Nefericit este și creştinul care dorește să-l fie pe plac lui Dumnezeu, să

ajungă desăvârșit, dar, pentru că încă n-a ajuns așa, e plin de zbucium. Pe
unul ca acesta, într-o bună zi, o să-l lase inima, ficatul, plămânii, se va
îmbolnăvi. De ce? Pentru că vrea să fie desăvârșit. Dumnezeu nu spune așa
ceva. Noi Îi răstălmăcim cuvintele. În esenţă, toate acestea sunt niște căutări
egoist

Să mai adăugăm aici şi faptul că satana produce în om suferinţe care

seamănă cu bolile. Medicul vede semnele bolii, dar nu înţelege că acestea
sunt rezultatul unei acţiuni demonice, din cauza vieţii păcătoase a
respeccivului om sau a părinţilor lui. Trebuie să cunoşti altă limbă ca să
înţelegi asta. Bolile care provin din lucrare demonică nu dispar decât dacă
duhul viclean încetează să acţioneze. Mai ales atunci când bolnavul este
nerăbdător să se facă bine sau se îrnpotriveşte lui Dumnezeu pentru ceea ce i
se întâmplă, din cauza acestei purtări adeseori se întâmplă să se demonizeze
și să se îmbolnăvească și de alte boli. De aceea pacea şi răbdarea sunt cel
mai bun medicament, cel puţin pentru păstrarea restului de sănătate.

Ceva asemănător este şi deochiul sau privirea rea. Deochiul îi afectează pe

cei ipocriţi, care trăiesc în păcate de bunăvoie, îi afectează pe cei care din
voie proprie se întristează şi suferă, pe cei care, deşi înţeleg ce trebuie să
facă, aduc astfel de argumente, încât rămân în întristarea lor si în durere.
Deochiul şi lucrarea demonică găsesc teren propice în cei care vor să-şi înalțe
sinele.

Cu toţii avem traumatisme trupeşti, dar și sufletești, primite fără voia noastră,
care ne rănesc și ne schimbă existența. Se poate să mă doară ceva și, din
această cauză, să nu mă pot ruga. Se poate să fiu bolnav și să nu pot posti.
Se poate să vreau să-L slujesc pe Dumnezeu și, totuși, să mă găsesc într-o
adâncă întristare sufletească.

Omul, tocmai pentru a-şi face viața mai liberă și mai lipsită de durere,
încearcă să scape în orice chip de boală. În realitate, se luptă să scape de
frica morţii şi a durerii.

Când trăim într-o astfel de epocă, cum putem noi, monahii, să ne rostogolim
împreună cu restul lumii? Cum e posibil ca noi să arătăm în viaţa noastră de
monahi ceea ce pentru oamenii din lume este drept? Cum e posibil ca și noi
să acceptăm acest zbucium al îngrijorării, această vânătoare a omului care
vrea să scape de durere, de stricăciune, de moarte, fără să înţeleagă că
stricăciunea şi moartea sunt sfârșitul pe care Dumnezeu îl va da? Cum să
spun că are dreptate omul care nu vede nimic altceva decât ceea ce se află
înaintea lui?

Dacă nu putem să ne dovedim superiori în ceea ce priveşte moartea, care

este comună tuturor oamenilor, credeţi că vom putea avea vreo reușită
duhovnicească?

Să subliniem încă o dată faptul că boala este un prilej ca omul să rămână

singur, să se gândească numai la sine însuși, să se gândească la cea mai
reală întâmplare a vieţii sale, adică la moarte, către care merge după moartea
reprezentată de nașterea în această viață.

Mai mult, este o ocazie unică pentru ca omul să se roage mai mult, pentru că,
dacă ar fi fost sănătos, nu s-ar fi rugat cu atâta tihnă. Aceasta pentru că boala
înmoaie inima omului, îi dematerializează trupul şi sufletul şi le face mai
capabile să ÎL slujească pe Dumnezeu și să se unească cu Dumnezeu.

De aceea, în orice boală, în orice război, în orice prigoană, în orice întristare,

orice ar veni asupra noastră, să-i spunem: „Bine ai venit!“ În schimb, faptul că
le întâmpinăm cu o teamă oarecare arată cuget trupesc, încât ni s-ar putea
spune cuvântul din Sfânta Scriptură:

„Nu va rămâne Duhul Meu în aceşti oameni, pentru că sunt numai trup“.

Să luăm un exemplu. Ajungi monah, și Starețul îţi face observaţii. Atunci tu,
pentru că nu te-ai gândit niciodată că s-ar putea să ţi se facă și observaţii, te
răzvrăteşti: „Da ce-nseamnă asta? Am venit la mănăstire ca să trăim o viaţă
întreagă făcându-ni-se observaţii? Nu asta, nu aia, nu cealaltă...“ Adică
monahul se răzvrăteşte și ajunge o făptură nefericită, împotrivindu-se la ceva
foarte simplu. Același om, dacă ar fi fost căsătorit şi soţia i-ar fi făcut mereu
observaţii, le-ar fi primit, fiindcă ar fi ştiut că în căsătorie e nevoie de răbdare.
Ar fi ridicat cu voia sa povara, ceea ce i-ar fi făcut osteneala firească și
ușoară.

Prin urmare, când cineva face ceva din voie proprie, povara devine ușoară.
Dar când durerea vine în necunoștință de cauză și fără de voie, atunci devine
o problemă pentru om. De exemplu, păţesc ceva și îndată protestez de ce
Dumnezeu mi-a făcut asta. Acest protest al meu arată o inimă îngroșată,
pentru că, deși ştim că Dumnezeu ne dă bolile ca să ne aducă mai aproape
de El, totuși noi întotdeauna întrebăm de ce ni le dă. În realitate, acest „de
ce?“ — de ce mi-a dat Dumnezeu această boală, de ce mi-a dat această
îngreunare sufletească, această neliniște fără de voie sau durerea de stomac
sau de cap, șchiopătarea sau orbirea — arată că nu căutăm să aflăm „de ce“,
ci că nu îndurăm încercările, şi de aceea Îl luăm la rost pe Dumnezeu.
Întrebarea „de ce?“ este o luare la rost a lui Dumnezeu de către noi, este
aşezarea Lui Dumnezeu în banca acuzaților.

Prin urmare, în nicio situaţie boala nu trebuie să ne conducă la o stare de

grabă! lăuntrică pentru a ne face bine. În situația aceasta, să ştim că
păcătuim! Păcătuiesc când vreau să mă fac bine cu orice preţ. Păcătuiesc
când vreau să scap de boală. Păcătuiesc când, mergând la medic, cred că
mă voi face bine. Să crezi, dar să nu te intereseze dacă te vei face bine.
Pentru că dacă vrei cu orice preţ să ţi se vindece boala, înseamnă că nu te
interesează Dumnezeu, nu te interesează motivul pentru care Dumnezeu ţi-a
dat boala, nu te interesează ce vrea să-ţi şoptească în inima ta prin ea.

Prin urmare, când suntem bolnavi, să nu ne grăbim! Dacă în toate situaţiile

graba este vinovată, cu atât mai mult când suntem bolnavi, pentru că atunci
primim o cercetare aparte a lui Dumnezeu și singurul lucru la care trebuie să
ne gândim este Dumnezeu, Care ne cercetează. Mintea și inima noastră
trebuie să se desfăteze numai în Dumnezeu. Este ca şi cum ai sta și vine
cineva care, fără să-l vezi, te mângâie. Atunci spui: „Este prietenul meu din
America!“, pentru că îl aşteptai. L-ai recunoscut după mâna și după glasul lui.
Astfel, şi boala este o urmă a prezenţei lui Dumnezeu. Dar noi ce facem? Îl
lăsăm pe Dumnezeu și ne întrebăm când vine medicul sau asistenta, pentru
că au întârziat.

