“Eu am zis: “Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt”.

Dar voi ca nişte oameni

muriţi…” (Psalmul 81, 6)

Omul moare din cauza bolilor sufleteşti: „plata păcatului este moartea” (Sfântul
Apostol Pavel). După ce Dumnezeu l-a creat pe om în Rai, sufletul şi trupul posedau o
sănătate deplină, Sfântul Vasile cel Mare spune că omul era ferit de boală şi durere datorită
darurilor primite la creaţie de la Dumnezeu. Din cauza neascultării, cei doi, Adam şi Eva,
primii locuitori ai Raiului, au pierdut haina de lumină protectoare de la Dumnezeu, au
“îmbrăcat” hainele durerii şi suferinţei şi au trecut în această lume trecătoare şi pieritoare.

Bolile și frica apar în noi când ne îndepărtăm prin păcate de viața naturală, cumpătată
și armonioasă, abuzând de încrederea și „puterea” proprie care ne dereglează viața personală
și socială, mai mult sau mai puțin grav. Pentru că Dumnezeu ne arată întotdeauna pronia Sa
iubitoare, mustrătoare și vindecătoare, folosind și ocazia bolii trupului (fie ea și de dimensiuni
epidemice în cazul actual) ca terapie intensivă a sufletului; de aceea să trăim pocăința cu
răbdare, cu smerită rugăciune și cu înțelegerea acestei necuprinse purtări de grijă
dumnezeiești care ne dorește mai mult ca noi mântuirea. Dar să facem și noi, cu credință și
statornicie, tot ce putem ca să ne grăbim vindecarea.

În primul capitol al acestei cărți: “Boala - mijloc de strămutare în veșnicie” se pune

accentul pe trăirea din viața monahală, pe “chinuirea” organismului nostru pentru a ajunge
“față în față” cu Creatorul cu Dumnezeu. Pentru a ajunge la liman, trecând podul acestei vieți,
zice părintele Emilianos, trebuie asceză multă, înfrânare, robire a trupului, toate acestea pot
duce chiar la o îmbolnăvire, a organismului, făcându-l mai sensibil la condițiile de viață.

Bolile pot fi de două feluri, boala ca binecuvântare de la Dumnezeu și boala datorita

greșalelor, păcatelor noastre cele de multe feluri, oricum noi încercăm să punem în mâinile lui
Dumnezeu și acele boli care sunt din pricina păcatelor, nevrând să conștientizăm faptul ca
suntem bolnavi din pricina libertății noastre, folosita in alte scopuri decât cele ce sunt spre
mântuire. Bolnavul trebuie să ştie că boala pe care Dumnezeu i-a trimis-o este pentru el un
bun prilej de desăvârşire. Părintele spune ca e mai bine ca cineva să moară, decât să lupte ca
să nu moară, noi am spune că așa este dar depinde cum moare, una este sa mori înainte să te
întâlnești cu Hristos și alta este să mori după ce te-ai întâlnit cu Hristos Euharistic Trup și
Sânge.

Frică de moarte nu ar trebui să avem dacă am fi conștienți ca nu aici pe pământ este

fericirea și bucuria veșnică, ci acea bucurie este dincolo de podul acesta pe care ne aflăm,
adevărata bucurie este iubirea pentru Dumnezeu, doar cu aceasta vom putea traversa marea
acestei vieți. Dar daca totuși primim o anumita boala, și aceasta persista, trebuie să
conștientizăm faptul ca Dumnezeu ne iubește și dorește îndreptarea noastră, dorește să ne
smerim pană la lepădarea de propriul ego.

Capitol 2 : „Cauza bolilor - Bolile Sfinților” ne arată ca bolile se datoreaza unor stări
sufletești, a unor „toane” ale sufletului, perceperi ale imaginației noastre lăsată liber, după
bunul nostru plac. Boala aduce în viața omului o schimbare, oricare ar fi fost statutul său
social anterior, devenind de cele mai multe ori dependent de ceilalți, care-l privesc ca pe un

1
mecanism ce s-a stricat și trebuie reparat. Părintele ne da un exemplu, acela ca un frate fiind
bolnav, cere medicamente fratelui său, dar acela uita și înăuntru fratelui intervine o
împotrivire foarte puternica, cu toate că ar fi putut să îi mai amintească, dar nu a făcut-o, și
așa se îmbolnăvește și mai rău. Această boala nu chinuie atât trupul cât chinuie sufletul. Acest
mecanism al trupului primește toată starea de la suflet; dacă sufletul se întinează, se întinează
tot trupul, când sufletul este chinuit, apăsat de dureri, duce întregul trupul la stricăciune.

