enciclica Humanae vitae, p. 8;
50
Antonio Maria Sicari, Cateheză despre căsătorie, p.59;
51
ibidem;
52
Antonio Maria Sicari, Cateheză despre căsătorie, p.59;
53
Sf.Părinte Papa Paul al -VI-lea, Enciclica Humanae vitae, p.8;
54
Antonio Maria Sicari, Cateheză despre căsătorie, p.63;
55
Sf.Părinte Papa Paul al -VI-lea, Enciclica Humanae vitae, p.21;

19
III.1.3. Învăţături din Conciliul Vatican II

Conciliul Vatican II nu ne oferă o tratare sistematică despre căsătorie. Nu ne

oferă o teologie sistematică despre acest sacrament. Căsătoria este văzută ca o împărtăşire a
iubirii. Conceptul teologic referitor la căsătorie se orientează în trei direcţii:
Căsătoria este văzută ca o comuniune deplină şi stabilă între personaje. Pentru
aceste persoane căsătoria nu este numai o instituţie, un instrument de procreere şi de educare
a copiilor ci şi moment de dezvoltare a potenţialităţii profunde a omului, a iubirii, a libertăţii.
Sacramentul nu stă în sfinţirea unei funcţii generative şi educative ci în sfinţirea vieţii în
doi. Faptul conjugal este preluat şi potenţializat în rolul de sacrament, taină, mister. Căsătoria
este o stare care exprimă şi realizează în modalităţi proprii istoria mântuirii. În căsătorie
simbolul nu este convenţional ci este firesc înscris în însăşi natura faptului, în însăşi starea
conjugală: a fi pereche,a fi comunitate.
Căsătoria este un sacrament pentru că este un fapt eclezial, şi are loc în comunitatea
eclezială. Este un moment de zidire şi întregire a Bisericii este pentru prima dată, un document
Conciliar numeşte comunitatea conjugală „ Biserică domestică“ Conciliul tace referitor al
scopurile intrinsece ale căsătoriei. Nu ne oferă o expunere a ierarhiei scopurilor căsătoriei,
potrivit căreia procreerea ar fi scopul principal, iar celelalte ar fi subordonate. Tăcerea nu ne face
ca să credem că căsătoria ar avea alte scopuri decât cele naturale şi supranaturale. Părinţii conciliari
au cerut ca această doctrină să fie acceptată, dar nu s-a întâmplat acest lucru. Căsătoria fiind un
pact se deosebeşte de altele având originea naturală, acest consimţământ nu poate fi
înlocuit de nimic altceva. Este deferit şi din cauză că are libera alegere a celor două părţi
ce fac contractul. Fiind şi un pact între două părţi, dacă una este incapablilă să participe la
contract, atunci el este invalid56.

III.2. ÎNVĂŢĂTURA SF. PĂRINŢI DESPRE CĂSĂTORIE

Sfântul Chiril comentează Sf. Evanghelie după Ioan şi la Nunta din Cana Galileii
(In. 2,1-3) afirmă că sărbătorindu-se nunta în mod cuvincios a fost de faţă şi Mântuitorul.
Chemat fiind El, „vine cu ucenicii săi nu numai să se afle la masă, să săvârşească

56
Isidor Mărtincă, Sacramentele Bis. Cat.vol.II, p.235;

20
minunea, dar ca să sfinţească începutul naşterii omului, cât ţine de trup. Fiind necesar ca
El să le dăruiască binecuvântarea nu numai celor chemaţi la existenţă, dar şi să le dea
mai înainte harul pregătitor şi celor ce se vor naşte pe urmă, ca să le facă trecerea la
existenţă. Hristos a făcut multe lucruri frumoase prin acest unic şi prim semn. „S-a sfinţit
nunta cinstită”, s-a desfinţat blestemul femeilor. Nu pentru că nu o să mai nască în dureri
copiii, ci El a binecutat începutul naşterii nostre. Cuvântul lui Dumnezeu s-a coborât din
Cer având „fire proprie omului, ca şi un mire ca să rodească seminţele duhovniceşti ale
înţelepciunii. Firea umană o numeşte el mireasă, iar Mântuitorul e numit Mire”57.
Este preferată fecioria în scrierile Sf. Părinţi, dar şi căsătoria are rolul şi locul ei
bine definit, de aceea nu trebuie să fie dispreţuită. De la începuturile Bisericii, s-a luptat
cu învăţăturile eretice care căsătoria o condamnau. Şi Pavel avertizează pe Timotei
împotriva acelora care „profesează învăţături diabolice”, ei interzicând căsătoria
(1Tim.4,1-3). Refuzul căsătoriei îl găsim la ereticii encratiţi care sunt de părere că viaţa
de căsătorie nu se potriveşte cu evlavia creştină. Binenţeles Sf. Părinţi iau atitudine
împotriva celor care condamnă căsătoria.
Clement Alexandrinul afirmă cu tărie, ,, căsătoria după lege” care e porunca
Mântuitorului: ,, Odată ce legea este sfântă, este sfântă şi căsătoria” şi mai zice: ,, Dacă
cineva îndrăzneşte să numească desfrâu căsătoria, ajunge să hulească şi legea şi pe
Dumnezeu”.
Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că nunta este rânduită lui Dumnezeu şi pentru
aceasta nimeni nu trebuie ca să o dispreţuiască. El condamnă pe cei care o
dispreţuiesc: ,, Unde sunt acum ereticii? Căci dacă nunta ar fi fost dintre faptele
condamnate, Sfântul Pavel nu ar fi vorbit cu cuvintele: Va lăsa omul pe tatăl său şi pe
mama sa .....” (Ef. 5, 31). Căsătoria, familia nu o vede ca „ o piedică în calea
virtuţii”. Nunta şi viaţa de familie e necesar să fie împreunate de bună cuviinţă,
cumniţenie, şi de decenţă. Singura diferenţă între cel care este căsătorit şi cel în feciorie
să fie căsătoria, dar împlinind voia lui Dumnezeu. Aduce de multe ori exemple, din
Vechiul Testament sau Noul Testament, de petrecere după voia lui Dumnezeu. Dar cel
mai strălucit este Aquila şi Prişcila; ,, Nici meşteşugul lor, şi nici căsătoria nu ia
împiedicat sau vătămat cu ceva, ci au arătat dragostea aceea pe care a cerut-o Hristos”58.
57
idem, p.207;
58
Isidor Mărtincă, Sacramentele Bis. Cat., vol. II, p.212;

21
 Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă pe cei care nu pot păstra fecioria să se
căsătorească şi să aibă copiii, deoarece această taină nu numai că este cinstită, ci şi este
„ un act solemn care leagă neamul nostru la un loc şi este pricină a multor bunuri”. El
pune şi accent pe pregătirea mirilor pentru primirea Tainei Căsătoriei, o pregătire
sufletească. Aici un rol foarte mare îl au părinţii lor, mai ales mamele, care trebuie să
poarte grijă de averea lor sufletească. Îi îndeamnă să întindă mâna lor ca să-i ajute, ca să
nu fie pedepsiţi pentru păcatele făcute de ei. Ioan Gură de Aur aminteşte de preotul Eli ce
nu a îndreptat păcatele copiilor lui (1Sam. 4, 16-17) 59. El accentuează şi nevoia castităţii
tinerilor înainte de căsătorie, un lucru greu de realizat, dar care atrage anumite consecinţe
grave pentru viitoarea familie.
Referitor la timpul cel mai bun pentru încheierea căsătoriei, el dorind să scutească
tinerii de căderea în păcătul desfrânării, îi sfătuieşte să se căsătorească din timp, ea nu
trebuie amânată, ca fiul sau fiica să nu-şi piardă castitatea: ,, De ceea când a sosit timpul
căsătoriei, nimeni să nu o amâne”. Timpul nu trebuie condiţionat de situaţia profesională
a tânărului, sau zestrea fetei, mai importantă curăţia sufletească 60. Când se alege mireasa,
Sf. Ioan Gură de Aur sfătuieşte la o atenţie deosebită. Face comparaţie între cumpărarea
unei case, sau a unor sclavi, şi căsătorie. Casa şi sclavii pot fi înapoiaţi fostului proprietar,
dar mireasa nu poate fi înapoiată părinţilor ei , „ eşti silit să o ţii toată viaţa, sau dacă te
scapi de ea îndepărtându-o, te faci pricină de adulter, după Legea Domnului”. Bogăţia nu
este un criteriu de alegere a soţie: ,, Nu socoti căsătoria un negoţ”. El îndeamnă să se
privească la exemplele cele mai vechi din Biserica primară. El spune în alt loc: ,, Vă rog,
dar şi pe voi, nu umblaţi după bani şi după avere, ci după purtări, după bunătatea inimii.
Caută fată evlavioasă, fată cuminte! Aceste însuşiri sunt mai bune decât nenumărate
comori. De cauţi pe cele ale lui Dumnezeu, le vei avea şi pe cele din lumea aceasta; dar
dacă le nesocoteşti şi umbli după acestea, nici de acestea nu ai parte”.
Părinţii fetei sunt de asemenea sfătuiţi de Sf. Părinte să se implice în căutarea unui
soţ potrivit pentru fiica lor. Frumuseţea nu are un rol hotărâtor în alegerea unei mirese,
dar sănătatea ei este mult apreciată de Sf. Ioan Gură de Aur:”Şi se bucurau de o sănătate
neatinsă de nimic şi farmecul lor era de neînchipuit pentru că trupul lor nu era niciodată
chinuit de boală, şi trândăvia le era necunoscută”. Pentru ca să ai un mire sau o mireasă
59
idem, p.217;
60
idem, p.220;

22
virtuoasă e necesar ajutorul de sus, care trebuie cerut lui Dumnezeu: ,, Când vrei să
analizezi cu exactitate valoarea bărbatului aceluia, roagă-l pe Hristos să stea de faţă şi să
ţi-l arate, şi El nu se va ruşina de aceasta, căci nunta este Taina venirii Lui. Mai ales
roagă-L atunci, ca să dea fetei tale un astfel de mire”. La fel şi la alegerea miresei, ne
sfătuieşte să urmăm exmplul lui Avraam care a căutat mireasă fiului său Isaac, găsindu-o
cu ajutorul Lui61.

III.3. DIN PUNCT DE VEDERE LITURGIC

III.3.1. Cosideraţii generale

Săvârşitorul tainei (ministrul) este arhiereul sau preotul. Ştim că Vechile Pravile
opreau pe călugări (pe ieromonahi) să oficieze nunta deoarece au făcut votul castităţii şi
nu vor putea să ia parte la dansul ritual de la: „ Isaia, dănţuieşte...”, şi nici la masa şi
petrecerea cu care avea loc după nuntă. În practică, astăzi, ieromonahii fac adesea slujba
cununiei. Şi chiar preotul poate oficia nunta propriului fiu dacă nu există alt preot62. Vine,
preotul, în faţa mirilor şi în mod invizibil vine însuşi Isus Hristos, El pecetluind legătura
relizată de ei. Prin preot căsătoria celor doi devine celulă vie a Bisericii şi este umplută de
harul lui Hristos63. Există unele păreri că miniştrii sacramentului căsătoria sunt înşişi
contarctanţii, preotul încununător fiind doar martor autorizat împus prin legea
bisericească. Învăţătura catolică actuală, ptr. ritul latin, consideră că mirii sunt aceia care
îşi conferă unul altuia sacramentul căsătorie exprimându-şi consimţământul în faţa
reprezentantului Bisericii.
Primitorul tainei (subiectul) la necreştini, îl constituie toţi oamenii liberi de
piedici de drept natural, divin sau uman. Între creştini, căsătoria este sacrament şi
constituie legătura dintre un bărbat botezat şi o femeie botezată, şi care sunt liberi de
orice piedici de drept natural, divin şi uman64. Oricine se poate căsători dacă nu este oprit
61
Isidor Mărtincă, Sacramentele Bis. Cat., vol. II, p.225;
62
Erne Branişte, Liturgica specială, p.327;
63
Dumitru Stăniloae, Telogie dogmatica ortodoxă, vol.lII, p.203;
64
Ioan Mitrofan, Sfintele Taine, p.163;

23
de lege. Dar Biserica cât şi autoritatea civilă pot da norme de reglementare a pactului
conjugal. Dacă o persoană are drept natural şi pozitiv la căsătorie, şi societatea trebuie să
consimtă practic la acest drept. Casa, munca sunt condiţii necesare ptr. a forma o familie.
Autoritatea civilă şi cea bisericească pot da norme care să restrângă dreptul la căsătorie.
Dreptul la căsătorie e drept fundamental a omului înscris în Cartea Drepturilor
fundamentale ale omului65. Căsătoria înseamnă sfinţirea unirii bărbatului cu femeia,
dualitatea masculin-feminin. Omul fiind creeat dintru început cu datele masculinului şi
femininului; realitatea masculin şi feminin este, conform cu Sf. Scriptură, dorită şi
creeată de Dumnezeu. Ea nu înseamnă numai sexualitate sau deosebire fizică ci este şi o
relitate supra-sexuală şi supra fizică66.
Căsătoria între o persoană catolică şi alta necatolică. Aceasta este numită
căsătorie mixtă. Ea cerând o atenţie deosebită din partea soţilor şi a păstorilor. Căsătoria
între o parte catolică şi o parte nebotezată este căsătorie cu dispariţie de cult, ea cere şi
mai mare atenţie67.
Diferenţa de confesiune dintre soţi nu constituie o piedică ce nu se poate trece,
dacă ei reuşesc, ca fiecare ce a primit în comunitatea proprie, să pună în comun, şi să
înveţe de la celălalt modul în care-şi trăieşte fidelitatea faţă de Hristos. 68Atât la logodnă
cât şi la cununie, mirii sunt asistaţi de nuni sau de naşi. Datoriile şi rostul lor sunt exact
ca cele ale naşilor de la botez. Ei sunt martori, garanţi ai seriozităţii angajamentelor
reciproce ce sunt luate de viitorii soţi şi în acelaşi timp ai trăiniciei legăturii lor. Ptr.
aceasta ei pun mâna cu preotul la logondnă, mâna pe inele, iar la cununie pun mâna pe
cununi care se pun pe capul mirilor. Sunt părtaşi la actul sfânt care se face. Naşii trebuie
să aibă o viaţă exemplară, şi mai în vârstă decât mirii. Sunt ca nişte părinţi şi învăţători ai
lor. În unele părţi din Bucovina este obiceiul ca mirii să aibă cât mai mulţi naşi 69. Slujba
Cununiei se face deobicei în Biserică, şi nu în case cum se obişnuieşte uneori. Bierica
este lăcaş al lui Dumnezeu în care El este totdeauna prezent, mai ales prin Sfintele Daruri
şi în care se săvârşesc şi celelalte taine. Făcută în Biserică, nunta e făcută în faţa lui
Dumnezeu însuşi şi cu binecuvântarea Lui. Şi astfel primeşte caracterul de act sfânt şi

65
Isidor Mărtincă, Sacramentele Bis.Catolice,p.238;
66
George Remete, Dogmatica ortodoxă, p.330,
67
Catehismul Bisericii Catolice, nr.1633, p.354;
68
idem, p.358,
69
Ene Branişte, Liturgica specială, p.328;

24
sigur va dura mai mult.Nunta este unul din actele cele mai de seamă din viaţa omului şi
trebuie să fie făcută în mijlocul colectivităţii, cu participarea credincioşilor din biserică, a
comunităţii. Preoţii nu vor oficia cununia în case decât în cazuri excepţionale şi cu
motive bine întemeiate70.
Este o slujbă de bucurie, deci se face în zilele de bucurie, în special dumineca.
Molitfelnicul prevede să se facă imediat după Liturghie (cum se face în Moldova), deşi
acum se face după –amiază, spre seară. După porunca a IX a a Bisericii, nu se fac nunţi în
următoarele perioade şi zile ale anului bisericesc: În cele 4 posturi de peste an (inclusiv
săptămâna albă a brânzei). De asemenea în toate zilele de post de peste an (miecurea şi
vinerea, 14 sept. 29 august) deoarece petrecerile şi ospeţele adesea zgomotoase ce au loc
la nuntă, ar fi în contrast cu atmesfera de rugăciune, pocăinţă şi înfrânare, care ar trebui
să caracterizeze postul. Totuşi se poate admite oficierea căsătoriei în prima parte a
Postului Crăciunului (până la Sf. Nicolae) cu dipensă sau aprobare din partea ierahului
locului, dar fără petrecere şi ospeţe obişnuite. În perioada paresimilor este îngăduită
numai logodana, dar numai în ziua Bunei Vestiri (dacă nu cade în săptămâna patimilor) şi
în Duminca Floriilor.
Nunţi nu se fac în Săptămâna Luminată, în timpul dintre Crăciun şi Bobotează
(25 dec, şi 6 ian.), în Duminceca Rusaliilor, în toate praznicile împărăteşti. Aceasta nu se
face deoarece veselia lumească a nunţii să nu întunece bucuria duhovnicească a celor mai
mari sărbători creştine şi să le transforme în prilej de defătare şi petrecere lumescă.

III.3.2. Rânduiala Cununiei

Slujba Cununie este precedată în mod obligatoriu de slujba logodnei. O ierurgie în

care Biserica binecuvintează şi consfinţeşte o datină veche, respectată în popor,
legământul sau aşzământul, aşezarea sau punerea la cale a casătoriei dintre cei doi tineri.

III.3.2.1. Logodna

Se pune în naos o masă pe care se aşează Sfânta Cruce şi două şfeşnice mici cu
lumini aprinse, în mijloc se pune Sfânta Evanghelie şi deasupra ei cununiile. Lângă ele se

70
ibidem;

25
pune un pahar cu miere (vin) şi o bucată de pişcot (pâine sau cozonac), pe care deobicei
le aduc naşii71.
Preotul va îmbrăca epitrahilul şi felonul, iar când vin mirii îi întâmpină în mijlocul
bisericii, binecuvintează cele două făclii aprinse ce sunt aduse de naşi şi le dă naşului şi
naşei. Mirii şi naşi se aşează în faţa mesei: mirii la mijloc (bărbatul în dreapta, adică spre
sud şi femeia în stânga, adică spre nord), naşul în dreapta bărbatului şi naşa în stânga
miresei, amândoi ţinând făcliile în mâini (vezi foto 1). Preotul face de trei ori semnul
binecuvântării peste capetele mirilor şi luând inelele de logodnă le aşează pe Sfânta
Evanghelie, astfel: în dreapta pe cel gravat cu numele bărbatului (şi care deci va fi purtat
de femeie), iar în stânga pe cel gravat cu numele miresei (ce va fi purtat de bărbat).
Apoi ia cădelniţa şi cădeşte în jurul mesei şi spre naşi; după aceasta, din faţa mesei dă
binecuvântarea:”Binecuvântat este Dumnezeul nostru ......”. Urmează ectenia mare şi cele
două rugăciuni din Molitfelnic, pe prima preotul o citeşte cu glas, iar pe a doua în taină şi
cu faţa spre miri (vezi foto 10).72 Preotul va lua inelul din dreapta şi va face cu el semnul
Sfintei Cruci peste Sfânta Evanghelie (unii îl ating şi de Sfânta Cruce), apoi peste faţa
bărbatului de trei ori şi zice de fiecare dată: ,, Se logodeşte robul lui Dumnezeu X (în
momentul acesta se atinge cu inelul faţa bărbatului), cu roaba lui Dumnezeu X (acum se
atinge cu inelul fruntea femeii), în numele Tatălui (atinge fruntea bărbatului), şi al Fiului
(pe piept), şi al Sfântului Spirit” (la umărul drept şi apoi la cel stâng); iar a treia oară va
adăuga: ,, acum şi pururea şi în veci vecilor. Amin ”.
Împreună cu nunul, preotul, va pune inelul în degetul inelar al mânii drepte a
mirelui. La fel va face şi cu inelul miresei, şi va zice de trei ori:” Se logodeşte roaba lui
Dumnezeu X (se atinge fruntea femeii), cu robul lui Dumnezeu X (se atinge fruntea
mirelui), în numele Tatălui......”. Şi împreună cu nuna, va pune preotul, inelul în inelarul
mâinii drepte a miresei. Apoi naşii schimbă inelele, (vezi foto 2) le inversează, aşa cum
vor fi purtate de către miri tot timpul (după Simion al Teasalonicului, preotul schimbă
inelele de trei ori în numele Sfintei Treimi)73. Apoi, preotul, va citi rugăciunea de
consfinţire a logodnei, cu faţa spre miri, şi făcând semnul binecuvântării spre ei acolo

71
Ene Branişte, Liturgica specială, p.328;
72
idem, p.329,
73
Ene Branişte, Liturgica specială, p.329,

26
unde indică textul sau unde sunt pomenite numele mirilor. Urmează ectenia întreită şi
optustul zilei, dacă nu se face imediat Cununia.

III.3.2.2. Cununia

Dacă urmează imediat Cununia, nu se mai face optustul, ci atunci imediat după
rugăciunea de binecuvântare se citeşte Ps.127 şi se cântă după fiecare verset al lui
refrenul: ,, Mărire Ţie, Dumezeul nostru, Mărire Ţie (în unele biserici nu se mai cântă tot
psalmul, doar Mărire Ţie, Dumnezeul nostru, Mărire Ţie, de trei ori); când se cântă acest
psalm, preotul cădeşte masa şi pe miri. Apoi el îşi descoperă capul, se închină şi sărută
Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce, ia în mâini Sfânta Evanghelie (unii iau şi Sfânta
Cruce) şi dă binecuvântarea („Binecuvântată este Împărăţia Tatălui......”), şi va face cu
Evanghelia semnul Sfintei Cruci peste cununile mirilor. Cununile vor fi aşezate peste
Evanghelie şi rosteşte ectenia mare (care are cereri speciale ptr. miri). Urmează apoi trei
rugăciuni de binecuvântare a mirilor. La a treia rugăciune, preotul va împreuna dreapta
mirelui cu dreapta miresei, când va rosti cuvintele:” Însuţi şi acum, Stăpâne, trimite mâna
Ta din sfântul Tău lăcaş şi uneşte pe robul Tău X cu roaba Ta X..... etc”.
După aceasta se pun cununile: preotul va lua cununa din dreapta mirelui şi va face
cu ea semnul Sfintei Cruci peste Sfânta Evanghelie, unii o ating şi de Sfânta Cruce, apoi
peste faţa mirelui de tre ori, de fiecare dată zicând:”Cunună-se robul lui Dumnezeu X
(atinge cu cununia fruntea mirelui), cu roaba lui Dumnezeu X (atingând fruntea miresei),
în numele Tatălui (atinge fruntea mirelui) şi al Fiului (atinge pieptul mirelui) şi al
Sfântului Spirit (atinge umărul drept apoi pe cel stâng). A treia oară se adaugă:, , Şi acum
şi pururea...”. Sărută mirele cununa şi este pusă de preot pe cap şi naşul care o ţine cu
mâna dreaptă. La fel se face şi la mireasă. După aceata preotul cântă o dată:”Doamne
Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii”, iar corul sau cântăreţii
cântă această cântare de două ori. Preotul în acest timp va face semnul binecuvântării
peste miri. Se citeşte apostolul şi Evanghelia. În timpul apostolului preotul cădeşte,
Evanghelia o citeşte cu faţa spre miri (vezi şi foto 5). 74 Urmează apoi o ectenie întreită
scurtă, o rugăciune pe care preotul o citeşte cu faţa spre miri şi-i binecuvântează.
Urmează ectenia cererilor (acestea se omit sau se prescurtează). Apoi Tatăl nostru şi
74
Ene Branişte, Liturgica specială, p.330;

27
rugăciunea pentru binecuvântarea paharului cu vin (miere), care se face cu faţa spre
răsărit.(vezi foto 6)75.
Apoi urmează înconjurarea: preotul primeşte cădelniţa, dă mâna nunului, iar
acesta dă stânga sa mirelui etc. şi ţinându-se toţi de mână, înconjură masa de trei ori
(vezi foto 7,8). În timpul acesta preotul cădeşte, şi se cântă la prima înconjurare:”Isaia
dănţuieşte......” , la a doua: „Sfinţilor mucenici.....”, şi la a treia: „ Mărire Ţie, Hristoase
Dumnezeule ........”(în Ardeal acum se face înconjurarea mare: mirii şi naşii sărută prima
dată Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce de pe masă, apoi icoana de pe iconostas, şi pe cele
împărăteşti, trecând prin dreptul uşilor împărăteşti se închină spre altar). După
înconjurare urmează luarea cununiilor: mirele merge lângă masă şi se închină de trei ori,
pleacă capul, pune mâinile pe Sfânta Evanghelie; preotul fiind de o parte a mirelui şi
nunul de cealaltă iau cu mâna dreaptă cununa zicând preotul:” Mărit să fii, mire, ca
Avraam......”. Mirele sărută cununia şi preotul o pune peste Sfânta Evanghelie, mirele se
duce la locul său şi se face al fel ptr. mireasă.
Cu faţa către miri preotul va rosti cele două rugăciuni de binecuvântare a mirilor,
din Molitfelnic, îi binecuvântează şi face deslegarea (înainte sau după optust se zice
predica. Apoi se cântă „Cuvine-se cu adevărat.....” sau altă cântare ce se obişnuieşte: „ La
mulţi ani...”. În tot acest timp mirii şi naşii se închină şi sărută Sfânta Evanghelie, Sfânta
Cruce şi cununiile şi primesc felicitări de la preot şi de la părinţii şi rudele lor. La sfârşit
preotul încheie cu „Pentru rugăciunile.......”76.