Este sigur că în tăcere și în liniște prindem mult mai mult viaţă decât în
mijlocul discuţiilor. Discuţiile sunt expresia unei mari sărăcii. Așa cum, dacă
vezi un zdrenţăros, îţi dai seama că este un sărac sau un cerşetor, tot așa,
dacă vezi un om care vorbește mult, înţelegi că este un zdrenţăros, un
cerșetor, un om foarte sărac duhovnicește. Prin urmare, îl vom lăsa pe bolnav
să se roage, să-și facă citirea şi meditaţia lui, canonul lui, desigur, pe cât
poate. E posibil ca el însuși să creadă că nu poate face nimic, dar, de obicei,
toți putem să facern câte ceva.

În plus, să nu uităm două lucruri: primul, că neatenţiile din timpul bolii nu ne

îndreprăţesc, pentru că nu se datorează bolii, ci neputinței noastre și
egoismului nostru, care caută să supravieţuiască. Prin urmare, toate
eventualele neputinţe pe care le vom avea ca bolnavi, chiar dacă e numai
una, au nevoie de spovedanie. Nu sunt păcat doar minciuna şi furtul. Păcat
este și să vorbeşti urât, păcat este și lipsa de nobleţe, și nerăbdarea, şi să ceri
să ţi se aducă la spital mâncare de la mănăstire.

Când merg la un medic sau iau un medicament, în realitate mă încredinţez lui

Dumnezeu. Dacă nu gândesc așa, “atunci, chiar dacă mă fac bine, e valabilă
zicala care spune că operaţia a reușit, dar bolnavul a murit, fiindcă, deşi m-am
făcut bine, am murit duhovniceşte, de vreme ce nu m-am încredinţat lui
Dumnezeu. Așadar, înainte să ne gândim la vindecare, trebuie să ne gândim
la Dumnezeu. Adică să ne gândim că slăbiciunea, hipotensiunea,
hipertensiunea, hemoragia care nu poate fi oprită, durerea puternică sau orice
altceva nu sunt departe de ştiinţa lui Dumnezeu și, prin urmare, să le văd pe
toate acestea nu ca pe ceva rău, ci ca pe un prilej de a-L cunoaște mai mult
pe Dumnezeu. Altfel, arăt că vreau să am propriul meu huzur, propria mea
viață ușoară, lipsită de durere și, prin urmare, zadarnică. Nu există o
deșertăciune mai mare decât faptul ca cineva să trăiască cu ușurință, tihnit şi
fără durere. Durerile ne aşază în Cer, dar viaţa fără dureri, niciodată. Prin
urmare, e nevoie de o mare înţelepciune și atenţie atunci când avem o boală
oarecare, o durere sau o neputinţă, fie trupească, fie sufletească. Vom
încerca, în realitate, să nu ne pese de sănătate. Dar atunci ce ne va interesa?
Ne va interesa să se facă voia lui Dumnezeu, să se împlinească așteptarea
pe care o are de la mine obştea de care ţin sau Biserica. De exemplu, când
mănăstirea mă cheamă să particip la o muncă, iar eu nu am puterile
necesare, pot să fac un tratament, să iau un medicament, să mănânc ceva
mai mult, ca să pot participa la muncă. Nu fac aceasta pentru sănătatea mea,
ci pentru trupul obştii în care trăiesc. Sau, pot să fac aceasta când văd că
boala îmi produce dificultăţi la priveghere, dar pot să o tratez și să-mi fac
privegherea. Dacă însă văd că boala nu dă înapoi, voi înţelege de aici că lui
Dumnezeu nu-l este plăcută privegherea mea, pentru că se pare că mai
există și alte elemente, primejdioase și care ţin de egoul meu, şi de aceea
Dumnezeu binevoieşte în dureri, care duc direct în Cer.

În bolile noastre, să avem un criteriu duhovnicesc, pentru că nu există

aproape niciun om care să nu fie bolnav. „Cu toţii suntem bolnavi.“ Şi Hristos
a venit să ia asupra Lui „fărădelegile noastre și bolile noastre“.

Mai cu seamă când mergem la un medic, e nevoie să avem o cugetare

feciorelnică, bunăcuviință și subţirime și, totodată, încredere, adică să lăsăm
boala noastră în seama indicaţiilor medicului. Este preferabil să am încredere
şi să nu mă tem că ceva nu merge bine și voi muri. Pentru că, dacă astăzi vei
trăi, ce-o să câştigi? Vei muri mâine. Dacă vei trăi, ce ai rezolvat? Ai ajuns
mai sfânt? Imaginaţii! In timp ce, dacă mori încredinţat lui Dumnezeu prin
medic, această moarte este mai presus decât mii de vieţi și decât mii de
vindecări pe care le-ai fi putut avea umblând în toată lumea să găsești un
medic mai bun.

Nu trebuie să ne frământăm, să ne neliniștim, întrebându-ne dacă medicul

este sau nu bun, pentru că neliniștea ne ofileşte şi ne duce într-o lume în
afara lui Hristos. Neliniştea este începutul tragediei omului care vrea să se
facă bine cu orice preţ, în afara situației în care comunitatea umană în care
trăieşte îi impune asta.

Graba este un demon înfricoșător. E mai bine ca omul să moară o dată, decât
să moară în fiecare zi din cauza grabei. E mai bine să înveţi arta liniștii și a
răbdării, a îndelungii-răbdări și a smeritei cugetări, decât să te grăbești. De
asemenea, să nu vrem să fim serviţi de îndată, ci noi să ne însufleţim când
trebuie să îi slujim pe alții.

Un alt lucru la care trebuie să fim atenţi este să nu vorbim despre bolile
noastre cu ceilalți. Fiecare are durerea lui, frământarea lui. Iar aceasta să o
facem nu ca să ne ascundem, ci pentru că suntem egopaţi. Este dovadă de
egoism, de întoarcere asupra mea însumi când, dacă mă întreabă cineva cum
mă simt, eu răspund: „Sunt bine, doar că mă doare puţin capul, în ureche simt
din când în când o uşoară mâncărime, ochiul mi se zbate, nasul îmi curge, iar
uneori mă dor și altele.“ Mergi la câte unul și nu apuci să-l întrebi ce mai face,
că și începe o întreagă poveste...! Atunci îţi zici: „Hristoase Dumnezeule și
Maica Domnului, de ce nu m-aţi luminat ca să nu-i pun nicio întrebare?“

Dar oricât te-ar lumina Hristos şi Maica Domnului, noi, ca greci, avem
slăbiciunea de a pune multe întrebări: „Ce mai faci? Cum te simţi? Cum o mai
duci? Eşti bine? Foarte bine?“ Noi, grecii, suntem oameni exteriorizaţi. Așa
cum e cerul de schimbător, acum înnorat, iar apoi senin, acum căldură, iar
apoi frig, tot așa sunt viaţa noastră și cuvintele noastre: ușurele, de suprafață.

