Nu pot posti!

Deseori am auzit pe unii și alții că nu pot posti nici în ruptul capului și că,
dacă nu mănâncă puțină carne, nu se simt sătui cu adevărat. Această stare se așează
în ființa omului din clipa în care își spune sieși răspicat: nu pot posti! În chiar
clipa aceea, creierul uman înregistrează negația, ca hotărâre neclintită. Această
hotărâre, din centrul de comandă al creierului se transmite stomacului și întregului
organism. Carne gândim, carne cere stomacul! Vin gândim, vin cere stomacul și
gâtlejul care sfârâie după bunătatea viei! Zarzavaturi gândim, zarzavaturi cere
stomacul cu bucurie! Țigări gândim, țigări cere gura, limba și nările afumătură.
Îmbuibare cu delicatesuri gândim, aperitive și tot felul de bucate alambicate
dorește stomacul.
Multă vreme m-am supărat pe stomacul, ziceam eu, nesătul și nerușinat, care
nu se mai satură. M-am convins că problema este la creierul condus de voința
noastră, străbătută de slăbiciune și lenevie. M-am gândit că este mai întâi necesar
să ne educăm și să stăpânim gândirea noastră și să strunim orice încercare de
nesupunere.
Așa ar sta lucrurile la prima vedere. Cei care se îndoapă fără nicio abținere,
suferă tot de o dereglare în cutia craniană. Dacă ar mânca ușor, cu mult calm, să ia
cantități mici pentru a fi mestecate de 33 de ori, și a nu fi înghițite de să pocnească
gâștireața și ca și cum s-ar bate calicii la gura lor, nu ar mai depune cantități de
grăsime și alte fleici.
Aici cred că s-ar potrivi ceea ce spune Avva Avraam, atunci când un frate l-a
întrebat: “Dacă mi se întâmplă să mănânc des, ce înseamnă? Bătrânul i-a răspuns:
Ce spui frate? Atât de mult mănânci? Crezi că ai venit aici la secerat?“
Și mai este o hibă de care nu scăpăm nici cei care am trecut de amiaza vieții.
Dintr-odată vedem că nu ne mai putem apleca să ne legăm șireturile, icnind și
oftând. Ba, nici chiar mătănii nu mai putem face, iar mișcările ni se îngreuiază. Și,
ușor-ușor, ne rotunjim, unii chiar îngrijorător, chiar dacă nu suntem puși pe
înfulecate. Și apoi se mai adaugă viața sedentară, lipsa de mișcare, mese copioase
seara târziu, etc.
Deși ne incomodează starea creată, aici este vorba, totuși, de o altă încercare
la cutia craniană. Din nou vina o poartă tot bietul creier. Tot gândindu-mă și citind
am aflat că organismul nostru, de la o vreme, intră în alertă, adică atunci când
începe declinul biologic. De îndată se dă alarma la creier: Atenție!, organismul este
în pericol. Întru apărare, același creier dă comenzi speciale: mănâncă frate că se
apropie moartea, ești în pericol de degradare și nimicire. Și așa ne trezim, fără să
vrem – cine vrea să devină mult și greu?, într-o stare incomodă, obeză și cu
estetică discutabilă.
Să ne întoarcem la aceia care își spun hotărât că nu pot posti, cărora Sfântul
Ioan Gură de Aur, le dă, totuși, o cale de urmat, cu multă râvnă: “Cine mănâncă și
nu poate să postească, acela să împartă milostenie cu prisosință și să facă rugăciuni
stăruitoare, să dovedească o râvnă evlavioasă pentru ascultarea cuvântului lui
Dumnezeu, fiindcă la aceasta nu ne stingherește nicidecum slăbiciunea trupească…
Să se împace cu dușmanii, să gonească din sufletul său orice ținere de minte a
răului! Îndeplinind aceasta, el va săvârși adevăratul post, așa cum îl cere de la noi
Domnul!” Din nou trebuie să ne bucurăm, că ni se îmbie o postire sufletească.
Și ca o încurajare și mai mare pentru cei cărora li se întunecă mințile când
aud de post și postire, tot Sfântul Ioan Gură de Aur le găsește leacul, precum citiți
acum: „Celui ce postește, îi trebuie o înfrânare în ale mâncării, dar mai întâi de
toate trebuie să se abțină de la păcate… Eu l-aș numi de o mie de ori mai fericit
pe cel ce mănâncă, decât pe cel ce postește, nemâncând și face nedreptate. Spun
aceasta nu pentru ca să se desființeze postul, ci pentru a se chema la bunăvoință.
Căci nu mâncarea este un rău, ci păcatul!”
Înțelegem că postul înțelept făcut este o binecuvântare pentru trup și suflet,
iar dacă sunt motive de sănătate sau alte hibe este postul sufletesc, mult superior
celui trupesc, de la care nu este nimeni scutit, oricâtă nărăvire am încerca să avem.
Așa cum am mai spus, dacă iubim postul și postirea, de îndată creierul,
inima și sufletul binecuvântat de Dumnezeu, primesc semn că suntem pregătiți să
facem un post bineplăcut lui Dumnezeu și nu speriați, strânși cu ușa sau amenințați
cu chinurile iadului, așa cum mai încearcă unii să amenințe pe creștinii cuprinși de
greul zilei, lipsiți, cei mai mulți de bucuria unei mese, cât de cât îndestulătoare.
Mai întâi să postească grașii Vasanului, cum zice profetul David!
Calinic Argeșeanul