III.3.3. Explicarea rânduielii nunţii

III.3.3.1. Logodna

Punerea şi schimbarea inelelor principalul moment din slujba Logodnei. Folosirea

inelelor la logodnă este un obicei vechi care a fost preluat de Biserică. Inelele sunt cercuri
închise fără început şi fără sfârşit, fiind în V.T. simbolul puterii şi al încrederii care se
acorda cuiva. Acest lucru îl vedem în textul rugăciunilor la binecuvântarea mirilor după
punerea inelelor. La creştini în cadrul logodnei ele sunt simbolul iubirii nesfârşite şi al

75
ibidem;
76
idem, p.331;

28
fidelităţii reciproce ce au jurat-o logodnicii unul făţă de celălalt, dar şi semnul că legătura
lor va dura. Lumânările aprinse pe care le ţin naşii în mâini (mai demult le purtau şi
preoţii) sunt simbol al curăţiei mirilor, a luminii darului de sus şi al bucuriei nuntaşilor. În
pracică, lumânări se dau atât naşilor cât şi mirilor (vezi foto 1, 2, 3, 4 ).

III.3.3.2. Cununia

Cu Ps. 127 începe Cununia arată fericirea vieţii în familie a celor ce se tem de
Domnul77. Este o expresie a credinţei din V.T. conform căreia omul evlavios îşi primeşte
răsplata deja în lumea aceasta de pe pământ ceea ce este viaţa binecuvântată a familiei ca
şi un ideal al omenirii întregi.Prima rugăciune a preotului:”Dumnezeule cel preacurat şi
Ziditorule a toată făptura..........”este o binecuvântare lungă care invocă peste miri
bucuriile spirituale, dar şi materiale necesare unei căsnicii fericite, ca un fel de replică
creştină la Ps.127. Cea de a doua rugăciune: ,, Binecuvântat eşti, Doamne, Dumnezeul
nostru, sfinţitorul nunţii celei tainice şi precurate şi legiuitorul nunţii celei trupeşti....”,
continuă invocarea binecuvântării peste miri folosind ca şi termen de comparaţie o serie
de perechi fericite ale V.T., dar se pleacă de la motivaţia că Dumnezeu l-a creeat pe om
ca stăpân al creaţiei şi că femeia trebuie să fie supusă soţului 78. Principalul moment în
slujba Cununiei este acela în care se săvârseşte consfinţirea legăturii dintre bărbat şi
femeie, atunci când preotul rosteşte cuvintele din a treia rugăciune de binecuvântare a
mirilor:”...Însuţi, şi acum, Stăpâne, întinde mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe
robul tău ( N), cu roaba Ta (N), pentru că de către Tine se însoţeşte bărbatul cu femeia.
Uneşte-i pe dânşii într-un gând; încununează-i într-un trup....” (care sunt o epicleză a
slujbei Cununiei, la fel cu cea de la sfinţirea apei de la slujba botezului). 79 Unirea lor
trupească izvorăşte dintr-o unitate de gând, dintr-un acord al inimilor, care concurează
spre această unire. Amândoi se păstrează ca persoană deoarece foecare gândeşte şi
voieşte, dar gândeşte şi voieşte şi simte în acord cu celălalt, ptr. acela şi pe aceeaşi linie
cu el80.

77
Ene Branişte, Liturgica specială, p.333;
78
Ioan. V. E. Botiza, Elemente de liturgică creştină orientală, p. 225;
79
Ene Branişte, Liturgica specială, p.335;
80
Dumitru Stăniloaie, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. III., p.206;

29
 Semnul sfinţirii nevăzute care se vede, al acestei legături e unirea mâinii drepte a
bărbatului cu ce a femeii, de preot, iar ritualul care simbolizează şi pecetluieşte taina este
punerea cununiilor pe capul mirilor. Ele sunt făcute ca şi coroanele cu care se încununau
mai demult regii şi împăraţii, biruitorii în războaie şi în atleţii învingători la concursuri81.
Prin atingerea cu fiecare cunună a frunţii fiecăruia dintre cei doi soţi şi amintindu-
i pe amândoi la aşezarea cununii fiecăruia, arată că cununa fiecăruia este într-un fel a
celuilalt. Fiecare este unit cu celălalt, în iubirea dintre ei stă cununa şi mărirea
fiecăruia82. Mirii sunt încununaţi pentru victoria ce au realizat-o asupra poftelor trupului.
Sfântul Ioan Gură de Aur se întreabă cu ce drept va mai fi încununat cel care înainte de
căsătorie s-a dăruit femeilor pierdute. În sec. al -XVI-lea grecii confecţionau cununiile
din ramuri de măslin în care se împleteau şuviţe de lână albă şi roşie. Măslinul era
simbolul bogăţiei, al sănătăţii, al perenităţii, al mântuirii; lâna cea albă este puritatea
mirilor, în timp ce cea roşie este speranţa de a-şi vedea sângele lor încununat de urmaşi. 83
Pentru aceste motive se şi cântă ptr. miri rugăciunea: ,, Doamne Dumnezeul nostru, cu
mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii”84.
Cununiile se dau mucenicilor ptr. răbdarea lor în credinţă. Şi soţi au de răbdat
asaltul multor ispite în viaţă lor de familie, e necesar ca să rabde multe greutăţi ca să ia
cununa iubirii depline. Mărirea dată de cunună este împletită şi cu suportarea unei aşceze,
a unei răbdări şi e mai necesar să împlineşti unele responsabilităţi. Ptr. aceasta se face
semnul crucii peste faţa celor pe a căror cap se aşează85. La cununie apostolul e luat din
Epistola Sf. Ap. Pavel către Efeseni cap. 5, vers. 20-33. Unde nunta este comparată cu
legătura sfântă şi indisolubilă dintre Hristos şi Biserică. Viitorii soţi sunt îndemnaţi
binenţeles să se iubească între ei cu aceeaşi dragoste. Evanghelia de la Ioan cap. 2, vers.
1-11, pericopa care ne istoriseşte minunea făcută de Isus la Nunta din Cana Galileii, la
care a luat parte şi mama Sa86.
După Apostol şi Evanghelie, preotul cere în o rugăciune iarăşi „păzirea cinstită a
nunţii lor”, „ păzirea nespurcată a patului”, binenţeles de pofte oarbe, de gânduri de
infidelitate. Se cere de la Dumnezeu ca legătura lor „ să fie fără de păcat”, astfel iubirea
81
Ene Branişte, Liturgica specială, p.333;
82
Dumitru Stăniloaie, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. III., p.207,
83
I.V. Botiza, Elemente de liturgică creştină orientală, p.224;
84
Ene Branişte, Liturgica specială, p.335;
85
Dumitru Staniloae, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. III., p.208;
86
Erne Branişte Liturgica specială, p334;

30
va fi deplină87. După aceea li se dă să bea din un pahar comun sau de obşte. Se arată că ei
se vor îndulci din dulceaţa comună a dragostei şi a bucuriei, 88 soarta comună a viitorilor
soţi ce se vor împărtăşi împreună cu aceleaşi dureri şi bucurii. Acest lucru vrea să arate
bucata de pişcot, cozonac care se dă acum prin unele părţi. Paharul cât şi pâinea ne duc
cu gândul la împărtăşirea mirilor care avea loc în trecut la acest moment al slujbei,
Cununia se făcea după Liturghie, când mirii se împărtăşeau. Acum se cântă: „ Paharul
mântuirii.........”(Ps.115,4).
Înconjurarea mesei de către preot, miri şi naşi în chip de horă exprimă bucuria
firească şi sentimentul de jubilare datorate nunţii, sentimente care s-au exprimat
întotdeauna prin muzică şi dans. Această înconjurare este ca cea de la botez şi de la
hirotonire. Dansul religios făcea parte din cultul ebraic, dar şi din cultul altor religii
precreştine89. Înconjuraea mesei se face de trei ori îsemnând neîntreruperea legăturii şi a
iubirii lor. Drumnul vieţii conjugale nu mai este simplu itinerariu, este în axa etermităţii
adus. Petrecerea, umblarea lor împreună este ca şi a axei nemişcate a unei roţi care se
învârteşte ( vezi foto ).90 Nunta se face ptr. ca să se nască copiii în frica de Dumnezeu,
ne amintim de naşterea minunată a dumnezeiescului Prunc din Sfânta Fecioară, care a
fost prezisă de Is. 8,13; de aceea cântăm imnul:”Isaie, dănţuieşte! Fecioara a avut în
pântece........”. După aceea se cântă „Sfinţilor mucenici.....” şi „ Mărire Ţie, Hristoase
Dumnezeule........”, două tropare muceniceşti luate din Octoih, de la Vecernia de vineri
seara de la glasul al -VII –lea 91. În momentul înconjurării se mai cer Sfinţilor Mucenici
ca prin rugăciunile lor să se mântuiască sufletele celor care se cunună, prin o răbdare
care imită rabdarea lor. Bucuria naşterii de prunci, bucuria iubirii dintre soţi, nu e lipsită
de înfrânări, de strădanii, de dureri. Aceste imne se mai cântă şi la hirotonire exact ptr.
aceleaşi motive. Luând cununiile de pe capul mirilor, preotul vorbeşte din nou de mărirea
lor, îi felicită pe miri în numele Bisericii 92 : ,, Mărit să fii, mire, ca Avraam......” , ,, Iar tu,
mireasă, mărită să fii ca Sarra......”. Ei vor purta în chip nevăzut toată viaţa lor cununiile
dacă o să trăiască în iubire adevărată, în fidelitate, răspundere şi în respect reciproc. Cu
aceste cununi o să ajungă în Împărăţia cerurilor:”Dumnezeule ......primeşte cununiile lor
87
Dumitru Stăniloae, Teologie dogmatică ortodoxă, vol III, p.208;
88
Ibidem;
89
Ene Branişte, Liturgica specială, p.334;
90
Dumitru Stăniloae, Teologie dogmatică ortodoxă, vol III, p.209,
91
Ene Branişte, Liturgica specială, p.334,
92
idem, p.335,

31
în împărăţia Ta, păzindu-i nespurcaţi şi fără de prihană şi neispitiţi”. 93 În optustul Nunţii
sunt pomeniţi împăraţii Constantin şi Elena, dar şi mucenicul Procopie. Cei care sunt
cununaţi sunt ridicaţi la o cinste împărătescă, la conlucrarea pentru credinţă, ca şi
împăraţii Constantin şi Elena, dar şi la răbdare ca şi mucenicii. De fapt greutăţile se
amestecă cu dulceaţa unirii trupeşti şi sufleteşti, având rol ca să o spiritualizeze94.

III.4. SFINŢIREA CÃSÃTORIEI

Credinţa creştină a considerat mereu că omul e o fiinţă una şi duală, unde spiritul
şi materia se întrepătrund şi trăiesc ceva nou. Erosul doreşte să ne ridice la „în extaz” spre
divin, dar pentru aceea este nevoie de timp care să cuprindă prurificare vindecare şi
renunţare95.
Un trup fiind constituit din mai multe celule. Pentru ca un trup să fie viu e necesar
ca celulele sale să fie vii. Ca trupul lui Hristos să fi viu e necesar ca Spiritul Sfânt să-i
dăruiască neîncetat celule vii, transformând căminele conjugale care doresc aceasta, în
celule ale Trupului lui Hristos, în celule ale Bisericii. Acesta este Taina încoronării,
consacrării, sfinţirii iubirii conjugale în Spiritul Sfânt, numită în mod obişnuit „Taina
Cununiei”.96
În oficierea Cununiei găsim aceleaşi elemente ca la Botez şi la Euharistie. Un
memorial, o anamneză, amintire recunoscătoare pentru minunile lui Dumnezeu faţă de
tânăra pereche apoi o invocare a Spiritului Sfânt pentru ca Acesta să împlinească acum
ceea ce memorialul a invocat iar la sfârşit o înpărtăşire sau participare în comuniune a
perechii noi în viaţa Împărăţiei.
În cusul Euharistiei, Biserica oferă Dumnezeu pâine şi vin; în cursul celebrării
căsătoriei, Biserica oferă lui Dumnezeu pe logodnic şi pe logodnică care sa oferă ei înşişi
unul altuia şi amândoi împreună lui Dumnezeu. Se exprimă fagăduinţa de fidelitate pe
care logodnicii şi-o fac unul altuia şi în întreaga slujbă a logodnei, le sunt date inelele sau
verighetele arvună a credincioşiei lor.

93
Dumintru Stăniloae, Teologie dogmatică ortodoxă, vol III, p.209,
94
idem, p.210,
95
Benedict al -VI-lea, Deus caritas est, p.11;
96
Viu este Dumnezeu, Catehism pentru familie, p.394;

32
 În cursul oficierii Liturghiei, anamneza este evocarea recunoscătoare a întregii
lucrări mântuitoare a lui Hristos. În cursul celebrării căsătoriei, anamneza este evocarea
minunată şi plină de admiraţie a tot ceea ce Dumnezeu a săvârşit pentru sfintele familii,
care de la Avraam şi Saara, până la Ioachim şi Ana au pregătit naşterea Fecioarei Maria şi
prin aceasta primirea de către omenire a Fiului lui Dumnezeu.
Este şi evocarea nunţii lui Hristos cu Biserica, model tainic de unire dinte bărbat
şi femeie. Este şi evocarea nunţii din Cana Galileii în cursul căreia Hristos a făcut prima
Sa minune: la cererea Maicii Sale, El a prefăcut apa fără culoare şi fără de gust în „ vin
bun” roşu şi viguros, deoarece ei nu mai aveau vin, reducând astfel bucuria, transformând
totul prin prezenţă Sa minunată: Dumnezeu S-a întrupat ptr. a schimba totul, spre a sfinţii
viaţa trupului şi spre a intra în viaţa de fiecare zi a oamenilor. În cursul oficierii Sfintei
Euharistii, epicleza este rugăciunea care cere lui Dumnezeu să-Şi trimită Spiritul Sfânt
asupra pâinii şi asupra vinului, spre a le preface în Trupul şi în Sângele Său.
La celebrarea căsătoriei, epicleza este rugăciunea care cere lui Dumnezeu să-şi
trimită Spiritului Sfânt asupra femeii spre a-i încununa cu slavă şi cu cinste (în acest
moment preotul aşează cununiile pe capetele lor) spre a transforma perechea umană în
celulă vie a Trupului lui Hristos. Spiritul Sfânt vine întradevăr să-i încoroneze în
Prezenţa Sa iubirea lor, să o lege de Izvorul Iubirii, de Dumnezeu Însuşi, „ căci
Dumnezeu este Iubire”. Prin ea perechea va putea realiza asemănarea dumnezeiască:
Dumnezeu, într-adevăr, a creeat omul după chipul şi asemănare Sa, „ bărbat şi femeie, El
ia creeat”. I-a creeat ca amândoi uniţi în iubire, să devină un singur trup; ca amândoi să
fie unul, după cum în Modelul lor dumnezeiesc, Cei Trei sunt Una. Spiritul Sfânt va
îngădui bărbatului şi femeii să devină încetul cu încetul după chipul lui Dumnezeu,
adevărate persoane care nu vor fi ele însele decât în măsura în care se vor împărtăşii una
cu cealaltă spre a deveni una, chiar dacă vor rămâne doi. Soţii sunt încununaţi, apoi are
loc o explozie de bucurie exprimat într-un dans sacru ce are loc în jurul Evangheliei
reprezentând prezenţa lui Hristos, în timpul căruia sunt invocaţi şi sfinţii mucenici.
Sf. Liturghie se termină prin Împărtăşire: la fel şi cununia. Bărbatul şi femeia,
uniţi în Duhul Sfânt, se unesc în Hristos, devin împreună membrii ai Trupului lui
Hristos. Cu El se unesc prin împărtăşirea euharistică. Ritualul căsătoriei cuprinde şi

33
înpărtăşirea cu Sfintele Daruri înainte sfinţite, care s-au obişnuit în Biserică până în sec.
al-XV-lea.
Paharul comun cu vin, din care soţii beau împreună, după ce au rostit Tatăl Nostru
atestă acest vechi obicei. Împărtăşindu-se împreună în fiecare duminecă, realizează
scopul căsătoriei: intrarea în doi sau intarea întregii familii în taina lui Hristos97. Iubirea
fiind creatoare, unirea dintre bărbat şi femeie duce în mod normal la crearea de Dumnzeu
a copiiilor, prin mijlocirea iubirii celor doi. Această naştere de copiii este o binecuvântare
ce este cerută cu insistenţă în cursul slujbei căsătoriei. Taina căsătoriei este întemeierea
unei biserici familiale ai cărei membrii, soţii şi copiii lor, o să meargă de acum înainte
împreună cu Hristos spre Împărăţia Sa binecuvântată98.

IV. CĂSĂTORIA ÎN BISERICA ORTODOXĂ

IV.1. Căsătoria, Taină a iubirii

Căsătoria este o Mare Taină a Bisericii Ortodoxe. Orice Taină este o acţiune
sfântă prin care, sub simbol vizibil, le este comunicat credincioşilor Harul invizibil al
Domnului. La celebrarea liturgică prin care bărbatul este unit cu femeia, Dumnezeu
comunică un har necreat menit să le desăvârsească unirea conjugală. Această putere sau

97
idem, p.399;
98
Viu este Dumnezeu, Catehism pentru familie, p.399;

34
har din Ceruri, pe care ei sunt chemati să-l hrănească în sânul Bisericii, taină a lumii care
va să vină, îi va însoţi pe soţi de-a lungul întregii lor vieţi şi chiar dincolo de moarte
(exaltarea fidelitătii printr-o consacrare eclesială specifică, mai profundă pentru cel care
supravietuieste celuilalt).

Semnul vizibil este consimţământul liber al logodnicilor, manifestat din punct de

vedere eclesial în Dumnezeiasca Liturghie şi prin simbolurile care-i introduc pe logodnici
în realitatea deplină a uniunii lor conjugale. Harul invizibil este transformarea iubirii
omeneşti în iubire desăvârşită, încununarea regească a soţilor în dragostea lor. După cum
spun Părinţii Bisericii, experienţa vieţii conjugale este eclesială şi, asemenea vieţii
monastice, este altoită pe întemeierea Împărăţiei întru Biserică şi îşi scoate forţa din
participarea la Sfintele Taine. Căsătoria este astfel de esenţă euharistică. Uniunea
bărbatului şi a femeii îşi găseşte originea în darul lui Dumnezeu, desăvârşirea şi
împlinirea sa în Dumnezeu.

IV.2. Celebrarea căsătoriei ortodoxe

Se găsesc în Liturghiile Bisericii vechi a Orientului şi Occidentului (Liturghia

galilor) nouă rituri propriu-zise al căror ansamblu alcătuieste celebrarea nuntii: (1) Ritul
logodnei acasă sau la intrarea în biserică: făgăduinţele reciproce solemne, semnul crucii
făcut pe frunte cu inelul logodnicului şi al logodnicei şi Traditia de schimbare a inelelor;
unirea flăcării lumânărilor personale într-o singură flacără, (2) Unirea mâinilor drepte
acoperite de patrafirul preotului – care este legătura cu iubirea dumnezeiască si aminteste
de a doua povestire a Facerii, (3) Ritul Sfântului Văl (mirii sunt acoperiti cu vălul
potirului) si Sărutul Păcii schimbat în spatele Sfântului Văl, (4) Binecuvântarea mirilor,
(5) Împărtăsirea cu Trupul si Sângele Domnului din potir, care pecetluieste căsătoria, (6)
Ritul potirului si al vietii comune, (7) Încoronarea mirilor, (8) Drumul vietii: mirii, într-
un „dans” liturgic circular, înconjoară de trei ori Evanghelia asezată pe o masă, întărind
astfel vointa lor de înrădăcinare constientă în Sfânta Scriptură, (9) Ultimul rit este cel
constituit de Epistola căsătoriei: Ef 5:22,23 si Evanghelia după Sfântul Ioan 2:1-11.

35
 De-a lungul istoriei, celebrarea căsătoriei a suferit unele scurtări. Numai Biserica
Ortodoxă a păstrat toate elementele, deşi împărtăşirea euharistică tradiţională nu se mai
face în general în cursul Sfintei Liturghii, ci sub forma pre-sfinţirii (despărţirea Tainei
căsătoriei de Dumnezeiasca Liturghie are drept motivare cauze faptice de disciplină în
raport cu Comuniunea euharistică). Biserica latină, influenţată de dreptul roman al
căsătoriei şi de opiniile Sfântului Augustin, privilegiind consimtământul reciproc, a redus
în 1614 ritul căsătoriei în vigoare până atunci la vechile rugăciuni de Logodnă,
confirmând importanta acordată în teologia sa a tainelor doar angajamentului contractual,
întemeind căsătoria potrivit doctrinei sale; însă, paradoxal, ea a păstrat obiceiul răspândit
de a înscrie căsătoria în liturghia completă. Reforma urmează în general acelasi punct de
vedere, lăsând în fapt mai multă libertate de interpretare sotilor.

IV.2.1. Măreţia divină a Căsătoriei 

Măreţia divină fiindcă această căsătorie vine de la Dumnezeu şi se încheie sub

ochiul lui Dumnezeu şi autoritatea Sa supremă. Măreţia divină este în aceea, că în
căsătorie este o vie reprezentare a unirii Cuvântului cu natura omenească.

Căsătoria vine de la Dumnezeu - Mai întâi în instituirea sa primară apoi în

înălţarea ei prin Isus Christos la demnitatea de Taină. Dumnezeu alegând pentru
creaturile sale drumul potrivit pentru fiecare în parte, în două stări: una mai sublimă,
fecioria; cealaltă mai accesibilă mulţimii, căsătoria. Celor mai tari el le deschide
imensitatea şi porunceşte dezvoltarea spre stările îngereşti ale cumpătării. Pentru
păsăricile mai slabe El construieşte cuibul căsătoriei unde ele îşi vor griji slăbiciunea lor.
El îl înconjoară cu legislaţia care-i înnobilează şi-l apără: „Dumnezeu este legiuitorul
aşezării ei”. El o ridică până la demnitatea de Taină. Şi ca ultimă şi nespusă măreţie, El o
face imaginea cuprinzătoare a unirii Cuvântului său cu natura omenească.