Noi însă să fim serioşi şi demni, să nu acceptăm ca ceilalți să se preocupe de

noi! Nu vreau să spun să ne ascundem de ceilalți, să nu ştie ce boală avem,
ci să avem demnitate. Să ştim să-l ascultăm pe celălalt și să nu vrem ca
ceilalți să ne asculte. Faptul că vreau să-mi istorisesc reuşitele sau bolile mele
este un fel de mizerie a vieţii, pentru ca ceilalți să mă compătimească şi să se
poarte cu mine cu simpatie.

Dar tu să-l asculţi pe celălalt! Deschide-ţi inima ca să-i auzi durerea, varsă-ţi
sângele pentru el, dar să nu cauţi ca și celălalt să te înţeleagă! Pe de-o parte,
căutăm compătimirea, mila și înţelegerea oamenilor, iar pe de altă parte,
îndreptăţirea de sine. Nu! Să fim oameni superiori! Dacă spun cuiva despre
boala mea, i-o voi spune Stareţului meu sau persoanei rânduite pentru
aceasta, medicului meu, de exemplu, ca să mă ajute, ca să aflu ce cere de la
mine Dumnezeu.

Boala este una dintre limbile lui Dumnezeu. Așa cum există limba germană,
franceză, engleză, tot așa există şi limba îngerilor, există și limba tuturor
oamenilor, numită boală, care este una dintre cele mai iubite limbi de
Dumnezeu. Iar aceasta nu pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om ca să sufere,
ci pentru că durerea îl readuce la vechea frumuseţe. Prin urmare,
medicamentele, bolile, medicul ne înalță întotdeauna.

Prin urmare, există situaţii în care nu vom lua medicamente și nu vom merge
la medic? Dacă vom merge la medic sau dacă vom lua ori nu medicamente
nu este problema noastră, este a lui Dumnezeu și, prin urmare, în mănăstire
este problema Stareţului. Când judec eu dacă să iau medicamentul sau dacă
să merg la medic și, mai ales, când hotărăsc dinainte un lucru sau altul, atunci
mă asemăn cu femeia care își scoate verigheta şi i-o aruncă soțului ei în
obraz. Mă voi încredința pe mine însumi lui Dumnezeu. Așa cum iei aluatul și-l
frămânți, așa cum iei piatra și o cioplești ca să sculptezi statuia lui Hristos, așa
cum iei un lemn și îl cioplești ca să faci o icoană frumoasă a Maicii Domnului,
tot așa ne ia și Hristos prin mijlocirea bolii, a medicului, a medicamentelor și a
răbdării — dar mai ales prin mijlocirea durerii pe care o suferim — și lucrează
asupra sufletului nostru.

Prin urmare, boala este, pe de o parte, urmarea păcatului și a egoismului

omului, dar Dumnezeu, Care scoate binele din rele, o foloseşte ca să obţină
virtute și veșnicie.

Prin urmare, când sufăr de o boală, am și eu partea mea de răspundere,

fiindcă sunt părtaş la boala omenirii, la căderea lui Adam și încă nu m-am
smerit, am și un Oarecare păcat, un anume egoism pe care trebuie să-l
înving. Fiecare dintre noi înţelege și știe cu precizie ce așteaptă Dumnezeu de
la el atunci când îi dă o boală. Dacă omul acela este un sfânt, Dumnezeu îi dă
boala pentru că ceva îi lipsește — „încă un lucru îţi mai lipsește“ şi vrea să îl
facă desăvârşit, să-l facă drept ca pe lov. El era dintre neamuri, dar
Dumnezeu i-a dat o boală prin care s-a sfinţit și Biserica noastră l-a introdus
în viaţa ei. Așa ne modelează Dumnezeul!
Mai ales atunci când apar simptomele unei boli legate de sistemul nervos și
de universul nostru psihic, să știm că atunci avem mult mai multă răspundere,
pentru că, de obicei, acestea se datorează egoismului nostru. De exemplu,
când obosesc ușor, când mă enervez, când sunt neliniștit, când mă întristez,
când plâng, când mă plâng când toate şi toţi îmi greşesc, când vreau ca
ceilalți să mă iubească şi să mă înţeleagă, când îl contrazic pe fratele meu,
icoana lui Hristos, când îi produc întristare sau amărăciune, înseamnă că
sufletul meu este bolnav.

Prin urmare, când sunt bolnav, să mă întreb pe mine însumi de ce sunt

bolnav. Când viaţa mi se prelungește, să mă întreb de ce îmi prelungeşte
Dumnezeu viața. Dacă aș fi fost pregătit, aș fi spus: „Doresc să mor și să fiu
cu Hristos!“, dar eu nu vreau să mor și să fiu cu Hristos. Vreau să trăiesc,
vreau să mănânc. Vreau să mănânc peşte, pentru că este o mâncare
puternică. Vreau să mănânc și alte și alte mâncăruri dar ele nu-mi sunt de
folos. Toate acestea sunt simptomele stricăciunii. Așa cum, după ce mâncăm,
lepădăm rămăşițele, tot aşa, toate acestea sunt rămășițele aluaturilor rele ale
sufletului nostru și trebuie eliminate. Eliminarea lor se face prin descoperirea
zilnică a păcătoșeniei noastre și prin plecarea capului nostru. Să ne spunem
nouă înşine: „Veniţi să ne închinăm și să cădem la Domnul şi să plângem
înaintea Lui!“

Canonul cel Mare, pe care îl vom cânta mâine, conduce la această simţire a
păcătoșeniei. Eu sunt curva, zice, eu sunt furul, eu sunt fiul cel risipitor, eu
sunt Adam care a căzut, eu sunt Cain, eu sunt ucigașul, eu sunt toate. Într-
adevăr, dacă am avea simţ duhovnicesc, am înţelege că noi, fiecare în parte,
recapitulăm păcatele întregii lumi și, totuși, ca şi cum am fi singurii care au
dreptate, de fiecare dată urmărim să ne îndreptăţim și, fără să ne dăm seama,
stăm ca fariseii, incapabili să ne închinăm Dumnezeului celui viu.

Bolile însă pot să ne conducă la Dumnezeu, la înviere şi la slava veșnică.

Ajunge să ne amintim că ele sunt mărturiile faptului că suntem și noi muritori.
Bolile se aseamănă cu clopotul.

Fiecare dintre noi a venit la viață pentru a se naște din nou în cealaltă viaţă.
Tot ceea ce ne aduce mai aproape de capătul acestei vieţi și de începutul
celeilalte este cea mai mare binecuvântare pentru om. Așa este și boala.

E cu adevărat o nedreptate ca omul să fie pe deplin sănătos, să aibă tot ce

vrea, tot ce gândește, să nu-i lipsească nimic, pentru că atunci este foarte
dificil să-și mântuie sufletul. Când Hristos a spus: „Cât de greu va intra un
bogat în Împărăţia cerurilor!“, ucenicii L-au întrebat: „Cine poate să se
mântuiască?“ Atunci Domnul a răspuns: „Cele cu neputinţă la oameni sunt cu
putință la Dumnezeu.“ Da! „Cele cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la
Dumnezeu“. Dar oamenii sunt neputincioşi și, de aceea, pe cei bogaţi, de
obicei, îi înghit moartea, grijile, și nu pot nici să îşi tragă sufletul în această
viață, dar nici să vadă veşnicia. Când eşti bogat, trebuie să ai o putere
lăuntrică şi exterioară înfricoșătoare ca să poţi supravieţui. De aceea
Dumnezeu îngăduie bolile şi durerile.