Sfinții nu sunt oameni care nu au făcut greșeli, toți păcătuim. Dar important este sa ne
îndreptăm, sfântul dacă a supus o minciună în copilărie o va plânge toata viața, noi însă
vedem și știm păcatele noastre și degeaba, știm și la ce ne ajută că știm, nu punem început
bun, nu ne îndreptăm sau cel puțin nu vrem să ne îndreptăm. Asta nu înseamnă că sfinții nu se
îmbolnăvesc, avem atâtea cazuri de sfinți care au suferit unii mai mult ca alții, dar nu au
deznădăjduit și la finalul suferinței, după încercarea smereniei, au primit înapoi tot ce au avut
înainte de încercare, ba chiar mai mult. Oamenii care vor sa fie iubiți, nu vor avea o moarte
bună, deoarece această iubire este opusă smereniei, din această iubire se ajunge foarte ușor la
mândrie; știm foarte bine că Dumnezeu celor mândrii le stă împotrivă.

Toate bolile din corpul omenesc sunt datorita stării noastre de păcătoșenie. Medicul
după ce vedele semnele bolii nu înțelege că aceste boli sunt rezultatul unei forțe demonice,
datorită stării de păcătoșenie în care se află el însuși. Doctorul sufletelor și trupurilor noastre
vede și știe cauzele bolilor, or pe Acesta noi nu vrem să îl ascultăm dar să mai facem ce spune
El. Dumnezeu ne cere milă, nu jertfă, dacă nu am răstălmăcii atât de mult cuvintele Domnului
care nu ne cere imposibilul, am fi cu adevărat bineplăcuți lui Dumnezeu. Nouă ne place să le
răstălmăcim și o facem, dar o facem spre a noastră pierzare. Dacă vom avea iubire față de
Dumnezeu, nu numai că am suferi și am accepta tot ce El ne dă spre a noastră încercare, dar i-
am mai și mulțumi pentru aceasta.

3.Boala trupească și sufletească. Nebunii întru Hristos.

Când crezi în Dumnezeu eşti nebun fără să înnebuneşti. Este tot aşa, precum poţi fi
bolnav fără să ai vreo boală. (Emil Cioran)

Biserica este pentru creştinii bolnavi duhovniceşte ceea ce este spitalul pentru cei ce
suferă de boli ale trupului. În spital există doctori, care îi vizitează pe cei bolnavi, îi exa-
minează şi îi tratează; în Biserică este Sfântul Doctor, Hristos, Care îi cercetează şi-i lecuieşte
pe creştinii bolnavi cu duhul. În spital, doctorul le interzice bolnavilor tot ce poate împiedica
lucrarea medicamentelor pe care el le prescrie; în Sfânta Biserică, Hristos le porunceşte
creştinilor să se înfrâneze de la tot ce împiedică vindecarea lor duhovnicească şi primirea
veşnicei mântuiri... În spital, bolnavii îi povestesc doctorului bolile de care suferă; şi creştinii
trebuie să-şi vestească bolile lui Hristos, Doctorului Ceresc. În spital, nu orice boală se
vindecă, pentru că sunt şi boli de nevindecat; în Sfânta Biserică lucrurile stau altfel. Nu este
boală a sufletului pe care Hristos să nu vrea şi să nu o poată tămădui, cu singura condiţie ca şi
bolnavul să vrea aceasta, şi s-o dorească şi să o caute de la Hristos, fiindcă toate sunt cu
putinţă Celui la ale cărui cuvânt şi poruncă toate se supun şi ale Cărui voie şi cuvânt sunt
faptă.

2
 O viaţă bine organizată spiritual, adică ţinta noastră principală fiind raportarea la
suflet, este cauza sănătăţii sufleteşti şi trupeşti, iar dezordinea spirituală produce boala. Când
sufletul este curat şi sănătos el comunică şi trupului aceste virtuţi ale sale.

Aici părintele Emilianos ne oferă mai multe exemple despre felul în care ucenicii
primesc cuvântul în fața starețului, dar tot după voia lor lucrează, fiind ea una bună, dar daca
nu a primit cuvântul nu face ascultare și așa a decăzut cu toată multa lui rugăciune sau multa
lui priveghere, pentru că a ales să se mântuiască singur, or noi ne mântuim prin aproapele
nostru. Nebunii în Hristos au luptat și au putut să își ducă propria luptă, și au înmulțit roadele
duhovnicești pentru că s-au acceptat așa cum erau. În vremea noastră, în loc să ne răzvrătim
împotriva diavolului ne răzvrătim împotriva noastră, nu asta este nebunia întru Hristos, este
nebunie în sensul de bază al cuvântului. Lepădarea de sine este esențială pentru ca să devenim
nebuni după sau întru Hristos, și după ce ne dezbrăcăm de propriul ego, atunci îl vom primi pe
Hristos întreg

4.Legătura dintre gânduri și bolile trupești și sufletești

Printre problemele cu care se confrunta omul care se roagă este și problema

gândurilor. Când spunem gânduri, nu înțelegem prin aceasta în mod simplu cugetele, ci
chipurile și reprezentările sub care se înfățișează ele de fiecare dată însoțind cugetările
corespunzătoare. Deci chipurile împreuna cu cugetările se numesc gânduri.