Căsătoria este reprezentarea unirii Cuvântului cu natura omenească. Marele şi

unicul eveniment pe care trebuia să-l admire cerul şi a cărui teatru trebuia să fie
pământul, este în mod sigur venirea Cuvântului lui Dumnezeu în trupul omului. Cuvântul

36
se aprinde pentru natura omenească de o iubire tainică; el o face fiica lui, ea devine soţia
lui. El este capul, ea este trupul său. Sunt doi într-un singur trup: ea este „os din oasele
sale şi carne din carnea sa”. Pentru ea el părăseşte strălucirile cerului, el îl lasă pe „Tatăl
său” el „vine la soţia sa” şi această unire a devenit de nedespărţit, ea este veşnică.
Cuvântul îi dă propriei sale soţii bogăţiile sale; el i se dă el însuşi întreg şi totul. El se
devotează pentru ea. Pentru ea el este în durere şi în lacrimi; el trăieşte în sărăcie şi în
muncă; el moare în chinul Crucii. Şi când prin moartea sa, el a curăţit-o pe această soţie,
el o înalţă la dreapta Puterii iui Dumnezeu, pe tronul veşnic pe care Tatăl său i l-a
pregătit.

Prin El natura umană a fost divină, ea este îmbogăţită cu bunătăţile cereşti care
sunt moştenirea naturală a Miresei. Această unire nu putea fi sterilă; căci din ea iese
familia divină a celor Aleşi, familia nenumărată, popor infinit, care umple cerul şi
pământul, timpul şi veşnicia.Iată căsătoria pe care trebuie s-o continue unirea noastră pe
pământ ca o reprezentare. Şi de acolo îşi scoate căsătoria creştină cele mai nobile înălţimi
şi cea mai îmbelşugată binefacere.

IV.2.2. Condiţia esenţială a căsătoriei 

Condiţia primă şi esenţială este indisolubilitatea. Aşa este scris despre primele
ceasuri ale vieţii neamului omenesc: „ Ceea ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă”, de
asemenea oricare ar fi putut fi deformarea adusă operei divine în cursul veacurilor,
oricare ar fi legislaţiile omeneşti, voinţa lui Dumnezeu şi legea lui sunt de neschimbat.
Dumnezeu a făcut indisolubilă prima căsătorie; Isus Christos reparând orice ruină,
revocând orice îngăduinţă, aducând totul la integritatea sa şi la primele perfecţiuni, îi dă
căsătoriei indisolubilitatea ei.De altfel ne este uşor de a înţelege raţiunea şi convenirea
legii indisolubilităţii. De aceea este inutil de a comenta Legea care este atat de clară.
„ Femeia este legată prin lege ca să nu se căsătorească cât timp trăieşte bărbatul ei”.

Cu Isus Hristos căsătoria revine la perfecţiunea ei nativă, deşi au făcut-o patimile

omeneşti să cadă. Dumnezeu îngăduia, pentru a evita rele mai mari, însă divorţul absolut

37
interzis sub legea creştină, nu este mai puţin, acolo unde este vorba de cele mai depline
rele. Unirea lipsită de sinceritate, patimile fără frână, siguranţa viitorului, apărarea femeii,
educaţia copiilor, afacerile ele însăşi de siguranţă, acestea sunt relele. Dimpotrivă unde
legea indisolubilităţii este ascultată în mod nobil, căsătoriile sunt prospere fiindcă ele nu
se încheie decât cu maturitate şi înţelepciune.

IV.2.3. Telurile diferite ale căsătoriei

Ţelul fără îndoială este propagarea neamului omenesc. Aceia este minunata putere
dată de Dumnezeu omului, creaturii sale. Atunci când Dumnezeu putea El Insuşi în mod
direct, să dea naştere tuturor oamenilor cum a facut-o pentru primul, nouă înşine ne
incredinţeaza misiunea sublimă de raspandi viata şi de a continua marea familie a
neamului omenesc. Insă un alt ţel este în căile lui Dumnezeu, mai mult decât primul, mai
esenţial, mai sublim: aceasta este sfinţirea.
Dacă două fiinţe nemuritoare se unesc pentru moment pe pământ, o fac pentru a
se întări reciproc în drumul lor spre destinul nemuritor. Căsătoria este un port împotriva
furtunii patimilor, un refugiu împotriva salturilor cărnii şi ale păcatului. Degradarea
omenească este adâncă; omul nu-şi mai poate stăpâni simţurile sale. Dacă Dumnezeu
nu-i dă un mijloc de a îmblânzi acest monstru, el va fi devorat de el. Acest mijloc este
unirea legitimă a bărbatului cu femeia. Că omul are soţia sa; el îi arată iubirea pe care-o
are în inimă; ea potoleşte în ea arderile naturii fugare; că el n-o are decât pe ea şi decât cu
ea şi în ea se sfinţeşte el până la rădăcinile patimilor sale.
Pentru Biserica Ortodoxă, telul dintâi al căsătoriei este dragostea desăvârsită a
sotilor. Una dintre caracteristicile păcatului este acela că nu-si atinge scopul: ori,
responsabilitatea noastră este de a transmite sensul profund al vietii. Aceasta este cauza
pentru care credinciosii ortodocsi sunt atât de profund legati de întelesul sfânt al Traditiei
si mai ales de esenta spirituală si mistică a căsătoriei (exemplu fiind aplicarea strictă a
regulii unicitătii căsătoriei pentru preoti).
Când credinţa scade, scade si speranta, iar omul nu mai îndrăzneste să creadă în
dragostea mai tare decât moartea: căsătoria unică. Într-adevăr, căsătoria „ în Domnul”

38
(Sfântul Pavel) nu este binecuvântată în vederea obtinerii unui bun colectiv al societătii
sau pentru vreun alt motiv, ci în vederea mântuirii fiintelor căsătorite. Atât pentru unul,
cât si pentru celălalt sot căsătoria este punctul de plecare al unei coexistente sfinte si al
unei întăriri a vietii spirituale a celor doi „într-o singură fiintă vie”. Liturghiile
traditionale si Părintii Bisericii situează căsătoria exclusiv în întelesul teologic al
„perechii prin binecuvântare”, ridicată la demnitatea Tainei lui Hristos si a Bisericii. Asa
cum o persoană unită cu Cuvântul este „Biserică” potrivit Sfântului Maxim
Mărturisitorul, tot astfel perechea crestină este chemată să fie o „microbiserică” în care
Iisus Hristos este chemat în fiecare zi să săvârsească din nou minunea din Cana Galileii.

Potrivit spuselor lui Hristos care reprezintă a doua facere a Omului, intimitatea
primei perechi bărbat-femeie si comuniunea cu Dumnezeu apare ca fiind scopul creării
Omului după chipul lui Dumnezeu. Căsătoria este astfel mistică în ea însăsi. Pentru sot,
femeia apare în chip ontologic ca fiind cea din fata chipului său, cineva asemenea lui,
mostenitoare împreună cu el a Harului, împărtăsind cu el constiinta si răspunderea
spirituală a uniunii conjugale, „cea de-a doua autoritate”, cum spune Sfântul Ioan Gură de
Aur, cea care îl îndreaptă când el se înseală, îl încurajează, îl ajută si se bucură împreună
cu el atunci când el are dreptate si e întru adevăr. În textele Părintilor regăsim afirmarea
notiunii caracterului de unicitate a harismelor reciproce a sotului si sotiei, iar nu
supunerea lor, fiecare din soti fiind în căutarea propriei sale măsuri de sfintenie. Unitatea
trupească înseamnă o singură fiintă de comuniune, un singur suflet, un singur duh.
Căsătoria crestină este o vocatie după exemplul căii monahismului.

IV.3. DATORIILE ÎN CĂSĂTORIE

Datoriile cele mai particulare ale soţului: Prima sa datorie este de a menţine în
mod demn superioritatea pe care i-o atribuie Dumnezeu, puterile care i le conferă,
stăpânirea care i-o acordă în casa familiară. Patru titluri ale acestei superiorităţi. El este
mai întâi şef femeii, precum Isus Hristos Bisericii. Femeia iese din el, şi nu el provine din
femeie. Nu bărbatul a fost creat pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. - Acelea sunt cele
patru titluri ale lui. Cine nu vede ce datorii le corespund acestora.

39
 O a doua obligaţie a soţului este de a avea grijă de viaţa soţiei şi de a copiilor. A
lui sunt grijile şi ostenelile vieţii publice. O a treia obligaţie este de a conduce pe femeia
sa, pe ea s-o sfătuiască, s-o înveţe, de a o mustra cu iubire. Femeia trebuie să găsească în
soţul ei un ghid sigur, un sfătuitor înţelept şi blând, un ajutor solid, însă ca îndemnurile şi
mustrările să fie totdeauna moderate cu răbdare dictate de o iubire adevărată şi purtări de
înţelepciune creştină. Soţul ei să-i insufle cu dreptate şi răbdare eroismul şi avantajele
dumnezeieşti ale sărăciei. Aşa va face el pentru lipsurile pe care le va vedea în
însoţitoarea sa; astfel forţa blândeţii şi a răbdării va aduce corectarea spre înţelepciune şi
spre virtute.

Datoriile particulare ale femeii privesc soţul ei, copiii ei, interiorul ei, ca soţie
mamă, stăpână a casei. Datoriile care privesc soţul ei: Ea îi datorează zidire, ea îi
datorează supunere conjugală. Rolul de soţie creştină este imens sub acest raport. Şi să
vedem mai întâi cum Dumnezeu îl pune în mod fericit în măsură să se achite de el. Viaţa
femeii este retrasă, calmă, tăcută, în sânul căminului ei. Pe când soţul ei este agitat, ca o
barcă în mijlocul valurilor dezlănţuite, în mijlocul tulburărilor publice ale vieţii, ea ca
într-un port liniştit, este la adăpost de agitaţii în casa ei. Uşor ea merge la biserică, şi chiar
atunci când datoriile societăţii o cheamă în lume, pudoarea şi reţinerea impuse de sexul ei
îi sunt o salvare sigură. Ea trebuie, când soţul intră agitat şi obosit, adesea mort pentru
şocurile vieţii dinafară, să fie mângâietoarea lui şi sfătuitoare lui iubitoare. Şi ceea ce n-ar
obţine de la el prietenii lui cei mai influenţi, ea înarmată cu farmecele ei inspirate şi din
iubirea ei va şti să obţină. Prin soluţia evlavioasă şi credincioasă bărbatul cel mai răzvrătit
faţă de datoriile creştine se va găsi la sfârşit învins, convins şi plecat.
Soţia îi datorează, soţului ei supunere conjugală. Această, datorie este gravă, pe care ea n-
o ignoră niciodată. Dacă prin oarecare motiv nelegitim oricare ar fi acesta, refuzurile ei îl
vor duce pe soţ la dezordine, ea va purta responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu. Datoria
femeii ca stăpână a casei: Dumnezeu împărţind datoriile familiei şi atribuind bărbatului
greutăţile dinafară şi pretenţiile vieţii publice, păstrează pentru femeie conduita
interiorului. Acolo este domeniul şi câmpul ei de acţiune. Adevărate nenorociri cad
asupra căminului atunci când femeia neglijează conducerea. Nu sunt pentru femeie
sarcinile publice nici să împlinească funcţii sociale. Ea nu este făcută nici pentru
magistratură, nici pentru adunările populare, nici pentru tulburarea frontului, pentru alte

40
cariere pe care trebuie să le îndeplinească numai bărbatul. Pentru femeie grijile casei
unde nimic nu trebuie şi nu poate s-o înlocuiască sunt ale ei. „Nu poţi să dai hotărâri în
senat, însă poţi să dai hotărârea lucrurilor familiare şi chiar mai bine decât bărbatul poţi
administra lucrurile casei. Nu poţi administra public, însă poţi să-i educi frumos pe copii;
poţi să-i deprinzi bine pe copii să nu facă răul, şi să ţie în slujire familia”.

Aşa a reglat dumnezeiasca înţelepciune tot lucrul. Acolo unde omul va fi

neîndemnatic, femeia primeşte toată aptitudinea. Acolo unde femeia este deplasată,
bărbatul aduce facultăţile potrivite. Şi dacă bărbatul a primit ca parte administrarea cea
mai înaltă şi cea mai cinstită, înseamnă că ei trebuie să aibă în familie primul rang şi să-i
rămână şeful necontestat. Datoria comuna amândurora este educaţia copiilor. Iată opera
esenţială; iată opera grea; iată opera la care se cere contribuţia femeii de nelipsit.Ea
hotăraşte asupra viitorului temporal şi veşnic al copilului; ea decide asupra fericirii
familiei. Trebuie mai întâi să-i formeze pentru disciplină. Trebuie să le insufle în mod
puternic principiile religioase.

Trebuie a studia în adânc chemarea lor. Mai întâi disciplina, ascultarea, formarea
moravurilor. Copilul să fie plecat de la început sub jug. Să se evite moleşeala, luxul,
excesele bunăstării. Ca el să fie curat totdeauna. Curăţia la copii la omul tânăr, iată
marele obiect al pretenţiilor părinţilor la care sunt avizaţi. Totul se pierde, prezentul şi
viitorul, dacă omul tânăr este stricat. Omul tânăr desfrânat va fi mai târziu soţul infidel.
Să fie format astfel la o viaţă frugală şi ostenitoare. Ca copilul să ştie să gândească, ca şi
creştin, această înţelepciune îi va folosi mai mult decât toate celelalte. In loc să aspire la
bogăţie el va avea sufletul destul de înalt pentru a dispreţui bogăţia. In loc de a urmări
slava şi onorurile lumii acesteia, el se va încununa cu splendorile veşnice. In loc de a se
ambiţiona spre o viaţă mai lungă, el va aspira la o viaţă divină fără de sfârşit. In loc de a
fi abil să vorbească frumos, el va avea elocvenţa faptelor, prestigiul pe care-l dă virtutea.
Să ne gândim la eroii străluciţi pe care i-a produs religia în cursul.

Acest lucru i se cuvine în mod deosebit femeii. Mai întâi este aptitudinea
minunată dată de Dumnezeu femeii privind opera educaţiei. Apoi uşurinţa pe care i-o
procură viaţa liniştită şi tăcută pe care o duce ea in casă, departe de luptele şi de

41
tulburările vieţii publice. Mai este încă o a treia raţiune pe care ne-o arată Pavel. Educaţia
bună a copiilor este pentru femeie răscumpărarea unei greşeli vechi. Ea a fost sedusă, 1-a
sedus pe bărbat; să lucreze acum Ia mântuirea celor pe care i-a pierdut prin păcatul ei în
Paradisul pământesc. „Femeia se va mântui prin naşterea de fii, dacă-i va educa”.

IV.4. VIRTUŢILE ŞI VICIILE IN CĂSĂTORIE

Se poate zice de familie, la fel de drept ca de State, că pe cât le înalţă virtutea şi le

face prospere pe atâta le consumă viciul şi duce la ruină. Sunt deci virtuţi proprii soţului,
precum îi sunt vicii opuse de care trebuie să fugă el. Dacă iubirea premerge, cu atât mai
mult trebuie să urmeze ea. Dacă ea pregăteşte unirea, cât trebuie să-i rămână suavitatea,
forţa şi salvarea ei.

Dumnezeu şi căsătoria le cere lor o iubire de devotament, o iubire din bunăvoinţă,

la nevoie de compătimire şi de iertare. Aceia este iubirea dublă cu care a iubit Cuvântul
omenirea ca soţie a sa. O iubire de devotament. Soţul va trebui să se devoteze pentru soţia
sa. Pentru ea sunt intervenţiile lui, pentru ea va trebui să facă jertfe. Munca sa, sudorile
sale, pericolele sale, oboselile lui au ca obiect de a o susţine. Trebuie însă şi o iubire din
îngăduinţă, de iubire, de iertare. De altfel, în iubire numai, este pusă nădejdea de ajutor şi
de îndreptare. Fără iubire nu-l transformi nici măcar pe sclav, cu atât mai puţin pe o soţie.

Dumnezeu voind să facă din iubire baza chiar a căsătoriei a voit ca omul să
iubească în soţia sa propriul său trup. Ea este din el, este a lui. In prima zi în Eden,
Dumnezeu a scos-o pe Eva din Adam în extaz; în a doua din marile zile ale omenirii,
Hristos adormit pe Cruce, a fost scoasă Biserica sa, soţia sa, născută din sângele său şi
din apa ce a curs din coasta sa deschisă de suliţa soldatului. Dacă deci soţul îşi ura soţia
sa, înseamnă că el şi-ar ura propria sa carne, şi când el o iubeşte nu face decât să urmeze
impulsul naturii sale şi înclinarea inimii sale.

Apoi este legea fundamentală a căsătoriei. „ Nu pe atâta s-o iubim pe soţia noastră
că este soţie, pe cât este membrul nostru şi îşi are originea din noi, căci această lege a

42
stabilit-o Dumnezeu”. Lege atât de aspră, pretenţie divină atât de absolută, încât soţul nu
mai poate prefera nimic în locul soţiei sale. Pentru ea el trebuie să părăsească „ pe tatăl
său şi pe mama sa”, şi să pună mai presus de cea mai adâncă, de cea mai naturală, de cea
mai veche dintre iubiri, iubirea pe care el a făgăduit-o celei cu care s-a făcut „un altul el
însuşi”. Şi această lege este dublă, având deodată rădăcina sa în Dumnezeu şi în natură,
vizând totodată iubirea lui Hristos pentru Biserica sa, iubire pe care trebuie s-o reproducă
căsătoria, vizând mai mult condiţia naturală care face din femeie mădular chiar al omului;
căci zice apostolul: „ Bărbatul trebuie să-şi iubească femeia sa precum se iubeşte pe
sine”. Două fiinţe nu se cunosc, poate nu s-au văzut niciodată, însă Dumnezeu le
rânduieşte pe unul altuia; intervine adesea o împrejurare care le apropie şi la o primă
privire reciprocă se aprinde flacăra tainică a iubirii.

La ei se admiră o taină. Această fiică pe care grijile parintilor au cuprins-o atâta

vreme, de care le era insuportabil să se despartă un moment, ei o dau, ei se despart de ea,
ei o înzestrează cu această zestre, ei care sunt de altfel atât de avari. Şi toată această
purtare împotriva naturii se începe şi se sfinţeşte cu cele mai uimitoare uşurinţe.
Dumnezeu este acolo. Puterea lui şi înţelepciunea lui poruncesc şi natura se desjudecă
pentru a asculta de el. Şi să n-o pierdem niciodată din vedere.Dumnezeu schiţează astfel
în căsătorie taina prin excelenţă, Unirea Cuvântului său cu natura omenească: „Taina
aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică”.Mai este încă fericirea casei care
pretinde această iubire. Când Dumnezeu făcea din iubirea bărbatului pentru femeie cea
mai categorică dintre iubiri; când pentru a face această iubire, mai de nerezistat încă el
creează femeia, proprie carne a bărbatului.

Acolo unde stăpâneşte iubirea între soţ şi soţie totul va fi progresist în acest
interior fericit. Căci iubirea reciprocă va asigura educaţia bună a copilului; iubirea va face
să stăpânească în această împărăţie familială ordinea, armonia, puterea şi rodirea în fapte.
Trebuie respectul ierarhiei, bărbatul este şeful, femeia îi datorează respect şi ascultare.
Iubirea este necesară pentru armonia şi dreapta repartizare a foloaselor şi a darurilor. Soţii
se completează unul pe altul; nici bărbatul nu este complet fără femeie, nici femeia fară
bărbat. Defectele unuia sunt compensate de calităţile celuilalt; darurile reciproce se fac
echilibru reciproc. Armonia stabilită de Dumnezeu în trupul nostru se înmulţeşte în

43
familie. Capul este conducătorul, membrele slujesc şi ajută şi ascultă. Ori iubirea este
aceia care menţine totul în unire şi în pace. Acela va fi rolul iubirii în căsătorie. Iubirea îi
va da şefului ungerea şi devotamentul: iubirea îi va da femeii şi copiilor uşurinţa şi
bucuria ascultării. Omul să ştie bine ceea ce trebuie să iubească în femeie şi ceea ce nu
trebuie, dacă el este înţelept şi avizat să nu ţină nici o seamă.

Ceea ce trebuie să iubească acestea sunt calităţile inteligenţei şi ale inimii, acestea
sunt virtuţile, este purtarea înţeleaptă şi prudentă, este devotamentul, este credinţa şi
sfinţenia. Ceea ce nu trebuie să ţină nicidecum în seamă, este mai întâi frumuseţea.
Frumuseţea este lucru slab, lucru trecător, lucru stricăcios. Şi de altfel chiar atunci când
prin imposibil, această frumuseţe va dura triumfând de-a lungul anilor şi a bolilor,
obişnuinţa îi va răpi încântarea ei. De altă parte urâţenia nu-i poate răpi femeii încântările
solide şi durabile pe care i le comunică virtutea. Să nu mai căutăm bogăţia în soţie.
Iubirea din aurul ei este o iubire învechită, care ne ameninţă cu înşelări dureroase şi ne va
produce dureri usturătoare.

In căsătorie, unde evlavia adevărată, o virtute solidă, sunt salvarea inevitabilă

reciprocă să înlăture pentru totdeauna orice bănuială injurioasă, orice invidie nestăpânită,
orice pretenţie neliniştitoare, orice închidere injurioasă. După viciul care prin adulter
ruinează un cămin al casei, nimic nu-l strică mai mult decât ca nedreapta neîncredere.
Aceste neîncrederi rănesc de moarte iubirea. Ele strică unirea, ele distrug fericirea, ele
aduc după ele tristul cortegiu al crimelor şi al certurilor, al învinuirilor şi al injuriilor.
Soţul sau soţia neîncrezându-se îşi strică propria lor fericire şi nu mai lasă să se bucure
consoarta lui de nimic.

Stăruinţa căminului familiar înseamnă a-i rămâne fidel(ă), înseamnă a-i continua
unitatea. Că soţul îşi iubeşte interiorul său, că el îl preferă faţă de agitaţiile dinafară,
precum trebuie să prefere însoţirea cu femeia sa, chiar societăţii celor mai dragi prieteni
ai săi şi a celor mai apropiaţi vecini. Iubindu-şi interiorul său, el trebuie să ştie să se
intereseze de tot ce se petrece aici şi se face acolo. Ei să ştie să remarce ceea ce se face
bine pentru a-i da laudele drepte. Ca ceea ce se face rău să nu-i scape şi ca el să ia măsuri
măsurate. Impreună de asemenea când soţii merg la Biserică, luând parte la sfintele slujbe

44
şi intrând în Cuvântul Sfânt care se vesteşte aici. Când aceste predici se fac după aceia
obiectul convorbirilor lor. Dacă sărăcia îi persecută, ca ei împreună să ştie s-o suporte în
lipsurile ei şi în asprimile ei. Ca singura fericire pe care o doresc ei şi o caută să facă să
guste unirea lor.

IV.5. CONDIŢII GENERALE PENTRU A TE CĂSĂTORI

Pentru cununia sub auspiciile acestei religii trebuie ca: cei care vor să se
căsătorească sa fie botezati in cadul Bisericii Ortodoxe, sa nu fie rude de sange pana la
gradul al VII-lea, sa nu fie incuscriti, sa fie spovediti si cumenicati inainte de savarsirea
Tainei Cununiei. Nasii sa fie botezati si cununati in cadrul aceleiasi Biserici. Teoretic,
casatoriile mixte nu se pot oficia in Biserica Ortodoxa, dar in realitate, pe plan local, cu
aprobarea episcopului sau a preotului locului ori a preotului paroh, se pot realiza cu
conditia ca urmasii sa fie botezati in Biserica Ortodoxa99.