Durerea o găsim acolo unde nu o așteptăm, așa cum și împărăteasa Elena a

găsit, fără să se aștepte, Crucea Domnului. Așa cum episcopul a înălţat
Crucea, iar credincioşii i s-au închinat, tot aşa, când durerea devine mai mare
și boala mai primejdioasă, încât nu le mai poţi conduce și struni, atunci este
ca și cum te-ai închina lui Dumnezeu Însuși și celor care te iubesc.

Dar oare nu există vreo modalitate prin care bolile şi durerea să fie micșorate?
Desigur, există oameni care își acceptă cu bunăvoință boala. Nu doar că nu o
socotesc un rău, ci dimpotrivă, cred că Dumnezeu nu ii nedreptăţește când
îngăduie boala. Ei înțeleg că are importanță ceea ce ne duce mai repede în
Împărăţia cerurilor şi acceptă că un astfel de mijloc este boala. Dar, de obicei,
după înarmările pentru război, cei mai mulţi bani se cheltuie pentru ca omul să
învingă durerea și bolile, ca să se îngrijească și să își odihnească, chipurile,
morţii, și pentru miile de căutări care, în mod aparent, îi dau tihnă. De
exemplu, cineva este nevrotic și vrea să se calmeze, altul este sărac şi vrea
să ajungă bogat, un altul deznădăjduieşte pentru că familia lui îi amintește de
un om nefericit, altul își cheltuie toți banii ca să dobândească o poziţie mai
bună, care, de fapt, nu-i aparţine. Dar mai cu seamă pentru diagnosticarea și
învingerea bolii și a morţii se cheltuie sume nelimitate de bani.

Însă cea mai bună înfruntare a acestora este ca cineva să trăiască realitatea,
fiind pregătit în orice clipă și acceptând orice împrejurare. Pentru că, adeseori,
deși credem că ne ostenim pentru Dumnezeu, ne avem pe noi înşine ca pe un
idol în faţa ochilor şi, în loc să ne închinăm lui Dumnezeu, ne închinăm la
sinele nostru. Lucrul acesta este foarte grav și e valabil pentru fiecare om care
nu poate să accepte orice situaţie.

Tot ceea ce ne dă Dumnezeu sau întâlnim fără să-l fi determinat noi este o
mantie foarte frumoasă pe care a croit-o Dumnezeu pentru noi. Biserica a
pregătit-o pentru noi, aşa cum Fecioara Maria a pregătit cămașa necusută
pentru Domnul, dar noi refuzăm această mantie.
Dar altceva este ceea ce face Biserica, altceva ceea ce face societatea și
altceva ceea ce vom face noi, monahii.

Să vedem acum ce este boala. Mai întâi de toate, boala este o durere. Să
spunem că îmi iau în serios boala și că mă străduiesc să depășesc durerea.
Dar aţi văzut vreun om care să nu aibă dureri? Eu nu am văzut! Aţi văzut
vreun om care să fi depășit chiar și o singură durere și să nu fi căzut într-una
și mai mare?

Străduindu-se să scape de o boală, omul cade întotdeauna în altele și mai

mari. Multe boli sufletești se datorează unor patologii psihice, ceea ce
înseamnă fie că există ceva rău în sufletul meu — vreun păcat, vreun egoism,
fie că Dumnezeu mă pedepsește pentru cele nearătate şi cele ascunse ale
mele. Adică există un motiv sufletesc sau duhovnicesc pentru care Dumnezeu
îngăduie boala, ca să nu pierd Împărăţia cerurilor.

Prin urmare, când mă străduiesc să scap de durere, înseamnă că încerc să

îndepărtez ceva pe care mi l-a dat Dumnezeu. Dar, dacă presupunem că m-
am izbăvit de durere și că apoi nu mai întâlnesc alta, ce am câștigat cu asta?
Toţi au dureri, iar eu vreau să nu am. Toţi se luptă să scape de durere și, în
cele din urmă, nu reușesc, iar eu vreau să reuşesc. Adică gândește-te: toată
lumea din jurul meu, toți colegii mei de facultate, toți colegii tăi să fie copii
săraci, îmbrăcaţi cu haine neîngrijite, să nu aibă un palton sau ghete pentru
iarnă, iar tu să le ai pe toate sau să vrei să le ai pe toate. Tot așa simte și cine
vrea să depăşească durerea: Vine în conflict cu ceea ce se află în societate,
este cu totul antisocial.

Prin urmare, anii nu se împuţinează prin boală. Când vom închide ochii? Când
va veni binecuvântata clipă să ne cheme Dumnezeu. Şi, cu toate că, de cele
mai multe ori, Dumnezeu ne pregătește, El ne spune mai dinainte ca să fim
pregătiţi. Dumnezeu face ce poate ca să ne desăvârşească. În concluzie,
putem să spunem că, de obicei, boala nu are legătură cu moartea, ci cu
iconomia, cu sfatul cel mare al lui Dumnezeu. Dumnezeu Își aruncă privirea
înlăuntrul nostru şi cercetează felul în care simţim și trăim veșnicia. Lumea se
străduiește, desigur, să-și restabilească prin orice mijloace sănătatea și să-și
facă viața cât mai ușoară cu putință. Viaţa oamenilor este o vânătoare nebună
după câștigarea fericirii și a păcii, a păcii exterioare, nu a unirii cu Hristos.
Viaţa lor este o vânătoare nebună ca să poată trăi fără durere. Toţi caută
comfortul, toți caută libertatea, toţi vor să nu sufere de nimic. Pe toţi îi apucă
frica de durere și de moarte și încearcă să depăşească moartea și să-și
prelungească viaţa măcar cu o zi.
Se îmbolnăvește cineva de cancer și face una, două, trei, patru operaţii, iar
apoi radioterapie. De ce? Este, desigur, altceva să fiu neputincios și să zic:
„Dumnezeul meu, iartă-mă, mă voi duce iarăși să fac radioterapie!” Atunci
Dumnezeu te va ierta. Așa cum nu spunem unei candele care stă să se
stingă: „Luminează!“, nici unei plante fragede care stă să se rupă nu îi dăm o
lovitură, ca să o scoatem din rădăcini, ci o legăm de alta, așa încât își revine
și se face mare, tot așa facem și cu omul. Îi vom arăta întreaga noastră iubire
și îl vom ajuta.

Noi, oamenii, avem o înclinaţie spre teorie și uităm de practică. Ne place să

spunem cuvinte mari, dar nu ne place să trăim cu cuvinte mari și să le facem
faptă, deoarece ne costă. Ne place să vorbim despre smerita-cugetare și,
totuși, ne împotrivim fratelui care nu ne-a vorbit frumos. Ne place să vorbim
despre viaţa veşnică, dar, în același timp, trăim pământește și ne desfătăm de
un fruct, de un pește sau de orice altceva. Ne îngrijim să ne dormim cele
șapte ore de somn al nostru, pe care nici mirenii nu-l dorm, sau cârtim,
plângem, râdem, trăim ca cele mai lumești fiinţe, și, în același timp, vorbim de
cele de la sfârșitul lumii, de Împărăţia cerurilor și de veșnicie. Ţoate acestea
sunt teorii!

