Ne mai aude Dumnezeu daca am pacatuit? [Stim].

ca Dumnezeu este atotputernic si poate sa faca absolut tot, tot ce nu poti gandi si mai mult [decat atat]. Dar nu-i destul. O va face? Daca-I manios pe mine pentru ca am pacatuit, ca am facut si asta si aia si ma simt cu musca pe caciula? Dumnezeu nu e manios. Dumnezeu un singur lucru vrea: sa ne deschidem inima. Stie ca suntem pacatosi. Stie ca nu putem sa nu pacatuim, ca nu stim, ca nu avem viziunea, ca navem puterea daca avem si viziunea incotro sa mergem. El este cel care ne curata de pacatele noatre. El este cel care, daca gaseste deschidere in noi, Isi pune acolo bunatatea Lui. Dragostea lui Dumnezeu, dragoste atotputernica, in sensul ca de nimic biruita. ()

Zice la Cina cea de Taina: Luati, mancati, acesta este Trupul Meu, care pentru voi se frange, spre iertarea pacatelor. Beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu, care pentru voi se varsa, spre iertarea pacatelor. Cum s-a frant Trupul ala? Cum s-a varsat Sangele ala? Mainile noastre ucigase l-au varsat. De ce zic: <<mainile noastre?>>. Noi nici nu eram pe lume pe vremea aia Hm. Suntem partasi prin pacat ai acelei energii de Dumnezeu-ucigase. Si atunci suntem identic cu acei vinovati de a-L fi omorat pe Fiul lui Dumnezeu cu mainile lor. Deci acelasi pacat il purtam si noi. Deci, cum se frange Trupul asta? De mainile noastre se frange! Si Hristos profita ca Trupul frant sa ni-l dea noua sub forma de paine (ca stie ca nu suntem canibali sa mancam carne vie), dar este real Trupul Lui si ni se da noua spre iertarea pacatelor noastre. Care pacate? De a frange Trupul lui Hristos, de exemplu! Sangele Lui cine L-a varsat? Mainele astea ucigase L-au varsat. Si El profita de pacatul meu si Isi varsa de buna voie Sangele si mi-L da sub forma de vin trupeste vin, dar real Sangele Lui spre iertarea pacatelor mele. Care pacate? Ucigasia asta: de Dumnezeu-ucigasa si de aproapele, de fratele meu. Se poate dragoste mai mult decat asta? Va mai inchipuiti un Dumnezeu manios? De cate ori am trait si eu asta si o aud de la atatia si prin scrisori si in conversatii: poate ca am pacatuit si s-a maniat Dumnezeu si nu mai vrea sa ma auda. Erezie! Incepusem prin a spune ca e important sa tinem minte lucrul asta: in momentele grele cand, tinandu-ne mintea in iad nu ca Siluan nu cunoastem, nu avem experienta aia deplina dar cand ma simt cu musca pe caciula, cand imi simt pacatul meu cat de putin [...] nu e cazul sa ma ascund indaratul unei inchipuiri de-ale mele sau sa fug dupa tufisuri ca Adam sau asa ceva. E vorba sa asum ceea ce sunt, oricat de urat, oricat de rau. Pentru ca din ceea ce sunt real, pacatosul ala, pacatosenia aia, din aia ma scoate Dumnezeu. Si incercam sa zic, pe de o parte e atotputernic si poate sa ma scoata de orisiunde, nu exista nici o limita puterii lui Dumnezeu, pe de alta parte dragostea Lui este nebiruita de oricata pacatosenie. Ba, paradoxal, cu cat sunt mai pacatos cu atat mai stralucit se arata dragostea atotputerii lui Dumnezeu sau atotputerea dragostei lui Dumnezeu, ca tocmai prin aia ma scoate, prin mijloacele pe care pacatosenia mea le ofera, ca sa zicem asa, lui Dumnezeu. (.)