IV.5.1. Regulile canonice ale nuntii crestine

Cei doi tineri care vor sa se cunune unul cu altul, sa nu fie intre ei nici un fel de
rudenie trupeasca sau duhovniceasca, adica din Sfantul Botez 100. Cununia intre rude este
oprita cu desavarsire de Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe. Parintii celor doi tineri
trebuie sa se invoiasca si sa se uneasca la casatoria copiilor lor. Nuntile facute fara voia
parintilor nu aduc bucurie copiilor si sunt canonisite de Sfantul Vasile cel Mare in
canoanele 38, 40 si 42 ca si desfranarea, cu trei ani oprire de la Sfanta Impartasanie pana
la impacarea celor doi tineri cu parintii lor. Cei doi tineri trebuie sa se iubeasca si sa se

99
Dupa Hristoitia, Bunul Moral al crestinilor, cap. 26; pag. 67-69, de Sfantul Nicodim Aghioritul
100
I. ALBU, Casatoria in dreptul roman, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988.

45
invoiasca a se casatori unul cu altul; caci de se casatoresc fara voia lor, la indemnul
parintilor sau pentru castiguri materiale, aceasta nunta nu poate dainui.

Logodirea celor doi tineri sa se faca cu preot, dupa randuiala Bisericii, cu

cercetarea canonica cuvenita. Tinerii logoditi sunt datori sa traiasca la parintii lor pana la
cununia religioasa si sa-si pazeasca cu sfintenie fecioria, ca de vor gresi mai inainte sunt
canonisiti de Biserica ca niste desfranati si opriti sapte ani de la Sfanta Impartasanie. Mai
inainte cu o saptamana sau doua de cununia religioasa cei doi tineri sunt datori sa se
spovedeasca la duhovnicul lor din copilarie sau la preotul satului, cu post si rugaciuni si,
daca au voie, sa se pregateasca pentru Sfanta Impartasanie. Cununia religioasa se cuvine,
dupa traditie, a se face dimineata, de obicei Duminica, mai inainte de inceperea Sfintei
Liturghii, iar nasii mirilor sa fie crestini buni, capabili sa invete si sa povatuiasca pe
calea cea buna pe finii lor.

Dupa slujba cununiei, cei doi tineri stau cu cununiile pe cap in mijlocul bisericii,
inconjurati de credinciosi pana la sfarsitul slujbei, iar preotul da binecuvantare de Sfanta
Liturghie si se roaga impreuna cu toti cei de fata pentru ajutorul celor incununati 101.
Crezul si Tatal nostru este dator sa le zica mirele. Cand preotul zice : "Cu frica de
Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati " , atunci cei doi miri se apropie de
Sfantul Potir si se impartasesc cu Trupul si Sangele lui Hristos, daca au voie de la
duhovnicul lor.
Dupa terminarea Sfintei Liturghii cei doi miri sunt condusi la casa mirelui de nuntasi
dupa vechea traditie ortodoxa, unde se aseaza la masa, mananca si se veselesc cu
cucernicie si buna randuiala, intru slava lui Dumnezeu, precum se cuvine crestinilor.
Daca cei doi tineri s-au impartasit, se cuvine sa fie in curatenie pana in seara zilei
urmatoare, pentru cinstea Sfintelor Taine.

Cei ce implinesc aceste reguli crestine la casatorie, primesc binecuvantare de la

Dumnezeu si duc viata linistita in familie si cu buna sporire in toate. Iar cei ce calca
randuiala Bisericii la casatorie, duc viata cu multe ispite. Dupa randuiala Bisericii nu se
fac cununii sambata seara, spre ziua Sfintei Duminici. Unii fac nunta cu scop de castig,

101
Dupa Hristoitia, Bunul Moral al crestinilor, cap. 26; pag. 67-69, de Sfantul Nicodim Aghioritul

46
spre a dobandi daruri si sume mari de bani, schimband Taina Nuntii randuita de
Dumnezeu in rai, in prilej de desfranare, de sminteala si de castig pierzator de suflete spre
a lor osanda. Un alt mare pacat fac tinerii care se cununa numai de ochii lumii, nu pentru
nastere de copii, ci spre placere trupeasca si fac cununie si petrecere in sfintele posturi,
cand nuntile sunt oprite.

IV.5.2. Gradele de rudenie oprite de la căsătorie

Gradele de rudenie sau rudeniile sunt de patru feluri. Rudeniile de sange

(consangenitate) in linie dreapta, care se opresc de la casatorie la infinit. Consangenitatea
in linie dreapta se imparte in doua :In linie dreapta suitoare, adica, tata- bunic - strabunic
etc. şi în linie dreapta coboratoare, adica tata -fecior - nepot -stranepot etc102.

Fratii de o mama sunt de gradul II de rudenie; verii primari sunt de gradul IV de

rudenie; verii de al doilea sunt in gradul VI de rudenie si nu se pot casatori unii cu altii.
Verii de al treilea sunt in gradul VIII de rudenie si au voie sa se casatoreasca intre ei.
Fratii si verii de tata vitreg sau mama vitrega, nu se pot casatori intre ei tot pana la gradul
VIII inclusiv. In cazuri de nedumerire se cere sfatul si dezlegarea episcopului locului.
Membrii a doua familii incuscrite nu se pot casatori pana la al cincilea grad, inclusiv 103.
Membrii a trei familii incuscrite nu se pot casatori pana la al treilea grad, inclusiv, dupa
sinodul patriarhal din Constantinopol, din anul 997. Casatoria cu rude spirituale este
oprita pana la gradul al treilea inclusiv. Nu se pot casatori nasul cu fina, cu mama sau cu
fiica finei. Nu se pot casatori finul cu fiica nasului si fiul nasului cu fiica finei. Inrudirea
prin adoptiune (infiere) se opreste de la casatorie pana la gradul al treilea, inclusiv.

Pentru cazuri cu totul speciale, exceptionale, logodnicii trebuie indrumati sa

consulte pe episcopul locului, care poate anula logodna, sau da cuvenita dezlegare de
cununie si randuieste un anumit canon de pocaina. Cand cei doi tineri sunt rude apropiate,
veri primari, frati primari, frati vitregi, cumnati, etc., nici episcopul nu are voie sa dezlege

102
I. ALBU, Casatoria in dreptul roman, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988.
103
Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. FLOCA, Prof. Dr. Sorin JOANTA, Administratie bisericeasca parohiala
si legislatie, ed. a II-a, Editura Universitatii "Lucian Blaga", Sibiu, 2002, p. 201.

47
o asemenea nunta faradelege, pe care au oprit-o si au legat-o Sfintii Parinti. De obicei,
gradele de rudenie in casnicie, mai ales cele din incuscrire, cele spirituale si din infiere 104,
nasc multe probleme preotilor si Bisericii si nu putini tineri se casatoresc fiind rude, fie
din nestiinta, fie din lacomia de avere, fie din neascultare si necredinta, din care pricina
au mult de suferit in viata.

IV.7. AVORTUL IN BISERICA ORTODOXA

Prin avort se intelege uciderea pruncilor in pantece prin tot felul de mijloace.
Deoarece fatul are suflet viu, creat de Dumnezeu chiar din clipa zamislirii, pentru aceea
avortul este combatut de Biserica si de Sfintii Parinti cu atata tarie, pentru ca se ucide
viata, se pierde sufletul, atat al celui ucis, cat si al celui care savarseste uciderea si calca
porunca lui Dumnezeu, care zice : ,, Cresteti si va inmultiti“( Facere 1, 28 ). Se calca si
porunca a V-a din Decalog, care zice : ,, Sa nu ucizi “( Iesire 20, 13 ) .
Prin avort se ameninta viata de pe pamant, se calca porunca creatiei data de
Dumnezeu in rai, se atenteaza la viata celor mai nevinovate fiinte omenesti, care sunt
copiii; se destrama familia, se imbolnaveste societatea intrega si se aduc peste cei
vinovati cumplite pedepse dumnezeiesti, atat in viata, cat si dupa moarte. Apoi, sufletele
copiilor avortati, nefiind botezate, nu pot intra in imparatia lui Dumnezeu, ci asteapta ziua
cea infricosatoare a judecatii, cand singuri vor acuza pe parintii care i-au ucis in fata
Dreptului Judecator Iisus Hristos. Iata pentru ce avortul este crima, adica ucidere de om si
trebuie combatut cu toata taria de Biserica si de pastorii ei. Femeile care isi avorteaza
copiii, indiferent prin ce mijloace, se numesc ucigase de copii, iar nu mame, si primesc
pedepse grele inca din viata aceasta
Copiii care mor nebotezati, din motive independente de vointa parintilor sau a
preotilor, se pot considera partasi la botezul dorintei, ca si dreptii Vechiului Testament,
sau prin analogie cu vindecarile facute de Iisus Hristos la rugaciunile parintilor sau ale
prietenilor. Caci Dumnezeu nu pedepseste pe cel nevinovat, ci dimpotriva, caci El a creat
104
dupa Dreptul bisericesc oriental de episcopul Nicodim Milas, cap. 202

48
pe om spre fericire. Totusi, parintii copiilor se vor spovedi si li se va randui canon potrivit
cu grija sau nepasarea lor. Adica sa boteze sau sa creasca un copil sarac, sa viziteze un
loc sfant, sa faca milostenie, sa fara metanii, sa tina post etc. Mantuitorul, cand a mantuit
lumea prin Cruce si cand I s-a impuns coasta, a slobozit sange si apa, ca sa se boteze cu
sangele Lui cei care se boteaza in timpul persecutiilor. Mantuitorul numeste mucenicia
botez, caci zice : ,, Puteti sa beti paharul pe care il beau Eu si sa va botezati cu botezul cu
care Eu ma botez ?” ( Mc 10,38). ,, Mucenicii si-au facut marturisirea de credinta,
facandu-se priveliste lumii, ingerilor si oamenilor " ( 1Cor 4,14 ). Copiii avortati, nascuti
fara de vreme, pierduti fara voie, sau care mor indata dupa nastere, fara a primi botezul,
nu pot fi botezati nicidecum dupa moarte, pentru ca nu mai sunt vii. Nu pot fi pomeniti
nici la biserica, pentru ca nu sunt botezati si nu au nume 105. Ei nu sunt membrii Bisericii
lui Hristos. Pentru cei ucisi de parinti cu voia lor, intreaga raspundere ramane asupra
parintilor.
Datoria de a invata pe oameni sa nu-si ucida copiii este a preotilor si a pastorilor
de suflete. Ei trebuie sa arate credinciosilor, cu dovezi din Sfanta Scriptura, din
invataturile Sfintilor Parinti si din dumnezeiestile Canoane, cat de greu este pacatul
uciderii si cat de mare pedeapsa primeste ucigasul de la Dumnezeu. Adam si Eva, dupa
ce au fost scosi din raiul pamantesc pentru pacatul neascultarii de Dumnezeu, s-au insotit
si nascand Eva pe primul copil, anume Cain, a zis Adam: ,, Am dobandit om prin
ajutorul lui Dumnezeu” ( Fac 4,1 ) . Deci, nasterea de prunci, de orice sex, se face” prin
ajutorul lui Dumnezeu”, fie ca este bun crestin, fie ca este pagan, si fiecare nou nascut are
in sine, afara de trupul pamantesc si scanteia dumnezeirii, adica sufletul nemuritor. Caci
spune Sfanta Scriptura: ,, Domnul Dumnezeu a facut pe om din tarana pamantului si a
suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul suflet viu” (Fac 2,7 ) Suflet viu, adica
nemuritor. Astfel, la zamislirea fiecarui prunc in pantecele maicii sale, Dumnezeu pune
inca de la inceput suflet nemuritor in fiecare om. De aceea si proorocul David, insuflat de
Duhul Sfant, zice: ,, Ca Tu ai zidit rarunchii mei, sprijinitu-m-ai din pantecele maicii
mele... Minunate-s lucrurile Tale, Doamne si sufletul meu le cunoaste foarte“
(Ps 138,13-16). Sufletul pruncului se zamisleste in pantecele maicii sale numai prin

105
Pravila Bisericeasca de la Govara, cap. 109;

49
lucrarea Domnului si chiar si zilele lui ii sunt socotite de Dumnezeu cat sa traiasca pe
pamant, inca inainte de a se zamisli.
Biserica lui Hristos nu poate niciodata aproba uciderea de prunci 106 ( avortul, paza
etc.), pentru orice motive. Mantuitorul ne-a spus ca sufletul omului este mai scump decat
orice pe lume (Mt 16,26; Mc 8,36-37). Deci, daca vreo femeie este bolnava, nu la ucidere
de prunci sa-si gaseasca scapare de pedeapsa lui Dumnezeu. Ci, sa se roage lui
Dumnezeu cu umilinta, cu post si cu durere in inima, caci la El este puterea si indurarea
de vindecare a celor bolnavi. Postul, rugaciunea si infranarea intru curatenie a celor
casatoriti si bolnavi, acestea sunt leacul lor, iar nu uciderea de prunci nevinovati. Femeile
care fac avort se imbolnavesc deseori de boli grele, nevindecabile, imbatranesc inainte de
vreme, sufera mai ales de nervi, nasc copii bolnavi si infirmi, nu se inteleg cu barbatii lor,
au mustrare de constiinta pana la moarte, sau cel putin timp de zece ani, daca se pocaiesc
si primesc canonul randuit de duhovnicii lor. Iar daca nu, le asteapta canonul cel vesnic in
muncile iadului, de care sa ne fereasca pe toti Bunul nostru Mantuitor.
Deci ramane clar ca femeia nu trebuie in nici un caz sa se supuna barbatului ei,
cand acela o indeamna, sau o sileste la avort, adica ucidere de prunci. Iar daca femeia este
bolnava si din acest motiv vrea sa-si piarda copiii, niciodata o pricina ca aceasta nu o va
scapa pe ea de osanda cea vesnica, de-si va ucide pruncii ei 107. Femeia crestina si
credincioasa, mai inainte de nastere este datoare sa se spovedeasca la duhovnicul ei, sa se
impartaseasca cu Trupul si Sangele lui Hristos, chiar daca are vreun canon de facut si,
astfel, sa se pregateasca de moarte. Tocmai de aceea Sfanta Biserica da voie femeilor
inainte de nastere sa se impartaseasca, chiar de ar fi oprite pe multi ani, caci Biserica lui
Hristos are in vedere durerile nasterii si primejdia mortii pentru mamele care nasc.
O adevarata mama crestina trebuie sa fie gata intotdeauna de jertfa totala la nastere, adica
de moarte. Prin durerile nasterii, femeia castiga mantuirea sufletului ei, dupa cuvantul
Sfantului Pavel, care zice : ,, Dar se va mantui (femeia) prin nastere de fii, daca staruie
cu deplina intelepciune, in credinta, in iubire si in sfintenie” ( ITim 2,15 ) . Durerile
nasterii s-au dat de Dumnezeu femeii, ca un canon pentru greseala ei cea dintai, dupa
cuvantul Domnului care zice: ,, Inmultind voi inmulti necazurile tale si suspinul tau, in
dureri vei naste fii si spre barbatul tau va fi intoarcerea ta si el te va stapani” ( Fac 3,16 ) .
106
Indreptarea Legii de la Targoviste, cap. 205
107
dupa Dreptul bisericesc oriental de episcopul Nicodim Milas, cap. 202

50
 Asadar, sa inteleaga femeile cele intelepte si credincioase si sa primeasca canonul
cel dat lor de prea Bunul Dumnezeu cu toata bucuria si multumirea, ca este spre iertarea
pacatelor si mantuirea sufletelor lor. Iar daca vreuna din ele va muri in chinurile
nasterii108, pe altarul jertfei si va avea dreapta credinta, aceea se va mantui, cum spune
Sfanitul Pavel, si cu mucenicii se va socoti. Caci Biserica lui Hristos nu accepta nici un
motiv pentru uciderea de copii, adica avort, boala, saracie, primejdie, copii multi, barbati
rai etc. Toti crestinii sunt datori sa se jertfeasca pana la moarte, acolo unde i-a randuit
Dumnezeu sa traiasca.

V. DIFERENŢE ŞI ASEMĂNARI ÎNTRE BISERICI

V.1. Asemănări
V.1.1.Cum poate fi privită căsătoria

Din punct de vedere al legilor naturale privită astfel, căsătoria este unirea prin
legături intime naturale dintre un bărbat şi o femeie, spre a convieţui împreună. Ea
implică dragostea şi ajutorul ce soţii îşi datorează unii altora şi obligaţia de a creşte,
educa şi instrui copiii, cărora le vor da viaţă109.

108
dupa Dreptul bisericesc oriental de episcopul Nicodim Milas, cap. 202
109
Baiaş Filip, Căsătoria, divorţul şi recăsătoria în lumina Bibliei şi a istoriei bisericeşti universale, p.2

51
 Din punct de vedere al individului toată lumea recunoaşte că doreşte să-şi
găsească un partener pe care să- l poată iubi fără rezerve, care să împărtăşească aceleaşi
sentimente, cu care să poată împărtăşi toate problemele vieţii, cu care să-ţi armonizezi
toate planurile, în care să te poţi încrede total şi pe care să te poţi baza în toate
problemele vieţii, cu care să poţi creea un cămin cald, plin de frumuseţe şi de armonie
şi de stabilitate.
Din punct de vedere al legilor civile căsătoria este un contract prin care un
bărbat şi o femeie se înţeleg şi se obligă să trăiască împreună toată viaţa lor. De aceea
soţii trebuie să se prezinte în faţa ofiţerului stării civile ca să-i facă cunoscută hotărârea
lor liberă şi irevocabilă de a se căsători unul cu altul, iar acesta le expune datoriile ce le
au unul faţă de altul şi-I declară căsătoriţi.
Din punct de vedere social familia este prima celulă socială, inima societăţii,
un centru de virtuţi, locul unde se primesc primele sfaturi necesare pentru viaţă. Istoria
ne arată că un popor este tare şi prosper numai când familiile din care este compus sunt
constitute şi trăiesc pe baze morale. Toată lumea recunoaşte că tăria şi sănătatea
familiei formează tăria şi sănătatea societăţii, admiţâd în acelaşi timp că societatea, al
râdul ei, prin forma de organizare şi prin concepţiile ei, contribuie la sănătatea şi
familiei.
Din punct de vedere religios căsătoria este o instituţie divină pentru că
Dumnezeu este autorul firii omeneşti, a legilor omeneşti şi el a instituit-o de la facerea
lumii. Astfel, căsătoria, apare deci ca o legătură legală dintre un bărbat şi o femeie, un
legământ solemn, pentru a petrece împreună până la sfârşitul vieţii lor având drept scop
perpetuarea neamului omenesc şi ajutorul reciproc. Ea a fost instituită de Dumnezeu şi
deci este de origine divină110.

V.1.2. Căsătoria
V.1.2.1. În Biblie

Este dorită şi hotărâtă de Dumnezeu, aceasta rezultă din cuvintele lui

Dumnezeu: ,, Domnul a zis: Nu este bine ca omul să fie singur; să-I facem un ajutor

110
Baiaş Filip, Căsătoria, divorţul şi recăsătoria în lumina Bibliei şi a istoriei bisericeşti universale, p.3
potrivit pentru el”111. În mod evident lipsea ceva în viaţa lui Adam lucru care-l
împidica să se bucure de tot ce Dumnezeu îi rânduise. Acesta nu înseamnă că lipseşte o
compensaţie divină acolo unde există o viaţă de celibat. Chiar Dumnezeu îi chemă pe
unii la viaţa de celibat ca ei să poată îndeplini mai bine planul Evanheliei. Domnul Isus
Hristos a lămurit acesta afirmând: ,, Nu pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este
dat. Că sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor;sunt fameni pe care
oamenii i-au făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru
Împărăţia cerurilor. Cine poate înţeleage să înţeleagă 112. Putem spune că viaţa de celibat
apare ca o excepţie de la regula divină.
Căsătoria este instituită de Dumnezeu, acest lucru rezultă din cuvintele: ,, De
aceea va lăsa omul pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un singur
113
trup” . Apoi văzând că aceste lucruri sunt bune a rostit binecuvântarea: ,, Creşteţi şi
vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste
păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile care mişcă pe pământ şi
peste tot pământul”114. După acest model a cărui creator şi meşter a fost însuşi
Dumnezeu urma şi să se formeze şi să se conducă toate familiile viitoare, deoarece
legea dată de Dumnezeu este sfântă prin însăşi originea şi scopul ei. Din însuşirile
primei familii şi din binecuvântarea divină rezultă că unirea bărbatului cu femeia nu
putea să aibă un caracter temporar. Se observă că Dumnezeu a rezumat căsătoria la
unirea unui singur bărbat cu o singură femeie, adică la monogamie şi nu la poligamie
sau la poliandrie. Numai după ce omul s-a îndepărat de Dumnezeu dedându-se la
plăcerile desfrâului cu mai multe femei. Cel dintâi bărbat după cum arată Biblia care a
inaugurat poligamia luând două femei, pe Ada şi pe Tila, a fost Lameh, germenele
degradării femeii şi a corupţiei bărbatului.115 Prima căsătorie instituită de Dumnezeu
rămâne însă prin caracterul său curată şi sfântă, datorită însuşirilor şi calităţilor primilor
oameni şi a oficierii ei de marele Creator. Omul despărţindu-se de harul dumnezeiesc a
înclinat mai mult spre păcat spre plăcerile imediate, rătăcind de la ţinta hotărâtă
denaturând cu totul familia. El a eliminat tot ce era nobil şi demn în chipul şi

111
Gen.2,18
112
Mt.19,11-12
113
Gen.2,24
114
Gen. 1,28
115
Baiaş Filip, Căsătoria, divorţul şi recăsătoria în lumina Bibliei şi a istoriei bisericeşti universale, p. 4;
asemănarea lui Dumnezeu, păstrând în schimb tot ce era pământesc şi trupesc. Bărbatul
a fost cel dintâi care a îndepărat adevăratul rost al femeii în căsătorie, făcând din ea un
joc al capriciilor şi un obiect al plăcerilor sale.116

V.1.2.2. Căsătoria în creştinism

Căsătoria constituie în creştinism o problemă spirituală şi aceasta se poate

deduce din interesul manifestat de Dumnezeu faţă de cei ce se căsătoresc. După textul
biblic care spune: ,, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a dus-o la om” 117- căsătoria
apare ca o lucrare a lui Dumnezeu. Domnul Isus, ocupându-se de poblema căsătoriei, a
inaugurat începutul activităţii Sale printr-o participare la căsătorie. Căsătoria religioasă
are aspectul ei spiritual prin însăşi rostirea binecuvântării peste cei care se unesc.
Unirea lor în urma binecuvântării apare ca o instituţie divină chemată să constituie
nucleul Bisericii. Isus Hristos consideră bărbatul şi femeia care se unesc prin căsătorie,
ca un singur trup. El spune: ,, Dar de la începutul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut
Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa. Şi vor fi amândoi un
trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un trup”118
Sfântul Paul ridică valoarea căminului creştin pe cele mai sublime înălţimi
spirituale, comparând bărbaţii cu Hristos, iar pe soţii cu Biserica lui Hristos. Iubirea lui
Hristos faţă de Biserică este arătată ca model bărbaţilor, iar ascultarea şi supunerea de
care să dea dovadă soţiile este exemplificată prin atitudinea Bisericii faţă de Hristos. În
ceea ce privesc legăturile în căsătorie, Apostol Pavel spune şi îndeamnă pe credincioşi
să nu facă legături nepotrivite: ,, Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci
ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu
întunericul?”119 şi în alt loc: ,, Cinstită să fie nunta între toate şi patul conjugal
nespurcat. Iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu”120. Paul ridică valoarea căsătoriei
într-atât încât socoteşte că dacă unul dintre soţi este credincios, atât celălat partener cât
şi copiii sunt sfinţi.121 Pavel nu consideră căsătoria ca un scop în sine,pentru credincioşi.
116
ibidem;
117
Gen 2,22;
118
Mc 10,6-8;
119
2Cor6,14
120
Evr 13,4
121
1Cor 7,14
De aceea recomandă văduvelor, celor despărţite de bărbaţi şi chiar celor necăsătoriţi să
rămână aşa, că este mai bine, având în vedere necazurile vieţii. 122 Îndemnurile lui Isus
Hristos şi ale apostolilor, au menirea de a aduce căsătoria la adevărata ei valoare
despărţindu-o de orice necurăţie. Exceptând celibatul de la regula lui Dumnezeu,
dorinţa tuturor este ca unirea prin căsătorie să fie de cel mai înalt grad. Cuvântul lui
Dumnezeu spune: ,, Cel ca găseşte o femeie bună află un lucru de mare preţ şi
dobândeşte dar de la Dumnezeu”123. Căsătoria creştină aşa cum apare în N.T. trebuie să
aibă la bază dragostea sinceră prin care se întăreşte şi se cimenteză legătura, făcând din
cei doi unul. Pentru păstrarea unităţii şi a bunei înţelegeri în căsătorie este necesar ca
cei doi să respecte principiile Bibliei: ,, Supuneţi-vă unii altora în frica Lui Hristos.
Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştrii ca Domului......Bărbaţilor iubiţi-vă nevestele
cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea. Tot aşa să-şi iubescă şi
bărbaţii nevestele lor ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta se iubeşte pe sine
însuşi”124.
În urma căsătoriei civile şi în baza certificatului de căsătorie eliberat conform
legilor ţării, cei doi care-şi iau angajamentul solemn de a păstra căsătoria curată până la
sfârşitul vieţii lor, primesc binecuvântarea păstorului prin rostirea unei rugăciuni
însoţită de punerea mâinilor acestuia peste tânăra pereche. Atât bărbatul cât şi femeia,
curaţi pe deplin cu sufletul şi cu trupul, se dăruisc unul altuia pentru toată viaţa spre a
se iubi, a se ajuta şi a se complecta reciproc, spre fericirea lor şi gloria Creeatorului
ceresc125.