Dar oare credeţi că viaţa noastră are vreo noimă, de vreme ce ea e ceva între
viaţă și moarte, adică între o naștere și cealaltă? Dacă știi că mergi bine, că
muncești, că ești sănătos, atunci trăieşti această viață, adică adevărata
moarte. Dacă însă ştii că vei muri pe neașteptate, că inima ta s-ar putea să
pățească ceva și să ţi se sfârșească viaţa, atunci îți pregătești inima şi nu te
temi. Mulţi, în loc să se pregătească, se tem, îi apucă groaza, ajung la
nevroze. Noi le îndreptăţim pe toate ca fiind omenești, dar, când viața noastră
este între viaţă și moarte, atunci are noimă. Atunci simţim că suntem aici,
unde ne-a pus Dumnezeu, și că El ne conduce spre destinaţia noastră finală.

Faptul de a simți că trăieşti, dar, în același timp, și Că eşti foarte aproape de

moarte, este ceva măreț!

Tatăl meu, așadar, este mort pentru noi, cei Morți, pentru morţii pământului,
pentru sufletele moarte. Dar este viu pentru cei vii ai lui Dumnezeu. Părintele
meu este plin de viaţă.

În al doilea rând, tatăl meu este plin de binefacerile şi de darurile lui

Dumnezeu. Da, de binefaceri, pentru că unul din psalmii pe care îi citim
adeseori în biserică spune: „Fericit este cel pe care l-a ales şi l-a primit
Domnul“, pentru că nu poți să mori atunci când vrei. Poţi să spui că: „Acum
vreau să mor , și să mori? Poţi să spui: „Eu îmi orânduiesc viaţa şi voi muri
când vreau? Dacă spui asta, se va întâmpla tocmai contrariul. Dacă spui: „Voi
trăi o mie de ani“, va merge în creierul tău un cheag de sânge și vei muri pe
loc. Dacă, iarăși, vei spune: „Pe mine Dumnezeu m-a nedreptăţit, pentru că
am multe boli și voi muri devreme“ — tu o să pleci mai târziu decât ceilalți. Pe
toate le rânduieşte Dumnezeu!

Sfânta Scriptură mai spune de asemenea: „răpit a fost“ cel mort. Așa cum,
dacă cineva jinduiește după ceva, merge tiptil, ca să nu-l vadă nimeni, şi
înşfacă acel lucru, îl pune în buzunar și pleacă, ca să se bucure singur de
lucrul acela sau cu familia lui, tot așa face și Dumnezeu: pândește ceasul şi
chiar clipa în care va putea să-l înșface din mijlocul nostru pe fiecare om, așa
încât să-l aibă aproape și să se bucure de el, dar să se bucure și cel înșfăcat
de Dumnezeu, Care l-a răpit. Aceasta este cealaltă viaţă, viaţa Împărăției
cerurilor, care iese din mormânt.

Prin urmare, „răpit a fost“ mortul. Nu este fericit? Dumnezeu l-a ales! „Domnul
l-a ales și l-a primit.“ Dumnezeu l-a ales, l-a iubit. Așa cum spunem noi: „Să
mă uit să văd cu cine să mă logodesc, cu cine să mă căsătoresc!“ tot așa
spune și Dumnezeu: „Pe cine să iau? Cine Mi se potrivește? Inima cui este
gata? Cine Mă iubeşte mai mult? Cine este gata pentru slava din Ceruri? Pe
acesta îl voi lua!“ Iară ce este moartea, dacă avem o minte adevărată, „mintea
Domnului“, şi putem să înţelegem!

Un alt psalm zice: „Cinstită este moartea oamenilor înaintea lui Dumnezeu“.
Ce înseamnă „cinstită“? Când vrem să cinstim pe cineva la mănăstire, îl
întâmpinăm „în timpane și în horă“, îl ducem la biserică cu lumânări, tămâie și
ripide și facem o procesiune sfântă, tot așa se întâmplă și cu orice mort, i se
face o procesiune sfântă, o litanie. Nu sunt rare situaţiile în care ochii
duhovnicești ai oamenilor sfinți văd puterile cerești, arhanghelii, carele sfinților
mergând înaintea morţilor și aud cântările arhanghelilor și văd slava lui
Dumnezeu scăldând morţii, pe care rudele pline de naivitate îi plâng. Iată ce
este moartea unui creștin: este darul, marele dar pe care Dumnezeu l-a făcut
omului!

Gândiţi-vă la un tată al cărui copil face răutăți. „Când va veni tata, mă va

pedepsi — își zice copilul — pentru că am făcut multe rele.“ Vine tatăl, se
gândește în mod matur, se poartă cu istețime cu copilul, îl mângâie, îi dă
darurile care-i plac. Așa face și Dumnezeu. „Ai păcătuit, copilul meu, îi zice, şi
ai pierdut raiul! Dar Eu, în loc de furtună, în loc de pedeapsă, îţi voi da slavă!“
lar mortul, dacă ar putea, ne-ar spune: „De ce mă plângeți, surzilor și orbilor?
Eu am intrat în bucuria negrăită, în fericire, în veşnica Împărăţie! Mă aflu
împreună cu îngerii, iau parte la prăznuirile sfintilor, am intrat în slava lui
Dumnezeu. Aceste daruri ni le-a dat Dumnezeu, în locul păcatului nostru, al
răutății, al necredinței și al egoismului pe care le-am arătat față de El.

/…/ De exemplu, dacă tu mă jigneşti, dacă te porţi cu mine urât, dacă mă

dispreţuiești, disprețul nu e la adresa mea. Eu nu am păţit nimic. Marele
Constantin spunea: „Huliţi statuia mea! N-o să audă nimic. Loviţi-o, spargeţi-o!
Nu o va durea.“ Nici pe mine nu m-ar fi durut dacă aș fi simţit că disprețul pe
care mi-l arăţi, că jignirile pe care le arunci asupra mea, că necinstirea pe care
mi-o afișezi, acuzele, calomniile pe care mi le pui în cârcă sunt pentru mine
cea mai mare cinste, sunt slava Dumnezeului meu, sunt lucrarea deplină a
răbdării mele și, prin urmare, îmi aştept răsplata de la Dumnezeu. Având însă
altă perspectivă asupra lucrurilor, de îndată sufăr. Prin urmare, ori de câre ori
suferim pentru cele spuse, nu suferim pentru Dumnezeu, ci pentru sinele
nostru. Suferim pentru că trăieşte sinele nostru. Sinele nostru nu a murit, ca
să-L slăvească pe Dumnezeu.

Doar cei care au murit până acum ÎI slăvesc pe Dumnezeu. Lazăr cel mort de
patru zile L-a slăvit pe Hristos. ludeii au mers „să-l vadă nu numai pe lisus, ci
şi pe Lazăr şi să creadă în Hristos“. Alţii mergeau pentru Hristos, alţii pentru
Lazăr, dar toţi ÎI vedeau pe Hristos. Şi moartea lui Hristos a devenit slava lui
Hristos. Tot așa şi noi, când murim, intrăm în oastea lui Hristos, ÎL slăvim pe
Hristos şi suntem pe plac lui Dumnezeu, Care ne-a luat la oaste.

Iar altundeva scrie: „Dacă trăim, pentru Domnul trăim; dacă murim, ai
Domnului suntem“ (Rom. 14, 8).

Moartea nu a fost creată de Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat viaţa, dar nu

orice fel de viaţă, ci viaţa întru Domnul. Aceasta înseamnă că nu e un lucru
bun faptul că încă mai trăim. Doar cei vinovaţi și lași vor să mai trăiască și,
dacă vreţi, şi cei care au o altă logică, în afara Evangheliei, şi se tem, în
general, de lumea de dincolo. Noi trăim pentru Domnul, trăim pentru slava
Domnului. Apostolul spune: „Aș vrea să mor, dar lucrul acesta nu vă este de
folos. Așadar, accept să trăiesc, accept să nu-mi dau duhul, pentru că așa
vrea Domnul“. Aceasta este perspectiva teologică asupra vieţii duhovnicești!