Cand vorbesc de Dragoste, vorbesc de Dumnezeu. Dragostea Lui Dumnezeu este atotputernica. Insa nimic nu este, paradoxal, mai vulnerabil decat dragostea. Daca Dumnezeu n-ar iubi, Dragostea n-ar putea fi ranita si Dumnezeu n-ar putea fi ranit. Paradoxal, dragostea adevarata, dumnezeiasca este asa de intensa, foc mistuitor ii zice, care mistuieste nemistuit. De ce nemistuit? Pentru ca Dumnezeu este nemuritor. Si totusi, in acelasi timp e, ceea ce numim noi cu limbajul psihologiei, vulnerabila. In ce sens vulnerabila: subtire. Dumnezeu se mahneste! Si in ce fel se mahneste? Nu se ofenseaza. Asta-i erezie. Dumnezeu nu cunoaste manie, ofensa. Nu-l poti ofensa pe Dumnezeu. Noi, prostii, ne ofensam ca cineva mi-a zis ca sunt un porc si ma ofensez si ma supar pe el. Dar uita-te in oglinda, poate nu e prea flatant ce vezi acolo, dar porc nu-i. Asa ca ce avem de ne ofensam? Avem slabiciune, avem moarte. Dumnezeu nu are nici slabiciune, nici moarte. Si nu se supara. Dar se mahneste pentru mine caci, pacatuind, eu ma lipsesc de dragostea Lui si de tot ce vrea sa reverse in mine. Ce vrea sa reverse in mine? Exact inversul a ce spunea sarpele: ca Dumnezeu stie ca vom deveni ca Dumnezeu. Asta este tocmai ce vrea Dumnezeu! Sa devin ca Dumnezeu, sa devin un dumnezeu! (). O, de-am trai noi toti ca MOARTE necunoasterea lui Dumnezeu (in chip viu, existential, nota mea). De-am trai noi asta ca o moarte, ne-ar fi mai putin confortabil sa traim in toate conforturile pe care ni le ofera viata. Dar ar fi un zbucium foarte important. Dar s-a pierdut, cu dinamica necontenita a caderii lui Adam, s-a pierdut pana si simtamantul asta. () Parintele Sofronie socotea ca blestemul cel mai mare este a nu-L cunoaste pe Dumnezeu. Banuiesc ca multi din contemporanii nostri sunt bine mersi fara Dumnezeu. Ne e un pic dor de El, poate mai avem si greutati si ne amintim ca mai este si Dumnezeu si poate ca ne ajuta El cnd altii nu pot, nsa nu ne dam seama ca a murit ceva n sufletul nostru si nu ne dam seama tocmai fiindca suntem morti, iar moarte nseamna faptul de a nu-L cunoaste pe Dumnezeu. Deci, pacatul trebuie nteles ca lucrare a mortii n noi, care nmulteste moartea, ne umple de moarte. Pacatul este chipul mortii, al mortii vazute ca despartirea sufletului de Dumnezeu, Facatorul lui. Asta este moartea, asta este pacatul. Tot ceea ce desparte sufletul omului de Facatorul lui, de Dumnezeu, e moarte. Lucrarea acelui lucru, acelei energii, a acelui gnd, a acelei fapte este pacat, este lucrarea mortii. Iar tot ceea ce aduce pe om catre Dumnezeu este viata si este stingerea lucrarii mortii. Viata si libertatea ne sunt date pentru ceea ce numeste Biserica: pocainta. Dar de ce a suferit Eva blestemul acesta al nasterii n dureri? Pentru ca nasterea omului n lumea asta ngna omului nasterea omului la sfrsitul vietii asteia. Asa cum ne-am facut gestatia n pntecele maicii pentru a veni n viata asta, tot asa ne facem devenirea asta ntre nastere si mormnt, a doua gestatie, pentru a ne naste ntru cele vesnice. n dureri si poate cu plngere se face nasterea omului n lumea asta. Pruncul se naste plngnd si n plnsoare nsotim trupul nensufletit la mormnt si cu plngere l nmormntam. Plngerea nsa trebuie sa fie numai pentru viata asta si face parte din dinamica pocaintei, cu atta parere de rau pentru relele facute. Noi gndim obiectiv. Faptul ca am facut o greseala si-mi pare rau pentru ea, nu asta este nca pocainta, dar este un nceput. Adica, o parere de rau ca vedem ca am scrntit-o, asta e normal. Dar lacrimile adevarate sunt cnd sufletul ncepe sa traiasca faptul ca despartirea de Dumnezeu este un blestem si ca acel blestem este moarte. Ca el, sufletul, despartit de Dumnezeu (sufletul nostru fiind persoana; nu iau analitic doar sufletul, ci cu trupul si cu tot ce alcatuieste persoana omului), daca si da seama ca e despartit de Dumnezeu, nseamna ca