V.1.2.3. Căsătoria în lumina istoriei Bisericii Universale

În societatea antică, familia era în decădere, starea morală a lumii vechi era
defectoasă, mai ales la religiile păgâne, care nu învăţau morala ca şi religia mozaică.
Ele aveau doar idei morale şi nu cunoşteau sancţiuni, dimpotrivă, chiar zeii lor erau
pilde de imoralitate, iar la unele culte orientale desfrâul avea caracter religios.
Imoralitatea se manifesta în spectacole, în viaţa uşuratică, în desfrâu, în risipă. Familia
era slab întemeiată, femeia se găsea în inferioritate, căsătoria era discreditată, divorţul

122
1Cor 7,7-38
123
Proverbe 18,22
124
Ef 5, 21-28
125
Baiaş Filip, Căsătoria, divorţul şi recăsătoria în lumina Bibliei şi a istoriei bisericeşti universale, p.8;
uşor, adulterul, şi concubinajul erau tolerate legal pentru bărbaţi. Soţii nu erau egali în
faţa legii, celibatul se înmulţea, natalitatea scădea, iar căsătoria între soţi din clase
sociale diferite, nu era legală.
Căsătoria în creştinism primeşte un caracter sacru, inviolabil şi indisolubil.
Istoria arată că urmaşii lui Hristos încheiau căsătoria pe viaţă şi nu se despărţeau decât
în caz de adulter, când încă se mai încerca totuşi împăcarea soţilor. Soţii erau egali ca
membrii ai Bisericii, mădulare ale lui Hristos. Ei erau frate şi soră de credinţă, de
nădejde, de viaţă şi de suferintă creştină. Aveau aceleaşi drepturi morale. Creştinii
încheiau cununia cu binecuvântarea Bisericii. Tinerii care voiau să se căsătorească
înştinţau pe conducătorul bisericii despre dorinţa lor şi totodată primeau sfatul şi
binecuvâtarea lui. Înainte de a se oficia căsătoria, clericii se informau de spre tineri prin
diaconi şi diaconese. Deşi era cinstită fecioria, totuşi starea obişnuită era căsătoria. Nu
se admiteau legături în afara căsătoriei. Căsătoria se încheia de regulă între soţii
creştini, care nu erau rude în garde oprite de Biserică 126. Biserica a îngăduit şi căsătoria
între soţii de rang social diferit, pe care legea nu o recunoştea. Adulterul şi alte păcate
contra căsătoriei erau pedepsite de Biserică. Împăraţii romani n-au putut să stăvilească
prin legi adulterul127. Istoria menţionză că Biserica avea menirea să căsătorească pe cei
care doreau să îmbrăţişeze doctrina creştină, unirea lor fiind cu deplina lor învoire, nu
cu sila, cerându-se pentru aceasta consimţământul ambelor părţi. Biserica supunea
legilor nu numai căsătoria, ci şi logodna, adică făgăduinţa soţilor că se vor căsători unul
cu altul. Sinodul din Trula spunea că cel ce va lua de soţie o femeie logodită cu
altcineva era vinovat de adulter. Sinodul al IV-lea de la Cratagina (389) clarifică la fel
relaţiile ce trebuie să existe între cei ce vor să se căsătorească.
Clement din Alexandria, combătând pe mulţi adversari ai căsătoriei arată că ea
este hotărâtă de Dumnezeu, pentru a sfinţii pe soţi. La fel Tertulian prezintă un tablou
frumos al familiei creştine, care era celebrată în faţa bisericii prin binecuvântarea rostită
de preot peste cei care se căsătoreau. Tot în primele sec. ale creştinismului apar unii
care susţineau că actul de căsătorie şi familia sunt o piedică împotriva mântuirii.
Împotriva lor s-a ridicat Sf. Ioan Hrisostomul, care spunea că dacă nu ar fi fost aşa
Dumnezeu nu ar fi instituit căsătoria. Dacă, căsătoria este încheiată în mod legitim cu
126
Sinodul de la Elvira, can. 61;
127
Baiaş Filip, Căsătoria, divorţul şi recăsătoria în lumina Bibliei şi a istoriei bisericeşti universale, p.9;
scopul de a ferici pe soţi şi a procreea, atunci ea este onorabilă, spunea Sf. Vasile cel
Mare. În ce priveşte celibatul, aici o hotărâre bisericească nu obliga pe clericii din
primele trei secole să fie celibatari sau să-şi lase soţiile pentru îndeplinirea unei slujbe
bisericeşti. Doar în sec. al IV-lea s-a interzis prin Sinodul de la Elvira, hirotonirea celor
căsătoriţi fiind obligaţi clericii să-şi lase soţiile.
Fecioria şi văduvele se bucurau de cinste şi de unele privilegii morale, având loc
special în adunarea de cult. În sec. al IV-lea, monahismul este o instituţie deja
constituită. S-au organizat mănăstiri de bărbaţi şi de femei. Fecioarele care dădeau vot
de castitate primeau un văl pentru a-şi acoperi capul. Cei dornici de desăvârşire trăiau
în cumpătare, renunţau la avere şi la lux, se obţineau de la unele alimente şi stăruiau în
practici foarte aspre. Sinodul de la Niceea (325) s-a ridicat împotriva propunerilor ca
preoţii şi diaconii să nu mai aibă drept să locuiască cu soţiile lor. Sinodul a hotărât ca
cei căsătoriţi o singură dată, înaintea hirotoniei să-şi ducă viaţa înainte cu soţiile lor şi
numai cei hirotoniţi ca celibatari să nu mai aibă dreptul să încheie o căsătorie. Datorită
dezvoltării monahismului, clerul căsătorit a început să fie înlăturat. Leon I (440-461) a
interzis căsătoria şi a diaconilor. Căsătoria a fost apărată de scriitorii bisericeşti ca:
Tertulian, Clement Alexandrinul, Tertulian, Augustin, care s-au ridicat împotriva
gnosticilor, maniheilor şi a acelora care considerau căsătoria o invenţie a lui Satan.
Biserica îndruma şi conducea pe membrii săi pe calea perfecţiunii morale,
având grijă de a inspira celor căsătoriţi o viaţă morală. Asupra căsătoriei în primele
secole ale creştinismului s-au îndreptat multe teorii până la Sinodul de la Trento care a
fixat definitiv caracterul de taină. Nu toţi scriitorii bisericeşti au împărtăşit această
doctrină. Biserica de răsărit atribuie căsătoriei două caractere esenţiale: unitatea şi
indisolobilitatea. Prin unitate Bisericii se înţelege că un bărbat nu poate să aibă decât o
singură soţie şi femeia nu singur bărbat ca soţ. Indisolubilitatea dădea căsătoriei
caracterul de legare pe viaţă şi nu se putea desface decât prin moarte sau prin
infidelitatea unuia dintre soţi, care se considera moarte spirituală.
Istoria menţionează că Biserica de Apus a susţinut indisolubilitatea absolută a
căsătoriei. Cel dintâi care a susţinut indisolubilitatea absolută a căsătoriei a fost Sf.
Augustin, care a susţinut şi caracterul de taină al căsătoriei. După el mulţi autori
apuseni au admis explicaţia aceasta a indisolubilităţii căsătoriei ca o consecinţă a
caracterului ei de taină, refuzând să dea caracterul de taină căsătoriilor încheiate între
necredincioşi. Biserica de Apus a dat şi alte explicaţii indisolubilităţii căsătoriei, dar
prin Sinodul de la Trento s-a stabilit definitiv caracterul de taină al căsătoriei admiţând
de asemenea că în căsătorie se întâlnesc două elemente: caracterul şi taina. S-a ivit o
neînţelegere în ceea ce priveşte rolul preotului la binecuvântarea celor care se
căsătoresc. Unii susţineau că binecuvântarea preotului trebuie să fie socotită ca un
element esenţial al tainei, pe cânda alţii susţineau că preotul nu are un rol activ, el fiind
un spectator sau un martor, doctrină care a fost consacrată în Sinodul de la Trente
pentru Biserica de Apus. Biserica de Răsărit recunoaşte caracterul de taină a căsătoriei
numai în urma binecuvântării preotului, de acest caracter depinzând şi indisolubilitatea
ei. Istoria menţionează că în timp ce legea civilă îngăduia căsătoria între cei care nu
aveau aceeaşi credinţă, Biserica a oprit în mod categoric sancţionând pe cei care se
căsătoreau cu femei sau cu bărbaţi eretici.
În ceea ce priveşte situaţia clericilor, Biserica de Apus până astăzi susţine
celibatul, în timp ce celelalte organizaţii religioase creştine admit în conducerea lor şi
persoane care sunt sau au fost căsătorite128.

V.1.3. Diferite concepţii despre căsătorie

V.1.3.1. Curentele lumii moderne

Trăim într-o societate inundată de fel de fel de informaţii. Poţi afla zeci de mii de
răspunsuri în orice subiect care te-ar putea interesa. Avem la dispoziţie un mare număr de
informaţii mult mai bogat de cum au avut strămoşii noştri cu un deceniu în urmă.
Descoperirile din ultimii ani din toate domeniile vieţii îţi iau răsuflerea. Computerul îţi
oferă acces imediat la fel de fel date de actualitate. Trăim într-o societate inundată de
informaţii, dar plină de aroganţă şi lipsită de înţelepciune. Aroganţa aceasta are la
rădăcină ideea eronată că mulţimea de cunoştinţe tehnice pe care omul de astăzi le posedă
este echivalentă cu înţelepciunea.

128
Baiaş Filip, Căsătoria, divorţul şi recăsătoria în lumina Bibliei şi a istoriei bisericeşti universale, pag. 11;
 Adevărata înţelepciune înseamnă o viaţă trăită în temere de Dumnzeu. Un om
care este înţelept urmează planul lui Dumnezeu. Tinerii şi părinţii zilelor noastre sunt
bombardaţi şi ei cu fel de fel de sfaturi privind modul de creştere al copiilor. Sfaturile
provin din nenumărate surse purtând amprenta diferitelor filosofii contemporane. Toate
aceste sfaturi adunate reprezintă nimic mai mult decât un conglomerat de păreri
contradictorii, strigate în gura mare de deţinători. Rezultatul acestei confuzii nu este deloc
bun. Familiile de azi au devenit arenele unei şcene haotice, în pragul dezastrului. Mulţi
dintre părinţi de azi care se confruntă cu probleme de familie se resemnează adesea, şi în
disperarea lor nu fac decât să aştepte o minune, ori să se întrebe dacă nu ar fi fost mai
bine să nu fi avut copiii.
Părinţii sunt confruntaţi cu aceleaşi sfaturi provocatoare de confuzie. Mulţi dintre
experţii care acordă sfaturi pe această temă nu fac altceva decât să combine psihologia
umanistă cu principiile Bibliei. Aceştia accentuează cu plăcere ideea că "orice adevăr este
adevărul lui Dumnezeu". Ei scot în evidenţă faptul că: ,, Biblia nu dă instrucţiuni pentru
construirea unui supersonic american sau a unei lucrări dentare”. În conluzie părerea lor
este că "aurul trebuie căutat oriunde zace”, deci orice fel de informaţie este valoroasă
pentru creştinism. Raţionamentul lor uită faptul că matematica, fizica, şi chimia sunt
discipline care nu fac referinţă la problemele fundamentale ale existenţei spirituale.
Sfaturile lor par a fi creştine, de cele mai multe ori, fiind fundamentate defapt pe un
sistem de idei opus lui Dumnezeu. Spre exemplu psihologia aumanistă, care este defapt
religie, şi nu ştiinţă. Acastă religie pseudo-ştiinţifică a fost fondată de oameni ce au
încercat să ofere fel de fel de alternative la problemele de bază ale omenirii, probleme
expuse clar în Biblie: originea, natura şi destinul omului, prblema păcatului şi a
vinovăţiei. Mulţi sunt sfătuitori care combină aceste ingrediente cu spoiala cunoştinţelor
lor, acoperindu-le mai apoi cu o glazură de versete biblice. Totul pare rezonabil din punct
de vedere spiritual, nefiind de fapt decât o reţetă ptr. o confuzie generală.
Dumnezeu nu doreşte ca poporul Său să exploreze abisul întunecimii înainte de a
savura adevărata cunoaştere a binelui (Romani 16,19). Satana apare ca un înger al
129
luminii, ademenindu-i cu bucurie pe cei nevăzători şi conducându-i pe calea pierzării.
Mentalitatea creştinilot de azi referitor la căsătorie este foarte variată. Unii dintre cei care

129
Ray Wenger, Tiparul divin pentru viaţa de familie, p.12
se căsătoresc, cu toate că sunt botezaţi nu este deplin încreştinată, are urme de superstiţii
chiar. Putem spune că sacramentul căsătoriei este unul dintre sacramentele cele mai puţin
înţelese şi trăite ca realitate sacră şi ca semn. Constatăm ca la căsătorie se vine cu o
mentalitate păgână fiind ceva liber pentru folosirea instinctelor. Dacă analizăm felul de a
gândi al celor ce vor să se căsătorescă, de a trăi şi urările cu ocazia căsătoriei, viaţa celor
căsătoriţi constatăm faptul că profanul este deasupra celui laic. Pentru alţii căsătoria este
un eveniment juridic şi estetic, un ansamblu de responsabilităţi şi interesecomune. Se
doreşte să se urce pe o treaptă socială, iubirea devine ca o datorie şi nu o dăruire
generoasă şi liberă. Sunt şi creştini pentru care căsătoria este un sacrament al
indisolubilităţii, al fidelităţii al procraeţiei responsabile, cu convingerea că toate acestea
nu se pot realiza decât cu harul sacramentului. De fapt căsătoria creştină nu este un
simplu contract, nici un pact de iubire reciprocă, este un mare ascrament care aduce har şi
mântuire130.

V.1.4. Divorţul

V.1.4.1. În lumina Bibliei

Totul în univers, atât în lumea spirituală, cât şi în cea materială a avut şi are un
scop bine determinat. Dacă în lumea materială totul se duce la îndeplinire conform
voinţei divine, legile aşezate de Dumnezeu, încă de la întemeierea lumii, atunci omul,
fiinţa creeată de Dumnezeu încă cu raţiune şi voinţă proprie, poate sau nu să-şi atingă
scopul pentru care a fost creat. Familia aşa cum a fost constituită de Dumnezeu, avea
menirea să pună pe om într-o stare de a-şi atinge scopul, dar omul, prin îndepărtarea de
povaţa divină, rătăceşte de la ţinta hotărâtă de Dumnezeu, denaturând totodată şi
adevăratul rost al familiei. Planul lui Dumnezeu a fost ca cei care se unesc, în urma
căsătoriei să fie un singur trup pe care nimeni în afară de moarte să nu-i poată despărţi.
130
Alois Boşoc, Sacramentele: semnele credinţei şi ale harului, p.189
Unirea celor doi nu putea avea un caracter temporar, pentru că ajutorul şi complectarea
reciprocă sufletească şi trupească a soţilor este o necesitate absolută a fiinţei omeneşti,
pentru întreaga ei viaţă. Glasul lui Dumnzeu a răsunat de la început: ,, Ce a unit
Dumnzeu, omul să nu despartă”131.
Despărţirea celor căsătoriţi a devenit însă foarte frecventă în cele mai multe
locuri fiind o adevărată calamnitate socială, o tristă dovadă că oamenii nu mai sunt
pătrunşi de simţul moral. Alungarea femeii era foarte răspândită atât la evrei cât şi la
celelalte popoare, femeia devenind pe zi ce trecea tot mai desconsiderată şi înjosită.
Cum ştim prin Lameh, cel dintâi poligam menţionat în Biblie, se aduce o mare lovitură
instituţiei divine a căsătoriei. Microbul desfrâului, degradarea morală, corupţia, toate
fărădelegile, fac ca femeia să devină un obiect al plăcerilor trupeşti fiind înjosită,
dispreţuită şi încărcată de dureri.
Îngrijorătoare era şi situaţia poporului evreu şi de aceea Dumnezeu, prin Moise,
dă diferite legi pentru îndreptarea morală şi îndreptarea răului. 132 Bărbatul care era
considerat capul familiei, nu mai poate să-şi exercite puterea absolută, raporturile
dintre soţi sunt în mare parte restabilite de lege. Călcarea legământului conjugal era
pedepsită. Dacă bărbatul îşi bănuia femeia de adulter, trebuia să o ducă înaitea
preotului, care oficia o anumită ceremonie punându-o să jure: "Dacă nici un om nu s-a
culcat cu tine şi dacă fiind sub puterea bărbatului tău, nu te-ai abătut de la el ca să te
pângăreşti cu altul, să nu-ţi facă nici un rău apele amare aducătoare de blestem! Dar
dacă, fiind sub puterea bărbatului tău te-ai abătut de la el şi te-ai pângărit ş dacă un alt
omdecât bărbatul tău s-a culcat cu tine – Domul să te facă să ajungi de blestem şi de
urgie în mijlocul poporului tău, făcând să ţi se usuce coapsa şi să ţi se umfle pântecele
şi apele aceste aducătoare de blestem să intre în măruntaiele tale,ca să facă să ţi se
umfle pântecele şi să ţi se usuce coapsa! Şi femeia să zică :"Amin! Amin!".133
Dacă altădată femeia era alungată fără prea multe dovezi, despărţirea neputând
fi privită ca un divorţ care reclama considerentul reciproc al soţilor, prin lege, s-a
reglementat şi problema aceasta. Moise a văzut că alungarea femeii era prea abuzivă
fiind un pericol pentru moralitatea şi trăinicia naţiunii şi de aceea el împiedică

131
Baiaş Filip, Căsătoria, divorţul şi recăsătoria în lumina Bibliei şi a istoriei bisericeşti universale, p.13
132
Exod 21,1-9:Levitic 18; Deuteronom 24, 1-4;
133
Num 5,19-22
despărţirea cu uşurinţă prin acea carte de despărţire avâd drept motive: nefecioria, lepra
134
la unul dintre soţi, sterilitatea sau absenţa îndelungată din familie. etc. Unul dintre
cele mai vechi formulare de despărţire este păstrat în Talmud sub următoarea
formă: ,, În ziua de…, anul…. după socoteala obişnuită în oraşul…. situat aproape de
fluviul …eu…fiul lui ….lucrând în plină libertate şi nesilit de nimeni te-am alungat şi
dat afară pe tine ….fiica lui….din oraşul …şi care până acum ai fost femeia mea. Te
trimit acum pe tine …fiica lui…De înainte eşti liberă şi poţi cu tot dreptul să te măriţi
cu oricine vei voi şi nimeni nu te va împidica; tu, deci eşti liberă"
Urma apoi semnătura soţului şi de cele mai multe ori semnătura martorilor ce
erau de faţă. Îndată ce femeia primea această carte de despărţire, ea trebuia să
părăsească casa. Femeile însă nu puteau da o carte de despărţire pentru nici un motiv.
Iosif Flaviu aminteşte că atunci când ele se socoteau prea nedreptăţite de bărbaţii lor,
puteau să se plângă judecătorilor, care sileau pe bărbaţi să le facă acte de despărţire.
Divorţul, deşi era necesar în unele cazuri, mai ales când viaţa casnică era de nesuportat,
totuşi el era un mare rău pentru familie şi pentru societate. Prin divorţ însă, divina
instiuţie a căsătoriei se prăbuşeşte, starea morală se înrăuţăţeşte şi mai mult. Dacă acest
dezastru se întâmplă acolo unde Dumnezeu lipseşte, atunci dimpotrivă, acolo unde
mâna divină dă dragoste conjugală, loviturile care ar putea primejdui căsnicia sunt
evitate135.
Divorţul este condamnat de Dumnzeu şi El urăşte despărţirea în căsătorie 136, de
aceea providenţa divină urmărea pas cu pas îndepărtarea răului printr-o viaţă morală,
sfântă ce urma să ce realizeze prin Isus Hristos. Pe când Platon mulţumea zeilor că s-a
născut grec şi nu barbar, liber şi nu sclav, bărbat şi nu femeie, căci băbatul era socotit
mai puţin decât om şi femeia inferioară bărbatului, Dumnezeu prin glasul robilor săi
spune:" Nu mai sunt iudeu, nici elin; nu mai sunt nici rob, nici liber; nu mai este parte
bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Isus.” 137.
Dumnezeu declară pe toţi fii Tatălui Ceresc, fraţi în Hristos, egali şi liberi. Dragostea
conjugală poate dispărea adesea datorită mediului, vieţii morale din afară, care loveşte
adesea în porţile căminului.
134
Dt 24,1-5
135
Baiaş Filip, Căsătoria, divorţul şi recăsătoria în lumina Bibliei şi a istoriei bisericeşti universale, p.16
136
Maleahi 2,16
137
Gal3,28
 Firea omenească pote fi expusă la o serie de primejdii şi ispite, toate acestea
alcătuind un pericol pentru viaţa conjuglă. În N.T. găsim o serie scris că un grup de
iudei l-au întrebat pe Hristos dacă este permis unui bărbat să-şi lase soţia. 138 Isus
dezaprobă dezordinea familiei şi înjosirea căsătoriei şi a femei interzicând despţirea în
căsătorie. Singurul motiv arătat de El şi pentru care se admite despărţirea este
adulterul:"S-a zis iarăşi: Cine va lăsa pe femeia sa, să-i dea carte de despărţire. Eu însă
vă spun vouă: Căci oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face
139
să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter”. La fel şi
învăţătura apostolilor este împotriva divorţului, admiţând divorţul numai în cazul în
care împăcarea era cu neputinţă:" Iar celor ce sunt căsătoriţi, le poruncesc, nu eu, ci
140
Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat”. , iar în altă parte a Ap. Pavel concepe
desfacerea căsătoriei numai în caz de moarte a unui adintre soţi, 141 rămânând valabile şi
cele spuse de Hristos potrivit cărora, căsătoria se mai poate desface şi în cazul când
unul dintre soţi îşi calcă legământul căsătoriei, prin infidelitate conjugală.142 Ap. Pavel
spune celor care au în familie un necredincios:" Celorlalţi le grăiesc eu, nu Domnul.
Dacă un frate are o femeie necredincioasă, şi ea voieşte să vieţuiască cu el, să nu o
lase…….”. 143