Dacă murim, „ai Domnului suntem“. Apostolul Pavel nu poate pune moartea
pe seama Domnului. Cu toate acestea, moartea noastră devine slava lui
Dumnezeu, așa cum a fost şi moartea lui Hristos. Hristos nu a avut niciun
amestec în moartea Lui, nu a fost răspunzător pentru ea, dar S-a dat pe Sine
în mâna celor fără-de-lege și a acceptat să-L omoare. Nu S-a omorât El pe
Sine Însuși. „Dumnezeu nu a făcut stricăciunea, nici moartea“. De aceea
Apostolul spune: „Dacă murim, ai Domnului suntem“ — când murim, atunci
trăim şi, mai ales, trăim împreună cu Domnul.

Așadar, dacă Starețul păţeşte ceva și moare, atunci va trăi cu adevărat cu

Domnul. Să mai plângă atunci ucenicii lui? Nu vi se pare ridicol? Să plângă
după el sufletele simple, înţeleg, dar să plângă toată mănăstirea e de
neconceput!

Dar “moartea este cu mult mai bună“ când găsește pe cineva maturizat,
desăvârșit și drept, și îl ia, de teamă ca nu cumva răutatea să-l schimbe, să-l
strice, să-i strecoare intunericul pământesc, trupesc și sufletesc. De aceea pe
unii îi răpește când sunt prunci, „pentru ca răutatea să nu schimbe mintea lor“,
pe alţii, când îi găsește desăvârșiţi, când vede că umblă spre desăvârşire sau
că au ajuns la desăvârşire. Lumea nu este vrednică să aibă oameni sfinți și
desăvârşiţi. Prin urmare, pe cei care umblă drept, Dumnezeu îi răpește,
pentru ca oamenii să nu-i schimbe, răutatea societăţii să nu-i schimbe, iar pe
drepți îi ia, pentru că întreaga lume nu este vrednică de un astfel de om care a
ajuns la desăvârșire, iar înlăuntrul lui nu se mişcă ceva omenesc și lumesc,
nu îl preocupă nimic, doar se desfătează de Cer. Așa cum fulgerul fulgeră și
despică tăria cerului, tot așa fulgeră și ochii celui desăvârșit şi ajung ca niște
raze de lumină sus, până la tronul lui Dumnezeu, ca să vadă slava negrăitei
Dumnezeiri, toată curăţia chipului lui lisus Hristos.

Să ne învrednicească Dumnezeu să ajungem şi noi desăvârşiţi, așa ca

Sfântul Spiridon, pe care îl prăznuim astăzi! A existat un alt om mai smerit și
mai simplu? Niciun cioban nu este atât de simplu! Nu mă refer la ciobanii de
azi, care umblă cu radioul pe umăr, ci la cei din vechime, care dormeau
noaptea pe câmpuri, având ca priveliște stelele cerului. Aceștia simțeau că
fiecare stea este și o ferestruică a cerului prin care Se apleacă Dumnezeu și
ne vede. Şi câte stele sunt pe cer, tot atâţia ochi devine Hristos! Așa cum tai
Agneţul și, cu toate că Hristos este unul, fiecare părticică este Hristos întreg,
tot așa simţim că prin fiecare stea Se pleacă, oarecum, Hristos asupra
noastră și ne privește.

Numărul deceselor aproape că îl depășește pe cel al nașterilor. Desigur,

nașterile sunt mai numeroase și, de aceea, neamul omenesc dăinuieşte. Dar
nu există un fapt mai măreț, mai realist şi mai cert decât moartea, de care
oamenii, de obicei, se tem.
Dacă frica de moarte nu este un simptom psihologic, atunci este o problemă
duhovnicească, din care se vede un suflet nesigur şi nepregătit să ÎL
întâlnească pe Dumnezeu. Adică trebuie să fim atât de organizaţi şi de
pregătiţi, încât să nu fie nevoie de fiecare dată să vedem un mort sau să
auzim de moartea cuiva ca să ne reconsiderăm viaţa, să fim mișcaţi lăuntric
sau să ne cuprindă teama și să luăm hotărâri. Trebuie „să ne reglăm
conturile“ cu Dumnezeu, o dată pentru totdeauna.

Viaţa noastră este atât de pământească și de oarbă fără Dumnezeu, încât nu

putem înţelege că mormântul este staţia prin care omul nu doar trece, ci se
odihnește. Acolo se face arătată firea și ipostasul omului, acolo are loc
despărţirea tragică prin care trupul rămâne în groapă, iar sufletul merge în
sânurile părintești. Dumnezeu însă continuă să existe, într-un anume fel, și în
acest trup mort, pentru că El a creat acest trup, care aparține omului întreg,
pentru care Hristos S-a răstignit și a înviat, şi pentru care s-a plinit întreaga
iconomie dumnezeiască. Dumnezeu păzeşte sufletul numai și numai pentru
ca acest trup, care se află acolo, în mormânt, să-şi recapete întregirea,
vindecarea. Putem spune, foarte simplu, că întâlnirea vie a lui Dumnezeu cu
omul are loc în mormânt, în moarte. Dacă vreţi, Dumnezeu Se revelează în
mormânt. Când vreau să-ţi fac cunoștință cu un băiat ca să te căsătoreşti, te
duc undeva să vă întâlniți, să vă cunoaşteţi. Ceva asemănător se întâmplă și
în clipa în care sufletul iese: se întâlneşte cu Dumnezeu. Prin urmare, nu
există dar mai frumos făcut omului decât moartea. De aceea o altă greșeală
pe care o facem este să considerăm moartea o pedeapsă dată omului pentru
păcat. În realitate, moartea dată omului care a păcătuit nu este decât
protoevanghelia pe care Dumnezeu i-a dăruit-o după ce a păcătuit. Când
Adam a păcătuit, Dumnezeu i-a spus: „Nu te neliniști, sămânţa femeii îl va
birui pe șarpe!“ I-a dat toate garanţiile izbăvirii lui finale. O astfel de garanţie
vie și vizibilă am putea spune că este moartea.

Prin urmare, la moarte descoperim adevăratul nostru ipostas, care subzistă

atunci când înlăuntrul nostru Se află Dumnezeu. Dar dacă există Dumnezeu,
atunci e cu neputinţă să nu fie perceput, e cu neputinţă să nu fie și simţit cu
mintea, și văzut, şi simţit cu simţurile, și deplin perceput de noi, desigur, nu în
firea Sa, ci în energiile Sale necreate.

Tocmai de aceea, așa cum nu este posibil ca un om să nu moară, să nu

putrezească, să nu se „topească , tot așa nu este cu putință să fii om, dacă nu
te topești în fiecare zi și dacă nu mori în fiecare zi căutându-L pe Domnul, așa
cum spune Apostolul Pavel. Apostolul Pavel trăia „tragedia“, după concepţia
comună a oamenilor, măreţia morții sale de fiecare zi, care era părtășia lui la
viaţa lui Dumnezeu. Prin urmare, este cu neputinţă ca omul să nu se
„topească“ şi să nu putrezească în fiecare zi. Dar această putrezire este lupta
lui, dorința lui, jertfa lui și înălţarea lui la Cer. Nu este ceva pentru care se
ruşinează sau despre care nu poate vorbi. Este ceva pentru care se bucură și
de care se desfată.