Credinciosul care dorește unirea sa cu Dumnezeu, întâlnește piedici diavolești

organizate în sisteme capabile și de o ofensiva înfricoșător de bine programata. Când diavolul
a irosit aproape toate armele prin a-l atrage pe om alături de el, începe și atacă mintea, sufletul
și sentimentele. Părintele mărturisește că atunci când omul se află la rugăciune, diavolul
aruncă fel și fel de gânduri asupra omului, ca niște săgeți, dar ele nu pătrund înlăuntru, fiind
înconjurați ca o fortăreață, dar dacă din interior apare dorința sau ideea corespunzătoare,
aceste săgeți pătrund dinăuntru.

Cel ce a început lupta împotriva gândurilor, și-a luat asupra sa o nevoință aspră
deoarece gândurile constituie piedica cea mai mare pe care o întâmpină omul în curățirea și
desăvârșirea sa duhovniceasca. Și la această desăvârșire nu se ajunge altfel, decât numai prin
chemarea neîncetata a numelui Domnului nostru Iisus Hristos (Doamne Iisuse Hristoase Fiul
lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul.) Iar această chemarea trebuie sa fie atât de
deasa, încât, așa cum subliniază Sfântul Grigorie Teologul "e mai de preferat să pomenească
cineva pe Dumnezeu, decât să respire".

Când omul are gânduri îl ajută Dumnezeu să scape de ele, îi dă boli și necazuri ca să
nu se mai ocupe de gânduri, să înceapă încet încet să se scârbească de ele, dar gândurile nu
pleacă așa imediat, trebuie parcurs un traseu, trebuie recomandat un tratament ca omul să uite
de propriul ego și să reintre în legătură cu Dumnezeu. Gândurile noastre stau în legătură
permanentă cu starea noastră, fie ea stare de boala atât trupească cât și sufletească.

Niciun război nu este atât de sălbatic, precum acela al unui gând viclean ce se
cuibărește în sufletul nostru și ne războiește de acolo. Toate cele ce provin dinlăuntrul nostru

3
sunt mai grele decât cele ce ne atacă din afară. Bolile ce se nasc dinlăuntrul nostru sunt
viclene și pricinuiesc o catastrofă mai mare decât cea pricinuită de cauze exterioare.

Sufletul nu poate fi distrus atât de imaginațiile ce vin din afară, precum de bolile ce se
sădesc înlăuntrul nostru, adică de gândurile necurate și hulitoare. Știe satana cum să pună
problema ca să ne apuce, dacă vrea să ne ispitească pentru că trăim în curăție, nu ne spune să
ne desfrânăm, pentru că din start nu o să acceptăm, dar ne trimite gândurile pe care vrem noi
să le avem. Dumnezeu ne poate ajuta să le facem pe toate așa cum trebuie, doar dacă vrem
asta, nu ne obligă, Dumnezeu din marea sa iubire de oameni un singur lucru nu poate să facă,
să ne lipsească de voință.

5. Boala ca fapt duhovnicesc.

Boala este un moment critic atât pentru cel bolnav cât și pentru cei ce îl iubesc, cei ce
îi sunt alături. Noi suntem datori sa îi cercetăm pe cei bolnavi avându-l drept model pe Însuși
Doctorul sufletelor si al trupurilor noastre. Boala este un urcuș al nostru spre tronul Sfintei
Treimi, unde Dumnezeu ne încearcă inimile spre a vedea voința noastră, precum aurul se
lămurește în foc tot așa se lămurește și omul, prin boli suferințe, înfrângeri.

În momentele de ispite, de boala ar trebui să fim mai conștienți că îi avem aproape pe

Dumnezeu și pe sfinții lui. Ar trebui să învățăm să privim moartea așa cu este ea, dezbrăcată
de spaimele imaginației. Pentru că noi îi atribuim chinurile ultimei boli și acest lucru nu e
drept, este nevoie să gonim tot ceea ce o precede și nu face parte din ea. Desigur, nu este
obligatoriu ca suferința să se sfârșească în moarte, iar uneori chinurile sunt mai atroce în
cazurile în care omul se vindecă. Nu trebuie însă uitat că, chiar dacă te vindeci, nu vei fi
scăpat de moarte, ci doar de boală.

De ce a îngăduit Dumnezeu boala şi suferinţa? Sfântul Nicolae Velimirovici spune

”Din milă îngăduie Dumnezeu suferinţa asupra oamenilor pentru păcatele lor: din milă nu din
dreptate. Dacă ar fi după dreptate, orice păcat ar atrage imediat moartea, aşa spune apostolul
Iacov: Păcatul, odată săvârşit, aduce moarte (1. 15).” Din milă Dumnezeu trimite suferinţa
care vindecă sufletul de sub povara păcatului. Singura cale care ne poate mântui este calea
suferinţei şi a Crucii lui Hristos asumată de fiecare creştin în parte. Cu alte cuvinte, suferinţa
este dată oamenilor spre a fi medicament pentru bolile noastre cele sufleteşti.