V.1.4.2. Divorţul în istoria bisericească

Dacă cercetăm divorţul în pactica bisericescă în lumina istoriei, atunci observăm

că încă din primele timpuri divorţul se practica pe o scară extinsă. Faţă de abuzurile ce
se practicau mai ales în România, creştinii combăteau divorţul ca şi poligamia, arătând
că unirea conjugală nu este numai pur trupească constituită de Dumnezeu încă de la
întemeierea lumii. Chestiunea divorţului a fost puţin tratată în cele dintâi veacuri ale
creştinismului, totuşi l-au admis şi creştinii conform învăţăturii Domnului Hristos.
Iustin Martirul, ce a trăit în sec. I citează în Apologia sa cazul unei femei care s-
a despărţit de bărbatul său păgân şi cu purtări imorale. Clement Alexandrinul admitea
divorţul în baza Sf. Scripturi, care spunea el: " Sfătuieşte pe om să se căsătorească, dar
138
Mc10,1-2; Mt19,3-8,31,32
139
Mt 5,31-32
140
1Cori7,10
141
Rom7,21; 1 Cor 7,39
142
Baiaş Filip, Căsătoria, divorţul şi recăsătoria în lumina Bibliei şi a istoriei bisericeşti universale, p.19
143
1 Cor 7,12-15
nu porunceşte că bărbatul să se despartă de soţia sa” 144. Tertulian în scriarea sa "De
Monogamia" admite divorţul în caz de adulter, când cea divorţată se paote mărita cu
un alt bărbat. Sinodul de la Elvira (305- 306) adimite divorţul, oprind pe femeile
adultere de a se mai mărita şi de a se mai împărtăşi.
Putem aminti într- un cuvânt că sinoadele de la Niceea 325, Constantinopol 361
Efes 431 şi Calcedon, precum şi Ioan Hrisostomul, Sf.Ambrozie şi Sf.Augustin vorbesc
şi dau învăţături pentru păstrarea căminului conjugal. Potrivit Sf. Scripturi nu există alt
motiv de divorţ decât adulterul, totuşi istoria menţionează că ţinând cont de slăbiciunile
firii omeneşti, creştinii au admis divorţul şi din alte motive în afară de moarte şi de
adulter şi anume: atentatul la viaţa unuia dintre soţi, convertirea unuia dintre soţi
necredincioşi, consacrarea în treapta de episcop, intrarea în viaţa monahală, absenţa din
familie de peste cinci ani, avortul, boala incurabilă la unul dintre soţi.145

V.1.4.3. Divorţul azi

În Rusia căsătoria se găseşte în o situaţie foarte gravă. Ziarul " Pravda" din
Moscova, afirmă că 67% dintre căsătorii se desfac prin divorţ înainte de trei ani şi 70 %
se desfac prin divorţ înainte de zece ani. Ziarul dă şi unele cause la acestă situaţie. În
trecut se pare că se cita la divorţ, beţia, ca principal motiv de destrămare a căsătoriei.
Acum motivul principal este, se pare, lipsa de bani. Alte motive sunt: tinereţea şi lipsa
de maturitate a celor care intră în căsătorie, apoi lipsa de locuinţe şi de intimitate a
tinerilor căsătoriţi şi neputinţa soţilor de a-şi petrece concediul împreună datorită
planificării diferite de la servicii.
Evident că tot ce se întâmplă în România, cozile ptr. alimente, lucrul soţilor în
schimburi diferite, repartiţia absolvenţilor în locuri diferite la distanţe mari unul de
altul, schimbarea zilei de odihnă în alte zile ale săptămânii, lipsa de căldură în
apartamente, supunerea femeilor la munci dintre cele mai extenuante, şi la serviciu, şi
la procurarea alimentelor, şi în administrarea casei, toate acestea şi multe alte cauze
sociale exercită o presiune extraordinară asupra familiei şi îi distrug calitatea şi o duc în
cele mai multe cazuri la destrămare. La cauzele sociale care duc la distrugerea familiei
trebuie adăugată şi mentalitatea greşită a epocii, concepţia generală despre lume şi

144
Baiaş Filip, Căsătoria, divorţul şi recăsătoria în lumina Bibliei şi a istoriei bisericeşti universale,p. 15
145
idem, p.16
viaţă, care determină modul în care intră tinerii în căsătorie şi cu care stau în viaţa de
căsătorie. Rar se intră azi în căsătorie cu ideea:"o dată pentru totdeauna", cei mai mulţi
intră cu atitudinea de experienţă, de încercare, cu atitudinea că dacă nu merge se poate
ieşi afară, indiferent cât de mult o va afecta pe cealaltă persoană această ruptură.146
De fapt iată ce spun rudeniile unuia dintre soţi, care trece prin anumite probleme
în viaţa de căsnicie: "Ascultă nu e nevoie să continui să te torturezi. Ieşi afară. Viaţa e
prea scurtă ca să o petreci într-o luptă pe care oricum o vei pierde. Ai făcut tot ce ai
putut şi nu mai merge. Renunţă! Sau cel puţin încearcăşi tu o relaţie în afară. Distrează-
te şi tu puţin. Sunt destui amanţi sau amante, care nu caută altceva decât aventura şi nu
pun condiţii ulterioare. La urma urmei nu trăieşti în 1986 , nu în 1920! Lucrurile sunt
diferite acum! Nu-ţi dai seama? Căsătoria e numai ptr. cei lipsiţi de siguranţa de sine şi
din această cauză nu au curajul independenţei. Dar tu nu eşti aşa. De ce stai în colivia
aceasta mizerabilă? Eşti liber! Pleacă şi nu te uita înapoi! Toată lumea face la fel!".147

V.1.5. Căsătoria este sacrament

Căsătoria este sacrament în Biserica Catolică. Acest lucru se vede in

Sf.Scriptură face aluzie la sacramentul acesta, cuvintele, în care se face aluzie la
graţia ce se dă prin căsătorie, sunt cuv. Sf. Paul (Ef 5,22-32): „ Femei, plecaţi-vă
bărbaţilor voştri ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femei, precum şi
Hristos este cap Bisericii, şi acesta este Mântuitor trupului. Ci, precum se supune
lui Hristos Biserica, aşa şi femeile bărbaţilor săi întru toate. Bărbaţilor iubiţi-vă
femeile voastre, precum şi Hristos a iubit Biserica şi pe Sine S _ a dat pentru
dânsa, ca să o sfinţească pe ea, curăţindu-o cu spălare de apă prin cuvânt, ca
să o pună înaintea Lui şi mărita Biserică, care nu are întinăciune, nici sbârcire, sau
altceva de acest fel, ci ea să fie sfântă, şi fără de prihană. Aşa sunt datori
bărbaţii să-şi iubească femeile lor ca şi trupurile lor, cel ce îşi iubeşte
femeia sa, pe sine se iubeşte. Că nimenea niciodată nu şi-a urât trupul său, ci
îl hrăneşte şi îl încălzeşte pe el, ca şi Hristos Biserica. Că mădulare suntem

146
Viaţa de familie, Elisabeta şi Iosif Ţon, p.13
147
idem, p.14;
trupului, din carnea lui şi din oasele l u i . Pentru aceasta va lăsa omul pe
tatăl său şi pe mama s a ş i s e va l i p i de femeia sa, ş i vor fi amândoi un
trup. Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în biserică". În
cuvintele citate e vorba de sacrament, dovedim aceasta din faptul că e un
semn extern, întemeiat de Domnul Hristos, prin care se dă graţia
sfintitoare. 148 În cuvintele citate apare un semn extern, sacru.
Sf. Ap. Paul în cuvintele acestea vorbeşte despre căsătoria
creştinilor, enumerând datoriile soţilor, căsătoria, după cum ne spune tot el,
înseamnă şi reprezintă un lucru sfânt: unirea dintre Domnul Hristos şi dintre
Biserica Sa:„bărbatul este cap femei, precum şi Hristos cap Bisericii”; „Taina
aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi Biserică”. 1 4 9

Un semn extern, sacru care dă graţia sfinţitoare

Graţia sfintitoare, se vede din faptul că, datoriile cerute de Sf. Pavel
bărbaţilor şi femeilor nu se pot împlini fără de graţia sacramentală. După
învăţătura Sf. Pavel, femeia nu de aceea trebuie să se supună bărbatului său,
deaoarece ea e mai proastă decât bărbatul, ci d i n motivul, că bărbatul e capul
femeii, precum şi Hristos e capul Bisericii. Şi iarăşi: bărbaţii nu de aceea
trebuie să-şi iubească femeile, fiindcă lor le place de ele, ci, că ele sunt
trupul lor, precum şi Biserica e trupul l u i Hristos.
Femeile trebuie să se supună bărbaţilor lor şi bărbaţii trebuie să-şi
iubească femeile chiar şi în cazul, când în ei în loc de însuşirile cerute pentru
supunere ori pentru iubire, s-ar afla însuşiri cu totul contrare, şi aceasta din
motivul, pentru că legătura dintre băr bat şi dintre femeie reprezintă unirea
dintre Hristos şi Biserică. Graţia sacramentală e necesară pentru supunerea
aceasta a femeilor, pentru iubirea aceasta bărba ţilor se dă împreună cu graţia
sfinţitoare, ori mai bine zis: fiindcă graţia sacramentală e însăş graţia
148
V.Suciu, Teologie dogmatică specială, vol II, p.540
149
V.Suciu, Teologie dogmatică specială, vol II, p.541
sfinţitoare, împreunată cu dreptul de primi de la Dumnezeu ajutoarele de
lipsă.
Căsătoria trebuie să se dea graţia sfinţitoare. Din cuvintele citate
avem şi pe al doilea element al sacramentului: conferirea graţiei sfinţitoare prin
semnul acela extern şi sacru. 1 5 0

Căsătoria reprezintă unirea dintre Hristos şi Biserică

Este un semn deplin ce a fost întemeiat de Hristos, se vede din îm-

prejurarea că, deşi căsătoria fusese întemeiată de Dumnezeu , şi deşi ea
reprezentă şi în Legea Veche unirea dintre Hristos şi Biserică, totuşi căsătoria
de fapt nu reprezentase unirea aceasta aşa de perfect, după cum o reprezintă în
Legea nouă, precum ne spune şi Sf. Ap. Pavel. 151 Unii Sf. Părinţi şi cărţile bisericeşti
scot un al doilea argument scriptural despre sacramentul căsătoriei bazându-se
pe Nunta din Cana Galileii (In.2), la care luase parte şi Isus Hristos. După
mărturisirile Sf. Părinţi, Hristos partici pase la nunta aceea cu scopul, ca El să
sfinţească căsătoria. Sf. Chiril din Alexandria, comentând Nunta din Cana Ga-
l i l e i i , zice: „Hristos, invitat fiind, a mers şi el cu învăţăceii Săi (la nuntă), nu
ca să-şi petreacă, ci ca să facă minune şi să sfinţească cauza naşterii omeneşti ,
se înţelege în ce priveşte naşterea trupească. Căci se cuvenia, ca cel ce avea să
reînoiască însaş natura omului şi să o facă mai bună, să bine cuvinteze nu numai pe cei
ce erau născuţi, ci să pregătească graţia şi pentru cei ce aveau să se nască mai
târziu şi să le facă sfântă originea”152.
Sf. Epifaniu vorbind despre minunea aceasta spune: „Cred că Hristos a fost
chemat (la nuntă) din două motive: întâi, ca să pună poftele dezordinate între
marginile onestităţii şi ale curăţăniei... şi ca să suplinească, ce lipsea". Cărţile
noastre bisericeşti de asemenea văd în prezenţa Domnului Hristos, la Nunta din
Cana Galileii, sfinţirea şi binecuvântarea căsătoriei. Astfel în ectenia cea mare de la

150
ibidem
151
E.H. Shillebeecks, Le marriage est un sacramont, p.78;
152
idem, p.542
cununie, diaconul zice: „ Pentruca să se binecuvinteze nunta aceasta ca şi cea din Cana
Galileii, Domnului să ne rugăm” 153.
Aceasta se vede şi în rugăciunea, pe care o adaogă preotul îndată după
ectenie, în care se zice: „ Dumnezeule.... care pentru negrăita dar şi multă
bunătatea Ta ai venit în Cana Galileii şi ai binecuvântat nunta, ce era acolo, ca să araţi
că, împreunarea legiuită şi naşterea de prunci dintrânsa este cu voia Ta; însuţi,
Dispunătorule Preasfinte, primeşte rugăciunea noastră a robilor Tăi, şi venind şi aici,
precum acolo, cu fiinţa Ta de faţă acea nevăzută binecuvântează nunta aceasta şi dă robilor
Tăi acestora viaţă paşnică, lungime de zile, minte întreagă, iubire unuia către
celălalt întru legătura păcii, viaţă întru lungime de zile, dar de prunci, cununa cea ne-
veştejită a măririi” 154.

Din Tradiţie
Cărţile bisericeşti şi Sf. Părinţi afirmă despre căsătorie că este un lucru
sfânt, prin care mirilor li se dau ajutoarele de lipsă pentru suportarea greutăţilor
căsătoriei. Tertulian recunoaşte sacramentul căsătoriei când zice: „Fie de ajuns să
spunem fericirea căsătoriei, pe care o împreună Biserica, o întăreşte jertfa şi o
sigilează binecuvântarea, pe care o vestesc îngerii şi Tatăl o aprobă".
Sf. Chiril din Alexandria afirmă că Hristos de aceea s-a dus la Nunta din
Cana Galileii, „ca să sfinţească cauza naşterii omeneşti şi „să pregătească graţia
şi pentru cei ce aveau să se nască mai târziu şi să le facă sfântă originea".
Sf. Augustin, spune despre căsătorie, că ea e sacrament, şi o aseamănă
cu sacramentul hirotoniei:”Binele căsătoriei la toţi oamenii, zice el, şi la toate
popoarele e pentru procrearea de fii şi pentru castitate, iar ce se ţine de poporul lui
Dumnezeu ea mai este şi pentru sfinţenia sacramentului, din cauza căruia nici nu-i
este iertat femeii să se mărite după altul, până când îi trăieşte bărbatul, chiar şi dacă ea
primise carte de despărţire, şi nici chiar din cauză, ca să nască fii, care e
singura cauză, pentru care se face căsătoria. Căci, chiar şi dacă nu urmează
procrearea fiilor, pentru care se face căsătoria, legă tura căsătoriei tot nu se
desface decât numai prin moartea soţului, cum ar fi şi cu hirotonirea clericilor
153
Molitfelnic, p.36
154
Molitvenic, p.45
pentru sfinţirea poporului. În cei hirotoniţi totuşi rămâne sacramentul hirotoniei, aşa în
cât, dacă cineva ar fi scos din cler pentru o vină oare care, el tot nu se scapă
de sacramentul Domnului, care i s-a imprimat odată, deşi acesta îi rămâne numai
pentru a-1 osândi". Sf. Părinte vorbeşte despre nedesfacerea căsătoriei creştine,
indisolubilitatea provenind din faptul că, această căsătorie este sacrament.
Molitfelnicul spune la rugăciunile de la cununie, în care preotul se roagă :
„Însuţi, Dispunătorule Doamne Dumnezeul nostru, trimite şi acum darul Tău cel ceresc
peste robiii Tăi aceştia, şi dă fecioarei acesteia să se plece bărbatului întru toate,
şi robului Tău acestuia să fie cap femeii, ca să vieţuiască după voia Ta”. 155
Iar în altă rugăciune preotul cere: „Doamne Dumnezeul nostru care întru
mântuitoarea purtarea Ta de grijă în Cana Galileii ai învrednicit a arăta nunta
cinstită prin f i i n ţ a Ta de faţă: însuţi şi acum păzeşte în pace şi întru un cuget pe
robii Tăi aceştia, pe care ai binevoit a se împreuna unul cu altul; arată cinstită nunta lor;
fereşte nespurcat patul lor; binevoieşte nepetată să-şi petreacă viaţa lor împreună. Şi îi
învredniceşte să ajungă întru bătrâneţe adânci, cu inimă curată împli nind mandatele
Tale”. Credinţa Bisericii susţine pe cele 7 sacramente ale Legii Noi, între care se
numără şi căsătoria. 156

Din raţiunea teologică

Cristos s-a îngrijit de lipsele fiecărui om, a întemeiat pentru fiecare condiţie
particulară a omului câte un sacrament corespunzător. Mântuitorul, nu a voit să
sfinţească şi să dea darurile, nemijlocit, ci prin mij locirea sacramentelor. Lipsind
ca Domnul Hristos să întemeieze un sacrament şi pentru cei căsătoriţi, ca prin
sacramentul acesta lor să l i s e dea darurile fară de care nu se puteau suporta
greutăţilor căsătoriei. 157

V.2. DEOSEBIRI

155
V.Suciu, Teologie dogamtică specială, vol. II,p.543;
156
idem, p.544; Molitvenic, p.43
157
ibidem
V.2.1. În celebrare

Este destul de greu să ne pronunţăm referitor la acest lucru. Diferenţele in ceea ce

priveşte celebrarea sunt foarte mici.

V.2.2. Divirţtul în Biserca Ortodoxă

Biserica Ortodoxa ingaduie trei casatorii, insa in anumite conditii. Sfantul Vasile
cel Mare, in canonul 87, spune despre a doua nunta : ,, Casatoria a doua este ingaduita de
Biserica, numai celor ce au ramas vaduvi de tineri prin deces si n-au copii”. Casatoria a
doua nu se binecuvanteaza cu cununie, ci se canoniseste doi ani la, a nu se impartasi, iar a
treia casatorie trei ani”, zice Sfantul Nichifor in canonul 2. Daca cei ce se casatoresc a
doua oara sunt batrani, " unii ca aceia manie pe Dumnezeu, sa aiba pocanie trei ani si
metanii cate 24 pe zi”. Slujba cununiei a doua se face simpla si fara fast, iar preotul nu
are voie sa ia parte la masa lor.
Preotul, daca ramane vaduv, nu are voie sa se casatoreasca a doua oara. Daca
totusi indrazneste la a doua casatorie, pierde preotia si nu mai are voie sa savarseasca
nimic din cele ale preotiei. Casatoria a treia se ingaduie de Biserica " numai de mare
nevoie, acelora care nu au copii, pana ls varsta de 40 de ani ". Nunta cea dintai este
lege, a doua iertare, iar cea de-a treia este calcare de lege.
Casatoria a patra este oprita cu desavarsire de Biserica. Cel vinovat este " afurisit
si lipsit de toata slujba Bisericii " pana se desparte de acea persoana si se pocaieste opt
ani. Iar Sfantul Iustin Martirul si Filosoful, in cartea sa Apologia, spune despre a doua
casatorie: ,, Dupa Dascalul nostru, cei ce s-au casatorit a doua oara dupa legea omeneasca
sunt pacatosi, precum si cei ce cauta la femeie spre a o pofti. Ca nu numai cel ce
preacurveste cu fapta este preacurvar, ci si cel ce voieste a preacurvi, fiindca nu numai
faptele ci si gandurile sunt vazute la Dumnezeu..”. Pe cei ce fac mai multe casatorii,
Sfintii Parinti ii numesc poligami. Deci, dupa a doua nunta nu mai este nunta, ci
poligamie. De aceea a zis Domnul samarinencei care pacatuise cu cinci barbati: ,, Pe care
il ai, nu-ti este tie barbat” (In 4, 18). ,, Cei ce au trecut peste a doua nunta, nu merita sa
fie numiti barbati si soti", zice Sfantul Vasile cel Mare.
Dupa invatatura data de Dumnezeu, casatoria este indisolubila, adica una singura
pe toata viata: ,, Ceea ce Dumnezeu a unit, omul sa nu desparta” (Mt 19,6). Numai
moartea desparte in chip firesc pe cei doi soti. Totusi, sunt cateva exceptii ingaduite de
Biserica, care duc la despartirea sotilor intre ei prin divort. Iar divortul este desfacerea
casatoriei pe care o provoaca sotii intre ei, pentru care Biserica nu le poate da nici o
binecuvantare sau hotarare juridica oficiala. De aceea, nici nu se prevede vreo slujba
bisericeasca la divort. Adevarata legiuitate a nuntii consta numai in casatoria intaia.
Desfacerea ei legala o face numai moartea unuia dintre soti, sau pe plan mai inalt,
moartea ambilor soti, caci dupa moarte” sunt ca ingerii, necasatoriti " (Mt 22, 30).
Motivele canonice de divort sunt : adulterul (preacurvia), adica violarea credintei
conjugale de catre sot sau sotie. Acest motiv de divort se bazeaza pe Sfanta Evanghelie,
adica pe dreptul divin (Matei 19, 9). Pe langa adulter, sotul poate sa divorteze cand i se
pun curse care pericliteaza viata, indreptate contra existentei casatoriei, de catre un sot
impotriva celuilalt, cum ar fi refuzul sotului sau sotiei de a naste copii. In acest caz partea
nevinovata are drept sa solicite divortul. Iarasi, sotul poate divorta cand sotia se face
vinovata de avort intentionat si prin aceasta impiedica scopul casatoriei sau
cand femeia sau barbatul participa fara voia celuilalt la ospete si petreceri necuviincioase.
Pentru sotie exista motiv de a cere divort cand barbatul sau o acuza public pe nedrept de
adulter cand sotul ei greseste in public sau in ascuns, in casa sau in alta parte cu o alta
femeie. Al doilea motiv principal de divort, dupa adulter, este caderea unui sot din
dreapta credinta - apostazie, necredinta, secta etc. ( I Corinteni 7, 15 ). Iar al treilea cand
unul din soti sau amandoi intra in monahism. Insa " cel ce-si lasa (prin divort neingaduit)
sotia sa legitima si ia pe alta, trebuie sa fie canonisit ca un preacurvar, dupa porunca
Domnului (Mt 19, 9 ) , adica sa fie oprit pana la 15 ani de la Sfanta Impartasanie” , dupa
Sfantul Vasile cel Mare.
Divortul canonic se considera incheiat cand intre soti au urmat motivele de divort
aratate mai sus ( adica : adulterul, lepadarea de credinta, intrarea in monahism etc ) 158 .
Trebuie, insa, pe langa motivele canonice aratate mai sus, sa se tina seama si de motivele
de divort hotarate de legislatia civila. Efectele de drept ale divortului canonic se refera pe
de o parte la sotii divortati, iar pe de alta parte la copiii nascuti din casatorie. Divortul

158
Doctorand Diac. Miron MIHUT, Legislatia romana cu privire la casatorie si familie in ultimii douazeci
de ani, in rev. BOR, LXXXV (1967), nr. 1-2, p. 212.

71
canonic desface in orice privinta legatura conjugala si pune pe soti in acel raport in care
se gaseau inainte de casatorie.