Aţi reţinut înţelesul autentic al textelor din Sfânta Scriptură? Oamenii citesc
psalmul: „Însetat-a sufetul meu de Dumnezeu...“, îi înţeleg sensul și se
bucură. Dar când văd un cadavru, păţesc ceva, se schimbă, se îmbolnăvesc,
pleacă; nu rabdă să vadă un om bolnav, nu suportă să meargă la cimitire, se
tulbură la gândul morţii, la gândul că cei dragi sunt în mormânt. Aceasta arată
că nu pot înţelege că setea după Dumnezeu
și moartea sunt unul și același lucru. Unde a ajuns omul din pricina păcatului!
Se teme de moarte.

Putrezirea este o binecuvântare, aşa cum unirea sămânţei bărbătești cu

ovulul femeiesc face să se ivească un nou om. Este începutul învierii omului.
Este ca și cum omul ar intra iarăși în pântecele mamei, de unde va ieşi înger
purtător de lumină.

Când spunem că cineva a murit, şi nu că a adormit, este o minciună. Pentru

un creştin nu există moarte, mai ales dacă a dus o viaţă potrivită cu
Dumnezeu. Prin urmare, când spunem că cineva a murit, este ca şi cum l-am
batjocori, ca şi cum l-am lua în râs.

Oamenii simt însă moartea ca înfricoșătoare. Moartea nu este înfricoşătoare,

ci doar vădește propria noastră frică, propriul nostru caracter pământesc şi
lumesc. Tot caracter lumesc vădeşte și cine plânge după un mort.

Vechiul Legământ spune, desigur, „varsă lacrimi pentru cel mort“ dar o spune
pentru că încă nu venise Hristos, nu exista nădejde. Exista numai iadul,
chinul, haosul, neștiinţa. Oamenii nu ştiau ce va fi după moarte. Aveau numai
prorociile, pe care nu le înțelegeau.

Exista doar un nor întunecat de nădejde în viaţa de după moarte. Era, prin
urmare, firesc ca oamenii să plângă.

De asemenea, plângeau pentru că erau păcătoși şi mureau păcătoși și se

întrebau cum le va putrezi trupul. Acum însă ştim că firea omenească s-a
înălțat sus, la Cer, şi că trupul nu trăiește viața sa adevărată atâta timp cât se
mișcă pe pământ. Trebuie să plece de pe pământ.

Ne naștem ca să ajungem la moarte. Oare când vom ajunge acolo, trebuie să

plângem? Atunci ne asemănăm cu părinţii care se chinuie o viaţă întreagă să-
și căsătorească copiii, iar în timpul nunţii plâng pentru că le va pleca fata.

Mulţi monahi mureau în strana unde stăteau. Nu doar bătrâni, ci și tineri. Și cu

cât mai tânăr este cineva, cu atât mai mare este cinstea și bucuria lui, pentru
că merge mai repede la Dumnezeu. Cu cât mai fericit este omul, cu atât mai
mult se grăbeşte să plece din această viață. Oamenii nefericiţi nu vor să
moară, pentru că au păcate și se tem. Dar de ce au păcate? Pentru că nu vor
să se pocăiască.

Păcătosul, îndată ce spune: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă, vindecă

sufletul meu, deschide-mi urechile şi ochii sufletului!“, nu apucă să termine şi
primește har. Dar îmi vei spune: „Unde să găsesc duhovnicul?“ Este foarte
ușor să-l găsești. Şi, dacă nu este în apropiere, îi vei scrie o scrisoare și te vei
ușura.

Faptul că noi continuăm să avem păcate arată voie proprie, învârtoșare și că

nu vrem să ne pocăim, că iubim pământul, putreziciunea. Tâlharul, care era
un păcătos atât de mare, și desfrânata din Evanghelie au primit de îndată
lăsarea păcatelor lor, iar noi nu putem? Nu e normal! Atunci de ce trăim?
Toate cele care ne înfricoşează şi ne creează probleme trebuie să le
scuturăm de pe noi de îndată.

-De fiecare dată când cineva merge să se culce, să-și aducă aminte că se dă
pe sine morţii. Să se gândească: „S-ar putea să fie ultima oară când merg să
mă culc!“, și să simtă bucurie, zbor lăuntric. Moartea este un cor, o prăznuire!

Desigur, există și oameni nefericiţi, care ÎL roagă pe Dumnezeu să moară.

Dar dacă le spui că acum urmează să moară, vei vedea că își schimbă
culoarea feţei. Tot ce spun ei sunt simple cuvinte. Nici măcar cei care se
sinucid nu vor să moară. Dispoziţia spre sinucidere este un fel de
schizofrenie, este dezamăgire în faţa vieţii. Lumea lăuntrică a omului se
dezbină, își pierde integritatea. Omul care nu are credință în Dumnezeu poate
fi simplu, adică unificat lăuntric? Nu! Are o personalitate dezbinată. De aceea
acești oameni eșuează, sunt niște morţi în viaţă.
Citiţi însă prorociile despre moartea celor drepţi și veţi vedea cât este de
frumoasă moartea, ce binecuvântare este! Dintr-odată este înlăturată orice
eventualitate a vreunei nereușite și este asigurată în întregime și definitiv
intrarea la Dumnezeu. Să simţim și noi astfel moartea, iar atunci Îl vom întâlni
pe Dumnezeu!

Cu toţii putem ajunge nemuritori. Păcătoșii pe care îi cunoaștem din istorie şi

din viaţa zilnică, vameșii, zaheii, desfrânatele, tâlharii, orbii şi paraliticii,
gângavii, cei cu hidropizie, femeia gârbovă, cea cu scurgere de sânge, care
nu îndrăznea să vorbească, leproșii, demonizații, Lazăr cel îngropat de patru
zile, soacra lui Petru, Petru, care s-a lepădat de trei ori de Hristos, magii,
evreii, necredincioșii, ereticii, africanii, asiaticii, sălbaticii, strămoșii, dar și eu,
și tu, și părinţii noștri, și copiii noștri, și toată lumea putem să avem siguranță
găsind ușa nemuririi, adică omorând moartea păcatului și astfel putem să
intrăm, prin Biserica noastră, cu elan și triumfător în Împărăţia cerurilor, în
nemurirea vieţii în Hristos, în cămările pe care ni le-a pregătit Domnul. Vă
amintiţi ce le-a spus Hristos ucenicilor Săi? „Vă este de folos să plec, ca să vă
gătesc loc“. Așadar, a gătit un loc pentru fiecare dintre noi şi, de aceea, ne și
așteaptă. Acolo trebuie să ajungem, și nu pe piscurile înalte şi neumblate!

Ne temem și tremurăm de groaza morţii? Nu cumva ne temem că va muri

cineva apropiat? Dar de ce ne temem? „Nimeni să nu se teamă de moarte!“,
zice Sfântul Ioan Gură de Aur în ziua Învierii. „Nimeni să nu se teamă de
moarte, pentru că nu mai există moarte, „pentru că ne-a eliberat moartea
Mântuitorului!“. „Jefuit-a iadul Cel ce S-a pogorât la iad!“ Pe toţi câţi erau în
iad, Hristos „i-a tras“ şi i-a scos la lumina cerească. Iar iadul, fiindcă Hristos l-
a golit de cei robiţi în el, s-a amărât.