cunoaste ct de putin pe Dumnezeu, macar att ct sa si dea seama ca e despartit de El. Cnd cunoaste sufletul pe Dumnezeu? Atunci cnd ncepe sufletul sa-si puna ntrebarea De ce Dumnezeu ne-am despartit noi?, De care dragoste ne lipsim noi?, lacrimile vin din dragoste, nu din parere de rau obiectiva (ca am facut obiectiv ceva tmpit, sa zicem), ci ca prin acea prostie, prin acea rautate cnd s-a ranit dragostea lui Dumnezeu, ncepem sa ne despartim de dragostea asta. ndraznesc sa mai spun un lucru: Dragostea si cnd vorbim de dragoste vorbim de Dumnezeu -, dragostea divina este atotputernica, nsa nimic nu este paradoxal mai vulnerabil dect Dragostea. Daca Dumnezeu n-ar iubi, Dragostea n-ar putea fi ranita si Dumnezeu n-ar putea fi ranit. Paradoxal, dragostea adevarata, dumnezeiasca este asa de intensa, este foc mistuitor care mistuieste nemistuind; dar oare cum? De ce nu mistuie? Pentru ca Dumnezeu este nemuritor si totusi, n acelasi timp, este, cum zicem noi, cu limbajul nostru de la psihologie: vulnerabil. n ce sens vulnerabil? Subtire, mereu se margineste! Si n ce sens se margineste? Nu se ofenseaza. Asta-i erezie! Dumnezeu nu cunoaste mnie, ofensa; nu-L poti ofensa pe Dumnezeu. Numai prostii ne ofensam, ca daca cineva mi-a zis ca sunt un porc, ma si ofensez si ma supar pe el da uita-te-n oglinda, poate nu e foarte bine ce vezi acolo, dar porc nu e! Degeaba m-am ofensat! Avem slabiciune, avem moarte. Dumnezeu nu are slabiciune, nici moarte si nu se supara, ci se mahneste pentru mine. Pacatuind, eu ma lipsesc de dragostea Lui si de tot ce vrea sa reverse n mine Dumnezeu vrea sa devin un dumnezeu, dar nu pe calea asta amatorista, ci pe calea, hai sa-i zicem profesionista . Dumnezeu profesional ne nvata cum sa ajungem la El si daca ar putea sa ne dea mai mult dect ce este El, ne-ar da mai mult! Asta-i dragostea dumnezeiasca! () Dragostea se daruieste total si daca ar putea da mai mult dect totul, ar da mai mult, si cnd a putut sa dea mai mult a dat mai mult macar n conditiile astea limitate, pamntesti.

Viata pocaintei noastre nu este o <<imbunatatire>>, nu este vorba de societate, de vreo consideratie omeneasca, istorica, seculara de orice chip. Astazi as vrea sa trezesc in inimile si in sufletele fratilor mei crestini si surorilor adevarata dimensiune a pocaintei. Incepem cu moralitate dar ceea ce cautam noi si ceea ce trebuie sa cautam este ceea ce striga inimile noastre dintru inceputul zamislirii noastre in lumea asta: Viata! Pocainta este intoarcere de la moarte la viata. Pocainta incepe numai in masura in care avem harul Duhului Sfant, fiindca omul, fiind in intuneric si necunoscand lumina, nu stie ce este lumina, dar nici intunericul. Numai in masura in care lumina harului deschide intelegerea inimii omului, prin viziunea asta, fie ea viziune in sensul deplin al cuvantului, fie ea o intelegere mai tainuita, dar totusi un fel de <<viziune>>, numai in masura acestei viziuni omul este in stare sa vada intai intunericul, intunericul in care zace. Numai vazand diferenta dintre lumina adevarata si intuneric putem sa vedem cat zacem in intuneric. De aceea in pocainta, cand ne facem pocainta, toate trebuiesc indreptate si centrate in rugaciune. Daca vedem ca ne este greu sa traim o viata morala, stim, dibuim ca nu suntem la nivelul dumnezeiesc la care Dumnezeu ne asteapta. Cand incercam sa facem schimbarea asta in viata noastra, nu pe ea sa ne centram, ci sa cerem lui Dumnezeu, asa cum gasim si-n Psalmi si-n Rugaciuni: Arata-mi calea in care voi merge, Lege pune in calea mea, legea fiind prima