VI. CONCLUZIE

Deşi numărul divorţurilor este mai ridicat ca oricând şi mai mulţi consideră
căsătoria demodată, totuşi Dumnezeu a instituit căsătoria ca să funţioneze perfect şi ca
şi orice pereche de căsătoriţi să trăiască fericiţi toată viaţa lor. Secretul nu constă în
căsătorie ca instituţie, ci în persoanele care o formează. Cele mai multe persoane nu
cunosc modul în care trebuie să funcţioneze o căsătorie. Dumnezeu a văzut de la
început chiar că de fapt căsătoria este o necesitate atât pentru satisfacerea iubirii
umane, cât şi pentru continuarea vieţii pe pământ şi astfel El a autorizat starea sfântă a
căsătoriei.După cum a spus cineva: "În aritmetica cerului e nevoie de doi ca să rezulte
unul", iar Prebendery Colin Kerr adaugă: "Dumnezeu vrea ca viaţa să fie împărtăşită cu
unul care nu va fi atât de mult suplimentar, cât complementar".
Nu trebuie să înţelegem că Dumnezeu ar adăuga la un om pe altul, ci mai
degrabă că El vrea să unească o parte cu cealaltă. În felul acesta cei doi împreună având
fiecare daruri specifice şi fiind în mod deosebit înzestraţi, trebuie să formeze întregul.
Bărbatul este incomplet şi femeia la fel, împreună însă ei reprezintă unitatea minunată

72
şi desăvârşită, aşa cum a conceput-o Dumnezeu. Orice cămin ca să dăinuiască trebuie
să fie întemeiat în bază divină.Dacă cercetăm aceste două Biserici şi încercăm să
înţelegem modul fiecăreia de abordare în ceea ce priveşte căsătoria, observăm că au
atâtea elemente în comun. Teologia este asemănătoare referitor al căsători. Ceeea ce
diferă este în felul de a celebra căsătoria, în faptul că ortodocsii acceptă până la urmă
recăsătoria.Aş putea să spun că cele două Biserici se aseamănă foarte mult la acest
capitol al căsătoriei, şi-l consider un punct de apropiere dintre cele două Biserici, aş
îndrăzni să-l numesc un punct comun în această lume care nu mai este aşa de interesată
de acest mod de convieţuire.

VII. APARAT CRITIC

VII.1. Bibliografie
VII.1.1. Izvoare

Biblia sau Sfânta Scriptură, edit. Institutului Biblic de Misiune al Bisricii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005,
Catehismul Bisericii Catolice, edit. Arhiepiscopiei Romano Catolice, Bucureşti,
1993,
Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, edit. Presa Universitară, Cluj-Napoca,
2001,
Conciliul Ecumenic Vatican II, edit. Arhiepiscopiei Romano- Catolice,
Bucureşti, 1999,
Euhologhion sau Molitvenic, edit. Tipografia Seminarului Arhidiecezan, Blaj,
1940,

VII.1.2. Dicţionare

Dicţionar enciclopedic al Bibliei, edit. Humenitas, Bucureşti, 1999,

73
 Dumitru I.Hâncu-Dicţionar al limbii române, ediţia a -IV-a, edit. Moldova, Iaşi,
1995,
Ioan Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, edit. Institutului Biblic de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994,
Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, edit. Institutului Biblic de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995,
Ioan Tămaş, Mic dicţionar creştin catolic, edit. Sapienţia, Iaşi, 2001,
Tertulian Langa, Dicţionar teologic creştin din perspectiva ecumenismului
catolic, edit. Dacia, Cluj- Napoca, 1997,

VII.1.3. Lucrări generale

Alois Boşoc, Sacramentele: semnele credinţei şi ale harului, edit. Sapienţia, Iaşi,
2001,
Coordonat. Adrian Lemeni, Viaţa religioasă din România, edit. Bizantină, ediţia a
II a, Bucureşti 2005,
Benedict al -XI-lea, Deus caritas est, numărul 52, edit. Presa Bună, Iaşi 2006,
Claudiu Dumea, Calea mântuirii, edit. Arhp. Romano- Cat., Buc. 1996,
Dumitru Stăniloae, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. III, edit. Institutului
Biblic de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003,
Erne Branişte, Liturgica specială, edit. Lumea credinţei, Bucureşti, 2005,
George Remete, Dogmatica ortodoxă, edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2000,
Iosif Ţon, Confruntări, edit. Cartea Creştină, Oradea, 1999,
Isidor Mărtincă, Sacramentele Bisericii Catolice, vol. II, edit. Ahiep. Romano-
Cat. de Bucureşti, 2003,
Ioan Mitrofan, Sfintele Taine, edit. Buna Vestire, Blaj, 2005,
Ioan Ceuţă, Mişcarea penticostală în evenimente şi relatări ale secolului xx, edit.
Lumina Evangheliei, Bucureşti, 2002,
I.V.Botiza, Elemente de liturgică orientală, edit. Medicală Uiversitară “Iuliu
Haţeganu”, Cluj Napoca, 2005,

74
 I.V. Botiza, Studiul diferitelor formaţiuni social-religioase paranormale, curs,
2000
Ioan Tămaş, Drept matrimonial canonic, Iaşi 2003,
Ludwing Hertling sj., Istoria Bisericii, edit. Ars Longa,
Paul Evdokimov, Ortodoxia, edit. Institutului Biblic de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996,
P.I. David, Sectologie, manual experimental, edit. Arhiep. Tomisului, Constanţa,
1998,
Dr. Ray A. Freman, Principiile fundamentale ale credinţei, edit. Shalom, Oradea,
2003,
Sandu Trandafir, Biserica Pendicostală în istoria creştinismului, edit.Luminia
Evagheliei, Bucureşti, 2001,
Sf. Părinte Papa Paul al -VI –lea, Enciclica Humanae vitae, edit. Presa Bună, Iaşi,
1994,
arh.Teodosie Bonteanu, O turmă şi un păstor sau Problema împăcării Bis. de
Răsărit cu Bis. de Apus, ediţia a II a, edit. Unitas, Cluj Napoca, 1997,
Vasile Suciu, Teologie dogamtică specială, vol.II, edit. Tipografia seminarului
greco-cat, Blaj, 1928,

VII.1.4. Lucrări speciale

Antonio Maria Sicari, Cateheză despre căsătorie: pentru soţi şi logodnici, edit.
Galaxia Gutemberg, 2004,
Baias Filip, Căsătoria, divorţul şi recăsătorirea în lumina Bibliei şi a istoriei
bisericeşti universale, Bucureşti, 1980,
Dr.Ed Wheat şi Gaye Wheat, Viaţa intimă în căsnicia creştină, edit. Cartea
Creştină, Oradea, 2005,
Elisabeta şi Iosif Ţon, Viaţa de famile, edit. Cartea creştină, Oradea, 2006,
E.H. Shillebeecks, Le marriage est un sacrament, Paris, Cerf,.
Gary Thomas, Căsătorie sfântă, edit. Kherigma, Oradea, 2007,

75
 Ioan Paul al II lea, Familiaris consortio, edit. Presa Bună, Iaşi, 1994,
John Coblentz, Viaţa familiei creştine, edit. T.G.S. Internaţional, 2
Lawrence J. Crabb Jr., Făuritorii căsniciei, edit. Editeurs de Literature Biblique,
Viena (Austria),
Marie Dominique Philippe, În inima iubirii, edit. Paideia, Bicureşti, 2003,
Mike Mason, Taina căsătoriei, edit. Logos, 1999,
Paul Evdokimov, Taina iubirii, edit. Asociaţia medicală creştină Christiana,
Bucureşti, 1994,
Ray Wenger-Tiparul divin pentru viaţa de familie, edit. Plumb Line Press, S.UA.,
1997,
Viu este Dumnezeu, catehism pentru familie, edit. Hrisma, Bucureşti, 1992,

VII.1.4. Serse web

http://sf.haralambie.tripod.com/id3.html

VII.2. Abrevieri
VII.2.1. Abrevieri biblice

76
 Fa.-Faptele Apostolilor
Fac.-Facere
Sf. Duh-Sfântul Duh
Gen.-Geneză
Sf.Tradiţie-Sfânta Tradiţie
Sf. Scriptură-Sfânta Scriptură
Sf. Ev.-Sfânta Evanghelie
Sf. Spirit-Sf. Spirit
Pt.-Petru
N.T.- Noul Testament
Gal.-Galateni
V.T.- Vechiul Testament
Tim.-Timotei
Mt.- Matei
Ap-Apostol
Mc.- Marcu
Is.-Isaia
Lc.-Luca
Sf.Pavel-Sf.Pavel
Io.-Ioan
Sf.Părinţi-Sfinţii Părinţi
Efes.-Efeseni
Sf.Apostoli-Sfinţii Apostoli
Os.-Oseea

VII.2.2. Abrevieri tehnice

Bis. –Biserică (Biserici) sec.-secol

B.R.U.-Biserica Română sept.-septembrie
Unită S.U.A.-Statele Unite ale
can.-canon Americii
cap.-capitol
C.C.B.O.-Codul
Canoanelor Bisericilor
Orientale
dec.-decembrie
etc.-etcetera
ex.-exemplu
ian.-ianuarie
nr.-număr
ps.-psalm
ptr.-pentru

2
VII.3. Indici (de nume, georgrafici, tehnici)

A H
Hermas, 18
Adulter, 17
Alianţă, 9
Ampliat, 11 I
Andrei, 11, 12
Ierusalim, 10
Augustin, 36, 57, 58, 64, 69
Indisolubilitatea, 17, 58
inele, 24, 26, 27, 33, 4, 6
B Ioan, 6, 7, 10, 12, 16, 18, 21, 22, 23, 24, 29, 30, 31, 36, 39,
48, 57, 64, 74, 75, 76, 77, 14
Biserică domestică, 20 Ioan Gură de Aur, 16, 18, 21, 22, 23, 30, 39
Botezul,, 14 Isus Hristos, 5, 14, 23, 38, 40, 53, 54, 55, 63, 68
Bulgaria, 11 Iubire, 33

C L
Calcedon, 12, 64 Lege, 43, 11
Cana Galileii, 17, 21, 31, 33, 39, 68, 69, 10, 11, 14, 15, 18, Legii noi, 14
19 Liturghia, 35
Căsătoria, 4, 5, 7, 14, 16, 20, 21, 24, 35, 36, 37, 38, 39, 52, Logodna, 6, 26, 29
53, 54, 55, 56, 57, 58, 61, 63, 64, 65, 66, 67, 76
Căsătorie, 76
celulă vie, 23, 33 M
Cofirmarea,, 14
Milano, 11
Constantin cel Mare, 11
Mirul, 14
Constantinopol, 12, 48, 64
Moise, 17, 61, 62, 7, 12
Cruce, 5, 9, 26, 27, 28, 43, 49, 4, 9, 12, 17
Cununie, 26
O
D Odyssos, 11
Dacia, 6, 10, 11, 13, 46, 47, 74
Datoriile, 24, 40 P
Duminceca Rusaliilor, 25
Dumnezeu, 5, 6, 11, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 21, 23, 24, 25, Papa, 10, 19, 20, 76, 5
26, 27, 29, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 42, 43, Paul, 5, 16, 19, 20, 54, 66, 75, 76
44, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 57, 59, 60, 61, Petru, 9, 10, 77
62, 63, 64, 67, 69, 70, 71, 73, 76, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, Pocăinţa, 14
13, 14, 15, 16, 17, 18 Pontul Euxin, 11, 12
Preoţia, 14, 15
preotul, 5, 22, 23, 24, 26, 27, 28, 29, 31, 32, 33, 46, 58, 68,
E 69, 70, 4, 5, 6, 8, 9, 11, 13, 16, 17, 19
Efrem, 12, 11
Episcopul, 11, 5, 7, 9 R
Euharistia,, 14
Eva, 16, 43, 49 reguli crestine, 47
Evangelicus, 12
S
F Sacrament, 5, 7, 14, 19, 20
Fecunditatea, 19 Sângele, 33, 36
Fidelitatea, 18, 19 Scriptură, 7, 9, 24, 36, 66, 74, 77
Fiul, 10, 7, 18 Scythia Minor, 12
Sf. Ieronim, 18
Sfântul Chiril, 16, 21
Sfântul Chiril al Ierusalimului, 16
Sfintei Treimi, 27
Sfinţii Părinţi, 77
Spiritul Sfânt, 10, 32, 33
Spovedania, 14

T
Taină, 5, 35, 36, 19
Tatăl, 10, 28, 34, 37, 69, 14, 16, 18, 19
Tradiţie, 9, 68, 77
Trupul, 33, 36, 46, 51

U
Ungerea Bolnavilor, 14
Unitate, 15

V
Varna,, 11
VII.4. ANEXE

VII.4.1. Cum se face căsatoria

VII.4.1.1. În Biserica Catolică
VII.4.1.1.1. Nunta. Slujba logodnei
După dumnezeiasca Liturghie, preotul, aşezând o masă în mijlocul bisericii, pune
Sfânta Cruce şi Sfânta Evanghelie pe masă, aprinzând şi făcliile în sfeşnice. Şi venind cei
care vor să se logodească, stau în mijlocul bisericii înaintea mesei; preotul, luându-le inelele,
le pune pe Sfânta Evanghelie, al bărbatului de-a dreapta, iar al femeii de-a stânga, dând
naşilor făclii aprinse să le ţină în mâna dreaptă; şi binecuvântând de trei ori capetele celor ce
se logodesc, cădeşte după obicei; şi fiind diacon zice:
Binecuvântează, părinte.
Iar preotul zice cu glas tare:
Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Strana: Amin
Diaconul: Cu pace, Domnului să ne rugăm.
Strana: Doamne îndură-te spre noi.
Diaconul: Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne
rugăm.
Pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici şi pentru
unirea tuturor, Domnului să ne rugăm.
Pentru sfântă biserica aceasta şi pentru cei ce intră într-însa cu credinţă, cu evlavie şi cu
frică de Dumnezeu, Domnului să ne rugăm.
Pentru Prea Fericitul Părintele Papa (N), [pentru (Înalt-) Prea Sfinţitul (Arhi-) Episcopul
(şi Mitropolitul) nostru (N)], pentru cinstita preoţime şi întru Hristos diaconime, pentru tot clerul
şi poporul, Domnului să ne rugăm.
Pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni, pentru cârmuitorii ţării noastre,
pentru mai marii oraşelor şi satelor şi pentru iubitoarea de Hristos oaste, Domnului să ne rugăm.
Pentru robii lui Dumnezeu (N), care acum se logodesc unul cu altul, şi pentru mântuirea
lor, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să dea lor fii spre moştenirea neamului, şi toate cererile cele către mântuire,
Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să li se trimită lor dragoste desăvârşită, paşnică şi ajutor, Domnului să ne
rugăm.
Pentru ca să fie binecuvântaţi ei în deplină înţelegere şi în credinţă tare, Domnului să ne
rugăm.
Pentru ca să fie păziţi ei în viaţă şi petrecere fără prihană, Domnului să ne rugăm.
Ca Domnul Dumnezeul nostru să le dăruiască lor nuntă cinstită şi viaţă neîntinată, Domnului să
ne rugăm.
Pentru ca să fie izbăviţi ei şi noi de tot necazul, mânia şi nevoia, Domnului să ne rugăm.
Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, dumnezeule, cu darul Tău.
După fiecare cerere strana răspunde: Doamne îndură-te spre noi.
Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita, Stăpâna noastră, de Dumnezeu
Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi Sfinţii pomenind-o; pe noi înşine şi unii pe alţii şi
toată viaţa noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm.
Ecfonisul:
Că Ţie se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului
Spirit, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Strana: Amin

După aceea preotul zice cu glas mare această

Rugăciune:
Dumnezeule cel veşnic, Care pe cele despărţite le aduni întru unire şi ai pus dragostea
legătură neîntreruptă; Cel ce ai binecuvântat pe Isaac şi pe Rebeca şi i-ai arătat pe ei moşteni
făgăduinţei Tale; Însuţi binecuvântează şi pe robii Tăi aceştia, povăţuindu-i pe dânşii spre tot
lucrul bun. Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie smarire înălţăm, Tatălui şi
Fiului şi Sfântului Spirit, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Strana: Amin
Preotul: Pace tuturor.
Strana: Şi spiritului tău
Diaconul: Capetele noastre Domnului să le plecăm.
 Strana: Ţie, Doamne
Şi preotul citeşte în taină rugăciunea aceasta:
Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce dintre neamuri mai înainte Ţi-ai logodit Biserica, fecioară
curată, binecuvântează logodna aceasta; uneşte şi păzeşte pe robii Tăi aceştia în pace şi într-un
gând.
Ecfonisul:
Că Ţie se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului
Spirit, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Strana: Amin
Apoi preotul, luând întâi inelul cel din dreapta, face cu el chipul crucii pe faţa
bărbatului, zicând de trei ori:
Se logodeşte robul lui Dumnezeu (N), cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Spirit . Amin
Şi-l pune preotul, împreună cu nunul, în degetul inelar al mâinii drepte a mirelui.
Aşijderea şi miresei, făcând chipul crucii, zice de trei ori:
Se logodeşte roaba lui Dumnezeu (N), cu robul lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Spirit . Amin
Iar inelul acesta îl pune preotul, împreună cu nuna, în degetul inelar al mâinii drepte
a miresei. Apoi nunii schimbă inelele în degetul inelar al mâinii stângi a mirilor.
Diaconul: Domnului să ne rugăm
Rugăciune:

Doamne, Dumnezeul nostru, Care împreună cu sluga patriarhului Avraam ai călătorit în

Mesopotamia, trimiţându-l să logodească femeie stăpânului său Isaac şi prin mijlocirea scoaterii
de apă i-ai descoperit să logodească pe Rebeca; Însuţi binecuvântează logodna robilor Tăi
acestora (N), şi întăreşte cuvântul ce şi-au dat. Uneşte-i pe ei cu sfânta unire cea de la Tine. Că
Tu din început ai zidit parte bărbătească şi femeiască şi de la Tine se însoţeşte bărbatului femeie
spre ajutor şi spre dăinuirea neamului omenesc. Însuţi dar, Stăpâne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai
trimis adevărul peste moştenirea Ta şi făgăduinţa Ta peste robii Tăi, părinţii noştri, cei aleşi ai
Tăi din neam în neam, caută spre robul Tău (N) şi spre roaba Ta (N) şi întăreşte logodna lor în
credinţă, în înţelegere, în adevăr şi în dragoste. Că Tu, Doamne, ai arătat să se dea logodire şi să
se întărească toate. Prin inel s-a dat lui losif stăpânirea în Egipt; prin inel s-a preamărit Daniel în
ţara Babilonului; prin inel s-a arătat adevărul Tamarei; prin inel Părintele nostru cel ceresc S-a
îndurat spre Fiul cel risipitor, când a zis: daţi inel în dreapta lui şi, junghiind viţelul cel gras,
mâncând, să ne veselim. Această dreaptă a Ta, Doamne, a întrarmat pe Moise în Marea Roşie,
căci prin cuvântul Tău cel adevărat cerurile s-au întărit şi pământul s-a întemeiat. Şi dreapta
robilor Tăi să se binecuvânteze cu cuvântul Tău cel puternic şi cu braţul Tău cel înalt, Însuţi dar
şi acum, Stăpâne, binecuvântează această punere a inelelor cu binecuvântare cerească, şi îngerul
Domnului să meargă înaintea lor în toate zilele vieţii lor. Că Tu eşti Cel ce binecuvântezi şi
sfinţeşti toate câte sunt şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Spirit, acum şi pururea
şi în vecii vecilor.
Strana: Amin
Apoi ectenia aceasta, dacă nu urmează imediat Cununia:
Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta, rugămu-ne Ţie, auzi-ne şi ne
miluieşte.
Încă ne rugăm pentru Prea Fericitul Părintele nostru (N), [pentru (Înalt) Prea
Sfinţitul (Arhi-) Episcopul şi Mitropolitul nostru (N), şi pentru toţi fraţii noştri cei întru
Hristos.
Pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni, pentru cărmuitorii ţării noastre,
pentru mai marii oraşelor şi satelor şi pentru iubitoarea de Hristos oaste, Domnului să ne
rugăm.
Încă ne rugăm pentru robii lui Dumnezeu (N), care s-au logodit unul cu altul, pentru
sănătatea şi pentru mântuirea lor.
Încă ne rugăm pentru toţi dreptmăritorii creştini, care sunt de faţă la săvârşirea acestei
sfinte slujbe, pentru sănătatea şi mântuirea lor.
Ecfonisul:
Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi
Sfântului Spirit , acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Strana: Amin
Apoi sfârşitul.
 Se cuvine a şti şi aceasta, că de vor vrea să se cunune cei logodiţi îndată după logodnă,
aşa precum sunt strânşi în biserică, numaidecât începe preotul psalmul „Fericiţi toţi…” şi
corul credincioşilor sau cântăreţilor cântă: Mărire Ţie, Dumnezeul nostru, Mărire Ţie, după
cum s-a arătat la începutul cununiei.
Iar de va fi trecut câtăva vreme după logodna lor, preotul având ştire, iarăşi pregăteşte
masa în mijlocul bisericii, după cum s-a arătat la începutul logodnei, punând peste Sfânta
Evanghelie, în locul inelelor, cununiile: a bărbatului de-a dreapta şi a femeii de-a stânga.
Şi venind cei ce vor să se cunune, având lumânări aprinse, îi cădeşte preotul, citind Psalmul
127, iar credincioşii sau cântăreţii, la fiecare stih, cântă: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă
Ţie.159

VII.4.1.1.2.Slujba cununiei
După ce vin cei logodiţi în biserică, stau înaintea mesei cu lumânările aprinse: preotul
îi cădeşte, citind Psalmul 127, iar credincioşii sau cântăreţii cântă la fiecare stih:
Mărire Ţie, Dumnezeul nostru, mărire Ţie.
Fericiţi toţi cei ce se tem de Domnul.
Mărire Ţie, Dumnezeul nostru, mărire Ţie.
Care umblă în căile Lui.
Mărire Ţie, Dumnezeul nostru, mărire Ţie.
Rodul muncii mâinilor tale vei mânca.
Mărire Ţie, Dumnezeul nostru, mărire Ţie.
Fericit eşti; bine-ţi va fii
Mărire Ţie, Dumnezeul nostru, mărire Ţie.
Femeia ta ca o vie roditoare, în laturile casei tale.
Mărire Ţie, Dumnezeul nostru, mărire Ţie.
Fiii tăi ca nişte vlăstare tinere de măslin, împrejurul mesei tale.
Mărire Ţie, Dumnezeul nostru, mărire Ţie.
Iată, aşa se va binecuvânta omul, cel ce se teme de Domnul.
Mărire Ţie, Dumnezeul nostru, mărire Ţie.

159
Euhologhion sau Molitvenic, p.33-36
 Te va binecuvânta Domnul din Sion şi vei vedea bunătăţile Ierusalimului în toate zilele
vieţii tale.
Mărire Ţie, Dumnezeul nostru, mărire Ţie.
Şi vei vedea pe fiii fiilor tăi. Pace peste Israel!
Mărire Ţie, Dumnezeul nostru, mărire Ţie.