„Înviat-a Hristos, şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos și viaţa s-a arătat, adică
putem să intrăm de acum în Împărăția cerurilor. „Înviat-a Hristos, şi niciun
mort nu este în groapă.“ Sfântul Ioan spune aceasta în mod profetic, pentru
că, într-adevăr, nimeni nu va mai rămâne mort. „Pentru că Hristos, sculându-
Se din morţi, S-a făcut pârgă celor adormiţi.“ Noi ne temem de moarte, dar
Sfântul loan Gură de Aur spune că Hristos a înviat și a călcat moartea. Prin
urmare, la fiecare Paști, în fiecare duminică, de fiecare dată când ne
împărtășim, prăznuim „omorârea morţii .

Vă amintiţi de Samson? Era viteaz, dar, într-o zi, dușmanii l-au urmărit, l-au
prins și i-au legat mâinile cu funii. Atunci Samson L-a rugat pe Dumnezeu:
„Dezleagă-mă, Dumnezeul meu, ca să nu mă omoare!“ Şi Dumnezeu i-a
împlinit cererea. Cum i s-au dezlegat mâinile? „Şi a venit peste el Duhul
Domnului“, zice Sfânta Scriptură, adică a intrat în inima lui Samson Duhul
Domnului și i-a dat putere, iar cu această putere le-a rupt pe toate și, apoi, a
omorât trei mii de duşmani. Vedeţi cum vine Dumnezeu în inima omului?

Nu cumva încă ne temem de moarte? Nu cumva ne temem de boală? De ce?

Toate acestea sunt în mâna lui Dumnezeu.

“Boala este un rău” zice lumea. Este un rău, dar oare numai boala este un
rău? Boala este un rău pentru ca născut o păcatul. Așadar, cand ne vizitează
să nu spunem că Dumnezeu a adus-o asupra noastră. N-a adus-o
Dumnezeu. Să conștientizăm că avem vreun păcat înăuntru și că acesta o
aduce. Acest spin pe care-l ai acolo, unde te doare, și care este păcatul, pe
acesta să-l vindeci!

Când conștientizezi că eşti păcătos, atunci înţelegi că, dacă nu simţi că

Dumnezeu este al tău, dacă nu poţi să spui: „Dumnezeul meu, Te iubesc!
Dumnezeul meu, nu mi-e frică de Tine! Dumnezeul meu, vino! Dumnezeul
meu, dă-mi aceasta, dă-mi-o pe aceea!“, dacă nu ai curajul și puterea să spui
aceste cuvinte, aceasta se datorează nu bolii trupești, ci celei sufletești și
duhovnicești, și trebuie să înţelegi că ai nevoie de medic pentru mântuirea ta.
Boala este, atunci, cel mai bun leac al păcatului, pentru că te pune pe
gânduri, iar tu şezi, discuţi cu Dumnezeu, mintea ţi se maturizează, înţelegi, și
din boală ies efecte minunate, așa cum zice Sfântul Grigorie Palama? Care
sunt aceste efecte?

În primul rând, mulți dintre noi avem înlăuntrul nostru patimi pe care nu le
putem învinge. De exemplu, mă îmbăt, dar nu pot birui patima beţiei. Boala ne
slăbeşte aceste patimi, pentru că prin boală intră în noi Dumnezeu și sapă,
sapă... şi elimină orice tumoare de-a păcatului nostru.

În al doilea rând, avem uneori păcate săvârşite din voia proprie. „Nu mă
interesează, zicem, o s-o fac! Poţi să-mi zici ce vrei!“ Acesta este un păcat, o
datorie faţă de Hristos, şi trebuie să o plătim. Boala ne ajută să ajungem într-o
stare în care Dumnezeu să ne insufle pentru a ne părăsi voia noastră şi să nu
mai facem păcatul.

Când se întâmplă aceasta, simţim că păcatul nostru este o povară. De aceea

„boala este, pentru cei ce păcătuiesc, mai bună decât sănătatea, deoarece
conlucrează la mântuirea lor". Adică, adeseori, e mai bine să fii bolnav, fiindcă
vei înţelege păcatul şi vei scăpa de el. Vedeţi? Boala este un bine. "Toate
bolile, toate suferinţele sunt binefăcătoare, mai ales suferințele drepţilor sunt o
binecuvântare a lui Dumnezeu.

Să ne aţintim privirile către Dumnezeu, să ne aruncăm inima înaintea Lui, și

îndată vom vedea cum zâmbetul ni se va schimba, cum ochii noștri negri și
întunecaţi vor deveni dulci și luminoşi, cum trupul nostru va prinde putere,
cum vom avea curaj să înaintăm în viaţă.

Așadar, să iubim bolile, pentru că Dumnezeu nu ni le-ar fi dat niciodată dacă

nu ne-ar fi fost de folos! Să urmărim folosul nostru! Dar să iubim și moartea și
să ne pregătim! Să avem simţăminte dulci, pentru că a ajunge la moarte
înseamnă a ajunge la Hristos. Având această trăire, nu vom tremura de
groaza morţii. Orizontul nostru va fi pe deplin deschis și sfinţii ne vor înconjura
de-a lungul vieţii și ne vor da tot ce le vom cere.

Hristos ni S-a făcut pildă pentru moarte prin cuvincele Sale: „Fiul omului va fi
dat în mâinile arhiereilor și ale cărturarilor“. „Voi fi dus la moarte, a spus, voi fi
dat pe mâna evreilor, a arhiereilor, a cărturarilor, iar ei mă vor da hienelor,
leilor și panterelor, cum sunt numiţi păgânii sau idolatrii. Eu merg să mor din
voia Mea. Mă vor omori, dar a treia zi voi învia!

Când ne gândim că vom muri şi vom invia, atunci alergăm mai repede la
Dumnezeu. Oamenii tremură de groaza morţii. Dar toţi câţi se tem de moarte
pierd cel puţin jumătate din viaţă. Te temi de moarte, de boală? Te apucă
groaza, agonia, ca și cum Dumnezeu nu ar exista? Te întrebi ce va fi cu copiii
tăi, cu nevasta ta gravidă, cum vor trăi? Toate acestea sunt mizeriile inimii
tale, sunt un cârlig care îţi zgârie trupul și sufletul.

Fraţii mei, nici bolile, nici greutăţile să nu ne facă să ne temem! Noi să știm că
avem casa noastră, munca noastră, suntem oameni sociabili, dar suntem și
Trup al lui Hristos, mădulare ale lui Hristos. Tot ce va păţi Trupul lui Hristos,
vom păţi şi noi. Fiindcă Dumnezeu cel nemuritor nu moare, inima noastră nu
are nevoie să se strâmtoreze, copiii noştri să tremure de groază, sufletul să ni
se întunece și să ne plângem de viaţa aceasta. Să ne amintim doar să nu ne
răzvrătim împotriva lui Hristos!

Odinioară, când Dumnezeu i-a scos pe evrei din Egipt, ei s-au înfricoșat ca nu
cumva Dumnezeu să-i ducă în pustie ca să-i omoare pe toţi la un loc. Ce
gând viclean! De aceea căutau să se întoarcă. Atunci Moise și Aaron s-au
pierdut cu firea. O astfel de răzvrătire faţă de Dumnezeu? Au căzut cu faţa la
pământ şi au plâns. Îndată lisus Navi şi-a ridicat mâna şi a spus: „Nu vă
depărtaţi de Domnul iar Domnul este întru noi“. Domnul Se află în inimile
noastre.