calauza care ma trece prin jungla patimilor si a tuturor acestor elemente sau madulare ale iadului care traiesc in mine. Dar si legea, chiar si Legea lui Moise, si as indrazni sa zic, chiar legile Noului Legamant, noii Biserici, adica Canoanele noastre, nu sunt decat o prima calauza, pe care trebuie s-o depasim ca sa aflam Viata. Liturghia ortodoxa incepe la Proscomidie cu cuvintele Troparului din Sfanta Joi: Rascumparatu-ne-ai din blestemul legii cu scump Sangele Tau. Aceste cuvinte nu sunt o blasfemie; este un paradox de nespus, pe care il expune Sfantul Pavel in mai multe din Epistolele lui, ca Legea, care era sfanta, fiindca era data de Dumnezeu ca o calauza, la un moment dat devine un blestem, fiindca tinand preceptele Legii poti sa devii mai bun, dar viata nu gasesti: viata vesnica nu se gaseste nicaieri, in nicio lege. Pana cand, ajungand in prima parte a pocaintei noastre macar sa pastram o lege, macar sa nu rasplatesc omorand un om pentru un ochi, cum spune vechea lege: Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte; macar atata dreptate. Iar dupa aceea, intelegand ca Ce castig eu daca el mi-a scos un ochi si daca eu ii scot ochiul lui, ce castig din suferinta lui? Si poate aflu o stare morala mai inalta si ma apropii de Hristos zicand: Lasa, Domnul sa-l ierte, macar lui sa-i fie bine. Si opresc raul la mine si nu-l intorc inapoi asupra fratelui, care poate se mahneste si-mi intoarce iarasi inapoi. Este cunoscut ca, de exemplu, in anumite regiuni ale Italiei cuvantul vendetta, razbunare, trece din generatie in generatie si nu se mai sfarseste. Pana cand? Pana cand va veni cineva care va spune: Stop, destul, la mine! Destul au suferit toti, si eu. Ce sa dau inapoi suferinta pentru suferinta? Si inca nu este destul, dar este un inceput. Un inceput poate ca inceputul talharului de pe cruce, care un adevar putea sa cunoasca: ca el era pacatos si vrednic de pedeapsa mortii, dar Cel din stanga lui, adica Hristos, era nevinovat. A marturisit aceasta nevinovatie, a savarsit acest act de dreptate, si Dumnezeu Care implineste neputinta omului i-a daruit mai departe sa cunoasca treapta urmatoare, harul prin care sa strige sau sa sopteasca un cuvant de mare credinta: Pomeneste-ma, Doamne, intru Imparatia Ta. De unde avea sa stie ca asta care avea sa moara are o imparatie, daca nu i-a dezvaluit cum i-a spus Mantuitorul lui Petru cand Petru a marturisit: Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu; iar Mantuitorul i-a raspuns: Fericit esti, Simone, fiul lui Iona, ca nu trupul si sangele a putut sa dezvaluie tie aceasta taina, ci Tatal Meu Care este in ceruri, adica harul dumnezeiesc. Asa gandesc, ca tot harul dumnezeiesc, pentru putina dreptate, as zice morala, a talharului de pe cruce, a dezvaluit talharului cu mai multa deslusire si mai multa intregime cine era Cel care se afla langa el pe Cruce, si a putut sa-si rosteasca cuvantul de credinta. Va amintiti ca Sfantul Pavel zice: Prin credinta suntem indreptatiti, si nu prin faptele Legii. Dar faptele Legii, cand trecem prin stadiul acesta etic, moral, sunt o prima treapta, in care ne asemanam cat de cat cu Dumnezeu, Care nu este ucigas, Care nu este nedrept, Care nu pofteste bunul altuia, ci El Insusi da. Dar iarasi zic: Este nevoie sa stim ce facem, si zic, este nevoie urgenta astazi. Intotdeauna a fost urgenta: nu stim cand se va taia firul vietii noastre si in ce fel. Intotdeauna trebuie sa fim treji, in toata vremea. Acestea sunt cuvinte pe care le gasiti in toate Evangheliile si in toate spusele Sfintilor Parinti. Dar astazi suntem batuti si bantuiti de multe uraciuni, la care nu vom putea face fata cu nimic, decat cu Harul.