Apoi, închinându-se, preotul sărută Sfânta Cruce şi Sfânta Evanghelie, făcând

binecuvântarea deasupra cununiilor cu Evanghelia.
Şi fiind diacon, zice:
Binecuvântează, părinte.
Iar preotul, cu glas mare:
Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Spirit, acum şi pururea şi în
vecii vecilor.
Strana: Amin
Diaconul: Cu pace, Domnului să ne rugăm.
Strana: Doamne îndură-te spre noi.
Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm.
Pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici şi pentru
unirea tuturor, Domnului să ne rugăm.
Pentru sfântă biserica aceasta şi pentru cei ce intră într-însa cu credinţă, cu evlavie şi cu
frică de Dumnezeu, Domnului să ne rugăm.
Pentru Prea Fericitul Părintele nostru (N), [pentru (Înalt-) Prea Sfinţitul (Arhi-) Episcopul
şi Mitropolitul nostru (N), pentru cinstita preoţime şi întru Hristos diaconime, pentru tot clerul şi
poporul, Domnului să ne rugăm.
Pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni, pentru cârmuitorii ţării noastre,
pentru mai marii oraşelor şi satelor şi pentru iubitoarea de Hristos oaste, Domnului să ne rugăm.
Pentru robii lui Dumnezeu (N), care acum se însoţesc unul cu altul prin taina nunţii, şi
pentru mântuirea lor, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să fie binecuvântată nunta aceasta, ca şi aceea din Cana Galileii, Domnului să
ne rugăm.
Pentru ca să se veselească ei la vederea fiilor şi a fiicelor lor, Domnului să ne rugăm.
 Pentru ca să li se dăruiască lor bucuria naşterii de prunci buni şi purtare fără de prihană în
viaţă, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să li se dăruiască lor şi nouă toate cererile cele către mântuire, Domnului să ne
rugăm.
Pentru ca să fie izbăviţi ei şi noi de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia, Domnului să
ne rugăm.
Apără, mântuieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău.
Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita Stăpâna noastră, de Dumnezeu
Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi Sfinţii pomenind-o; pe noi înşine şi unii pe alţii şi
toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.
Ecfonisul:
Că Ţie se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului
Spirit, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Strana: Amin
Diaconul: Domnului să ne rugăm.
Preotul zice cu glas mare această
Rugăciune:
Dumnezeule Cel preacurat şi Ziditorule a toată făptura, Care din iubirea Ta de oameni ai
prefăcut coasta strămoşului Adam în femeie şi i-ai binecuvântat pe dânşii şi ai zis: creşteţi şi vă
înmulţiţi şi stăpâniţi pământul; şi pe amândoi i-ai arătat un trup prin însoţire; căci pentru aceasta
va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup, şi pe
care i-a unit Dumnezeu omul să nu-i despartă. Cel ce ai binecuvântat pe robul Tău Avraam şi ai
deschis pântecele Sarrei, şi l-ai făcut tată a multe neamuri; Cel ce ai dăruit pe Isaac Rebecăi şi ai
binecuvântat naşterea ei; Care ai însoţit pe lacov cu Rahela şi dintr-însul ai arătat doisprezece
patriarhi; Cel ce ai însoţit pe losif cu Asineta şi le-ai dăruit lor prunci pe Efrem şi pe Manase;
Care ai primit pe Zaharia şi pe Elisabeta şi le-ai dat lor prunc pe Inaintemergătorul; Cel ce din
rădăcina lui Iesei după trup ai crescut pe Pururea Fecioara, şi dintr-însa Te-ai întrupat şi Te-ai
născut spre mântuirea neamului omenesc; Care, pentru negrăitul Tău dar şi multa bunătate, ai
venit în Cana Galileii şi nunta care era acolo ai binecuvăntat-o, ca să arăţi că din voia Ta se face
însoţirea cea după Lege şi naşterea de prunci dintr-însa.Însuţi, Stăpâne Preasfinte, primeşte
rugăciunea noastră a robilor Tăi şi precum acolo şi aici, fiind de faţă cu ajutorul Tău cel nevăzut,
binecuvântează nunta aceasta. Şi dă robilor Tăi acestora (N) viaţă paşnică, lungime de zile,
înţelepciune, dragoste unuia către altul întru legătura păcii, dar de prunci, seminţie cu viaţă
îndelungată, cununa cea neveştejită a măririi. Invredniceşte-i pe dânşii a-şi vedea pe fiii fiilor lor.
Păzeşte viaţa lor fără bântuială. Şi le dă lor din rouă cerului de sus şi din belşugul pământului.
Umple casele lor de grâu, de vin, de untdelemn şi de toată bunătatea, ca să dea şi celor lipsiţi; şi
dăruieşte şi celor ce sunt împreună cu dânşii toate cererile cele pentru mântuire.
Că Dumnezeu milostiv şi îndurat şi de oameni iubitor eşti, şi Ţie slavă înălţăm, împreună
şi celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Spirit,
acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Strana: Amin
Diaconul: Domnului să ne rugăm.
Iar preotul citeşte cu glas mare această
Rugăciune:
Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeul nostru, sfinţitorul nunţii celei tainice şi preacurate
şi legiuitorul nunţii celei trupeşti, păzitorul nestricăciunii şi chivernisitorul cel bun al celor de
trebuinţă vieţii. Însuţi Stăpâne, Cel ce din început ai zidit pe om şi l-ai pus pe dânsul ca pe un
stăpân al făpturii şi ai zis: nu este bine să fie omul singur pe pământ; să-i facem lui ajutor dintr-
însul; şi luând una din coastele lui, i-ai zidit femeie, pe care văzând-o Adam a zis: «iată acum os
din oasele mele şi trup din trupul meu; aceasta se va numi femeie, căci din bărbatul său s-a luat
ea; pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va uni cu femeia sa şi vor fi
amândoi un trup; şi pe care Dumnezeu i-a unit omul să nu-i despartă». Şi acum, Stăpâne
Doamne, Dumnezeul nostru, trimite harul Tău cel ceresc peste robii Tăi aceştia (N). Şi dă roabei
Tale acesteia să se plece în toate bărbatului său, şi robului Tău acestuia să fie cap femeii, ca să
vieţuiască după voia Ta.Binecuvântează-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai
binecuvântat pe Avraam şi pe Sarra. Binecuvântează-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru,
precum ai binecuvântat pe Isaac şi pe Rebeca. Binecuvântează-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul
nostru, precum ai binecuvântat pe lacob şi pe toţi patriarhii. Binecuvântează-i pe dânşii, Doamne
Dumnezeul nostru precum ai binecuvântat pe losif şi pe Asineta. Binecuvântează-i pe dânşii,
Doamne Dumnezeul nostru, precum ai binecuvântat pe Moise şi pe Semfora. Binecuvântează-i
pe dânşii. Doamne Dumnezeul nostru, precum ai binecuvântat pe loachim şi pe Ana.
Binecuvântează-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai binecuvântat pe Zaharia şi pe
Elisabeta.
Păzeşte-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai păzit pe Noe în corabie.
Păzeşte-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai păzit pe lona în pântecele chitului.
Păzeşte-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai păzit de foc pe Sfinţii Trei Tineri,
trimiţându-le lor rouă din cer. Şi să vină peste dânşii bucuria aceea, pe care a avut-o Fericita
Elena, când a aflat cinstita Cruce.Adu-Ţi aminte de dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, precum
Ţi-ai adus aminte de Enoh, de Sem şi de Ilie. Adu-Ţi aminte de dânşii, Doamne Dumnezeul
nostru, precum Ţi-ai adus aminte de sfinţii Tăi patruzeci de mucenici, trimiţându-le lor cununi
din cer. Adu-Ţi aminte, Doamne Dumnezeul nostru, şi de părinţii lor, care i-au crescut, pentru că
rugăciunile părinţilor întăresc temeliile caselor copiilor. Adu-Ţi aminte, Doamne Dumnezeul
nostru, şi de robii Tăi (N), naşii lor, şi de nuntaşii, care s-au adunat la săvârşirea acestei Sfinte
Taine. Adu-Ţi aminte, Doamne Dumnezeul nostru, de robul Tău (N) şi de roaba Ta (N), şi-i
binecuvântează pe dânşii.
Dă-le lor roadă pântecelui, prunci buni şi bună înţelegere sufletească şi trupească, înalţă-i
pe dânşii ca cedrii Libanului, ca o vie odrăslită. Dă-le lor roadele pământului, ca, toată
îndestularea având, să sporească spre tot lucrul bun şi bineplăcut Ţie şi să vadă pe fiii fiilor lor,
ca nişte mlădiţe tinere de măslin împrejurul mesei lor, şi bi-neplăcănd înaintea Ta să strălucească
ca luminătorii pe cer, în Tine, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava, puterea, cinstea şi
închinăciunea, împreună şi Părintelui Tău celui fără de început şi Spiritului Tău celui de viaţă
făcător, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Strana: Amin,
Diaconul: Domnului să ne rugăm.
Preotul zice cu glas mare această
Rugăciune:
Dumnezeule cel sfânt, Care din ţărână ai făcut pe om şi din coasta lui ai făcut femeie şi ai
însoţit-o lui spre ajutor, pentru că aşa a plăcut slavei Tale să nu fie omul singur pe pământ. Însuţi
şi acum, Stăpâne, întinde mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău (N) cu roaba Ta
(N), pentru că de către Tine se însoţeşte bărbatul cu femeia. Uneşte-i pe dânşii într-un gând;
încununează-i într-un trup; dăruieşte-le lor roadă pântecelui, dobândire de prunci buni. Că a Ta
este stăpânirea şi a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Spirit,
acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Strana: Amin
Când preotul zice: «uneşte pe robul Tău (N) cu roaba Ta (N)» ia dreapta mirelui şi o
uneşte cu dreapta miresei.
După terminarea rugăciunii, preotul ia cununia mirelui şi face cu ea chipul crucii pe
faţa lui, zicând de trei ori:
Se cunună robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh. Amin
Şi sărutând mirele cununia, o pune preotul împreună cu naşul pe capul mirelui.
Asemenea se face şi la mireasă, punând preotul cununia împreună cu naşa, după ce a zis
iarăşi de trei ori:
Se cunună roaba lui Dumnezeu (N) cu robul lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Spirit. Amin
Şi binecuvântează preotul de trei ori, cântând:
Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste în-cununează-i pe dânşii.
Apoi prochimenul, glasul al 8-lea:
Pus-ai pe capetele lor cununi de pietre scumpe.
Stih: Viaţă au cerut de la Tine şi le-ai dat lor.

APOSTOLUL
Din Epistola către Efeseni a Sfânului Apostol Pavel (V, 20 – 33), citire:
Fraţilor, mulţumiţi totdeauna pentru toate, întru numele Domnului nostru lisus Hristos,
lui Dumnezeu şi Tatăl. Supuneţi-vă unul altuia, întru frica lui Hristos. Femeile să se supună
bărbaţilor lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap
Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este. Căci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi
femeile bărbaţilor lor, întru toate.Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit
Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt. Şi ca
s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau întinăciune, ori altceva de acest fel, ci ca
să fie sfântă şi fără de prihană. Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile, ca pe înseşi
trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul
său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica. Pentru că suntem mădulare
ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui. De aceea, va lăsa omul pe tatăl lui şi pe mama
sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în
Hristos şi în Biserică. Astfel şi voi, fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia
să se teamă de bărbat.
Preotul: Pace ţie.
Citeţul: Aliluia, glasul al 5-lea:
Tu, Doamne, ne vei păzi şi ne vei apăra de neamul acesta în veac.

EVANGHELIA
Din Sfânta Evanghelie de la Ioan (2, 1-11) citire:
În vremea aceea s-a făcut nuntă în Cana Galileii şi era şi mama lui lisus acolo. Şi a fost
chemat şi lisus şi ucenicii Săi la nuntă. Şi sfârşindu-se vinul, a zis mama lui lisus către El: Nu
mai au vIn. A zis lisus: Ce ne priveşte pe Mine şi pe tine, femeie? Încă n-a venit ceasul Meu.
Mama Lui a zis celor ce slujeau: Faceţi orice vă va spune. Şi erau acolo şase vase de piatră, puse
pentru curăţirea iudeilor, care luau câte două sau trei vedre. Zis-a lor lisus: Umpleţi vasele cu
apă. Şi le-au umplut până sus. Şi le-a zis: Scoateţi acum şi aduceţi nunului. Iar ei i-au dus. Şi
când nunul a gustat apa care se făcuse vin şi nu ştia de unde este, ci numai slujitorii care
scoseseră apa ştiau, a chemat nunul pe mire şi i-a zis: Orice om pune întâi vinul cel bun şi, când
se ameţesc, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum. Acest început al
minunilor l-a făcut lisus în Cana Galileii şi Şi-a arătat slava Sa; şi ucenicii Săi au crezut în El.
Diaconul:
Să zicem toţi din tot sufletul şi din tot cugetul nostru, să zicem: Doamne
Atotstăpânitorule, Dumnezeul părinţilor noştri, rugămu-ne Ţie, auzi-ne şi ne miluieşte.
Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta, ne rugăm Ţie, auzi-ne şi ne
miluieşte.
Încă ne rugăm pentru mila, viaţa, pacea, sănătatea, mântuirea, paza, iertarea şi
lăsarea păcatelor robilor Tăi (N).
Încă ne rugăm pentru poporul ce stă înainte în sfântă biserica aceasta, pentru
sănătatea şi mântuirea lui.
Încă ne rugăm pentru toţi fraţii noştri şi pentru toţi dreptmăritorii creştini, pentru
sănătatea şi mântuirea lor.
Ecfonisul:
Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi
Sfântului Spirit, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Strana: Amin
Diaconul: Domnului să ne rugăm.
Preotul zice această

Rugăciune:
Doamne Dumnezeul nostru, Care, în purtarea Ta de grijă cea de mântuire, ai binevoit în
Cana Galileii a arăta nunta cinstită prin venirea Ta, însuţi şi acum pe robii Tăi aceştia (N), pe
care ai binevoit a-i însoţi unul cu altul, păzeşte-i în pace şi bună înţelegere. Arată nunta lor
cinstită, fereşte patul lor neîntinat. Binevoieşte să-şi petreacă viaţa lor fără prihană. Şi-i
învredniceşte pe dânşii să ajungă bătrâneţi fericite, cu inimă curată împlinind poruncile Tale. Că
Tu eşti Dumnezeul nostru, Dumnezeu, Care miluieşti şi mântuieşti, şi Ţie mărire înălţăm,
împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului
Tău Spirit, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Strana: Amin
Diaconul:
Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău.
Ziua toată desăvârşită, sfântă, paşnică şi fără de păcat, la Domnul să cerem.
Înger de pace, credincios îndreptător, păzitor sufletelor şi trupurilor noastre, la
Domnul să cerem.
Milă şi iertare de păcatele şi de greşalele noastre, la Domnul să cerem.
Cele bune şi de folos sufletelor noastre şi pace lumii, la Domnul să cerem. Cealaltă
vreme a vieţii noastre în pace şi în pocăinţă să o săvârşim, la Domnul să cerem.
Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace, şi răspuns bun la
înfricoşătoarea judecată a lui Hristos, la Domnul să cerem.
 Unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Spirit cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi
toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.
Strana: Ţie, Doamne.
Preotul: Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a
Te chema pe Tine, Dumnezeule cel ceresc, Tată, şi a zice:
Strana: Tatăl nostru…
Preotul: Că a Ta este împărăţia şi puterea şi mărirea, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului
Spirit, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Strana: Amin
Preotul: Pace tuturor.
Strana: Şi spiritului tău.
Diaconul: Capetele voastre Domnului să le plecaţi.
Strana: Ţie, Doamne.
Apoi se aduce paharul cu vin şi pâine şi le binecuvântează preotul.
Diaconul: Domnului să ne rugăm.
Preotul zice această:
Rugăciune:
Dumnezeule, Cel ce toate le-ai făcut cu puterea Ta şi ai zidit lumea şi ai înfrumuseţat
cununa tuturor celor făcute de Tine, şi acest pahar de obşte, pe care l-ai dat celor ce se însoţesc
prin unirea nunţii, binecuvântează-l cu binecuvântare duhovnicească. Că s-a binecuvântat numele
Tău şi s-a preaslăvit Împărăţia Ta, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Spirit, acum şi pururea şi în
vecii vecilor.
Strana: Amin
Apoi cântăreţii cântă: Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema; iar
preotul, luând pâinea şi paharul cu vin, dă mirelui de gustă din ele de trei ori; aşijderea şi
miresei. Şi îndată, luând cădelniţa, începe a cădi împrejurul mesei făcând ocolire cu cei
cununaţi şi cu nunii, de trei ori, şi cântând troparul acesta, glasul al 5-lea:
Isaie, dănţuieşte; Fecioara a avut în pântece şi a născut Fiu pe Emanuel, pe Dumnezeu şi
Omul; Răsăritul este numele Lui, pe Care slăvindu-L, pe Fecioara o fericim.
 Alte tropare, glasul al 7-lea:
Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să se
mântuiască sufletele noastre.
Mărire Ţie, Hristoase Dumnezeule; lauda apostolilor şi bucuria mucenicilor, a căror
propovăduire este Treimea cea de o fiinţă.
După ocolire mirele face trei închinăciuni şi plecându-şi capul pune mâinile pe Sfânta
Evanghelie şi pe Sfânta Cruce stând cu toată evlavia; iar preotul, apucând cununia de o parte
şi nunul de alta, zice:
Mărit să fii mire ca Avraam, binecuvântat să fii ca Isaac, să te înmulţeşti ca lacov,
umblând în pace şi lucrând în dreptate poruncile lui Dumnezeu.
Preotul, împreună cu nunul, ia cununia, o dă mirelui de o sărută, şi o aşază pe Sfânta
Evanghelie. Apoi îndată vine mireasa şi, făcând la fel, preotul zice:
Şi tu mireasă, mărită să fii ca Sarra, să te veseleşti ca Rebeca, să te înmulţeşti ca Rahela,
veselindu-te cu bărbatul tău şi păzind rânduielile Legii, că aşa a binevoit Dumnezeu.
Apoi preotul, dacă nu ţine cuvântare, zice către tineri:
Iată, fiilor duhovniceşti, prin punerea mâinilor pe Sfânta Evanghelie şi pe Sfânta Cruce,
aţi săvârşit jurământ înaintea sfântului altar că veţi păzi legătura dragostei şi a unirii între voi
până la mormânt, curată, neîntreruptă, dreaptă şi cinstită, şi că nu vă veţi abate de la datoriile
voastre nici unul, nici altul, urmând ce este plăcut lui Dumnezeu şi oamenilor.
Diaconul:Domnului să ne rugăm.
Preotul binecuvântându-i zice această
Rugăciune:
Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai venit în Cana Galileii şi nunta de acolo ai
binecuvântat-o, binecuvântează şi pe robii Tăi aceştia, care cu purtarea Ta de grijă s-au însoţit
prin unirea nunţii. Binecuvântează intrările şi ieşirile lor. Înmulţeşte cu bunătăţi viaţa lor.
Primeşte cununile lor în Împărăţia Ta, păzindu-i curaţi, fără prihană şi neasupriţi în vecii vecilor.
Strana: Amin
Preotul: Pace tuturor.
Strana: Şi spiritului tău
Diaconul: Capetele voastre Domnului să le plecaţi.
Starna:Ţie, Doamne
 Preotul binecuvântându-i zice această
Rugăciune:
Tatăl, Fiul şi Sfântul Spirit, Treimea cea întru tot sfântă şi de o fiinţă şi începătoare de
viaţă, o Dumnezeire şi o Împărăţie, să vă binecuvânteze pe voi. Să vă dea vouă viaţă îndelungată,
naştere de prunci buni, spor în viaţă şi în credinţă. Să vă umple pe voi de toate bunătăţile cele
pământeşti şi să vă învrednicească şi de desfătarea bunătăţilor celor făgăduite; pentru rugăciunile
Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor Sfinţilor.
Preotul: Mărire Ţie, Hristoase Dumnezeul nostru, nădejdea nostră, mărire Ţie.
Strana: Mărire… Şi acum…
Preotul, zice optusul:
Cel ce cu venirea Sa în Cana Galileii a arătat nunta cinstită, Hristos, Adevăratul
Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile preacuratei Maicii Sale, ale sfinţilor, măriţilor şi întru tot
lăudaţilor Apostoli, ale Sfinţilor de Dumnezeu încununaţi şi întocmai cu apostolii, împăraţii
Constantin şi Elena, ale Sfântului marelui mucenic Procopie, şi ale tuturor Sfinţilor, să ne
miluiască şi să ne mântuiască pe noi, ca un bun şi iubitor de oameni.
Strana:Amin
După aceasta, cântăreţii cântă: Cuvine-se cu adevărat…; iar mirii, nunul şi nuna,
mergând după preot, sărută icoana Mântuitorului şi a Maicii Domnului de lângă uşile
împărăteşti venind înapoi la locul lor, unde părinţii tinerilor şi toate neamurile, câte se vor
afla aici, fac trei închinăciuni şi sărută Sfânta Evanghelie, Sfânta cruce, cununiile, mâna
preotului şi felicită pe miri şi pe nuni, iar preotul, binecuvântându-i, zice: Pentru
rugăciunile… şi celelalte.

Rugăciunile din a opta zi după cununie:

Venind tinerii la biserică, preotul ia epitrahilul şi iese în tinda bisericii unde aşteaptă
tinerii - având aprinse lumânările de la nuntă - şi face început:
Binecuvântat este Dumnezeul nostru…, Sfinte Dumnezeule …, Preasfântă Treime…,
Tatăl nostru…, Că a Ta este Împărăţia…, şi troparul Sfinţilor Mucenici.
Apoi, îngenunchind tinerii, preotul zice.
Domnului să ne rugăm.
 Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai binecuvântat cununa anului şi ai înmulţit făpturile
Tale, binecuvântează şi pe robii Tăi aceştia (N), pe care, cu alegerea Ta, ai binevoit a-i însoţi
unul cu altul, trimite-le lor pe îngerul Tău cel păzitor, ca să-i păzească de orice rătăcire până la
sfârşit. Învredniceşte-i a intra în Sfântă Biserica Ta şi a se împărtăşi cu Sfintele Tale Taine, ca
totdeauna să slăvească preasfânt numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi
pururi şi în vecii vecilor.
Strana: Amin
Preotul: Pace tuturor.
Diaconul: Capetele voastre Domnului să le plecaţi.
Într-o unire au ajuns robii Tăi prin binecuvântarea Ta, Doamne, învrednicindu-se a primi
Sfânta Taină a Cununiei prin rugăciunile preoţilor Tăi. Dă, Doamne, ca robul Tău (N) să fie cap
soţiei sale, precum şi roaba Ta (N) să fie plecată bărbatului său, ca prin aceasta să rămână
nezdruncinată unirea lor până la sfârşit, şi Ţie mărire să înalţe. Tatălui şi Fiului şi Sfântului
Spirit, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin
Şi face sfârşit:
Mărire Ţie, Hristoase Dumnezeul nostru, mărire Ţie. Mărire… Şi acum… Cel ce cu
venirea Sa în Cana Galileii a arătat nunta cinstită… şi celelalte.
Apoi binecuvântându-i, preotul intră cu ei în biserică, zicând mirele:
Intra-vom în casa Ta, Doamne, ne vom închina în Sfântă Biserica Ta.
Mai adaugă şi alte rugăciuni ce va şti, sărutând sfintele icoane; apoi, dând cântăreţilor
lumânările pentru a fi folosite în biserică, plecându-se spre strane, se duce fiecare la locul
său, ascultând sfânta slujbă cu luare-aminte.160

VII.4.1.2.În Biserica Ortodoxa:

In Biserica Ortodoxa slujba logodnei si slujba casatoriei se face exact la fel doar ca
ceea ce difera este diferenta particulara a textului pe care o are fiecare biserica. Iata inca un mod
de asemanare intre cele doua biserici.

160
Euhologhion sau Molitvenic, p.35-45
VII.4.2.Poze de la căsătorie:
VII.4.2.1.Din Biserica Catolică:

Foto 1
Foto 2

Foto 3
Foto 4

Foto 5
Foto 6

Foto 7
Foto 8

Foto 9

Foto 10
VII.4.2.2. Din Biserica Ortodoxa