Astazi, cred eu, vin zilele cand nu vom putea sa facem fata cu nimic la ce vine sa bantuie lumea asta, dar vom inghiti fara sa ne dam seama otravuri peste otravuri, vorbesc, de exemplu, de New Age si tot ce mai aduce el; si multi, multe suflete simple de crestini buni, constiinte curate au cazut, mai bine zis, am cazut in multe feluri de rataciri,fara sa ne dam seama, pana cand Mantuitorul, in bunatatea Lui, a gasit calea sa ne trezeasca si sa ne aduca la adevarata Credinta. Prin asta am castigat si multa experienta, si cei care s-au poticnit stiu ce este poticneala, dar cei care nu s-au poticnit as vrea sa va rog credeti pe cei ce s-au poticnit, si daca nu credeti, cereti lui Dumnezeu har ca sa credeti; ca in poticneala nu se stie cine se poate ridica si daca unul sau doi ajung sa nu se mai poata ridica - nu ca Dumnezeu nu-I poate ridica, dar sunt poticneli din care cu anevoie se ridica omul, deznadejdi din care cu anevoie iese omul. Legam legaturi de nedezlegat. Dar daca unii s-au ridicat, adesea au dobandit mai multa experienta decat cei ce nu cazusera, si pe acestia va indemn sa-i credeti experienta lor. Cred deci ca se apropie zilele in vom intelege cuvantul Mantuitorului Care spune, in clipa de care am pomenit adineauri, cand i-a spus lui Petru: Fericit esti Simone, fiul lui Iona, fiindca nu trupul si sangele, nici educatia ta, nici Vechiul Testament cu care te-ai hranit, nici rugaciunile pe care ai invatat sa le faci ca atare, ca act al nevointei tale, nu au putut sa-ti dezvaluie taina asta, ci Tatal Meu Care este in ceruri, Harul, singur Harul Dumnezeiesc. Si a adaugat: Si eu iti spun tie: Tu esti Petru, adica piatra pe care Imi voi zidi Biserica Mea, si portile iadului nu vor putea nimic impotriva ei. Cred ca am vazut deja ca intr-o samanta lucrul acesta, ca minciuna asa de desavarsita a epocii noastre, nimica, dar nimica nu va putea intro zi sa o doboare, decat singura Biserica, in intelesul ei cel mai adanc. Biserica fiind aceasta credinta, ca a lui Petru, in dumnezeirea Acelui om Iisus care a trait acum doua mii de ani, credinta aceea, si daca pe credinta aceea ne zidim casa vietii noastre, piatra aceea a devenit acuma o Biserica asa cum o cunoastem noi, imbogatita de-a lungul veacurilor cu multe lucruri. Dar, as zice, nici la aceasta imbogatire sa nu ne oprim, fiindca toate frumusetile Bisericii, toata cultura Bisericii, toata structura Bisericii nu sunt decat tot atatea trepte ca sa intram in miezul a ceea ce este Biserica, adica si noi sa primim acel har pe care l-a primit Petru in ziua cand avea sa-l vada pe Hristos schimbat la fata; sau harul pe care l-a primit acel talhar in ziua cand credinta lui avea sa-l mantuiasca de moartea cea vesnica. Si cred ca aceasta Biserica, aceasta Credinta si ce a devenit Credinta Apostolilor in istorie este, cum am spus de multe ori, Biserica Ortodoxa; este singura piatra pe care stand, nu vom fi spalati de valurile urgiei, minciunii desavarsite ce se anunta in zilele de apoi, care, poate nu sunt asa de departe cum credem cateodata. Si deci, urgenta asta intotdeauna a fost nu ca seman panica in oameni dar, ca sa trezesc un pic seriosul nostru, as zice sa ne apropiem cu alta adancime de fiecare cuvant pe care il primim in Biserica noastra, fiecare cuvant al Liturghiei noastre, fiecare cuvant din cartile noastre de rugaciune. As vrea sa fac aici o mica paranteza. Nu ma refer atata la cuvantul mai popularizat cat de frumos si de induiosator este el, si de inalt pentru intelegerea poporului, de exemplu colindele frumoase pe care le avem pentru Craciun si alte lucruri din datinile noastre populare; ma refer nu la ele, cat de frumoase sunt in felul lor, ci ma refer specific la ceea ce este suta la suta, integral, cu adevarat Biserica, cuvantul de rugaciune, cuvantul Sfintilor nostri Parinti, care nu este altul decat firul cuvantului care este Cuvantul lui Dumnezeu, Insusi Iisus, Insusi Hristos pe

care L-am primit prin Apostoli, prin Parintii Apostolici, prin Parintii care au cunoscut pe acei Parinti Apostolici si asa mai departe, pana la duhovnicul tau. Nu stiu daca as putea sa dau in putine cuvinte acuma, ca sa ilustrez mai mult, ce este calea pocaintei. Nu stiu daca ati bagat de seama, mai in toate Liturghiile se canta ceea ce numim Fericirile. Cele noua Fericiri sunt tot atatea trepte catre desavarsire. Fericirile sunt calea pocaintei si nadajduiesc ca, in putine cuvinte, voi putea sa dezvalui lucrul acesta. Inainte sa incep, voi spune: Vedeti ca desi pocainta este o cale pe care o numim anevoioasa, este calea cea stramta, este poarta cea ingusta, este cu rastignire si cu durere; dar este caracteristic pentru Biserica, care nu vrea sa dea hrana inchipuirilor noastre, sa vorbeasca intr-un limbaj foarte modest de fericire, si singurul lucru pe care-l putem spune la concret din lucrurile duhovnicesti sunt efectele de multe ori dureroase ale vietii noastre de zi cu zi. Vreau sa zic ca precum, daca luam chipul nasterii, mama naste in durere, pruncul se naste plangand. Dar ce vedem noi este nu atata durerea si plansul, cat bucuria nasterii, cum spune Mantuitorul ca: Om s-a nascut in lume. Nasterea in duh, fiindca este in duh, nu se vede omului din trup, dar in trup simtim durerile, si despre asta putem vorbi la concret: tot restul ar starni in noi o inchipuire care ne-ar rataci privirea de la calea cea dreapta pe care o vizam si spre care mergem. Este cu neputinta a descrie cele sfinte. Sfantul Pavel a vazut al treilea cer si a spus ca sunt lucruri pe care limba noastra nu le poate exprima. Dar daca omul care se pocaieste nu este cel de alaturi de tine, ale carui suferinte si lacrimi vezi, si se pot descrie; ci daca esti tu, apai cu suferintele si cu lacrimile o sa cunosti o tainica bucurie, o tainica indulcire, dar asa mare, chiar cand e tainica, ca nici tu nu observi; dar nici tu n-ai vrea sa te lepezi de dureri si de lacrimi, fiindca simti in sinea ta ca ceva sfant se intampla. Si deci cel care traieste pocainta, desi cunoaste si vorbeste de lacrimi si de durere, ceea ce el traieste mai puternic si mai cu adevarat este o bucurie, o nadejde nesfarsita, o insuflare a Duhului Sfant care-I da putere sa treaca, asa precum si maica, cand naste, in multa nadejde trece prin acele dureri, stiind ca va avea bucuria de a tine in ziua aceea un copil in brate. Asa ca zic: noi, modernii, napastuiti cu o educatie si cu o cultura intelectuala analitica, nu mai vedem decat analitic ce ni se pune pe hartie, dar nu mai avem destula intuitie sa presimtim ce se ascunde in urma cuvintelor, si atuncea ramanem poticniti de un oarecare dolorism, o atitudine oarecum bolnavicioasa, as zice. In loc sa presimtim, in intuitie nadejdea aceasta, asa cum mama asteapta sa tina un prunc in brate, intr-un ceas, sau cat o trece prin durerile acelea, in loc sa avem si noi nadejdea asta, ne poticnim si ramanem la acele chipuri care sunt singurele care pot fi descrise.

Trebuie sa luam foarte in serios realitatea libertatii noastre, pe care Dumnezeu nu o va sili nici pentru mantuirea omului! Omul este cel care isi hotaraste soarta. Dumnezeu cand ne va judeca nu cred ca va fi o judecatorie ca in lumea aceasta suparat ca i-am facut niste boroboate o sa ne traga la raspundere Judecata intr-un fel este a omului: va putea omul sa traiasca in prezenta Acestui Dumnezeu, el fiind sau devenind altfel? () Pana la urma nu stiu, va spun

un cuvant, nu este absolut, dar cred ca este o realitate: oare Dumnezeu judeca? Sau pur si simplu eu o sa ma judec pe mine insumi? O sa pot trai cu asa un Dumnezeu sau nu? In realitate, Biserica este o judecata reciproca. Dumnezeu ma judeca stiind ce a facut cu mine si Se lasa judecat de mine. Cand Hristos dupa Inviere ii spune lui Petru: Simone, fiul lui Iona, ma iubesti mai mult decat acestia?, Atotputernicul se lasa judecat de faptura Lui. Si daca Simon, fiul lui Iona a zis: Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc, asta a fost judecata care s-a terminat in impacare si armonie. Nu ca avea Hristos nevoie de ceva! Petru, cu boroboata lui, avea nevoie sa fie impacat cu Dumnezeu si tot Dumnezeu a lucrat impacarea ! Pe Petru nu-l vedem ca ar fi zis sau ca ar fi facut ceva, poate ca nici nu stia ce sa faca Si inainte de Inaltare, Hristos gaseste un moment cand sa il puna pe Petru nu numai inapoi printre ucenici, dar sa il puna ca primul ucenic, zicand: ma iubesti mai mult decat acestia?. Ar fi putut, ar fi indraznit Petru, ar fi avut obraz el sa spuna: Te iubesc mai mult decat acestia? Doar spusese: Daca toti Te vor lepada, dar nu eu! (.) Era o realitate pe care o cunostea Hristos, numai ca Petru era inca naiv si nu stia niste legi duhovnicesti: ca nu trebuie prea mult sa te increzi in ce traiesti acum. Ca ne spun Sfintii Parinti filocalici: asteapta ispita pana in clipa mortii, fii treaz, vegheaza ca nu cumva sa te fure, asa cum l-a furat in noaptea aceea pe Petru! Dar Hristos, Dumnezeu fiind, stia si un alt adevar: acela ca desi Petru a cazut asa de rusinos, asa de cumplit, stia totusi si adevarul acela, ceea ce l-a facut pe Petru sa zica: Daca toti acesti te vor lepada, dar nu eu! Era un adevar acolo, de care Petru s-a rusinat, pe care nu-l mai putea pronunta acum. Dar Hristos, cunoscatorul inimilor l-a pronuntat pentru el: Ma iubesti mai mult decat acestia? Iarasi, ce putea sa zica Petru, poate nu cu prea mult curaj in cliupa aia? Asa, Doamne, Tu stii (totusi) ca Te iubesc, desi am facut ce-am facut! Si l-a luat Hristos de trei ori asa cum de trei ori se lepadase de El pana ce l-a taiat la inima si prin aceasta taiere la inima s-a curatit Petru de ocara si de energiile intunecoase ale caderii lui.

Ce vreau sa subliniez este potentialul de diferenta dintre Dumnezeu si om care duce neaparat la o criza, la un tragic care se poate solda in tragedie, dar care este menit de Dumnezeu mai mult sa-l faca pe om sa constientizeze si, constientizat fiind, cu mai multa intelegere si cu mai multa putere, intelegand lucrurile cum trebuie, in toata libertatea sa se poata da Proniei lui Dumnezeu. Asa cum, de exemplu, fiul risipitor a cerut mostenirea, tatal i-a dat-o, el s-a dus si a risipit-o, dar inteleptindu-se prin tragicul in care a intrat, a venit inapoi la tatal cu pocainta. Si tatal nici nu l-a lasat sa spuna pana la capat spovedania, ca l-a si imbratisat, ca a si poruncit sa i se aduca haina cea dintai s.a.m.d. Nu stiu daca au existat multi ca acest Tata in istorie Va inchipuiti ce s -ar zice despre acest Tata: Mai, prostule, bine ti-a facut fiul tau! Nu stiai cine era ala micu? Lui iai dat banii, lui i-ai dat mostenirea? Atatia ani l-ai crescut si nu stiai ce-avea sa faca? Acest Tata prost care nu stia cine era fiul, iertati-ma, este Dumnezeu. Oare prostie este? Eu cred ca este dragostea unui Dumnezeu atotputernic, dragostea care isi interzice, fata de libertatea pe care El a pus-o in om, sa transgreseze aceasta libertate. Si aici este potentialul nostru de cadere, de iad si inca de iad vesnic! Pentru ca nu e gluma! Viata noastra nu e gluma, libertatea noastra nu e gluma, este o fapta dumnezeiasca.

Iar criza. este cuvantul grecesc pentru judecata (Krisis). Am mai vorbit despre el. Pai Biserica este cu precadere locul de criza, de judecata reciproca. Si toata viata omeneasca pe pamant este o continua criza, judecata intre om si Dumnezeu, daca ne luam mantuirea in serios. Este o judecata in care trebuie sa ajungem ideal si nu numai ideal, ci in mod firesc sa ajungem sa indreptatim pe Dumnezeu, sa justificam pe Dumnezeu si sa spunem candva: Da, ai dreptate, Doamne! Faca-se voia Ta!.